UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT A

REPUBLICII MOLDOVA

Catedra de Kinetoterapie

LUCRARE DE LICENŢĂ

REEDUCAREA MERSULUI A PACIENȚILOR CU PARAPAREZĂ

INFERIOARĂ DUPĂ TRAUMATISME VERTEBRO-MEDULARE

Conducător ştiinţific: Eugeniu Agapii,

doctor în pedagogie,
conf.univ.

Autor

CHIŞINĂU, 2016
 CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………….………….4

1. ASPECTE TEORETICO-METODICE DE REEDUCAREA MERSULUI A

PERSOANELE CU PARAPAREZA INFERIOARA DUPATRAUMATISM
VERTEBRA MEDULAR
1.1. Parapareza inferioară după traumatism vertebro-medular, aspecte clinice şi de
recuperare......................................................................................................................5
1.2. Impactul tulburarilor de mers asupra activitatii functionale.................................13
1.3. Tehnologiile noi în recuperarea mersului la persoanele după TVM. Progrese şi
perspective....................................................................................................................19
1.4. Metode kinetice folosite în procesul de recuperare.............................................23
1.5. Concluzii la capitolul 1…………….……………………………………............33

2. METODELE ŞI OGANIZAREA CERCETĂRII

2.1. Metodele cercetării...............................................................................................35
2.2. Organizarea cercetării...........................................................................................44
2.3. Concluzii la capitolul 2……………………………………………………….…46

3. ARGUMENTAREA EXPERIMENTALĂ ŞI INTERPRETAREA

REZULTATELOR CERCETĂRII
3.1. Experimentul elaborat şi implementat pentru programele de kinetoterapie în
recuperarea funcţională a pacienţilor post-TVM.........................................................47

3.2. Determinarea experimentală a rezultatelor implementării în programa de

kintoterapie...................................................................................................................52
3.3. Concluzii generale la capitolul 3........................................................................59

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI................................................60

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................61
ANEXE....................................................................................................................65
 INTRODUCERE

Mersul vertical este o achiziţie importantă a evoluţiei umane, intrucît a eliberat

braţele, a perfecţionat libertatea de a efectua miscari diferite ale mainilor, a largit
orizontul vizual, a dat auzului o finete selectiva, a facut posibila receptionarea unei
cantitati mai mari de informatii favorizand, astfel, dezvoltarea inteligentei. Dar,
mentinerea statiunii bipede si realizarea locomotiei presupun, obligatoriu, integritatea
anatomica si functionala a maduvei spinarii. De aceea, instalarea unei tulburari
medulare produce o schimbare majora a echilibrului personalitatii si a modului
general de raportare si de integrare a pacientului in mediu. Subiectul nu mai poate sa-
si evalueze corect posibilitatile fizice si psihice, in functie de nivelul sau cultural, de
starea sa afectiva premorbida, de sperantele si promisiunile de viata, de gradul si
durata imbolnavirii. De aceea, devine foarte important modul in care subiectul isi
utilizeaza imaginea despre sine, atunci cand se pune problema revizuirii planurilor de
viitor. Psihicul unui bolnav medular care prezinta tulburari senzoriale, motorii,
vezicale, sfincteriale si genitale este evident zdruncinat mai ales cand prognosticul
afectiunii este nefavorabil.
Ca urmare a modernizarii vietii, numarul de traumatisme vertebro-medulare si
de bolnavi cu sechele grave este tot mai mare si ridica probleme noi, atat terapeutice,
cat si psihosociale. Initial, dorinta de viata este pastrata, dar in timp, pe masura
prelungirii bolii si a aparitiei complicatiilor inerente, visurile de mai bine se prabusesc
rand pe rand, iar dorinta de a lupta cu greutatile scade treptat, odată cu instalarea unor
serioase tulburări ale echilibrului psihic. În aceste situaţii, bolnavul trebuie ajutat prin
calmarea durerilor cu ajutorul sedativelor, prin crearea unei atmosfere apropiate de
mediul familial, prin inlesnirea vizitelor si prin psihoterapie care, la un loc, vor
mentine un tonus optimist, la fel de important ca si recuperarea motorie.
Traumatismele vertebro-medulare prin incidenţa în creştere, consecinţele vitale, prin
invaliditatea şi letalitatea pe care o produc, prin dificultăţile de diagnostic şi
complexitatea procedeelor chirurgicale, reprezintă un capitol important al patologiei
neurochirurgicale. Necătând la implimentarea multiplelor metode de profilaxie a
traumatismelor (îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, perfecţionarea sistemelor de
securitate a mijloacelor de transport)-TVM rămân lider printre traumatismele
organismului uman (pe locul întâi sunt situate traumatismele oaselor tubulare şi
organelor interne, pe locul doi-TCC, pe locul trei-TVM) (Берснев В.П, Давыдов
Е.А, Кондаков Е.Н, 1998). Incidenţa TVM reprezintă conform diferitor autori: 0,5-
20% (Никитин Г.Д. и соавт., 1998), până la 20,3% (Корнилов Б.М, 1996), 2-17,7%
(Гелли Р.Л, и соавт., 1995; Beţişor V., Pulbere O., Caproş N., Croitor Gh., 1998;
Янковский А.М, Земский Г.В, 2000), 6,3% (Худяев А.Т, 1998), 3,1% (Никитин
Г.Д, и соавт., 1998).[54].
Ipoteza cercetării. Se presupune că elaborarea programului de
kinetoterapie complexă cu dispozitivul Parapodium contribue la eficientizarea
procesului de recuperare a echilibrului în ortostatism şi a reeducării mersului la
persoane cu parapareză în urma traumatismului vertebro-medular.
Obiectul cercetării îl constituie procesul de reabilitare a pacienţilor cu
parapareză inferioara dupa traumatism vertebro medulare prin intermediul
programului de reabilitare complexă.
Subiectul cercetării - pacienţii cu parapareză inferioara uşoară dupa
traumatisme vertebro medulare.
Scopul cercetării. îl constituie perfecţionarea şi îmbunătăţirea procesului de
recuperare funcţională a mersului la personae cu parapareză inferioară în urma
traumatismelor vertebro medulare în baza programelor de recuperare.
Obiectivele cercetării:
- analiza surselor teoretice privind definiţia, trăsăturile caracteristice şi
simptomele, precum şi evidenţierea efectelor sale negative asupra organismului;
 - analiza şi selectarea formelor şi mijloacelor de reabilitare complexă a
bolnavilor cu traumatisme vertebro medulare.
- argumentarea experimentală a eficienţei programului de kinetoterapie
complexă cu integrarea a aparatului Parapodium a traumatismelor vertebro medulare
la pacienţi.
 1. ASPECTE TEORETICO-METODICE DE REEDUCARE A MERSULUI A
PERSOANELOR CU PARAPAREZĂ INFERIOARĂ DUPĂ TRAUMATISM
VERTEBRO MEDULAR

1.1. Parapareza inferioara dupa traumatism vertebro-medular, aspecte

clinice şi de recuperare
Dintre toate traumatismele, cele cu afectarea sistemului nervos central - si
anume traumatismele cranio-cerebrale (TCC) si traumatismele vertebro-
medulare(TVM) - ocupa locul principal sub raportul gravitatii si al consecintelor,
reprezentand o problema de importanta majora din punct de vedere medical, social si
economic.
Parapareză–tulburare de origine piramidală, caracterizată printr-o limitare a
mişcărilor membrelor inferioare. Apare după traumatisme, tumori, etc. Este acelaşi
tratament ca şi la pareze şi la alte paralizii.
Traumatism vertebra-medular – reprezinta cauza unuia dintre tablourile
neurologice cele mai dramatice, gravitatea lor fiind determinata de caracterul leziunii
medulare (leziune completa sau incompleta in sens transversal), cît şi de poziţia sa in
sens cranio-caudal (la nivel cervical, toracal, lombar şi sacral). Leziunile medulare
cervicale (incluzînd aici şi primul nivel medular toracal) produc tetraplegia, iar cele
situate mai caudal (deci toracale şi lombare) antreneaza paraplegia. O menţiune aparte
merită leziunile vertebrale situate sub L1 care se pot insoţi de tabloul sindromului de
coadă de cal. Leziunile medulare sunt în creştere iar tratamentul lor implică cheltuieli
foarte ridicate [128].
Epidemiologie:
Incidenţa variază de la 29,4 –50 la 1 mln. populaţie;
Mai mult de 50 % sunt persoane mai tinere de 40 ani;
Bărbaţii sunt afcetaţi de 2,5–4 ori mai des.
 Cauzele cele mai frecvente sunt:
Traumatic
Accidente rutiere – 45%;
Cădere de la înălţime (catatraumatisme) – 16%;
Traume sportive – 9%.
Plăgi prin arme albe şi arme de foc – 13%.
Nontraumatic:
Tulburari vasculare;
Tromboembolii;
Hemoragii;
Scleroza multipla;
Subluxatia C1 – C2 din poliartrita reumatoida;
Infectii (sifilis, mielita transversa, abcese);
Tumori compresive;
Siringomielia.
Cele mai supuse traumei sunt regiunile: Cervicale C5-C7 şi toraco-lombare
Th10-L2[132]
Factorii care determină orientarea măsurilor de reabilitare:
1. Tipul şi caracterul TVM;
2. Stabilitatea coloanei vertebrale;
3. Tipul, nivelul de leziune şi gradul de afectare a măduvei spinării;
4. Perioada de evoluţie a TVM;
5. Tipul complicaţiilor şi consecinţelor TVM.
Tipul şi caracterul traumei
Tipul:
Izolată;
 Asociată (plus leziunea viscerelor);
 Combinată (diferiţi factori).
Caracterul:
 Închisă;
  Deschisă;
 Necomplicată;
 Complicată.
Traumele închise includ următoarele forme:
 Leziunea aparatului ligamentar şi a discurilor (elongaţie, ruptura);
 Fractura corpului vertebral;
 Fractura arcului posterior al vertebrelor;
 Fracturi-luxaţii şi luxaţii;
 Leziuni combinate.
Traumele deschise:
 Nepenetrante (fără lezarea durei mater);
 Penetrante (cu lezarea durei mater-prezenţa licvoreei sai în timpul operaţiei).
Stabilitatea depinde de integritatea discurilor, structurilor osoase şi ligamentare
şi este foarte importantă pentru tactica de tratament [41].
Tipul, nivelul de leziune şi gradul de afectare a măduvei spinării
Aceste traumatisme au ca efect producerea unor stări de comoție, compresiune,
contuzie sau secțiune medulară:
 Comoția medulară: se manifestă printr-o diminuare sau o pierdere
provizorie a funcției segmentelor medulare inferioare zonei afectate. Nu există însa
leziuni structurale ale măduvei;
 Compresiunea medulară: se caracterizează printr-un sindrom neurologic în
care tulburarea funcțiilor medulare este dată atât de socul medular, cât şi de
compresiunea asupra măduvei. Măduva nu este afectată structural, este comprimata
printr-o eschila osoasă sau printr-un hematom juxtamedular. Se pierde controlul
funcțiilor medulare controlate de segmentele inferioare zonei traumatismului.
 Contuzia medulară: în acest caz tulburările neurologice apar prin lezarea
structurală a măduvei de către traumatism, dar nu este secţionată;
  Secțiunea medulară: în această situație măduva este secţionată parțial sau
total.
Sindromul întreruperii parţiale a conductibilităţii - dereglarea funcţiilor
conductive sub formă de pareze sau paralizia muşchilor, dereglări sfincteriene şi de
sensibilitate pe fondalul cărora sunt semne ce indică conductibilitatea parţială (unele
mişcări sai sensibilitate mai jos de nivelul leziunii).
Sindromul întreruperii totale a conductibilităţii:- dereglarea funcţiilor
conductive sub formă de pareze sau paralizia muşchilor, dereglări sfincteriene şi de
sensibilitate [142].
Clasificarea a nivelului şi severitatea de leziunei a măduvei spinării
American Spinal Injury Assosiation (ASIA)
Pînă la începutul anilor 1990, nu a existat nici o clasificare universală de nivelul
severitaţii şi leziunei ale coloanei vertebrale. Medicii adesea folosesc diferite definiţii
ale nivelului de prejudiciu, complete şi incomplete leziuni. Acest supunct prevede o
clasificare a asociaţiei Americane de prejudiciu a traumelor maduvei spinarii [111].
Scala de apreciere a gradului de afectare a conductibilităţii:
A- complet: lipsa funcţiilor motorii şi senzitive în segmentele S4-S5
(întrerupere totală)
B- incomplet: întrerupere parţială- prezenţa sensibilităţii în absenţa mişcărilor.
C- incomplet: prezenţa mişcării mai jos de nivelul leziunii la forţa muşchilor
da bază mai mică de 3 puncte.
D- incomplet: prezenţa mişcării mai jos de nivelul leziunii la forţa muşchilor
da bază mai mare de 3 puncte.
E- normal: păstrarea sensibilităţii şi motilităţii.
Fenomenul de şoc spinal
Clinic- paralizie atonică, areflexie, anestezie, lipsa funcţiilor organelor pelviene
şi dereglări trofice.
 Şocul spinal se menţine sau chiar se agravează dacă nu se înlătură compresia
medulară şi instabilitatea vertebrală [114].
Nivelul de leziune influenţează asupra:
Răspândirii manifestărilor clinice
Capacităţii de autodeservire şi deplasare a bolnavului
Prognosticului
Leziune la nivelul joncţiunii carnio-vertebrale C1-C4:
Mortalitatea 30-70%
Tetraplegie “înaltă”
Dereglări de sensibilitate
Dereglări sfincteriene
Dereglări de respiraţie
Leziune la nivelul toracic:
Pareza sau paralizia membrelor inferioare (în perioada şocului spinal-flască,
apoi- spastică)
Dereglarea sensibilităţii de tip conductiv mai jos de nivelul de afectare
Dereglări sfincteriene
Leziune la nivelul lombar:
Paralizia flască a tuturor muşchilor membrului inferior sau numai segmentul
distal
Lipsa sensibilităţii mai jos de nivelul leziunii
Dereglări sfincteriene
Leziune la nivelul conusului medular (S2-S5):
Dereglarea funcţiei sfincteriene de tip periferic
Dereglarea sensibilităţii în zona anogenitală
1.1.3. Perioada de evoluţie a TVM:
 Acută-4-5 zile; clinic-şoc spinal
Precoce-2-3 săptămâni
Intermediară-3-4 luni
Tardivă-după 3-4 luni
Altă variantă: Acută- câteva zile-3-4 luni
Intermediară (de recuperare)-1-2 ani
Tardivă- indefinit de mult
Tipul complicaţiilor şi consecinţelor TVM:
a. complicaţii infecţios-inflamatorii;
b. dereglări neurotrofice şi vasculare;
c. dereglarea funcţiilor sfincteriene,
d. consecinţe ortopedice.
Complicaţiile infecţios-inflamatorii-în perioada acută şi precoce:
-epidurită purulentă;
-meningomielită;
-abces;
-osteomielită;
-arahnoidită.
Dereglări neurotrofice şi vasculare:
-escare;
-ulcere trofice,care se pot complica cu septicemie;
-osteoporoză;
-anemie;
-disfunţia organelor interne;
-pneumonie;
-tromboza venoasă profundă –cel mai mare risc în primele 2 săptămâni după
traumă;
 -disreflexie vegetativă-reacţie simpatică masivă care apare în caz de leziune
mai sus de Th 6; hipertensiune arterială, vasospasm periferic pronunţat;
-osificare heterotopică-de obicei în regiunea articulaţiilor mari [175].
Dereglarea funcţiilor sfincteriene:
-În stadiul de şoc spinal-retenţie acută;
-Leziune suprasegmentară-mai sus de S2-S4-retenţie urmată de ischiurie
paradoxală;
-pe măsura dezvoltării automatismelor-micţiune reflexă; poate fi incontinenţă;
-de asemenea retenţie de mase fecale;
-Leziune la nivelul S2-S4 –vezică atonică supraplină; encopresis vera.
Consecinţe ortopedice:
 Instabilitatea coloanei vertebrale;
 Scolioză şi cifoză;
 Luxaţii secundare, subluxaţii şi fracturi patologice;
 Degeneraţia discurilor, ligamentelor şi articulaţiilor vertebrale;
 Deformarea şi îngustarea canalului vertebral cu compresia medulară.
Acestea conduc la sindrom dureros persistent, limitarea mobilităţii şi dereglări
spinale progresive.
Evaluarea – identificarea problemelor sistemelor funcţionale şi gradului de
disabilitate:
- probleme respiratorii (probe clinice);
- mobilitatea articulară (redoarea articulară);
- tonusul şi forţa musculară (poziţia membrelor în repaus; rgiditatea;
hipotonia; hipertonia; sinkineziile, reacţiile posturale);
- motilitatea motrică (amplitudinea şi volumul mişcărilor active; calitatea
mişcărilor – selectivă, controlul, lentă, în lanţ cinematic, paternul);
 - coordonarea ( exactitatea mişcării, prezenţa tremorului şi ataxiei);
- sensibilitatea ( superfecială, termică);
- orientarea ( în timp; spaţiu);
- comunicarea.
Teste utilizate: Index Barthel; scorul FIM; probe clinice; Bilanţul Muscular
Oxford; Testingul articular; Scala Rivermed pentru membrul superior; Categorii
funcţionale de deplasare.
Planificarea - Identificarea scopurilor şi obiectivelor de scurtă şi lungă durată
în cadrul echipei multidisciplinare pe baza evaluării efectuate cu elaborarea programei
de kinetoterapie. Prevalenţa mare de anxietate şi depresie în rîndul pacienţilor
necesită o testare psihologică obligatorie înainte de reabilitare [121].

1.2. Impactul tulburarilor de mers în TVM asupra activităţii funcţionale

În neurologie, leziunile măduvei spinării, emit o serie de tulburări fiziio-motore
care împiedică învăţarea şi construirea abilităţile motorii.
Următoarele categorii de încălcări sunt: înfrângerea mişcării voluntare, mişcari
involuntare, dereglari a tonusului muscular (hipotonus și hipertonus), dereglari ale
sensibilitaţii, dereglări reflexe, sindromul motto-neuronului central, sindromul
extrapiramidal, încălcarea de coordonare și schimbarea punctul de sprijin [152].
Pierderea de mişcare voluntară. Paralizia - este o lipsă totală de contracţii
musculare. Pareză - este o pierdere parțială a funcției motore. Paralizie şi Pareză sunt
de două tipuri: flasc şi spastic.
Paralizia spastică reprezintă lipsa doar a mişcarilor voluntare, creşterea
tonusului muscular şi reflexelor a tendoanelor.
Paralizia flască reprezintă lipsa mişcărilor voluntare şi involuntare, reflexele
tendonului, tonus slabit şi atrofie musculară.
Mişcările voluntare.
 1. Tremor (tremurături) - pot fi fiziologice şi patologice. Tremor nu sunt acelea
mişcări involuntare care mişcă segmentul afectat în jurul axului de echilibru. Din
punct de videre clinic ştim:
- Tremor fiziologic – declanşat de oboseală, emoţie, frig, etc. Dispare împreună
cu cauza.
- Tremor cerebral - are loc în timpul mişcărilor voluntare. Frecvenţa de 5,4
cicluri pe 1 sec.
- Tremor principal - este ereditar.
2. Mişcări Coreice - mişcări involuntare care sunt însoţite de hipotonus
spontan, ele nu sunt controlate, localizate pe faţă, trunchi şi membre. Devin mai
pronunţate în mişcările voluntare, emoţiile, stari de concentrare şi dispar în timpul
somnului. În principiu apar în dereglările sistemului extrapiramidal .
3. Mişcări Atetozice – mişcari lente, necontrolate cu o amplitudine mică,
deobicei la nivelul membrelor superioare, falangelor distale, cu un aspect de
tentacule. Devin mai pronunţate în cazul emoţiilor, mai reduse în timpul odihnei şi
dispară în timpul somnului (uneori pot fi voluntar oprite).
4. Mioclonii – sunt contracţii musculare involuntare ritmice, ce apar cu sau fără
mişcare a segmentului.
5. Fasciculaţii – contracţii muscular de o durată scurtă. Se obsearvă o
contracţie a fasciei musculare, nu mişca segmentul, dar este vazută sub piele. Apar în
leziuni, stimulări a coarnelor anterioare ale măduvei spinării, precum şi în compresia
a maduvei spinarii.

6. Ticurile – sunt mişcări conştiente, stereotipe care imită gesturile tipice, ce au

un caracter voluntare, apar la dorinţă şi dispăr în timpul somnului. Apar la oameni cu
stare psihică ca: frică, oboseala, mental-dezechilibru.
7. Convulsii – sunt de două tipuri:
 - Clonice – sunt contracţii rapide şi ritmice, ele se reduc în intensitate şi
frecvenţă pînă la dispariţie.
- Tonice – contracţii muscular pe timp îndelungat.
8. Sinkinezii (reacţii asociative) – mişcari involuntare, ce apar în legătură cu
mişcările voluntare. Se clasifica astfel:
- Globale - prin tuse şi strănut, sau orice altă acţiune provoacă mişcarea a
muşchilor paralizaţi.
- Simulare - membrul sănătos în acţiune provoacă simetrică membrul afectat.
- Coordonare - contracţia anumitor muşchi de pe partea afectată provoacă o
contracţie de alţi muşchi sinergişti pe aceeaşi parte. De exemplu - flexia extremităţii
superioare în umăr influenţează extinderea din degete şi din mână [129; 131].
Tulburări ale tonusului muscular
Tonusul muscular are o stare involuntară, o contracţie permanentă în relaxarea
musculară, bazat pe reflexul de întindere periferice motor neuron, care la rândul său
este controlat de cortexul cerebral, cerebel, nucleii bazali şi aparatul vestibular. Există
două tipuri de tulburări ale tonusului muscular:
Hipotonie apare atunci când:
- Afectarea de arc reflex - sunt aferente, eferente şi afectări musculare:
- Afectarea componentului aferent.
- Afectarea componentului eferent - afectarea cornului plexe a nervilor
(sindrom de neuron cu motor periferic).
- Afectarea muşchilor - distrofie musculară, paralizii hipocaliemice.
- Afectarea cerebelului şi sistemului extrapiramidal.
- Leziuni acute ale neuronului motor central (traumatisme ale coloanei
vertebrale, accident vascular cerebral, şocul maduvei spinării, etc).
Hipertonia - se produce atunci când:
 Contractura piramidală sau spasticitate - apare atunci când afectează căile
piramidale. Mobilizarea pasivă la o anumită viteză, prin mişcare prelungită provocăm
scăderea tonusului, spasticitate este distribuit la anumiţi muşchi ale extremităţilor (de
exemplu, cu tetrapareza spastică distribuim flexia a membrelor superioare şi extensia
membrelor inferioare). Spastica va scade în timpul somnului şi sub anestezie generala,
şi este mult mai pronunţată în timpul mişcărilor voluntare din stimulii viscerale şi
cutanate, cu emoţii, infecţii, etc [156].
Tulburari ale sensibilităţii (Parestezis)
Aceasta poate fi subiectivă (descrisă de pacient) şi obiectivă.
Parestezii (amorţeli, furnicari, furnicături, etc) nu apar în mod specific în
diferite situaţii patologice: începutul sclerozei, hernie de disc, insuficienţa nervilor
periferici, tulburări de circulaţie periferică, tulburări nervoase, etc [159].
Tulburari subiective ale sensibilităţii (durerea se manifestă sub multe aspecte):
- Neurolgie - este o durere acută în nervii periferici, cel mai frecvent este
întâlnită în zona intercostală şi pe parcurs este afectată prin racire, diferite poziţii
patologice şi de manipulare.
- Cauzolgie - senzaţia de durere, care este însoţită de o senzaţie de arsură,
puternic exprimată de emoţii, de şoc, şi diferite niveluri de zgomot. Apare în leziunile
nervului periferic.
Tulburari obiective a sensibilităţii:
Exteroceptive:
- Dureros - pacientul trebuie să stabilească (sa zice), locul de injecţie a acului
neurologic (test efectuat cu ochii închişi).
- Tactile - tehnic de executat tot aşa, doar cu un tampon de vată.
- Termic - foloseşte doua tuburi (cald şi rece), pacientul ar trebui să determine
care părţi ale corpului său atinge tubul.
Proprioreceptivă (sensibilitate profundă):
 - Kinetic - pacientul trebuie să determine ce mişcări pasive se efectuează, în
care articulaţiile şi localizarea lor în spaţiu.
- Vibrator - pacientul trebuie să stabilească locul de vibraţii.
- Sensibilitate epicritică.
Tulburări de reflexe
Reflexele pot fi prezente sau absente, ridicate sau coborâte.
Tulburări de reflexe poate fi - de suprafaţă (palatal, laringian, reflexul
ambalajului stomacal).
- Osteotendinos (la nivelul articulaţiilor şi tendoanelor).
- Reflexul de poziţie (cu poziţia în picioare în timpul executării unui impuls în
urmă la nivelul umerilor, provoacă contracţia muşchilor extensori la nivelul
membrelor inferioare - la pacienţii cu leziuni extrapiramidale acest reflex este
crescut).
- Reflexul patologic:
- La nivel de extremitatea de sus se află un semn Haffman.
- La nivelul inferior se află un semn Babinskii.
- Clonusul a piciorului şi Cupa.
- Palm-chin reflex - se produce atunci cînd este înfrîngerea căilor piramidale
superioare.
Tulburările descrise mai sus împiedică şi limitează procesul de psiho-pedagogie
în dobândire a abilităţilor motorii. Aceste tulburări nu permit pacientului să fie drept
culcat, aşezat, stat, şi prin urmare încalcă şi nu permite pacientului să găsească centrul
total de greutate a propriului organism. Locaţia incorectă a centrului de greutate duce
la o tulburare mai complexă, menţinerea echilibrul a corpului în spaţiu. ,,O condiţie
importantă pentru menţinerea echilibrului corpului este verticalii ce trec prin
amprenta sa în cadrul centrului de greutate” [Ivanitsky, Mişcarea Corpului Uman,
Fiss, 1938, 48-81].
 Sub echilibru înţelegem capacitatea de a menţine poziţia de corp stabil.
Pierderea de stabilitate ar putea fi din cauza erorilor sale proprii cu exprimarea în
tensiunea musculară greşită (ca la pacienţii cu paralizie cerebrală şi spinarii), sau de
poziţia corpului în domeniul stabilităţii [V.B. Korenberg, Bazele de analiză
biomecanică calitativă, Educaţie Fizică şi Sport, 1979, articolul 87 - 162]. Există
echilibru static şi dinamic. Pentru a alimenta capacitatea de a menţine echilibrul în
două moduri principale [162].
- Primul mod - utilizarea aşa-numitor exerciţii de echilibru, mişcări şi poziţii de
lucru în condiţii care fac dificil de a menţine echilibrul. Primul mod în procesul de
învăţare de calificare motor nu poate fi aplicat în etapa iniţială de formare ca pacientul
nu este în măsură să-l limiteze.
- A doua modalitate este cea mai bună modalitate de a îmbunătăţi echilibrul de
pacient, deoarece aceasta se bazează pe îmbunătăţirea selectivă de analizoare (auditiv,
vizual, olfactiv, etc).[163]
În special, pentru a menţine echilibrul în poziţia iniţială este recomandabil să se
înregistreze orizontal vederea pe un anumit punct, sau obiect şi nu-l schimba.
Pentru a menţine echilibru trebuie să fie ca urmare mişcări în articulaţii,
aproape de suprafaţa de sprijin [L.P. Matveeva Şi A.D. Novikova, Educaţie Fizică şi
Sport, 1976, 169-208 art. Teoria şi metodologia educaţiei fizice].

1.3. Tehnologiile noi în recuperarea mersului la persoanele după TVM.

Progrese şi perspective.
Treadmill
 Este o banda de alergat, cu un sistem de suspensie ce permite menţinerea
greutăţii corporale a bolnavului şi restabilirea mersul dupa traumatisme vertebro
medulare (figura 1.2). În 1992 Werning şi Muller au antrenat 8 persoane cu TVM în
timp de 1,5-7 luni (de la 5 zile pe săptămână, timp de 30-60 minute pe zi) incepînd de
la 5-20 luni după traumă. Acest antrenament îmbunătăţeşte semnificativ capacitatea
locomotoră, care permite pacientului de a trece de 100-200 de m pe o suprafaţă plană
fără asistenţă. În timpul perioadei de formare, susţinerea parţială a greutăţii corpului
treptat a scăzut de la 40 la 0%, în prima săptămână distanţa a crescut semnificativ de
la 0 pînă la 104 m şi în ultima săptămînă până la 200-410 de m, viteză a crescut de la
0-10 m / min până la 13-23 m / min (Figura 1.1) [17].
Astfel, acest studiu sugerează că antrenamentul pe Treadmill cu menţinerea
greutăţii corporale în cele mai dese cazuri poate restabili funcţiile locomotore după
traumatism vertebro medular, chiar dupa 6 ani dupa traumă (Wernig 2000).

Fig.1.1. Accesul instructorilor medicali la picioarele pacientuilui pe Treadmill.

Sprijinul ar trebui să fi la piept, la coapsă şi la fesul pacientului, ceea ce o să

permite mişcări libere a mâinilor şi a picioarelor. Este important ca sistemul de sprijin
sa nu-i încurce mersului, deoarece acesta este scopul terapiei. Suspendarea trebuie să
fie corectă ca pacientul să nu se alunece, să fie confortabil chiar atunci când presiunea
masei corporale este maximă (Figura 1.2).

Fig.1.2. Vederea din spate şi din faţă a sistemuli de suspensie

La sfârşitul perioadei de 12 săptămâni de antrenament, fiecare pacient a
îmbunătăţit parametrii de viteză şi distanţă.
ReWalk
ReWalk este un dispozitiv asemanator unui exoschelet, alcatuit dintr-o pereche
de pantaloni robotizaţi - care prezintă articulaţii monitorizate şi senzori de mişcare
controlate prin intermediul unui computer situat într-un rucsac care este asigurat prin
3 centuri in jurul umerilor şi a abdomenului.
 Fig.1.3. Energia, viteza şi distanţa parcursă a pacientului pe Treadmill
Durata de viaţă a bateriei este de patru ore. Sistemul reacţionează la schimbările
de echilibru şi la mişcarea parţii superioare a corpului, masa dispozitivului dat este
circa 16 kg şi reuşeşte cu succes toate caracteristicile mersului normal, de la
deplasarea pe orice tip de suprafaţă, la urcatul şi coborîtul scărilor, chiar şi
ridicarea/aşezarea pe un scaun (Figura 1.4) [18].

Fig.1.4. Mersul şi ridicatul scărilor cu ReWalk

 Lokomat
Lokomat este un dispozitiv care lucrează împreuna cu o bandă de alergat, pe
acea bandă oamenii stau, susţinuţi de un sistem de suspensie. Stau suspendaţi ca sa nu
cadă.
Lokomatul stă în spatele pacientului, la nivelul şoldului şi genunchilor, se
sincronizeaza cu bandă de alergat şi permite pacientului să păşeasca cînd le este greu
sa se mişte. Este numit exoschelet, de fapt este un fel de costum robotic care vine
peste pelvis si peste picioare si permite să păşeşti. Persoanele cu traumatisme vertebro
medulare recente, nu au forţă necesara sa realizeze acele mişcări singure. Aşadar,
acesta le uşureaza mişcarea [19].
Lokomat se ataseaza de picioarele persoanei şi ii faciliteaza acest fel de mers.
Sunt cazuri la animalele care au un traumatism vertebro-medular, carora pentru
experiment le cauzează un traumatism şi îi pune pe o banda de alergat. Şi chiar şi fără
o legătură intre creier şi măduva spinarii, aceste animale chiar pot sa înveţe din nou sa
paşească cînd sunt pe bandă. Asta pentru ca muşchii spatelui sunt stimulati de maduva
spinării. Acele legături sunt intacte sub traumatism şi pot facilita păşirea fară stimuli
trimişi de creier. Şi oamenii pot face aşa ceva. Avem acest centru în măduva spinarii
care pot declanşa aceste mişcări. Aşadar putem sa facem maduva spinarii să înveţe să
umble şi daca avem o legatură mică, am putea să întărim legătura dintre creier şi
măduva spinarii, pentru a mări posibilitatea de a păşi [20].
Antrenamentul mersului durează, cu sau fără dispozitiv, în funcţie de cît de
repede îşi revine persoana (Figura 1.5). Dacă cineva foloseşte dispozitivul şi după
patru sau opt luni nu sunt imbunătăţiri, după aceasta perioadă posibilitatea de
recuperare a mişcărilor poate fi limitata. La fel, şi intervenţiile fizioterapeutice ar fi
mai bine indrepatate spre alte lucruri care poate ar fi mai utile acelei persoane. Dacă
cineva obţine imbunătăţiri substanţiale, continuăm să oferim fizioterapie, în vederea
mersului.
 Pacienii pot să-şi imbunătăţească substanţial abilităţile motorii cu Lokomat.
Este important ca Pacienţii să ţină minte că Lokomat e doar un dispozitiv, care de fapt
înlocuieşte terapeuţii, cei care mişcă picioarele. Aşa că terapeuţii pot face asta cu
pacienţii, mişca picioarele ca şi cum ar merge, iar acel tip de recuperare e substanţial,
sau poate fi substanţial. În timpul terapiei cu dispozitivul Lokomat sau cu
fizioterapeutul se întăreşte legătura între creier şi măduva spinării [21].

Fig.1.5. Antrenamentul mersului pe Lokomat

1.4. Metode kinetice folosite în procesul de recuperare

Metoda Kabat
Flosirea unor stimului proprioceptivi variaţi, care se adaugă la eforturile
voluntare ale bolnavului, are ca urmare facilitarea funcţiei şi o contracţie musculară
mai puternică decât cea care poate fi provocată numai prin efort voluntar”.
 Facilitarea maximă se obţine prin exerciţiu intens, cu maximul de efort şi
rezistenţă [392].
Autorul subliniază că mişcarea pasivă nu realizează nimic în mod direct în ceea
ce priveşte ameliorarea funcţiei muşchilor paralizaţi, întrucât nici-un fel de activitate
voluntară nu este provocată în grupurile motorii.
Mijloace terapeutice - procedeele de facilitare folosite în procesul de reeducare
sunt:
1. Rezistenţă maximă - se opune mişcării active a pacientului până la anularea
ei, obligând muşchiul respectiv să se contracte izometric.
2. Întinderea (Elongarea muşchiului). Autorul consideră că un muşchi paralizat
poate deveni activ prin întinderea lui, acă i se aplică o rezistenţă.
3. Schemele globale ale mişcării Kabat constată că schemele de mişcare globală
pe diagonală şi pe spirală sunt de obicei mai eficace, în ceea ce priveşte facilitarea,
decît schemele de mişcare pe linie dreaptă. Schemele de exerciţii globale prezintă
avantajul că implică în mişcare un număr mare de grupe musculare, tratamentul
adresîndu-se mai multor muşchi interesaţi, obţinîndu-se astfel rezultate mai rapide.
4. Alternarea antagoniştilor – reprezintă o tehnică de îmbunătăţire a metodei
Kabat. ,,Tehnica alternării antagoniştilor constituie o sursă puternică de facilitare”. Ea
se bazează pe legea de inducţie succesivă a lui Sherrington: el a constatat că la
vertebrate, imediat după provocarea reflexului de flexie, excitabilitatea reflexului de
extensie este mult mărită.
Aceleaşi fenomene se observă şi în mişcarea voluntară.
Această tehnică constă în a excita contracţia unui muşchi şi a facilita contracţia
lui, prin contractarea în efort a anragonistului său.
Exerciţii pentru trunchi
Exerciţiile pentru trunchi respectă aceleaşi principii specifice metodei, ele se
fac sub rezistenţă maximă, pe diagonale şi asociate cu mişcări de rotaţie.
 - Pacientul în decubit dorsal cu mâinile deasupra capului, braţele sau trnchiul
îndeplinesc o mişcare de flexie în partea opusă, ca în activitatea de spart lemne.
- Decubit lateral, kinetoterapeutul aşezat la spatele pacientului, cu o mână pe
frunte şi alta pe genunchi, se opune flexiei totale a trunchiului (ghemuirii).
- Pacientul în şezând, kinetoterapeutul în faţa lui, se opune cu ambele mâini
aşezate pe umeri, aplecării înainte a trunchiului [393].
Mişcarea aceasta se execută şi cu rotaţia trunchiului. Mîna dreaptă a
kinetoterapeutului se opune în acest caz proiecţiei anterioare a umărului stîng în timp
ce mîna stângă opreşte umărul drept să fie tras înapoi. Mişcarea pentru trunchi se
execută din poziţiile – decubit dorsal, decubit lateral, şezînd.
Diagonalele kabat de flexie şi extensie pentru membrele inferioare
- Diagonala I Mişcarea de jos în sus. Pacientul este în decubit dorsal, cu
membrul inferior extins, în abducţie, cu uşoară rotaţie internă a şoldului, piciorul se
află extins în pronaţie. Kinetoterapeutul stă de partea membrului inferior respectiv
mîna omoloagă cuprinde piciorul peste faţa sa dorsală, astfel încît cele patru degete se
aşează peste marginea internă a piciorului, cealaltă mînă se aşează pe faţa internă a
coapsei. Exerciţiul se execută cu genunchiul în extensie şi are loc gradat: extensia
degetelor piciorului, flexia dorsală a piciorului şi supinaţia sa, adducţia, flexia şi
rotaţia externă a coapsei.Întreg ansamblul de mişcări se execută sub rezistenţă.
Mişcarea de sus în jos. Din poziţia de la sfârşitul mişcării de jos în sus se fac: flexia
degetelor, extensia piciorului, extensia, abducţia şi rotaţia internă a coapsei.
- Diagonala a II-a Pacientul este în decubit dorsal, cu membrul inferior addus,
dincolo de linia mediană, uşor rotat în afară, piciorul în extensie şi supinaţie, degetele
flectate. Kinetoterapeutul stă pe partea membrului inferior respectiv.
-Mîna omoloagă cuprinde piciorul peste faţa sa dorsală, astfel încât cele patru
degete se aşează peste marginea internă a piciorului, cealaltă mână se aşează pe faţa
externă a coapsei.
 Mişcarea: se efectuează extensia degetelor, flexia dorsală şi pronaţia piciorului,
flexia coapsei cu abducţie şi rotaţia internă a piciorului.
Mişcarea are loc în amplitudinea sa maximă.
Variante pentru mişcările genunchiului se pot realiza în ambele diagonale.
- La sfârşitul mişcării de sus în josa diagonalei, se continuă extensia şoldului cu
flexia genunchiului (în afara mesei de tratament).
În mişcarea inversă se execută mai întîi extensia genunchiului, apoi flexia
coapsei cu rotaţia internă din momentul în care se ridică de la planul mesei.
- Se execută flexia genunchiului din partea finală a celei de a II-a diagonale.
- Din prima diagonală, flexia coapsei este asociată cu flexa genunchiului, astfel
încît se atinge cu călcîiul (piciorul în flexie) genunchiul opus [396].
Metoda Bobath
Metoda Bobath se adresează tratamentului aşa-ziselor ,,paralizii spastice”.
Mijloacele terapeutice se bazează pe două principii:
- Inhibiţia sau suprimarea activităţii tonice reflexe, cu rezultatul reduceri şi
reglării tonusului muscular.
- Facilitarea integrării reacţiilor superioare de ridicare şi echilibru în secvenţa
dezvoltării lor adecvate, urmată de un progres în activităţile elementare.
Este esenţial ca în tmpul tratamentului să dăm pacientului cât mai multe senzaţii
posibile asupra tonusului, posturii şi mişcării.
Trebuie să-l ajutăm cu mâinile noastre să experimenteze senzaţia mai multor
posturi şi mişcări normale diferite.
Poziţiile reflex-inhibitori sunt total sau parţial opuse posturii iniţiale anormale a
pacientului.[398]
Aşezarea pacientului într-o poziţie reflex-inhibitorie nu reduce spasticitatea. La
început pacientul rezistă şi sasticitatea poate fi mai mare decât înainte. Ajustarea
pacientului la noua sa poziţie, este cea care dă rezultatul dorit.
 Odată cu descreşterea spasticităţii prin menţinerea poziţiei reflex-inhibitorii,
rezistenţa cedează. Kinetoterapeutul poate să reducă în acest moment asistenţa sa
pasivă. La sfârşit va fi posibil să ia mâinile de pe pacient, lăsându-l să-şi controleze
singur noua poziţie. În acest mod pacientul îşi câştigă treptat controlul asupra posturii
sale spastice şi învaţă să iasă din această postură.
Poziţiile reflex-inhibitorii sun variabile în funcţie de pacient, de forma
spasticităţii lui şi de vârstă. La fiecare pacient va trebui căutată calea adecvaă de
inhibiţie, poziţia cea mai avantajoasă pentru libertatea mişcărilor [409].
Pentru mai autentică înţelegere, oferim un citat de Bobath: ,,Secretul
tratamentului constă în alegerea cu grijă şi gradarea poziţiilor reflex-inhibitorii, având
în vedere că pacientul va trebui să le adopte singur, fără dificultate. Perioada iniţială
de ezistenţă este urmată de o perioadă de linişte şi ajustare”.
Mobilizările pasive şi stretchingul
Mobilizările pasive şi stretchingul membrelor paralizate sunt esenţiale pentru a
stimula circulaţia sanguina şi pentru a menţine amplitudinea articulara şi elasticitatea
ţesuturilor moi [28,36]. Tratamentul este început în prima zi de după accident, sau
atunci când este începută terapia anticoagulantă şi timpul de protrombină este în
limitele terapeutice. în timpul perioadei de şoc spinal, adică aproximativ 6 săptămâni,
mobilizările se aplica de doua ori pe zi. Mobilizările sunt aplicate zilnic până când
pacientul este capabil să îşi asigure singur mobilitatea articulară în timpul efectuării
activităţilor cotidiene [17,22]. Aproximativ 10 minute sunt acordate pentru
mobilizarea fiecărui membru, din acestea, o mare parte sunt folosite pentru a mobiliza
întregul membru în vederea asigurării unei circulaţii sanguine adecvate.
În plus, fiecare articulaţie, începând proximal şi continuând distal, incluzând
articulaţiile metatarsiene şi metacarpiene sunt mişcate de mai multe ori pe
amplitudinea maximă pentru a împiedica apariţia scurtării musculare. Mişcările sunt
efectuate lent, uşor şi ritmic, pentru a preveni apariţia leziunilor la nivelul
articulaţiilor insenzitive şi a structurilor paralizate. Orice limitare a mişcări impusă de
antecedentele patologice şi/sau de vârstă, trebuie luate în considerare.
Când reapare activitatea reflexă, membrele trebuie manipulate cu grijă, pentru a
nu facilita apariţia spasmelor şi creşterea spasticităţii. Prizele prea strânse şi mişcările
bruşte trebuie evitate. Dacă în timpul mişcării apare un spasm, membrul mobilizat va
fi ţinut ferm, şi nu se va continua mişcarea decât după dispariţia spasmului. Mişcările
pasive împotriva spasticităţii pot provoca leziuni, chiar fracturi ale membrelor.
Uneori, oricum, singura metodă de a învinge clonusul piciorului, este să ţinem
piciorul în dorsiflexie, împotriva spasmului, până când apare relaxarea. Mişcarea
trebuie să fie fermă, dar nu forţată. Când creşterea tonusului este prezentă înainte de a
efectua mişcarea, membrul contralateral celui care urmează să fie mobilizat, trebuie
poziţionat astfel încât să scadă spasticitatea acestuia. De exemplu, membrele
inferioare pot fi poziţionate în poziţia de “broasca”, în care şoldurile sunt abduse,
rotate lateral şi flectate la 40°, înainte de a mişca membrele superioare.
Importanţa detaliilor la efectuarea mobilizărilor pasive nu trebuie subestimată
atunci când urmărim menţinerea amplitudinii de mişcare în toate articulaţiile.
Precauţii:
1. Mobilizarile prea ample trebuie evitate, mai ales la nivelul şoldului şi
genunchiului, unde apariţia unor leziuni prin smulgere reprezintă un factor
predispozant pentru apariţia osificărilor paraarticulare.
2. Abducţia şoldului nu trebuie să depăşească 45°, pentru a preveni smulgerea
structurilor de pe partea medială a genunchiului, aceasta trebuind să fie protejată,
deoarece există riscul întinderii ligamentului medial.
3. Fracturile toracice joase sau lombare impun limitarea mişcării de flexie a
şoldului cu genunchiul flectat. Dacă durerea apare în timpul mişcării, flexia este
limitată până la punctul dureros. Amplitudinea de mişcare urmează a fi crescută pe
măsura ce durerea diminuă. Când pacientul este în decubit dorsal, flexia completă a
genunchiului poate fi obţinută prin combinare cu rotaţia laterală a şoldului.
4. Se va evita flexia coapsei cu genunchiul extins, deoarece există riscul punerii
în tensiune a durei mater.
5. Nu se va combina niciodată flexia pumnului cu cea a degetelor, deoarece
există riscul lezării tendoanelor extensorilor [24;27].
Tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă (FNP)
Facilitarea neuromusculară proprioceptivă reprezintă uşurarea, încurajarea sau
accelerarea răspunsului motor voluntar prin stimularea proprioceptorilor din mușchi,
tendoane, articulații; la aceasta se adaugă stimularea extero - şi telereceptorilor [10,
36].
În cazul musculaturii hipotone ne folosim de următoarele mecanisme
neurofiziologice în efectuarea tehnicilor FNP:
- legea ,,inducției succesive” a lui Sherrington: ,,o mișcare este facilitată de
contracția imediat precedentă a antagonistului ei”;
- mușchii hipotoni (agoniştii) se întind progresiv în timpul contracției
antagonistului, şi ca urmare, la finalul mișcării (când sunt maxim întinși) vor fi
facilitați prin impulsuri provenite de la nivelul fusului muscular (de la receptorul
secundar Ruffini).
- în timpul contracției izotone cu rezistentă maximală şi izometrice, este
facilitat sistemului gama şi ca urmare aferentele primare ale fusului vor conduce la
recrutări de motoneuroni alfa şi gama suplimentari; Astfel, fusul neuromuscular va
continua trimiterea unor influxuri nervoase cu character predominant facilitator.
- în timpul întinderilor rapide, repetate se declanșează reflexul miotatic ce are
efect facilitator; Comenzile verbale pot avea rol facilitator mărind răspunsul prin
sistemul reticular activator.
 - în timpul contracției izometrice ai musculaturii puternice-normale, apare
fenomenul iradierii de la nivelul motoneuronilor activați ai acestei musculaturi
(superimpuls creat de izometrie), spre motoneuronii musculaturii slabe;
- contracția excentrică, promovează şi întinderea extrafusală şi pe cea
intrafusală - ceea ce mărește influxul aferentelor fusale;
- atunci când contracția izometrică se execută în zona scurtată apare fenomenul
de coactivare (facilitarea simultană a motoneuronilor alfa şi gama);
- cocontracţia determină facilitarea motoneuronilor alfa şi gama; creşte
recrutarea de unități motorii sub contracțiile izometrice aplicate pe fiecare parte a
articulațiilor [32; 34].
În cazul musculaturii hipertone ne folosim de următoarele mecanisme
neurofiziologice:
- izometria pe mușchii care realizează mișcarea limitată determină un efect de
inhibiție reciprocă pentru antagonist (mușchiul hiperton, care limitează mișcarea);
- rezistenta la mișcare determină o influenţă inhibitorie a reflexului Golgi
asupra motoneuronu-lui mușchiului care se contractă şi facilitează prin acțiune
reciprocă agonistul;
- în timpul contracției mușchiului hiperton, descărcările celulelor Renshow scad
activitatea motoneuronilor alfa ai mușchiului respectiv, deci au o acțiune inhibitorie;
- cortexul, influențat de comenzile verbale, are un rol inhibitor asupra tonusului
muscular al musculaturii hipertone;
- receptorii articulari excitați de mișcarea de rotație, au rol inhibitor pentru
motoneuronii alfa (rotația are efect de relaxare pentru mușchii periarticulari);
- izometria antagonistului mișcării limitate (mușchii contracturaţi) duce la
oboseala unităților motorii la placa neuromotorie şi ca urmare tensiunea mușchiului
scade.
 Principiile de bază ale tratamentului
Acestea includ:
Recuperarea echilibrului, coordonării şi controlului;
Inhibiția şi/sau facilitarea tuturor grupelor musculare afectate pentru a le
permite funcționarea pe fondul unui tonus postural normalizat;
Nu trebuie să se permită dominarea mişcării de către grupele musculare mai
puternice care în acest fel vor determina inhibarea grupelor afectate şi exacerbarea
spasticităţii.
Metoda Bobath înglobează aceste principii de baza. Prin observarea, evaluarea
şi mobilizarea pacientului în așa fel încât să i se normalizeze tonusul postural,
problemele pacientului sunt identificate şi tratate planificat.
Nu există programe de exerciții şablon, în ceea ce priveşte antrenarea
echilibrului dinamic şi efectuarea de exerciții la saltea. Tratamentul trebuie să fie
individualizat pentru fiecare pacient în parte.
Tratamentul descris în acest capitol se bazează pe cunoașterea mişcărilor
normale şi înțelegerea a ceea ce este esențial pentru succesul tratamentului oricărui
pacient cu probleme neurologice.
Mişcările normale sunt dependente de integritatea SNC, care este capabil să
primească şi să integreze informațiile primite de la exteroreceptori, vizuali sau tactili,
şi interoreceptorii de tipul fusurilor musculare şi al organelor tendinoase Golgi, şi să
elaboreze răspunsuri adecvate [31, 36].
Mecanismul care produce acest răspuns este definit ca mecanismul central de
control al posturii.
Pentru un mecanism postural reflex normal sunt necesare:
 Un sistem de feed-back senzitivo-motor normal;
 Un tonus postural normal;
 Inervație reciproca;
 Reacții de echilibru şi postura.
 Parapodium
Dispozitivul este destinat pentru reabilitarea intensivă a pacienţilor cu leziuni
ale măduvei, paralizie cerebrală, accident vascular cerebral, şi fracturi ale membrelor
inferioare, carora parţial funcţionează picioarele [27].
Cu parapodium mişcarea este asimănătoare cu mersul a pacientului la paralele,
dar singură diferenţă este că pacientul nu are nevoie de ajutorul kinetoterapeutului.
Designul special al simulatorului nu permite pacientului să cadă şi să se încurce atunci
cînd se deplasează, face posibil adoptarea de a sta în picioare fără ajutor suplimentar
de cîrje (Figura 1.6).
Stînd într-o poziţie verticală sau de a efecta singur mişcarea cu puterea
musculaturii proprii duce la:
1. dispariţia a contracturilor articulare şi spasticităţii musculare;
2. nutriţia a ţesutului conjunctiv;
3. duspariţia escarelor;
4. normalizarea fiziologică a aparatului locomotor;
5. normalizarea funcţiei fiziologice a organilor interne;
6. normalizare a sistemelor cardiovascular şi respirator.
Cu Parapodium pacientul poate să se deplăseze în orice direcţie, pe orice
suprafaţă (chiar şi în aer liber).
 Fig.1.6. Ridicarea la Parapodium fără ajutorul kinetoterapeutului

1.5. Concluzii la capitolul 1

Studiind literatura de specialitate pot constata ca cele mai răspîndite în practica
clinică a Republicii Moldova, sunt metodele tradiţionale din cauza lipsei bazei
dezvoltării tehnico materiale.
Dintre metodele fizice utilizate în practica recuperării a pacienţilor cu
parapareză inferioară după traumatism vertebro medular, pot fi menţionate metoda
kabat, bobath, kenny şi dipozitivul Parapidum.
Parapodum reprezintă avantaje în recuperarea paraparezei în traumatismele
vertebro medulare . Designul special al simulatorului nu permite pacientului să cadă şi
să se încurce atunci cînd se deplasează, face posibil adoptarea de a sta în picioare fără
ajutor suplimentar de cîrje. Cu Parapodium pacientul poate să se deplăseze în orice
direcţie, pe orice suprafaţă (chiar şi în aer liber).

2. METODELE ŞI ORGANIZAREA CERCETĂRII

 2.1. Metodele cercetării
Pentru realizarea scopului şi obiectivelor cercetării, am organizat-o folosind
diverse metode, după cum urmează:
Metoda observaţiei;
Metoda conversaţiei;
Analiza teoretică şi generalizarea datelor literaturii de specialitate;
Anamneza sau interviul autobiografic;
Analiza datelor statistice în domeniu;
Metoda testării;
 S cala VFM şi testul ,,Scoalăte şi dute”);
Metodele statistico-matematice de prelucrare a datelor;
 M etoda grafică.
Metoda observaţiei
Observaţia este contemplarea intenţionată a unui obiect, fenomen, document
sau proces. Ca metodă de cercetare observaţia constă în urmărirea atentă intenţionată
şi înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări ale comportamentului
individului, ca şi a contextului situaţional unde acesta se produce, în scopul sesizării
unor aspecte esenţiale ale vieţii.
Pe parcursul studiului, a permis înregistrarea diferitelor aspecte psihomotrice în
scopul formării unei imagini globale asupra lotului de pacienţi luat în studiu, a
dinamicii şi rezultatelor obţinute în aplicarea programului complexe de reabilitare.
Observaţia pedagogică a fost efectuată în secţia de neurorecuperare a
Institutului de Neurologie şi Neurochirurgie în perioada februarie-mai 2012 din
municipiul Chişinău.
Metoda conversaţiei, este o metodă de cercetare, de investigare a vieţii
subiective datorită posibilităţilor de care dispune.
 Metoda conversaţiei a fost desfăşurată dirijat şi semidirijat, pornind de la
obiective precis stabilite, urmărite prin întrebări stabilite din timp, precum şi întrebări
puse în ordine diferită. Metoda în cauză este aplicabilă şi datorită faptului că, în cadrul
acesteia, subiecţii se simt mai liberi şi degajaţi şi pot spune lucruri care nu le-ar reda
în cadrul anchetei.
Analiza teoretică şi generalizarea datelor literaturii de specialitate
Aspectele teoretice abordate în teza de licenţă sunt cercetate pe larg în literatura
de specialitate, atât în ce priveşte caracteristica deficienţelor fizice ale coloanei
vertebrale şi kinetoterapiei acestora, cât şi măsurile kinetoprofilactice ale apariţiei şi
recuperării acestora.
În scopul determinării aspectelor constitutive ale obiectului şi subiectului
cercetării, s-a studiat literatura de specialitate referitoare la următoarele domenii
ştiinţifice:
- fiziologice, în cadrul cărora sunt abordate aspecte generale şi particulare ale
dezvoltării organismului copilului, factorii care influenţează dezvoltarea acestora,
rezultatele cercetărilor şi experimentelor efectuate, precum şi metodologia utilizată;
- de specialitate, unde sunt abordate problemele teoretice, metodologice şi
practice în domeniul activităţilor kinetoterapeutice, modalităţile de depistare şi tratare
complexă a traumatismelor vertebro medulare, recuperarea şi profilaxia acesteia, etc.
Baza teoretică a cercetări o constituie concepţiile teoretico-metodice despre
recuperarea funcţională kinetică ( T. Sbenghe, 2000, 2002; N. Robănescu, 2000; P.
Davies, 2000; D.S. Butler, 1989, 1991; M.Carlsson, 1988; A. Breig, 1978, B. Bobath,
1990; G. Kinsella, 1985) recuperarea funcţională în urma traumatismului vertebro
medular (M. Barnes, 2004, Ch. P. Vorlou, M. S. Dennis, J. Ghein, 1998; B. Issacs,
1997; M.K. Adler, 1980; J. Montgomery, 1987; E. Moskowitz, 1972) teoria şi
metodica activităţilor motrice (M. M. Boghen, 1985; N. A. Bernstein, 1967, 1996)
conţinutul şi particularităţile controlului postural (V.B. Brooks 1986; P.B. Butler, R.E.
Major, 1992, P.W. Halligan, J.C. Marshal, 1990; H. Karnah, 1994), conţinutul
procesului instructiv - educativ al eudcaţiei fizice ( M. M. Boghen, 1985; L.P.
Matveev, 1976; V.N. Platonov, 1996; V. Marcu, 1998).
Anamneza sau interviul biografic, este o metodă de cercetare prin care se
urmăreşte cunoaşterea evenimentelor mai importante din viaţa subiectului care ar fi
putut avea influenţă asupra evoluţiei sale fizice şi psihice. Importanţa anamnezei
constă în stabilirea cauzelor generatoare, precum şi a momentului apariţiei deficienţei.
În realizarea acestei metode vor avea loc discuţii cu rudele, cu cei din anturajul
pacientului, şi, evident, se iau în consideraţie relatările pacientului. Se concentrează
asupra succesiunii diferitelor evenimente din viaţa individului, relaţiilor dintre
evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre evenimentele scop şi cele mijloc.
Cauzometria şi cauzograma, ca variante mai noi ale metodei, au ca scop tocmai
surprinderea relaţiilor dintre evenimente.
Calea indirectă constă în studiul documentelor şi în discuţii cu persoane cu care
subiectul studiat se află în relaţii-semnificative (rude, prieteni, colegi, şefi, subalterni
etc).
Calea directă constă în obţinerea datelor care ne interesează de la însuşi
subiectul pe care ni l-am ales spre studiu, în cadrul unor convorbiri sau interviuri
speciale.
Metoda testării. Pentru determinarea stării cutiei toracice şi în particular
mobilitatea coloanei vertebrale, rezistenţa la efort, rezistenţa muşchilor spatelui
spatelui şi ai coapselor la pacienţii cercetaţi în cercetarea realizată au fost utilizate
testele specializate, care în totalitate redau următoarele aspecte:
1. Mobilitatea coloanei vertebrale:
La flexia anterioară: exerciţiul de control a fost îndeplinit prin aplecarea
pacientului înainte, încât acesta să atingă podeaua cu vârfurile degetelor sau palmele
(la efectuarea acestui exerciţiu genunchii trebuie să fie drepţi);
 2. Rezistenţa la efort a musculaturii spatelui. Exerciţiul de control s-a îndeplinit
astfel: pacientul se culcă pe pat pe abdomen, astfel încât partea superioară a corpului
să atârne în aer. Picioarele se fixau de cercetător, mâinile le fixa la şolduri. Sarcina era
următoarea: prin încordarea muşchilor să menţină corpul în poziţie orizontală. Timpul
se apreciază în secunde până la extenuarea totală a muşchilor. Măsurările se efectuau
cu ajutorul unui cronometru cu exactitate de 0,1 sec.
3. Rezistenţa la efort a musculaturii laterale. Exerciţiul de control s-a îndeplinit
astfel: pacientul se culcă pe pat lateral, astfel încât partea superioară a corpului să
atârne în aer. Timpul menţinerii corpului se apreciază în secunde până la extenuarea
totală a muşchilor. Măsurările se efectuau cu ajutorul unui cronometru cu exactitate de
0,1 sec.
4. Indicele rezistenţei grupului de muşchi ai abdomenului se determină prin
numărul de repetări neîntrerupte de îndoire ale corpului din poziţie culcată în poziţie
şezând şi invers (picioarele sunt fixate). Tempoul îndeplinirii este lent şi nu depăşeşte
16 ori pe minut.
5. Rezistenţa la efort a musculaturii coapselor. Exerciţiul de control s-a
îndeplinit astfel: Efort cu marirea treptată a intensităţii. Pedalarea cu o frecvenţă de 60
rotaţii pe minut. Fiecare etapă cîte 3 minute. Intensitatea primei etape este selectată de
capacitatea fizică a pacientului. În total exerciţiul se efectuează 9-12 minute.
Scale clinice de evaluare (scala VFM şi testul ,,Scoală-te şi du-te”)
În acest studiu am analizat evoluţia sindroamelor clinice a lotului de pacienţi
luaţi în studiu, precum şi evaluarea rezultatelor prin intermediul scalelor de evaluare
funcţională, pentru a evidenţia dinamica recuperării calităţilor funcţionale în formarea
priceperilor şi deprinderilor pentru activităţile vieţii cotidiene. Scala VFM
(Valutazione Funzionale Mielolesi) este compus din 61 intrebari care vizeaza starea
funcţionala a pacienţilor cu parapareză după traumatism vertebro medular. Pentru
fiecare intrebare exista o scala de la 1 la 5, care reprezinta gradarea starii funcţionala a
pacientului:
1 – complet dependent de ajutor;
2 – dificultăţile exprimate aproximativ 25% din lucruri de muncă execută
independent;
3 – dificultate moderată, realizează 75% sau mai multe sarcini pe cont propriu;
4 – dificultăţi minore;
5 – Normal fără dificultate, nu au nevoie de orice ajutor.
Tabelul 2.1.

Mutarea în pat: Puncte Mişcări: Punct

Întoarcerea de pe spate pe o parte
Întoarcerea de pe spate pe pînce
Întoarcerea de pe pînce pe spate
Trecerea de la poziţie culcat în
poziţie şezând
Trecerea de la poziţie şezînd în
poziţie culcat
Posibilitati de alimentatie:
Folosind o lingura
Folosind o furculiţă
Folosind un cuţit
Turnarea lichidului
Folositi un pahar sau o ceaşcă
rupere a pâinii
De la pat pea cărucior sau scaun
De pe cărucior pe scaun sau pat
De pe cărucior pe toaletă sau în
picioare pe toaletă
De pe toaletă pe carucior sau de
pe toaletă în poziţia stînd.
De pe cărucior în baie sau
întrarea în baie
Din baie în cărucior sau ieşirea
din baie
De pe cărucer în duş sau întrarea
în duş.
Din duş în cărucior sau ieşirea din
duş
Din cărucior în automobil sau
urcatul în automobil
Din automobil în cărucior sau
coborîtul din automobil
De la un scaun cu rotile într-o
poziţie în picioare
Din poziţia în picioare pe
cărucior
Utilizarea de scaun cu rotile: Deplasarea:
Punerea pe frînă Deplasarea cu ajutorul membrelor
inferioare
Scoaterea frînei Deplasarea pe teritoriul cămerii
Instalarea standuri la picioare Deplasare în afara camerii
Scoaterea standului de la picioare Mers pe teren accidentat
Întoarceri: Igiena personala:
Mişcarea pe plan înclinat în sus Spălare a mâinilor
Mişcarea pe plan înclinat în jos Spălarea feţei
Coborîrea de pe trotuar Ştergerea mîinilor/feţei
Ridicarea pe tratuiar Periajul dinţilor
Menţinerea echilibrului Ras/machiaj
Îmbrăcarea: Coafura
Îmbrăcarea pulovirului/maioului. Primirea duşului
Dezbrăcarea Abilităţi sociale:
pulovirului/maioului.
Îmbrăcarea tricoului/cămeşei. Scrierea manual a unei scrisori
Dezbrăcarea tricoului/cămeşei. Tapatul
Îmbrăcarea paltalonilor Mutarea păginilor
Dezbrăcarea paltalonilor Utilizarea telefoanelor
Îmbrăcarea cizmelor sau pantofi Utilizarea telecomandei
Dezbrăcarea cizmelor sau pantofi Deschiderea/Închiderea uşei
Utilizarea cheilor
Utilizarea accensorului
Încărcare / descărcare
căruciorului din automobil

Testul ,,Scoală-te şi du-te”

 Testul ,,scoală-te şi du-te” este un test care măsoară mobilitatea funcţională.
Acesta permite analiza trecerii din poziţia şezînd în poziţia stînd în picioare, apoi trece
mers şi cotitură. Testul poate fi folosit şi acasă cînd utilizaţi plimbare de 3 metri sau
întoarcera [51].
Valabilitate
Testul este un instrument de măsurare a independenţei, mobilităţii, vitezei de
mers.
El este recunoscut valabil pentru măsurarea obiectivă a schimbărilor
funcţionale în timpul şi evaluarea eficacităţii intervenţiei a kinetoterapeutului [51].
Echipament:
• Cronometru;
• Dcaun cu cotiere;
• Distanţa de 3 metri;
• Bandă ce măsoară centimetrii;
• Con.
Componentele de încercare:
• Ridicarea de pe scaun;
• Mersul de 3 metri;
• Cotitura;
• Mersul de 3 metri (întoarcerea);
• Aşezarea pe scaun.
Pacientul stă intr-un scaun, sprijinindu-se cu spatele, mâinile pe cotiere.
Pacientul se explică esenţa testului:
,,Cînd o să vă rog să vă ridicaţi în picioare, o sa vă ridicaţi de pe scaun şi o să
vă porniţi, cu o viteză care o să vă fie confortabilă pe o distanţă de 3 metri pînă la con.
Ocoliţi conul şi întoarce-ţivă înapoi la scaun, şi aşezaţivă în el din nou”.
• Cereţi pacientului să repete sarcina.
 • Daţi pacientului comanda ,,Începem”.
• Începeţi numărătoarea inversă de la momentul de a comanda de ,,începere”.
• Finalizarea numărătoarei este în momentul cînd pacientul este complet aşezat.
• Pacientul trebuie să efectueze testul de două ori, o dată de antrenare şi în alta,
după o pauză semnificativă.
• Folosiţi un cronometru [51].
Metodele statistico-matematice de prelucrare a datelor
În scopul analizei şi interpretării, din punctul de vedere al pedagogiei, a datelor
experimentului, ele au fost supuse prelucrării prin metodele statisticii variaţionale,
calculându-se, totodată, media aritmetică şi abaterea standard (σ), eroarea
reprezentativităţii (m) şi (t) – criteriul verosimilităţii diferenţelor conform testului
Student. în plus, prin metode obişnuite, s-a calculat creşterea, în valori absolute şi în
procente, a parametrilor investigaţi ai activităţii pacienţilor supuşi examinării.
Media aritmetică reprezintă indicatorul cel mai frecvent folosit în intrepretarea
datelor obţinute, fiind utilizată în toate calculele noastre referitoare la dispersie,
semnificaţie şi corelaţie.
Media rezultă din adunarea fiecărei valori a variabilei ( x ) raportată la numărul
total al cazurilor (n):

Abaterea standard - unul dintre indicatorii cei mai folosiţi ai dispersiei.

Dispersia (S) este media pătratelor abaterilor individuale de la media aritmetică, iar

abaterea standard (δ) este radicalul extras din S ( ).

Se notează cu S şi se calculează conform formulei:

 unde  x i  X  - abaterea valorilor de la media aritmetică,
n – numărul total de cazuri.
Eroarea reprezentativităţii (eroarea mediei aritmetice) se calculează conform
formulei:

unde: m – eroarea mediei aritmetice;

σ – abaterea standard;
n – numărul de cazuri.
S-a stabilit că, pe măsura creşterii numărului de cazuri studiate, media
eşantionului devine mai stabilă şi, prin urmare, mai apropiată de media generală a
grupului.
Datele acumulate permit a realiza un studiu comparativ al rezultatelor statistice
obţinute de eşanţioanele de experiment şi martor. O importanţă mai mare decât
calcularea parametrilor statistici o au cunoaşterea exactă a semnificaţiei rezultatelor şi
interpretarea corectă a datelor. Pentru a respinge sau a admite ipoteza înaintată, se
folosesc teste speciale de semnificaţie notate cu t-Student care se aplică indicatorilor
calculaţi. Mediile a două şiruri de date pot să difere nesemnificativ (întâmplător) sau
semnificativ.
Criteriul t-Student urmăreşte argumentarea diferenţei semnificative dintre
media unui eşantion de experiment şi cea a unui eşantion martor. Pentru a aplica acest
test în cazul celor două eşantioane, se procedează astfel:
- pentru eşantioane corelate (dependente):
 X1  X 2
t .=
m12 + m22  2 ��
r m 1�
, unde f = n  1 ;
m2

r – coeficientul de corelaţie.
- pentru eşantioane necorelate (independente):

X1  X 2
t=
m12 + m22
, unde f = n1 + n2  2 ;
f – numărul gradelor de libertate.

Metoda grafică
Constă în reprezentarea sub formă grafică a variaţiilor frecvenţei mijloacelor de
recuperare pe fiecare etapă urmărită în perioada studiului. Prin reprezentare grafică se
obţine o mai bună vizualizare şi apreciere de ansamblu a rezultatelor cercetării.
Având ca bază ipoteza cercetării expusă în prezentă lucrare, în perioada anului
de studiu 2011-2012 a fost ales şi desfăşurat experimentul clinic.
Experimentul clinic
Experimentul presupune o stare activă a subiectului, care implica o activitate
metodică, orientată spre scopul precis de verificare a unei ipoteze. Presupune o
activitate intelectuală complexă și diversificată a oamenilor de știintă care provoacă,
organizează, interpretează și înțelege un fenomen.

2.2. Organizarea cercetării

Organizarea şi desfăşurarea cercetării a fost divizată în trei etape succesive.
În prima etapă au fost stabilite scopul, obiectivele şi ipoteza cercetării, a fost
studiată literatura de specialitate şi datele statistice în domeniu. Totodată, au fost
cercetate şi scoase în evidenţă problemele existente în domeniul cercetat, inclusiv
numărul impunător a pacineţilor cu parapareză; cauzele apariţiei a traumatismelor
vertebro medulare, recuperarea şi profilaxia a pacienţilor.
În cadrul acestei etape, am utilizat următoarele metode: analiza şi generalizarea
literaturii de specialitate, metoda observaţiei, metoda conversaţiei, anamneza sau
interviul autobiografic.
Cea de-a doua etapă – etapa cercetărilor de bază sau experimentală, în cadrul
căreia a fost efectuată realizarea experimentală a fenomenului cercetat în perioada
februarie - mai 2016. Cercetarea a fost efectuată în secţia neurorecuperare a
Institutului de Neurologie şi Neurochirurgie municipiul Chişinău.
Pentru a realiza ipoteza, scopurile şi obiectivele cercetării am selectat lotul
experimental, care a fost constituit din 50 pacienţi cu parapareză infereoara dupa
traumatism verterbro medular cu fracturi prin compresie a corpului, cu vîrste cuprinse
între 20-35 de ani, cu îndreptare la tratament kinetic. Lotul a fost împărţit în 2 grupe:
grupa martor şi grupa experimentală. În grupa martor a fost aplicat programul de
kinetoterapie axat pe recuperarea funcţională standard folosit de INN; grupei
experimentale a fost adăugat programul cu conţinut bazat oe reeducarea mersului în
activitatea vieţii zilnice.
Etapa a treia – de evaluare, în cadrul căreia a fost efectuată analiza şi
generalizarea rezultatelor cercetării. Au fost analizaţi indicii obţinuţi la începutul şi la
finele experimentului, fiind interpretate rezultatele obţinute. Totodată, am conturat
recomandările metodico-practice şi concluziile în domeniul cercetat, în cadrul cărora
a fost pus accent pe programul complex al tratamentului cu includerea aparatului
Parapodium.
Subiecţii au fost urmăriţi de noi pe parcursul întregii perioade de spitalizare cu
participarea echipe multidisciplinare de recuperare: medic neurolog, asistena
medicală, kinetoterapeut, terapeut ocupaţional şi logoped. În acest fel s-a putut
observa dinamica tratamentului şi monitorizarea rezultatelor obţinute în experiment.
 2.4. Concluzii la capitolul 2
Cercetarea a fost organizată prin utilizarea unui şir de metode, după cum
urmează: metoda observaţiei; metoda conversaţiei; analiza teoretică şi generalizarea
datelor literaturii de specialitate; anamneza sau interviul autobiografic; analiza datelor
statistice în domeniu; metoda testării.
Cercetarea s-a desfăşurat în perioada anului de studiu 2016. Organizarea şi
desfăşurarea cercetării a fost divizată în trei etape succesive. În prima etapă au fost
stabilite scopul, obiectivele şi ipoteza cercetării, a fost studiată literatura de
specialitate şi datele statistice în domeniu. Cea de-a doua etapă – etapa cercetărilor de
bază sau experimentală, în cadrul căreia a fost efectuată realizarea experimentală a
fenomenului cercetat. Cercetarea a fost efectuată în secţia neurorecuperare a
Institutului de Neurologie şi Neurochirurgie din municipiul Chişinău. Etapa a treia –
de evaluare, în cadrul căreia a fost efectuată analiza şi generalizarea rezultatelor
cercetării.
Rezultatele cercetării cazurilor de traumatism vertebro medular cu parapareză
inferioara cu compresia a corpului, fară leziuni ale măduvei la pacienţi de 20-35, ani
impune necesitatea de a fi întreprinse anumite măsuri concrete de reabilitare a
pacienţilor daţi.
Recuperarea traumatismelor vertebro medulare la pacienţi, implică utilizarea
mijloacelor fizice şi formelor a căror aplicare permite îmbunătăţirea cu succes a
funcţiei aparatului locomotor.

3.ARGUMENTAREA EXPERIMENTALĂ ŞI INTERPRETAREA

REZULTATELOR CERCETĂRII
 3.1. Experimentul elaborat şi implementat pentru programele de
kinetoterapie în recuperarea funcţională a pacienţilor post-TVM
După cum a fost menţionat în capitolul anterior, experimentul a fost desfăşurat
în Secția de Neurorecuperare a Institutului de Neurologie şi Neurochirurgie din
municipiul Chişinău.
Experimentul a fost desfăşurat în două etape: iniţială şi finală.
În etapa iniţială, au fost examinaţi pacienţii prin intermediul metodelor
antropometrice şi testelor specializate şi au fost înregistrate datele obţinute.
În prima etapă (etapa iniţială) a experimentului am urmărit realizarea
următoarelor obiective:
- divizarea lotului experimental în două grupe: grupa experimentală şi grupa
martor;
- examinarea şi testarea pacienţilor prin intermediul metodelor antropometrice
şi testelor specializate, inclusiv aprecierea mobilităţii coloanei vertebrale şi rezistenţei
la efort a musculaturii spatelui, abdomenului, coapselor, etc.
- selectarea programului de reabilitare adecvat pentru kinetoterapia paraparezei
inferioara cu compresia a corpului fară lezare a maduvei la pacienţii din grupa
experimentală.
La etapa experimentului dat au fost depistate următoarele sarcini:
1) Crearea şi aprobarea tehnicii complexe de diagnosticare, care are ca scop
studierea rezistenţei pentru reeducarea mersului la pacienţii cu parapareză dupa TVM.
2) Identificarea esenţială a tehnicilor de reabilitare fizică complexă cu folosirea
simulatorului Parapodium la pacienţi cu parapareza inferioara dupa TVM, în perioada
de ambulatoriu.
Formarea experimentului dat a fost bazat pe următoarele sarcini:
 1. Elaborarea unui program complex de kinetoterapie cu folosirea
simulatorului Parapodium a pacienţilor cu parapareză inferioara cu compresie
medulară.
2. Urmărirea schimbării dinamice a stării de sănătate a pacienţilor, în
aprobarea formării programului complex de exerciţii.
3. Determinarea eficacităţii formării programului. Programul include în sine
exerciţii dinamice, exerciţii cu Parapodium şi exerciţii de formare fizică generală.
Am selectat lotul experimental, care a fost constituit din 50 de pacienţi cu
vârste între 20-35 ani, care au trecut cursul de tratament. Pentru realizarea
experimentului, lotul experimental a fost divizat în două grupe: grupa martor şi grupa
experimentală, a cîte 25 de pacienţi în fiecare.
Perioada Secundară – perioada după traumatism vertebro-medular.
Evaluarea – identificarea problemelor sistemelor funcţionale şi gradului de
dezabilitate:
 probleme respiratorii (probe clinice);
 mobilitatea articulară (redoarea articulară);
 tonusul şi forţa musculară (poziţia membrelor în repaus; rigiditatea;
hipotonia; hipertonia; sinkineziile, reacţiile posturale);
 motilitatea motrică (amplitudinea şi volumul mişcărilor active; calitatea
mişcărilor – selectivă, controlul, lentă, în lanţ cinematic, paternul);
 coordonarea (exactitatea mişcării, prezenţa tremurului şi ataxiei);
 sensibilitatea (superficială, termică);
 orientarea (în timp; spaţiu);
 comunicarea;
 stabilitatea posturală.
Planificarea - Identificarea scopurilor şi obiectivelor de scurtă şi lungă durată
în cadrul echipei multidisciplinare pe baza evaluării efectuate cu elaborarea programei
de kinetoterapie.
În procesul de reabiliatare au fost folosite urmatoarele metode de tratament.
Acest tratament a fost împarţit în 2 etape:
 1. Etapa de recuperare continuă – perioada în care pacientul este stabil
medical, poate fi inclus activ în procesul de reabilitare.
Activizarea: 7-10 săptămîni.
Tratament kinetic:
1. Obiectiv: antrenarea balansului şi echilibrului din şezând.
Metode şi Tehnici: Exerciţii terapeutice pentru inhibarea reflexelor patologice
şi paternului greşit a mişcării cu facilitarea paternului normal prin implicarea
controlului punctelor cheie în structura exerciţiilor. Exerciţii orientate la balans şi
susţinerea echilibrului. Exerciţii de tip Bobath.
Indicaţii Metodice: Viteza de execuţie trebuie să fie lentă, cu stabilizarea
ritmică.
2. Obiectiv: Creşterea volumului mişcărilor în lanţ cinematic muscular a părţii
afectate
Metode şi Tehnici: Exerciţii kinetoterapeutice pentru echilbrului în şezînd,
antrenarea fazei de balans.
Indicaţii metodice: Viteza de execuţie lentă.
3. Obiectiv: Corectarea posturii şi aliniamentului corpului. Creşterea forţei
musculare, ampltudinei de mişcare, viteza de execuţie, coordonarea, ritmul de
mişcare.
Metode şi Tehnici: Exerciţii terapeutice direcţionate pentru mobilizarea tuturor
segmentelor corpului, mobilizări pasive-active, active-pasive, tehnici FNP, posturare
de corecţie a segmentelor afectate, exerciţii de respiraţie, metoda Kabat (în funcţie de
sindroamele funcţionale), ortezarea după necesitate.
Indicaţii Metodice: Efort de intensitate medie.
4. Obiectiv: Antrenarea echilibrului în ortostatism
 Metode şi Mijloace: Exerciţii de tip Bobath, Exerciţii direcţionate pentru
crearea deprinderilor compensatorii în adaptarea mecanismelor de menţinerea
echilibrului ortostatic.
Indicaţii Metodice: Exerciţiile se alcătuiesc în funcţie de sindroame
funcţionale.
5. Obiectiv: Formarea deprinderilor de autoasigurare în eventuala cădere.
Metode şi sarcini: Exerciţii terapeutice direcţionate pentru antrenarea reacţiilor
posturale în timpul pierderii echilibrului, învăţarea tehnicilor de cădere şi revenire din
poziţia culcat în ortostatism.
Indicaţii Metodice: Înainte de a aplica astfel de exerciţii e ne voie de consiliere
psihologică şi asigurare suplimentară în timpul efectuării exerciţiilor pentru a nu
provoca fobie.
6. Obiectiv: Deprinderea pacientului cu Parapodium.
Metode şi Tehnici: Exerciţii de antrenare cu parapodium (ridicările şi
deplasările).
Indicaţii Metodice: 10-15 ridicări la parapodium, mers pe o distanţă scurtă de
10-15 metri cu odihnă de pină la 2 minute.
7. Obiectiv: Reeducarea mersului.
Metode şi Tehnici: Mersul cu Parapodium.
Indicaţii Metodice: Viteza de execuţie a mersului trebuie sa fie lentă, pe o
distanţă scurtă de 25-50 metri cu odihnă de pină la 2 minute.
8. Obiectiv: Deplasări pe scări.
Metode şi Tehnici: Exerciţii dinamice (variante de deplasare); ridicatul -
coborîtul scărilor.
Indicaţii Metodice: Viteza de execuţie lentă, cu sprijin de balustradă.
2. Etapa de antrenare – Perioda în care pacientul a obţinut majoritatea
deprinderilor funcţionale în activităţile vieţii zilnice.
 Tratamentul kinetic
1. Obiectiv: Perfecţionarea mersului şi deprinderilor funcţionale.
Metode şi Tehnici: Exerciţii dinamice terapeutice pentru inhibarea deprinderii
greşite a mersului:
- Mers pe varfuri cu mainile intinse deasupra capului.
- Mers pe calcaie cu mainile la spate.
- Mersul inapoi.
- Mers prin lateral simplu.
- Mers cu mingea intre genunchi.
- Pasul piticului.
- Mers pe teren accidentat cu toata talpa.
Indicaţii Metodice: Treptat trebuie de complicat sarcinele exerciţiilor.
2. Obiectiv: Perfecţionarea urcării şi coborîrei a scărilor.
Metode şi Tehnici: Exerciţii terapeutice pentru inhibarea deprinderii greşite a
deplasării pe scară:
- Urcat-coborît cu sprijin pe scară.
- Urcat-coborît singur pe scară.
Indicaţii Metodice: Viteza de execuţie medie, cu un număr mare de repetări.

3.2. Determinarea experimentală a rezultatelor implementării în programa

de kintoterapie
Cercetarea a fost efectuată pe un lot de 50 de pacienţi cu parapareză inferioară
cu compresie medulară post-TVM spitalizaţi consecutiv în secţia de Neurorecuperare
a Institutului de Neurologie şi Neurochirurgie(INN) în perioada februarie - mai 2016.
Grupul martor a constituit 25 bolnavi ce au beneficiat de un tratament kinetic
standard utilizat în secţia de Neurorecuperare a INN. Grupei experimentale a fost
inclus programul de kinetotetrapie adaptat experimentului elaborat.
 Toţi pacienţii au fost evaluaţi înaintea începerii tratamentului recuperator şi la
sfârşitul curei de recuperare.
Criteriile de includere a pacienţilor în studiu sunt:
 pacienţi apţi de a-şi menţine poziţia verticală a corpului cel puţin 2 minute;
 vechimea maladiei de la 6 luni până la 2 ani de la producerea TVM
 acordul informat al pacientului.
Conform anchetei sociologice efectuate pe lotul de pacienţi putem constata că
traumatismele vertebro-medulare au o pondere destul de mare la etapa actuală şi
cauzele acestora putem să le urmărim în următoarea diagramă (Figura 3.1).
Deci accidentelor rutiere le revine 35%, căderi de la înălţime 17%, plonj în apă
25%, traumatismelor directe asupra coloanei 12% şi altor cauze 11%.
Din pacienţii incluşi în studiu majoritatea sunt bărbaţi(42) şi câteva femei(8).
Programul recuperator al pacienţilor grupei experimentale includea şedinţe de
kinetoterapie create în baza implicării despozitivului Parapodium.
Scopul şedinţelor de kinetoterapie a constituit recuperarea funcţională a
pacientului, ce includea antrenarea echilibrului dinamic, antrenarea stabilităţii şi a
deplasărilor.
În urma tratamentelor efectuate s-a constatat o ameliorare a controlului postural
în ambele loturi studiate. În grupa experimentală se observă modificări mai
pronunţate.
 Fig. 3.1. Incidenţa cauzelor traumatismelor vertebro-medulare
a) Analiza comparativă a indicilor iniţiali ai dezvoltării fizice a persoanelor
cu parapareză inferioară din grupele incadrate în experiment cu scala VFM

Tabelul 3.1.

Nr. N.P Virsta Grupa N.P Grupa

Martor Experimentală
1 C.P. 25 ani 2,37 P.I. 2,36
2 G.R. 31 ani 2,41 L.A. 2,42
3 U.A. 27 ani 2,85 J.R. 2,36
4 I.C. 20 ani 2,31 H.L. 2,30
5 A.L. 24 ani 2,42 G.C. 2,41
6 P.R. 30 ani 2,65 G.P. 2,67
7 R.P. 35 ani 2,34 T.R. 2,48
8 A.V. 27 ani 2,11 R.N. 2,09
9 M.N. 34 ani 2,44 I.I. 2,43
10 H.I. 25 ani 2,11 P.V. 2,15
11 O.I. 27 ani 2,36 L.M. 2,38
12 V.M. 31 ani 2,39 V.I. 2,37
13 G.N. 22 ani 2,42 M.I. 2,41
14 P.I. 28 ani 2,67 N.P. 2,65
15 I.I. 35 ani 2,09 V.P. 2,10
16 G.P. 24 ani 2,15 Z.A. 2,16
17 H.A. 22 ani 2,43 R.L. 2,45
18 J.I. 26 ani 2,19 C.R. 2,21
19 K.A. 28 ani 2,23 C.I. 2,25
20 L.V. 25 ani 2,24 A.L. 2,22
21 U.N. 34 ani 2,64 U.V. 2,65
22 I.L. 29 ani 2,51 L.N. 2,49
23 O.V. 33 ani 2,11 I.P. 2,13
24 R.E. 22 ani 2,35 T.M. 2,34
25 A.L. 26 ani 2,12 V.E. 2,09
Med.arit. X ± m 2,37±0,03 2,36±0,02

Tabelul 3.2. Rezultatele testului ,,Scoală-te şi du-te”, la începutul experimentului

Testul Grupa Martor Grupa normă
Experimentală
,,Scoală-te şi du-te” 48±4sec. 47±3sec.
 Conform datelor analizei comparative a rezultatelor iniţiale a indicilor
dezvoltării fizice, la începutul experimentului pedagogic (Tabelul 3.1. şi 3.2), au fost
depistate diferenţe nesemnificative între pacienţi din grupa experimentală comparativ
cu cei din grupa martor.
Acest fapt a permis continuarea experimentului pedagogic.
b) Analiza comparativă a indicilor finali ai dezvoltării fizice a copiilor cu
scolioză din grupele experimentale cu scala VFM
Tabelul 3.3.

Nr. N.P Virsta Grupa N.P G.

Martor Experimentală
1 C.P. 25 ani 3,37 P.I 4,36
2 G.R. 31 ani 3,41 L.A. 4,42
3 U.A. 27 ani 3,85 J.R. 4,36
4 I.C. 20 ani 3,31 H.L. 4,30
5 A.L. 24 ani 3,42 G.C. 4,41
6 P.R. 30 ani 3,65 G.P. 4,67
7 R.P. 35 ani 3,34 T.R. 4,48
8 A.V. 27 ani 3,11 R.N. 4,09
9 M.N. 34 ani 3,44 I.I. 4,43
10 H.I. 25 ani 3,11 P.V. 4,15
11 O.I. 27 ani 3,36 L.M. 4,38
12 V.M. 31 ani 3,39 V.I. 4,37
13 G.N. 22 ani 3,42 M.I. 4,41
14 P.I. 28 ani 3,67 N.P. 4,65
15 I.I. 35 ani 3,09 V.P. 4,10
16 G.P. 24 ani 3,15 Z.A. 4,16
17 H.A. 22 ani 3,43 R.L. 4,45
18 J.I. 26 ani 3,19 C.R. 4,21
19 K.A. 28 ani 3,23 C.I. 4,25
20 L.V. 25 ani 3,24 A.L. 4,22
21 U.N. 34 ani 3,64 U.V. 4,65
 22 I.L. 29 ani 3,51 L.N. 4,49
23 O.V. 33 ani 3,11 I.P. 4,13
24 R.E. 22 ani 3,35 T.M. 4,34
25 A.L. 26 ani 3,12 V.E. 4,09
Med.arit. X ± m 3,35±0,03 4,36±0,04

Tabelul 3.4. Rezultatele testului „Scoală-te şi du-te”, indicii finali a experimentului.

Testul Grupa Martor Grupa Experimentală normă
,,Scoală-te şi dute” 37±4sec. 29±5sec.

În tabelul 3.3 şi 3.4. sunt reflectaţi indicii finali ai dezvoltării fizice a pacienţilor
supuşi experimentului. Rezultatele obţinute demonstrează că indicii dezvoltării fizice
au o diferenţă veridică în folosul grupei experimentale.
Analizând dinamica rezultatelor primite a indicelor dezvoltării fizice a
pacienţilor cu parapareză inferioară după traumatism vertebro medular din grupa
experimentală şi cea martor, se vede că rezultatele pacienţilor din grupa martor de la
începutul experimentului până la finele acestuia au suferit anumite modificări
pozitive. Acestea au, în majoritatea cazurilor, un caracter veridic. Aceste schimbări
pozitive a indicilor au avut loc, probabil, din contul dezvoltării fiziologice a
organismului pacienţilor şi a influenţei mijloacelor tradiţionale aplicate.
La fel, după cum se vede din tabelul 3.3, în perioada de cercetare, dinamica
indicilor dezvoltării fizice a pacienţilor din grupa experimentală este mai bună
comparativ cu cea din grupa martor. Astfel, la pacienţii grupei experimentale s-au
îmbunătăţit veridic indicii dezvoltării fizice.
Astfel, cele menţionate mai sus demonstrează că mijloacele de reabilitare a
paraparezei, utilizate în perioada desfăşurării experimentului pedagogic, nu au avut o
influenţă negativă asupra dezvoltării fizice şi funcţionale a organismului pacienţilor
din grupele supuse experimentului. Din contra, aceste mijloace au exercitat o
influenţă pozitivă, în special în grupa experimentală.
c) Analiza comparativă a testulelor VFM la etapele iniţiale şi finale
(Tabelul 3.5)
Tabelul 3.5.

Etapa iniţială Etapa finală Procentul %

G.M 2,37 (42%) 3.35 (62%) 20%

G.E 2,36 (41%) 4.5 (80%) 39%

Tabelul 3.6. Rezultatele testului ,,Scoală-te şi du-te”, indicii comparative a etapelor iniţiale şi finale a
experimentului

Testul Grupa Martor Grupa Experimentală normă

,,Scoală-te şi du-te” 48±4sec. 47±3sec.
Etapa iniţială
„Scoală-te şi du-te” 37±4sec. 29±5sec.
Etapa finală

După cum se vede din tabel, grupa experimentală la finele experimentului

depăşeşte veridic grupa martor la toate testele specializate, care reflectă starea
aparatului locomotor.
Analiza şi generalizarea rezultatelor obţinute, a dus la următoarele concluzii.
După cum se poate vedea din tabelele 3.1 şi 3.2 (care reflectă rezultatele iniţiale ale
testării specializate ale celor două grupe experimentale şi martor), tabelele 3.3 şi 3.4
(care reflectă rezultatele finale ale testării specializate ale celor două grupe
experimentale şi martor) şi tabelul nr.7 (analiza comparativă a indicilor în dinamica
experimentului cliniic la testele specializate în grupa martor şi experimentală a
pacienţilor cu parapareză), pacienţii din grupa experimentală au obţinut rezultate mai
bune decât pacienţii din grupa martor la toate testele specializate (Figura 3.2).

Fig. 3.2. Evoluţia scorului VFM la pacienţii grupei experimentale şi cea martor

În baza rezultatelor obţinute putem constata că la elaborarea programelor

individuale de recuperare kinetică contribuie la recuperarea funcţională precum şi
creşterea independenţei în activităţile vieţii cotidiene exprimate prin testul VFM şi
creşterea stabilităţii şi controlului mişcării arătate prin evaluarea pacientului.
Avantajul implementării acestui experiment constă în faptul că este foarte
important să se ţină cont de toate obiectivele experimentului în procesul elaborării
programei de kinetoterapie individuală pentru a evita apariţia supraoboselei precum şi
a efectelor nedorite pe parcursul curei de recuperare kinetică.
În literatura de specialitate practic nu există încă asemenea experimente să
constateze activitatea kinetoterapeutului de recuperare a pacienţilor cu traumatisme
vertebro-medulare. Deşi această problemă într-o oarecare măsură a fost cercetată de
noi, cred că mai este necesar de perfecţionat acest experiment în recuperarea kinetică
după asemenea traumatisme, problema rămânând actuală pentru perfecţionare
continuă.

3.3. Concluzii la capitolul 3

Rezultatele obţinute în cadrul experimentului pedagogic, care a avut ca bază
implementarea Programului de kinetoterapie prin aplicarea dispozitivului Prapodium
a paraparezei pentru pacienţi, indică că indicii dezvoltării fizice au o diferenţă
veridică în folosul grupei experimentale. Astfel, putem constata că aplicarea
dispozitivului Parapodium în reabilitarea pacienţilor cu parapareză inferioară după
traumatism vertebro medular a avut o influenţă pozitivă asupra dezvoltării fizice şi
funcţionale a organismului pacienţilor din grupele experimentale.
Recuperarea mersului prin exerciţii fizice cu Parapodium, permite influenţarea
pozitivă a dezvoltării fizice şi a nivelului pregătirii psihomotrice la pacienţi cu
parapareză inferioară după traumatism vertebro medular şi îmbunătăţeşte starea
aparatului lor locomotor. Acest fapt a fost demonstrat prin rezultatele finale obţinute
la testările specializate.
Programul de kinetoterapie prin implicarea dispozitivului Parapodium şi-a
demonstrat eficacitatea prin soluţionarea sarcinilor de recuperare a pacienţilor din
grupa experimentală şi a permis îmbunătăţirea stării aparatului locomotor şi indicilor
pregătirii psihomotrice.

CONCLUZII GRNERALE ȘI RECOMANDĂRI

1. Parapareză este tulburare de origine piramidală, caracterizată printr-o limitare

a mişcărilor membrelor inferioare. Apare după traumatisme vertebro medulare, se
răsfrânge asupra întregului organism, caracterizându-se printr-un complex de
modificări morfologice ale colanei vertebrale, cutiei toracice, membrelor inferioare,
organelor interne, sistemului respirator, cordului şi vaselor sangvine, etc.
 2. Experimentul elaborat de noi a fost bazat pe principiile metodice de bază de
intervenţie clinică, psihologică şi readaptare socială , care reprezintă punctele cheie în
elaborarea programelor de kinetoterapie pentru astfel de pacienţi.
3. În elaborarea programelor de reabilitare se recomandă utilizarea unei scale
VFM şi testului ,,Scoală-te şi du-te”. Aceste scale ajută la identificarea stării
funcţionale a pacienţilor.
4. În cadrul metodelor fizice de tratament aplicate persoanelor cu parapareză
inferioară după traumatism vertebro medular, kinetoterapia ocupă o poziţie centrală.
Pentru fiecare bolnav în parte se stabilesc în fiecare etapă, obiectivele, şi sarcinile
precise ale kinetoterapeutului, căile şi mijloacele de realizare. Prevenirea poziţiilor
vicioase, menţinerea mobilităţii articulare, favorizarea reluării mobilităţii active în
zonele părţii afectate, facilitarea respiraţiei sunt obiective urmărite încă din fazele
precoce, imediat după stabilizarea stării generale şi depăşirea tulburărilor.

BIBLIOGRAFIE

1. Arseni C. Tratat de neurologie. Bucureşti 1981

2. Baciu Cl. Cultura fizică medicală. Bucureşti: Sport-Turism, 1981.
3. Baciu, Cl. Anatomia fucţională a aparatului locomotor.// Bucureşti, Editura
Stadion, 1972.
4. Boboc, D., Antrenamentul sportiv modern si tehnologiile informaţionale.
Revista Ştiinţa Sportului nr. 25, 2001. p16-21
 5. Bota, C. Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Editura M.T.S.,
1993.
6. Cordun, M., Kinetologie medicala. Bucuresti, Editura AXA, 1999.

7. Costantinovici A., Ciurea A.V. Ghid practic de neurochirurgie. Bucureşti

1998.

8. Cristea, C., Lozincă, I. Principiii de kinetoterapie recuperatorie, Editura

Universităţii din Oradea, 1999.
9. Hillerin, P., Cresterea eficientei invatarii actelor motrice prin utilizarea
protezarii tehnice-informationale. Teza de doctorat, 1999.

10. Dimov V. Curs de neurochirurgie pediatrică. Iaşi 2001.

11. Dragnea, A. Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor motrice, Compendiu,

MTS, Bucureşti, 1991.
12. Dumitru D. Ghid de reeducare funcţională, Bucureşti, Editura Sport-
Turism, 1981.
13. Dumitru D. Reeducarea funcţională în afecţiunile coloanei
vertebrale,Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984.
14. Flora D., Tehnici de bază în kinetoterapie. Oradea: Editura Universităţii din
Oradea, 2002.
15. Gherman D., Moldovan I., Zapuhlîh Gr. Neurologie şi neurochirurgie.. 2004

16. Ionescu A., Corectarea deficienţelor fizice, psihice şi organice, Bucureşti,

Editura U.C.F.S., 1981.p121
17. Kiss J. , Recuperarea neuro-motorie prin mijloace fizical-kinetice,
Bucureşti, Editura Medicală, 1989.p152
18. Marcu V., Bazele teoretice şi practice ale exerciţiilor fizice în kinetoterapie,
Editura Univ. Oradea, 1994.p123-131
 19. Matveev L.P., Teoria şi metodica educaţiei fizice, Bucureşti, Editura Sport-
Turism, 1980.p111-114
20. Moldovanu I., Vovc V. Conceptul neurologiei funcţionale. Buletinul
Academiei de ştiinţe a Moldovai. Ştiinţe Medicale. Chişinău 2006, vol. 4(8), p. 16
21. Nicu, A., Antrenamentul sportiv modern. Bucuresti, Editura EDITIS, 1993.
p17-22
22. Niculescu C.- Sistemul nervos central vol.1, Ed. Tehnoplast 2000. p128

23. Pastzai Z., Kinetoterapia în recuperarea funcţională a aparatului locomotor.

Oradea: Editura Universităţii din Oradea, 2001.p156-163
24. Radu.B., Bucur.A., Chiriac.M., Ciobanu.D., Cristea.D., Mirela.D., Ianc.D.,
Lozincă.I., Marcu.V., Marcu.P., Matei.C., Pasztai.Z., Pasztai.E., Pancotan.V., Peţan.P.,
Serac.V., Serbescu.C., Tarcău.E. „KINETOTERAPIE/PHYSIOTHERAPY”, 2006.
p162-163
25. Popa C.- Neurologie, Ed. National, Buc. 1999

26. Popescu C.D., Poboroniuc M., Joacăbine C. et al. Recuperarea mersului

prin stimulare electrică funcţională. Revista Medico-Chirurgicală. 2004, vol 108, nr.
1, supl. nr. 1, p. 28-34.
27. Popoviciu L., Asgian B.- Bazele semiologice ale practicii neurologice si
neurochirurgicale vol.1+2, Ed. Medicala 1991
28. Robanescu, N., Reeducarea neuromotorie. Bucuresti, Editura Medicala,
1992.

29. Robănescu N., Recuperarea neuro-motorie. Recuperare funcţională şi

reeducare. Bucureşti, Ediţia a III-a, Ed. Medicinală, 2001, p.45-61.
30. Saliutin S.M., Probleme teoretice ale ciberneticii. Bucuresti, Editura
Stiintifica, 1963.
 31. Sbenghe T., Kinesiologie. Ştiinţa mişcării. Bucureşti, Ed. Medicinală, 2002,
p. 392-409.
32. Sbenghe, T., Bazele teoretice si practice ale kinetoterapiei. Bucuresti,
Editura Medicala, 1999.p141-142

33. Schmid G.R. Anatomia sistemului nervos central. Cluj-Napoca: Litografia

UMF, 1993.
34. Schor, V. & al., Cresterea fortei maxime prin exercitii de control a mişcării.
primul Congres National de Kinetoterapie, Oradea, 1-4 oct., 1998.

35. Schor, V., Adaptarea aparaturii de evaluare si antrenament din sportul de

performanta in vederea transferului in domeniul recuperarii fizice. Raport de faza,
1999.

36. Анохин П. К. Биология и неирофизиология условного рефлекса. М.:

Медицина, 1968.
37. Коновалова Н.Г. восстановление вертикальной позы у больных с
нижним парапарезом. Автореферат диссертации на соискание ученой степени
доктора медицинских наук.
38. Коган О.Г. Реабилитация больных при травмах позвоночника и
спинного мозга. - М.: Медицина, 1975.
39. Атлас нейрокирургической анатомии. Москва 1990

40. Зациорский В.М., Арунин А.С., Селуянов В.Н. Биомеханика

двигательного аппарата человека. - М., 1981.

41. Ашмарин Б.А. Теория и методика педагогических исследований в

физическом воспитании. М.: Физкультура и спорт, 1974. – 223 с
 42. Боген М.М. Обучение двигательным действиям / М.М. Боген. - М.:
ФиС, 1985. - 192 с.
43. Дуус Петер Топический диагноз в неврологии. Москва 1996.

44. Коновалов В.Нейротравматология Москва 1994.

45. Несмеянова Т. Н. Стимуляция восстановительных процессов при

травме спинного мозга. - М., 1971.

46. Практическая нейрокирургия Санкт-Петербург 2002

47. Пуцилло М.В, Винокуров А.Г., Белов А.И. Нейрохирургическая

анатомия т.1., т.2 Москва 2002.

48. Greenberg Mark S. Handbook of neurosurgery. SUA 1997

49. DiFabio R, Badke MB. Stance duration under sensory conflict condition in
patients with hemiplegia. Arch Phys Med Rehabil. 1991; 72: 292-295.
50. Horak F.B., Macpherson J.M. Postural orientation and equilibrium. In:
Rowell, L.B., Shepherd, J.T. eds., Handbook of physiology, Sec 12, Exercise:
regulation and integration of multiple systems, Oxford University Press, New York,
1996
 Anexa 1.
ETAPA DURATA SARCINILE CONŢINUTUL
Etapa 10 1. Educarea unei atitudini conştiente Se utilizează exerciţii cu un
pregăti – Şedințe active. număr mic şi mediu de
toare 2. pregătirea aparatului locomotor al repetări; mobilizări passive şi
pacienţilor pentru un efort active. Metodele Kabat,
considerabil; îndeplinirea unor Bobath, Kenny, Programul
exerciţii fizice cu caracter dinamic şi Williams
static pentru menţinerea îndelungată Crearea posturii din poziţia
a corpului în poziţie corectă, cu culcat, exerciţii de dezvoltare
asigurarea respiraţiei corecte; fizică generală din poziţia
3. antrenarea specială a coordonării şezînd pe mingea de
pacienţilor pentru activitatea gimnastică.
ulterioară cu caracter de recuperare.
Etapa de 15 Şedințe Este îndreptată spre corecţia Exerciţiile se execută din
bază defecţiunilor existente şi întărirea poziţii de decubit ventral,
poziţiei corecte a corpului. dorsal şi „stind în picioare” –.
În cadrul acestei etape se Prevalează executarea
soluţionează sarcinile: exerciţiilor speciale prin
- efecientizarea procesului de metoda repetării sau
recuperare functională aechilibrului intervalului, în complex cu
în ortostatism. odihna pasivă.
- dezvoltarea şi întărirea capacităţilor În această etapă se măreşte
pentru menţinerea statică de lungă numărul de repetări a
durată a corpului în poziţie corectă exerciţiilor executate.
(restructurarea staticii, diversitatea Se folosesc în special exerciţii:;
poziţiilor, mişcări în diferite condiţii, întinderea la mingea de
jocuri mobile). gimnastică a muşchilor
-mersul cu parapodium. pectorali; pentru dezvoltarea
- reeducarea mersului: toracelului şi tonifierea
- Mers pe varfuri cu mainile intinse abdomenului; exerciţii
deasupra capului. dinamice pentru reeducarea
- Mers pe calcaie cu mainile la spate. mersului (variante de
- Mersul inapoi. deplasare); mobilizarea
- Mers prin lateral simplu. coloanei vertebrale; exerciţii
- Mers cu mingea intre genunchi. respiratorice.
- Pasul piticului.
-Mers pe teren accidentat cu toata
talpa.
Etapa de 10 Se perfecţionează mersul, În această etapă se reduce
încheiere Şedințe deplasarile, coborîrele; postura treptat efortul. Numărul de
corectă a corpului în variante mai repetări a exerciţiilor este de 4-
complicate de executare a exerciţiilor 6 ori