Mâna posttraumatică

Programul de recuperare a mâinii este lung, în mod normal ar trebui să fie de circa 6 ore
zilnic. Schema generală într-o sesiune de recuperare, începe cu gimnastică generală între 30 de
minute şi o oră, care are ca scop antrenarea tuturor segmentelor.
În această primă fază a programului trebuie să urmărim ca obiective fundamentale:
1. Asuplizarea tuturor articulaţiilor, altele decât cele afectate (art membrului superior şi
vertebral şi apoi pumn şi mâna).
2. Creşterea vitezei de execuţie a mişcărilor.
3. Creşterea îndemânării skil – abilitate pe care subiectul trebuie să o antreneze permanent
şi care presupune precizia gestului manual.
În paralel cu dezvoltarea îndemânării trebuie să dezvoltăm răbdarea, controlul de sine,
răbdarea vis-a-vis de derularea gestului în sine la viteză pe care o permite nivelul de evoluţie al
suferinţelor (trebuie să aibă răbdare să repete de foarte multe ori exerciţiul şi gesturile
respective).
4. Creşterea forţei şi rezistenţei musculare.
Posturi:
În ordinea aplicărilor sunt cele antideclive care urmăresc să combată apariţia edemului.
Pe eşarfă. Orteze de genul cotieră pentru antebraţ, pumn şi mână. Al doilea tip de
posturări sunt cele pe orteze seriate. Acest tip de orteze îşi propun să conserve câştigul de
amplitudine în timpul exerciţiilor. Se fac din materiale termo-modelabile (la o temperatură în jur
de 60-80 grade, se pot modela în funcţie de poziţia atinsă de subiect. Această posturare se repetă
de fiecare dată de câte ori este nevoie.
Orteza de noapte, de repaus nocturn. Se pun în poziţie funcţională. Atela de corecţie se
poate pune dar nu poate menţine niciodată unghiul maxim de amplitudine obţinut. Se pune la
circa 60-70% din amplitudinea maximă, pentru a nu tensiona structurile musculo-ligamentare pe
intervale nocturne.
Întinderile / asuplizările. Sunt mişcări pasive continue, pe toată amplitudinea de mişcare,
iar la amplitudinea maximă se aplică tracţiuni pt întinderea tisulară. Se realizează în continuarea
sensului de mişcare. Subiectul realizează activ o anumită mişcare, de unde intervenim pasiv pt
asuplizarea ţesuturilor moi. Manevrele de întindere trebuiesc pregătite prin aplicaţii de căldura
sau prin masaj de profunzime, plan cu plan, cu ajutorul uleiului călduţ. Manevrele sunt extrem de
subtile şi se aplică progresiv pe întreaga suprafaţă, atât dorsal cât şi palmar.
După masaj, manevrele de întindere se realizează mai uşor. Întinderile se realizează
progresiv, plan şi trebuie să dureze maximum 10 min, cu repetare de câteva ori pe zi. După
aceste întinderi se poziţionează pe orteza, pentru a nu pierde amplitudinile obţinute.
 Recuperarea Mâinii:
Refacerea mobilităţii: Se începe cu posturile antrenate pe placa canadiana sau cu
depărtătoare între degete. Se utilizează ortezele dinamice, benzile elastice sau ortezele seriate.
Se pot utiliza mobilizările pasive. Se pot folosii tracţiunile în ax, care asigură
decompresia articulară afectată de redoare, sau se pot folosii mobilizările latero-laterale sau
antero-posterioare analitice, sau se mai poate folosii torsiunea, rotaţia în ax a degetelor. Restul
segmentelor se fixează şi se lucrează articulaţia ţintă.
Mobilizările auto-pasive la nivel de degete - se realizează cu degetele întrepătrunse, mâna
sănătoasă are rolul de a antrena mâna bolnavă. Pentru degete, baza programului este reprezentată
de mobilizările active ale degetelor (toate celelalte sunt accesorii) mobilizări care la început sunt
analitice (în fiecare mişcare şi sens al mişcării) după care mişcările sunt combinate.
Flexia începe cu metacarpofalangiana, se continuă cu interfalangiana proximală şi
ulterior cu interfalangiana distală. Flexie metacarpofalangiană şi interfalangiană + extensie
interfalangiene distale.
Extensia începe în metacarpofalangiană, se continuă în interfalangiana proximală şi apoi
interfalangiana distală.
Refacerea forţei musculare:
Se face analitic şi se începe cu policele. Presupune flexia, extensia, abducţia, adducţia.
Refacerea analitică a flexiei se referă atât la muşchii extrinseci lucrând metacarpofalangiana,
discutăm despre antrenarea abductorului lung al policelui. Lucrând metacarpofalangiana cu
interfalangiana împreună, discutăm despre lungul flexor al policelui. Scurtul abductor care face
flexia în metacarpofalangiana dar cu rotaţia axială înăuntru a policelui. Scurtul flexor al policelui
care face flexia în metacarpofalangiana cu adducţie şi rotaţie internă.
Antrenarea interosoşii palmari 2-3 şi 4 care funcţionează făcând flexia metacarpo-
falangienelor la fiecare rază digitală în parte. În antrenarea flexiei putem asocia mişcările de
lateralitate în degetele 2,4,5, ulterior, cu extensia interfalangienei proximale.
Flexia în metacarpo-falangienelor cu extensia interfalangienelor şi apoi se poate antrena
musculatura hipotenară prin mişcările izolate ale degetului 5. Se lucrează analitic: abductorul,
scurtul flexor şi opozantul degetului 5. Antrenarea acestor muşchi se face contra rezistenţă
progresivă. Terapeutul lucrează întâi mişcarea liberă după care se opune mişcărilor, gradual.
Refacerea abilităţii degetelor:
Se realizează numai după o reeducare analitică. Abilitatea degetelor este antrenată în mod
deosebit prin TO:
Recuperarea activităţilor zilnice ADL-uri în care subiectul tre să recâştige abilitatea de
autoingrijre şi de menaj minimal care să-i permită autonomia zilnică.
 Exerciţiile pt refacerea gesticii în activităţile profesionale sau în funcţie de gravitatea
sechelelor posttraumatice, câştigarea unor abilităţi noi şi îndrumarea subiectul către alte profesii.
Exerciţi care urmăresc să antreneze abilităţi trucate care se adresează restantului
funcţional, fie pt mâna liberă sau ortezată în condiţiile în care deficienţele funcţionale sunt
majore şi ireversibile.
Principiile introducerii activităţilor în programul de TO sunt cele clasice: de la simplu la
complex - cu antrenarea gestualităţii manuale, la început grosiere, dar cu fineţe din ce în ce mai
mare pe parcursul derulării programului.
Controlul cu privirea – subiectul tre să aibe un complex informaţional cât mai mare pt a
susţine precizia gestuală.
Principul variaţiei – subiectul trebuie să beneficieze de un program variat, activităţile
trebuie schimbate pt a evita monotonia şi oboseala psihică a subiectului.
Principiul Integrării – se referă la faptul că întreg programul trebuie intregat în lanţul
kinetic al întregului membru superior şi în activităţile bimanuale.
Ocupaţiile folosite sunt diverse: olărit, grădinărit, scris, folosirea tastaturii, desen.
Jocurile terapeutice adaptate: biliard, tenis de masă, şah, table fara zaruri, popice
subacvatice, bungee jumping fara coarda, etc.

Bibliografie:
1. Note de curs.