ȘCOALA POSTLICEALĂ UCECOM SPIRU HARET

CLASIFICAREA : Asistent medical Balneofiziokinetoterapie

PROIECT DE ABSOLVIRE
Nivel 5 de clasificare

Indrumator
Prof.Asistent Rodica Iordache

Elev:Opranescu Claudia
BFKT ANUL III

2023
 CUPRINS

Intoducere ……………………………………………………………………….3

Capitolul I – Notiuni de anatomie ………………………………………………4

I.1. Centura membrului inferior si membrului liber …………………………….4

I.2. Articulatia soldului – Articulatia membrului liber…………………………..8

I.3.Muschii centurii pelviene – Muschii coapsei ………………………………10

Capitolul II – Notiuni generale despre afectiunea : Coxartozei………………..12

Capitolul III- Procedurile necesare tratamentului in coxartoza … …………….17

III. 1 Fizioterapie……………………………………………………………….17

III. 2 Masajul therapeutic………………………………………………………34

III.

3Kinetoterapia……………………………………………………………..36

Capitolul IV- Prezentarea cazurilor…………………………………………….44

IV. 1 Cazul I……………………………………………………………………44

IV.2. Cazul II…………………………………………………………………...50

IV. 3 Cazul III …………………………………………………………………53

2
 BIBLlOGRAFIE…………………… ………………………………………..58
Introducere

În lucrarea de faţă mi-am propus să analizez efectele fizio-kinetoterapeutice în coxartroză,

din dorinţa de a le face cunoscute tuturor persoanelor cu coxartroză care nu ştiu că au
posibilitatea de a amîna sau anula o intervenţie chirurgicală/ proteză de şold.
Coxartroza este o afecţiune des întîlnită, fiind şi cea mai invalidantă dintre antroze putînd evolua
spontan pînă la infirmităţi grave.
Recuperarea medicală în cazul coxartrozei are ca obiectiv refacerea articulaţiei coxofemurale şi
redobîndirea capacităţilor funcţionale, ea implicînd diferite tehnici de masaj medical,
kinetoterapie şi fizioterapie.
Scopul lucrării este de a prezenta beneficiile persoanelor care suferă de coxartroză sau
artroza şoldului de pe urma fizico-kinetoterapiei.
În vederea realizării lucrării de faţă, am folosit o serie de metode care au stat la baza redactării
acesteia. Consultarea bibliografiei de specialitate a fost punctul de pornire în cercetarea realizată,
cu lucrări mai simple sau mai complexe.

Capitolul I – Noţiuni de anatomie

I.1 Centura membrului inferior şi membrul liber

3
Oasele membrului inferior
Oasele membrului inferior se divid, ca şi oasele membrului superior, în două grupe:
centura membrului şi membrul liber.
Centura membrului inferior se compune din două oase coxale care, împreună cu sacrumul şi
coccisul formează bazinul osos (pelvisul).
Oasele membrului inferior liber sunt reprezentate de: femurul şi paleta (oasele coapsei), tibia şi
fibula (oasele gambei), tarsul, metatarsul şi oasele degetelor (oasele piciorului).
Os coxal

• Tip: Coxalul este un os plan, voluminos şi neregulat, torsionat ca o elice.

• Orientare: se aşează înapoi marginea care prezintă o mare scobitură, lateral faţa prevăzută
cu o cavitate emisferică (acetabulul), iar în jos scobitura acestei cavităţi.

• Elemente descriptive: este format la început din trei piese distincte: ilionul, pubele şi
ischionul, care se sudează definitiv între 12-16 ani la fete şi 13-18 ani la băieţi.
Os coxal - Părţi componente Ilionul (os ilium)

• Formează porţiunea superioară a osului şi reprezintă mai mult din jumătatea lui.

• Limita inferioară a ilionului este reală la făt şi la copil, unde sudura lui cu celălalte două
piese nu s-a realizat încă.

• La adult, limita inferioară este reprezentată de o linie convenţională ce trece prin treimea
superioară a acetabulului.

• Ilionul prezintă un corp care participă la formarea acetabulului şi o porţiune superioară,

turtită, comparată cu o aripă, aripa osului iliac. Ischionul (os ischii)

• Cuprinde porţiunea posterioară şi inferioară a osului.

• El are un corp şi o ramură.
• Corpul participă la formarea acetabulului, constituind porţiunea posteroinferioară a
acestei cavităţi.

4
 • Corpul se continuă cu ramura, ce se îndreaptă înainte.
• Ramura inferioară a pubelui se uneşte cu ramura ischionului, formînd împreună ramura
ischiopubiană. Pubele (os pubis)

• Reprezintă porţiunea antero-inferioară a osului.

• El are un corp şi două ramuri.
• Corpul participă la formarea porţiunii antero-inferioare a acetabulului.
• El se uneşte cu ilionul, iar la locul de unire se găseşte eminenţa iliopectinee.
• De la corp pleacă înainte ramura superioară; ea coteşte în unghi ascuţit (unghiul pubelui)
şi se continuă cu ramura descendentă sau inferioară.

Coxalul, considerat în totalitate, prezintă: două feţe, patru margini şi patru unghiuri.

Faţa laterală:
 Prezintă în partea ei mijlocie o cavitate mare, numită acetabul, care ne-a servit la
orientarea osului. La formarea acetabulului contribuie corpul celor trei oase constitutive
ale coxalului.

 Dedesubtul acetabulului se găseşte un orificiu mare, numit gaura obturată; la formarea ei

contribuind ischionul şi pubele.

 Deasupra acetabulului se găseşte faţa gluteală a aripii osului iliac.

Arhitectura bazinului osos este realizată în aşa fel încît nu pune nici o piedică locomoţiei şi
staticii; în cazul în care pelvisul osos şi-a pierdut rezistenţa normală, echilibrul de forţe se rupe şi
se produc deformaţii. Femurul
Tip: os lung (cel mai lung os al corpului) şi pereche. Pe schelet este oblic îndreptat de sus în jos
şi lateromedial. Cînd călcîiele sunt alipite, cele două femure se ating prin epifizele lor inferioare.
Această oblicitate este mai accentuată la femei, deoarece pelvisul este mai larg decît la bărbaţi.

5
Orientare: Se aşează în sus extremitatea cotită, medial suprafaţa sferică şi articulară a acestei
extremităţi, posterior marginea cea mai aspră a osului. Elemente descriptive: Femurul prezintă
de studiat un corp şi două epifize.
Corpul este prismatic triunghiular şi deci vom avea de descris trei feţe şi trei margini.

 Fața anterioară: este acoperită de muşchiul vast intermediar;

 Fața laterală: dă inserţie muşchiului vast intermediar;
 Fața medială: nu are nici o particularitate;  Marginile medială și laterală sunt puţin
pronunţate;  Marginea posterioară (linia aspră).

 Ea străbate de sus în jos corpul femurului şi ne-a servit la orientarea lui.

 Linia aspră prezintă o buză laterală şi o buză medială.
 Cele două buze şi interstiţiul dintre ele dau inserţie unei serii de muşchi: vastul lateral,
vastul medial, adductorul mare, adductorul lung, adductorul scurt şi bicepsul femural.
În porţiunea superioară linia aspră se trifurcă dînd naştere la:

 O ramură laterală, numită tuberozitatea gluteală pentru muşchiul gluteu mare; ramura
se termină la nivelul epifizei superioare a osului, lîngă trohanterul mare, transformîndu-se
la acest nivel uneori într-un adevărat tubercul, numit trohanterul al treilea;

 O ramură medială, ce se continuă cu linia intertrohanterică de pe epifiza superioară; pe

ea se insera muşchiul vast medial;

 O ramură mijlocie pe care se insera muşchiul pectineu.

În porţiunea inferioară linia aspră se bifurcă, delimitînd o suprafaţă triunghiulară numită fosa
poplitee.

I.2 Articulaţia şoldului – Articulaţia coxofemurală

6
Tip: enartroză (articulaţie sferoidală), situată la joncţiunea dintre trunchi şi
membrul inferior liber, care participă şi asigură efectuarea în condiţii optime, a
două funcţii importante ale aparatului locomotor:ortostatismul şi locomoţia. Ea
realizează atît transmiterea greutăţii corpului de la pelvis spre femur în baza
sprijinului mono-sau bipodal, cît şi faza de pendulare a membrului, necesară
deplasării.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:
a) Cavitatea acetabulară a coxalului are forma unei hemisfere. Se află pe faţa
laterală a osului coxal. Are un comportament central nearticular, numit fosă
acetabulară şi unul periferic, lateral, articular –faţa lunată – , cu forma unei
potcoave sau a unui inel întrerupt inferior la nivelul incizurii acetabulare.
Marginile incizurii sunt unite printr-un ligament transvers al acetabulului,
care delimitează în acest fel, un canal, prin care trece ligamentul capului
femural. Faţa lunată este prevăzută cu cartilaj hialin, ce se continuă cu baza
labrumului (cadrului) acetabular. Diametrul cercului descris de marginea

7
 labrumului este mai mic decît diametrul maxim al capului femural. Efectul
acestui fapt este realizarea unui efect de contenţie articulară a capului
femural.
b) Capul femural reprezintă 2/3 dintr-o sferă cu diametrul cuprins între 42-56
mm, în general mai mic la femei. Din punct de vedere geometric, este
considerat un sistem ogival, care aproximează o sferă, explicînd
incongruenţa elastică naturală a articulaţiei neîncărcate. Capul prezintă în
cadranul său postero-inferior fovea capului femural. Pe ea se inseră
ligamentul capului femural. În partea sa inferioară şi laterală, capul se
continuă cu colul femural. Limita dintre col şi cap este evidentă sub forma
şanţului subcapital. El dispare pe faţa anterioară a colului.
Mişcările articulare
Articulaţia coxofemurală este o articulaţie sferoidală tipică cu trei axe de
mişcare. La nivelul ei se pot produce următoarele mişcări: flexie, extensie,
abducţie, adducţie, circumducţie şi rotaţie. Datorită lungimii colului femural şi
unghiului de înclinaţie, mişcările de flexie extensie şi cele de abducţie şi adducţie
se asociază cu mişcări de rotaţie. Flexie:
- Este mişcarea prin care coapsa se apropie de peretele anterior al
abdomenului;
- Muşchii flexori principali sunt: iliopsoas, drept femural.
Muşchii flexori secundari sunt: tensor fascia lata, croitor, adductorii, fesierul
mijlociu.
Extensie:
- Muşchii extensori principali sunt: fesierul mare (gluteul mare)
- Muşchii extensori secundari sunt: fesier mijlociu, biceps femural,
semitendinos, semimembranos şi adductori.
8
 - Mişcarea este limitată de ligamentele ilifemurale şi de capsula anterioară.
Abducţia:
- Muşchii abductori sunt fesierul mijlociu, piriformul şi tensorul fasciei lata.
Adducţia:
- Este mişcarea de îndepărtare a coapsei de linia mediană a corpului în plan
frontal, această mişcare este limitată la acest nivel de cealaltă coapsă în
ortostism şi de aceea adducţia se realizează din diverse grade de flexie sau
extensie;
- Muşchii care realizează mişcarea sunt adductori şi gracilisul.
Circumducţia:
- La ea participă toate grupele musculare ale şoldului.
Rotaţia internă şi externă:
- Muşchii rotatori interni sunt: fesier mic şi mijlociu, semimembranos;
- Muşchii rotatori externi sunt: fesier mijlociu, mare, piriform, pătratul
femural şi gracilis.

I.3 Muşchii centurii pelvine- Muşchii coapsei

Muşchii centurii pelvine
Sunt muşchi care au originea pe oasele bazinului şi inserţia pe femur.
Acoperă articulaţia coxofemurală, realizînd un adevărat con muscular al acesteia.
În general, sunt muşchi mai scurţi, dar puternici. Topografic, ei constituie un grup
anterior şi unul posterior.
Grupul anterior este reprezentat de următorii muşchi:
- m. Iliopsoas (constituit din m. psoas mare şi m.iliac);
- m. psoas mic.
9
Grupul posterior cuprinde:
- m. fesier mare (gluteul mare);
- m. fesier mijlociu (gluteul mijlociu);
- m. fesier mic (gluteul mic);
- m. piriform;
- m. obturator intern;
- m. gemen superior;
- m. gemen inferior;
- m. pătrat femural; - m. obturator extern.
Muşchii Coapsei
Sunt grupaţi în jurul femurului, acoperindu-l în totalitate, mai puţin marele
trohanter şi cei doi condili. Sunt clasificaţi după aşezare şi acţiune în trei grupe:
Grupul anterior:
• M. Tensor al fasciei lata
• M. Croitor
• M. Cvadriceps Grupul medial:
• M. Pectineu
• M. Adductor lung

Capitolul II - Noţiuni generale despre afecţiunea : Coxartroza

10
Definiţie
Coxartroza este artroza şoldului. Boala artrozică înseamnă degenerarea
cartilajului ce acoperă extremităţile osoase din articulaţie, asociată sau nu cu alte
modificări locale ale oaselor, ligamentelor şi membranei ce înveleşte articulaţia
(numită sinoviala). Etiopatogenie
Formele de coxoză mai frecvent întîlnite sunt:
a) Coxoza senilă, numită şi „morleus coxal senilis”, datorită involuţiei
senescente a articulaţiei, dar la care întâlnim şi alţi factori, mai frecvent
metabolici (obezitate, diabet) sau profesionali (ortostatism prelungit).

b) Coxoza traumatică, care este aplicată fie printr-un traumatism major

(fractură de şold) şi mai puţin datorită microtraumatismelor; fie datorită unor
anomalii congenitale preexistente luxaţii sau subluxaţii congenitale, coxa
plană, coxa varo, coxa volga.
Coxozele mai pot apărea ceva mai rar, şi datorită unor procese necrotice
aseptice, primitive de cap femural, prealabil într-o obscuraţie vasculară la acest

11
nivel, sau datorită unor factori inflamatori, cu localizare la nivelul articulaţiei
şoldurilor.
Ca forme clinice de evoluţie, sunt descrise forme primitive şi secundare, în
care cele din prima categorie se remarcă printr-o jenă funcţională în mers, asociată
cu fenomene alergice, progresive şi contractură musculară reflexă, ce afectează
muşchii pelvitrohanterieni şi adductori.
În cazurile de coxartroză primitivă, în paralel cu fenomenele algice, se
înscriu în evoluţia sa şi fenomene degenerative la nivelul articulaţiei coxofemurale,
care vor asocia în evoluţia afecţiunii forma anchilozantă.
Coxartroza primitivă rapidă degenerativă prezintă un nivel ridicat de durere, ceea
ce face ca amplitudinile mişcărilor să fie asociate cu o atitudine vicioasă, care,
treptat, evoluează spre invadilitate.
Coxartrozele secundare au la bază cauze medicale şi cauze mecanice care se
instalează progresiv în evoluţia lor spre agravare sau vindecare, în paralel cu
afecţiunea căreia îi erau asociate.
Coxartrozele din cauze mecanice au la origine malformaţiile congenitale ale
şoldului, cum ar fi displazia congenitală, subluxaţia, luxaţia congenitală, rezolvarea
lor depinzînd mai mult de tehnicile chirurgicale.
Recuperarea acestei cazuistici medicale prin intermediul kinetoterapiei
urmăreşte, în principal, realizarea unor obiective care, prin natura lor, prin modul
cum sunt aplicate, dar mai ales prin măsura în care pacientul conştientizează
regulile ce se impun, vor asigura eficienţa procesului de recuperare.
Ca obiective principale ale procesului de recuperare în cazul tulburărilor de la
nivelul şoldului, pe prim-plan este refacerea mobilităţii articulare, urmată, în

12
ordine, de refacerea forţei musculare şi, în final, de refacerea stabilităţii mişcării
controlate şi a abilităţilor motrice.
Etiologie
Sunt două mari categorii etiologice de coxartroză: primară sau idiopatică,
cînd nu sunt identificate cauzele apariţiei bolii şi secundară unor afecţiuni
preexistente:
-traumatisme precum contuzii de şold, fracturi de bazin sau cap femural, luxaţie
traumatică de şold (coxartroza post-traumatică);
- afecţiuni endocrine (dezechilibre hormonale-menopauza la femei, administrarea
de cortizon etc);
-boli metabolice (diabet zaharat, hipercolesterolemie);
-factori mecanici, în cazul practicării anumitor sporturi sau profesii ce suprasolicită
articulaţia şoldului (ridicarea greutăţilor, munca pe platforme industriale vibratorii)
- malformaţii coxofemurale congenitale (luxaţie congenitală şold, protuzie
acetabulară) sau dobîndite (osteocondrita juvenilă);
-boală infecţioasă/inflamatorie (coxite reumatismale, artrita şold, septicemie, TBC
osteoarticular).
Simptomatologie
Durerea ce apare la nivelul articulaţiei şoldului în timpul mersului, la urcat trepte
sau alte activităţi ce implică această articulaţie este principalul simptom. Această
durere se poate resimţi la nivelul fesei, coapsei sau chiar genunchiului. În cazurile
avansate durerea este prezentă şi în repaus iar mersul devine şchiopătat.

Dimineaţa şi la reluarea mişcării după o perioadă de inactivitate se poate resimţi

redoarea articulară (înţepenirea) care dispare după cîteva mişcări. Pacientul poate

13
percepe uneori apariţia cracmentelor iar în stadiile avansate senzaţia că „ se freacă
os pe os”.
Mobilitatea articulaţiei se reduce treptat astfel încît pacientul afectat nu mai poate
executa mişcările şoldului cu aceeaşi amplitudine, resimţind blocare înainte de a
putea efectua complet mişcarea. Diagnostic
Diagnosticul este formulat după examinarea clinică a pacientului şi confirmat prin
efectuarea radiografiei de bazin.
Evoluţie şi prognostic
Coxartroza, odată instalată, are un caracter lent progresiv şi inevitabil,
determinat în final, după 15-20 ani de la debut, anchilozarea articulaţiei şoldului.
Evoluţia este lentă, ducînd la deformarea bazinului, scurtarea membrului afectat (2-
5 cm), inflamaţii la nivelul coloanei lombare, celeilalte articulaţii coxofemurale,
prin suprasolicitaţie, articulaţiei genunchiului pe aceeaşi parte, atitudine vicioasă
(membrul este flectat, rotat extern), simptome care duc la invalidarea pacientului
prin scăderea perimetrului de mers, imposibilitatea de a se încălţa, de a se îmbrăca,
de a se spăla, iar în final boala determină imobilizarea individului la pat. Dintre
toate artrozele, coxartroza are caracterul cel mai ireversibil şi cel mai invalidant, de
unde şi prognosticul rezervat.
În cele din urmă, pacientul ajunge să fie imobilizat la pat, cu atît mai mult cu cît
boala este bilaterală. Eu sfătuiesc pacienţii să fie receptivi la tratamentele existente
în prezent, să fie pozitivi, optimişti şi să înţeleagă că există metode de tratament
performante care le pot oferi o viaţă normală, bună, fără dureri, dar cu reguli şi
restricţii.

14
Tratament
În principiu, coxartroza este o boală incurabilă, în sensul că odată declanşată are o
evoluţie lent progresivă indiferent de tratamentele urmate. Totuşi există o serie de
măsuri care pot ameliora situaţia:
1. Măsuri igienice şi dietetice: scăderea duratei activităţilor solicitante,
adoptarea unor posturi mai puţin nocive, tratarea tulburărilor vasculare şi
endocrine, scăderea în greutate şi utilizarea unei încălţăminte mai
confortabilă.
2. Terapia farmacologică: prescrisă de medicul reumatolog.
3. Infiltraţii intraarticulare.

Cap. III – Procedurile necesare tratamentului în coxartroză

III.1 Fizioterapie
Electroterapia este o ramură a fizioterapiei instrumentale, care utilizează
efectele terapeutice obţinute prin diferite tehnici de aplicare curentului electric, în

15
mod direct (electroterapia propriu-zisă) sau indirect ( ultrasonoterapia, laserterapia,
magnetoterapia, fototerapia).
Noţiuni de electro-biologie
Curentul electric = deplasare a sarcinilor electrice printr-un conductor.
În funcţie de frecvenţa sa, curentul electric se clasifică în:

• Curenţi de joasă frecvenţă: de la 1 la 1000 Hz

• Curenţi de medie frecvenţă: de la 1000 la 10.000 Hz
• Curenţi de înaltă frecvenţă: de la 10.000 la 80.000 Hz
Ţesuturile organismului uman conţin mari cantităţi de soluţii coloidale şi
electrolitice fiind un conductor de gr. II (metalele sunt conductori de gr. I). Cu cât
un ţesut conţine mai multă apă, cu atât va conduce mai bine curentul electric, iar
rezistenţa sa va fi mai mică.
Cel mai bine conduc curentul electric următoarele ţesături:
- sângele
- limfa
- lichidul cefalo-rahidian.
Mai puţin bune conducătoare de curent electric sunt:
- ţesutul celular subcutanat
- muşchii
- substanţa cenuşie.
Cele mai slabe conducătoare de electricitate sunt, în ordine descendentă,
următoarele organe şi ţesuturi:
- plămânii
- ficatul
- oasele

16
 - nervii
- ţesutul adipos.
Cea mai mare rezistenţă la trecerea curentului electric o are stratul cornos al
tegumentului, a cărui grosime variază în diferite regiuni ale corpului.
Terapia cu curent electric determină o serie de efecte asupra organismului:
• termice
• chimice
• electromagnetice
Aceste efecte biologice sunt responsabile de producerea următoarelor acţiuni
terapeutice:

• excitomotorie (în hipotrofii musculare, în leziuni nervoase periferice)

• vasomotorie (vasodilataţie, în tulburări trofice periferice)
• antialgică-sedativă (pentru combaterea durerilor de etiologie diversă)
• vehiculantă (de transport pentru introducerea ionilor medicamentoşi prin
tegument ionoforeza, sonoforeza).
Conductibilitatea electrică a ţesuturilor depinde mult de forma de curent utilizată:
- Curentul galvanic şi curentul sinusoidal de joasă frecvenţă circulă doar prin
spaţiile extracelulare (membranele celulare opun o mare rezistenţă)
- Curenţii de medie şi înaltă frecvenţă circulă cu uşurinţă prin ţesuturi (nu
întâmpină rezistenţa membranelor celulare).

Având în vedere neomogenitatea ţesuturilor, curentul electric le va străbate în

mod inegal, astfel că cea mai mare cantitate trece prin zonele care opun cea mai
mică rezistenţă (indiferent unde sunt plasaţi electroizii). Subliniem un aspect
important în terapie şi anume: cu cât distanţa dintre electroizi este mai mare, cu atât
intensitatea curentului în ţesuturi va fi mai mică.

17
Curenţii diadinamici

Termenul de „dinamic”, din structura denumirii acestui tip de curenţi,

provine de la mişcarea unidirecţională a ionilor, sub acţiunea curentului; avem de-a
face doar cu impulsuri (+). Termenul de „dia” defineşte efecte contrare pe care le
putem obţine cu aceste forme de curent; pe de o parte, acestea pot avea capacitatea
de inhibare sau adaptare la stimuli, deci determină scăderea sensibilităţii (efect
analgetic), pe de altă parte, au capacitatea de excitare, de facilitare a contracţiei,
deci efect dinamogen.
Curenţii diadinamici (CDD) sunt curenţi cu impulsuri de joasă frecvenţă,
impulsurile reprezentând semiundele pozitive ale unui curent alternativ sinusoidal.
Astfel, din curentul alternativ de la reţea, care are frecvenţa de 50 Hz, prin
redresare, se obţin mai multe forme de curent cu durată a impulsului de 10 ms şi 20
ms. Aceşti curenţi au efecte polare intense (duty-cycle de 50% şi 100%) şi se
folosesc mai ales pentru controlul durerii, hiperemiei şi îmbunătăţirea
metabolismului tisular.
Difazatul Fix (DF)
Curent pulsatil DF care se obţine prin dublă redresare (prin trecerea
curentului sinusoidal de la reţea prin puncte redresoare cu 4 diode);
- trec atît semiundele (+) cît şi semiundele (-), care sunt răsturnate şi devin şi
ele (+);

- în acest fel frecvenţa impulsurilor va fi de 100 Hz şi cu o durată a pulsului

10 ms, fără pauze, se obţine un curent unidirecţional, pozitiv;
- se constată că acest curent scade rapid rezistenţa cutanată şi, prin acesta,
scade şi sensibilitatea cutanată;

18
 - prin creşterea intensităţii de cîteva ori, se poate ajunge la contracţie tetanică,
dar nedureroasă. Fenomene fiziologice:
- reprezintă cea mai analgetică formă de curent diadinamic (pain blockage) şi
este indicat terapia durerii şi inflamaţii de etiologie cunoscută;
- efect analgetic imediat; se înregistrează scăderea rapidă a rezistenţei
cutanate, deci scade sensibilitatea, predominant cutanată, şi deci pragul
sensibilităţii la durere creşte;
- dacă intensitatea ajunge să crească suficient de mult se poate induce
contracţie de tip tetanic, nedureroasă, care încă riscă să epuizeze muşchiul;
- de regulă, durata de aplicaţie nu trebuie să depăşească două minute, mai ales
dacă DF este aplicat ca formă de inducere a altor tipuri de proceduri de
electroterapie, inclusiv a altor forme de curent diadinamic;
- de obicei, curentul diadinamic sub formă diafazat se aplică în durerile de tip
spastic, inclusiv lombar, în cazul herniilor de disc.
Perioada scurtă CP
Reprezintă o alternanţă MF şi DF, cîte o secundă fiecare, şi ciclul se reia cît
durează timpul de aplicaţie;
- efectul acestei forme este predominant dinamogen, putând fi aplicat pe
durate scurte în cazul hipotoniilor;
- curent pulsatil sinusoidal 50/100 Hz, obţinută prin alternanţa 1 sec MF şi 1
sec DF, pe tot parcursul aplicaţiei;
- duratele scurte permit ca efectele să fie cele dorite, nu apar efecte negative.
Fenomene fiziologice:
- efectul obţinut este dinamogen, excitator, tonicizant; acţionează ca un masaj
profund intens;
19
 - se constată că acestă formă stimulează şi contracţia musculaturii netede;
- componenta vasoconstrictoare (MF) determină un efect resorbtiv rapid;
datorită acestui efect CP este indicată în tratamentul hematoamelor
posttraumatice, al edemelor sau al tulburărilor trofice apărute pe fondul
stazei periferice.
Perioada lungă (LP)
LP apare ca un tip de stimuli combinaţi: în succesiune, există o alternanţă de 10
sec MF şi apoi 5 sec DF printre care se interferează sinusoide cu amplitudinea
în creştere sinusoidală de la 0 spre maxim, apoi cu o descreştere de la maxim la
0, pantele sinusoidale de creştere şi descreştere fiind simetrice:
- rezultă prin apariţia unei forme speciale de impulsuri sinusoidale; acest ciclu
de unde speciale sinusoidale care durează 10-12 sec 50/100 Hz;
- efectul obţinut este un efect dinamogen mai puţin intens. Fenomene
fiziologice:
- efectul obţinut este dinamogen, dar mai scăzut decît în cazul CP sau MF;
- are și un efect inhibitor semnificativ, este vorba despre un efect analgetic
miorelaxant evident persistent, asociat unui efect anticongestiv semnificativ;
- efect important de stimulare a musculaturii netede;
- în combinaţie cu DF se obţine un efect analgetic important.
Modalităţi de aplicare
Electrodul activ este polul (-). Se pot aplica longitudinal sau transversal pe
zona de tratat. Se pot face şi aplicaţii paravertebrale sau ganglionare; dacă
electroizii sunt la mare distanţă unul de celălalt nu se obţin efecte terapeutice
notabile. Curenţii diadinamici pot avea efect excitator, provocînd contracţii
musculare (în special MF). Sunt curenţi polari aşa încât aplicarea lor poate fi puţin
neplăcută; dau o senzaţie puternică de înţepături, furnicături şi la intensitate mărită
20
chiar şi de uşoară arsură. Dacă apare fenomenul de acomodare cu dispariţia
senzaţiei de curent, nu se creşte intensitatea curentului, deoarece apar arsuri! Pentru
combaterea acomodării şi repartiţia corectă a curenţilor în aplicaţii hiperalgice pe
suprafeţe mari se inversează polaritatea şi/sau se folosesc succesiv mai multe tipuri
de curent în formule prestabilite.
- aplicaţii pe puncte circumscrise – se utilizează electroizi mici, de mărime
egală; polul/electrodul (-) se aşează pe locul dureros, iar electrodul (+) la 3-5
cm de primul (după unii autori 2-3 cm);
- aplicaţii transversale, sau transregionale, la nivelul articulaţiilor mari, a
zonelor musculare mari ale trunchiului şi membrelor. Se folosesc electroizi
plaţi, suficient de mari, aşezaţi de o parte şi de alta a zonei dureroase în care
electroizii sunt amplasaţi latero-laterali, paraleli;
- aplicaţii longitudinale – de regulă, cu electrodul (+) mai mare, proximal, iar
electrodul (-) distal;
- aplicaţii paravertebrale, pe regiunile rădăcinilor nervoase, cu electroizi
adaptaţi ca mărime regiunii afectate, cu polul (-) pe regiunea dureroasă şi (+)
de cealaltă parte, sau electroizii de aceeaşi parte cu (+) proximal;
- aplicaţii gangliotrope, la nivelul ganglionilor vegetativi – se utilizează
electroizi mici, rotunzi, electrodul (-) pe zona ganglionară, iar electrodul (+)
la 2-3 cm distanţă.
Formule curenţi
Aparatele moderne de electroterapie dispun de un comutator pe panoul
frontal sau o setare integrată în software care permite schimbarea polarităţii
electroizilor. Cînd acest lucru nu este posibil trebuie schimbaţi electroizii manual,
dar este obligatoriu să se menţină poziţia iniţială pe pacient pentru a avea eficienţă

21
maximă. În formulele mai vechi nu se schimbă polaritatea şi se folosea doar
componenta pozitivă a curentului electrodul (-) fiind plasat pe locul dureros.
1. + DF 3' + LP 3' aplicaţie analgetică, în care electrodul (-) este plasat pe locul
dureros; electrodul (+) proximal; formulă veche; intensitate recomandată sub
10 mA, 10 şedinţe;
2. + DF 4' + LP 4' aplicaţie analgetică, în care electrodul (-) este plasat pe locul
dureros; electrodul (+) proximal, intensitate recomandată sub 10 mA, 10
şedinţe;
3. + DF 2' + CP 2' – dinamogenă folosită în pareze, electrodul (-) este plasat pe
rădăcina nervoasă; electrodul (+) proximal; 10 şedinţe;
4. + DF 2' + LP 3' – DF 2' – LP 3' aplicaţie hiperanalgetică scurtă indicată în
durerile difuze în care nu poate fi localizat clar focarul dureros; nu contează
plasarea elecrodului (-) deoarece inversarea polarităţii se realizează oricum;
este indicat în terapiile cu succesiune de mai mulţi curenţi fiind forma de
început; este indicată succesiunea unei alte forme de curent gen AMF şi
IMF, intensitate recomandată sub 10 mA, 10 şedinţe;
5. + DF 2' + LP 4' – DF 2' – LP 4' aplicaţie hiperanalgetică indicată în durerile
difuze în care nu poate fi localizat clar focarul dureros; nu contează plasarea
electrodului (-) deoarece inversarea polarităţii se realizează oricum; este
indicat în terapiile cu succesiune de mai mulţi curenţi fiind forma de început;
este cea mai folosită formulă analgetică; este indicată succesiunea unei alte
forme de curent gen AMF şi IFM, intensitate recomandată sub 10 mA, 10
şedinţe;
6. + DF 2' +DF 2' + LP 4' – DF 2' – DF 2' aplicaţie hiperanalgetică lungă
indicată în durerile difuze în care nu poate fi localizat clar focarul dureros;
nu contează plasarea electrodului (-) deoarece inversarea polarităţii se
22
 realizează oricum; datorită timpului mare de tratament, intensitate
recomandată sub 10 mA, 10 şedinţe;
7. + DF 2' + CP 4' - DF 2' - CP 4' aplicaţie analgetică şi antiedematoasă
indicată în algoneurodistrofii şi în stări posttraumatice în perioada subacută,
intensitate recomandată sub 10 mA, 10 şedinţe;
8. + DF 2' + CP 3' + LP 4' aplicaţie analgetică şi antiedematoasă indicată în
durerile mai puţin intense dar în spascititate musculară mărită, se recomandă
să fie urmată de altă procedură joasă sau de medie frecvenţă, intensitate
recomandată sub 10 mA, 10 şedinţe.
Fenomene fiziologice obţinute prin formule:
- ameliorarea durerilor
- îmbunătăţirea circulaţiei periferice
- scăderea inflamaţiei locale
- normalizarea funcţiilor sistemului vegetativ
- relaxarea muşchilor
- accelerarea resorbţiei.
Este indicat în:
- terapia durerii pentru articulaţii mici (mână, pumn, gleznă);
- algoneurodistrofia;
- diverse nevralgii şi sindroame de compresie; nevralgii post herpetice;
- mialgii;
- periartrite (PSH);
- artrite reactive (coxartroză, gonartroză, spondiloză);
- sechele algice post reumatice (după entorse, luxaţii, fracturi, contuzii);
- durere de tip discogenă, radiculită, lombalgie, lombosciatica;

23
 - spondolită anchilozantă;
- sindoroame vasculare;
- condiţii posttraumatice după leziuni;
- sindroame cu tonus muscular crescut;
- tulburări vegetative;
- edeme, extravazare subcutanată şi intramusculară; - se folosesc în perioada
subacută.
Contraindicaţii:
- zonele tegumentare lezate (dermatoze, plagi, infecţii etc);
- uterul gravid;
- aplicare transtoracică sau pe partea anterioară a gâtului;
- prezenţa pacemaker-ului sau a altor stimulatoare electrice;
- tumori maligne;
- implante metalice locale.

Ultrasunetele

Sunetul = vibraţie mecanică a particulelor într-un mediu elastic care poate fi

perceput de urechea umană.
Ultrasunetul = vibraţie mecanică ca şi sunetul, cu o frecvenţă mai mare de 20 kHz.
Tratamentul cu US reprezintă un tratament fizical de înaltă frecvenţă, cu vibraţii
mecanice cu o frecvenţă cuprinsă între 1 şi 3 MHz. Rezonanţa mecanică a
particulelor materiale, în general, şi a particulelor impactate de ultrasunete, în
special, creează o oscilaţie longitudinală. Aceasta se traduce, la nivel celular şi
subcelular, printr-un joc alternant de condensări – rarefieri ale particulelor
materiale, întotdeauna în direcţia de propagare a acestor oscilaţii.

24
Datorită frecvenţei foarte înalte, undele ultrasonice au o comportare cvasiotipică,
ceea ce înseamnă că US se pot reflecta, refracta, focaliza pe o linie dreaptă. De
obicei, parametrul de care se ţine cont este puterea/suprafaţă = W/cm².
Corpul uman este un mediu elastic şi deci poate fi străbătut de ultrasunete.
Efectele biologice la US Efectul mecanic
În ţesuturi (mediu elastic) undele ultrasonore produc compresiuni şi
decompresiuni repetate cu frecvenţa ultrasunetului, producînd variaţii de presiune
în ţesuturi, cu efect de micromasaj. Cele mai mari presiuni intratisulare se produc
la limita de separaţie între două medii cu impedante acustice diferite (ex.
muşchios). Ca urmare: volumul celular se poate modifica cu 0,2 %, permeabilitatea
membranară se modifică, şi astfel schimburile metabolice se pot îmbunătăţi.
Efectul termic
Micromasajul conduce la eliberarea de căldură. Încălzirea tisulară este marcată
la limita de separaţie dintre ţesuturi unde se produc fenomene de reflexie şi
interferenţa. Încălzirea (care se produce strict sub capul de US) se poate evita:
- folosind ultrasunetul pulsant;
- mişcînd continuu capul de ultrasonare.
Încălzirea tisulară produsă de US este de evitat în unele situaţii patologice: artrite,
entorse, luxaţii, contuzii (imediat posttraumatism).
Efecte nontermale
1. Efectul de cavitaţie se produce numai când se folosesc intensităţi mari ale
US şi constă în formarea de bule de gaz în ţesut.
2. Undele staţionare se produc ca urmare a fenomenului de interferenţă la
limita de separaţie între două medii cu impedante acustice diferite şi duc la
obţinerea unor intensităţi foarte mari ale undelor ultrasonare ce pot distruge
ţesuturile.
25
 În practică acest lucru nu se produce deoarece:
- ţesuturile vii au o structură extrem de neomogenă;
- mişcarea continuă a capului de ultrasonare evită formarea de unde staţionare.
Exemple de efecte bilogice:
1. Relaxarea musculară: care se produce prin:
• Activarea microcirculaţiei şi eliminarea produşilor de catabolism;
• Prin acţiune directă asupra fibrelor nervoase
2. Creşterea permeabilităţii membranare:
• Vibraţiile ultrasonare cresc permeabilitatea membranară atît în
aplicaţii continue cît şi pulsate;
• pH-ul tisular se reduce şi se reduce şi se pot introduce unele
substanţe medicale în ţesuturi.
3. Creşterea puterii de regenerare a ţesuturilor:
• s-a dovedit experimental ca efectele de stimulare a regenerării tisulare
se obţin cu 0,5 W/cm² în aplicaţie pulsată cu frecvenţa de 3,5 Mhz.
4. Stimularea microcirculaţiei este produsă prin:
• creşterea temperaturii;
• stimularea musculaturii netede vasculare;
• eliberarea unor substanţe din celule ca o consecinţă directă a
vibraţiilor mecanice.
5. Reducerea durerii este produsă prin:
• îmbunătăţirea microcirculaţiei (inclusiv cea limfatică);
• relaxarea musculară;
• reducerea pH-ului tisular;
• stimularea directă a fibrelor nervoase amielinice.
26
 6. Efecte asupra nervilor periferici:
• US poate modifica conducerea nervoasă atît prin creşterea cît şi prin
descreşterea ei. Nu au fost complet elucidate efectele asupra
sistemului nervos central.
Parametrii de tratament US
1. Intensitatea US [ W/cm²] :
Dozele terapeutice se situează între 0,3 ÷ 3 W/cm² a)
intensitate mică: < 0,3 W/cm²;
b) intensitate medie: 0,3 ÷ 1,2 W/cm²;
c) intensitate mare: 1,2 ÷ 3 W/cm².
Este cel mai important parametru. În cazul aplicaţiilor terapeutice continue, este
cuprinsă de cele mai multe ori între 0,5 – 0,75 W/cm², şi poate ajunge pînă la 1
W/cm². Pentru a exclude efectele secundare, doza nu trebuie crescută peste 1
W/cm², deoarece peste 0,5 W/cm² se obţin efecte calorice şi alcalinizarea zonei
tratate (virajul pH-ului). Limita superioară a intensităţii este apariţia sensibilităţii
algice, a durerii periostale. Intensitatea optimă este aceea care dă senzaţia uşoară de
căldură.
2. Timpul de iradiere
Durata maximă a unui tratament: 10 min (după unii autori şi 20 min). O
suprafaţă de ţesut de 3 ÷ 6 cm² poate fi tratată în 3 ÷ 6 min.
3. Cîmpul de iradiere
De obicei, este mic, dar dacă zona de tratat este mare trebuie subîmpărţită astfel
încît sa avem o acoperire completă şi egală a întregii suprafeţe de tratat. O mare
atenţie se cere acordată la nivelul apofizelor spinoase şi discurilor, unde nu se
aplică US, deoarece există un dublu efect negativ, prin procese de refracţie şi

27
deviere. O suprafaţă de max. 75 ÷ 100 cm² poate fi rezonabil tratată într-o şedinţă
de tratament. Capetele de ultrasonare au suprafeţe cuprinse între 1 ÷ 5 cm². Capul
de ultrasonare se mişcă continuu pe suprafaţa de tratat pentru a evita apariţia
efectului de cavitaţie şi pentru a uniformiza energia US pe zona de tratat.
4. Intervalul dintre şedinţe:
De obicei şedinţele zilnice pot varia de la 6 pînă la 20 de şedinţe. Dacă este vorba
despre aplicaţii într-o boală cronică, dozele sunt mai mari şi aplicaţiile sunt de 2-3
ori/săptămînă. Dozarea se face în funcţie de puterile folosite, efectele dorite, şi cele
estimate.
5. Regim de lucru (felul vibraţiei)
US pulsat poate fi 1:2, 1:3, 1:5, 1:10, 2:5 etc. US pulsat este o aplicaţie rece, şi se
calculează intensitatea medie a pulsaţiilor. Efectul miorelaxant este mai mare la US
pulsat, şi sunt folosite afecţiunile acute şi subacute. Exemple:
• 1:10 – marea majoritate a afecţiunilor degenerative, neurologice şi
posttraumatice (uncartoza, discartoza cevicală, HDC, HDT, HDL, coxartroza
gonatroza, contractura Dupuytrene, cicatrice, vergeturi, nevralgii de
trigemen, nevralgii intercostale, reumatism muscular, hematoame subacute,
spicondilite etc)
• 1:3 – bursite, periostia, fractura, fisura osoasă 2:5 – discartroza lombară,
HDL, dislocaţii.
US modulat este folosit rar, ca procedura de tranziţie între cele calde şi cele reci.
US continuu folosit ca procedura caldă, dar cu cea mai mare eficienţă în
combaterea microcalcifierilor şi osteofitelor. Este folosit în spondolita
anchilozantă, PSH, pinten calcanean, fibromialgie, mialgie, osteofite vertebrale
marginale, calcifieri ale tenodoanelor.
Tehnica aplicaţiei ultrasunetului
28
 • Pacientul este informat despre tratament şi scopurile sale; se verifică dacă nu
există contraindicaţii;
• Pacientul este poziţionat pentru tratament, relaxat, fără durere;
• Se inspectează regiunea cutanată ce urmează a fi tratată; dacă este nevoie se
curăţă cu alcool 70% (grăsimi, machiaj etc);
• Se setează parametrii tratamentului;
• Se începe tratamentul mişcînd continuu capul de untrasonare;
• Se comunică cu pacientul permanent;
• Senzaţiile ce se pot resimţi sunt: căldură uşoară, uşurare a durerii, creşterea
imediată a durerii – se scade intensitatea sau se suspendă procedura;  La
finalul terapiei se inspectează zona de tegument tratată;
• A nu se lăsa pacientul să-şi execute singur procedura!
Indicaţii terapeutice
Boli reumatismale: efectul fundamental durabil – scăderea durerii +
îmbunătăţire funcţională prin: - creşterea mobilităţii structurilor;
- creşterea elasticităţii structurilor;
- scăderea spasmului muscular şi a contracturii;
- artroze, artrite reactive, spondilartroze, sindroame miofasciale, poliartrite,
HDL, HDC etc.
Sechele posttraumatice: asigură resorbţia hematoamelor, combat fenomenele de
distrofie simpatica reflexa secundară posttraumatică.
Post intervenţie chirurgicală: LIA, LIP, meniscuri etc. Nevralgii,
nevrite, nevralgie post zoster etc.
Contraindicaţii
• ochii;

29
 • cordul;
• uterul gravid;
• creierul (deasupra vertebrei C3);
• testiculele;
• cartilajele de creştere epifizare (la copii);
• tumori (în orice stadiu);
• tromboflebita şi varice;
• stări septice şi stări febrile;
• stare generală alterată;
• afecţiuni tegumentare infecţioase, inflamaţii alergice:
• TBC activ;
• insuficienţe de organ ( hepatica, renala, cardiaca, respiratorie).

Laserterapia

Laser – adică Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation

(amplificarea luminii prin stimularea emisiei de radiaţii), reprezintă o formă
modernă de terapie fizică, cu multiple utilizări în medicină şi biologie.
Caracteristicile fizice fundamentale ale radiaţiei laser sunt:
- monocromatismul – radiaţia menţine o singură lungime de undă; -
polarizarea – orientarea spaţială a undelor pe o arie definită este absolută; -
coerenţa – maximile şi minimile tuturor undelor sunt identice în timp.
În domeniul recuperării medicale, în general, şi al kinetoterapiei, în special, cei
mai utilizaţi laseri sunt pentru biostimulare, laseri de putere mică. Ei sunt atermici

30
şi au importante efecte terapeutice. Laserii biostimulanţi cei mai utilizaţi sunt
laserii cu dioda semiconductoare, în spectru invizibil, infraroşu şi regim pulsat.
Apariţia efectelor terapeutice este datorată absorbţiei luminii de la nivelul
cromoforilor tisulari, fotoreceptori sensibili la o anumită lungime de undă laser.
Unda laser penetrează organismul datorită existenţei în ţesuturi a unor spaţii
interatomice sau intermoleculare, preformate, pe care radiaţia laser accesează cu
uşurinţă.
• Efectul analgezic şi mecanismele sale;
• Efectul biostimulant – trofic tisular şi mecanismele sale;
• Efectele cardiocirculatorii şi mecanismele lor;
• Efectul antiinflamator şi antiedematos – mecanisme de procedură;
• Efectul de stimulare a imunităţii şi mecanismele sale.

Indicaţii terapeutice şi parametrii de tratament

Biostimularea laser de putere mică şi mijlocie constituie o metodă de
electroterapie, devenită obişnuită, şi avînd indicaţii terapeutice complexe, în
special în afecţiuni musculoscheletale şi dermatolofice. În general, studiile din
literatură sunt în favoarea biostimulării laser, fără a se putea trage o concluzie
unanim acceptată, nici asupra mecanismului de acţiune, nici asupra tehnicii de
tratament. Se admite ideea că biostimularea laser ar conduce la stimularea tuturor
funcţiilor celulare, prin exacerbarea sau inhibiţia unor mecanisme biochimice,
fiziologice sau poroliferative. Amplitudinea răspunsului se pare că este dependentă,
în principal, de lungimea de undă şi dozajul luminii laser.
Principalele domenii de aplicabilitate ale biostimulării laser sunt, în cazul
recuperării medicale, afecţiunile reumatismale, posttraumatice, postchirurgicale,
traumatologia sportivă, în general toate suferinţele care determină dureri la nivelul

31
aparatului locomotor, cu menţiunea că efectul analgezic se pare că este mai
pronunţat în afecţiuni superficiale, cu evoluţii recente şi fără modificări trogice
semnificative.
Până astăzi, nu există un consens în ceea ce priveşte tipul de laser utilizat şi
densitatea de putere necesară în funcţie de patologie. Ca indicaţiile de principiu se
poate accepta ideea că, durerile superficiale, se utilizează o densitate de putere şi o
durată de iradiere mai mici, comparativ cu durerile articulaţiilor profunde, unde se
recomandă densităţi de putere pînă la 7-8 J/cm².
Afecţiunile în stadiu acut sau subacut, cu cît sunt mai recente şi fără
modificări importante anatomice, locale sau regionale, vor răspunde mai bine şi la
o densitate de putere mai mică de tratament, al doze asemănătoare celor folosite în
durerile superficiale. În formele cronice recidivante, cu importante modificări
anatomice locale, este necesară o densitate de putere asemănătoare dozelor utilizate
în durerea profundă.
Factori care reduc penetrarea luminii laser

• Pielea murdară şi cea închisă la culoare reduc penetrarea;

• Ţesutul adipos este mai transparent decît ţesutul muscular;
• Ţesuturile puternic vascularizate absorb mai bine lumina laser decît cele
mai puţin vascularizate;
• Hemangioamele conţin mai multă hemoglobină şi astfel necesită doze
mai mari.
Indicaţii terapeutice:
- Ulcere varicoase;
- Escare, plăgi;
- Sinuzite, otite, faringite;
- Entorse, luxaţii, sechele posttraumatice, întinderi şi rupturi musculare;
32
 - Reumatism abarticular: tendinite, bursite, periartrite, miogeloze, fasciite;
- Reumatism degenerativ: artroze cu diverse localizări;
- Nevralgii , nevrite;
- Sindroame dureroase , diverse etiologii prin laserpunctura;
- Inflamaţii orogingivale, postextracţie dentară.
Contraindicaţii:
- Nu se dirijează proba laser spre ochi;
- Tumori;
- Zone de tegument supuse iradierii; - Uterul gravid.

III. 2 Masajul terapeutic

Regiunea şoldului
Principalele indicaţii ale masajului aplicat la nivelul şoldului, în reumatologie,
privesc coxartroza. Cu excepţia puseelor inflamatorii (în cazul coxitelor din
pelvispondilitele reumatismale, de exemplu), se folosesc aceleaşi modalităţi de
tratament prin masaj. Oportunitatea masajului în coxopatiile distructive cu evoluţie
rapidă şi în osteocondrozele aseptice ale capului femural, mai este încă discutată,
aceste afecţiuni părînd că sunt, mai curând, de componenţa chirurgiei.
În absenţa semnelor clinice şi radiologice care confirmă coxartroza, anumite
„periartrite” ale şoldului (de tipul tendinitelor la nivelul inserţiilor pe trohanter, de
exemplu), pot fi tratate şi medicamentos şi kinetoterapeutic, durerea resimţită la
nivelul muşchilor sau/şi tendoanelor, contracturile, infiltratele locale sau situate la
distanţă constituind factorii a căror combatere va fi urmărită prin aplicarea
masajului.

33
Poziţionarea subiectului va respecta criteriul asigurării confortului maxim. În cazul
în care există un flexum de şold, pentru masajul regiunii fesiere se va adopta
poziţia de decubit ventral, cu o pernă aşezată sub abdomen şi crestele iliace. Se
poate folosi şi poziţia de laterocubit, cu o pernă aşezată între genunchi, pentru a
limita adducţia dureroasă a şoldului opus celui de sprijin.
Dezideratul împrăştierii infiltratului subcutanat din regiunea fesieră, pare să fie
mai puţin important decît în lombalgii şi lombo-sciatică; importanţa mai mare a
acestui obiectiv vizează, mai degrabă fascia lata şi bandeleta ilio-tibială, unde
aplicarea masajului trebuie să urmărească prelucrarea corespunzătoare a inserţiei
inferioare a tractusului fibros.
Masajul cu adresabilitate musculară va urmări destinderea contracturilor
descoperite în timpul examinării palpatorii, la nivelul fesierului mic şi mijlociu şi
tensorului fasciei lata; în acest scop, se vor folosi presiuni profunde, executate în
ritm lent, cu o intensitate dozată în funcţie de gradul de toleranţă al pacientului
(practica demonstrează că, în mod normal, aproximativ în 12 minute de masaj
corect aplicat, musculatura contracturată începe să se destindă).
Alternarea masajului cu tracţiuni în ax amplifică efectul sedativ; atenţie, însă, acest
lucru se poate efectua doar în cazul în care examenul radiologic nu a evidenţiat
existenţa deja a unei decoaptări articulare!
Balneokinetoterapia îşi găseşte aici una dintre cele mai bune indicaţii,
hidromasajul şi rulatul aplicat la nivelul muşchilor coapsei, alternate cu tracţiuni
uşoare constituind o foarte bună pregătire a regiunii pentru şedinţa de
hidrokinetoterapie.
Masajul zonelor de inserţie a tendoanelor se efectuează mai uşor la nivelul
trohanterului mare şi mai dificil la nivelul psoas-iliacului (la acest nivel fricţiunile

34
se pare că au un efect foarte bun). Masajul părţii superioare a articulaţiei
coxofemurale are, de cele mai multe ori, efect sedativ asupra zonelor de proiecţie a
durerii (regiunea inghinală).
Cu condiţia respectării unei intensităţi sub limita apariţiei durerii, după 5-10
minute- în general- durerea în punctul de proiecţie inghinal dispare, acest lucru
permiţînd un cîştig de amplitudineîn mişcările de flexie-extensie. În general, 15
şedinţe de cîte 20 minute, eventual repetate încă o dată pe parcursul unui an,
contribuie eficient la ruperea cercului vicios „durere-contractură antalgică-durere
exacerbată”.
În ceea ce priveşte coxartrozele operate (osteosinteze şi, mai ales, artroplastii
totale), considerăm, ca şi Viel, că stimularea cutanată produsă de aplicarea
masajului contribuie la „reintegrarea” mai rapidă a acestei zone în schema
corporală (prin intermediul receptorilor capsulo-ligamentari).

III. 3 Kinetoterapia
Recuperarea mobilităţii articulare a şoldului
Alcătuirea unui plan terapeutic pertinent trebuie să pornească de la o realitate ce
este proprie doar articulaţiei coxo-femurale care „gestionează” mişcarea pe absolut
toate axele şi planurile funcţionale de mişcare (sagital şi transversal, în interiorul şi
în exteriorul segmentelor de contracţie). Incapacitatea funcţională a şoldului, dacă
este bilaterală, conduce în mod invariabil la pierderea autonomiei de deplasare şi la
situaţia de dependenţă socială.

Prezenţa fenomenelor algice în acţiunile de mobilizare a şoldului, în special

pasive, se constituie ca un factor ce poate afecta negativ programele terapeutice
prescrise. În aceste situaţii, prescrierea medicaţiei antologice nu trebuie ocolită.

35
 De cea mai mare importanţă este însă calitatea structurii osoase a capului
femural; prezenţa osteoporozei la acest nivel ridică obstacole serioase în calea
programului kinetoteraputic de care ar trebui să beneficieze pacientul.

Planul de tratament în aceste situaţii, în funcţie de stadiul de evoluţie al

afecţiunii ce a generat osteoporoza şi de restantul funcţional al acestei articulaţii,
trebuie conceput în etapele sale iniţiale din poziţii de descărcare articulară,
respectiv de decubit şi doar spre finalul perioadei de tratament, cînd componenta
algică a articulaţiei a fost semnificativ atenuată, să se treacă la poziţia stînd, în
condiţii statice şi dinamice.

Trebuie conştientizat însă faptul că durerea nu este doar un simplu

avertisment, ci un veritabil semnal de alarmă, care trebuie să îi pună în gardă atît pe
pacient, cît şi pe terapeut că limitele de toleranţă ale organismului au fost depăşite.

Asocierea masajului în scop terapeutic este indicată atît în scop de relaxare,

cît şi pentru activarea circuitului venos de retur în cazul edemelor localizate la
nivelul membrelor, situaţie în care posturile antideclive devin o cerinţă terapeutică
esenţială. Aceeaşi poziţii pot fi considerate fundamentale şi pentru mobilizările ce
vizează articulaţia şoldului.

Combaterea edemului, indiferent de cauza care l-a generat, beneficiază din

plin de posturarea antideclivă a segmentelor afectate. În acest scop, de regulă,
pacientului i se recomandă alternarea poziţiilor sub şi peste orizontala membrului
inferior, pacientul fiind în poziţie de decubit dorsal la marginea patului. Durata
poziţionării, în ambele situaţii, este în medie de 20 de secunde pentru fiecare
poziţie, cu 10-12 repetări.

36
 Mişcările autopasive recomandate pentru mobilizarea articulaţiei
coxofemurale pot fi făcute de pacient din poziţia aşezat pe o saltea, cu picioarele
întinse la orizontală, priza bimanuală făcîndu-se deasupra genunchiului, în spaţiul
popliteu, asigurându-se astfel posibilitatea de flexie a genunchiului prin tracţiunea
efectuată de pacient.

O altă modalitate de solicitare a articulaţiei coxo-femurale o reprezintă

scripetoterapia, care asigură o gamă extrem de largă de mişcări prin acţiunea de
suspendare a membrului inferior în cauză, ce rămîne astfel liber să realizeze
mobilizarea segmentelor sale, pe toate axele şi planurile de mişcare.

Redobândirea autonomiei de deplasare la cotele ei maxime de stabilitate

obligă practica kinetoterapeutică să exerseze posturarea în poziţia stând, în toate
componentele sale biomecanice, pentru a aduce raporturile dintre grupele
musculare agoniste şi cele antagoniste la un nivel optim. În funcţie de caz (se ştie
că sunt doi bolnavi la fel), vor fi incluse în programul de reeducare funcţională
exerciţii fizice care vor viza selectiv flexia şi extensia, abducţia şi aducţi,
anteducţia şi rotaţia.

Cu referire la rotaţia coapsei, mobilizarea laterală a gambei în poziţie verticală,

gambele fiind în flexie la 90 de grade, este considerată singura modalitate prin care
articulaţia coxo-femurală e solicitată în mod selectiv, fără nici o altă articulaţie de
vecinătate.

Mobilitatea articulară a şoldului

Atenţia trebuie să fie orientată către modul în care se acţionează pentru a

asigura un nivel corespunzător al mobilităţii la nivelul şoldului. În acest sens,

37
acţiunile vor fi orientate spre redresarea mobilităţii, fapt ce va influenţa favorabil şi
forţa musculară.

Mijloacele de reeducare a flexiei au ca punct iniţial de orientare obişnuirea

pacientului cu adoptarea unor posturi care vor depinde de condiţiile de lucru.

O altă modalitate de acţionare o reprezintă mobilizările pasive, care vor fi

utilizate în funcţie de aprecieri clinice ca: durerea, deficitul de stabilitate, deficitul
de mobilitate.

Pentru a acţiona în combaterea durerii de la nivelul şoldului, trebuie

cunoscute cauzele care au condus la instalarea ei. În acest sens, sunt de reţinut
cauze legate de os ori de articulaţie, în sensul creşterii presiunii intraarticulare sau
periarticulare ca urmare a edemului posttraumatic sau a hematoamelor musculare.
Se poate acţiona pentru combaterea durerii pe plan medical prin sistemul de măsuri
recomandate de medic sau prin mijloacele de mobilizare efectuate de
kinetoterapeut. În acest sens, se aplică kinetoterapia, dar se recomandă repaus la
pat.

În condiţiile în care pacientul doreşte să se deplaseze, este necesar să utilizeze

sprijinul pe un baston sau cîrjă, mai ales atunci cînd trebuie să acţioneze şi cu
piciorul al cărui şold este afectat.

În lupta contra edemului, indiferent în ce fază de evoluţie se află, este

recomandabil să se adopte posturi antideclive, dar atenţia să fie orientată să fie
orientată şi spre:

-acţiunea de flexie dorsală şi plantară a piciorului;

-mobilizarea la nivelul genunchiului;

38
-în caz că sunt permise, efectuarea unor mobilizări pasive la nivelul şoldului; -
masaj, ca o modalitate sigura de a influenţa favorabil masa musculară de la nivelul
coapsei şi bazinului.

În condiţiile în care şoldul prezintă o afecţiune ce oferă condiţii optime pentru

ca acţiunea să se efectueze activ, vor fi aplicate mobilizările pasive, care au un rol
deosebit în menţinerea în primul rînd a amplitudinii mişcărilor sau în corectarea
anumitor retracţii la nivelul muşchilor.

În privinţa mobilizărilor prin intermediul flexiei şoldului, este indicat ca această

acţiune să se efectueze cu genunchiul flectat; în acest fel, este eludată opoziţia
ischiogambierilor care sunt retractaţi. În acest context, este potrivit ca mişcarea să
fie continuată cu bascularea liberă a bazinului.

Mişcările autopasive orientate pentru mobilizarea articulaţiei se pot realiza prin

manevrarea pasivă sub forma acţiunilor de suspendare şi tracţiune cu ajutorul
scripeţilor. Se consideră că, deşi prezintă un grad de dificultate mai ridicat în cazul
posturării la această instalaţie, efectele sunt de natură să recomande utilizarea
acestei metode.

Mişcările active au o largă utilizare în refacerea capacităţii funcţionale de la

nivelul şoldului.

În acest sens, acţiunile sunt orientate în funcţie de forma lor de manifestare, de

tipul şi intensitatea efortului, avînd în vedere ca acţiunile să respecte cu stricteţe
regula „nondurerii”.

Antrenarea flexiei impune utilizarea sistemului de mişcări ce implică în

acţiune din poziţia de decubit dorsal membrul inferior pentru efectuarea mişcării
sau trunchiul, caz în care membrele inferioare şi bazinul sunt stabilizate.

39
 Antrenarea extensiei este efectuată din poziţia de decubit ventral, avînd grijă
ca bazinul să fie fixat. Acţiunile sunt orientate spre extensia din şold, la care poate
fi sau nu flectată şi gamba pe coapsă.

Din decubit lateral cu partea afectată liberă, se efectuează deplasarea

genunchiului spre înapoi în timp ce terapeutul apasă pe bazin spre înainte. Sfera de
mişcări poate fi mai largă dacă atenţia este orientată către şold.

Antrenarea abducţiei se efectuează din decubit dorsal cu membrul inferior

afectat plasat pe o suprafaţă alunecoasă, în timp ce membrul sănătos este stabilizat
cu ajutorul unei curele.

Din această poziţie pot fi efectuate deplasări laterale şi revenirea la poziţia

iniţială cu piciorul afectat. Acţiunile de antrenare a abducţiei pot fi efectuate şi din
poziţia atîrnat sau prin deplasarea pacientului în lateral faţă de scară fixă, de care se
apucă cu mîna. În aceste condiţii se efectuează deplasarea trunchiului în lateral (cu
braţul şi piciorul liber, care se plasează în lateral, fiind întinse).

În antrenarea aducţiei, sunt puţine cazuri în care ea să reprezinte o strictă

necesitate şi totuşi în unele condiţii trebuie efectuat şi acest gen de acţiune, dar
genunchii ambelor picioare trebuie să fie întinse. Din poziţia atîrnat la scară fixă se
efectuează aducţii ale ambelor membre inferioare, avănd în atenţie ca bazinul să fie
stabilizat pe spalier.

Antrenarea rotaţiilor necesită ca pacientul să acorde mai multă atenţie

menţinerii picioarelor mai depărtate pe suprafaţa de sprijin.

Din decubit dorsal, cu picioarele flectate la 90 de grade, se efectuează

mişcări de rotaţie la nivelul gambei, care pot fi interne sau externe.

40
 Din decubit ventral, avînd genunchiul la 90 de grade, se efectuează o rotaţie
de gambă în ambele sensuri.

Din decubit dorsal, cu picioarele întinse şi depărtate, se execută rotaţii

simultane cu ambele picioare. Se pot executa şi rotaţii simple cu un picior, apoi cu
celălalt. Această acţiune depinde de nivelul de pregătire pe plan motric a
pacientului.

Acţiunile vizează dobîndirea mobilităţii, fapt ce va conduce la obţinerea

controlului muscular şi mai ales a mişcărilor de la nivelul şoldului:

-din decubit dorsal, cu un prosop plasat sub coapsa afectată, apucat de ambele
capete, se flectează uşor genunchiul, moment în care se trage prosopul, fapt ce va
conduce la flectarea membrului inferior, ceea ce va influenţa şi acţiunea şoldului.
Este necesar ca această poziţie să fie menţinută gradat în cadrul fiecărei repetări.

-din decubit dorsal, cu braţele uşor depărtate de corp, palmele pe sol şi picioarele
uşor depărtate, se execută întoarcerea părţii exterioare a labei piciorului cît mai
aproape de sol. Se revine la poziţia iniţială şi se repetă acţiunea.

-din decubit ventral, cu bazinul plasat pe un suport flexibil (se recomandă două
perne), braţele flectate şi palmele plasate aproape de umeri, genunchiul piciorului
afectat este flectat la 90 de grade. Se realizează abducţia şi aducţia lente ale gambei
-din decubit dorsal, cu braţele uşor depărtate de corp şi palmele de sol, piciorul
afectat este întins, iar piciorul sănătos e flectat, fiind plasat peste genunchiul celui
afectat. Acţiunea este axată pe mişcarea de depărtare a piciorului afectat de piciorul
sănătos.

41
-din sprijin pe genunchi şi pe palme, dar cu spatele drept, capul este menţinut la
nivelul trunchiului, cu privirea spre palme; se alunecă lent spre înapoi, pînă se
ajunge cu bazinul pe călcâie. Se menţine gradat această poziţie, după care se revine
la poziţia iniţială.

-aşezat pe un taburet având piciorul sănătos plasat înainte, iar cel afectat spre
înapoi, flectat la nivelul genunchiului, vârful piciorului este întins spre înapoi, iar
braţele plasate pe coapse. Acţiunea: prin apăsare cu braţul pe piciorul sănătos se
realizează ridicarea în poziţia stînd, moment în care greutatea corpului se transferă
pe piciorul afectat. Se revine la poziţia iniţială. Pacientul este permanent asistat de
terapeut, care se plasează în lateral pentru a-l proteja.

42
 Capitolul IV – Prezentarea cazurilor
IV.1 Cazul I

Nume şi prenume: B.M

Data naşterii. 24.05.1970

Vîrsta: 46 ani

Sex: Feminin

Ocupaţia: infirmieră

43
Adresa: loc. Borca, jud. Neamţ

Motivele începerii tratamentului balneo-fizio-kinetoterapeutic: dureri la nivelul

coloanei lombo-sacrate cu iradiere de-a lungul coapsei stîngi, spre fesă şi spre zona
inghinală cu accentuare nocturnă.

Antecedente heredo-colaterale, personale fiziologice şi patologice:

- afecţiuni respiratorii: astm bronşic;

- operată de fibrom; Comportamente:

- uşoară depresie;
- stresată;
- cooperantă.

Medicaţia administrată pînă la momentul începerii fizio-kinetoterapiei:

- diclofenac, milgama.

Examen clinic obiectiv: coxartroză stîngă

Examen neuro-motor:

- sindrom algic, coloană lombară cu iradiere de-a lungul coapsei, spre fesă şi
spre zona inghinală;
- prezenţa cracmentelor în timpul mobilizării;
- deficit de flexie, abducţie;
- sindrom algic în timpul rotaţiei externe;
- durerea se accentuează în timpul urcatului şi coborîtului scărilor.

Programul de recuperare:

44
Electroterapie: -curenţi diadinamici – DF 2 min + , LP 4 min + , DF 2min - , LP 4
min – ;

-ultrasunet cu diclofenac gel 5 min cu 0,3 W/cm² regim 50%.

Laserterapie: 6 pct., 120''/pct 3500 Hz;

Masaj – se efectuează timp de 15-20 min pe şoldul stîng, fesă şi de-a lungul
membrului inferior stîng.

Se folosesc următoarele tehnici:

- efleuraj;
- fricţiuni;
- frămîntat.

Kinetoterapie:

- mobilizări pasive, active şi active cu rezistenţă;

-gimnastică la aparate.

Reeducarea flexiei

Ex.1 : Pacientul în decubit lateral, asistentul mobilizînd coapsa spre flexie, are grijă
să menţină coloana lombară dreaptă.

Ex.2: Pacientul în decubit dorsal se prinde cu mîinile coapsa şi se tracţionează;

dacă unghiul de flexie e prea mic pentru a putea ajunge la coapsă, se poate
tracţiona prin intermediul unei chingi trecute peste picior sau peste genunchiul
flectat.

Ex.3: Pacientul din decubit dorsal flectează coapsa cu genunchiul flectat sau întins.
45
Ex.4: Pacientul în decubit dorsal, asistentul prinde cu o mînă glezna şi se face
flexia coapsei pe trunchi cu genunchiul extins.

46
Ex.5: Pacientul în decubit dorsal, asistentul cu o mînă pe coapsă şi cu cealaltă pe
gleznă, execută tripla flexie.

Reeducarea extensiei:

Ex.6: Pacientul în decubit lateral, cu membrul inferior opus (care se află pe planul
patului) mult flectat şi fixat de către asistent cu o mînă; cu axila aceluiaşi membru
superior, asistentul fixează bazinul, iar cu mîna opusă realizează extensia coapsei
de deasupra pînă la limita dureroasă.

Ex.7: Pacientul în decubit lateral ( pe partea sănătoasă); se face extensia coapsei în

timp ce asistentul împinge înainte bazinul.

Ex.8: Pacientul în decubit ventral (cu genunchiul extins), asistentul cu o mînă

menţine bazinul iar cu cealaltă pe gleznă şi face extensia din coxo-femurală.

47
Reeducarea abducţiei

Ex.9: Pacientul în decubit dorsal; asistentul fixează bazinul cu o mînă, iar cu

cealaltă execută abducţia cu priza la nivelul condilului intern al femurului pînă la
limita dureroasă.

Ex.10: Pacientul în decubit lateral pe partea sănătoasă; se ridică (genunchiul extins)

membrul inferior afectat.

Reeducarea adducţiei

Ex.11: Pacientul în decubit dorsal; încrucişări ale membrului inferior (genunchiul

întins) cu membrele lipite; se fac mişcări de lateralitate cu amîndouă, concomitent.

Reeducarea rotaţiei

Ex.12: Pacientul în decubit ventral, cu genunchiul flectat: deplasarea gambei într-o

parte şi în alta.

Ex.13: Pacientul în decubit dorsal cu şoldul şi genunchiul în flexie de 90%,

asistentul face priza pe genunchi iar cu cealaltă mînă sub călcîi şi execută rotaţia
internă şi externă a şoldului.

Evoluţie

După primele 5 şedinţe de fizioterapie, pacientului i s-a ameliorat considerabil

durerea, iar asistentul a început şi kinetoterapia.

Tratamentul pacientului a constat în 10 zile de fizioterapie consecutive şi 12 zile de

kinetoterapie şi masaj.

48
În urma tratamentului s-a constatat:
- ameliorarea durerii;
- mărirea mobilităţii articulaţiei coxo-femurale;
- creşterea forţei musculare; - îmbunătăţirea mersului.

IV. Cazul II

Nume şi prenume: D. R

Data naşterii: 17.07.1945

Vîrsta: 71 ani

Sex: masculin

Ocupaţia: mecanic auto

Adresa: Piatra Neamţ

Motivele începerii tratamentului balneo-fizio-kinetoterapeutică: dureri la nivelul

articulaţiei coxofemurale, cu proteze bilateral, mers şchiopătat, dificil.

Antecedente heredo-colaterale, personale fiziologice şi patologice:

- HTA stadiu II
- Diabet zaharat gr. II Comportamente:

- cooperant

Medicaţia administrată pînă la momentul începerii kinetoterapiei:

- vitamina B1, vitamina B6 – intramuscular 10 zile; - arcoxia de

90 mg – 6 zile.

Examen clinic obiectiv: Coxartroză bilaterală operată.

Examen neuro-motor: Sindrom algic şold stg + drp ce iradiază pe fese, în zona
inghinală spre genunchi; deficit de mers.
49
Program de recuperare:

Laserterapie: cîte 6 puncte, 120 sec/pct, 3500 Hz pe ambele şolduri în punctele

dureroase.

Masaj: se efectuează timp de 30 min pe ambele membre inferioare.

Se folosesc următoarele tehnici: efleuraj, fricţiuni, frămîntat.

Kinetoterapie

Ex.1 : Pacientul în decubit lateral, asistentul mobilizînd coapsa spre flexie, are grijă
să menţină coloana lombară dreaptă.

Ex.2: Pacientul în decubit dorsal se prinde cu mîinile coapsa şi se tracţionează;

dacă unghiul de flexie e prea mic pentru a putea ajunge la coapsă, se poate
tracţiona prin intermediul unei chingi trecute peste picior sau peste genunchiul
flectat.

Ex.3: Pacientul din decubit dorsal flectează coapsa cu genunchiul flectat sau întins;
bazinul fixat.

Ex.4: Pacientul în decubit dorsal, asistentul prinde cu o mînă glezna şi se face

flexia coapsei pe trunchi cu genunchiul extins.

Ex.5: Pacientul în decubit dorsal, asistentul cu o mînă pe coapsă şi cu cealaltă pe

gleznă, execută tripla flexie.

Ex.6: Pacientul în decubit lateral, cu membrul inferior opus (care se află pe planul
patului) mult flectat şi fixat de către asistent cu o mînă; cu axila aceluiaşi membru
superior, asistentul fixează bazinul, iar cu mîna opusă realizează extensia coapsei
de deasupra pînă la limita dureroasă.

50
Ex.7: Pacientul în decubit lateral ( pe partea sănătoasă); se face extensia coapsei în
timp ce asistentul împinge înainte bazinul.

Ex.8: Pacientul în decubit ventral (cu genunchiul extins), asistentul cu o mînă

menţine bazinul iar cu cealaltă pe gleznă şi face extensia din coxo-femurală.

Ex.9: Pacientul în decubit dorsal; asistentul fixează bazinul cu o mînă, iar cu

cealaltă execută abducţia cu priza la nivelul condilului intern al femurului pînă la
limita dureroasă.

Ex.10: Pacientul în decubit lateral pe partea sănătoasă; se ridică (genunchiul extins)

membrul inferior afectat.

Ex.11: Pacientul în decubit dorsal; încrucişări ale membrului inferior (genunchiul

întins) cu membrele lipite; se fac mişcări de lateralitate cu amîndouă, concomitent.

Ex.12: Pacientul în decubit ventral, cu genunchiul flectat: deplasarea gambei într-o

parte şi în alta.

Ex.13: Pacientul în decubit dorsal cu şoldul şi genunchiul în flexie de 90%,

asistentul face priza pe genunchi iar cu cealaltă mînă sub călcîi şi execută rotaţia
internă şi externă a şoldului.

Gimnastică la aparate: bicicletă, bandă rulantă, steeper.

Evoluţie

Pacientul a urmat tratamentul de fizio-kinetoterapie timp de 6 săpt, cîte 3 zile/săpt.

În urma tratamentului, s-a constatat:

- scăderea durerii;

51
- creşterea stabilităţii articulaţiilor coxofemurale;

52
 -
-
creşterea capacităţii de mişcare;
îmbunătăţirea mersului.

IV. Cazul III

Nume şi prenume: L.R

Data naşterii: 01.04.1965

Vîrsta: 51 ani

Sex: masculin

Ocupaţia: şofer

Adresa: Zăneşti

Motivele începerii tratamentului balneo-fizio-kinetoterapeutic: durere la nivelul

şoldului stîng; mers şchiopătat.

Antecedente heredo-colaterale, personale fiziologice şi patologice:

- HTA.

Comportamente:

- cooperant.

Medicaţia administrată pînă în momentul începerii fizio-kinetoterapiei:

- Antiinflamatoare şi analgezice la nevoie.

Examen clinico-obiectiv: coxartroză stînga.

Examen neuro-motor: sindrom algic şold stîng, deficit de flexie, abducţie şi rotaţie
externă, deficit de mers.
Program de recuperare

53
Electroterapie: -curenţi diadinamici – DF 2 min + , LP 4 min + , DF 2min - , LP 4
min – ;

-ultrasunet cu diclofenac gel 5 min cu 0,3 W/cm² regim 50%.

Laserterapie: 6 pct., 120''/pct 3500 Hz;

Masaj – se efectuează timp de 15-20 min pe şoldul stîng, fesă şi de-a lungul
membrului inferior stîng.

54
 -
-
Se folosesc următoarele tehnici:
efleuraj; fricţiuni;
- framantat.

Kinetoterapie: mobilizări pasive, active, active cu rezistenţă, gimnastică la aparate.

Ex 1: Pacientul în decubit ventral , asistentul execută abducţia membrului inferior

stîng.

Ex 2: Pacientul în decubit dorsal, asistentul execută flexia coapsei pe trunchi.

55
Ex 3: Pacientul în decubit dorsal, asistentul prinde cu o mînă glezna şi se face
flexia coapsei pe trunchi cu genunchiul extins.

Ex 4: Pacientul în decubit dorsal, asistentul cu o mînă pe coapsă şi cu cealaltă pe

gleznă, execută tripla flexie.

Ex 5: Pacientul în decubit dorsal; încrucişări ale membrului inferior (genunchiul

întins) cu membrele lipite; se fac mişcări de lateralitate cu amîndouă, concomitent.

Ex 6: Pacientul în decubit lateral, asistentul mobilizînd coapsa spre flexie, are grijă
să menţină coloana lombară dreaptă.

Ex 7: Pacientul în decubit dorsal, asistentul cu o mînă pe gleznă şi una pe

genunchi, execută rotaţia externă a membrului inferior extins.

Evoluţie

56
 -
-
Pacientul a urmat tratamentul timp de 10 zile consecutive.

În urma tratamentului s-a constatat:

ameliorarea durerii;
mărirea mobilităţii articulaţiei coxo-femurale;
- creşterea forţei musculare; -
îmbunătăţirea mersului.

Bibliografie

Doina Mîrza, Masajul terapeutic, Editura Plumb, Bacău – 2002, pag: 92 –

57
94; Calais

Germain Blandine, Anatomie pentru mişcare, Editura Polirom, pag. 49 – 54,

pag. 200 – 210;

Constantin Albu, Tiberiu – Leonard Armbruster, Mihai Albu, Kinetoterapie

– Metodologia poziţionării şi mobilizării pacientului, Editura Polirom, pag. 203 –
210;

Gabriela Raveica, Îndrumar de lucrări practice de anatomie, Editura

EduSoft, Bacău 2006, pag.134 – 143, pag: 166 – 171; pag 187 – 192.

Tudor Sbenghe, Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare,

Editura ESTM, pag. 514 – 519:

Tatiana Balint, Evaluarea aparatului locomotor, Editura Pim, Iaşi 2007,

pag.59 – 83;

I.C. Voiculescu şi I.C. Petricu , Anatomia şi fiziologia omului

C. Arseni , Neurologie – partea IV

Andrei Rădulescu , Electroterapie T.

Sbenghe , Kineoterapie

T. Dinulescu , Balneofizioterapie

58
 Eugen D. Popescu şi Ruxandra Ionescu , Compediu de reumatologie

Berlescu E., Constantinescu D, Teleki N.,Tzercha I. – Balneofizioterapie,

Editura Medicală, 1963

Cezar lonel - Ghid de neurologie, Editura Medicală

Dimitriu C. - Reumatologie clinică, Editura Medicală, 1960

Kiss I. - Fizio-Kinetoterapia şi recuperarea medicală în afecţiunile aparatului

locomotor, Editura Medicală, 1999

Sbenghe T. - Kinetologie practică, terapeutica şi derecuperare, Editura

Medicală, 1987

Stoica I., Stroiescu I., Rovinescu I., Negoescu M., Civică D. - Reabilitarea
bolnavilor reumatici cu Deficienţe motorii, Editura Medicală, 1968

Ştefanache C. – neurologie clinică, Iaşi, 1997

Şuţeanu Ş., lonescu V., Moangă M. - Clinica şi tratamentul bolilor reumatice

Editura Medicală, 1977

59
60