ELEMENTE DE RECUPERARE SOCIO PROFESIONALĂ.

Aparitia sociologiei. Conditii socio-structurale si epistemologice.

Sociologia a aparut in contextul dezvoltarii impetuoase a gandirii umane si
totodata a studiilor sociale impuse de revolutia industriala si de afirmarea societatii
capitaliste in secolul al XIX-lea. Modificarea relatiilor sociale si economice,
necesitatea elaborarii unor teorii privind folosirea resurselor umane in economia
capitalista pentru obtinerea unui maxim de randament au condus la aparitia
sociologiei ca stiinta ce avea drept obiective majore organizarea pe baze rationale a
vietii sociale si solutionarea disfunctionalitatilor sociale. Dezvoltarea spectaculoasa a
stiintelor naturii in aceeasi perioada a creat si conditiile epistemologice ale aparitiei
sociologiei ca stiinta de sine statatoare. Inainte de acest moment in filosofia sociala
au mai fost efectuate studii asupra societatii, dar intr-o modalitate deductiv –
speculativa, care propunea modele de indivizi, fenomene sociale si societate in
ansamblu, modele bazate pe anumite norme deduse a priori, speculativ, din ratiune.
Recuperarea - cunoscuta pe largi arii geografice sub numele de reabilitare,
reeducare, readaptare, reinsertie sociala, prevenire tertiara, metafilaxie etc. - este o
actitate pluri, si interdisciplinara, unitara si continuativa careia din motive didactice i
se descriu trei laturi: medicala, vocational-profesionala si sociala. Prin recuperare se
urmareste resilirea cat mai completa a capacitatilor functionale reduse sau pierdute,
precum si dezvoltarea unor mecanisme compensatorii si adaptative care sa permita
persoanei deficiente, handicapate sau invalide sa duca o ata cat mai activa cu
dezideratul major de a intra sau reintra in actitate. Precizam insa ca nu se poate
realiza intotdeauna "restitutio ad integrum" ci doar "restitutio ad optimum".
Procedurile recuperatorii trebuie să înceapă cât mai precoce - încă de la patul
bolnavului - când vorbim de recuperarea precoce - sau primară. Procedurile aplicate
trebuie să fie individualizate în funcţie de boală şi bolnav, să considere vârsta
persoanei handicapate, să cuprindă aspectele medicale şi socio-profesionale, să aibă
continuitate şi să sprijine deficientul până la realizarea maximală a posibilităţilor sale
de prestaţie. Aceste măsuri se bazează pe evaluarea a ceea ce numim "restantul
morfofuncţional" al bolnavului respectiv şi pe particularităţile sale socio-profesionale
şi psihice. Eficienţa biopsică şi socio-economică a activităţii de recuperare este astăzi
dovedită cu condiţia să existe preocupări susţinute şi competente în acest sens.
Recuperarea bolnavilor cu afecţiuni cardiovasculare (CV.) este azi posibilă şi
necesară în ţara noastră. Prin ţelurile sale, prin faptul că în centrul preocupărilor sale
stă omul deficient, deci bolnav cronic, activitatea de recuperare merită toate
eforturile, ea este nucleul politicii sociale a societăţii moderne (13, 24, 95, 98, 101,
110, 119, 120). Problemele recuperării bolnavilor cardiovasculari (BCV) preocupă azi
nu numai cercurile medicale dar şi sectoare largi ale opiniei publice interesate ca toţi
membrii societăţii, inclusiv BCV, să participe la creşterea avuţiei personale şi sociale
iar prin aceasta să contribuie la propria lor integrare în viaţa activă, familie, profesie
şi societate, redându-li-se sentimentul independentei, al utilităţii propriei persoane şi
un nou sens al vieţii. Prin recuperare se creează, pentru BCV şi invalizi, o nouă
condiţie umană calitativ superioară. Urmare a interesului arătat şi a sublinierii
necesităţii dezvoltării unui program de recuperam, deceniul opt al actualului secol a
fost numit "deceniul recuperării"., am I 1981 a fost "Anul internaţional al
handicapaţilor" iar decada 1983-1992 a fost dedicată de Naţiunile Unite, Persoanelor
cu handicap (85). Necesitatea dezvoltării activităţii de recuperare, mai ales pentru
BCV este impulsionată de 5 grupe de factori care se conjugă:
1. Creşterea numărului deficienţilor cardiovasculari - tineri şi relativi tineri - ce
se estimează la 10-15% din întregul potenţial de muncă al societăţii.
2. Progresul tehnic (automatizarea şi mecanizarea activităţilor profesionale) a
determinat scăderea efortului energetic şi locomotor profesional, permiţând folosirea
cu randament a persoanelor cu capacitatea de\'efort fizic scăzut, înlesnindu-se astfel şi
accesul bolnavilor CV. la circuitul economiei naţionale.
3. Dorinţa handicapaţilor de a intra în activitate şi de a participa la procesul de
producţie este un fapt de observaţie curentă în corelaţie cu ridicarea nivelului cultural
şi civic al acestora.
4. Dovedirea efectului sanogen al activităţii profesionale atunci când aceasta
este efectuată în condiţii ergonomice şi
5. Demonstrarea eficienţei psihice, economice şi sociale (atât pentru deficient
cât şi pentru societate) a oricărei activităţi profesionale. Azi multă lume ştie că "forţa
omului se uzează stând şi creşte lucrând".
Adăugăm că anual mor prin BCV, aproximativ 12 milioane de oameni de pe
întreg mapamondul.

Organizarea sistemului de recuperare educaţională şi profesională pentru copii cu

dizabilităţi.
Problema integrarii sociale a copiilor cu dizabilitati este una de o importanta majora
pentru societatea romaneasca actuala. Dezvoltarea unei societati incluzive pentru
persoanele cu handicap in general si pentru copiii cu dizabilitati in special reprezinta
o prioritate. Copiii cand sunt mici au mai putine prejudecati, pe masura ce cresc, se
pervertesc,cand sunt mici nu fac diferenta ca unul e blond si cel brunet e...rrom si nu
isi dau seama nici de competentele intelectuale. Copilul încă dinainte de a fi la
şcoală, se joaca de-a şcoala, invata statutele si rolurile sociale prin imitatie de la
varste f mici. Profesia de parinte se invata. Atunci cand ai in familie un copil bolnav,
inveti sa/i faci injectie...si in functie de boala, te informezi, inveti sa faci ...terapie.
Familia trebuie sa/si accepte problemele, sa le recunoasca si sa se deschida catre
comunitate. sa ceara ajutor, si la randul ei sa ofere ajutor. Costul social / afectiv, dar
si material al unei persoane neintegrate si al uneia, partial recuperate, integrate...de
ex ce inseamna un autist partial recuperat si ce inseamna un autist devenit
adult/schizofren. Precum stiti dupa 18 ani diagnosticul de autism este inlocuit cu cel
de Schizofren.
În cazul copilului cu dizabilităţi, lucrurile sunt mai simple, în rândul
şcolilor / grădiniţelor, deja simţindu-se efectele practicilor incluzive şi integrative, ca
prim demers în normalizarea vieţii copilului cu dizabilităţi.
Când într-o clasă există un copil cu devieri comportamentale, aceasta trebuie să
se adapteze la cerinţele lui. Astfel, pentru a face faţă unui copil cu tulburări de
comportament, învăţătorul trebuie să-şi modifice întregul stil de lucru în clasă.
Statisticile oficiale arată că unul din 150 de copii nou născuţi are autism. Este o
explozie de copii cu ADHD, Sindromul Aspergher si autism. Sunt problemela nivelul
comunicării, limbajului şi probleme comportamentale şi este necesar să se acorde
atenţie egală tuturor acestor probleme. Medicii de familie şi pediatrii au fost anul
acesta informaţi pentru recunoaşterea simptomelor şi intervenţia timpurie în autism.
Majoritatea copiilor cu autism nu manancă fructe...dar mănânca pâine. Eu personal
recomand în astfel de situaţii introducerea pâinii fără gluten şi am observat rezultate
pozitive pe atenţie. Copiii cu autism n-au perceptia timpului, ei nu realizeaza nimic
dincolo de aici si acum. Prin stereotiipii copii cu autism obţin anumite senzaţii.
Exista antidot pentru inlaturarea stereotipiilor, de ex. Dacă merge pe vârfuri să i se
dea o incălţăminte mai grea, dacă este hiperchinetic să coboare scările blocului de
căteva zeci de ori...acesta este un exerciţiu care îl ajută pe copilul cu sindrom din
spectrul autist să se concentreze mai bine la ceea ce face şi îi stimulează atenţia.
Personal coordonez mai multe echipe care fac ABA (terapie comportamentală
aplicată) şi pentru optimizarea timpului filmăm sedinţele de terapie chiar şi ale mele
de logopedie.Terapia ABA sau Teach sau Pecs n-are efect pentru toţi copii şi cunosc
multe familii care şi-au adus echipe de formatori din Anglia şi care regretă amarnic
că au făcut terapia ABA. Din punctul meu de vedere este bun acest dresaj atăta timp
căt copilul accepta acest mod de terapie, dar recomand în general ca fiecare copil cu
autism să meargă obligatoriu la gradiniţă căci cea mai bună şi firească evoluţie apare
într-un mediu plăcut, de joc, imitaţie. Fiecărui copil îi elaborez un program
individual de lucru adecvat nevoilor sale. Statisticile arată că 50% din copiii cu
autism rămân fără limbaj. Eu personal n-am avut în terapie (intre 6-12 luni)nici un
copil care să nu înceapă să vorbească. Este grav ca un copil cu elemente din spectrul
autist sau cu autism veritabil între 2 si 5 ani „să fie lăsat în pace”
• Integrarea cuprinde ca element esenţial existenţa unei relaţii de parteneriat
între părinţi, cadre didactice şi societate.
• Părinţii trebuie să se informeze, să exerseze metodele de terapie .
• Fiecare copil prezintă particularităţi individuale şi de relaţie cu mediul,
trăsături care necesită o evaluare şi o abordare personalizată.
• Integrarea presupune asumarea unor responsabilităţi sociale, exercitarea unor
influenţe asupra partenerilor, acceptarea deplină de către ceilalţi membri ai
comunităţii şi existenţa sentimentului de încredere în sine şi în ceilalţi.

RECUPERARE MEDICALA NEUROLOGICA

Recuperarea reprezinta un domeniu de activitate complexa medicala, educationala,
sociala si profesionala prin care se urmareste restabilirea pe cat posibil a capacitatilor
functionale pierdute de catre un individ in urma unei boli sau a unui traumatism,
precum si dezvoltarea unor mecanisme compensatorii care sa-i asigure in viitor
posibilitatea de munca sau autoservire, respectiv o viata independenta din punct de
vedere economic si/sau social. "Recuperarea medicala" este foarte importanta. Inainte
de a se intreprinde un program de recuperare medicala, trebuie, mai ales in cazurile
complexe sa se stabileasca un bilant complet, o evaluare completa a posibilitatilor
fizice a pacientului, o analiza a potentialului psihologic si trebuie de asemenea sa se
asigure ca bolnavul este capabil sa beneficieze de activitatea fizica, pentru a-si
ameliora starea sa. Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS), defineste recuperarea ca
fiind un proces activ, prin care persoanele cu dizabilitati datorita unor leziuni sau boli,
obtin reabilitarea completa sau daca aceasta nu este posibila, atingerea unui potential
optim fizic, mental si social, urmata de integrarea lor in mediul cel mai potrivit.
Recuperarea bolnavului neurologic reprezinta o specialitate care necesita atat
aptitudini in neurologie cat si in recuperarea medicala.
Reabilitarea neurologica este un domeniu aparte in medicina de recuperare pentru ca
porneste de la urmatoarea premisa: afectiunile neurologice sunt afectiuni care dau cea
mai mare invaliditate in cazul populatiei adulte. O recuperare corecta trebuie inceputa
chiar din stadiul acut, insa tratamentul trebuie continuat chiar si dupa externarea din
spital. Recuperarea neurologica trebuie efectuata de catre o echipa multidisciplinara
specializata intr-un asemenea domeniu (medic neurolog, kinetoterapeut, fizioterapeut,
terapeut ocupational, logoped, ortoped, asistent social). Recuperarea trebuie abordata
diferit in functie de tipul bolii cauzatoare de deficit. Procesul de recuperare se
concentreaza in principal pe managementul dizabilitatii si diminuarea handicapului si
mai putin pe stabilirea diagnosticului. In acelasi timp insa, diagnosticul reprezinta
prima veriga a acestui proces, in functie de diagnostic stabilindu-se atat strategia de
recuperare cat si eventualele limitari in procesul de reabilitare. Multe dintre bolile
neurologice se caracterizeaza prin agravarea lenta a simptomatologiei caracteristice.
Procedurile recuperatorii in acest caz au ca scop mentinerea unui grad de autonomie
si intarzierea complicatiilor cu risc vital. Combinarea terapiei neurologice specifice
cu procedurile recuperatorii amelioreaza deficitele, evita complicatiile, grabeste
atingerea unor parametri functionali perturbati, asigurand un anumit grad de
autonomie. Kinetoterapia, alaturi de fizioterapie, joaca un rol deosebit in tratarea
afectiunilor neurologice, procedeele specifice fiind adaptate de la caz la caz.
Programele kinetice vor fi adaptate diagnosticului si etapei de evolutie a suferintelor.
In procesul de recuperare a afectiunilor neurologice, se folosesc metode
neurofacilitatorii. Fizioterapia foloseste stimularea electrica, care implica aplicarea
unui curent electric pe piele pentru a provoca o contractie musculara ce va reduce
durerea si spasticitatea, in afectiunile in care este prezenta si va mentine limitele
miscarilor.

Ce este programul de recuperare?

Prin recuperarea medicala se urmareste sa se redea bolnavului posibilitatile sale fizice
perturbate de accident sau de boala, sa se creeze compensari, adaptari motrice de
inlocuire si totodata, sa se conserve sau sa se redea celui cu deficienta fizica
sentimentul demnitatii sale umane, care sa-i permita sa isi gaseasca un loc onorabil in
societate. Recuperarea medicala mai mult sau mai putin completa, este atat rezultatul
acestei reeducari, cat si al tratamentului medical sau chirurgical. Programele de
recuperare sunt programe de terapie si de educatie in primul rand, create special
pentru a creste calitatea vietii pacientilor cu diferite patologii, si au rolul de a creste
sansa ca acestia sa se poata reintegra cat mai rapid posibil din punct de vedere social
si profesional. Scopul general al recuperarii este acela de a ajuta pacientul sa-si
recastige forma fizica avuta anterior bolii, sa previna deconditionarea fizica si mai
ales sa previna agravarea afectiunii. Programele de recuperare cuprind diverse nivele
de exercitii fizice terapeutice, monitorizate, sfaturi nutritionale, sprijin emotional si
educarea schimbarii stilului de viata. Este foarte important ca pacientul sa fie
constient ca reusita programului de recuperare depinde in totalitate de atitudinea pe
care acesta o are fata de program, si cu cat va respecta mai in detaliu indicatiile din
program, cu atat programul isi va atinge scopul.
Programele de recuperare cuprind mai multe etape:
Inainte ca un pacient sa fie integrat intr-un program de recuperare, acesta trebuie sa
fie evaluat din punct de vedere medical. Evaluarile se vor efectua de asemenea si in
timpul programului de recuperare, cat si la sfarsitul acestuia. Evaluarea initiala cat si
evaluarile efectuate pe parcurs, sunt de un real folos echipei medicale, care poate
urmari mai usor evolutia starii de sanatate a fiecarui pacient in parte. Toate aceste
examinari, vor contribui la alegerea unui program de recuperare individualizat
nevoilor fiecarui pacient, eliminandu-se astfel orice posibilitate de aparitie a unor
evenimente nedorite.
Activitatea fizica, va fi adaptata de asemenea in functie de particularitatea fiecarei
afectiuni in parte, exercitiile fizice prescrise adresandu-se in mod direct restantului
functional.
Educarea schimbarii stilului de viata. Sfaturile in ceea ce priveste dieta si nutritia
vor ajuta pacientul, acolo unde este bineinteles necesar, sa nu creasca si mai mult in
greutate sau sa scada in greutate, si sa aleaga un stil de viata sanatos, bazat pe o
alimentatie sanatoasa si exercitiu fizic.
Sprijinul moral. A-ti ajusta modul de viata la o afectiune majora nu este un lucru
simplu. Cei mai multi pacienti sunt depresivi, anxiosi, isi pierd rapid aderenta sociala,
iar aceste lucruri sunt amplificate de faptul ca acestia , de cele mai multe ori sunt
nevoiti sa nu mai lucreze un timp indelungat. Aceste aspecte trebuiesc corectate
pentru ca pot constitui o frana in programul de recuperare.
Programele de recuperare sunt adaptate perfect nevoilor fiecarui pacient in parte si tin
cont de diagnosticul si de stadiul de evolutie al afectiunii. Nu exista un program de
recuperare care sa poata fi considerat standard pentru toti pacientii.
Recuperarea afectiunilor coloanei vertebrale presupune de asemenea si educarea
pacientilor prin unele recomandari considerate a fi necesare unei protectii cat mai
eficace a acestui segment atat de important al corpului. Programele de recuperare,
urmaresc cresterea calitatii vietii pacientilor cu afectiuni vertebrale precum si
reintegrarea profesionala si sociala cat mai rapida a acestora.

BALNEOCLIMATOLOGIA

SCURT ISTORIC AL BALNEOLOGIEI ROMANESTI

Institutul Național de Recuperare, Medicinã Fizicã şi Balneoclimatologie a fost
infiintat in anul 1924 sub denumirea de "Institut de Balneologie", prin stradania
sustinuta a unor personalitati marcante ale timpului ‐ medicale si nemedicale: din
partea Ministerului Sanatatii, a Crucii Rosii Romane, a Patriarhiei, a Ministerului
Apararii Nationale şi alte instituții. Demersul a fost materializat prin cedarea spatiului
necesar de catre Eforia Spitalelor Civile in sediul Spitalului Brancovenesc (construit
in anii 1938‐1939). De mentionat ca la acea vreme, a fost al doilea institut de profil
din Europa (dupa cel din Franta). In anul 1949, Prof. Dr. docent Traian Dinculescu a
pus bazele unui institut innoit, cu conceptii, structuri si dotari mai complexe, cu
activitati adecvate epocii si dezvoltarii rapide a explorarii si Profesorul Dinculescu a
atras in randurile Institutului prestigioase personalitati medicale care si‐au adus
contributiile clinice si experimentale la dezvoltarea acestei ramuri medicale, precum:
Prof. Dr. Marius Sturdza, Dr. Eugen Cociasu, Dr. Ioan Tuculescu, Dr. Ioan Stoia, Dr.
Remus Nestor, Dr. Tudor Agarbiceanu, Prof. Dr. Ioan Oprean, Dr. Arman Macelariu
si altii. De‐a lungul timpului a existat o permanenta si fructuoasa colaborare si
impletirea activitatilor profesionale de cercetare si didactice intre institut si Catedra
de specialitate din cadrul Universitãții de Medicinã „Carol Davila”.
Anii 1970‐1980, prin cercetãrile consistente şi valoroase, au propulsat
balneologia din țara noastrã în rândul primelor țãri din Europa privind medicina
balnearã, alãturi de țãri ca Germania şi Austria.
  Concepte ale balneoclimatologiei
-  balneum (lat.) ± baie;
- logos (gr.) ± studiu;

BALNEOLOGIE - este ştiina care se ocupă cu studiul complex şi aplicarea în

practica medicală a factorilor naturali terapeutici (FNT).
FNT– ansamblul elementelor fizice/chimice terapeutice, sanogene naturale. Sunt
considerați fatori naturali terapeutici: apele minerale terapeutice, lacurile şi
nămolurile terapeutice, gazele terapeutice,ansamblul elementelor fizico/chimice ale
climatului,inclusiv microclimatul de saline şi peşteri, avizate de Ministerul Sănătăii
conform legislației în vigoare.

CLIMATOLOGIE - ramură a meteorologiei care se ocupă cu studierea

climei de pe glob și cu importanța ei pentru viața organică.
Metodele de tratament in medicina sunt grupate in 4 categorii:
a.metode artificiale, care încearcă înlăturarea bolilor prin intervențiile chirurgicale;
b. substituția, înlocuirea unor substanțe vitale din organism care sunt produse în
cantități insuficiente (insulina); înlocuirea unor organisme afectate cu organizări
artificiale;
c.dirijarea funcțiilor , (farmatoterapia sau dietoterapia), făcând parte și cura
internă;
d.factorii naturali, în stațiunile climatice.
Stațiunile balneare climatice sunt legate de 2 componente: cea a cadrului natural ,
redate de climă și de resurse minerale (izvoare și ape termale).
Stațiunile clasice sunt distribuite geografic după starea climatică ce poate fi
favorabilă practicării acestui tip de turism, (zonele temperate de tip continentale și
chiar oceanice), des întâlnire în zonele depresionare și montane.
 Cura balneara cuprinde:
-cura cu ape minerale care in functie de originea lor, proprietatile fizico-chimice si
influenta asupra organismului se pot utiliza in cure interne sau externe.
-cura cu ape termale  care administrate pe cale externa sub forma de bai pot sa fie
utile in afectiuni ale aparatului locomotor, afectiuni neurologice,ginecologice,
dermatologice, etc sau pe cale interna prin irigatii intra-vaginale in leucoree
abundente, irigatii rectale, intestinale pot fi utile in unele forme de colite cronice.  
-cura cu namoluri – peloidoterapia. In functie de proprietatile fizico-chimice,
proprietatile terapeutice ale peloidelor ( namolurilor ) sunt dintre cele mai diverse:
efecte antigenice si antialergice ( influenteaza geneza anticorpilor si induc fenomene
de desensibilizare ) avand actiune antialergica, actiune bacteriostatica,
antiinflamatorie, vasodilatatorii, decontracturante, sedative, stimuleaza regenerarea
tisulara, imbunatatesc circulatia, ceea ce le face utile intr-o serie de boli:
reumatismale, ginecologice, neurologice, traumatisme, afectiuni ortopedice,
dermatologice, etc
-gazele naturale ( mofetele) reprezinta emanatiile de gaz (cel mai frecvent bioxid de
carbon si mai rar hidrogen sulfurat) in regiuni vulcanice sau mine de carbuni;
-aerosolii naturali -sunt - marini și aerosolii - de padure , rezultati prin condensarea
particulelor de apa pe o substanta volatila sau polen
-hidroterapia  foloseste in scop profilactic sau terapeutic apa la diverse temperaturi
si in diverse stari de agregare ( lichida, solida sau gazoasa ) la care se pot adauga
plante medicinale, substante chimice, aplicatii cu parafina, namol; acestea pot sa fie
prin aplicatii locale: comprese, cataplasme cu namol, mustar, impachetari cu parafina,
sau aplicatii enerale: bai generale, impachetari generale, sauna, etc 
-electroterapia utilizeaza efectele curentului electric, ale energiei cuantice si undele
electro-magnetice in scop profilactic si terapeutic prin: curentul galvanic, curenti de
joasa frecventa ( diadinamici, exponentiali ), de medie frecventa, de inalta frecventa,
cu unde lungi, medii sau metrice, cu unde scurte sau ultra-scurte, microunde,
magneto-diafluxul, energia radianta cu infrarosii, ultraviolete 
-kinetoterapia: este terapia prin miscare si include numeroase tehnici si practici cum
ar fi : manipularile ( constituie anumite miscari imprimate pasiv unor segmente,
suport care pregateste kinetoterapia activa), elongatia vertebrala " a sec " sau in apa
( hidrogimnastica ), cura de teren care este o metoda de mers dozat, pe trasee special
amenajate in pante, gradat, pe cont propriu fara vreo dirijare, o constituie " jogging-ul
" care practic amplifica rezervele cardio-vasculare , respiratorii, musculare, mio-arto-
kinetice. 
-climatoterapia care studiaza influenta factorilor fizici si mediului: aero, helio si
talasoterapia, ionizarea aerului.
-talazoterapia

Tratamentul balnear vizează următoarele obiective:

-Încetinirea procesului degenerativ
-Îmbunătăţirea circulaţiei locale şi generale
-Ameliorarea sau menţinerea mobilităţii articulare şi a forţei musculare
periarticulare.

CLIMA SI BIOCLIMA TERAPEUTICA

Climatoterapia (utilizarea terapeutică a climei/terapia prin climat) presupune
utilizarea factorilor atmosferici, cosmici si telurici caracteristic pentru un anumit loc
geografic pentru anumite stări de boală.
Mediul înconjurător are o influență considerabilă asupra omului si stării sale de
sănătate somatică si psihică. Bioclimatologia studiază astfel efectele factorilor
climaterici asupra organismului – influențe care pot fi favorabile sau nocive.
Aria de utilizare a climatoterapiei cuprinde toate sectoarele terapeutice: sfera
profilactică; sfera curativă; sectorul de recuperare cu indicații si contraindicații bine
definite.
a) Factorii atmosferici se referă la temperatura aerului, presiunea aerului,
umiditatea aerului, compoziția aerului, curenții de aer.
1. Temperatura aerului/atmosferică. Aerul se încălzeste indirect prin cedarea
căldurii solului si apei încălzite inițial de soare. Temperatura depinde de:
- poziția, înclinația si distanța pământului față de soare, factor ce determină
anotimpurile;
- latitudinea si altitudinea geografică (România are poziția geografică pe paralela 45°
latitudine nordică si meridianul 25 pe latitudine estică);
- apropierea sau depărtarea localităților de suprafețele mari de apă;
- prezența în diferite anotimpuri a curenților de aer cald din regiunile tropicale sau
reci din regiunile polare.
Acțiunea temperaturii atmosferice asupra organismului
Organismul uman reacționează caracteristic homeotermelor reusind să se adapteze
diverselor schimbări de temperatură prin mecanisme de termoreglare. Acestea sunt de
natură fizică si chimică:
- mecanismele fizice – realizează diminuarea pierderilor de căldură în mediu rece si
favorizează pierderile de căldură în mediul cald;
- mecanismele chimice – se referă la cresterea metabolismului în cazul pierderii de
căldură în mediul ambiant rece si scăderii acestuia în cazul cresterii termice.
Manifestările patologice posibile în condiții de temperatură excesivă sunt: socul
caloric la temperaturi crescute si degerătura la temperaturi scăzute.
2. Presiunea aerului. Greutatea masei de gaze care apasă asupra solului
determină valorile presiunii atmosferice si se exprimă în mm de mercur sau milibari
(un milibar=3/4mm Hg). La nivelul mării presiunea atomosferică este de 760 mmHg.
Valorile scad în raport cu înălțimea, la 1000 m presiunea atmosferică fiind în jur de
670 mmHg. Aviatorii pot suporta prin antrenament o astfel de presiune, uneori foarte
scăzută, după cum scafandrii pot suporta o presiune mai crescută. Valorile presiunii
atmosferice influențează organismul atât mecanic cât si chimic, cordul, abdomenul,
vasele de sânge sunt obligate să suporte cel mai mult aceste variații de presiune.
Scăderea presiunii reduce si cantitatea de O2. La înălțimea de 1000 m cantitatea de
O2 este de 18,2%,la 5000 m de 11,8% stiind că viața umană nu mai este posibilă la o
valoare de 10% O2. Sub influența presiunii scăzute organismul reacționează. Odată
cu cresterea altitudinii activitatea cordului se modifică, creste frecvența cardiacă apoi
debitul cardiac. Sub influența presiunii atmosferice crescute frecvența respiratorie
scade, amplitudinea respirațiilor creste fiind favorizată oxigenarea plămânului.
3. Umiditatea aerului. Este determinată de prezența vaporilor de apă. Prin
termoconductibilitatea termică umiditatea aerului influențează reacțiile sistemice de
termoreglare. Aerul uscat permite transpirația,deci evaporarea,în schimb are o acțiune
oarecum iritativă bronhică. Invers, aerul umed, care dă o senzație „sufocantă” prin
împiedicarea evaporării, favorizează expectorația si poate seda tusea. Aerul cald si
umed „moleseste” scade forța musculară; aerul rece este un bun tonifiant asigurând
călirea organismului. În schimb aerul umed si rece favorizează bolile a frigore:
pneumonii, nefropatii, reumatisme, paraliziile faciale periferice.
4. Compoziția aerului. Aerul atmosferic este compus din mai multe elemente:
azot 78%, O 21%, CO2,ozon,gaze nobile,apă,Cl,Na ,în cantități foarte mici.În zona
marilor orase, atmosfera mai conține si o serie de gaze toxice: oxid de carbon, clor,
bioxid de sulf, ceea ce face ca astăzi să se vorbească atât de mult de poluarea aerului
si influența sa nocivă asupra stării de sănătate si totodată modificările de climă
aferente efectului de seră.
5. Curenții de aer si vânturile. Sunt deplasări orizontale ale maselor de aer pe
suprafața pământului, mărilor sau oceanelor. Se datoresc diferențelor de presiune
atmosferică si încălzirii zonale neuniforme a temperaturii. Viteza vântului este
cuprinsă între limite foarte largi: o viteză de 0,5 m/s este abia perceptibilă, iar o viteză
de 40 m/s corespunde uraganului. Curenții de aer influențează procesele de
termoreglare, având un caracter calmant sau excitant în funcție de viteza sa.
b) Factorii cosmici – cuprind radiațiile solare si cosmice. Radiațiile solare sunt
cele mai importante. Ele nu ajung toate pe sol, ci numai 60-80% dintre ele, sub formă
de raze calorice sau infrarosii, raze luminoase si raze ultraviolete. Spectrul radiațiilor
solare este variat, în funcție de anotimp (vara mai mare decât iarna); altitudine (la
ecuator mai multe radiații); de starea de puritate a aerului; de momentul zilei (la
prânz radiațiile sunt mai puternie); de reflexia pe suprafețe mari (zăpadă, apă).
c) Factorii telurici sau terestrii – ce se grupează în factori geografici
(altitudinea, latitudinea,relief, vegetație); factori geologici care au în vedere natura
rocilor din zona respectivă, apele subterane, izvoarele; factorii geofizici care au în
vedere radioactivitatea magnetismului terestru.Factorii atmosferici, cosmici si telurici
sunt cei care definesc calitatea climatului. Din îmbinarea lor si predominența unuia
sau a altuia iau nastere diferitele clime.
Climatoterapia este asadar o metodă terapeutică ce utilizează factorii naturali
din mediu pentru menținerea sau ameliorarea stării de sănătate.Stresul climatic induce
reacții adaptative sau poate decompensa organismul. Disponibilitățile de acomodare
si adatare la variațile climatice realizează aclimatizarea, care la unii dintre pacienți se
realizează facil, iar alții cum sunt vârstnicii si copii au reacții adaptative mult mai
zgomotoase.
Meteorosensibilitatea reprezintă o reactivitate mărită la schimbările
meteorologice, instalate de obicei brusc fiind prezentă atât la persoanele sănătoase cât
si la persoanele cu diverse patologii si deficiențe în reacțiile de aclimatizare. Sunt
semnalate: exacerbarea crizelor dureroase reumatismale, a crizelor anginoase,
exacerbări ale valorilor tensiunii arteriale. Aceste elemente motivează nevoia de a
cunoaste prognoza meteorologică, în scopul prevenirii unor situații neplăcute.În
condițiile în care se efectuează tratamentul cu factori naturali în condiții locale, fără
deplasări în alte zone se realizează meteoroterapia, care solicită mult mai puțin
organismul. Climatoterapia se realizează într-o atmosferă diferită de zona din care
provine pacientul, determinând reacții biologice adaptative în funcție de limita de
variație a parametrilor climatici.
În țara noastră se conturează următoarele tipuri de bioclimă:
a)Bioclima sedativ indiferentă (de cruțare)
Efecte biologice: - punere în repaus a funcțiilor neuro-vegetative si endocrine.
Indicații terapeutice: stări de convalescență după boli ce au necesitat perioade lungi
de spitalizare; stări psiho-afective de graniță, de la surmenaj psihic până la diferite
categorii de nevroze; boli reumatismale cu potențial evolutiv important (ex. poliartrita
cronică evolutivă); boli în stadii ce presupun rezerve funcționale reduse crdio-
vasculare sau respiratorii; vârsta înaintată, cu manifestări severe de senescență.Acest
bioclimat este bine reprezentat la noi în țară si cuprinde numeroase stațiuni în care se
pot trata diferite afecțiuni:
- Băile Felix si 1 Mai (boli reumatismale si sechele neurologice), Buzias si Lipova
(afecțiuni cardio-vasculare);
- Sângiorz Băi (afecțiuni digestive), Bazna, Ocna Sibiului, Gioagiu (afecțiuni
reumatismale), Sovata (afecțiuni ginecologice);
- Călimănesti,Căciulata (afecțiuni hepato-biliare si digestive, alergice, reno-urinare,
metabolice,reumatismale), Govora (afecțiuni reumatismale), Olănesti (afecțiuni
reumatismale, renale, alergice, digestive);
- Băile Herculane (afecțiuni reumatismale).
b)Bioclima excitantă-solicitantă în care se diferențiază două varietăți
bioclimatice: bioclima de stepă si bioclima de litoral maritim.
Acest tip de bioclimat este întâlnit în stațiunile Amara,Lacul Sarat,Băile Felix,
Buziaș.
Bioclima de stepă
Efecte biologice: solicitare foarte intensă a sistemului nervos central si vegetativ;
stimulare intensă a glandelor cu secreție internă (hipofiza, tiroida,
corticosuprarenala), stimulare metabolică, în special ameliorarea balanței fosfo-
calcice, urmată de cresterea depunerii de Ca la nivel osos, stimulare a mecanismelor
de termoreglare, creste termoliza si se creiază condiții de pierdere a lichidelor din
organism.
Indicații terapeutice: profilaxie primară pentru persoanele predispuse la dezvoltarea
unor patologii de tip locomotor, deficiențe funcționale locomotorii, tulburări
metabolice, potențial alergic; profilaxie secundară a bolilor reumatismale
degenerative;
Curativ: în afecțiunile ORL si respiratorii (astm bronsic, bronsita, bronsiectazia);
manifestări reumatismale degenerative articulare si periarticulare; rahitism,
osteoporoză; insuficiență veno-limfatică stadiile inițiale; ginecopatii în stadiu cronic;
inflamator; dermatoze; TBC extrapulmonar ganglionară si osteoarticulară;
Recuperare: sechelele post-traumatice ale aparatului locomotor; manifestări
funcționale în patologii reumatismale degenerative; sechele după leziuni de NMP.
Contraindicații: stări de convalescență prelungită cu modificări marcate de stare
generale; afecțiuni cardio-vasculare si respiratorii (scleroză pulmonară) cu deficit
funcțional important; afecțiuni reumatismale inflamatorii cr. cu potențial evolutiv
sever; stări de hiperactivitate nervoasă, astenie fizică marcată; afecțiuni digestive:
boală ulceroasă, hepatită cronică persistentă; afecțiuni renale prin solicitarea crescută
a reacțiilor de termoliză urmate de tulburări ale echilibrului hidroelectrilitic; afecțiuni
urologice te tip central sau periferic pe fondul ueni hiperreactivități neuro-vgetative;
TBC pulmonar stabilizată recent;focare de infecție, neglijate; tumori benigne cu
potențial de malignizare, orice proces oncogen.
Stațiuni balneare în acest climat avem la Amara si Lacul Sărat (afecțiunile ale
aparatului locomotor).
Bioclima de litoral maritim
Efectele biologice sunt asemănătoare cu cele de stepă dar mai intens si nuanțat prin:
solicitarea SNC si vegetativ; stimularea marcată a glandelor cu secreție internă;
stimularea proceselor imunlogice nespecifice; stimularea metabolismului fosfo-calcic
sub acțiunea UV, favorizând fixarea calciului pe matricea proteică osoasă si
îmbunătățind procesele de excitabilitate de membrană; îmbunătățirea capacității de
efort si scăderea rezistenței periferice fără a influența semnificativ circulația
cerebrală.
Indicații:În scop profilactic:
- la copii pentru dirijarea dezvoltării armonioase prin stimularea si reglarea funcției
endocrine; ameliorarea nivelului imunologic si a reacțiilor adaptive de termoreglare
influențând evoluția si frecvența afecțiunilor căilor aeriene superioare; profilaxie
primară la adulți, boala artrozică.
În scop curativ:
- rahitism; insuficiență tiroidiană si gonadică; boli reumatismale degenerative de tip
articular si periarticular; sechele post-traumatice ale aparatului locomotor; HTA
stadiul I; tulburări metabolice de tip lipidic (hipocolesterrolemiant); sechele post
leziuni de NMP; afecțini ginecologice de tip inflamator cronic si sterilitate; afecțiuni
respiratorii de tipul: astmul alergic pur la adult si copil, bronsita cronica simplă,
bronsiectazia; insuficiența veno-limfatică în stadii incipiente.
Contraindicații: TBC pulmonar chiar stabilizată recent; afecțiuni digestive, boală
ulceroasă, sindromul ovarian de menopauză; fibromatoza uterină sângerândă; boli
cardio-vasculare; procese oncologice indiferent de formă; tumori benigne cu potențial
cancerigen.
c) Bioclima tonică stimulantă
Efecte: indicii bioclimatici induc un confort termic redus cu stres pulmonar si cutanat
accentuat, cu caracter hipertonic si deshidratant; echilibrarea SNC si vegetativ;
stimularea reacțiilor adaptive si termoreglare; stimularea proceselor imunologice.
Bioclima tonic‐stimulantă de munte(600‐800→1400m) la:
Stațiuni cu climă stimulantă( de la 600 m până la 1400 m): Vatra Dornei (cardio-
vascular), Borsec (boli endocrine), Sîngiorz Băi (boli digestive), Tusnad (nevroze),
Covasna (cardivascular), Sinaia, Buşteni, Predeal, Păltinis, Stâna de Vale
Indicații:
1. profilactice: surmenaj fizic şi intelectual, stări de convalescență şi bolnavi
cu suficiente resurse cardio‐respiratorii, tulburări funcționale neurovegetative pe fond
hiperreactiv, activitate în medii cu noxe respiratorii
2. curative: anemie secundară, astm bronşic alergic, traheobronşite cronice,
TBC pulmonar şi extrapulmonar, hipertiroidie benignă, rahitism. Contraindicații:
afecțiuni cardio‐respiratorii cronice cu rezerve funcționale ↓, sarcină când gravida
provine de la altitudine joasă, vârsta ↑ cu tulburări ateroscleroză, reumatism
degenerativ cu tulburări majore de termoreglare şi meteorosensibilitate↑,
covalescența cu denutriție importantă.

APELE MINERALE
Apele minerale terapeutice sunt ape care provin dintr‐o sursa naturala ‐
izvor, lac sau foraj si îndeplinesc cel putin una din urmatoarele conditii:
a) mineralizare sau continut de saruri minerale dizolvate peste 1 g/l;
b) prezenta unor elemente chimice cu actiune farmacologica cunoscuta, în
proportii minim necesare;
c) continut de gaze dizolvate cu efecte biologice, în concentratii stabilite ‐
1000 mg CO2/l, 1 mg H2S(hidrogen sulfurat)/l;
d) temperaturi de peste 20°C, independent de continutul mineral, care le
confera caracteristica de ape termale;
e) existenta unei actiuni terapeutice recunoscuta stiintific, situatie care
confera acestor ape minerale terapeutice statutul de medicament, fiind interzisa orice
modificare sau prelucrare prin adaugare sau extragere de substante în afara de
dioxidul de carbon.
Apele termale se clasifica: în functie de temperatura în:
a) hipotermale = 20 ‐ 31° C
b) termale = 32 ‐ 38° C
c) hipertermale = peste 38°C.
Dupã nivelul de mineralizare, apele minerale terapeutice se clasifica în:
a) ape minerale cu mineralizari de peste 1 g/l substante solide dizolvate,
subîmpartite în: ape minerale cu mineralizare medie de 1 ‐ 15 g/l, ape minerale
concentrate cu mineralizare de 15 ‐ 35 g/l, ape minerale foarte concentrate cu
mineralizare de 35 ‐ 150 g/l si ape minerale de mare concentratie cu mineralizare de
peste 150 g/l;
b) ape minerale cu mineralizari sub 1 g/l substante solide dizolvate ‐
oligominerale, care au componenti biologic activi care le imprima caracterul specific,
si care sunt subîmpartite în: ape oligominerale sulfuroase, ape oligominerale
feruginoase, ape oligominerale carbogazoase si altele asemenea si ape oligominerale
termale, în functie de temperatura.
În funcție de tipul de substanțe minerale şi de concentrația acestora, ele pot fi
folosite astfel:
- în consumul obişnuit, zilnic, pe perioade variabile, sub forma îmbuteliatã,
ajutand la prezervarea stãrii de sanatate şi la profilaxia stării de boalã – ape minerale
de băut;
- în scop terapeutic, pentru tratamentul unor afecțiuni sau pentru profilaxia secundarã,
la indicația medicilor de specialitate şi respectând protocoale de administrare
standardizate – ape minerale terapeutice.
În functie de compozitia chimica si de concentratia în substante minerale
apele minerale terapeutice sunt utilizate în urmatoarele moduri:
a) cura interna pentru baut ‐ crenoterapie, aerosoli si inhalatii;
 b) administrare parenterala sub forma injectabila;
c) cura externa sub forma de bai în cazi individuale, în bazine de balneatie, în
bazine de kinetoterapie, în piscine si solarii, precum si sub forma de irigatii
medicinale;
d) pentru extragere de saruri sau gaze pentru cura sau pentru industrializare.
Cele mai rãspândite şi folosite mai frecvent, ape minerale terapeutice provin
din precipitațiile infiltrate în sol, care astfel preiau substanțe minerale folositoare
organismului uman. România beneficiaza de nenumãrate asemenea izvoare de
sãnãtate, care însa trebuie utilizate cu prudențã, ca orice alt remediu.
Dupã compozitia fizico‐chimica, apele minerale terapeutice sunt clasificate
in mai multe categorii:
-Apele cloruro‐sodice sau sãrate. Foarte numeroase, se folosesc în cura
interna, daca au concentrația pânã la 15 g la litru, în bolile digestive (gastrite
hipoacide etc.), în bronşite cronice, rinite cronice; în cura externa, atunci cand
concentrația lor depãşeşte 15 g la mie (poate ajunge pana la 250 g), sunt indicate în
bolile reumatice. Stațiuni unde se gasesc: Sovata, Amara, Ocna Sibiului, Techirghiol,
Slãnic Prahova, Govora, Bazna si Olaneşti (şi iodate) etc.
-Apele sulfatate (1 g la mie sulfați). Sunt ape sulfatate sodice,magneziene
sau amare, calcice sau ghipsoase şi vitriolice (cu Fe si Al); ele se folosesc numai în
cura interna, în afecțiuni digestive (intestinale, hepato‐biliare). Se beau dimineața, pe
nemâncate, în constipații cronice, colecis, obezitate etc. Se gãsesc la Slãnic,
Bãlțãteşti etc.
-Apele feruginoase (10 g la mie fier). Sunt întotdeauna şi carbo‐gazoase, dar
mai pot fi sãrate, alcaline, calcice etc. Fierul are rol important în organism. Apele
feruginoase se administreazã, în cura interna, numai din izvor, în timpul meselor,
pentru cã altfel fierul în contact cu aerul devine inactiv. Numai fierul bivalent este
activ, fiind resorbit în prezența HCL(acidul clorhidric) şi a vitaminei C. Indicațiile
apelor feruginoase sunt anemiile feriprive, achilia gastricã, stomacul operat etc.
Gãsim ape feruginoase în stațiunile Vatra Dornei, Tuşnad, Buziaş, Covasna etc.
-Apele iodurate (1 mg la mie iod). Iodul, al cãrui metabolism este controlat
de glanda tiroidã, a fost utilizat de multa vreme în tratamentul reumatismului cronic,
atero‐sclerozei, hipertensiunii arteriale etc. Aceste ape se folosesc în cura interna şi
externã. Stațiunile se aflã în apropierea salinelor: Govora, Olaneşti (ape iodurate,
sãrate, sulfuroase), Bazna (sãrate şi iodurate) etc.
-Apele sulfuroase (1 mg la mie H2S). Sulful este un element cu importante
roluri în organism. El intra în compoziția acizilor aminați, indispensabili
organismului (cisteina, arginina etc). De aici şi importanța apelor sulfuroase în
leziunile cronice ale mucoaselor (bronşite, rinite cronice). Apoi, sulful este elementul
care intrã în constituția țesutului conjunctiv. Boala reumatismala, fiind consideratã o
colagenoza, este una dintre indicațiile majore ale apelor sulfuroase. Sulful intrã în
constituția insulinei – de aici indicația apelor sulfuroase în diabetul zaharat. În fine,
sulful mai are şi un rol desensibilizant, antialergic, având indicații în astmul bronşic
şi în unele dermatoze.
-Apele oligometalice (1 g la mie) sunt ape slab mineralizate şi pot fi termale
sau reci. Ele conțin Na, I, S, Radiu (Geoagiu, Felix, cu o temperaturã de 40‐45°C) şi
sunt folosite în bolile aparatului locomotor. Cele reci se utilizeazã în cura de bãut
(sunt îmbuteliate şi se gãsesc în comerț). Exemple: Olãneşti, Cãlimaneşti, folosite în
bolile digestive sau urinare.
-Apele carbo‐gazoase (1 g la mie bioxid de carbon) sunt indicate atât în cura
interna (boli digestive, cronice, cu hiposecretie gastrica), cât şi în cura externã (în
bolile cardio‐vasculare şi hipertensiunea arteriala, arterite, boala Raynaud,
acrocianoze, sechele postflebitice, insuficiențe venoase etc). Exemple de stațiuni:
Borsec, Tuşnad, Vatra Dornei, Covasna, Buziaş.
-Apele alcaline (1 g la mie bicarbonat) sub forma pura nu exista la noi în
țara; se întalnesc sub forma combinațiilor (ape alcalino‐teroase cu Mg, Ca), alcaline,
cloruro‐sodice, carbo‐gazoase, sulfuroase, sulfatate, feruginoase. Ele sunt folosite în
cura interna, îndeosebi in afecțiunile digestive, hepato‐biliare. În cura externa se
folosesc în inhalații şi pulverizații (în afecțiuni ale cãilor respiratorii). În ceea ce
priveşte bãutul apei, acesta este bine sã se facã prin sorbituri sau cu paiul, pentru a se
încãlzi în gurã. Se incepe cu circa 50 ml la fiecare masã şi, în funcție de toleranțã, se
cresc dozele. Apele alcaline le gasim în stațiunile Sângeorz, Hebe, Slãnic Moldova,
Malnaş, Bodoc.
-Apele alcalino‐teroase si teroase (1 g la mie) conțin bicarbonat legat de Ca
sau Mg şi au ca principale indicații afecțiunile digestive (gastrite, colite, boala
ulceroasa, enterocolite cronice, rahitism, alergii etc.). Asemenea ape gasim la
Borsec, Covasna. La Sângeorz, Slãnic sunt ape alcalino‐teroase cloruro‐sodice. Ionul
de Ca este principalul element al acestor ape.
-Apele litinifere sunt ape ce conțin peste 3 mg litiu la litru, fiind utilizate
terapeutic in tratamentul maniaco‐depresiei. Sãrurile de litiu şi‐au dovedit eficiența în
tratamentul tulburãrii bipolare, formal cunoscutã ca boala maniaco‐depresivã. Aşa
cum o aratã şi numele, persoanele care suferã de tulburare bipolarã traverseazã
schimbãri afective severe, de la fericire maximã la o depresie extremã. Între 0.4 şi 1.6
% din populație suferã de aceastã condiție psihiatricã.
-Apele radioactive sunt ape care conțin elemente radioactive ce emit radiații
α (alfa), β (beta), g (gama): (radiu, uraniu, thoriu). Cel mai important este radiul, care
emite radiația numita radon. O apa, ca sã fie radioactiva, trebuie sa aiba minimum 80
u /1.

STATIUNI BALNEARE
LACURILE TERAPEUTICE
Pe întinsul țării sunt presărate lacuri a căror apă clorurată sodică sau
sulfatată magneziană este folosită şi în scopuri terapeutice. Astfel de lacuri sunt
distribuite în Campia Română (Amara, Lacu Sărat—Brăila, Balta Albă).
Acumularea apei în depresiunile create prin prăbuşirea unor vechi exploatări
de sare formează lacuri sărate de mare concentratie (Slănic, Telega, Ocnele Mari,
Ocna Dejului, Cojocna, Ocna Mureş, Ocna Sibiului, Sovata).
Lacul Techirghiol a luat naştere dintr‐un vechi liman, separat de Marea
Neagră printr‐un cordon litoral, şi a cărui apă s‐a mineralizat puternic prin evaporare.
Marea Neagră şi litoralul marin reprezintă una din cele mai importante
bogății în factori naturali folosiți în scop terapeutic, în lungime totală de 245 km, cu
plajele sale întinse, care se ridică puțin peste nivelul mării, litoralul Mării Negre a
cunoscut, în ultimii ani, cea mai impetuoasă dezvoltare din punctul de vedere balneo‐
turistic.
Extragerea apelor minerale terapeutice din acumularile existente în ocne de
sare, lacuri si apa marii se efectueaza prin instalatii de pompare executate din
materiale rezistente la coroziune.
Cura externa cu ape minerale terapeutice este practicata în bazele de
tratament prin utilizarea urmatoarelor mijloace balneotehnice:
a) cazi individuale;
b) bazine pentru balneatie;
c) bazine de kinetoterapie;
d) bazine piscina în solarii;
e) cabinete pentru irigatii medicinale.
Consumul de apa minerala terapeutica necesar pentru o procedura la cada
este de aprox. 300 l, considerându‐se în calculele de evaluare a capacitatilor balneare
un metru cub pentru 3 bai;
Temperatura apei în cada se obtine local printr‐o baterie de amestec racordata
la reteaua de alimentare si se situeaza între 36 ‐ 37,5° C putând varia în limite mai
largi în functie de scopul urmarit.
Bazinele pentru balneatie pentru bai în comun efectuate concomitent de 4 – 6
persoane se proiecteaza de regula în forma dreptunghiulara, la înaltime de 0,75 ‐ 0,80
m fata de pardoseala salii, cu adâncimea uniforma a apei de 0,90 ‐ 1 m, fiind
prevazute cu balustrada interioara de sustinere montata la cel putin una din laturile
lungi si având de‐a lungul aceleiasi laturi o bancheta pentru pozitia sezând. Accesul
în bazinele pentru balneatie se face printr‐o scara prevazuta cu o cuva alimentata cu
apa calda în curgere continua, pentru clatirea obligatorie a picioarelor.
Temperatura uzuala a apei din bazinele pentru balneatie este 37°C si este
obtinuta printr‐o vana centrala de amestec. În scopul asigurarii unor conditii optime
de igienizare alimentarea bazinelor pentru balneatie se face prin curgere continua la
preaplin, prevazându‐se un jgheab interior de colectare executat pe una din laturile
mai libere astfel încât consumul de apa necesar pentru functionarea bazinului în
program util de 7 ore înainte de amiaza se poate deduce din conditia ca la sfârsitul
zilei de lucru apa în bazin sa fie schimbata o data. Capacitatea bazinelor se
proiecteaza potrivit normei de 4 metri patrati de persoana.
Bazinele de kinetoterapie pentru recuperari medicale se proiecteaza în
conditii asemanatoare cu bazinele pentru balneatie, cu urmatoarele diferente:
a) asigurarea capacitatii utile pentru 10 ‐ 12 persoane concomitent, în functie
de precizarile temei‐program;
b) adâncime variabila a apei între 1,20 si 1,40 m ‐ prin tema se poate solicita
si o nisa cu adâncime de 1,60 ‐ 1,70 m pentru elongatii cu încarcare în pozitia
ortostatica;
c) nivelul uzual al temperaturii apei între 34 ‐ 36° C;
În scopul efectuarii unor proceduri kinetice bazinele de kinetoterapie trebuie
sa fie dotate cu dispozitive de liftare, iar pe marginea interioara sau la exterior, de‐a
lungul cel putin al uneia din laturi, trebuie sa se amenajeze diferite puncte de ancorare
‐ balustrade, tije, cârlige si altele asemenea.
 Bazinele de kinetoterapie trebuie sa fie prevazute şi cu urmatoarele
dispozitive: plansete submerse, suspensoare pentru elongatii verticale, strapontine,
scaune cu bare de sustinere, sine cu glisor pentru mers sustinut în apa si altele
asemenea.
Bazinele de kinetoterapie pot fi alimentate cu ape minerale cu continut gazos
în cazul surselor importante de ape termale, fiind predominanta în aceste situatii
valorificarea în terapie a energiei calorice.
Bazinele piscina în solarii se proiecteaza în conformitate cu normele uzuale
pentru aceste tipuri de bazine, avându‐se în vedere profilul general de agrement si
calire.

NĂMOLURILE TERAPEUTICE (PELOIDELE)

1.Clasificare:
a) Nãmolurile sapropelice sunt depozite negre, bogate în hidrosulfurã de fier
coloidalã, care se gãsesc pe fundul lacurilor (Amara, Lacul Sãrat), a lacurilor sãrate
(Ocna Sibiului, Sovata) sau a limanurilor (Techirghiol), care au lat naştere sub
acțiunea microorganismelor din substanța anorganicã a solului din flora şi fauna
bazinului acvatic. Au conținut de substanțe organice mai mare de 10% în nãmolul
uscat.
b) Nãmolurile de turbã au luat naştere prin descompunerea resturilor
vegetale acumulate în timp pe fundul unei mlaştini, sub acțiunea microorganismelor.
Turbele sunt bogate în substanțe organice (peste 10% din nãmolul uscat) şi cu
procente ridicate de acizi humici, bitumine, ceruri, pectine, celulozã, substanțe
proteice. Nãmolurile de turbã se gãsesc la Mangalia Nord (turbã marinã), la Covasna,
Borsec, Poiana Stampei.
c) Nãmolurile minerale iau naştere la emergența unor izvoare sulfuroase
(Sãcelu) sau nesulfuroase (Sângiorz‐Bãi), sau se formeazã în bazine artificiale pe pat
argilos sau nãmoluri minerale din lacuri continentale şi lacuri formate pe masive de
sare, în aceeaşi modalitate ca şi nãmolurile sapropelice. Au conținut de substanțe
organice mai mic de 10% din nãmolul uscat. Tipuri speciale: nãmol silicios iodurat
(Bãile Govora), sau feruginoase (Geoagiu Bãi).
Namolul are proprietatea:
- de a se intinde, a se mula pe suprafata corpului (este plastic);
- absoarbe apa ca un burete, fiind capabil totodata sa se si amestece foarte bine cu ea
(este hidropexic);
- inmagazineaza usor caldura (este termopexic) cand este incalzit si o cedeaza greu
corpului nostru (are o termoconductibilitate redusa); de aceea, aplicat fierbinte pe
piele, da o senzatie de caldura mai redusa decat o baie cu apa la aceeasi temperatura;
2)Compoziţie:
Din punct de vedere fizico-chimic, nămolul este un sistem fizico-chimic heterogen
alcătuit dintr-o fază lichidă ce conţine apă şi săruri minerale solubile în apă, o fază
solidă ce conţine substanţe minerale şi organice şi o fază gazoasă care conţine
hidrogen sulfurat, bioxid de carburi, hidrocarburi, etc
Faza solida apartine preponderent domeniului ultramicroeterogen, coloidal-molecular
de compozitie mixta si anorganica
Faza lichida este reprezentata de solutia apoasa a substantelor solubile organice si
anorganice si constituie ca aspect structural solutia de imbibatie interstitiala a
particulelor solide.
Faza gazoasa reprezinta rezultatul proceselor biochimice si fizico-chimice derulate in
timpul peloidogenezei naturale si consta in principal din fractiunea de H 2S2, CO2,
hidrocarburi,O2, H2.
3)Acţiune:La contact cu tegumentele  reflexe locale şi la distanţe=faza
reflexăeliberare de mediatori chimici (acetilcotina, grupa histaminei)faza
neurohormonală  vasodilataţie (la care contribuie şi Q)rezorbţia elementelor
chimice orgenice şi anorganice conţinute în faza lichidă  reactivitaţii enzimatice a
celulelor epiteliale de absorbţie (citocromoxidate, fosfataza alcalină, ATP-aza),
stimularea acţiunii axului diencefalo-hipofizo-suprarenalian sau restabilirea
echilibrului lui funcţional,  apărarea imunologică şi antitoxică
4) Metodologie de aplicare:
Oncţiunea cu nămol rece
- este cea mai veche metodă care presupune aplicarea nămolului rece pe pielea
pacientului (după ce acesta s-a încălzit 10-15 minute) în strat subţire, pe zone limitate
sau întregul corp. Pacientul trebuie sa se expunăulterior la soare, în poziţie verticală,
pânăcând se usucă nămolul, aproximativ 30-60 de minute, după care urmeazăbaia de
10-15 în apa mării sau a lacului însoţităde mişcare si un duş scurt cu apă rece şi
odihnăla pat de minim o oră. Este o metodă de solicitare mecanismelor de
termoreglare, stimulare neuroendocrină şi a proceselor de adaptare prin alternarea
factorilor contrastanţi cald - rece. Procedura are un rol important în profilaxia
primarã, cãlind organismul şi prevenind îmbolnãviri, ca şi în profilaxia secundarã a
unor afecţiuni în stadii incipiente.
Împachetările cu nămol cald
- constau în aplicarea de nămol în strat de 1-2 cm încălzit la 38-46ºC pe regiune
limitatăsau pe întreaga suprafaţă a corpului pentru 20-40 de minute. Valoarea
terapeuticã a împachetãrilor calde cu nãmol în cadrul tratamentului complex balnear
rezultã din ameliorarea
tulburãrile circulatorii şi trofice.
Cataplasmele
– aplicaţii cu nămol la diferite temperaturi pe regiuni limitate ale corpului.
Băile de nămol
-în căzi cu apăde ghiol încălzităîn care se adaugă10-12 kg nămol, crescându-se
progresiv concentraţia acestuia pânăla 10-25%.
Amestecul se poate încălzi pânăla 44ºC. În cazul pacienţilor cu afecţiuni
cardiovasculare, temperatura nu trebuie sădepăşească37 ºC, iar pentru cei cu afecţiuni
reumatice inflamatorii sub 36ºC. Durata băii este de 20-40 de minute.
Baia trebuie urmatăde duşla 37-38ºC şi odihnăde minim o oră. O cură este formată
din 12-15 băi zilnice.
Aplicarii ginecologice
-sub formăde tampoane vaginale cu nămol la 39-40ºC timp de 2 ore sau irigaţii
vaginale cu nămol dizolvat în apăde ghiol şi încălzit la 37ºC.
Masajul cu nămol
-întinderea şi masarea cu nămol. Prin acţiunea de detoxifiere şi exfoliere, masajul cu
nămol curăţă şi purifică pielea, redându-i luminozitatea şi catifelarea.
Masajul cu namol este destinat persoanelor care acuza dureri de spate, celor care
sufera de artrita, osteoporoza sau reumatism, dar si celor care vor sa se relaxeze pur şi
simplu.
La aplicarea peloidelor, la nivelul tegumentulului au loc o serie de procese:
 receptia senzitiva a calitatilor/proprietatilor namolului si transmiterea lor spre
etajele superioare de integrare si control;
 schimbul de energie si substanta cu mediul peloid;
 indeplinirea comenzilor adaptative: circulatorii (circulatia periferica de
termoreglare), secretorii (sudoratia), de protectie (keratinogeneza,
melanogeneza, formarea filmului hidrolipidic);
 integrarea efectelor cutanate ale aplicatiei de namol in fiziologia generala a
organismului: termoreglarea, sinteza vitaminei D,optimizarea balantelor
homeostatice: imune, endocrine si neurovegetative ale organismului.
Aplicarea namolului pe intreaga suprafata a tegumentului declanseaza reactii
functionale locale tisulare si generale, inhiband sau activand unele sisteme enzimatice
si metaboliti intermediari. Cura balneara cu namol produce efecte favorabile ce
persista timp indelungat prin modificarea capacitatii de raspuns adaptativ la diversi
stimuli
5) Indicaţii: afecţiuni reumatismale degenerative, inflamatorii, abarticulare, sechele
poliomielitice , afecţiuni neurologice ale nervilor periferici, afecţiuni ginecologice
cronice utero-anexiale şi sterilitate, hipofuncţii ale glandelor cu secreţie internă,
psoriazis, eczeme, urticarie cronică
6) Contraindicaţii: generale, forme accentuate ale afecţiunilor de mai sus, astm,
hepatită, ulcer, nefrite, litiatze renale, diabet,orice formă de cancer, dacă are afecţiuni
cardiovasculare.

GAZELE TERAPEUTICE
Mofete generale
Gazele carbonice sunt emanații postvulcanice neogene spontane prin geneză
geochimică specifică arealelor geologice ale României. Mofetele emană dioxid de
carbon uscat în concentrație de 90 %. CO2 gaz uscat are efecte complexe, conjugate,
contrarii asupra circulației cutanate, musculare sistemice si asupra fluxului sanguin
cerebral. Pe circulația cutanată CO2 are efect local, transcutanat de crestere certă a
fluxului sanguin, eritem, de scurtă durată a vasodilatației ceea ce se explică prin
efectele contrarii ale CO2 pătruns transcutanat si cel inhalat. CO2 pătruns prin piele
acționează direct asupra musculaturii netede relaxând metarteriola aflată în
vasoconstricție fiziologică, reglată prin tonusul simpatic. Pe circulația musculară CO2
dizolvat în plasmă si ajuns la nivel muscular pe cale inhalatorie – creste fluxul
sanguin în musculatura scheletică prin acțiune vasodilatatoare directă pe musculatura
netedă metaarteriolară si arteriolară. Marea adresabilitate în arteriopatii periferice a
fost dovedită de studiile efectuate la Covasna prin inhalații de gaz mofetarian timp de
3 minute, urmată de cresterea cu 40% a fluxului sanguin la nivelul muschiului tibial
anterior.În ceea ce priveste efectele generale sistemice, studii realizate la Târgu-
Mures putem concluziona:
- scăderea rezistenței periferice prin vasodilatație generală si scăderea tensiunii
arteriale diastolice (TAD), dar cu dispariția acestor efecte la iesirea din mofetă;
- cresterea tensiunii arteriale sistemice (TAS) a frecvenței cardiace; nu brahicardie;
- extrasistole la coronarieni;
- scăderea perioadei de preejecție prin cresterea presiunii aortice;
- cresterea perioadei de ejecție si a postsarcinii;
- scăderea raportului preejecție/ejecție cu înrăutățirea performanței cordului.
Aplicațiile în serie au efecte postcură de scădere a tensiunii arteriale (TA) pentru
multă vreme, cu ameliorarea capacității de efort fizic prin scăderea rezistenței
periferice.
Cresterea fluxului sanguin cerebral cu 75 % după inhalație de CO2 timp de trei
minute confirmă marea adresabilitate a bolnavilor cu sechele de AVC tip trombotic la
singurul „drog” vasodilatator cerebral.
Tehnica de aplicare
Se aplică în amfiteatru mofetarian special amenajat în forma unui „Circ Roman” cu
un număr variat de trepte pentru diferite înălțimi. La nivelul inhalator concentrația de
CO2 este cuprinsă între 2,5-8 % iar la nivelul corpului concentrația este de 12 %,
valoare la care se stinge chibritul. Bolnavii sunt plasați pe trepte cu nivel la jumatatea
inferioara a corpului în gaz, timp de 20 de minute în ortostatism sau sezând pe scaun,
dezbracați pentru a beneficia de acțiunea directă a gazului. Gazele sunt distribuite
prin partea inferioară a mofetariului unde concentrația CO2 este de 98 %. Evacuarea
se face continuu.
Indicații: -profilaxie secundară (Govora, Buzias si recuperarea faza II-III -Covasna în
boli cardiovasculare, profilaxia primară cardio-vasculară în stațiuni cu climat mai
excitant, umiditate mare si variații ale presiunii atmosferice (Borsec, Vatra-Dornei,
Tusnad).

SALINELE TERAPEUTICE
Salinele sunt definite ca escavatii executate în scopul exploatarii masivelor de
sare, având forme variate de galerii, alveole si altele asemenea, delimitate de pereti si
tavane, legate între ele prin puturi pentru circulatia în sens vertical sau prin galerii în
rampa pentru circulatia în sens orizontal pâna la mina propriu‐zisa.
Salina – microclimat terapeutic particular (speleoterapia)
Microclimatul unor saline ca Tg. Ocna, Slănic Prahova, Praid îsi dovedeste eficiența
terapeutică în astmul alergic la adult si copil.
Efecte terapeutice: se reduc perioadele de tuse si dispnee; se răresc crizele de
astm până la dispariție; se îmbunătățeste starea psihică; inhalarea de aerosoli de Na,
Ca, Mg; ameliorarea respirației în special prin componenta profundă prin conținutul
crescut de CO2.
Modalități de tratament: de la câteva ore pe zi până la 16 ore pe zi putându-se
prelungii de la 2-3 săptămâni până la 1-3 luni.
Programul cuprinde: relaxare si odihnă pe paturi si scaune; program de ex. fizice
focalizate pe ameliorarea respirației; alergări cu caracter de antrenament pt. cresterea
capacității de efort; psihoterapie; diverse modalități de relaxare (jocuri de grup,
competiții sportive cu grad redus de solicitare).
Indicații: astmul bronsic, forme clinice usoare si medii ale copilului si adultului;
rinite, rinofaringite; bronsita cronică simplă.
 Contraindicații: vârstnicii peste 60-70 ani cu astm bronsic si bronsită cronică,
emfizem sau cord pulmonar se recomandă prudență pt. indicarea curei de salină;
cordul pulmonar cronic decompensat si insuficiența cardiacă; TBC pulmonar;
reumatismul cronic inflamator în orice situație si cel cronic degenerativ în puseul
inflamator; bolnavi febrili cu infecții; procese neoplazice.

CURA BALNEOCLIMATERICA
1) Cura balneară profilactică:
 Reprezentată de profilaxia:
a) primară:
-sindromul hipokinetic: masei musculare,  în G,  capacitate de efort
-sindromul de decondiţionare:  capacitatea de TR a organismului
b) secundară:
-în afecţiuni cronice:  capacităţile adaptative a unor funcţii sau a întregului
organismul şi, eventual, înlăturarea unor tulburări de reglare neurovegetativă
-a recidivelor: corectarea unor modificări posturale sau funcţionale restante şi
eventual a mecanismelor de TR
 Metodologie:
a) aplicarea de factori termici contrastanţi:
-complex:helioterapie - băi de mare şi nisip cald - băi reci de mare
-complex:helioterapie – ungeri cu nămol – băi de lac
-complex: helioterapie – băi de lac / piscină / râu
b) mişcarea:
-forme de mişcare cu efort fizic  progresiv : alergat, mers
-gimnastică medicală de grup
-înot
-sport terapeutic
c) crenoterapia:
-cură de drenaj bilio-duodenal şi intestinal: AM(ape minerale) sulfuroase, alcaline,
cloruro-sodice
-cură de diureză: AM oligominerale, sulfuroase, alcaline, hipotone
-cură cu efect exictosecretor gastric: AM carbogazoase
d) dietoterapia:
- G la obezi
-asigurarea repausului digestiv
-regim dietetic de cruţare
e ) cura de sudaţie:
-băi (la cadă, piscină, bazin) cu apă minerală sau simplă şi cu T 37C
-băi de aburi
-băi generale de lumină
-împachetarea generală cu nămol

f) aplicarea de factori mecanici:

-masaj
-duş subacval
-duş-masaj
 Indicaţii:
a) în staţiuni:
-de pe litoral (excitant-solicitant): Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol
-din câmpie (excitant-solicitant): Amara, Lacul Sărat, Balta Albă
- zone colinare (sedativ-indiferent, de cruţare) : Govora, Herculane, Olăneşti,
Călimăneşti, Căciulata, Covasna, Geoagiu, Moneasa, Calacea, Ocnele la cei ce
lucreză:în subteran,în mediu cu noxe respiratorii ,la temperaturi  ,în mediu rece şi
umed.
b) în staţiuni cu posibilitate de crenoterapie : (Olăneşti, Borsec, Călimăneşti,
Căciulata, Sîngeorz, Slănic Moldova, Calacea, Lipova, Malnaş-Băi): persoanele de
65-70 ani cu profesii sedentare, hiperponderali şi cu antecedente de constipaţie sau
digestie grea
c) în staţiuni cu ape termale(toate staţiunile permanente) ce practică cure de sudaţie-
dietoterapie-terapie prin mişcare-aplicaţii de factori mecanici la :
-sedentari, hipomobili, hiperponderali
-cei ce intră în categoria de factori de risc pentru afecţiunile cardio-vasculare
2) Cura balneară terapeutică: bolnavi cu suferinţe prezente care au nevoie de un
tratament complex, în condiţii de sanatorizare pe baza unui diagnostic complet (clinic
şi paraclinic) al bolii şi a statusului evolutiv.
Curs balneoclimatoterapie
3) Cura balneară de recuperare: bolnavii cronici cu incapacitate de muncă şi la
unele categorii de deficienţe şi invalizi.
Afecţiuni reumatismale:
Degenerative:
a) climat:
-excitant-solicitant: -de litoral: Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol
-de stepă: Amara, Lacul Sărat
-sedativ-indiferent de coline ; Herculane, Olăneşti, Călimăneşti, Căciulata, Slănic
Moldova, Covasna, Moneasa, Sovata, Vatra Dornei
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-sulfuroase: termale (Herculane, Mangalia) sau cu compoziţie variata (Călimăneşti,
Căciulata, Govora, Nicolina-Iaşi, Mangalia)
-oligominerale termale: Felix, Geoagiu, Moneasa
-sărate: intens (Sovata, Ocna) sau medii (Techirghiol, Lacul Sărat)
c) nămol:
-sapropelic: Amara, Techirghiol, Lac Sărat
-de turbă: Vatra-Dornei
Inflamatorii:
a) climat
-de cruţate în PR: Herculane, Călimăneşti, Pucioasa, Moneasa
-de litoral în SA şi poliartrită psoriazica: Mangalia
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-sulfuroase: Herculane, Călimăneşti, Căciulata, Pucioasa, Mangalia
-oligominerale: Felix, Geoagiu, Moneasa
-sărate: Techirghiol, Amara, Lac Sărat
Abarticulare: ca la cele inflamatorii
Sechele posttraumatice ale aparatului locomotor:
a) climat:
-excitant-solicitant:-de litoral: Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol
-de stepă: Amara, Lac Sărat, Felix, Nicolina-Iaşi
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-oligominerale termale: Felix, Geoagiu,
-sulfuroase: -cu diferite concentraţii: Mangalia, Nicolina-Iaşi
-termale: Herculane, Mangalia
-sărate: Eforie Nord, Techirghiol, Amara, Lac Sărat
Afecţiuni neurologice:
 Periferice:
a) climat: excitant-solicitant: Felix, Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-termale sărate: Eforie Nord, Techirghiol
-sulfuroase: Mangalia
 Centrale:
a)climat:
-sedativ: Moneasa, Călimăneşti, Căciulata, Slănic Moldova, Olăneşti, Tuşnad, Buziaş,
Covasna
-tonizant: Felix, Borsec
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-oligominerale termale: Felix, Moneasa
-sărate în concentraţie medie: Călimăneşti, Căciulata, Slănic Moldova, Olăneşti
-carbogazoase: Buziaş, Covasna, Tuşnad, Lipova
Afecţiuni cardio-vasculare:
 HTA:
a) climat: sedativ de cruţare în sezon cald: Covasna, Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti,
Herculane, Buziaş
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-carbogazoase: Covasna, Buziaş
-sulfuroase în concentraţie - medie:Herculane
- mare: Nicolina-Iaşi
-iodurate: Calimăneşti, Căciulata, Olăneşti
 Cardiopatia ischemică şi status post IM
a) climat: sedativ în sezon cald: Covasna, Buziaş, Herculane
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-carbogazoase: Covasna, Buziaş
-sulfuroase în concentraţie scăzută: Herculane
 Arteriopatii periferice:
a) climat: sedativ: Slănic Moldova, Herculane, Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti
b) crenoterapia cu ape :
-alcaline: Slănic Moldova, Tiuca, Malnaş
-sulfuroase:Herculane, Govora, Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti
-iodurate: Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti
 Sindronul postrombotic:
a) climat excitant: Felix, Tuşnad, Lipova
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-carbogazoase: Buziaş, Covasna, Tuşnad, Lipova
-radioactive: Herculane, Felix
 Limfedemul cronic al memebrelor inferioare:
a) climat: excitant-solicitant: Techirghiol, Tuşnad, Felix
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-sărate: Călimăneşti, Căciulata, Slănic Moldova, Olăneşti, Herculane, Techirghiol
-carbogazoase: Covasna, Buziaş, Lipova, Tuşnad
-radioactive: Felix, Herculane
Afecţiuni respiratorii şi ORL:
a) climat:
-excitant-solicitant de litoral
-sedativ-indiferent subalpin
-tonic-stimulant alpin
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-alcalino-teroase: Biborţeni, Calacea, Lipova, Sîngeorz. Slănic Moldova
-cloruro-sodice-iodurate: Govora, Bazna, Praid
-slab sulfuroase: Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Herculane, Govora
-carbogazoase: Borsec, Buziaş, Covasna, Lipova
c) aerosolizarea de ape minerale:
-cloruro-sodice hipotone şi izotone: Călimăneşti, Căciulata, Herculane, Buziaş,
Olăneşti
-iodurate cloruro-sodice: Govora, Bazna, Praid, Sărata Montană
-sulfuroase calcice: Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Herculane, Govora
Afecţiunile tubului digestiv şi hepato-biliare:
a) climat sedativ de cruţare
b) crenoterapia
● cu ape minerale:
-alcaline (Slănic Moldova, Tiuca, Malnaş, Sîngeorz, Bodoc)   secreţiile
clorhidropeptice gastrice şi a motilităţii gastro-duodenal (la administrarea cu 1,5h
înainte e masă), coleretice şi fluidizante ale bilei
-alcalino-feroase (Slănic Moldova, Singeorz , Vatra Dornei, Calacea, Lipova, Borsec,
Tuşnad, Călimăneşti, Căciulata)  excitosecretorii şi motorii digestive
-sulfuroase cu concentraţie  H2S50-60mg/l (Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti,
Govora, Herculane, Nicolina-Iaşi ) excitosecretorii gastrice, excitomotorii gastrice
şi intestinale, colagoge şi coleretice
-carbogazoase (Borsec, Buziaş, Biborşeni, Vatra Dornei)  excitosecretorii gastrice
-sulfatate sodice=glauberiene şi magneziene=amare (Ivanda,
Breaza)excitosecretorii hepato-biliare şi excitomotorii intestinale
-cloruro-sodice hipotone-izotone şi uşor hipertone (Călimăneşti, Căciulata, Sîngeorz,
Slănic Moldova, Olăneşti, Herculane, Tuşnad)  secreţiilor gastrice şi a
peristaltismului gastro-duodenal şi intestinal
● Indicaţii:
-gastrite cronice, ulcer gastric şi duodenal cronic, sechelele stomacului operat penru
ulcer
-enterocolopatii cronice nespecifice
-colecistopatie cronică nelitiazice (inflamatorie, diskinetică), sechele dupa
colecistectomie
-hepatite cronice persistente
-pancreatite cronice
- persoanele cu risc de a face boli digestive
● contraindicaţii: perioade acute şi active de afecţiunile de mai sus,tumori, calculi
●se efectuează la cel puţin 6 luni de la stingerea puseului acut
c) balneaţie externă cu ape minerale ce corectează tulburările neurovegetative şi
endocrine
-carbogazoase (Tuşnad, Borsec, Buziaş, Covasna, Lipova)
-sulfuroase (Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Govora, Herculane)
-cloruro-sodice (Călimăneşti, Căciulata, Singeorz, Slănic Moldova, Olăneşti)
-oligominerale termale (Felix, Moneasa, Vaţa de Jos)
Afecţiunile cronice ale căilor urinare:
a) climat sedativ de cruţare
b) crenoterapia=cură de diureză
●efecte:-efect mecanic prin diureză:  densităţii urinare=1012,  fluxului
urinar=150-180ml/h  diluţia urinei cu spălare mecanică şi înlăturarea fenomenelor
diskinetice
-efect chimic prin modificarea compoziţiei fizico-chimice a urinei: aport de
substanţe cu modificarea compoziţiei ionice a urinei  înlăturarea condiţiilor
litoformatoare, modificarea pH şi a raportului Ca/Mg
-efect de sterilizare a urinei: debit urinar flux urinar bogat şi continuu ce
împiedică ascensionarea germenilor din vezica urinară spre rinichi (important de
administrat doza de seara pentru că în condiţiile de climostatism  diureza)
- debitului sanguin în medulara renală (ce are numai1/10 din debitul sanguin
renal şi unde sunt de obicei localizate leziunile inflamatorii-infecţioase din nefropatii
interstiţiale şi pielonefrită  aport  de substanţe imunologice sanguine
- hipertoniei osmotice medulare renale (concentraţia osmotică medulară este
de 4 x  decât în plasmă şi deci medulara este vulnerabilă la infecţii)apar
mecanisme imunologice de apărare
●se administrează: 2-3l/zi, în 5-6 porţii inclusiv nocturn, de ape minerale hipotone
-oligominerale: termale=acrototerme (Felix, Moneasa, Vata de Jos,) şi
reci=acrotopege (Călimăneşti, Slanic Moldova, Olăneşti) în diateze mixte
-alcaline (Slănic Moldova, Tinca, Malnaş) şi alcalino-teroase (Slănic Moldova,
Singeorz, Biborţeni, Calacea, Lipova, Vatra Dornei) în diateză urică
-sulforoase (Herculane, Govora, Olăneşti, Călimăneşti, Nicolina-Iaşi,
Mangalia) în diateză urică
-carbogazoase simple (Borsec, Lipova) în diateză oxalică şi cu componente
alcalino-feroase (Bodoc, Ciunget) în diateza urică
●indicaţii: litiază renală
●contraindicaţii: litiaze obstructive, rinichi polihezic, calculi mari sau dinerticulari,
tumori renale
 Boli de metabolism şi nutriţie:
 Diabetul zaharat:
a) crenoterapia cu ape minerale
-sulfuroase (Herculane, Gorova, Călimăneşti, Olăneşti) şi sulfatate (Breaza, Ivanda )
  producţia de insulină în celulele β pancreatice,  acţiunea insulinazei,
ameliorează trecerea inslinei prin membrana celulară, ameliorează transportul
glucozei prin membrana celulară
-alcaline (Slănic Moldova, Tinca, Malnaş)optimizarea efectului
insulinei,influenţează favorabil metabolismul lipidic şi funcţia hepato-biliară cu
ameliorarea glicogenogenezei
 Obezitatea:
a) crenoterapia cu ape minerale accelerează tranzitul:
-alcalino-feroase (Călimăneşti, Borsec,Tuşnad, Slănic Moldova, Sîngeorz)
-sulfuroase (Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Govora, Herculane)
-sulfatate (Ivanda, Breaza)
-cloruro-sodice hipotone (Călimăneşti, Căciulata, Sîngeorz, Olăneşti)
b) balneaţie externă cu ape minerale termale  cura de sudaţie
 Guta şi hiperuricemiile:
a) crenoterapia cu ape minerale:
-oligominerale termale = acrototerme (Felix, Moneasa, Vaţa de Jos) şi
reci=acrotopege (Călimăneşti, Slănic Moldova, Olăneşti)
-alcaline (Slănic Moldova, Tinca, Malnaş) şi alcalino-feroase (Slănic Moldova,
Sîngeorz, Biborţeni, Calacea, Lipova, Vatra Dornei)
-iodurate mixte (alcaline, cloruro-sodice, sulfuroase), hipotone şi izotone
(Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti)
-sulfuroase (Herculane, Olăneşti, Govora, Călimăneşti, Nicolina-Iaşi)
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-oligominerael termale (Felix)
-sulfuroase termale (Mangalia)
 Afecţiuni ginecolgice:
a) climat:
-de relaxare (Moneasa) în fenomenele hiper
-tonicizant (litoral, alpin) în fenomenele hipo
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-sulfuroase (Herculane, Govora, Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Borsec, Tuşnad) în
sterilitate, colpite, leucoze, climacterium
-cloruro-sodice slab concentrate (Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Tuşnad, Sîngeorz,
Slănic Moldova) în tulburări de statică, prolaps
-sărate iodurate (Covasna, Bazna) în procese aderenţiale, ginecopatii pe fond de
hipotoidie

Afecţiuni dermatologice
a) climat
-marin şi subalpin (Borsec, Herculane, Govora, Covasna, Tuşnad) în:
-dermatoze imuno-alergice de origine endogenă, exeme cronice, urticarie,
-dermatită exematiformă, neurodermite
-marin şi subalpin (Sinaia) în eritrodermie
-marin în exeme exudative, psoriazis, furunculoze, sindroame seboreice, TBC
cutanat, lichen
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-sulfuroase (Herculane, Govora, Pucioasa, Călimăneşti-Căciulata,Olăneşti) în
dermatoze alergice, furunculoze, micoze, neurodermite, psoriazis
-carbogazoase (Buziaş, Covasna, Tuşnad, Lipova) în sclerodermie, dermatită
pigmentată şi purpurică
Afecţiuni endocrine:
 Patologia hiper:
a) climat sedative de cruţare
b) balneaţie externă cu ape minerale carbogazoase
 Patologia hipo:
a) climat:
-excitant solicitant (Mangalia, Felix, Amara)
-tonic stimulant (Tuşnad, Borsec, Sinaia, Vatra Dornei)
b) balneaţie externă cu ape minerale:
-sulfuroase (Mangalia, Nicolina-Iaşi)
-iodurate (Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Govora, Bazna, Icoana)
4) Contraindicaţii generale:
-afecţiuni febrile acute şi afecţiuni cronice în perioada de exacerbare, boli infecţioase
în perioada de contagiozitate
-boli venerice în stare de contagiozitate (sifilis, gonoree), purtătorii de germeni
patogeni (streptococ hemolitic, AgHb)
-stări caşectice indiferent de cauză, tumori maligne indiferent de formă-sediu- stare
evolutivă, hemoragii repetate şi abundente de orice natură
-sarcină patologică în orice lună şi sarcină normală mai mare de trei luni, epilepsie
-boli de sânge sau sistemice cronice cu alterarea stării generale (anemie pernicioasă,
leucemie, limfoame), purtători de germeni sau infestaţi cu parazitoze
-psihopatii cu tulburări de comportament social, alcoolism cronic cu tulburări neuro-
psihice, toxicomanii
-bolnavi la limita decompensării de organ, boli dermatologice cu potenţial de
contagiune sau leziuni mari inestetice, insuficienţă cardio-renală-hepatică manifestată
-bolnavi care nu se pot autoservi (sunt trimişi în sanatorii speciale)

TERAPIE OCUPATIONALA
Scurt istoric
Metode cu orientare “ocupaţională” se foloseau încă din antichitate.Valoarea
medicală a muncii a fost subliniată la chinezii antici, apoi de către medici diverși, de
seamă ai antichităţii precum Herodicos, Hipocrate, Galenos.
Termenul de “ocupational therapy”, introdus de E. Barton (New York,1915), este
adoptat de ţările de limbă engleză, iar cel de “ergoterapie”, propus de E.C. Reil în
1914, în ţările francofone (provine din limba greacă - ergon=muncă).La noi, cele
două noţiuni sunt preluate diferenţiat, motivaţia constând în modul diferit de
organizare şi desfăşurare. Astfel, specialiştii definesc terapia ocupaţională ca fiind
metoda terapeutică cu semnificaţie mai largă, în care se includ activităţi variate, al
căror scop nu este obligatoriu de realizare a unor  bunuri materiale.Ergoterapia este
considerată de aceeaşi specialişti în domeniu, ca fiind metoda care are şi un scop
productiv, cu valoare materială bine definită.

Locul şi rolul terapiei ocupaţionale în cadrul kinetologiei şi al recuperări

medicale

AOTA=asociaţia americană de Terapie ocupaţională

ADL=activitate din viaţa zilnică
Termenul ocupaţie se referă la un grup de activităţi şi sarcini cotidiene,
numite, organizate şi cărora li se atribuie valoare şi semnificaţie de către indivizi
şi o cultură. Ocupaţia reprezintă tot ceea ce fac oamenii ca să-şi ocupe timpul
incluzând a avea grijă de ei (autoângrijire), a se bucura de viaţă (activităţi de
timp liber) şi a contribui la progresul social şi economic al comunităţii
(productivitate).
Terapia ocupațională poate fi definită ca fiind o activitate mentală sau fizică, prescrisă
si dirijată, pentru obiectivul bine determinat de a contribui la refacerea sau grăbirea
ei, în urma unei boli sau unei leziuni.
Terapia ocupațională, o metodă de tratament a anumitor tulburări fizice sau mentale,
prescrisă de medic si aplicată de specialisti calificați, folosind munca, sau orice altă
ocupație, în vederea vindecării afecțiunii sau sechelelor sale.
  Terapia ocupaţională are o mare varietate de înţelesuri, astfel:
-Terapia ocupaţională este o profesie care ajută o persoană cu incapacitate să-şi
câştige potenţialul maxim pentru independenţă şi productivitate în propria viaţă.
-Terapia ocupaţională îndrumă indivizii să se ajute singuri, să facă ce este necesar cu
ce pot .
-Terapia ocupaţională este arta practică de a promova independenţă funcţională prin
utilizarea activităţilor vieţii zilnice şi/sau modificând echipamentul sau mediul, când
este necesar, pentru A.D.L.-uri.
-Terapia ocupaţională foloseşte „activităţi pentru creşterea şi restaurarea stării fizice
şi psihice ale unei persoane la nivel funcţional necesar vieţii cotidiene”.
-Terapia ocupaţională este terapia care ajută o persoană să se adapteze mediului, sau
adaptează mediul pentru nevoile unei persoane, astfel încât aceasta să devină capabilă
să-şi desfăşoară viaţa cu demnitate şi respect de sine.
-Terapia ocupaţională este o profesie pentru sănătate care contribuie la independenţa
fizică şi emoţională ca şi la starea de bine a individului – stare ce se realizează prin
utilizarea unor activităţi selectate.
-Terapia ocupaţională promovează calitatea vieţii restaurând, reîntărind şi crescând
participarea indivizilor la activităţile necesare vieţii
-Terapia ocupaţională este o „terapie funcţională” având ca obiectiv
educarea pacientului la cel mai înalt nivel funcţional posibil care să-i permită să
efectueze toate activităţile vieţii acestuia. Acest obiectiv se poate atinge prin trei
direcţii de lucru:
- adaptând activităţile individului în aşa fel încât „să facă” ce ar trebui„cu ce poate”;
- adaptând mediul înconjurător la deficientul funcţional al pacientului;
- adaptând meniera unei persoane de a realiza o sarcină.
Rolul terapiei ocupaţionale constă în:
-evaluează tipurile de activităţi ocupaţionale trecute şi prezente, pe care le poate
executa individul;
-identifică disfuncţiile privind activităţile ocupaţionale;
-identifică comportamentele disfuncţionale din gestică şi impactul lor asupra
activităţilor ocupaţionale;
-remediază sau compensează disfuncţiile din activităţile ocupaţionale şi din gestică;
-facilitează sau structurează schemele de mişcare din activităţile ocupaţionale,în
funcţie de vârstă şi de rolul pe care îl are de îndeplinit pacientul în viaţa zilnică.

BILANŢUL CLINIC AL RESTANTULUI FUNCŢIONAL PENTRU

PRESCRIEREA TERAPIEI OCUPAŢIONALE
Principii în terapia ocupaţională
 Noţiunea de „ocupaţie” nu se referă strict la serviciul pe care-l are un individ.Terapia
ocupaţională înţelege prin ocupaţie o sumă de activităti din cele mai variate domenii
pe care individul le realizează în cursul zilei şi care dau înţeles vieţii lui.
Aceste activităţi se referă:
-autoîngrijirea zilnică;
-munca;
-activităţi educaţionale;
-activităţi de divertisment în timpul liber;
-hobby-uri;
-alte activităţi.
Cel care indică şi efectuează terapia ocupaţională trebuie să ofere următoarele
servicii: 1.Evaluarea capacităţii funcţionale a subiectului, a restantului funcţional.
2.Evaluarea mediului de viaţă, acasă şi la locul de muncă.
3.Programe de asistenţă terapeutică/recuperare atât cu metode specifice, cât şi
ajutătoare.
4.Recomandarea şi antrenarea pacienţilor în utilizarea unor echipamente adaptative
care înlocuiesc sau ajută funcţiile pierdute.
5.Instruirea familiei şi îngrijitorilor asupra modului de ajutor pe care trebuie să-l dea
pacientului.
6.Sprijinul şi asistarea efectelor emoţionale, sociale,cognitive cauzate de boli şi
traumatisme.
7.Cunoştinţele asupra creşterii şi dezvoltării copilului şi a perturbărilor tardive
detreminate de abaterile de la dezvoltarea normală.
De metodele terapiei ocupaţionale beneficiază următoarele cazuri:
-bolnavi neurologici;
-bolnavi cu artropatii cronice inflamatorii , degenerative etc.;
-cei cu sechele posttraumatice;
-bolnavi cardio-pulmonari;
-bolnavi cu probleme de sănătate mintală;
-bolnavi cu probleme de comportament, cu probleme cognitive;
-bolnavi cu afecţiuni senzoriale;
-amputaţi;
-arşi;
-pacienţi cu probleme : dependenţi de droguri, alcool, cu abuzuri alimentare
-copii cu tulburări de dezvoltare neuromusculară;
-vârstnici cu sindromul de decondiţionare fizică.
Terapia ocupaţională are trei preocupări esenţiale:
-Evaluarea
-Tratamentul
-Consultanţa
Evaluarea pacientului cuprinde:
a. încadrarea în cele trei grupe:
- infirmitate
- incapacitate
- handicap
b. evaluarea mediului: acasă, la locul de muncă, la şcoală, agrement.În faza evaluări
se recomandă tratamentul.
Mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
Dintre mijloacele recuperatorii folosite, sub forma unor dispozitive şi aparate
auxiliare, fac parte ortezele (corsete, atele), folosite pentru a menţine permanent în
poziţie corectă anumite segmente (membre, coloană vertebrală), protezele (membre
artificiale pentru înlocuirea celor amputate sau prelungirea bonturilor), diferite
aparate şi dispozitive ingenioase.
Activitatea complexă de recuperare, care cuprinde măsuri medicale, sociale şi
profesionale, implică specialişti din diverse domenii: medici,
bioingineri, psihopedagogi, economişti, ergonomi, kinetoterapeuţi. Printre atribuţiile
acestor specialişti se includ şi cele legate de imaginarea şi realizarea unor dispozitive
tehnice auxiliare, pentru persoanele cu diferite handicapuri, pentru a le asigura
autonomia.
Dispozitivele, din punct de vedere al destinaţiei sunt clasificate în:
- mijloace de deplasare (bastoane, cârje, fotolii rulante, triciclete, biciclete,automobile
speciale, dispozitive de acces în mijlocele de transport în comun);
- dispozitive folosite în activitatea curentă de fiecare zi (autoservire la îmbrăcare-
dezbrăcare, la spălare, toaletă, servirea mesei, culcare, etc.);
- mijloace audio-vizuale şi recreative, inclusiv sportul şi dansul;
- dispozitive auxiliare menajere pentru femei la domiciliul lor (pentru cusut, călcat,
gătit, spălat, curăţat, amenajarea interioarelor);
- dispozitive şi mijloace profesionale (instrumente de lucru adaptate caformă,
greutate, mod de acţionare, pentru uşurarea prehensiunii şi folosirii,sisteme de
comandă şi de plasare la distanţă a unor obiecte).
Ca formă modernă şi interdisciplinară, recuperarea, prin preocupările ei faţă de
individ şi prin scopul final urmărit, se realizează prin munca în echipă a tuturor
specialiştilor, prin colaborarea între medicul specialist (chirurg, neurolog, cardiolog,
psihiatru, pediatru, recuperator, gerontolog), psiholog, logoped,terapist ocupaţional/
ergoterapist, asistent social, economist, jurist, sociolog, protezist şi ortezist,
biotehnician, etc

TIPURILE TERAPIEI OCUPAŢIONALE: SPECIFICĂ ŞI NESPECIFICĂ,

REGULI DE APLICARE, TEHNICI
Conceptul francez de terapie prin muncă, metodă de tratament a unor boli
încare munca este procesul activ, ergoterapie, a pornit de la analiza gestualităţii
umaneobservate în efectuarea celor mai variate meserii şi activităţi. Au fost studiate
1300 de meserii şi s-a constat că există doar 43 de gesturi diferite în executarea lor,
din care 27 sunt gesturi ale mâinii. In diferite activităţi aceste gesturi de bază se
combină îndiverse moduri.
Şcoala franceză de terapie ocupaţională consideră că există două tipuri de
ergoterapie:
- specifică sau analitică
- nespecifică sau globală.
 Terapia ocupaţională specifică se adresează direct deficitului funcţional propriu-
zis, articulaţiei afectate.
Terapia ocupaţională nespecifică se adresează prin diverse ocupaţii întregului
organism, pentru a-l educa să participe la limitarea consecinţelor deficitului
funcţional. De exemplu un hemiplegic va executa activităţi, atât cu partea
paralizată,cât şi cu cea sănătoasă, în felul acesta creşte performanţa întregului
corp.Şcoala franceză denumeşte, deasemenea, activităţile utilizate în terapia
ocupaţională ca şi „tehnici” înţelegându-se părţi gestuale extrase din
ocupaţiile practice umane.
Aceste „tehnici” se clasifică în 6 grupe:
1.Tehnici de bază sunt gestualităţi extrase din următoarele meserii:
-olărit;
-prelucrarea lemnului;
-împletit nuiele, rafie, papură;
-ţesut la război sau la gherghef;
-prelucrarea fierului.
Aceste activităţi se numesc de bază deoarece fiind cele mai vechi meserii ale omului,
se consideră că fiecare subiect ar avea o aptitudine „naturală” de a le
executa,indiferent ce profesie are.In cadrul terapiei ocupaţionale, unui pacient i se pot
recomanda, în funcţie de deficitul funcţional, 1-2-3 tehnici – gesturi dintr-o anumită
meserie, sau toate gesturile. Ele se pot executa cu sau fără ajutor
2.Tehnici complementare : sunt reprezentate de celelalte activităţi utilizate de
terapia ocupaţională:
- marochinăria, cartonaj, tipografie, dactilografia,computer, ambalaj, bucătărie,
lăcătuşărie. Se poate utiliza parţial sau totalgestualitatea activităţii.
3.Tehnici de readaptare sunt foarte importante, ele reprezintă activităţile vieţii
zilnice. Pentru creşterea performanţelor sunt necesare unele adaptări şi echipamente
speciale.
4.Tehnici de exprimare , includ toate preocupările cu caracter artistic şi pe cele cu
rol de comunicare. Au un puternic impact asupra psihicului.
Exemple:desenul, pictura, sculptura, gravura manipularea marionetelor, muzica,
scrisul, vorbitul, gestica expresivă.
5.Tehnici recreative sunt utilizate în pauzele dintre celelalte tehnici, de exemplu:
table, jocuri de cărţi , jocuri distractive adaptate handicapaților (sah cu piese grele,
fotbal de masă cu minge de ping-pong mobilizată cu pompițe de mână, popice, țintar
cu piese care se înfig în găuri preformate, jocuri cu figurine de plumb, etc.
Jocurile pot fi adaptate pentru deficitul pacientului, ca şi greutate sau volum.
6.Tehnici sportive , care au pe lângă caracterul recreativ au şi alt rol
(badminton,golf, tenis de masă, tras cu arcul, popice, înot ciclism – se pot utiliza doar
părţi gestuale ale acestor sporturi, în funcţie de pacient.
AOTA clasifică metodele de lucru ale terapiei ocupaţionale în 3 tipuri:
A – esenţiale – semnificative;
B – neesenţiale – nesemnificative;
C – ajutătoare.
Activitatea ocupaţională trebuie să trezească interesul pacientului.
In alegerea activităţii ocupaţionale trebuie ţinut cont de următoarele:
-să aibă un scop direct;
-să se justifice pentru un anumit pacient, adică să fie acceptată de acesta;
-să solicite o participare activă fizică şi mintală;
-să realizeze recuperarea deficitelor prezentate de pacient;
-să dezvolte abilităţi care să mărească performanţe de viaţă;
-să nu fie periculoase, să nu producă leziuni, să nu polueze;
-să fie variate, să nu plictisească, să nu fie costisitoare;
-să existe condiţiile pentru a putea fi executate.
Pentru atingerea scopului terapeutic, activitatea ocupaţională trebuie să poată fi
adaptabilă şi gradabilă.Adaptabilitatea se referă la posibilitatea de a adapta activitatea
la condiţiile generale şi speciale ale pacientului: poziţia de lucru, adaptarea
materialelor de lucru, a uneltelor, la deficitul funcţional care trebuie recuperat. De
asemenea, activitatea trebuie să fie adaptabilă şi la mediul de lucru.Activitatea
ocupaţională trebuie să poată fi gradabilă. Aceasta trebuie să permită creşetrea
solicitării pe măsură ce pacientul îşi îmbunătăţeşte capacitatea funcţională. Gradarea
are în vedere funcţiile de bază: amplitudinea de mişcare, forţa,rezistenţa,
coordonarea, abilităţile de percepţie cognitive şi sociale.
Scopul T.O.
- stimularea încrederii în sine a bolnavilor si dezvoltarea firească a personalității;
- organizarea unui program de miscări dirijate în condiții de lucru;
- constatarea capacităților si înclinațiilor restante ale bolnavului;
- corelarea recuperării medicale cu cea profesională;
- reinsercția cât mai rapid cu putință în viața socială economică si profesională.
Prin ocupație si muncă se realizează orice activitate, mai mult sau mai puțin utilă si
cu multiple posibilități de rezolvare, iar prin selectarea activităților se ajunge la
atingerea scopului urmărit. Pentru recuperarea gestuală a deficientului, ergoterapia se
transformă într-o gimnastică utilă care folosită metodic si progresiv, duce la munca
organizată de la cele mai simple la cele mai complexe forme.

Obiectivele si efectele T.O.

A. Principalele obiective ale T.O.sunt:
1. Înlăturarea tulburărilor funcționale pasagere simple sau multiple, prezente într-o
serie de afecțiuni sau în variate asociații morbide, în care este necesară reeducarea
gestuală, deci recuperarea unui deficit motor;
2. Reeducarea mijloacelor de exprimare,implicând vorbirea, atitudinea,
comportamentul;
3. Restabilirea independenței bolnavului, sub aspect psiho-somatic.
În rezolvarea tuturor acestor obiective va trebui să se țină seama de cele „10
comandamente” ale existenței integrate a handicapatului propuse de Holander : viața
de familie, locuință, alimentație, instrucție, educație si formare, petrecerea timpului
liber, servicii publice, asociație, situație economică, activități politice.
B. Efectele T.O.:
1.Efectele fizice - constau în menținerea funcției tuturor grupelor musculare atât
pentru regiunea afectată cât si pentru celelalte regiuni si conservarea unei bune funcții
a articulațiilor neimplicate în procesul patologic si întărirea musculaturii deficiente.
Prin miscări analitice si globale se obțin rezultate bune pe linia obținerii îmbunătățirii
amplitudinii de miscare a cadenței si a progresiei;
2.Efecte psihice se reflectă în calmarea stării de neliniste a pacientului, dezvoltarea
atenției, dispariția descurajării si renasterii speranței, păstrarea obisnuinței
activităților zilnice si diminuarea complexelor de inferioritate; 3.Efectele psiho-
sociale se concretizează în întreținerea relațiilor cu celelate persoane în căpătarea
încrederii în sine si în alții si în obținerea perspectivei de încadrare socială în viitor.

Formarea autonomiei personale vizează autoservirea si autonomia în mediul

ambiant
A.În cadrul autoservirii sunt vizate următoarele componente ale autonomiei
personale: a.Corpul omenesc;
b.Igiena personală;
c.Îmbrăcămintea;
d.Încăltămintea;
e.Hrana;
f.Bucătăria;
g.Veselă – tacâm;
h.Dormitorul
În procesul de învațare se folosesc diferite activități si jocuri prin care copilul este
familiarizat cu mediul în care se desfăsoară activitatea si instrumentele necesare
pentru realizarea activității si rolul pe care îl are acea activitate.
B. În cadrul autonomiei personale în mediul ambiant se urmăreste relațiile cu si din
familie si
pregătirea acestuia pentru viața de familie;
Formarea autonomiei sociale
În acest segment se urmăreste obținerea sau îmbunătățirea următoarelor segmente:
a. Autonomia în clasă –scoală;
b. Autonomia în afara clasei si a scolii;
c.Autonomia în mijloacele de transport;
d.Cunoasterea mediului social;
e.Normele de comportare civilizată;
f. Autonomia în manipularea financiară; g.Relații în micro si macrogrupurile sociale
(relațiile cu familia, relații în grupul scolar; relații în macrogrupul social),
h. Relații între sexe, educație sexuală;
i.Viața de familie.
Activități de socializare
- vizite în: parcuri, expoziții, muzee, instituții publice, intreprinderi, magazine;
- excursii – pe diverse teme în funcție de capacitățile de înțelegere a grupului sau cu
teme prevăzute de programa scolară;
- vizionări : filme, teatre, spectacole muzicale, întreceri sportive, programe TV.,
video, diafilme;
- competiții inter-clase, inter-scoli cu conținut cultural, artistic, sportiv;
- audiții: povesti, muzică, concerte, diverse spectacole;
- serbări, sezători, teatru de păpusi, scenete, dramatizări;
- participarea la diverse manifestări ocazionate de sărbători naționale internaționale si
religioase;
- inițiative proprii de organizare a timpului liber;
- crearea de cluburi (croitorie, bucătărie,muzică, pictură, foto, etc.);
- înscrierea individuală a tinerilor la cluburi sportive din localitate;
- amenajarea spațiului de joacă si a altor spații pentru desfăsurarea de diverse
activități;
- organizarea unor tabere de vară cu scopul de întâlnire a copiilor instituționalizați cu
alți copii din exterior

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN AFECŢIUNILE

LOCOMOTORII
Elementele caracteristice ale bolnavului motor rezidă în recurgerea la o
activitate corectoare a unui deficit muscular, necesitând respectarea regulilor unei
ergoterapii specifice.Activităţile curente ale vieţii cotidiene, alese în funcţie de
priorităţi, impun realizarea independenţei bolnavului în practicarea lor. În funcţie de
nevoile diverse, antrenarea acestuia în activităţile prioritare de autoservire,
bolnavul cu afecţiuni motorii trebuie asistat şi solicitat permanent. El
trebuie să fie încurajat,ajutat, iar familia lui să fie informată permanent cu privire
la starea în care acesta se află.Procesul muncii, în afară de latura psihologică pe care
o susţine, are un caracter fizic tonic, travaliul muscular dinamic având în acest sens
rolul determinant.Starea de boală, anormală pentru organism, produce modificări în
activitatea pacientului. Durata acestei stări depinde de diagnostic, de gradul
de inacţiune, de perioada impusă de tratamentul medical, dar şi de
componenta psihică a bolnavului.În cazul bolnavilor cronici sau al celor greu
recuperabili, inactivitatea întârzie însănătoşirea, duce la pierderea capacităţii
de autoservire şi de muncă. 
Persoanele cu afecţiuni cronice, cu deficienţe motorii marcante, prin terapie
ocupaţională şi ergoterapie sunt ajutaţi să-şi dezvolte noi forţe, noi
îndeletniciri.Bolnavii motori care devin inactivi pe o perioadă lungă de timp, îşi
pierd posibilităţile de a acţiona fizic şi încrederea în vindecare şi redresare.
Infirmii motori ce beneficiază de terapie ocupaţională şi ergoterapie, prin activităţile
de muncă şi alte ocupaţii diverse se clasifică după Louis Pierquin şi
colaboratorii,astfel :
-infirmi paraplegici şi tetraplegici (paralizia membrelor inferioare sau atuturor celor
patru membre);
-infirmi hemiplegici (paralizia pe o jumătate de corp);
-infirmi motori cerebrali (afecţiuni neurologice diverse);
-copii cu traumatisme craniene;
-afecţiuni traumatice ale membrelor superioare;
-afecţiuni traumatice ale membrelor inferioare;
-copii cu mari handicapuri motorii;
-adolescentul handicapat motor grav, în urma poliradiculonevritelor, polinevritelor şi
neuropatiilor periferice.
În domeniul neurologiei, recuperarea vizează readucerea bolnavului invalid în urma
unei boli cu acest specific, la o performanţă fizică şi psihică cât mai aproape de
normal, precum şi prevenirea şi tratarea sechelelor tardive.În situaţia bolnavilor
paraplegici şi tetraplegici, terapia ocupaţională şi ergoterapia, încearcă reducerea
deficitului motor rezultat din leziunea sau întreruperea căilor medulare, cu ajutorul
mişcărilor şi gesturilor reeducative.Acolo unde deficitul motor este irecuperabil, se
recurge la compensarea mişcărilor pierdute prin folosirea aptitudinilor restante, la o
adaptare fizică şi psihologică la cerinţele vieţii de zi cu zi. Dobândirea independenţei
la aceşti bolnavi este primul scop al terapiei de orice tip, inclusiv al terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei, uneori atins cu eforturi imense, atât din partea
pacientului cât şi a terapeuţilor implicaţi în recuperarea lui.Recuperarea bolnavului
hemiplegic este deosebit de mult ajutată de terapia ocupaţională şi ergoterapie, prin
antrenarea membrelor plegice după reguli neurofiziologice. Acest tip de handicap
beneficiază de o solicitare din partea terapeutului prin care se caută asigurarea
independenţei pacientului faţă decerinţele cotidiene. În cazul hemiplegiilor vasculare,
un program de recuperare corect şi la timp aplicat, conduce la o recuperare parţială
sau integrală a cca. o treime din cazuistica de acest profil, la o autonomie existenţială
la aproximativ jumătate din numărul de cazuri, iar ortostatismul şi mersul este
redobândit aproape de toţi cei afectaţi de acest factor morbid. Recuperarea
hemiplegicului vascular este în concordanţă cu gravitatea handicapului motor,
localizarea leziunii, natura şi vechimea bolii, vârsta şi sexul bolnavului. Reeducarea
handicapului motor cerebral se realizează într-un centru de recuperare, la ea
contribuind o echipă de specialişti printr-o muncă specializată, de lungă durată. Orice
câştig pe plan motor, spaţial, corporal, sunt fructificate, devenind gesturi cetind să
confere bolnavului din ce în ce mai multă independenţă.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în recuperarea bolnavilor cu afecţiuni ortopedico-
traumatice ale aparatului locomotor
Afecţiunile ortopedico-traumatice datorate în principal accidentelor (de muncă, de
circulaţie, etc.) interesează atât capacitatea fizică cât şi psihică a celor în cauză,
uneori până la scoaterea lor din activitate.Frecvenţa acestora, în viaţa de zi cu zi este
însemnată, iar consecinţele destul de importante atât prin gravitatea lor cât şi prin
durata invalidităţii pe care o antrenează. Persoanele aflate într-o astfel de situaţie,
datorită scoaterii pe o perioadă de timp din activităţile şi ocupaţiile lor, pe lângă
suferinţa fizică generată de traumatism pot avea tulburări ale stării psihice, urmare a
izolării ce rezultă din invaliditatea respectivă. Aspectul complicaţiilor survenite în
cazul acestor afecţiuni a căror recuperare este uneori de lungă durată, sunt complexe:
fizico-psiho-sociale.Ele pot afecta viaţa de familie, profesională şi socială a
bolnavului respectiv.Diminuarea acestor efecte cât şi scurtarea perioadei de
convalescenţă se poate realiza apelând în paralel cu actul medical (în completarea
acestuia) la terapii recuperatorii care vizează în primul rând autonomia
bolnavului.Terapia ocupaţională şi ergoterapia în cazul afecţiunilor traumatice
completează efectele medicale curative şi preventive, alături de celelalte metodede
reeducare (ortopedia, chirurgia plastică, kinetoterapia).
Scopul urmărit este reîntoarcerea bolnavului cât mai repede posibil la viaţa anterioară
accidentului (îmbolnăvirii) într-o stare fizică şi psihică bună. Activităţile de terapie
ocupaţională şi ergoterapie sunt propuse de medicul specialist în urma unor testări a
bolnavului în privinţa potenţialului său funcţional recuperat, cu participarea
psihologului şi a ergoterapeutului.
 Particularităţile ergoterapiei la subiecţii cu traumatisme ale membrelor 
Recuperarea prin ergoterapie prezintă o importanţă deosebită în cazul traumatismelor
membrelor superioare la care se urmăreşte redobândirea forţei,mobilităţii,
prehensiunii, coordonării, abilităţii, preciziei.Un loc deosebit în obţinerea acestor
calităţi îl are exerciţiul fizic, mişcarea naturală, prin activităţi normale. Nu sunt
excluse nici elementele de mecanică (aparate, dispozitive) pentru a ghida şi susţine
mişcarea, dar numai acolo unde sunt cu adevărat necesare.
Kinetoterapia este metoda de bază în recuperarea traumatismelor membrelor,
ergoterapia constituind o prelungire a acesteia.Dintre activităţile ergoterapeutice,
ţesutul şi tâmplăria permit o instruire destul de rapidă pentru obţinerea unor
obiecte.Prin specificul lor, aceste acţiuni solicită subiectului repetarea aceloraşi
mişcări, dozarea lor făcându-se în acord cu progresul realizat.Dispozitivele de lucru
în aceste domenii (activităţi - ţesut, tâmplărie în atelierele de ergoterapie) au
posibilităţi de reglare, de adaptare la posibilităţile pacientului, pe care ergoterapeutul
le poate utiliza în cazul în care observă oboseala pacientului sau apare
durerea.Alegerea activităţii se face de comun acord cu pacientul, căruia i se explică
atât modul de acţionare cât şi influenţa gesturilor asupra progresului
recuperării.Instruirea se face treptat, în condiţii ce respectă posibilităţile de
momentale pacientului, urmărindu-se reantrenarea în muncă.Exersarea acestor
deprinderi se face după programul kinetoterapeutic, timpde 1/2-1 oră, consolidând
efectele celorlalte metode de recuperare.Pe lângă efectele terapeutice, aceste activităţi
au efecte benefice asupra stării psihice a bolnavului, rol recreativ şi de destindere.În
cazul traumatismelor cu necesitatea amputării unor segmente, terapia ocupaţională şi
ergoterapia au rolul de a-l educa pe invalid în vederea reluării activităţilor specifice
autoservirii, a recâştigării independenţei în viaţa cotidiană.Ulterior acesta va urmări
recuperarea sub aspect socio-profesional adaptată posibilităţilor restante.
 Forme de aplicare a ergoterapiei în traumatismele aparatului locomotor 
Activităţile de ergoterapie în traumatismele (afecţiunile) aparatuluilocomotor trebuie
folosite cât mai precoce, incluse în complexul tratamentelor  recuperatorii, adaptate
stării generale a bolnavului, stadiului şi formei leziunilor suferite.
Ele respectă anumite scheme de tratament şi sunt aplicate de specialişti,încercând să
dezvolte calităţi şi deprinderi cu un scop precis, motivat. Obţinerea mişcărilor poate fi
ajutată de mecanisme concepute special pentru o anumită mişcare, iar instrumentele
sunt reglate sau modificate după nevoie.Desfăşurarea activităţii de terapie
ocupaţională şi ergoterapie poate începe încă din faza în care bolnavul este “la pat”,
când nu se poate deplasa în atelierulde ergoterapie, prin adaptări speciale, în scopul
îndepărtării monotoniei, oferindu-i o preocupare cu efecte terapeutice asupra
segmentului lezat, dar şi de întreţinerea întregului organism. Dintre acestea amintim:-
jocuri terapeutice (manuale: şahul, ţintarul sau adaptate pentru picior: jocul de
minifotbal, etc.);-ţesutul la război ,-modelaj în plastilină;-decupaje;-desen, pictură;-
diferite împletiri de fire, de sfoară, şnur, trestie, papură;-dactilografie recreativă;-
activităţi utilitare şi gospodăreşti.Pe lângă acestea se urmăreşte reeducarea
autoservirii: mâncatul, îmbrăcatulşi dezbrăcatul, spălarea, bărbieritul.
Orientarea şi reorientarea profesională a pacienţilor cu traumatisme ale aparatului
locomotor 
În cazul unor traumatisme grave, recuperarea integrală a deficitelor nu este
întotdeauna posibilă, fiind necesară orientarea sau reorientarea profesională
a persoanelor în cauză. Activităţile în aceste situaţii trebuie alese în conformitate cu
infirmitatea sau deficienţa lor, cu aptitudinile fizice şi intelectuale ale
pacientului.Analizarea fiecărei situaţii va urmări:
-atitudinea caracteristică, poziţia şi durata solicitată în activitatea respectivă;-
mişcările, amplitudinea, forţa şi ritmul solicitate;
-solicitarea sub aspectul percepţiilor senzoriale şi ale reflexivităţii;
-contraindicaţii ale mediului sau materialelor cu care vine în contact.În cadrul
orientării şi reorientării profesionale trebuie urmăriţi cei patru parametri vitali ai
fiecărui individ; capacitate morfofuncţională, stare psihică, pregătire profesională şi
conduită socială, care trebuie să obţină valori optime.
Complexul terapeutic în cazul persoanelor care au suferit traumatisme ale aparatului
locomotor includ terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode terapeutice preţioase,
experienţa acumulată pe plan mondial dovedind acest fapt.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIALA COPILUL CU

INFIRMITATE MOTORIE CEREBRALĂ (I.M.C.)
Conform definiţiei date de OMS copilului cu handicap motor “este copilul care nu
poate participa în decursul unei perioade apreciabile de timp la activităţile sociale,
recreative, educative sau profesionale ale vârstei sale”.Terapia ocupaţională şi
ergoterapia la copil fac parte dintr-un complex de tratament de reeducare a
aptitudinilor fizice şi psihice.Munca cu copilul deficient este complexă, în acest
domeniu terapia îmbinându-se cu educaţia. Obiectivele urmărite sunt:
-contribuţia la procesul recuperator;
-pregătirea copilului pentru integrarea socială şi şcolară;
-contribuţia la şcolarizarea cât mai eficientă;
-orientarea şi integrarea profesională.Activitatea de recuperare a copiilor cu diverse
afecţiuni se desfăşoară înunităţi specializate: secţii, spitale, sanatorii balnoclimaterice,
cămine-spital, unde copiii sunt internaţi, dar şi ambulator acolo unde există
posibilitatea, în cabinet sau centre specializate.
Gama largă a tulburărilor de sănătate prezentă la copii necesită intervenţia unei
echipe complexe interdisciplinare în scopul recuperării: medic,kinetoterapeut,
ergoterapeut, psiholog, logoped şi nu în ultimul rând a părinţilor.Concepţia actuală în
ce priveşte tratamentul prin terapie ecupaţională şi ergoterapie are caracteristici ce
depăşesc simpla joacă de copil. În terapia ocupaţională şi ergoterapia la această
vârstă, copilul este solicitat pentru pregătirea sa de mai târziu, pentru rolul de adult
prin intermediul unor activităţi adecvate dezvoltării sale funcţionale, vizând
corectarea oricărui tip de handicap.Principalul mijloc prin care se poate interveni la
vârsta copilului mic este jocul, care permite dezvoltarea psiho-socială a copilului.
Jocul oferă copilului posibilitatea de a-şi extinde cunoştinţele, îl ajută să-şi dezvolte
îndemânarea,inteligenţa, afectivitatea, sensibilitatea, psihomotricitatea, să se afirme.
Deasemenea îl poate ajuta să-şi cunoască corpul şi să ia cunoştinţă de mediul
înconjurător.Jocurile vor fi selectate în funcţie de vârsta copilului şi de nivelul său
intelectual şi fizic.Dacă aceste caracteristici nu sunt respectate, ele nu-şi vor îndeplini
scopul, activităţile care depăşesc posibilităţile de moment ale copilului vor deveni
frustrante, iar cele prea simple sau uşoare nu vor stimula interesul acestuia, nefiind
nici terapeutice nici recreative. Sub denumirea de terapie ocupaţională, când este
vorba de copil, se înţelege orice joc sau activitate atrăgătoare care poate contribui la
ameliorarea sa fizică şi revenirea sub aspect psihologic.
În acest context jocul poate constitui o muncă, munca nefiind neapărat oactivitate
plictisitoare şi neplăcută ci dimpotrivă, poate fi interesantă.La copilul mic, noţiunea
de ergoterapie, a cărei semnificaţie este recuperarea (reeducarea) prin muncă, pare un
nonsens, adevăratul înţeles atribuindu-se persoanelor adulte, dar, diferite activităţi
adaptate vârstei şi posibilităţilor copilului, au scopul de a-l pregăti pentru practicarea
de mai târziu a unor activităţi, pe măsura vârstei şi a acumulărilor treptate, a
recuperării sale parţiale sau totale.La copiii victime ale traumatismelor craniene
(uneori urmate de comă prelungită), metodele utilizate trebuiesc strict individualizate,
progresiunea adoptată specifică fiecărui caz în parte, în scopul unei reorganizări
psihomotrice proprii (memorie, logică, schemă corporală, orientare în spaţiu), a
formăriirelaţiilor cu ceilalţi şi a reinserţiei sociale. Aceştia au un progres şcolar
lent,tulburările de memorie, atenţie şi concentrare sunt uneori mai invalidante decât
cele motorii.Aceste tulburări grave trebuiesc acceptate mai ales de proprii părinţi care
trebuiesc ajutaţi, consiliaţi, determinaţi să-şi accepte copilul aşa cum este. Într-o lume
civilizată persoana handicapată are dreptul de a fi respectată.
Medicul recuperator, psihiatrul, pedagogul, kinetoterapeutul, terapeutul ocupaţional,
ergoterapeutul, toate persoanele implicate în domeniul asistenţei sociale, cadrele
didactice, părinţii, toţi membrii societăţii se găsesc frecvent puşiîn faţa unor persoane
cu handicap. Fiecare atunci când este într-o astfel de situaţie, din punctul lui de
vedere, trebuie să rezolve problemele dificile legate deacestea. Societatea trebuie să
intervină activ, atât din umanitarism, dar şi din considerente economice.Copiii cu
mari handicapuri motorii necesită o terapie ce urmăreşte educarea gestuală, câştigarea
unei independenţe pentru activităţile zilnice, iar însituaţiile cu prognostic funcţional şi
vital sumbru, eforturile terapeutice se concentrează asupra păstrării vieţii şi scopului
de a o face suportabilă.În cazul adolescentului aflat în aceeaşi situaţie, de la caz la caz
terapia ocupaţională şi ergoterapia vor căuta să-i ofere o activitate socio-
culturală,intelectuală, raţională. În situaţia în care se redobândeşte o suficientă
independenţă, se procedează la instruirea cu scop socio-profesional, cu activitate
remunerată, fie la domiciliu, în atelier protejat sau într-un loc de muncă amenajat
special care să-i permită desfăşurarea unei activităţi pe măsura posibilităţilor  proprii.
Munca de recuperare cu copiii şi adolescenţii infirmi este foarte anevoioasă, de aceea
impune din partea tuturor celor din jur, familie şi echipa terapeutică, atitudini speciale
şi o instruire de asemeni specială. Aceştia, fără deosebire de calitatea pe care o au
(părinte sau terapeut), în egală măsură au rol de educatori. Permanent în munca lor
trebuie să cultive relaţii benefice pentru copiii respectivi, să acţioneze în conformitate
cu nevoile lor, pentru a-i ajuta în orice situaţie. Prin toate activităţile, de joc, terapie
ocupaţională şi ergoterapie,copilul handicapat trebuie să înveţe să se comporte, să fie
util lui şi celorlalţi, pentru a nu fi respins de cei din jur, de societate.Aplicarea terapiei
de grup (5-6 copii într-o grupă) de preferinţă cât mai timpuriu pe categorii de vârstă
în kinetoterapie, terapie ocupaţională, logopedie,este modalitatea prin care se obţin
rezultate bune atât în recuperarea funcţională şi specifică dar şi în socializarea
copiilor cu diferite afecţiuni sau infirmităţi. Încadrul acestora activităţile trebuie sa fie
cât mai variate, execuţia să fie supravegheată pentru a impune exigenţă şi disciplină,
aspecte care dezvoltă cunoştinţe practice, îndemânare, creativitate.Şedinţele de
terapie ocupaţională pentru copiii mici au o durată de 15-30 de minute iar cele de
ergoterapie pentru copiii mai mari pot ajunge la câteva ore sau chiar la o jumătate de
zi pentru a le creşte treptat rezistenţa.Practicarea unor sporturi accesibile şi
dezvoltarea gustului pentru un “hobby” (filatelie, radiofonie, desen, muzică, etc.) pot
deveni surse de plăcere şi de ocupare a timpului liber în mod util şi plăcut.Autonomia
copilului pe măsură ce creşte, reclamă adaptarea sau găsirea unor soluţii mereu
schimbătoare, în conformitate cu modificările survenite în creşterea şi dezvoltarea sa
(dispozitive, aparate, mijloace de transport). Toate procesele de adaptare trebuiesc
bine alese, motivate şi exersate în practică.În ţara noastră, în 1981, a luat fiinţă
“Centrul de recuperare a copilului cu handicap neuromotor” la Dezna (Arad), sub
imperiul speranţei şi al aserţiunii:“Nu există copil nerecuperabil, să-i acordăm aşadar
o şansă” (Corneliu Bârsan).
În acest centru prin numeroase forme de terapie ca: kinetoterapia,hidrokinetoterapia,
electroterapia, prin forme particulare de recuperare psiho-intelectuală, realizate prin
terapie ocupaţională, logopedie, meloterapie şi playterapie, sunt trataţi o parte din
copiii cu diferite afecţiuni într-o aşa zisă formă de “medicină a eroismului”.Rolul
terapeutului ocupaţional şi al ergoterapeutului în cazul copilului bolnav este foarte
important. Acesta trebuie să fie “ca o mamă”, să-i ofere căldură sufletească,
înţelegere, prietenie, pe lângă utilizarea mijloacelor specifice recuperării.Alături de
acesta, rolul familiei, al şcolii, al grupului social din care face parte este foarte
important pentru echilibrul legăturilor afective de care copilul are
nevoie.Pedopsihiatria modernă situează copilul într-un dublu rol, de individ, dar şi de
parte componentă a unui context social cu care are raporturi sano sau patogenetice
permanente. Uneori, munca de terapeut ocupaţional şi ergoterapeut poate fi preluată
de kinetoterapeut, care, în acest fel îl poate face pe copil să accepte şi să înţeleagă
recuperarea. Dificultatea cea mai mare se întâlneşte la copilul mic, unde,
kinetoterapia şi terapia ocupaţională trebuie să utilizeze materialul educativ (didactic)
specific grădiniţelor de copii.
În spitalele mari, unde se întâlnesc mai mulţi copii de aceeaşi vârstă, cu aceleaşi
probleme, se poate înfiinţa o clasă gen grădiniţă, la care să conlucreze şi o
educatoare cu atribuţii specifice, aceasta funcţionând ca un centru pedagogic.
 Principiile care trebuiesc respectate în munca de terapie ocupaţională şi ergoterapie
cu copiii deficienţi sunt:
-intervenţia cât mai precoce este posibilă (datorită repercursiunilor pe care le au
privaţiunile specifice copilului handicapat sub aspectul performanţelor fizice şi
psihice, a stării senzoriale şi perceptive);
-solicitarea să fie pe măsura posibilităţilor copilului (să-i respecte ritmul,stereotipul
dinamic propriu, să obţină adeziunea copilului la activitatea propusă, să nu-l
obosească);
-în timpul activităţilor terapeutul trebuie să vorbească cu copilul, să-l îndemne, să-l
stimuleze, iar subiectul discuţiilor să fie adaptat vârstei şi posibilităţilor lui de
înţelegere;
-să se aprecieze permanent gradul de independenţă atins, posibilităţile manuale şi
intelectuale ale copilului;
-activităţile manuale nu trebuie să aibă loc după alte activităţi intelectuale sau fizice;
-terapeutul ocupaţional sau ergoterapeutul trebuie să-l urmărească permanent şi să
facă adaptările necesare atunci când acestea se impun;
-sala de joacă (spaţiul) trebuie să fie izolat de alte activităţi pentru ca atenţia copilului
să nu fie distrasă, mobilierul să fie adaptat la nevoile specifice copilului;
-la copiii mici (sub 3 ani) munca terapeutului va avea un caracter individual, aceştia
neavând noţiunea de grup, acordându-se o atenţie deosebită pentru evitarea
accidentelor;
-obiectele pot fi jucării diverse, dar şi obiecte casnice ca perii, linguri,cutii, sticle,
pâlnii, vase(din material plastic), pentru diferite exerciţii practice;
-la copiii cu probleme posturale, poziţia optimă se obţine progresiv,integrând în
practica de ergoterapie, poziţiile recomandate şi obţinute prin kinetoterapie;
-relaţia familie-cadru didactic sau terapeut (în cazul în care copilul este
instituţionalizat) trebuie să fie organizată, să aibă un caracter de colaborare,
ergoterapeutul trebuie să solicite familia în problemele muncii cu copilul deficient.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIALA BOLNAVII CARDIO-

VASCULARI
În cazul afecţiunilor cardio-vasculare, terapia ocupaţională şi ergoterapia
includ activităţi de kinetoterapie, playterapie, artterapie, meloterapie, ca terapii
instructiv-recreativ-distractive, dar nu este exclusă practicarea ergoterapiei în unele
situaţii. Reantrenarea la efort, stimularea aptitudinilor şi posibilităţilor pentru
activităţile cotidiene sunt scopurile esenţiale ale recuperării bolnavilor cu aceste
suferinţe.Ca în toate cazurile, medicul terapeut solicită din partea pacientului un efort
liber consimţit, natural şi utilitar. Modalitatea de acţionare, intensitatea şi durata
efortului necesită respectarea unor reguli care se impun prin specificul afecţiunii, dar
efortul depus este efectuat în mod liber. Acesta constă în gesturi utile care îmbină
activitatea fizică şi psihică în scopul angajării în activităţi creative. La indicaţia
medicului specialist, activităţilor de antrenare fizică propriu-zisă, pe măsura
diminuării afecţiunii psihice care survine în situaţia bolnavului coronarian, se poate
recomanda exersarea gesturilor şi deprinderilor de lucru.
Terapeutul ocupaţional trebuie să cunoască foarte bine aspectul recuperării
cardiologice pentru a putea doza corect intensitatea efortului, a sesiza semnele de
intoleranţă.
De asemenea este necesară cunoaşterea situaţiei fiecărui subiect, a particularităţilor
sale de adaptare la solicitarea propusă. La această categorie de bolnavi se vor evita
eforturile mari şi de durată, preferându-se activităţile uşoare, cu efort minim, cele
care solicită îndemânarea (din domeniul artistic şi intelectual). Se recomandă
activităţi desfăşurate în seră,în aer liber, în grădină, spaţii care oferă climat sedativ,
optimist (îngrijireaflorilor, lucrul de mână pentru femei, artizanatul, pictura, care pun
în evidenţă disponibilităţile artistice, decorative, de care dispune persoana
respectivă).Menţinerea exerciţiului intelectual al acestor bolnavi se realizează prin
antrenarea lor în activităţi cu nivel adecvat, legate de bibliotecă, de munca de birou,
unde ei vor fi eventual cooptaţi alături de personalul angajat.
Obiecivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în bolile cardio-vasculare cele
mai invalidante cum sunt: cardiopatia ischemică, hipertensiunea
arterială,valvulopatiile, vasculopatiile periferice, sunt de recuperare sub aspect
funcţional, psihologic şi socio-profesional, aspecte care apar simultan şi sunt
intercondiţionate. Acestea, de multe ori necesită spitalizare de lungă durată, se
manifestă prin incapacitate temporară de muncă şi reîncadrare întârziată în activitatea
socială.
Pentru recuperare, serviciul respectiv necesită amenajarea şi dotarea unui
compartiment de terapie ocupaţională şi ergoterapie. În medicina modernă, practica
terapeuticii în afecţiunile cardio-vasculare de natură coronariană, a înlocuit repausul
absolut şi prelungit care era recomandat în trecut, cu reantrenarea la efort. Această
metodă a condus la obţinerea unor rezultate bune, în special pe linia reintegrării
sociale. În acest scop, odată cu aplicarea primelor măsuri terapeutice, se aplică şi
primele măsuri de readaptare funcţională. Actul medical terapeutic care vizează
simultan aspectul funcţional, psihologic şi socio-profesional, în fiecare caz în parte
urmăreşte activarea şi reactivarea bolnavului astfel:
-în cazul aspectului funcţional , terapia ocupaţională prin activităţi cu intensitate
progresivă atent supravegheate, urmăreşte execuţia, aspectele neplăcute (durerea,
oboseala) sunt prevenite de către medic şi terapeut;
-în cazul aspectului psihologic se urmăreşte ameliorarea anomaliilor  psihologice de
comportament (anxietatea, pesimismul, cât şi cele dehiperactivitate dăunătoare).
Disciplina personală este un remendiu important.Alimentaţia corectă şi adaptată
diagnosticului, suprimarea tutunului, a alcoolului,sunt remedii ce se pot obţine prin
activitatea acceptată, supravegheată, dar şi prin contribuţia pacientului, prin voinţa lui
de a-şi adapta corect modul de viaţă:
-în cazul aspectului socio-profesional 
- întreaga echipă terapeutică aredatoria de a participa la munca pedagogică pentru
instruirea bolnavului în privinţa cunoaşterii situaţiei sale, atât în ce priveşte
organizarea, sarcinile de lucru, cât şi a petrecerii timpului liber. Munca propriu-zisă
trebuie îmbinată cu exerciţiile fizice în vederea antrenării pacientului pentru sarcini
sociale şi profesionale.În funcţie de starea de sănătate de moment, în cadrul terapiei
ocupaţionale se vor alege iniţial ocupaţii simple, bine motivate în privinţa valorii lor
utilitare,estetice. Activitatea propusă trebuie să-l determine pe bolnav să-şi
aprecieze posibilităţile, să-l antreneze într-un ritm de execuţie normal ca rapiditate şi
intensitate a mişcărilor, să-l obişnuiască să accepte pauze frecvente. Experienţa arată
că aceste activităţi sunt acceptate şi bine desfăşurate de către bolnavii cardiaci. Cu
toate acestea, în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, supravegherea trebuie să
fie destul de strictă pentru a oferi siguranţă deplină. În acelaşi timp activitatea trebuie
să fie liberă pentru a nu provoca anxietatea bolnavului şi a nu antrena dependenţa
acestuia faţă de terapeut. Ocupaţia la bolnavii cardiaci este mai mult decât necesară
pentru obţinerea echilibrului vital şi petrecerea activă a timpului liber. Ocupaţia
trebuie să fie adecvată persoanei cardiace, gravităţii bolii şi fazei de boală în care se
află. Spre exemplu, în afecţiunile cardiace minime, respectivul bolnav poate să-şi
conducă propriul autoturism, dar nu trebuie asumate riscuri majore pentru
securitatea publică, în unele meserii cum ar fi cea de pilot, conducător de
autobuz,locomotivă, mijloace de trasport public.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA LA BOLNAVII CU

AFECŢIUNI ALE APARATULUI RESPIRATOR
Bolile aparatului respirator, prin suferinţele pe care le provoacă celor în cauză
cât şi celor din anturajul lor, constituie o problemă de sănătate publică,inclusiv sub
aspect economic.  Numărul bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului respirator este mare
şi se preconizează o creştere a acestuia prin:
-creşterea numărului de îmbolnăviri de cancer pulmonar mai ales prin creşterea
consumului de tutun;
-creşterea numărului de îmbolnăviri de bronşită cronică datorită poluării aerului. Pe
de altă parte se poate vorbi de o creştere a speranţei de viaţă a celor cu insuficienţă
respiratorie datorită progreselor terapeutice care încetinesc evoluţia acestor boli şi a
depistării lor precoce. Consecinţele acestor boli sub aspect economic trebuie să ia în
considerare atât costul medical şi al pierderilor de producţie legate de acestea, de
asemenea importantul impact asupra modului de viaţă al bolnavului şi a celor din
jurul său.
Aceste afecţiuni nu sunt generate de o cauză unică ci pot fi generate de un complex
de condiţii de existenţă care constituie factori de risc. Expunerea în timp la anumite
condiţii ce constituie factori de risc poate duce la apariţia unor  perturbări grave, cu
manifestări diferite, pe plan social şi economic, variind în funcţie de invalid (copil
sau adult). Copiii cu deficienţe respiratorii pot fi scoşi din mediul familial prin
spitalizări repetate, de durată, în sanatorii, ceea ce înseamnă şi o întrerupere a
şcolarizării, o rămânere în urmă, limitându-le posibilităţile de alegere a unei viitoare
meserii. La adult, impactul cu boala poate însemna întreruperea prelungită amuncii,
ceea ce poate însemna pierderea locului de muncă, o reorientare profesională sau, în
cazuri mai grave, nu va mai putea presta nici o muncă. În aceste situaţii de boală (în
care repausul este necesar) ergoterapia îşi are locul determinat prin posibilitatea de a-l
sustrage pe bolnav de la starea apăsătoare a suferinţei sale. Problema reinserţiei
sociale şi recuperarea profesională a celor vindecaţi constituie obiective ale echipei
terapeutice formată din: medic, kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog.
 Principiile care stau la baza terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în cadrul afecţiunilor
respiratorii sunt:
-înfiinţarea şi funcţionarea unor ateliere cu activităţi terapeutice de diferite profile
adecvate, pentru ca bolnavii să poată depăşi starea de oboseală şi deprimarea psihică; 
- programele de recuperare a rezistenţei la efort să se aplice numai în faza stabilă a
bolii;
- prudenţa deosebită a terapeutului în activităţile care vizează rezistenţa la efort
(evitarea oboselii exagerate);
-evitarea inhalării de substanţe iritante pentru căile respiratorii;
-educaţia sanitară a acestor bolnavi este necesară, în sensul convingerii de a renunţa
la fumat, a prevenirii şi tratării precoce a episoadelor infecţioase, combaterii
exceselor ponderale, a informării bolnavului cu privire la stadiul bolii sale, a
cooperării pentru recuperarea sa prin respectarea prescripţiilor medicale;
-necesitatea supravegherii permanente a bolnavului pentru prevenirea unor incidente
şi pentru a regla permanent efortul, pentru a-l aprecia sub aspectul posibilităţilor şi al
calităţii activităţii prestate, în scop ul includerii în cadrul unei grupe de lucru;
-efectuarea controalelor medicale periodice şi de laborator, în scopul adoptării celei
mai eficiente terapii medicale şi de activitate;
-în aceste activităţi nu vor fi cuprinşi bolnavii cu forme grave de tuberculoză activ-
evolutivă, cu BK prezent în spută, cei hemoptici, cu insuficienţă cardiacă accentuată,
cu insuficienţă respiratorie importantă, nici cei cu alte boli asociate care nu permit
solicitarea fizică (diabet, insuficienţă hepatică sau renală, SIDA, etc.).
Bolnavii de tuberculoză cronică şi cei cu diferite grade de insuficienţă respiratorie vor
fi supuşi unui efort dozat, diferenţiat, în aşa fel încât să nu provoace dezechilibrul
stării de sănătate pe care o au. 
Obiectivele ergoterapiei la bolnavii cu afecţiuni ale aparatului respirator vizează
următoarele aspecte:
-reeducarea funcţională;
- psihoterapia;
- preorientarea profesională.
Reeducarea funcţională în bolile aparatului respirator se impune la fel ca şi în
celelalte grupe de afecţiuni. Aceasta priveşte antrenarea în activităţi de ergoterapie a
bolnavilor afebrili, cu stare generală bună, cu tuse şi expectoraţii reduse, cu leziunile
în faza de involuţie (examen radiologic). Activităţile propuse vor urmări obţinerea
unei senzaţii de bine, de scădere a dificultăţilor respiratorii la efort, de reducere a
anxietăţii prin creşterea capacităţii de efort. Efectul psihoterapic al ergoterapiei este
important şi trebuie luat în consideraţie, ştiut fiind impactul pe care îl are boala
asupra psihicului uman. Aplicarea unor forme de ergoterapie urmăreşte înlăturarea
crizei (stării depresive) de adaptare la situaţia dată. Activităţile fizice şi intelectuale
recomandate urmăresc antrenarea bolnavului în limitele posibilităţilor sale pentru a-şi
descoperi noi aptitudini şi pentru a-şi depăşi psihozele asociate.
La copilul cu afecţiuni ale aparatului respirator urmările bolii pot fi mult mai ample,
spitalizarea de lungă durată frânează dezvoltarea lui intelectuală, poate duce chiar la
regres prin apariţia unui blocaj afectiv determinat de lipsa mediului familial şi social
anterior, a lipsei mişcării. În cazul adolescentului cu astfel de boli, inactivitatea poate
modifica negativ personalitatea acestuia conducând la manifestări comportamentale
deviate.

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN BOLILE PSIHICE

 Noţiuni generale
Afecţiunile psihiatrice, care perturbă pentru o perioadă îndelungată relaţiile
bolnavului mintal cu existenţa normală, menţin un ridicat potenţial invalidant al
acestuia.Recuperarea în aceste afecţiuni necesită un ansamblu organizat de măsuri
medico-psiho-sociale, care să conducă spre integrarea durabilă a bolnavului, cât mai
apropiată de viaţa normală şi cu un grad cât mai redus de dependenţă socială.Spre
deosebire de trecut, în care spitalele pentru bolnavii psihici erau denumite ospicii şi în
majoritatea cazurilor cei ajunşi acolo rămâneau izolaţi de lumea din afară, în prezent
statutul bolnavului psihic este cu totul altul.
Psihiatria dispune de o lege ergoterapeutică, de un cadru juridic prin care
bolnavul este protejat pentru a nu deveni victima vreunei forme de exploatare. La
bolnavii psihici cuprinşi în activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie, numărul
faptelor grave comise de aceştia (violenţa, fuga, ostilitatea) este în descreştere.
 Psihoterapia- ca definiţie, reprezintă ansamblul metodelor curative care folosesc
mijloacele psihologice. J.D. Frauk consideră elemente curative comune tuturor
psihoterapiilor (individuale sau de grup) următoarele:
-relaţia de încredere, încărcată emoţional, cu un terapeut cu statut social; favorizează
atingerea unui nivel superior de integrare a structurii sale psihice, stimulează
receptivitatea bolnavului faţă de conduita terapeutică.
Sentimentul încrederii în sine
În anumite situaţii de boală, pacientul nu este capabil să-şi stăpânească
sentimentele, gândurile sau comportamentul,datorită unor suferinţe, prezintă o stare
de descurajare. Aceasta apare datorită incapacităţii individului de a face faţă unei
situaţii existenţiale normale. Această stare pe care o percepe el însuşi, cât şi cei din
jur, fac ca persoana în cauză să se replieze asupra ei însăşi, să se simtă izolată,
dezarmată, fără speranţă. Semnele obişnuite de descurajare sunt: anxietatea, depresia,
agresivitatea, culpabilitatea,ruşinea, amărăciunea, simptome care reduc capacitatea
pacientului de a face faţă situaţiei. Prezenţa simptomelor respective conduce la
depresie, iar aceasta agravează simptomele. Sunt multe persoane care având unele din
aceste simptome nu ajung să ceară ajutorul specialistului, psihoterapeutului (în
cazurile obsesiilor, alcoolismului, al halucinaţiilor).
Caracteristica esenţială a psihoterapiei este de a restabili moralul pacientului,
indiferent de natura simptomului pe care acesta îl prezintă. Pentru acest fapt este mai
importantă participarea medicului decât tehnica pe care o foloseşte, cât şi relaţia
dintre suferinţele bolnavului şi stresul specific la care acesta este supus. Prognosticul
terapeutic depinde de un număr de caracteristici personale care constituie aşa numita
“forţă a eului”. Atitudinea medicului terapeut, de la primul său gest, îi poate trezi
pacientului sentimentul propriei sale valori, terapia urmărind limpezirea trăirilor sale
tulburate şi favorizarea unor experienţe reuşite. Prin acestea, se poate ajunge la un
rezultat favorabil, la consolidarea sentimentului de încredere în sine.
 Psihoterapiile individuale
Relaţia care se stabileşte între pacient şi medicul terapeut, se încarcă de o
“condiţie particulară” (V. Predescu). Relaţia interpersonală, “transferul” respectiv,
constituie elementul esenţial al terapiei.Personalitatea medicului terapeut, angajarea
activă a acestuia, imprimă şi nuanţează receptivitatea bolnavului faţă de actul
terapeutic. Metodele psihoterapeutice individuale vizează liniştea, securizarea,
asigurarea bolnavului,în scopul reconstituirii disponibilităţilor şi posibilităţilor sale de
vindecare.
 Psihoterapia de grup
În cadrul psihoterapiei de grup, metodele folosite sunt acţiuni interpsihologice,
ca de exemplu: improvizaţia dramatică, “jocul”, prin care este stimulată în scop
terapeutic acţiunea binefăcătoare, rezolutivă,reeducatoare a interrelaţiilor dintr-un
mediu organizat. Ea se bazează pe încrederea bolnavului în medicul terapeut şi pe
comparaţia pe care acesta o face cu ceilalţi membri ai grupului. Identificarea
pacientului cu ceilalţi duce la înţelegerea rezistenţelor personale, permiţând
ameliorarea simptomatică,încurajarea şi asumarea unor roluri care până acum i se
păreau inabordabile,fortificând “eul” persoanei în cauză. Manifestarea emoţională
până atunci reprimată, deschiderea faţă de ceilalţi conduce la redobândirea încrederii
în sine şi la reintegrare socială.
 Psihoterapiile instituţionale
Terapiile instituţionale reprezintă ansamblul de măsuri care constituie
tratamentul unui bolnav, aplicat într-un spital, utilizând organizarea însăşi a spitalului
(J.M. Sutter). Acestea sunt: socioterapia, terapia ambientală, terapia ocupaţională şi
ergoterapia.
Socioterapia
Socioterapia are ca prim nivel terapia ocupaţională în care se stabilesc relaţiile
de grup, realizarea lor prin comunicare şi printr-o activitate care intenţionează să
determine o activitate productivă. În continuare, ergoterapia are o eficienţă mult mai
mare, mai ales atunci când se apropie de relaţiile sociale productive. În această etapă
este necesară protejarea pacientului de către mediul ambiant psihologic, special creat
pentru tratament.
Terapia ambientală
Pentru a preciza noţiunile legate de terapia ambientală este necesar să precizăm
noţiunile de climat terapeutic şi relaţiile psihoterapeutice.
Climatul terapeutic
Toate elementele care contribuie la tratament se înscriu în conceptul de
“Milieuthérapie”. Aceasta include echipa terapeutică,organizarea spaţiilor şi a
programului zilnic, ambianţa localului secţiei medicale,a fiecărui salon.
 Relaţiile psihoterapeutice
Relaţiile echipei terapeutice şi a întregului personal cu bolnavul au un rol
deosebit de important. De asemenea, relaţiile dintre un bolnav şi ceilalţi, realizarea
acestora şi caracterul lor constituie grija permanentă a fiecărui serviciu de acest fel.
Comunitatea terapeutică este constituită din echipa terapeutică care îşi asumă rolul
activ în organizarea generală, în sens de mediu social în scop terapeutic.
Terapia ocupaţională
Pentru sustragerea bolnavului din starea nevrotică sau psihotică sunt puse la
dispoziţia sa preocupări dirijate care să determine o descărcare afectivă,
resocializarea şi dezalienarea acestuia. Activităţile uşoare,simple şi reconfortante
desfăşurate în cluburi, cenacluri, reuniuni literar-muzicale, play- şi hobyterapia
crează posibilitatea îndeplinirii acestor obiective.
 Ergoterapia
Pornind de la premiza că munca este o datorie a omului, dar şi o modalitate de
comunicare interumană, în acest context este privită sub mai multe aspecte. Lipsa
posibilităţii de a presta o activitate de muncă, poate constitui pentru un bolnav cu
afecţiune psihică un handicap în plus, accentuând psihologic infirmitatea acestuia.
Integrarea unui astfel de bolnav într-un flux ergonomic interuman, devine o condiţie
terapeutică prin reintroducerea bolnavului în lume.Terapia ocupaţională şi
ergoterapia, prin intermediul cărora bolnavii psihici sunt stimulaţi, normalizează
relaţiile dintre aceştia, dintre aceştia şi personalul medical şi cel de deservire, reprimă
stările lor agresive sau de vegetaţie pasivă, de inactivitate şi introvertire, conduce la
coordonarea gesturilor, reflexelor,gândurilor, echilibrează afectivitatea, stimulează
memoria, voinţa, în general activitatea.

ORGANIZAREA ATELIERELOR DE TERAPIE OCUPAŢIONALĂ ŞI

ERGOTERAPIE
Terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode de tratament prin ocupaţie şi
muncă, componente ale procesului complex de recuperare ce utilizează toate formele
de activitate recreativă sau productivă prescrise de medic în scop terapeutic, sunt
reglate ca mod de organizare prin “Normele tehnice privind organizarea activităţilor
de ergoterapie în unităţile sanitare”.
Împreună cu kinetoterapia, hidroterapia, electroterapia,
masoterapia, psihoterapia, ortezarea şi protezarea, terapia educaţională,
logopedia, profesionalizarea sau reprofesionalizarea, terapia ocupaţională şi
ergoterapia reprezintă forme de integrare în cadrul asistenţei instituţionale cu multiple
aspecte profilactice, terapeutice, socio-familiale, culturale şi economice.Atenţia
factorilor de decizie şi a celor medicali trebuie îndreptată spre organizarea acestei
activităţi sub aspectul diversificării atelierelor, alegerea şi dozarea metodelor, cât şi a
posibilităţii de a stabili unele gradaţii şi eşalonări a muncii de la simplu la complex şi
invers.Organizarea activităţii în funcţie de priorităţi sau metode are în vedere
următoarele aspecte: studiul locurilor de muncă, a utilajelor, amplasarea în funcţie de
suprafaţa disponibilă şi realizarea planurilor de muncă.
Pentru buna desfăşurare a activităţii în atelierele de ergoterapie trebuie avute în
vedere măsuri ce au drept scop folosirea raţională din punct de vedere al
tratamentului medical, al posibilităţilor de realizare, al efortului
bolnavului participant la procesul de recuperare. Diviziunea muncii se realizează în
mai multe feluri:
-diviziunea muncii pe operaţii;
-diviziunea muncii pe obiecte;
-diviziunea muncii în funcţie de calificare.
 Diviziunea muncii pe operaţii solicită din partea executantului o singură
operaţie sau un număr mic de acţiuni asemănătoare, la un singur tip de unealtă sau
maşină.
Diviziunea muncii pe obiecte presupune efectuarea unor lucrări în funcţie de
posibilităţile fizice şi psihice ale pacientului, conducând la însuşirea în scurt timp a
unui meşteşug folositor (posibil cel avut anterior îmbolnăvirii).
  Diviziunea muncii pe calificări presupune valorificarea gradului de calificare al
pacientului, anterior îmbolnăvirii sale.

Condiţii ergonomice pentru atelierele de terapie ocupaţională şi ergoterapie

Organizarea muncii într-un atelier presupune ca o componentă importantă
organizarea locului de muncă.
Sub acest aspect trebuie să se ţină seama de asigurarea factorilor de ambianţă fizică,
psihică şi socială. Numai în condiţiile unui microclimat şi a unei ambianţe psihice şi
sociale corespunzătoare, capacitatea de muncă a bolnavului poate fi solicitată în
limite fiziologice. Calitatea şi cantitatea muncii depind de condiţiile în care bolnavul
este solicitat, ele constituind stimuli pozitivi sau negativi (iluminarea,
cromatica,spaţiul în sine, liniştea, condiţiile igienice). Condiţiile privind utilarea
depind de numărul de persoane incluse în activitate, sarcinile propuse pentru a fi
rezolvate, tipul de handicap ce urmează a fi tratat şi nu în ultimul rând de
posibilităţile financiare.Plasarea pacientului într-o anumită formă de activitate se face
ţinând cont de opţiunea acestuia, de posibilităţile lui prezente, de calificarea
profesională,vechimea în muncă, debutul bolii, tipul de deficit, evoluţia medicală
obţinută. Odată plasat conform acestor criterii obiective (fişa personală cu aceste
date), pacientul va fi supravegheat în activitatea prestată de către ergoterapeut
şi psihoterapeut, fiind dirijat metodic până la obţinerea unei autonomii în
activitatea prestată şi până la obţinerea unor rezultate bune. Ergonomia studiază
permanent relaţia om-muncă, ameliorarea condiţiilor de muncă fiind benefică atât în
direcţia adaptării muncii la om cât şi a omului la munca sa.
Condiţiile ergonomice pentru persoanele cu handicap au în vedere adaptarea la
situaţia fizică şi psihică a acestora, fiind apropiate sau asemănătoare celor create
pentru persoanele fără probleme de sănătate.Ergonomia este definită ca “studiul
ştiinţific al relaţiei dintre om şi mediul său de muncă. În acest sens, mediul include nu
numai mediul înconjurător în care lucrează, dar şi sculele şi materialele, metodele
sale de lucru şi organizarea activităţii sale, fie ca individ, fie ca membru al unui
colectiv de muncă. Toate acestea sunt corelate cu natura omului însăşi, cu abilitatea,
capacitatea şi limitele sale” (K.F.H. Murrel). Adaptarea muncii la om (la posibilităţile
sale), înlăturarea cauzelor care conduc la un grad ridicat de oboseală, este cu atât mai
importantă în situaţia persoanelor cu un potenţial biologic redus, temporar sau
definitiv.“Cunoaşterea solicitărilor omului în muncă este necesară tuturor acelora
care proiectează şi construiesc instalaţii, utilaje, dispozitive, scule, cât şi celor care
conduc şi organizează munca” (V. Anghelescu).

BIBLIOGRAFIE
1. Baciu Cl. - Kinetoterapia pre si postoperatorie, Ed. Sport-Turism,Bucureşti, 1981.
2. Brânzei P. - Consideraţiuni cu privire la scopul şi metodologiaactivităţii de
recuperare în unităţile sanitare, prinintermediul psihoterapiei // Iaşi, 1976.
3. Coroi V., Gorgos C. - Medicina socială, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti,
1980.
4.Encyclopedie medico-chirurgicale, 1977.
5. Mârza D. - Ergoterapie - note de curs, Ed. Universităţii Bacău, 1997.
6.Mihăilă I. - Bazele ştiinţifice şi aplicaţiile ergonomiei, Ed. Medicală,Bucureşti,
1982.
7. Perquin L. şi colab. - Ergothérapie, Ed. Masson, Paris, 1980.
8. Popescu Al. - Terapie ocupaţională şi ergoterapie vol. I, Ed. Cerna,Bucureşti, 1993.
9. Sbenghe T. - Kinetoterapie profilactică, terapeutică şi de recuperare,Ed. Medicală,
Bucureşti, 1987.
10. Taneborne C. - Ergoterapia în geriatrie, Médicine et Hygiène // nr. 1446,1981.
11. Zaharia C. - Elemente de patologie a aparatului locomotor,Ed. Paideia, Bucureşti,
1994.