Sunteți pe pagina 1din 347

NEVOILE FUNDAMENTALE DUPĂ V.

HENDERSON
1. A COMUNICA. → necesitatea de a schimba informaţii cu semenii printr-un proces dinamic verbal şi nonverbal.
~ Integritatea organelor de simţ
~ Integritatea aparatului locomotor.
~ Supravegherea bolnavului, observarea faciesului, a stării psihice, a somnului şi a reactivităţii generale.
~ Debit verbal.
~ Expresie verbală şi nonverbală.

2. NEVOIA DE A SE MIŞCA ŞI A AVEA O BUNA POSTURĂ → necesitatea de a fi în mişcare, de a se mobiliza, de a


păstra anumite poziţii.
~ Observarea poziţiei bolnavului.
~ Schimbarea poziţiei bolnavului
~ Mobilizarea bolnavului
~ Efectuarea transportului bolnavului in spital

3. NEVOIA DE A FI CURAT, ÎNGRIJIT, A PROTEJA TEGUMENTELE ŞI MUCOASELE. → necesitatea de a


menţine o ţinută decentă, piele curată, sănătoasă.
~ Pregătirea patului si accesoriile lui .
~ Schimbarea lenjeriei de pat bolnavului imobilizat .
~ Asigurarea igienei personale, corporale si vestimentare a bolnavului.
~ Condiţii de păstrare a igienei.
~ Escarele de decubit.

4. NEVOIA DE A SE ÎMBRĂCA SI DEZBRĂCA. → necesitatea de a purta haine adecvate.


~ Dezbrăcarea si îmbrăcarea bolnavului in pat.
~ Semnificaţia hainelor, asortare, alegere, calitate.
~ Capacitate de a se îmbrăca.

5. NEVOIA DE A RESPIRA SI A AVEA O CIRCULAŢIE ADECVATA. → captarea oxigenului din mediu extern,
necesar proceselor de oxidare din organism, şi de a elimina bioxidul de carbon rezultat din arderi celulare.
~ Observarea şi notarea respiraţiei
~ Administrarea oxigenului – oxigenoterapie
~ Măsurarea si notarea pulsului
~ Măsurarea si notarea T.A.

6. NEVOIA DE A MENŢINE TEMPERATURA CORPULUI IN LIMITA NORMALA. → necesitatea de a menţine


temperatura corpului la valori normale, constante.
~ Măsurarea şi notarea temperaturii
~ Hipertermia – arsura.
~ Hipotermia – degerătura.
~ Valori patologice de temperatură.
~ Sindromul febril.
~ Frisonul.
~ Aplicarea agenţilor fizici:
o Utilizarea frigului sub forma uscata
o Utilizarea căldurii uscate si umede
o Aplicarea revulsivilor.

7. NEVOIA DE A BEA SI A MANCA. → necesitatea de a ingera şi absorbi alimente de bună calitate şi în cantitate
suficientă.
~ Observarea apetitului si modului in care bolnavul respecta prescripţiile medicale.
~ Calcularea raţiei alimentare
~ Întocmirea foii de alimentaţie zilnica
~ Asigurarea alimentaţiei dietetice a bolnavilor.
~ Alimentarea activa si pasiva a bolnavilor
~ Alimentaţia artificiala
~ Prelucrarea alimentelor – noţiuni de gastrotehnică.
~ Măsurarea masei si a înăltimii corporale a bolnavului.

8. NEVOIA DE A ELIMINA → necesitatea de a elimina substanţele nefolositoare, vătămătoare, rezultate din metabolism.
~ Căile de eliminare.
~ Observarea, măsurarea si notarea diurezei
~ Observarea si notarea expectoraţiei
~ Observarea si notarea vărsaturilor
~ Observarea si notarea scaunului
~ Bilanţul hidric.

9. NEVOIA DE A EVITA PERICOLELE. → necesitatea de a fi protejat contra agresiunilor interne sau externe, pentru
menţinerea integrităţii sale fizice şi psihice.
~ Securitatea fizică, psihică, socială.
~ Predispoziţii la accidente.
~ Tratarea plăgilor
~ Metode de fixare a pansamentului
~ Bandajarea pe diferite regiuni.
~ Mediu securizat – asepsie, antiseptie, sterilitate, dezinfecţie, dezinsecţie, deratizare, deparazitare.
~ Circuite funcţionale.
~ Durerea.

10. NEVOIA DE A DORMI SI A SE ODIHNI → necesitatea de a se odihni timp suficient, în bune condiţii.
~ Somn - calitate, cantitate.
~ Perioade se repaus.
~ Perioade de relaxare.
~ Modalităţi de odihnă şi relaxare.

11 . NEVOIA DE A ACŢIONA CONFORM CREDINŢELOR SI VALORILOR. → necesitatea individului de a face


sau exprima gesturi, acte, conform formaţiei sale, de bine şi de rău, de dreptate, în virtutea unei ideologii.
~ Credinţe.
~ Religii.
~ Ritualuri.
~ Spiritualitate.
~ Morală, valori, libertate.

12. NEVOIA DE A FI UTIL SI A SE REALIZA → necesitatea de a înfăptui activităţi utile.


~ Integritate fizică şi psihică.
~ Manifestări de bucurie şi fericire.
~ Autocritică.
~ Luarea deciziilor.
~ Stimă de sine.
~ Comportament social.
~ Ambiţie, motivaţie, asumarea rolului social.
~ Folosirea timpului liber.

13. NEVOIA DE A SE RECREA → Necesitatea de a se destinde, de a se distra, recurgând la activităţi agreabile, pentru
relaxare fizică şi psihică.
~ Destindere.
~ Satisfacţie.
~ Plăcere.
~ Amuzament.
14. NEVOIA DE A INVĂŢA. → necesitatea de a acumula cunoştinţe, atitudini şi deprinderi pentru modificarea
comportamentului sau adoptarea de noi comportamente, în scopul redobândirii sănătăţii sau menţinerii ei.
~ Capacităţi fizice şi psihice.
~ Motivaţie.
~ Emoţii. Mediu.
~ Dorinţă de învăţare.
~ Nivel de educaţie.
REGULI GENERALE DE ADMINISTRARE A VACCINURILOR
→ Definiţie:
~ Vaccinoterapia este o metodă de imunizare activă faţă de unele infecţii.
→ Forma de prezentare:
~ Fiole. Flacoane închise.
~ Lichid liofilizat.
~ Pudră.
→ Scop:
~ Profilactic.
~ Curativ în: difterie, tetanos, febră tifoidă, bruceloză.
→ Calea de administrare:
~ Subcutanată → v. Antitetanic, v. Antirabic, v. Paratific.
~ Intramuscular → ATPA (anatoxină tetanică purificată şi adsorbită).
~ Intradermic → BCG.
~ Calea orală → v. Antidizenteric, v. Antipoliomielitic.
→ Condiţii de preparare, conservare şi depozitare:
~ Reconstituirea vaccinului se face prin rehidratare cu diluant conform dozajului înscris pe ambalaj.
~ Rezultă o doză fixă de vaccin reconstituit.
~ Prepararea se face în momentul folosirii.
~ Vaccinul rehidratat nu se păstrează la frigider – se aruncă.
~ Conservarea vaccinului: la -10-150C; diluantul se conservă la +2-80C.
~ Vaccinul trebuie protejat de lumină.
~ Vaccinurile liofilizate – diluate şi aspirate în seringi de unic dozaj şi administrare (pentru vaccinare antirujeolică,
antirubeolică etc.) se aplică regulile generale de asepsie şi administrare a soluţiilor injectabile.
→ Condiţii de administrare:
~ Se pot asocia 2-3 vaccinuri odată (DTP → antidifteric, antitetanic, antipertusis).
~ Se respectă condiţiile de asepsie şi antisepsie.
~ Dozele şi intervalele dintre inoculări diferă de la vaccin la vaccin.
~ Cantitatea de vaccin administrată creşte de la o inoculare la alta.
~ Dozele trebuie măsurate exact.
~ Intervalul dintre doze va fi strict respectat.
~ Unele vaccinuri necesită rapel pentru întărirea imunităţii.
→ Reacţia locală vaccinală:
~ Roşeaţă.
~ Tumefacţie.
~ Durere.
→ Reacţia generală vaccinală:
~ Febră.
~ Inapetenţă.
~ Stare generală alterată.
→ Complicaţii:
~ Hematologice.
~ Pulmonare.
~ Cardiovasculare.
~ Renale.
~ Erupţii cutanate.
~ Complicaţii nervoase (encefalită postvaccinală, meningită septică, convulsii, tulburări senzoriale etc.).
~ La gravide → avort, naşteri cu feţi morţi, naşteri cu feţi cu malformaţii congenitale.
→ Prevenirea complicaţiilor postvaccinale.
~ Se respectă contraindicaţiile pentru fiecare vaccin şi tehnica de administrare.
~ Se evită administrările traumatizante.
~ Se respectă termenul de valabilitate pentru aplicare.
~ În caz de epidemii se face protecţie cu gamaglobuline, special administrate odată cu vaccinul sau după de sa grefat
vaccinul pentru a nu frâna formarea de anticorpi.
→ Observaţii:
~ Vaccinurile din flacoane cu dop de cauciuc se pot păstra la frigider după folosire. Fiola de vaccin deschisă nu se
păstrează – se aruncă. Toleranţa organismului este diferită.
ADMINISTRAREA CORTIZONULUI
→ Definiţie:
~ Cortizonul este un hormon secretat de stratul cortical al glandelor suprarenale sub acţiunea stimulatoare a glandei
hipofize → prin hormonul corticotrop sau adenocorticotrop (ACTH).
~ ACTH-ul sau hormonul corticotrop sau adrenocorticotrop hipofizar este secretat de hipofiză şi stimulează
secreţia cortizonului şi a altor hormoni suprarenali.
→ Prezentare:
~ Cortizon acetat.
~ Superprednol.
~ Prednison.
~ Hemisuccinat de Hidrocortizon.
~ Hidrocortizon.
~ Supercortisol.
~ Acetat de dezoxicorticosteron.
~ ACTH → pulbere albă, în flacoane închise.
→ Forma de administrare:
~ Tablete.
~ Forme injectabile: fiole, flacoane cu dop de cauciuc
~ Formele injectabile sunt soluţii sau suspensii ce trebuie bine agitate înaintea folosirii.
→ Mod de administrare:
~ Administrare orală: tablete.
o Se asigură concentraţia utilă în sânge.
o Doza zilnică → 3-4 prize la intervale egale de 6-8 ore
o Cortizonul se administrează la început cu doza maximă care scade treptat la doza minimă – de întreţinere →
doză stabilită de medic.
o Tratamentul cu cortizon se termină prin administrare de ACTH – pentru activarea funcţiei glandelor
suprarenale.
~ Administrare parenterală:
o Intramuscular.
o Intravenos.
o Intraarticular.
o Clisme terapeutice.
o Aplicaţii locale.
~ Administrarea ACTH-ului:
o Se testează sensibilitatea organismului prin IDR.
o Se dizolvă pulberea cu ser fiziologic sau apă distilată în cantitate egală cu numărul dozelor → calculul se
face ca şi în cazul antibioticelor. Dizolvat se poate păstra la gheaţă câteva săptămâni.
o Se administrează pe cale intramusculară, intravenoasă, eventual subcutanată.
o Se poate administra în perfuzii lente în ser glucozat 5% → ritm de administrare 6-8 picături pe minut.
o Cea mai bună metodă de administrare → perfuzia continuă sau perfuzia de 5-6 ore.
o Dozele administrate prin perfuzie pot fi mai mici decât cele injectate.
o Se pot face şi perfuzii subcutanate asociind soluţia cu hialuronidază.
o Doza se administrează progresiv crescută pentru ca stimularea suprarenalei să nu se facă brusc.
o Administrarea sub protecţie de antibiotic.
→ Reguli de administrare a cortizonului:
~ Tratamentul se face numai în spital
~ Bolnavii necesită dietă specială:
o Dietă hiposodată. → 1-3 g clorură de potasiu pe zi.
o Dietă hipoglucidică.
o Dietă cu conţinut bogat în proteine.
~ Se acordă îngrijiri speciale:
o Igienă perfectă a tegumentelor şi mucoaselor. Schimbarea zilnică a lenjeriei de pat şi de corp.
o Asepsie perfectă în administrarea parenterală.
o Tratarea imediată şi corectă a infecţiilor de orice fel
o Administrarea sub protecţie de antibiotic.
o Cântărirea zilnică. Observarea apariţiei edemelor.
o Supravegherea funcţiilor vitale, a somnului. Măsurarea diurezei.
→ Observaţii:
~ Preparatele de cortizon sunt metabolizate la nivelul ficatului în cortizol şi prednisolon. În caz de insuficienţă hepatică
tratamentul se face cu Prednisolon care nu mai necesită metabolizare hepatică.
~ Nu se administrează antibioticele şi hormonii cu aceiaşi seringă.
ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ADMINISTRAREA ANTICOAGULANTELOR

→ Definiţie:
~ Anticoagulante sunt substanţele care prin administrare măresc timpul de coagulare a sângelui.

→ Scop:
~ Profilactic.
o Când pericolul trombozelor este evident → în profilaxia trombozelor venoase, emboliilor postoperatorii,
intervenţii chirurgicale abdominale sau pelvine.
~ Terapeutic.
o Împiedică coagularea sângelui intravascular.
o Se face tratament anticoagulant în tromboflebite, flebotromboze, infarct de miocard, şoc endotoxic unde
apare coagulopatia de consum.

→ Forma de prezentare:
~ Heparină → cu acţiune promptă, dar de scurtă durată. Fiole, flacoane cu Heparină calcică sau sodică (absorbţie mai
lentă). Heparină lipocalcică cu administrare orală.
~ Trombostop (produs cumarinic)→ cu acţiune lentă, prelungită.
~ Calciparină.

→ Heparina:
~ Se dezinfectează locul injecţiei.
~ Se execută injecţie subcutanată sau intravenoasă.
~ Efectul dispare în câteva ore.

→ Trombostop:
~ Se administrează pe cale orală.
~ Efect tardiv, după 6-12 ore.
~ Acţiune prelungită – câteva zile → 2 săptămâni.

→ Contraindicaţiile tratamentului anticoagulant:


~ Diateze hemoragice.
~ Insuficienţă hepatică.
~ Hipertensiune malignă.
~ Ulcer gastroduodenal florid.
~ Endocardite.

→ Reguli de administrare:
~ Doza şi ritmul de administrare este stabilit de medic.
~ Pentru Heparină controlul tratamentului se face cu TC sau timp Howell.
~ Pentru controlul tratamentului cu Trombostop se determină , la început zilnic, timpul Quick (indicele de
protrombină).

→ Incidente şi accidente:
~ Hemoragii diverse.
~ Epistaxis.
~ Hematom sau nodul mic la locul injecţiei.
~ Reacţii alergice locale.
~ Alergie generală.

→ Observaţii:
~ Numai Heparina nu traversează bariera placentară.
~ În timpul tratamentului anticoagulant se evită traumatizarea bolnavului.
~ Începerea, continuarea sau întreruperea tratamentului anticoagulant este hotărâtă de medic.
~ Nu se asociază tratamentul anticoagulant cu administrarea de aspirină, antitermice, antiinflamatoare.
REGULI GENERALE DE ADMINISTRARE A ANTIBIOTICELOR
→ Definiţie:
~ Antibioticele sunt medicamente de origine animală sau sintetizate chimic, care introduse în organism sau depuse pe
suprafaţa lui, distrug microbii sau împiedică dezvoltarea lor.
~ Sunt extrase din culturi de celule vii, mai ales din ciuperci sau pot fi sintetizate chimic.
~ Chimioterapice → sunt substanţe care au acţiune bacteriostatică sau bactericidă asupra germenilor patogeni, fără a fi
toxice pentru organism.
→ Efect:
~ Bactericid – distrug agentul patogen.
~ Bacteriostatic – opresc dezvoltarea agentului patogen.
→ Scopul administrării:
~ Distrug microbi.
~ Împiedică dezvoltarea microbilor.
→ Ritmul de administrare:
~ Urmăreşte menţinerea unei concentraţii eficiente în sânge pentru acţiune continuă asupra agenţilor patogeni.
~ Ritmul de administrare ţine cont de perioada de înmulţire a microbilor:
o În infecţii acute → germenii se înmulţesc foarte repede = ritmul de administrarea trebuie să fie cât mai
frecvent.
o În infecţiile subacute şi cronice → germenii se înmulţesc încet = ritmul de administrare poate fi mai lent.
~ Când se urmăreşte absorbţia lentă a antibioticului, acesta este înglobat în anumite substanţe (ex. Moldamin cu acţiune
de 4-5 zile).
~ Exemple:
o Penicilina cristalină → 3,4, 6 ore.
o Sulfamidele → 4, 6, 12 ore.
o Cloramfenicol, tetracicline → 6,12 ore.
o Streptomicina → 12 ore.
o Gentamicina → 8,12 ore.
o Biseptol → 12,24 ore.
→ Forma de prezentare:
~ Drajeuri.
~ Capsule operculate.
~ Sirop.
~ Soluţii injectabile.
~ Unguente.
→ Căile de administrarea:
~ Calea orală → tablete, caşete, capsule, prafuri, siropuri.
~ Calea parenterală – intramusculară (soluţii, suspensii), intravenoasă (soluţii cristaline).
~ Perfuzii.
~ Intrarahidian – se utilizează în cazuri grave de infecţii meningiene.
~ Percutanta.
~ Calea mucoaselor – unguente, pudre.
~ Calea respiratorie – instilaţii, aerosoli.
~ Calea rectală – suspensii, clisme, unguente, paste, pudre.
→ Doza de antibiotic:
~ În administrarea orală → se împarte numărul tabletelor sau capsulelor sau capsulelor la numărul prizelor.
~ În administrarea intramusculară → se dizolvă numai cantitatea ce se injectează imediat, deoarece soluţiile se
degradează, iar administrarea lor devine mai dureroasă.
~ Flacoanele cu multidoze se vor dizolva cu o cantitate necesară pentru 24 ore. Doza va fi împărţită conform orarului de
administrarea în doze unice, egale administrate la 4, 6, 12 ore
~ Cantitatea de antibiotice se exprimă în unităţi şi grame.
→ Alegerea antibioticului:
~ Medicul alege antibioticul funcţie de diagnostic şi antibiogramă.
~ În urgenţă se pot administra antibiotice cu spectru larg, dar numai după recoltarea antibiogramei – din urină, sânge,
lichid cefalorahidian.
→ Încărcarea seringii din flacon cu dop de cauciuc:
~ Se dezinfectează dopul de cauciuc cu tampon cu alcool.
~ Se încarcă seringa cu o cantitate de aer egală cu cea a lichidului pe care vrem să-l scoatem prin aspirare.
~ Se introduce acul în flacon prin dopul de cauciuc şi se întoarce flaconul.
~ Se introduce aerul sub presiune în flacon şi se lasă să curgă liber soluţia în seringă.
~ Se retrage acul şi se schimbă.
~ Pulberile injectabile se dizolvă în prealabil – extragerea soluţiei se face după dizolvare completă.
→ Reguli de administrare a antibioticelor:
~ Calea de administrare se alege funcţie de scopul urmărit, rapiditatea cu care trebuie acţionat, compatibilitatea
medicamentoasă cu calea aleasă.
~ Aplicarea locală trebuie evitată → are efect foarte puternic sensibilizant.
~ Nu se fac administrări de medicamente cu antibiotice în aceiaşi seringă.
~ Injecţiile cu antibiotice se fac în condiţii de asepsie perfectă.
~ Soluţiile uleioase se încălzesc la 370C înaintea administrării.
~ Penicilina dizolvată se administrează în maximum 24 ore.
~ Administrarea pe cale orală se face după masă.
~ Nu se administrează tetraciclină la copiii mici → lezează mugurii dentari.
→ Complicaţii:
~ Stări toxice.
~ Stări anafilactice.
~ Stări nefrotoxice.
~ Anemii.
~ Leucopenii.
~ Agranulocitoză.
~ Lezarea mugurilor dentari la copii mici.
~ Tendinţă la hemoragie.
~ Dismicrobisme prin administrare necontrolată.
~ Infecţii nosocomiale.
~ Rezistenţa microorganismelor la antibiotic.
~ Sensibilizarea personalului medical.
→ Rolul asistentei medicale în administrarea antibioticelor:
~ Observarea apariţiei inapetenţei, greaţă, vărsături, dispnee, nelinişte, hipoacuzie, oligoanurie, subicter, tulburări
vizuale, micoze, tranzit accelerat.
~ Testează sensibilitatea organismului la antibiotic prin IDR (în cazul penicilinei foloseşte soluţie 1000 U/ml) şi notează
rezultatul testului în foaia de observaţie a bolnavului.
~ Atenţie! Şocul anafilactic poate apărea şi sub IDR.
→ Observaţii:
~ Streptomicina nu se absoarbe la nivelul mucoase digestive.
~ Calea subcutanată nu se utilizează pentru administrarea antibioticelor din cauza resorbţiei neregulate.
~ Antibioticele administrate oral distrug flora microbiană intestinală, motiv pentru care se asociază cu complex de
vitamină B.
~ Personalul medical va purta mănuşi de cauciuc şi mască de tifon în timpul administrării antibioticelor. Pot apărea
dermite profesionale, urticarii, accese astmatiforme, alergii.
~ Este obligatorie înaintea folosirii testarea sensibilităţii bolnavului la antibiotic.
REGULI GENERALE DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR
→ Definiţie:
~ Medicamentele sunt substanţe – de origine animală, vegetală sau sintetizată chimic – transformate prin operaţii
farmaceutice într-o formă de administrare (comprimat, drajeu etc.).
→ Scopul utilizării:
~ Prevenirea bolilor.
~ Ameliorarea bolii.
~ Vindecarea bolii.
→ Doza de administrare. Funcţie de doza administrată, acelaşi produs poate acţiona ca aliment, medicament sau toxic
diferenţiind:
1. Doza terapeutică: doza administrată cu scop terapeutic, fără efect toxic. Variază de la doza minimă cu efect terapeutic
la doza maximă cu efect terapeutic.
2. Doza maximă: doza administrată în cantitatea cea mai mare fără acţiune toxică asupra organismului.
3. Doza toxică: doza administrată care provoacă fenomene toxice grave pentru organism.
4. Doza letală: doza care conduce la decesul pacientului.
→ Tipuri de medicamente:
~ Pulberi.
~ Medicamente hidrice – au ca solvent apa.
~ Soluţii – clorurate, glucozate, apă oxigenată.
~ Infuzii.
~ Tincturi cu solvent alcoolul.
~ Extracte.
~ Preparate prin evaporare.
~ Preparate zaharate.
~ Emulsii.
~ Siropuri.
~ Medicamente solide: tablete, pastile, pilule, granule, capsule, comprimate, caşete.
~ Medicamente pe bază de grăsimi – pomadă, ulei, unguent etc.
→ Reacţii adverse ale medicamentelor:
~ Reacţii alergice.
~ Accidente grave generale – agranulocitoză, anemie, şoc anafilactic.
~ Dezechilibre biologice prin modificarea florei microbiene.
~ Distrugerea florei patogene poate duce la dezvoltarea intensă sau virulentă a microorganismelor parazitare.
~ Micoze.
~ Infecţii cu stafilococi rezistenţi la antibiotice.
~ Unele produse pot masca semnele unei boli, fără a o vindeca complet, dacă doza şi durata nu sunt suficiente.
→ Rolul asistentei medicale în administrarea medicaţiei prescrise:
 Să cunoască şi să controleze:
~ Medicamentul prescris pe pacient.
~ Doza corectă de administrare.
~ Timpii de execuţie.
~ Acţiunea farmaceutică a medicamentelor.
~ Frecvenţa de administrare şi intervalul dintre doze.
~ Efectul ce trebuie obţinut.
~ Contraindicaţiile şi efectele secundare.
~ Interacţiunile dintre medicamente.
 Să verifice şi să identifice:
~ Calitatea medicamentelor.
~ Integritatea medicamentelor.
~ Culoarea medicamentelor.
~ Decolorarea sau supracolorarea.
~ Sedimentarea, precipitarea sau existenţa flocoanelor în soluţii.
~ Lichefierea medicamentelor solide.
~ Opalescenţa soluţiilor.
 Să respecte:
~ Calea de administrare prescrisă.
~ Dozajul prescris, orarul de administrare şi somnul bolnavului.
~ Incompatibilitatea medicamentelor.
~ Administrarea rapidă a medicamentelor deschise.
~ Ordinea de administrare a medicamentelor (tablete, soluţii, picături, injecţii, supozitoare, ovule vaginale).
~ Servirea pacientului cu doza unică de medicamente pe cale orală.
 Să informeze şi să anunţe:
~ Pacientul privind medicamentul prescris, calea de administrare, cantitatea, efectul scontat, eventualele reacţii
secundare.
~ Medicul asupra efectelor secundare şi eventualelor greşeli de administrare a medicamentelor.
 Condiţii de administrare:
~ Igienă. Dezinfecţie. Asepsie. Sterilizare.
~ Menţinerea măsurilor de supraveghere şi control a infecţiilor nosocomiale sau intraspitaliceşti.

→ Căile de administrare a medicamentelor:


~ Calea digestivă: oral, sublingual, gastric, intestinal, rectal. Se administrează pilule, tablete, comprimate, soluţii,
caşete, drajeuri, supozitoare, clisme.
~ Calea respiratorie. Se administrează unele substanţe narcotice (eter, cloroform, clorură de etil), substanţe
antiastmatice (prin inhalare sau pulverizare), unele antibiotice, antialergice, bronhodilatatoare, fibrinolitice – sub
formă de aerosoli (amestec de gaz cu medicament fin dispersat), oxigen. Modul de administrare: prin aspirare directă
din balon, inhalare prin sondă, mască sau cort de oxigen.
~ Calea percutanată: tegumente şi mucoase. Se administrează prin fricţionare, comprese, ionizare (cu ajutorul
curentului galvanic), badijonări, emplastre, băi medicinale.
~ Calea urinară.
~ Calea parenterală. Injecţii, perfuzii, transfuzii, puncţii.

→ Modul de administrare al medicamentelor este prescris de medic ţinând cont de următoarele considerente:
~ Starea generală şi toleranţa individuală a pacientului.
~ Particularităţi anatomice şi fiziologice ale pacientului.
~ Capacitatea de absorbţie şi timpul acesteia.
~ Efectul asupra căii de administrare (mucoase, tegumentare).
~ Interacţiunea dintre combinaţiile de medicamente administrare.
~ Scopul urmărit şi evoluţia bolii pacientului.

REGULI GENERALE DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR:

1. Respec tarea medicamentului prescris .


2. Identificarea medicamentelor de administrat – asistenta trebuie să cunoască forma de prezentare, culoarea,
mirosul.
3. Verificarea calităţii lor (timp de valabilitate, ambalaj, înscrisuri, aspect, miros, culoare, integritate).
4. Respectarea căilor de administrare a medicamentelor → obligatorie! Soluţiile uleioase se administrează
stric intramuscular, soluţiile hipertone se administrează strict intravenos.
5. Respectarea orarului de administrare şi a ritmului prescris de medic – unele medicamente se administrează
înainte de masă – pansamentul gastric, altele se administrează în timpul mesei – fermenţii digestivi, altele
după masă – antiemetizante.
6. Respectarea dozei de administrare .
7. Respectarea somnului bolnavului (excepţie fac antibioticele etc.).
8. Evitarea incompatibilităţilor . Prin asociere unele medicamente pot deveni toxice sau dăunătoare. Nu se
asociază histamine cu antihistamine, sulfamide cu acidul paraaminobenzoic, medicamente cu antidoturile lor.
Unele incompatibilităţi sunt căutate (procaina cu adrenalina, morfina cu atropina) pentru a obţine efectul
terapeutic scontat.
9. Servirea bolnavului cu doza unică de medicament.
10. Respectarea succesiunii în administrarea medicamentelor: tablete, capsule,, soluţii, picături, injecţii,
ovule, supozitoare.
11. Lămurirea bolnavului asupra medicamentelor prescrise (asistenta trebuie să cunoască indicaţii,
contraindicaţii, incompatibilităţi, efecte secundare).
12. Anunţarea imediată a greşelilor de administrare a medicamentelor.
13. Administrarea imediată a medicamentului desfăcut sau deschis .
14. Respectarea măsurilor de asepsie pentru a preveni infecţiile intraspitaliceşti .
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE ORALĂ ŞI SUBLINGUALĂ
→ Definiţie:
~ Calea orală → calea naturală de administrare a medicamentelor care se resorb la nivelul mucoase digestive.
→ Forma de prezentare:
~ Formă lichidă:
▪ Soluţii – substanţe dizolvate în apă, alcool.
▪ Mixturi – suspensii.
▪ Infuzii – ceaiuri.
▪ Decoct – soluţii extractive obţinute prin fierbere.
▪ Tincturi – soluţii extractive alcoolice.
▪ Extract.
▪ Uleiuri.
▪ Emulsii – amestec de două lichide.
▪ Siropuri.
~ Formă solidă:
▪ Tablete (comprimate).
▪ Drajeuri – acoperite cu strat protector, colorat diferit, cu rol în mascarea gustului, mirosului preparatului.
▪ Granule.
▪ Mucilagii.
▪ Pulberi. ECHIVALENŢA MEDICAMENTELOR:
▪ Capsule. − 1 pahar de − 15 ml ulei
lichior
→ Efect medicamentos:
− 1 ceaşcă de cafea − 50 ml apă
~ Local – favorizează cicatrizarea, excită peristaltismul,
− 1 pahar de vin − 100 ml apă
dezinfectează etc.
− 1 pahar de apă − 200 ml apă
~ General – efect asupra întregului organism etc.
− 1 linguriţă − 5 ml apă
→ Contraindicaţiile administrării pe cale orală:
− 6,5 ml sirop
~ Medicamente inactivate de sucurile digestive. − 4,5 ml ulei
~ Medicamente care nu trec bariera digestivă. − 1 lingură supă − 15 ml apă
~ Când se doreşte efect rapid. − 20 ml sirop
~ Refuz din partea bolnavului. − 12,5 ml ulei
~ Au efect iritant digestiv. Intervenţii chirurgicale pe tub digestiv. − 1 linguriţă plină − 10 g
~ Lipsa reflexului de deglutiţie. Evitarea sistemului venei porte. cu pulbere
→ Mod de administrare: − 1 linguriţă rasă − 5g
cu pulberi
~ Cu pahare gradate. Cu cană, căniţă.
− 1 lingură rasă cu − 15 g
~ Cu linguriţa sau cu lingura. pulbere
~ Cu pipeta sau cu picurător. − 1 vârf de cuţit − 1g
~ Medicamentele care se resorb la nivelul mucoasei bucale se − 20 picături − 1 g soluţie apoasă
administrează sublingual (Nitroglicerina). −
→ Indicaţii tehnice de administrare: − 40 picături 1 g soluţie uleioasă
− 60 picături − 1 g soluţie alcoolică
~ Se folosesc materiale individuale pentru administrare.
− 1 g tinctură
~ Prafurile se aplică pe rădăcina limbii şi se înghit cu apă, ceai alcoolică
etc.
~ Granulele se administrează cu linguriţa.
~ Capsulele ajung nedizolvate în stomac.
~ Pentru bolnavii cu tulburări de deglutiţie medicamentele se administrează sfărmate.
→ Observaţii:
~ Medicamentele se verifică înaintea folosirii.
~ Nu se manipulează direct cu mâna.
~ Se administrează personal, fiecare doză.
~ Nu se asociază medicamente cu efecte incompatibile.
~ Se evită atingerea dinţilor cu medicamente cu efect asupra smalţului dentar.
~ Înaintea servirii medicaţiei se spală mâinile şi se dezinfectează.
~ Se atenţionează pacientul asupra efectelor medicamentelor.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE RECTALĂ
→ Definiţie:
~ Introducerea medicamentelor pe cale rectală constituie calea de administrare digestivă cu efecte de resorbţie la nivelul
mucoasei rectale.
→ Forma de prezentare:
~ Supozitoare – preparate farmaceutice de formă conică sau ovală, cu o extremitate ascuţită, la care substanţa activă este
înglobată într-o masă solidă (unt de cacao) care se topeşte la temperatura corpului.
~ Clisme medicamentoase cu soluţii izotone.
~ Microclisme – substanţa medicamentoasă dizolvată în ser fiziologic sau ser glucozat 5% 10-15 ml.
~ Clisme picătură cu picătură – administrată în 24 ore – 1000.2000 ml soluţie medicamentoasă.
→ Indicaţii de administrare:
~ Pacienţi cu tulburări de deglutiţie.
~ Evitarea mucoasei digestive.
~ Pacienţi operaţi pe tub digestiv.
~ Intoleranţă digestivă.
~ Evitarea circulaţiei portale.
→ Scop:
~ Purgativ.(evacuator)
~ Terapeutic.
→ Efecte locale:
~ Golirea rectului.
~ Calmarea durerilor.
~ Atenuarea peristaltismului intestinal.
~ Efect antiinflamator.
→ Efecte generale
~ Supozitoare cu digitală – efect cardiotonic.
~ Acalor – efect antitermic etc.
→ Contraindicaţii:
~ Afecţiuni rectale sau anale. Diaree.
~ Intervenţii chirurgicale rectale sau anale.
→ Administrarea supozitoarelor:
~ Materiale necesare:
o Supozitor la temperatura camerei.
o Mănuşi de protecţie.
o Vaselină.
o Tăviţă renală.
o Material pentru toaleta locală.
~ Tehnică:
o Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie.
o Se pregătesc materialele necesare.
o Se anunţă bolnavul şi se explică necesitatea tehnicii.
o Se efectuează clismă evacuatoare dacă bolnavul nu a avut scaun, înaintea administrării supozitoarelor cu
efect terapeutic.
o Se aşează bolnavul în decubit lateral cu membrele inferioare flectate.
o Se verifică recomandările de administrare.
o Se despachetează supozitorul şi se unge vârful cu vaselină.
o Se depărtează fesele bolnavului cu mâna stângă şi se introduce supozitorul cu partea ascuţită înainte, până ce
trece de sfincterul anal intern.
o Se cere bolnavului să strângă fesele şi să menţină supozitorul – se explică că senzaţia de defecare va dispărea
în câteva minute odată cu topirea supozitorului.
→ Observaţii:
~ Nu se administrează mai multe supozitoare odată. Supozitoarele se păstrează la frigider.
~ Se încălzesc uşor înaintea folosirii. Atenţie la topirea lor căci nu mai pot fi introduse în rect în stare lichidă.
~ Se schimbă mănuşile după fiecare administrare de supozitoare dacă se face la mai mulţi bolnavi.
→ Clisma medicamentoasă:
~ Se pod administra medicamente ca digitală, clorură de calciu, clorhidrat, tinctură de opiu, chinină etc.
~ Cu efect local se administrează microclisme sau clismă picătură cu picătură cu ritm de 60 picături pe minut
~ Sunt precedate cu 60 de minute înainte de clismă evacuatoare.
~ Microclisma se introduce cu seringa adaptată la canula rectală.
~ Pentru menţinerea temperaturii soluţiei introduse se folosesc rezervoare termostate.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE RESPIRATORIE
→ Definiţie:
~ Administrarea medicamentelor pe cale respiratorie reprezintă introducerea medicamentelor gazoase şi volatile în
organism prin mucoasa respiratorie.
→ Forma de prezentare:
~ Gaze sau substanţe gazeificate.
~ Pulberi dizolvate.
~ Lichide fin pulverizate.
~ Vapori – aerosoli.
~ Soluţii pentru instilaţii traheale.
→ Scop:
~ Dezinfecţie locală.
~ Decongestionarea mucoasei respiratorii.
→ Metode de administrare:
~ Inhalaţie.
~ Instilaţie.
~ Aerosoli.
→ Inhalaţia:
~ Reprezintă introducerea unor substanţe medicamentoase – esenţe aromatice, antiseptice, săruri etc. în organism prin
inhalare pe cale respiratorie.
~ Pot fi inhalate substanţe în stare pulverizată sau vaporizate.
~ Indicaţii: rinite, rinofaringite, bronşite, astm bronşic.
~ Contraindicaţii: pacienţi inconştienţi, astenici, adinamici, copii.
~ Materiale necesare:
o Inhalator.
o Substanţa medicamentoasă prescrisă.
o Vaselină.
o Cort sau pelerină. Prosop.
~ Pregătirea pacientului:
o Se explică tehnica şi inofensivitatea ei.
o Se aşează confortabil pe scaun.
o Se cere suflarea nasului.
o Se aşează prosop în jurul gâtului.
o Se ung buzele şi tegumentele periorale cu vaselină.
o Se explică pacientului să inspire pe gură şi să expire pe nas.
~ Tehnica:
o Se spală şi se dezinfectează mâinile.
o Se toarnă apă în recipientul inhalatorului şi se umple pe jumătate.
o Se introduce recipientul cu medicament. Când apa fierbe, vaporii formaţi antrenează medicamentul
pulverizându-l
o Se aduce inhalatorul în faţa pacientului care aşează cu capul aplecat deasupra inhalatorului (la distanţă de 30-
80 cm) şi se acoperă cu pelerina.
~ Îngrijirea bolnavului după tehnică:
o Pacientul este şters şi uscat.
o Se asigură repaus la pat 2-3 ore.
~ Observaţii:
o Inhalaţia vaporilor amestecaţi cu medicamente volatile are o durată de maxim 5-20 minute.
o Pentru a evita inspirarea valorilor în stare puse se utilizează esenţe aromate, antiseptice sau substanţe
minerale, alcoolice.
o Nu se inhalează primi vapori produşi deoarece antrenează şi picături de apă fierbinte.
→ Utilizarea flacoanelor presurizate:
~ Se cere bolnavului să tuşească şi să expectoreze.
~ Se răstoarnă flaconul şi se adaptează buzele în jurul piesei bucale.
~ Se înclină capul uşor posterior.
~ Expiraţie lentă, profundă.
~ Inspir profund cu activarea flaconului cu aerosoli păstrând limba apăsată.
~ Oprirea respiraţiei 10-15 secunde şi expiraţie pe nas.
~ Clătirea gurii cu apă caldă.
→ Utilizarea inhalatoarelor cu capsule:
~ Se cere bolnavului să tuşească şi să expectoreze.
~ Fixarea capsulei în inhalator. Expiraţie lentă pentru golirea plămânilor.
~ Inhalarea substanţei prin inspir profund.
~ Oprirea respiraţiei 10-15 secunde şi expiraţie pe nas.
~ Expiraţie pe nas şi clătirea gurii cu apă caldă.
→ Observaţii:
~ Suprafaţa întinsă a alveolelor intens vascularizate favorizează absorbţia gazelor sau substanţelor gazeificate, fin
pulverizate sau instilate.
~ Distribuirea cantităţii de aerosoli:
o 40% în alveolele pulmonare.
o 35% în căi respiratorii superioare şi mijlocii.
o 25% se elimină prin expiraţie.
~ Inhalarea de aerosoli asigură depunerea pe suprafaţa căilor respiratorii de antibiotice, bronhodilatatoare, anestezice,
antialergice, fluidizante, expectorante – cu acţiune locală şi generală.
ADMINISTRAREA OXIGENULUI
→ Definiţie:
~ Corectarea deficitului de oxigen din organism.
~ Cantitatea de oxigen utilizată în ţesuturi → 0,3 ml O2 % ml sânge.
→ Scop:
~ Terapeutic:
o Asigurarea aportului de oxigen necesar.
o Corectarea hipoxiei şi hipercapniei.
o Susţinerea funcţiei respiratorii.
→ Indicaţii:
~ Anestezie generală.
~ Hipoxii:
o Hipoxie anemică – prin lipsa hemoglobinei.
o Hipoxie hipoxică – prin insuficienţă ventilatorie.
o Hipoxie histotoxică – prin blocarea fermenţilor respiratori la nivel celular.
o Hipoxie circulatorie – prin tulburări de circulaţie.
~ Complicaţii postoperatorii.
~ Lăuze.
~ Nou născuţi cu suferinţe respiratorii şi circulatorii.
→ Surse de oxigen:
~ Staţie centrală de oxigen.
~ Microstaţie.
~ Bombă de oxigen de 300-10.000 l oxigen comprimat la 150 atm.
→ Materiale necesare:
~ Sursă de oxigen.
~ Reductor de presiune.
~ Manometru.
~ Barbotor – umidificator (cu apă sau apă cu alcool 1/1).
~ Sondă, ochelari, mască, cort de oxigen.
→ Norme de protecţie:
~ Fără grăsimi, cârpe grase, mâini unsuroase – pericol de explozie.
~ Fără foc deschis în apropierea sursei de oxigen.
~ Tubulatura şi aparatura folosită pentru oxigenoterapie – de culoare albastră.
~ Se evită lovirea sau bruscarea sursei de oxigen.
~ Fixarea tubulaturii se face vertical.
→ Condiţii de administrare:
~ Cu reductor de presiune.
~ Oxigen barbotat.
~ Administrare intermitentă pentru a nu deprima centrul respirator.
~ Căi respiratorii dezobstruate.
→ Metode de oxigenoterapie:
~ Sondă nazală.
~ Cateter nazal.
~ Ochelari.
~ Mască pentru oxigenoterapie.
~ Cort de oxigen.
→ Oxigenoterapie prin sondă, cateter nazal sau ochelari:
~ Se măsoară distanţa de la tragus (lobul urechii) la nară.
~ Se introduce sonda sau cateterul (cu orificii laterale) până în faringe, paralele cu palatul osos şi perpendicular pe buza
superioară.
~ Cateterul nazal se introduce pe nară sau prin pipă Guedel.
~ Se fixează sonda cu leucoplast.
~ Ochelarii se fixează după urechi şi au două sonde de plastic care pătrund pe nări. Sunt recomandate la copii şi bolnavi
agitaţi.
~ Se administrează cu debit de 12 l pe minut
→ Oxigenoterapia prin mască:
~ Masca pentru oxigenoterapie poate fi cu sau fără inhalarea aerului inspirat.
~ Se fixează pe faţa pacientului acoperind gura şi nasul.
~ Este greu de suportat de către pacient datorită hamului de etanşare.
~ Se verifică scurgerea de oxigen şi se fixează debitul la 10-12 l pe minut.
~ Se aşează masca pe faţa bolnavului şi se fixează cu curea în jurul capului.
→ Oxigenoterapie prin cort:
~ Bolnavul respiră într-un spaţiu limitat.
~ Concentraţia de oxigen nu trebuie să depăşească 50%.
~ Circulaţia aerului este deficitară, ducând la încălzirea bolnavului – necesită răcire cu gheaţă sau aparate răcitoare.
→ Incidente şi accidente:
~ Distensie abdominală prin pătrunderea gazului prin esofag.
~ Emfizem subcutanat prin infiltrarea gazului la baza gâtului.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE PERCUTANATĂ – PE CALE TEGUMENTARĂ
→ Definiţie:
~ Administrarea medicamentelor pe cale percutanată reprezintă introducerea medicamentelor prin suprafaţa
tegumentelor cu absorbţie la nivelul pielii.
→ Efect:
~ Local - fricţiunea etc.
~ General – ionoforeza etc.
→ Forma de prezentare:
~ Pudre.
~ Comprese medicamentoase.
~ Alifii, uleiuri, emulsii uleioase.
~ Unguente, paste.
~ Mixturi agitate.
~ Săpunuri terapeutice.
~ Emplastre medicinale.
~ Băi medicinale etc.
→ Metode de administrarea:
~ Fricţiune.
~ Pudraj.
~ Comprese medicamentoase.
~ Badijonări.
~ Ionoforeză.
~ Băi medicinale.
→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză pentru protecţia patului.
~ Mănuşi de protecţie.
~ Comprese, tampoane sterile.
~ Pense, porttampon, spatule chirurgicale.
~ Pudriere, pulverizator.
~ Săpun.
~ Prosop.
~ Tăviţă renală.
→ Fricţionarea:
~ Medicamentele sunt înglobate în lipoizi sub formă de unguente, uleiuri sau emulsii uleioase.
~ Se recomandă în tratamentul RAA – cu salicilat de metil şi de sulf etc.
~ Tehnică:
o Se spală suprafaţa de tratat cu apă şi săpun.
o Se usucă bine.
o Se îmbracă mănuşi de protecţie.
o Se aplică medicamentul pe piele.
o Se execută mişcări circulare cu presiune redusă (cu vârful degetelor sau cu suprafaţa palmei) pentru a masa
medicamentul în piele.
o Durata fricţiunii → 20-30 minute pentru o suprafaţă de 20-30 cm2.
o Se masează până la dispariţia aparentă am medicamentului.
o Suprafaţa tratată se acoperă cu comprese sau dacă aplicarea s-a făcut pe toată suprafaţa pielii se înveleşte în
cearşaf.
~ Nu se fricţionează zonele cu afecţiuni dermatologice, plăgi etc.
~ Se evită contactul cu ochii, vaginul, meatul urinar – are efect iritant.
~ Medicul prescrie: orarul, frecvenţa, durata, cantitatea şi suprafaţa.

→ Ionoforeza:
~ Reprezintă introducerea medicamentelor prin piele cu ajutorul curentului galvanic.
~ Se pot introduce medicamente ionizate ca : iod, magneziu, salicilat de sodiu, histamină, stricnină, cocaină,
novocaină etc.
~ Scop:
o Terapeutic – cu efect general.
~ Tehnică:
o Se anunţă pacientul şi se explică tehnica şi importanţa ei.
o Se conduce pacientul la serviciul de fizioterapie.
o Se aşează în şezut pe pat.
o Pielea se spală cu apă şi săpun şi se clăteşte abundent.
o Se aplică electrozii înveliţi în tifon îmbibat cu soluţie medicamentoasă – polul activ se aplică pe regiunea ce
trebuie tratată.
~ Intensitatea curentului → 20-100 mA, socotind 10-15 mA / 100 cm2.
~ Durata tratamentului → 10-30-60 minute
~ Se supraveghează starea generală a bolnavului.

→ Pudrajul:
~ Constă în pudrarea pielii cu pudre medicamentoase.
~ Efect: absorbţia excesului de grăsimi, uscarea şi răcorirea pielii.
~ Se aplică: talc, oxid de zinc, caolin făină de grâu în care s-a înglobat substanţa medicamentoasă – antibiotic,
chimioterapic etc.
~ Se aplică cu: pudriere, tampoane, comprese.

→ Comprese medicinale:
~ Se aplică comprese (din material textil) îmbibate în substanţă medicamentoasă la temperatura corpului.
~ Se pot aplica: substanţe dezinfectante, antiinflamatoare, decongestionante, astringente – Rivanol, Burow etc.
~ Se aplică reci sau calde – temperatura va fi menţinută constantă pe toată durata aplicării.

→ Badijonarea:
~ Soluţiile medicamentoase îmbibate pe tampoane fixate pe porttampon se aplică pe tegumente prin ştergere sau
pensulare.
~ Nu se introduce pensula sau tamponul în flaconul cu soluţie.
~ Tampoanele folosite se ard.
~ Soluţii folosite: tinctura de iod, violet de genţiana, albastru de metil, mercurocrom, betadine etc.

→ Unguentele:
~ Sunt preparate farmaceutice semisolide.
~ Substanţa activă este înglobată în vaselină sau grăsimi animale sau vegetale.
~ Se păstrează la rece.
~ Se aplică prin întindere cu spatula chirurgicală, prin fricţiune sau direct din tub pe suprafaţa mucoaselor.

→ Pastele:
~ Sunt preparate din grăsimi şi pudre, mai consistente decât unguentele.
~ Se aplică cu spatula.

→ Linimentele:
~ Sunt preparate lichide sau semisolide, cu aspect limpede sau lăptos.
~ Se aplică cu mâna sau cu tampoane.

→ Mixturile:
~ Sunt amestecuri de lichide şi solide (pudre) nemiscibile.
~ Se agită înaintea folosirii.
~ Se întind în strat subţire cu tampoane.Se lasă să se usuce.

→ Creme, unguente, geluri – de uz genital:


~ Se foloseşte aplicator de unică întrebuinţare.
~ Se îndepărtează capacul tubului cu medicament şi se înfiletează aplicatorul pe tub.
~ Se introduce medicamentul prin presare în aplicator.
~ Se introduce aplicatorul profund în vagin şi se apasă pistonul până la epuizarea medicamentului, după care se retrage
aplicatorul din vagin.
→ Săpunurile terapeutice:
~ Conţin în compoziţie substanţe medicamentoase: gudron, sulf, ihtiol etc.
~ Se folosesc la spălarea regiunii.
~ Pentru efect terapeutic mai puternic se aplică săpunul pe toată suprafaţa pielii şi se lasă să se usuce.
~ Se îndepărtează la câteva ore sau 1-2 zile.
~ Adăugat la clisme are efect purgativ.

→ Stilete caustice:
~ Au forma unor bastonaşe introduse în tuburi protectoare.
~ Substanţa activă → sulfat de cupru, nitrat de argint.
~ Utilizare: pentru cauterizerea formaţiunilor papilomatoase, a excrescenţele din ulceraţii, efect hemostatic.

→ Emplastru medicamentos:
~ Au în compoziţie substanţe medicamentoase.
~ Se aplică direct pe pielea bine spălată şi uscată
~ Nu se aplică pe regiuni cu cute sau sub haine.
~ Pot avea consistenţă vâscoasă (se încălzesc înaintea utilizării), aderente la o suprafaţă textilă sau consistenţă lichidă
(se aplică prin pensulare şi se lasă să se usuce).

→ Băile medicinale:
~ Efect: dezinfectant, calmant, decongestiv, antipruriginos.
~ Pot fi parţiale sau totale.
~ Temperatura → apropiată de temperatura corpului.
~ Durata de acţiune 10-20 de minute (sau zile, săptămâni – băile terapeutice folosite în tratamente dermatologice).
~ Se pot face băi slabe cu permanganat de potasiu, infuzii cu plante, băi cu săruri aromate etc.

→ Observaţii:
~ Toleranţa ţesuturilor este excelentă.
~ Medicamentele nu sunt inactivate de secreţii sau de componentele sângelui.
~ Se evită administrarea pe această cale la pacienţii cu hipersensibilitate cunoscută.
~ Nu se fac aplicaţii pe regiuni afectate.
~ Se evită tratamentele prelungite.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE PARENTERALĂ
INJECŢIILE – PREZENTARE GENERALĂ
→ Definiţie:
~ Calea parenterală – în afara tubului digestiv reprezintă administrarea medicamentelor prin injecţii.
~ Injecţia → introducerea traumatică a substanţelor medicamentoase sub formă lichidă în organism prin intermediul
unui ac adaptat la seringă.

→ Avantajele injecţiilor:
~ Dozaj corect şi exact.
~ Efect instalat rapid, absorbţie uşoară.
~ Absorbţie independentă de starea tractului digestiv.
~ Asigură protecţia medicamentului la acţiunea sucurilor digestive. – hormoni, vaccinuri, seruri.
~ Evită calea digestivă în caz de intoleranţă digestivă, tulburări de deglutiţie, ingurgitare de substanţe toxice, hemoragii
digestive, intervenţii chirurgicale pe tub digestiv.
~ Posibilitatea administrării medicamentelor bolnavilor inconştienţi.

→ Scop:
~ Explorator.
~ Terapeutic.
→ Calea de administrare:
~ Intravenos.
~ Intramuscular.
~ Intradermic.
~ Subcutanat.
~ Intraarterial.
~ Intrarahidian.
~ Intraosos.
~ Intramedular.
~ Subarahnoidian.
~ Intracardiac.

→ Prezentare farmaceutică:
~ Soluţii injectabile – în fiole.
~ Flacoane cu pulbere – însoţite de solvent.
~ Soluţii încărcate în seringi – pentru unică folosinţă.
~ Soluţiile injectabile pot fi:
o Soluţii apoase.
o Soluţii uleioase.
o Suspensii – pentru absorbţie întârziată.

→ Reguli generale de pregătire a injecţiilor:


~ Se verifică:
o medicamentul prescris.
o Doza – concentraţia – modul de administrare.
o Volum soluţiei de injectat pentru adaptarea seringii.
o Integritatea fiolei, a ambalajului.
o Valabilitatea.
o Modul de păstrare şi depozitare.
~ Se verifică materialul şi instrumentarul necesar administrării.
~ Se verifică soluţia injectabilă.
~ Se dezinfectează locul ales pentru injecţie.
~ Se încarcă corect seringa.
~ Injectarea se face imediat după încărcarea în seringă.

→ Materiale necesare:
~ Seringă cu ac adaptate injecţiei.
~ Acele au lungimi diferite şi culori convenţionale: galben, verde (i.m., i.v.), albastru, mov (s.c.), portocaliu (s.c.),
negru (i.m., i.v.), verde (i.m., i.d.), roz (recoltare, dizolvare şi extragere soluţii).
~ Soluţie de injectat verificată.
~ Tampoane cu alcool pentru dezinfecţia tegumentelor.
~ Garou, leucoplast.
~ Pile pentru tăierea gâtului fiolelor.
~ Mănuşi de protecţie, mască de tifon.
~ Material pentru protecţia patului.
~ Tăviţă renală.
~ Trusă cu medicaţie de urgenţă pentru eventualele accidente.

→ Pregătirea pacientului:
~ Se anunţă şi explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se informează pacientul asupra durerii resimţite.
~ Se aşează pacientul în poziţie comodă, atât pentru el, cât şi pentru asistenta care execută tehnica.
~ La nevoie se rade pilozitatea de pe locul ales.
~ Se dezinfectează locul şi se lasă să se usuce.

→ Montarea şi încărcarea seringii:


~ Se verifică integritatea ambalajului şi termenul de valabilitate.
~ Se desface ambalajul de sus în jos.
~ Se înşurubează acul de amboul seringii.
~ Se îndepărtează protecţia acului.
~ Se dezinfectează (cu tampon cu alcool) gâtul fiolei şi se deschide fiola (după ce lichidul din gâtul fiolei revine în fiolă
prin mişcări de rotaţie).
~ Se aspiră soluţia în seringă, înclinând treptat fiola.
~ Nu se ating pereţii fiolei cu acul.
~ Încărcarea seringii din flacoane cu dop de cauciuc:
o Se îndepărtează apărătoarea metalică şi se dezinfectează dopul.
o Se aspiră aer în seringă în cantitate egală cu lichidul ce trebuie aspirat din flacon.
o Se perforează flaconul şi se răstoarnă.
o Se introduce aerul sub presiune în flacon – lichidul se goleşte singur în seringă.
~ Se elimină aerul din seringă până apare o bulă de soluţie pe vârful acului.
~ Se ataşează protecţia la ac.

→ Principii de igienă în pregătirea şi administrarea injecţiilor:


~ Se folosesc seringi şi ace sterile – de unică întrebuinţare. După folosire se ard. Este interzisă sterilizarea lor după
utilizare.
~ Seringile reutilizabile sunt decontaminate, curăţate, degresate, clătite, dezinfectate şi clătite, apoi sterilizate prin
metode standard.
~ Materialele sterile de unică întrebuinţare se depozitează în spaţii special destinate.
~ Este obligatorie spălarea şi dezinfectarea înainte şi după executarea fiecărei injecţii.
~ Este obligatorie purtarea mănuşilor de protecţie în timpul executării tratamentelor parenterale.
~ Se recomandă evitarea folosirii flacoanelor multidoză.
~ Este obligatorie schimbarea acului după încărcarea seringii din flacon cu dop de cauciuc.

→ Tehnica generală a injecţiilor:


~ Injectarea este întotdeauna lentă – pentru a preveni apariţia durerilor.
~ Injectarea lentă sau foarte lentă la administrarea intravenoasă previne apariţia complicaţiilor.
~ Locul puncţiei se acoperă cu tampon, iar acul se retrage brusc.
~ După injectare se comprimă uşor locul.
~ În cazul puncţiei arteriale, se aplică pansament compresiv – mai mult timp.
~ Se desface garoul înaintea injectării soluţiei.

→ Observaţii:
~ Calea de administrare se alege în funcţie de:
o Hotărârea medicului.
o Scopul injecţiei.
o Rapiditatea asimilării medicamentului.
o Resorbţia şi metabolizarea medicamentului.
o Interacţiuni medicamentoase.
o Compatibilitatea soluţiei medicamentoase cu ţesuturile.
~ Fiola tăiată se administrează imediat.
~ Fiolele neetichetate se aruncă.
~ Emulsiile injectabile se agită înaintea administrării.
~ În cazul tratamentelor de lungă durată este obligatorie alternarea locului injecţiei.
~ Soluţia de bicarbonat de sodiu nu se recomandă ca lichid de diluţie.
~ Culoarea soluţiei injectabile diferă funcţie de concentraţie, diluant sau condiţii de păstrare.
~ Pentru fiecare injecţie se foloseşte seringă cu ac individual.
~ Soluţiile uleioase ce se încarcă greu în seringă se încălzesc în apă caldă pentru a le fluidifica.
~ Substanţele precipitate se agită bine până dispare orice depozit de pe fundul fiolelor.
~ Unele medicamente pot flocula în fiole (fapt specificat pe ambalaj). Se administrează după încălzire în apă caldă.
~ Fiola în care cad cioburi de sticlă la deschidere se aruncă.

→ Administrarea substanţelor de contrast:


~ Este obligatorie testarea sensibilităţii organismului la substanţa de contrast.
~ Testarea se face injectând 1 ml soluţie – fiola test → numai în prezenţa medicului.
~ Se aşteaptă 1-5 minute şi se observă reacţia bolnavului.
~ Dacă nu apare reacţie alergică se poate injecta soluţia pregătită pentru examinare.
~ Viteza de administrare:
o 15 secunde → examinare minutată.
o 1-2 minute → examinare obişnuită.
o 10-15 minute → administrare prin perfuzie.
INJECŢIA SUBCUTANATĂ
→ Definiţie:
~ Introducerea în organism de substanţe medicamentoase lichide izotone, nedureroase, prin intermediul unui ac în
ţesutul celular subcutanat.

→ Scop:
~ Terapeutic – injectarea soluţiilor cristaline.

→ Locul de elecţie:
~ Faţa externă a braţului.
~ Faţa superoexternă a coapsei.
~ Regiunea deltoidiană.
~ Regiunea supra şi subspinoasă a omoplatului.
~ Regiunea subclaviculară.
~ Flancurile peretelui abdominal.
~ Regiunile centrale fesiere.

→ Materiale necesare:
~ Seringă cu ac sterile.
~ Material general pentru executarea unei injecţii.
~ Soluţia medicamentoasă.

→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se aşează bolnavul în repaus.
~ Se dezveleşte locul ales.

→ Tehnica:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Se montează seringa şi se aspiră medicamentul.
~ Se elimină aerul.
~ Obişnuit se injectează la nivelul regiunii externe a braţului, pacientul fiind aşezat cu membrul respectiv sprijinit pe
şold.
~ Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool.
~ Se cutează pielea fixând-o între degete şi ridicând-o de pe planurile profunde.
~ Se puncţionează pe direcţia axului longitudinal al cutei, în profunzimea stratului subcutanat, la o adâncime de 2-4 cm.
~ Se verifică poziţia acului prin aspirare în seringă.
~ Se injectează lent.
~ Se aplică o compresă şi se retrage acul brusc , masând uşor zona pentru accelerarea resorbţiei.

→ Incidente şi accidente:
~ Durere violentă – prin lezarea unei terminaţii nervoase sau prin distensia bruscă a ţesuturilor.
~ Ruperea acului.
~ Necroza ţesuturilor prin greşirea căii de administrare.
~ Hematom.
~ Abces – prin infectarea hematogenă.

→ Observaţii:
~ Nu se injectează în regiuni infiltrate, zone cu abcese tegumentare, acnee, foliculită, furuncule etc.
~ Se evită injectarea repetată în acelaşi loc – se schimbă periodic locul.
~ Numai în cazuri speciale se poate injecta şi soluţii uleioase.
~ NU se administrează compuşi de metale cu greutate moleculară mare. – iod, bismut, mercur etc.
~ Este STRIC INTERZIS a se administra pe această cale clorură de sodiu.
INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ
→ Definiţie:
~ Introducerea de substanţe medicamentoase - soluţii izotone, uleioase sau a unei substanţe coloidale, prin intermediul
unui ac ataşat la o seringă , în stratul muscular.

→ Scop:
~ Terapeutic – injectarea soluţiilor cristaline.

→ Locul de elecţie:
~ Regiunea supero-externă fesieră, deasupra marelui trohanter – (pătratul supero-extern fesier).
~ Muşchii externi şi anteriori ai coapsei.
~ Muşchiul deltoid.
~ La sugari – regiunea mijlocie a coapsei.

→ Materiale necesare:
~ Seringă cu ac lung, sterile.
~ Material general pentru executarea unei injecţii.
~ Soluţia medicamentoasă.

→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se aşează bolnavul în repaus – în decubit ventral, lateral, şezând sau în picioare.
~ Se dezveleşte locul ales.

→ Tehnica:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Se montează seringa şi se aspiră medicamentul şi se schimbă acul.
~ Se elimină aerul.
~ Obişnuit se injectează la nivelul regiunii supero-externe fesiere.
~ Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool.
~ Se cere bolnavului să-şi menţină musculatura cât mai relaxată – muşchiul să fie moale.
~ Se puncţionează perpendicular pielea pătrunzând 4-7 cm cu rapiditate şi siguranţă.
~ Se verifică poziţia acului prin aspirare în seringă.
~ Se injectează lent.
~ Se aplică o compresă şi se retrage acul brusc, masând uşor zona pentru accelerarea resorbţiei.
~ Se aşează bolnavul comod, în repaus 5-10 minute.
~ Se ordonează materialele folosite.

→ Incidente şi accidente:
~ Durere violentă – prin atingerea nervului sciatic sau a unei terminaţii nervoase – se retrage acul şi se schimbă locul
injecţiei.
~ Paralizie (totală sau parţială)– prin lezarea nervului sciatic.
~ Ruperea acului – extragerea se va face manual sau chirurgical
~ Necroza ţesuturilor prin greşirea căii de administrare.
~ Hematom.
~ Supuraţie septică, abces, infecţie gravă.
~ Flegmon – supuraţie septică prin nerespectarea normelor de asepsie şi antisepsie.
~ Embolie uleioasă – prin introducerea accidentală a suspensiei uleioase într-un vas de sânge.
~ Iritaţie periostală – injectarea medicamentului în apropierea osului.
~ Transmiterea de boli infecto-contagioase sau infecţii generale – prin refolosirea seringilor şi acelor.

→ Observaţii:
~ Nu se injectează în regiuni infiltrate, zone cu abcese tegumentare, acnee, foliculită, furuncule etc.
~ Se evită injectarea repetată în acelaşi loc – se schimbă periodic locul.
~ Poziţia acului pentru soluţiile colorate se face prin detaşarea acului de la seringă.
INJECŢIA INTRAVENOASĂ
→ Definiţie:
~ Introducerea în circulaţia venoasă de soluţii medicamentoase izotone sau hipertone, prin intermediul unui ac ataşat la
o seringă.

→ Scop:
~ Terapeutic – injectarea soluţiilor cristaline.

→ Locul de elecţie:
~ Venele de la plica cotului, antebraţ, faţa dorsală a mâinii, vena maleolară, vena jugulară, venele epicraniene la sugari
şi copii.
~ Abordul periferic este făcut de asistenta medicală, abordul central de către medic. Alegerea tipului de abord se face în
funcţie de:
o Starea pacientului.
o Tipul medicamentului.
o Cantitatea de administrat.
o Durata tratamentului.
~ Se evită regiunile care prezintă procese supurative sau afectări dermatologice.

→ Materiale necesare:
~ Seringă cu ac mai scurt, sterile.
~ Material general pentru executarea unei injecţii.
~ Soluţia medicamentoasă cristalină izotonă sau hipertonă.

→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se aşează bolnavul în repaus – în decubit dorsal, comod, cu braţul sprijinit pe pernă tare, protejată cu muşama şi
aleză.
~ Se dezveleşte locul ales – având grijă ca mâneca să stânjenească circulaţia.

→ Tehnica:
~ Injecţia intravenoasă cuprinde 2 timpi:
o Puncţia venoasă.
o Injectarea soluţiei medicamentoase.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Se montează seringa şi se aspiră medicamentul şi se schimbă acul.
~ Se elimină aerul.
~ Se aplică garoul la aproximativ 10 cm deasupra locului puncţiei.
~ Se palpează locul puncţiei.
~ Se dezinfectează locul.
~ Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool.
~ Se cere bolnavului să-şi închidă şi să-şi deschidă de câteva ori pumnul şi să rămână apoi cu pumnul strâns.
~ Se puncţionează vena şi se pătrunde în lumenul ei cca. 1 cm.
~ Se verifică poziţia acului prin aspirarea sângelui în seringă.
~ Se desface garoul şi se cere bolnavului să deschidă pumnul.
~ Se injectează lent.
~ Se aplică o compresă pe locul puncţiei şi se retrage acul brusc, pe direcţie de introducere.
~ Se menţine compresa pe loc 3 minute şi nu se îndoaie braţul.
~ Se aşează bolnavul comod, în repaus.
~ Se ordonează materialele folosite.

→ Incidente şi accidente:
~ Durere – la puncţionarea pielii.
~ Embolie gazoasă – introducerea de aer în cantitate mare , brusc, în sistemul vascular care poate duce la moarte.
~ Hematom.
~ Revărsat sanguin – prin străpungerea venei sau prin retragerea acului fără a ridica garoul (staza).
~ Tumefierea bruscă a ţesutului - revărsarea soluţiei injectate în afara venei.
~ Flebalgie – durere vie pe traiectul venei prin efect iritativ. Sau prin injectare prea rapidă.
~ Valuri de căldură, senzaţiei de uscăciune în faringe – se impune injectarea mai lentă a medicamentului.
~ Injectarea paravenoasă a soluţiei – se manifestă prin durere accentuată, tumefacţie, necroză. Se raportează imediat
medicului, se fac infiltraţii locale cu ser fiziologic şi substanţe resorbante.
~ Ameţeli, lipotimie, colaps – se întrerupe injectarea şi se anunţă de urgenţă medicul.
~ Hipotensiune pe cale reflexă – injectarea prea rapidă a soluţiei medicamentoase.
~ Embolie uleioasă – prin greşirea căi de administrare a substanţelor uleioase – se produce decesul pacientului.
~ Paralizia nervului median – consecinţa injectării paravenoase a substanţelor cu acţiune neurolitică. Se administrează
substanţe neutralizante.
~ Puncţionarea şi injectarea unei artere – produce necroza totală a extremităţilor: durere exacerbată, albirea mâinii,
degete cianotice. Se întrerupe de urgenţă injectarea.

→ Observaţii:
~ Dacă staza venoasă este prea lungă sau prea strânsă pacientul poate prezenta frison → se slăbeşte sau se detaşează
garoul.
~ Dacă injectarea se va face prin ac-fluturaş este necesară scoaterea aerului din cateter înaintea puncţionării. Fluturaşul
este ţinut de „aripioare”, se puncţionează vena şi se continuă tehnica injecţiei.
~ Cateterul intravenos – canulă flexibilă – este prevăzut cu mandren şi dispozitiv translucid pentru observarea
picăturilor de sânge.
~ Nu se retrage mandrenul în timpul puncţiei venoase, ci când apare sângele la capătul translucid.
~ Nu se puncţionează vena după apariţia hematomului – se comprimă locul 3-5 minute.
~ Repetarea injecţiei în aceiaşi venă se face tot mai central faţă de puncţiile anterioare – niciodată mai jos.
~ Alegerea celei mai bune vene se face după aplicarea garoului.
~ Nu se face injecţie intravenoasă decât în poziţie decubit dorsal – niciodată în poziţie şezând.
INJECŢIA INTRADERMICĂ
→ Definiţie:
~ Introducerea de substanţe medicamentoase - soluţii izotone în organism, prin intermediul unui ac ataşat la o seringă ,
în stratul dermic.

→ Scop:
~ Terapeutic – desensibilizări în afecţiuni alergice, vaccinarea BCG la sugari.
~ Explorator – intradermoreacţia.
~ Anestezic – infiltrarea dermică cu novocaină.

→ Locul de elecţie:
~ Faţa anterioară a antebraţului.
~ Faţa externă a braţului şi a coapsei.

→ Materiale necesare:
~ Seringă cu ac scurt, sterile.
~ Material general pentru executarea unei injecţii.
~ Soluţia medicamentoasă.

→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se aşează bolnavul în repaus comod – în decubit dorsal.
~ Se dezveleşte locul ales.

→ Tehnica:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Se montează seringa şi se aspiră medicamentul (0,1 ml) şi se schimbă acul.
~ Se elimină aerul.
~ Se dezinfectează locul puncţiei cu alcool şi se aşteaptă evaporarea.
~ Se introduce vârful acului în grosimea pielii, tangenţial pe suprafaţa pielii, cu bizoul în sus, până dispare orificiul
acului complet.
~ Se verifică poziţia acului prin aspirare în seringă.
~ Se injectează lent.
~ Se formează o papulă albă de aspectul cojii de portocală de 5-6 mm diametru, o înălţime de 1-2 mm la 0,1 soluţie
injectată.
~ Se retrage acul fără a aplica tampon la locul puncţiei.
~ Se ordonează materialele folosite.

→ Incidente şi accidente:
~ Revărsat lichidian – când acul a intrat parţial în derm.
~ Tumefacţia stratului subcutanat, fără apariţia papulei cu aspect de coajă de portocală când acul a pătruns prea profund.
~ Lipotimie.
~ Stare de şoc – în caz de testare a unor alergeni.
~ Reacţie intensă la necroza unor porţiuni de tegument din cauza distensiei puternice prin injectarea de soluţii hipotone.

→ Observaţii:
~ Nu se face dezinfecţia cu alcool a locului injecţiei dacă se face testare la tuberculină – alcoolul inactivează
tuberculina.
~ Pentru anestezie locală injecţie se poate face pe orice suprafaţă a corpului.
~ În cazul efectuării testelor alergologice, se pregătesc: Adrenalină, Efedrină, Hemisuccinat de Hidrocortizon,
cardiotonice.
ADMINISTRAREA INSULINEI

→ Scopul tratamentului insulinic:


~ Tratarea diabetului zaharat.
~ Normalizarea nivelului glucidic în sânge.

→ Căile de administrare:
~ Calea subcutanată.
~ Calea intravenoasă.

→ Locul de elecţie pentru administrarea insulinei:


~ Flancurile peretelui abdominal.
~ Regiunea externă a braţului.
~ Regiunea anterioară a coapselor.
~ Regiunea fesieră.
~ Regiunea supra şi subspinoasă.
~ Locul de administrare trebuie alternate, dar vor respecta aceiaşi schemă:
o Dimineaţa → flancurile abdominale.
o Seara → coapsă.
~ Introducerea constantă în acelaşi loc, fără alternarea lui, suprasolicită regiunea respectivă, tegumentele devin dure, se
cicatrizează prin procese metabolice modificate negativ.

→ Preparate de insulină:
~ Humulin R regular insulină umană (ADN recombinat) → 10 forme de comercializare:
o Regulară (R).
o Regulară tamponată (BR).
o Lentă (L).
o Ultralentă (U).
o Insulină 10% Regulară tamponată + 90% Insulină umană suspensie isophan (NPH-10/90).
o Insulină 20% Regulară tamponată + 80% Insulină umană suspensie isophan (NPH-20/80).
o Insulină 30% Regulară tamponată + 70% Insulină umană suspensie isophan (NPH-30/70).
o Insulină 40% Regulară tamponată + 60% Insulină umană suspensie isophan (NPH-40/60).
o Insulină 50% Regulară tamponată + 50% Insulină umană suspensie isophan (NPH-50/50).
~ Iletin II Regular (insulină porcină purificată).
~ Actrapid MC (insulină injectabilă neutră), Insulină Novo, Monocomponent (MC).

→ Reguli de administrare:
~ Preparatul şi doza sunt stabilite de medic.
~ Orice schimbare se va face cu multă prudenţă – strict supravegheat.
~ Doza şi preparatul se schimbă doar la indicaţia medicului.
~ Dozele de insulină se măsoară în unităţi.
~ Există două tipuri de concentraţii pentru fiecare tip de insulină:
o Insulină cu 40 unităţi / mililitru insulină.
o Insulină cu 100 unităţi / mililitru insulină.
~ Administrarea se face cu seringi de insulină cu gradaţii pentru 40 , respectiv 100 unităţi de insulină pe mililitru.
~ Seringile se aruncă după utilizare – nu se refolosesc.
~ Injecţie se face cu cca. 15 minute înainte de servirea mesei (funcţie de preparatul de insulină folosit).

→ Caracteristicile insulinei, păstrare şi depozitare.


~ Insulina cristalină este limpede, clară, transparentă.
~ Insulina în suspensie este tulbure şi trebuie rulată înaintea folosirii până la uniformizarea lichidului.
~ Păstrarea se face la frigider la 40C, ferită de căldură şi lumină.
~ Se încălzeşte la temperatura corpului în momentul folosirii.
~ Nu se utilizează după expirarea termenului de valabilitate.

→ Stabilirea dozei necesare:


~ Se fixează o doză individualizată funcţie de:
o Tipul de insulină folosit.
o Numărul de injecţii pe zi.
o Intervalul dintre doze.
o Modificările din alimentaţie.
o Schimbarea programului de activitate.
o Medicaţie complementară.
o Exerciţii fizice, gimnastică.
o Conduită terapeutică postnatală.

→ Pregătirea dozei:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se observă flaconul de insulină – aspect, valabilitate, concentraţie, preparat, cale de administrare.
~ Se aspiră în seringă o cantitate de aer egală cu doza de insulină ce trebuie administrată.
~ Se puncţionează dopul de cauciuc şi se întoarce flaconul.
~ Se introduce aerul sub presiune şi se lasă să curgă liber insulina în seringă până se obţine doza necesară.
~ Se scoate aerul şi se schimbă acul.
~ Dacă se folosesc amestecuri de insulină SE RESPECTĂ ORDINEA DE ÎNCĂRCARE ÎN SERINGĂ
RECOMANDATĂ DE MEDIC.
~ Amestecul se face înaintea injectării.
~ Pentru injectare se pot folosi şi pompe de insulină sau minispike.

→ Injectarea insulinei:
~ Se dezinfectează locul şi zona înconjurătoare.
~ Se lasă să se evapore alcoolul → alcoolul inactivează insulina.
~ Se execută pliul cutanat şi se injectează insulina subcutanat.
~ Nu se freacă şi nu se masează locul puncţiei
~ Se păstrează o distanţă de minim 4 cm de injecţia precedentă.

→ Reacţii la insulină:
~ Hipoglicemie → nivel scăzut de insulină prin:
o Doză prea mare de insulină.
o Absenţa sau întârzierea meselor.
o Exerciţii fizice şi activitate în exces.
o Boală infecţioasă.
o Tulburări de tranzit.
o Schimbarea necesarului de insulină a pacientului.
o Boli endocrine.
o Interacţiuni cu alte medicamente hipoglicemiante.
o Consum de alcool.
~ Semnele hipoglicemiei:
o apar brusc.
o Transpiraţii, tulburări de somn.
o Ameţeală.
o Anxietate.
o Palpitaţii.
o Vedere neclară – în ceaţă.
o Tremurături.
o Vorbire neclară.
o Foame.
o Stare depresivă.
o Agitaţie, iritabilitate.
o Senzaţie de furnicături în mâini.
o Mişcări nesigure.
o Delir.
o Cefalee.
o Modificări comportamentale.
o Diabeticul trebuie să aibă asupra sa cuburi de zahăr sau bomboane sau tablete de glucoză.
o Pacienţii inconştienţi vor primi glucoză pe cale intravenoasă.
~ Hiperglicemie şi acidoză diabetică:
o Prin doză insuficientă de insulină.
o Nivel crescut de glucoză în sânge.
o Aport alimentar mai bogat în glucide decât cel planificat.
o Febră.
o Infecţii.
o Hiperglicemia prelungită poate determina acidoză diabetică) ameţeală, facies roşu, sete, pierderea
cunoştinţei, inapetenţă, halenă acetonică, glicozurie, respiraţie Kussmaul, tahicardie, deces.
~ Lipodistrofia:
o Foarte rar, administrarea subcutanată a insulinei poate provoca lipoatrofie cu depresiuni ale tegumentului şi
ţesutului subcutanat, pierderea elasticităţii şi îngroşarea ţesuturilor.

Hiperglicemie Hipoglicemie
~ Piele uscată. ~ Tegumente cu transpiraţii reci.
~ Respiraţie Kussmaul. ~ Piele umedă.
~ Halenă acetonică. ~ Hipertensiune.
~ Pierderea lentă a cunoştinţei spre ~ Respiraţie normală.
comă. ~ Pierderea stării de cunoştinţă.
~ Somnolenţă. ~ Mişcări nesigure.
~ Inapetenţă. ~ Ameţeală.
~ Greţuri. ~ Foame.
~ Vărsături.

→ Alergia la insulină:
~ Alergia locală → roşeaţă, edem, prurit.
~ Alergie generalizată → mai rară, dar mai gravă. Apar erupţii pe tot corpul, respiraţie zgomotoasă, şuierătoare,
hipotensiune, şoc anafilactic.
EXAMEN RADIOLOGIC GASTRIC – RADIOSCOPIA GASTRICĂ
→ Definiţie:
~ Examenul radiologic gastric se efectuează după administrarea unei substanţe de contrast (suspensie de sulfat de
bariu)– pe cale orală sau rectală.
→ Scop:
~ Studierea morfologiei şi funcţionalităţii gastrice.
~ Stabilirea diagnosticului.
→ Contraindicaţii:
~ Bolnavii caşectici, în stare gravă, adinamici.
~ Tromboze, ileus. Perforaţie gastrică cu hemoragie. Peritonita acută.
~ Gravide în prima jumătate a sarcinii.
→ Materiale necesare:
~ Sulfat de bariu 150 g.
~ Cană sau pahar cu apă. Lingură de lemn.
~ Purgativ (ulei de parafină).
~ Se pregăteşte suspensia de bariu – cele 150 g sulfat de bariu se amestecă cu o cantitate egală de apă caldă până se
obţine o pastă omogenă, la care se adaugă apă până la 200-300 g, amestecându-se cu lingura de lemn.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul cu 2 zile înainte explicându-i necesitatea tehnicii şi importanţa ei pentru diagnosticarea bolii.
~ Se explică bolnavului tehnica de investigaţie.
~ Se anunţă bolnavul că în dimineaţa examenului nu trebuie să mănânce, să nu fumeze deoarece fumatul măreşte
secreţia gastrică.
~ Se informează bolnavul privind regimul alimentar pe care trebuie să-l păstreze. Se administrează bolnavului cu 1-2
zile înaintea examinării un regim alimentar neflatulent şi uşor de digerat, format din supe, ouă, pâine prăjită, paste
făinoase, produse lactate.
~ Seara în ajunul examinării se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare.
→ Tehnica:
~ În ziua examenului, dimineaţa, bolnavul este condus la serviciul radiologic şi aşezat sub ecranul radiologic unde i se
oferă cana cu suspensia de sulfat de bariu.
~ La comanda medicului bolnavul va înghiţii sulfatul de bariu în suspensie şi amestecat cu o lingură de lemn.
~ După terminarea examinării bolnavul este ajutat să se îmbrace şi este condus la pat.
~ Bolnavul este readus la serviciul radiologic (conform indicaţiilor medicului) după 2 – 8 – 24 ore pentru a se urmări
sub ecran evacuarea stomacului, umplerea intestinului subţire şi a colonului.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se administrează bolnavului (o lingură de ulei de parafină) după examinare.
~ La două ore după examenul radiologic bolnavul poate să mănânce.
~ Bolnavul va fi informat că va avea scaunul colorat în alb.
→ Interpretarea rezultatului:
~ Există situaţii în care examenul radiologic necesită folosirea unor probe farmacodinamice pentru stomac.
~ Examenul radiologic este esenţial pentru diagnosticul de ulcer în procentaj de 80-90% evidenţiind semne directe de
ulcer sau semne indirecte.
~ Semne directe:
o Prezenţa nişei Haudeck care se prezintă ca o umbră în plus pe conturul stomacului sau pe duoden.
o Când este văzută din faţă apare ca o pată persistentă.
o În jurul nişei apare o zonă mai clară, determinată de edem.
o Au forme şi mărimi diferite (rotundă, triunghiulară, conică).
~ Semne indirecte:
o Prezenţa unor pliuri convergente ale mucoasei către nişă, spasmul musculaturii gastrice imitând un deget
care arată spre nişă şi modificările cicatriale, aderenţiale care deformează contururile normale.
o În ulcerul gastric, nişa este localizată de obicei pe mica curbură, cu tendinţă la regresie chiar până la
dispariţia completă într-un interval de 3-4 săptămână. Când nu dispare, devine suspectă de ulceraţie
malignă.
o Nişa benignă proemină în afara lumenului gastric, are marginile bine limitate, pliurile mucoasei regulate,
radiind spre nişă, şi peristaltism gastric păstrat, caractere care o diferenţiază de nişa malignă.
o Ulcerul duodenal provoacă spasme musculare şi procese de cicatrizare care modifică aspectul bulbului
dându-i diferite forme – treflă, ciocan, stea, diverticul etc.
o Aproximativ 10% din ulcerele gastro-duodenale nu sunt vizibile radiologic datorită edemului inflamator
sau hemoragiei care astupă nişa sau în anumite localizări (prepiloric, fornix, faţa anterioară sau
posterioară a stomacului).
o În prezenţa unui sindrom clinic ulceros, examenul radiologic negativ nu exclude diagnosticul de ulcer.
PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU GASTROSCOPIE – EXAMEN ENDOSCOPIC GASTRIC
→ Definiţie:
~ Este un examen util pentru precizarea unor diagnostice nesigure, mai ales când este vorba de benignitatea sau
malignitatea unui ulcer, poate arăta dacă există ulceraţii multiple şi permite biopsia prin vizualizarea directă şi
examenul citologic.
~ Prin examenul gastroscopic se explorează starea mucoasei stomacale sub vizibilitate directă cu ajutorul unui
instrument optic cu sursă de lumină proprie care se introduce prin esofag în stomac.
~ Gastroscopul proiectează imaginea mucoasei stomacale în ochiul examinatorului cu ajutorul unui sistem de lentile
care asigură o vizibilitate bună şi în eventualitatea îndoirii sale până la un unghi de 340.
~ Gastroscopul este prevăzut cu o serie de anexe pentru recoltarea de biopsii, şi totodată se pot adapta aparate
corespunzătoare pentru fotografierea sau filmarea câmpului vizual endogastric sau duodenal.
→ Scop:
~ Descoperirea în fazele incipiente modificările anatomo-patologice ale pereţilor stomacali şi de a diferenţia procesele
funcţionale de cele organice, precum şi clasificarea naturii modificărilor (ulcer, cancer).
→ Materiale necesare:
~ Gastroscopul cu toate anexele sterile.
~ Sondă esofagiană, cu deschizături laterale pentru anestezia traiectului gastroscopului.
~ Soluţie anestezică – cocaină 1% şi adrenalină 1%.
~ Sursă de lumină, oglindă frontală, oglindă laringiană, spatulă linguală, portampoane şi tampoane de vată.
~ Sondă gastrică pentru evacuarea conţinutului stomacal.
~ Tăviţă renală,
~ Atropină, Adrenalină, alte preparate injectabile, seringi de 2 ml cu ace corespunzătoare.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Examinarea se face în cameră obscură, încălzită la temperatură optimă.
~ Dacă funcţia de evacuare a stomacului este intactă, pregătirea bolnavului va începe numai în ziua examinării.
~ Dacă evacuarea stomacului se face în mod deficitar (stenoză pilorică), în seara zilei dinaintea examinării i se face
bolnavului o spălătură gastrică cu apă călduţă, după tehnica obişnuită, până se evacuează complet conţinutul gastric.
~ Gastroscopia se face pe nemâncate; în ziua examinării până la terminarea intervenţiei se interzice fumatul; 40-50
minute înainte de probă i se face bolnavului o injecţie cu Dilauden-atropină.
~ Asistenta culcă bolnavul pe masa de examinare, în decubit lateral stâng, deocamdată cu capul lăsat mai jos, şi în
această poziţie i se introduce sonda stomacală evacuând complet conţinutul acestuia (reziduurile).
~ Nu se face spălătură gastrică în preajma examinării.
→ Tehnica:
~ După 15 minute, medicul începe anestezia locală prin badijonarea sau pulverizarea bazei limbii şi faringelui cu
amestecul de cocaină-adrenalină. Se introduce apoi în esofag sonda cu deschizăturile laterale, prin care se vor
anestezia şi pereţii esofagului;
~ La gastroscopie participă două asistente – una care asigură poziţia capului bolnavului în extensie forţată şi ţine tăviţa
renală, cealaltă ajută.
~ Examenul gastroscopic poate să dureze în medie 3-5 minute.
~ Examenul gastroscopic poate fi completat cu excizia unor fragmente de mucoasă stomacală cu control vizual, în
vederea examinării histologice.
~ Prin adaptarea unui aparat de fotografia la sistemul optic al gastroscopului explorarea poate fi completată cu
fotografierea imaginilor.
~ Extragerea tubului o face medicul foarte încet, având grijă ca tubul să nu se atingă de dinţii bolnavului.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ După terminarea gastroscopiei, bolnavul elimină o cantitate apreciabilă de mucus, apoi prin câteva eructaţii
zgomotoase aerul introdus în stomac.
~ Dacă nu reuşeşte să elimine singur aerul şi acuză dureri, se introduce sondă de aspiraţie prin care gazele se vor elimina
imediat.
~ Bolnavul rămâne culcat încă 30 minute, apoi este dus în salon.
~ 2 ore după terminarea examinării bolnavul să nu mănânce şi să nu bea.
~ Se fac inhalaţii cu mentol, pentru evitarea senzaţiilor neplăcute din gât.
→ Incidente şi accidente:
~ Dureri în deglutiţie care dispar în ziua următoare fără nici un tratament.
~ O uşoară ascensiune febrilă cu dureri şi tumefierea amigdalelor.
IRIGOSCOPIA
→ Definiţie:
~ Examinarea radiologică a intestinului gros se efectuează după administrarea unei substanţe de contrast pe cale orală
sau pe cale rectală.
~ Tranzitul baritat este examenul radiologic cu administrarea substanţei de contrast – sulfat de bariu suspendat în apă,
pe cale orală.
~ Irigoscopia este examenul radiologic al colonului cu administrarea substanţei de contrast – sulfat de bariu în suspensie
( 300-500 g BaSO4 în 1000-1500 ml apă la 37° C sau 200 g sulfat de bariu amestecat cu 300 g bolus alba în apă la
37° C), pe cale rectală, prin clismă. Examenul se mai numeşte şi clismă baritată.
→ Tehnica tranzitului baritat:
~ Se anunţă pacientul cu 2 zile înainte, se explică tehnica, necesitatea şi importanţa ei pentru diagnosticarea bolii
~ Se anunţă pacientul ca dimineaţa să nu mănânce şi să nu fumeze.
~ Se administrează cu 1-2 zile înaintea examenului, un regim alimentar, neflatulent şi uşor de digerat, format din supe,
ouă, pâine prăjită, unt, făinoase, produse lactate
~ Seara dinaintea examinării se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare.
~ În dimineaţa examenului, pacientul este condus la serviciul de radiologie, aşezat sub ecranul radiologic unde i se oferă
cana cu suspensia baritată (pregătită înainte).
~ La comanda medicului, pacientul va înghiţi sulfatul de bariu suspensie amestecat cu o lingură de lemn.
~ După terminarea examinării, pacientul se îmbracă şi este condus la pat. Va fi readus la serviciul de radiologie
(conform indicaţiilor medicului), după 24 ore pentru a se urmări umplerea colonului:
o La 2 ore de la începerea examenului pacientul poate să mănânce.
o Normal după 6-8 ore, suspensia de bariu se găseşte în cec şi colonul ascendent, stomacul fiind complet
golit.
o După 16 ore suspensia baritată se găseşte în colonul transvers.
o După 24 ore suspensia baritată se găseşte la nivelul sigmoidului, în ampula rectală sau este deja parţial
sau total evacuată.
~ După tehnică se administrează purgativ (o lingură ulei de ricin sau parafină).
~ Pacientul va avea scaunul colorat în alb datorită sulfatului de bariu eliminat.
~ Contraindicaţiile tranzitului baritat: pacienţi caşectici, pacienţi în stare gravă, adinamia, tromboze, ileus, perforaţia
tubului digestiv, peritonita acută, gravide în prima jumătate a sarcinii.
→ Tehnica irigoscopiei
~ Se anunţă pacientul cu 2-3 zile înainte, explicându-i tehnica şi necesitatea ei.
~ Se administrează regim alimentar de cruţare neiritant, neexcitant, nefermentascibil şi neflatulent format din brânză de
vaci, smântână, ouă fierte, carne slabă fiartă, orez fiert, pâine uscată. Cu o zi înaintea examinării, se administrează un
regim hidric cu piureuri.
~ Se efectuează, după masă, o clismă evacuatoare, şi apoi, se administrează 2 linguri de ulei de ricin (clisma singură
elimină numai resturile de materii fecale din rect şi sigmoid).
~ Se conduce pacientul la serviciul de radiologie unde va fi ajutat să se dezbrace şi va fi aşezat pe masa de examinare
unde se face clisma baritată, după tehnica obişnuită a clismei – la indicaţia medicului radiolog.
~ Se întrerupe curentul de lichid ori de câte ori bolnavul are senzaţie de defecare sau la indicaţia medicului (clisma se
execută sub ecran radiologic).
~ Se întrerupe introducerea substanţei de contrast când bariul a ajuns în cec, se închide rectul cu sonda Strauss, după
insuflarea de aer cu pompa şi după introducerea substanţei opace.
~ Medicul examinează radiologic modificările anatomice ale colonului.
~ După tehnică se solicită pacientului să elimine substanţa de contrast (după terminarea examinării) sau se face o clismă
evacuatoare.
~ Se face toaleta regiunii perianale, se îmbracă pacientul şi se conduce la pat.
~ Irigoscopia se completează la nevoie cu irigografia.
→ Metoda Fischer – examenul radiologic cu dublu contrast
~ Colonul mai poate fi explorat şi prin metoda cu dublu contrast Fischer.
~ Când colonul se umple prin clismă baritată (după terminarea acesteia) pacientul va fi solicitat să evacueze parţial
substanţa de contrast sau , închizând rectul cu sonda Strauss, al cărei balon introdus în rect va fi umplut cu aer; se
introduc apoi în colon 100 ml aer, cu presiune moderată, controlată sub ecran radiologic.
~ Atenţie! Aerul introdus sub presiune poate perfora colonul.
→ Observaţii:
~ Irigoscopia şi irigografia pun în evidenţă în rectocolita ulcerohemoragică lipsa de haustraţii colice, îngustarea
calibrului colic şi aspectul de tub rigid, imagini lacunare datorită prezenţei polipilor sau imagini de “plus de
umplere” în ulceraţiile mari.
~ De asemenea se pot observa uneori stenoze colice, unice sau multiple.
EXAMINAREA EDDOSCOPICĂ A COLONULUI. RECTOSCOPIA

→ Definiţie:
~ Anuscopia este explorarea endoscopică a canalului anal şi a porţiunii inferioare a ampulei rectale făcută cu ajutorul
unui aparat numit anuscop. Prin anuscopie se pot face mici intervenţii chirurgicale: incizii sau extirpări de polipi,
recoltări, biopsii, administrare de medicamente.
~ Rectosigmoidoscopia este explorarea endoscopică a segmentului terminal al tubului digestiv cu ajutorul unui aparat
numit rectoscop, pentru evidenţierea modificărilor mucoasei până la o adâncimea de 30 cm de la orificiul anal
(ampula rectală şi ultima parte a sigmoidului).
~ Rectoscopul este un sistem de tuburi metalice de diametre diferite : trei tuburi mai înguste (16-20 mm diametru)
pentru explorări, şi unul mai gros (24 mm diametru) pentru tratamente. Are un orificiu lateral de poate fi închis etanş
în timpul introducerii în rect şi prin care se pot executa intervenţiile intrarectale sub controlul endoscopului (prelevări
biopsice, cauterizări etc.).
~ Colonoscopia este examenul endoscopic de vizualizare directă a colonului cu ajutorul unui aparat numit colonoscop -
cu ajutorul lui se vizualizează colonul sigmoid, descendent, transvers şi ascendent, până la cec.
~ Colonoscopul este un tub din fire optice flexibile, lung de 135-185 cm. Colonoscopul se poate adapta şi la camera
video, cu posibilitatea urmăririi imaginilor obţinute pe un ecran.

→ Tehnica efectuării rectosigmoidoscopiei:


~ Se informează pacientul în ce constă explicând tehnica, necesitatea şi importanţa ei pentru stabilirea diagnosticului.
~ Cu 2 zile înaintea examinării, pacientul va ingera o alimentaţie lichidă (supe, ciorbe, lapte, ceai, suc, apă).
~ În seara precedentă examenului, se fac 2 clisme evacuatoare simple / înalte, a câte 2 litri de apă la 37º C fiecare, la
interval de 1 oră.
~ În dimineaţa intervenţiei, cu 2-3 ore înaintea examenului, se efectuează din nou 2 clisme evacuatoare pentru a
îndepărta complet resturile de materii fecale sau exsudatele patologice.
~ Se dezbracă regiunea inferioară a trunchiului, se ajută pacientul să se aşeze pe masa de examinare, în poziţie
genupectorală, cu uşoară lordoză a regiunii lombare, se acoperă pacientul cu un câmp steril prevăzut cu un orificiu
care să lase descoperită regiunea anală.
~ Se montează corpul rectoscopului şi se racordează la sursa de lumină.
~ Se verifică funcţionalitatea dispozitivului optic, se unge tubul rectoscopului cu vaselină şi se oferă medicului mănuşile
sterile (pentru efectuarea tuşeului rectal), apoi, asistenta serveşte medicul cu alte mănuşi sterile şi îi oferă tubul
rectoscopului pentru a fi introdus în rect.
~ După introducere, se extrage mandrenul aparatului şi se fixează corpul aparatului la tubul intrarectal (medicul urmează
să examineze mucoasa rectosigmoidiană).
~ Se insuflă aer cu ajutorul pompei (dacă medicul o solicită).
~ Se pregătesc tampoane cu soluţie de sulfat de magneziu şi se oferă medicului (dacă le solicită cu scopul îndepărtării
eventualelor obstacole create prin contracţia spastică a părţilor examinate).
~ La nevoie, se folosesc tampoane uscate, pentru îndepărtarea resturilor de materii fecale
~ Se preia tubul extras de medic la terminarea examenului.
~ Pacientului i se face toaleta regiunii anale imediat după îndepărtarea tubului, îndepărtându-se mucozităţile şi resturile
substanţei lubrefiante, se transportă la salon.
~ Dacă s-au făcut însămânţări bacteriologice, se pregătesc materialele pentru laborator (se completează buletinul de
recoltare cu datele de identitate ale pacientului şi cu examenul cerut) şi se transportă imediat la laborator.
~ Se curăţă mecanic rectoscopul, se spală bine şi se dezinfectează şi se pregăteşte pentru sterilizare cu Glutamaldehidă
sau CIDEX şi alcool de 90°

→ Tehnica efectuării colonoscopiei


~ Se explică necesitatea tehnicii, durata, efectele neplăcute (senzaţia de presiune, durere).
~ Trei zile consecutiv, seara şi dimineaţa, se efectuează câte 2 clisme evacuatoare simple, înalte, la interval de 1 oră, a
câte 2 litri de apă la 37° C pentru fiecare; ultima clismă se face în dimineaţa examenului, cu 3-4 ore înainte.
~ În prima zi şi a doua seară de pregătire se administrează un purgativ
~ În cele trei zile de pregătire pacientul va ingera doar alimentaţie lichidă.
~ La nevoie i se pot administra lichide prin perfuzie intravenoasă în scopul combaterii sau prevenirii deshidratării.
~ Seara înaintea examenului, se dă un somnifer, iar în dimineaţa examinării i se injectează 1 fiolă Diazepam şi 1 fiolă
Scobutil cu 30-60 minute înaintea începerii colonoscopiei.
~ La efectuarea colonoscopiei participă două asistente: prima linişteşte pacientul, îl roagă să coopereze şi, pe cât posibil
să se relaxeze (informarea anterioară îl face mai cooperant şi mai tolerant faţă de efectele neplăcute ale tehnicii),
urmăreşte funcţiile vitale ale pacientului, îl aşează în decubit lateral stâng, cu genunchii flectaţi şi îl acoperă cu un
câmp steril, prevăzut cu un orificiu central (în timpul examinării, la solicitarea medicului, poziţia pacientului poate fi
schimbată dintr-un decubit în altul, pe măsură ce sonda înaintează).
~ A doua verifică colonoscopul, asigurându-se ca acesta să fie adaptat corect la sursa de lumină şi ca insuflaţia şi
aspiraţia să fie bune, lubrefiază vârful tubului cu vaselină şi medicul în introduce încet în anus cu multă grijă ca să nu
ajungă vaselina pe lentila aparatului, fapt care ar împiedeca vizibilitatea.
~ După tehnică pacientului i se face toaleta regiunii anale, imediat după îndepărtarea tubului, îndepărtându-se
mucozităţile şi resturile substanţei lubrefiante.
~ Se transportă pacientul în salon. la patul său.
~ Dacă s-au făcut însămânţări bacteriologice, se pregătesc materialele pentru laborator şi se trimit imediat.
~ Se curăţă mecanic şi chimic colonoscopul, se spală bine şi se dezinfectează, se pregăteşte pentru sterilizare cu
Glutamaldehidă sau CIDEX şi alcool de 90°.

~ Incidentele şi accidentele întâlnite în colonoscopie:


o Sângerare.
o Dureri abdominale violente.
o Perforaţii.
o Tahicardie.
o Stop cardiac reflex.

~ Contraindicaţiile colonoscopiei:
o Operaţii abdominale recente.
o Diverticuluza acută.
o Boli ulceroase.
o Hernii ombilicale.
o Ascite masive.
o Persoane confuze, necooperante.
BRONHOGRAFIA – PREGĂTIREA BOLNAVULUI
→ Definiţie:
~ Bronhografia este o metodă radiologică de examinare a arborelui bronşic prin introducerea în lumenul bronşic a unei
substanţe radioopace care permite evidenţierea contururilor arborelui bronşic investigat.

→ Materiale necesare.
~ Medicamente sedative – Fenobarbital, Atropină – anestezice – soluţie de cocaină 2%.
~ Sondă Métras sterilă.
~ Substanţă de contrast ce pot fi:
o Liposolubile – Lipiodol sau Iodipin.
o Hidrosolubile – Diioduron sau Ioduron B.
o Pastă iodată din ulei iodat (20g Lipiodol) + 8g sulfanilamidă.
~ Scuipătoare.
~ Tăviţă renală.

→ Pregătirea psihică a bolnavului.


~ Se anunţă bolnavul şi se explică necesitatea tehnicii.
~ Se anunţă bolnavul să nu mănânce în dimineaţa examinării.

→ Pregătirea fizică.
~ Cu 1-3 zile înainte, se administrează bolnavului medicaţie expectorantă.
~ În ajunul examinării se administrează o tabletă de Fenobarbital sau Bromoval.
~ Cu ½ oră înaintea examenului se administrează Atropină – pentru a reduce secreţia salivei şi a mucusului din căile
respiratorii – şi medicamente calmante pentru tuse.

→ Executarea tehnicii.
~ Medicul efectuează anestezia căilor respiratorii, introduce sonda Métras în arborele bronşic şi apoi substanţa de
contrast, uşor încălzită, cu o presiune moderată.
~ În timpul injectării substanţei de contrast, bolnavul va fi ajutat să-şi schimbe poziţia – decubit ventral, decubit dorsal,
decubit lateral drept şi stâng.
~ În timpul examinării radiologice se aşează bolnavul în poziţie Trendelemburg – pentru a se evidenţia şi arborele
bronşic din părţile superioare ale plămânilor – apoi se aşează bolnavul cu toracele moderat ridicat, pentru a se
evidenţia bronhiile mijlocii şi inferioare.

→ Indicaţii:
~ Pentru precizarea aspectului morfologic al căilor respiratorii.
~ În cazul când bronhiile nu pot fi abordate bronhoscopic.
~ Supuraţiile bronhopulmonare, condensări pulmonare determinate de obliterări bronşice.

→ Contraindicaţii:
~ Hemoptiziile recente.
~ Insuficienţa hepatică, renală, cardio-vasculară.
~ Stări alergice.

→ Îngrijirea bolnavului după tehnică:


~ După examinare se ajută bolnavul să se îmbrace şi va fi condus la pat.
~ Bolnavul va fi avertizat să nu mănânce şi să nu bea timp de 2 ore până când încetează efectul anestezicului.
~ Bolnavul va fi atenţionat să colecteze în scuipători substanţa de contrast care se elimină prin tuse; nu se înghite
deoarece produce intoxicaţie cu iod.
BRONHOSCOPIA – PREGĂTIREA BOLNAVULUI
→ Definiţie:
~ Prin bronhoscopie se înţelege explorarea arborelui traheobronşic sub vizibilitate directă, cu ajutorul bronhoscopului.
→ Scop.
~ Diagnostic – tuberculoze bronşice, supuraţii bronhopulmonare, tumori, suspiciunea unor corpi străini etc.
~ Terapeutic – se execută pentru eliberarea căilor respiratorii de secreţii abundente, îndepărtarea corpilor străini de
origine exogenă, introducerea unor medicamente.
→ Materiale necesare.
~ Bronhoscopul cu anexele sale în perfectă stare sterilă.
~ Tampoane pe porttampon.
~ Pense, depărtător de gură, comprese.
~ Oglindă frontală sau lampă Clar.
~ Oglindă laringiană.
~ Seringă laringiană de 5 ml.
~ Tăviţă renală.
~ Măşti de tifon.
~ Substanţe anestezice – Cocaină 2%, Xilină 2-4%, Pantocaină 1%
~ Medicamente necesare în caz de accidente.
~ Aparatură pentru oxigenoterapie.
~ Radiografiile toracale ale bolnavului şi negatoscop pus în funcţiune.
→ Pregătirea psihică a bolnavului.
~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se cere bolnavul să nu mănânce în dimineaţa examinării.
→ Pregătirea fizică a bolnavului.
~ În seara dinaintea examinării bolnavul va primi un calmant.
~ În vederea anesteziei bolnavul va fi aşezat pe un scaun, cu tăviţa renală în mână – bolnavul este prevenit asupra
gustului amar al anestezicului. Se oferă bolnavului câţiva ml de anestezic, uşor încălzit la 350C pentru a face gargară.
~ Bolnavul va ţine anestezicul cât mai mult timp în gură.
~ Asistenta încălzeşte la lampa de spirt oglinda laringiană şi serveşte medicul şi cu seringa laringiană încărcată cu
anestezic pentru ca acesta să termine anestezierea bolnavului.
~ Asistenta pe tot timpul examinării va asigura poziţiile cerute de medic susţinând bolnavul şi ajutându-l să ia poziţia
indicată – înclinări la dreapta sau la stânga.
~ Bronhoscopia este un examen care solicită 2 asistente – una pentru servirea medicului, cealaltă pentru supravegherea
şi susţinerea bolnavului.
→ Executarea tehnici.
~ Introducerea bronhoscopului şi examinarea propriu-zisă se vor face în decubit dorsal, cu capul în extensie, cu gura larg
deschisă, umerii bolnavului sunt ridicaţi – cu ajutorul unei perne tari sau a unui sul – poziţie menţinută cu ajutorul
asistentei.
~ Sugarii şi copiii mici vor fi imobilizaţi prin înfăşare în cearşafuri şi ţinuţi de către asistentă.
→ Incidente şi accidente.
~ Intoxicaţii cu cocaină.
~ Leziuni traumatice ale dinţilor, ale mucoasei bucale, faringiene, a corzilor vocale, trahei.
~ Hemoragii.
~ Diseminări tuberculoase sau suprainfecţii cu diferiţi germeni.
~ Disfagie sau afagie.
~ Dureri retrosternale, cefalee, tahicardie, tuse, insomnie, expectoraţie, stare subfebrilă.
~ Dacă apar semne de intoxicaţie, bolnavul va fi culcat în poziţie Trendelemburg şi i se administrează substanţe
cardiotonice, vasodilatatoare şi sedative corticale.
→ Îngrijirea bolnavului după tehnică.
~ În ziua bronhoscopiei bolnavul va fi culcat la pat.
~ Timp de 4 ore până la reapariţia sensibilităţii complete a mucoaselor anesteziate el se va abţine de la orice fel de
alimentaţie.
~ Timp de 2-3 zile bolnavul primeşte un regim de cruţare a laringo-faringelui cu lichide şi alimente pasate.
~ La sugari şi la copiii mici existând riscul apariţiei unui edem al glotei este necesară supravegherea mai atentă timp de
2-3 zile după intervenţie.
EXAMINAREA RADIOLOGICĂ A TORACELUI
RADIOGRAFIA, RADIOSCOPIA – PREGĂTIREA BOLNAVULUI

→ Definiţii:
~ Radioscopia – examinarea organelor la ecran. Dă o imagine dinamică asupra organelor examinate.
~ Radiografia – fixarea imaginii radiologice pe filmul radiologic la un moment dat. Imaginea fiind fotografiată, ea se
pretează la controale ulterioare mai amănunţite, putând fi interpretată şi de mai mulţi specialişti. Radiografia este o
metodă statică de examinare.
~ Tomografia – obţinerea imaginii radiografice a unui strat oarecare dintr-o parte a organismului. Această metodă evită
greşelile de interpretare care ar putea rezulta din suprapunerea imaginii straturilor regiunii examinate cum se întâmplă
în radiografia obişnuită.
~ Radiofotografia – constă în fotografierea imaginii unui ecran fluorescent pe filme de dimensiuni reduse. Imaginile
obţinute au un format de 7 x 7 sau 10 x 10 cm. Metoda serveşte în primul rând profilactic pentru depistarea activă şi
precoce a bolnavilor de tuberculoză pulmonară, chist hidatic, cancer bronhopulmonar etc.
~ Examenul scintigrafic pulmonar – constă din injectarea intravenoasă a unor particule marcate radioactiv şi
detectarea externă a radiaţiei gamma emisă de acestea în urma distribuţiei şi localizării la nivelul sistemului arterio-
capilar pulmonar. Avantajele de ordin fizic şi radio-biologic ale Techneţiului (Tc-99m) au impus înlocuirea utilizării
iodului şi a iridiului.
~ Examenul bronhoscopic şi bronhografic – Metodă prin care se vizualizează lumenul endoscopic, fiind însoţită sau
nu de administrarea de substanţă de contrast. Anestezia mucoasei bronşice suprimă reflexul de tuse şi implicit
contrastul introdus în bronhii opacifiază arborele traheo-bronşic.
~ Examenul prin rezonanţă magnetică – constă în introducerea pacientului în aparatul de explorare – magneton –
declanşarea unui câmp magnetic printr-un impuls de înaltă frecvenţă, urmat de culegerea cu ajutorul unui detector a
cantităţii de rezonanţă de pe fiecare punct al suprafeţei secţiunii, transmiterea lor în computer care construieşte unda
de televiziune, aceasta formând imaginea corespunzătoare pe monitor. Faţă de tomografia axială computerizată,
imaginea prin rezonanţă magnetică este superioară, existând posibilitatea de a efectua secţiuni în sens longitudinal,
transversal sau oblic dacă este nevoie.

→ Pregătirea psihică a bolnavului:


~ Se anunţă bolnavul explicându-i-se condiţiile în care se face examinarea – cameră în semiobscuritate.
~ Bolnavul va fi condus în serviciul de radiologie.
~ Se explică bolnavului cum trebuie să se comporte în timpul expunerii filmului – va efectua câteva mişcări de
respiraţie, iar radiografia se va face în apnee, după un inspir profund.
→ Pregătirea fizică a bolnavului:
~ Se dezbracă complet regiunea toracică – părul ling al femeilor se leagă pe creştetul capului. Se îndepărtează obiectele
radioopace – lănţişoare etc.
~ Se aşează bolnavul în poziţie ortostatică, cu mâinile pe şolduri şi coatele aduse înainte – fără să se ridice umerii – în
spatele ecranului, cu pieptul apropiat de ecran sau caseta care poartă filmul.
~ Când poziţia verticală este contraindicată, se aşează bolnavul în poziţie şezând sau în decubit.
→ Executarea examenului:
~ În timpul examenului radiologic se ajută bolnavul să ia poziţii cerute de medic:
o Incidenţa PA cu faţa spre ecran.
o Incidenţa AP cu spatele spre ecran.
o Incidenţa OAD cu faţa spre ecran, în unghi de 300 şi umărul drept înainte.
o Incidenţa OAS cu faţa spre ecran, în unghi de 300 şi umărul stâng înainte.
o Incidenţa OPD, cu spatele la ecran, în unghi de 300 şi umărul drept spre examinator.
o Incidenţa OPS cu spatele la ecran, în unghi de 300 şi umărul stâng spre examinator.
o Incidenţele laterale dreaptă şi stângă – mâinile vor fi ţinute deasupra capului.
o Incidenţa în lordoză.
~ Sugarii şi copiii mici se fixează prin înfăşurare pe un suport de scândură sau se suspendă în hamuri – pentru a nu se
iradia persoana care-l susţine.
→ Îngrijirea bolnavului după examen:
~ Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace. După terminarea examenului radiologic va fi condus la pat.
~ Se notează în foaia de observaţie examenul radiologic efectuat, data şi rezultatul.
EXPLORĂRI STINTIGRAFICE
→ Definiţie:
~ Scintigrafia este suma semnalelor produse de către emisia radioactivă detectată şi înscrisă în formă grafică.
~ Orice organ poate fi investigat utilizând anumiţi izotopi radioactivi care sunt captaţi în mod selectiv de acel organ.
Tumorile nu captează substanţa radioactivă şi atunci vor apare ca arii reci , uneori însă pot capta mai mult decât
ţesutul înconjurător şi vor apare ca arii calde.
~ Scanner-ele liniare sunt înlocuite aproape în totalitate de gamma camere care vizualizează un câmp mai larg şi în plus
au capacitatea de stocare a informaţiilor, utilă pentru a obţine date despre activitatea acelui organ.
→ Scintigrafia osoasă:
~ Foloseşte 99mTc (Techneţiu) legat de un complex fosfat şi este utilizată în special pentru a depista metastaze osoase
(provenite de la tiroidă, rinichi, prostată). Imaginile sunt nespecifice şi trebuie diferenţiate de cele benigne care ar
putea fi date de: boala Paget, fracturi osoase, leziuni osoase şi inflamatorii, osteoartrită, artrită reumatoidă, displazie
fibroasă.
→ Scintigrafia cu gallium – 6-7:
~ Se utilizează pentru localizarea abceselor (mai vechi de 5-10 zile), a leziunilor inflamatorii cronice şi a metastazelor
neoplazice. Se indică în special pentru limfomul localizat în mediastin.
→ Scintigrafia creierului (99mTc):
~ Este un mod mai puţin sigur de a exclude metastazele cerebrale – astăzi înlocuite de CR scan şi RMN.
→ Scintigrafia cordului:
~ Ventriculografia cu 99mTc:
o Se folosesc eritrocite sau albumină serică marcată pentru a evidenţia modificări în contracţia
musculaturii ventriculare, modificări de dimensiune şi formă a cavităţilor, a debitului cardiac şi a fracţiei
de ejecţie. Pentru imagini tip MVGA (multigated acquisition) colectarea datelor este sincronizată cu o
ECG pentru a crea o imagine dinamică a cordului.
~ Scintigrafia cu 99mTc pirofosfat
o Izotopul concentrat în vene când miocardul a suferit alteraţii recente are sensibilitatea maximă la 24-72
ore după infarct.
~ Scintigrafia cu Thallium-291:
o Izotopul este captat de miocardul normal. O zonă de infarct acut apare caldă, zonele ischemice sau
infarctizate apar reci în timpul efortului fizic, dar zonele ischemice revin la normal în repaus.
→ Scintigrama ventilaţie / perfuzie (V. Qscan)
~ Foloseşte macroagregate de 99mTc pentru a se obţine o imagine a perfuziei plămânului (Q scan); ariile de hiperfuzie apar
ca arii reci.
~ Însă hipoperfuzia din pneumonie, TBC, chist sau colaps nu poate fi diferenţiată de embolie pe un Qscan.
~ Ca urmare se fac scintigrame de ventilaţie (Vscan) prin inhalare de xenon radioactiv 133Xe sau Krypton (81mKr).
~ La pacienţi cu embolie pulmonară va apare un deficit pe Q scan însă V scan-ul va fi normal.
→ Scintigrafia arborelui hepatobiliar
~ Se foloseşte 99mTc coloidal – pentru scintigramele hepatice; formaţiunile peste 2 cm în diametru, apar sub forma unor
puncţii reci.
~ Pentru scintigrama căilor biliare se utilizează 99mTc – HIDA, substanţă care este excretată prin bilă.
~ Vezica biliară nu apare în colecistite sau dacă canalul cistic este blocat.
→ Scintigrafia tiroidei (se face cu 99Tc – pestechanate sau 125I)
~ În asociere cu testele funcţiei tiroidiene şi cu echografia, este o metodă utilă pentru diagnosticarea adenoamelor
hiperfuncţionale a unui adenom Plummer (noduli toxici unici sau multipli), depistarea bolii Graves), al unei guşe
multinodulare sau a ţesutului tiroidian ectopic (în special după tiroidectomie).
→ Scintigramele renale
~ 131I – Hippuran – este excretat aproape complet la o trecere prin rinichi.
~ 99mTc – DMSA – în special pentru vizualizarea corticalei renale; captarea este neregulată şi redusă în pielonefrită
cronică, uropatia obstructivă, tumorile şi chisturile apar ca defecte de umplere.
~ 99mTc – DMSA – investigarea funcţiei renale; pentru studiul perfuziei; pentru estimarea ratei de filtrare glomerulară şi
evaluarea sistemelor colectoare.
→ Scintigrafia testiculelor
~ Se foloseşte 99mTc pentru a diferenţia o orhită de o torsionare.
→ Scintigrafia corticosuprarenalei
~ Cu 79Se – colesterol se pot localiza tumorile → sindrom Conn sau Cushing
~ Nu se poate diferenţia un feocromocitom care împreună cu metastazele tumorilor suprarenale se vizualizează cu
ajutorul metio-dobenzil-guanidinei.
→ Scintigrama leucocitelor
~ Cu ajutorul leucocitelor din sângele periferic, marcate radioactiv (cu iridium sau techneţiu) se pot localiza şi
monitoriza activităţi inflamatorii; se folosesc pentru a se depista abcese ascunse.
→ Scintigrafia tiroidiană
~ Definiţie:
o Folosirea izotopilor radioactivi care se fixează în organul examinat determinând o hartă a organului.
~ Scop:
~ Stabilirea diagnosticului.
~ Observarea modificărilor anatomice.
~ Observarea evoluţiei organului.

~ Materiale necesare:
o Mănuşi, şorţ de protecţie.
o Halat.
o Rezervoare de Pb.
o Pipete automate.
o Măşti cu fibre speciale.
o Aur 198
o Roz Bengal
o Albumină umană.
o Iod 131.

~ Pregătirea bolnavului.
o Pregătirea psihică
 Bolnavul va fi pregătit din punct de vedere psihic înlăturând emoţia şi neliniştea care pot
falsifica rezultatul.
o Pregătirea fizică
 Cu 3 zile înainte de examinare bolnavul primeşte regim sărac în proteine.
 Se va odihni mult, evitând efortul fizic, va fi ferit de emoţii.
 Nu va lua medicamente sedative sau excitante, iar în sera zilei din ajunul examenului nu va
consuma nimic şi nu va fuma.
 Somnul din noaptea dinaintea examenului trebuie să fie liniştit.
 Somnul din noaptea dinaintea examenului trebuie să fie liniştit.
 Transportul bolnavului la sala examinare se va face cu căruciorul. Bolnavul va sta 30 minute în
repaus (decubit dorsal) înainte de probă.
 Bolnavii ambulatorii vor sta în repaus cel puţin 1 oră.

~ Tehnica:
o Se administrează per os 30-50 icro Ci Iod 131 sub formă de NaI.
o După 2-3 ore, eventual 24 ore se efectuează scintigrama. Bolnavul este culcat în decubit dorsal. I se
reperează suprafaţa glandei tiroide, după care contorul este adaptat la aparatul de înscriere care parcurge
în cazuri patologice anumite porţiuni din glandă.
o Explorarea funcţională a glandei tiroide cu iod radioactiv este contraindicată în: graviditate, anemii,
nefropatii, insuficienţă cardiacă gravă, sindrom hemoragic.

~ Îngrijiri după tehnică:


o Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace, va fi condus la salon şi instalat comod în pat.
o Se notează examenul în foaia de observaţie.

~ Interpretarea rezultatelor:
o Imaginea obţinută în densităţi de semne, linii şi puncte pe hârtie sau film scintigrafic.

~ Incidente şi accidente
o Lipsa de fixare a substanţei datorită unor leziuni distructive sau înlocuirea ţesutului normal, realizează
imagini lacunare în abces, chist sau tumori.
SPĂLĂTURA OCULARĂ
→ Definiţie:
~ Spălătura sacului conjunctival prin introducerea unei cantităţi de soluţie antiseptică.

→ Indicaţii
~ Îndepărtarea secreţiilor conjunctivale.
~ Îndepărtarea corpilor străini.

→ Material necesar
~ Undină sau pipetă sterilă.
~ Casoletă cu comprese de tifon, tampoane de vată sterile.
~ Tăviţă renală.
~ Soluţii antiseptice la 370C : acid boric 3%, oxicianură de mercur 1/6000, ser fiziologic, apă bicarbonatată 22‰.

→ Pregătirea bolnavului
~ Se anunţă bolnavul şi i se explică tehnica.
~ Se aşează bolnavul în poziţia şezând, cu capul aplecat pe spate, cu privirea în sus sau în decubit lateral.
~ Ochiul sănătos va fi protejat cu o compresă sterilă.
~ Se aşează sub ochi, lipită de obraz, o tăviţă renală ce va fi susţinută de bolnav sau de către un ajutor.

→ Efectuarea spălăturii
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile asistentei.
~ Se verifică temperatura soluţiei antiseptice de spălare.
~ Se aşează pe cele două pleoape câte o compresă îmbibată în soluţia antiseptică de spălare
~ Cu degetele mâinii stângi se deschide fanta palpebrală.
~ Se toarnă încet lichidul de spălătură în sacul conjunctival, evitând corneea.
~ Se cere bolnavului să-şi mişte ochiul în toate direcţiile.
~ Se repetă tehnica de mai multe ori.
~ Se îndepărtează tăviţa renală
~ Se verifică prezenţa corpului străin în lichidul de spălătură.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.

→ Îngrijirea bolnavului după tehnică.


~ Se aspiră lichidul rămas în unghiul nazal al ochiului cu ajutorul unui tampon.
~ Se îndepărtează compresa sterilă de protecţie de pe celălalt ochi.
~ Se şterge faţa bolnavului cu un prosop curat.

→ Reorganizarea locului de muncă.


~ Se spală instrumentarul folosit, se dezinfectează materialele şi se pregătesc pentru sterilizare.
~ Se îndepărtează deşeurile.

→ Observaţii
~ Ciocul undinei va fi ţinut la minim 6-7 cm de ochiul bolnavului pentru a nu se produce accidente.
~ Spălarea se poate face şi prin stoarcerea unor tampoane sterile îmbibate cu soluţie antiseptică.
~ Lichidul de spălătură de la un ochi nu trebuie să infecteze celălalt ochi.

→ Incidente şi accidente
~ Traumatisme oculare cu ciocul undinei sau cu vârful pipetei, prin mişcări reflexe ale bolnavului sau ale asistentei.
~ Infecţii sau diseminarea infecţiei la celălalt ochi.
~ Lezarea ochiului prin manevre incorecte.
SPĂLĂTURA AURICULARĂ
→ Definiţie:
~ Spălătura conductului auditiv extern → îndepărtarea secreţiilor (puroi , cerumen) sau corpi străini sau în tratamentul
otitelor cronice.

→ Scop:
~ Terapeutic.

→ Material necesar
~ Seringă Guyon.
~ Casoletă cu comprese de tifon, tampoane de vată sterile.
~ Tăviţă renală.
~ Soluţii antiseptice la 370C sau soluţie medicamentoasă.
~ Şorţ, muşama, prosop.

→ Pregătirea bolnavului
~ Se anunţă bolnavul şi i se explică tehnica.
~ În cazul dopului de cerumen, cu 24 de ore înainte de a efectua spălătura auriculară se va instila în conductul auditiv
extern – de 3 ori – soluţie de bicarbonat de sodiu în glicerină 1/20.
~ În cazul dopului epidermic se va instila soluţie de acid salicilic 1% în ulei de vaselină.
~ În cazul corpurilor străine hidrofile (boabe de legume şi cereale) se va instila alcool.
~ În cazul insectelor vii se fac instilaţii cu ulei de vaselină, glicerină sau se aplică tampon cu alcool, eter – cu efect
narcotizant.
~ Se aşează bolnavul în poziţia şezând, protejat cu prosop, muşama şi şorţ.

→ Efectuarea spălăturii
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile asistentei.
~ Se îmbracă şorţul de protecţie.
~ Se aşează tăviţa renală sub urechea bolnavului care înclină capul spre tăviţă şi o susţine.
~ Se verifică temperatura soluţiei de spălare.
~ Se cere bolnavului să-şi deschidă gura - prin aceasta conductul se lărgeşte şi conţinutul patologic se îndepărtează mai
uşor.
~ Cu mâna stângă se trage pavilionul urechii în sus şi înapoi, iar cu mâna opusă se injectează lichidul de spălătură în
conduct – spre peretele postero-superior şi se aşteaptă evacuarea.
~ Se repetă operaţia de câteva ori – până se obţine lichid curat.
~ Se usucă conductul cu câteva tampoane de vată.
~ Se îndepărtează tăviţa renală
~ Se controlează lichidul de spălătură.
~ Se verifică prezenţa corpului străin în lichidul de spălătură.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.

→ Reorganizarea locului de muncă.


~ Se spală instrumentarul folosit, se dezinfectează materialele şi se pregătesc pentru sterilizare.
~ Se îndepărtează deşeurile.
~ Se notează tehnica în foaia de temperatură.

→ Observaţii
~ Presiunea mare a jetului, temperatura mai scăzută sau mai crescută a lichidului de spălătură determină apariţia
accidentelor → vărsătură, lipotimie, traumatizarea timpanului.

→ Incidente şi accidente
~ Traumatisme timpanice.
~ Vărsături.
~ Lipotimie, ameţeli.
~ Nistagmus.
~ Dureri.
SPĂLĂTURA VAGINALĂ
→ Definiţie:
~ Spălătura vaginală → introducerea în vagin a unui curent de lichid – apă sau soluţie medicamentoasă – care, după ce
spală pereţii vaginali, se evacuează pe lângă canulă.

→ Scop → terapeutic:
~ Îndepărtarea conţinutului vaginal (normal sau patologic).
~ Dezlipirea exsudatelor patologice de pe mucoasă.
~ Dezinfecţia locală înaintea intervenţiilor chirurgicale, ginecologice şi obstetricale.
~ Reducerea proceselor inflamatorii.
~ Calmarea durerilor.

→ Material necesar
~ Materiale de protecţie - paravane, prosoape, traversă, muşama.
~ Materiale sterile - canulă, vaginală, irigator, vată.
~ Materiale nesterile - stativ pentru irigator, bazinet.
~ Medicamente - 2 l soluţie medicamentoasă(apă oxigenată, soluţie cloramină, permanganat de potasiu 1/20.000,
oxicianură de Hg 1/4.000, sublimat 1%).

→ Pregătirea bolnavei
~ Se pregăteşte pacienta psihic, se anunţă şi se explică tehnica, necesitatea efectuării spălăturii.
~ Se izolează patul cu paravan şi se protejează cu muşama şi aleză.
~ Bolnava aşezată în poziţie ginecologică i se introduce bazinetul sub bazin, se spală organele genitale cu apă şi săpun,
se acoperă regiunea vulvei cu un strat subţire de vaselină (pentru spălăturile calde).

→ Efectuarea spălăturii
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile asistentei.
~ Se aşează irigatorul la 50-75 cm înălţime faţă de simfiza pubiană.
~ Se verifică temperatura soluţiei.
~ Se reperează orificiul de intrare în vagin şi se deschide robinetul;
~ Se introduce canula odată cu curentul de lichid până în fundul de sac posterior al vaginului.
~ Se spală bine fundul de sac posterior şi apoi se plimbă canula pe toată suprafaţa vaginului.
~ Se retrage canula înainte ca irigatorul să se golească, se pensează tubul şi se depune în tăviţa renală.

→ Îngrijirea bolnavului după tehnică.


~ Se usucă regiunea genitală cu vată şi prosop.
~ Se îndepărtează materiale folosite.
~ Se ajută pacienta să se îmbrace.
~ Se aşează comod în pat.
~ Se aeriseşte salonul.
~ Se examinează lichidul de spălătură, care poate conţine: flocoane de mucus, puroi, cheaguri de sânge.
~ Se trimite la laborator la solicitarea medicului.

→ Reorganizarea locului de muncă.


~ Se spală instrumentarul folosit, se dezinfectează materialele şi se pregătesc pentru sterilizare.
~ Se îndepărtează deşeurile.
SPĂLĂTURA GASTRICĂ
→ Definiţie:
~ Spălătura gastrică → vacuarea conţinutului stomacal şi curăţirea mucoasei exsudate de substanţe străine depuse.
~ Spălarea gastrică este o măsură terapeutică care trebuie aplicată înainte, mai ales în primele 4 ore de la indigestia
alimentului.
→ Scop:
~ Terapeutic.
~ Evacuator.
→ Contraindicaţii:
~ Perioada dureroasă a ulcerului gastric.
~ Cancer gastric.
~ Intoxicaţii cu substanţe caustice.
~ Hepatite cronice.
→ Materiale necesare:
~ 2 şorţuri de cauciuc sau material plastic.
~ Sondă gastrică Faucher.
~ Sticlă cu diametru de 20-25 cm.
~ Cană metal sau sticlă de 5L, cu apă la temperatura 25-26°C.
~ Recipient pentru captarea lichidului evacuat.
~ Pâlnie.
~ Prosoape.
→ Pregătirea fizică şi psihică a bolnavului
~ Se anunţă bolnavul şi se explică necesitatea efectuării tehnicii.
~ Bolnavul este rugat să coopereze, să urmeze întocmai instrucţiunile primite.
~ Se aşează bolnavul pe un scaun cu spetează, cu spatele cât mai drept.
~ Se îmbracă bolnavul cu unul din şorţuri pentru protejarea hainelor.
~ Dacă bolnavul prezintă proteză dentară mobilă, aceasta se îndepărtează.
~ Se aşează tăviţa renală sub bărbia bolnavului pentru a capta saliva, solicitându-l s-o menţină în această poziţie.
→ Tehnica spălăturii gastrice:
~ Spălarea pe mâini cu apă şi săpun.
~ Asistenta va îmbrăca celălalt şorţ şi îşi va pune mănuşile.
~ Sonda se umezeşte pentru favorizarea alunecării prin faringe şi esofag.
~ Asistenta se aşează în dreapta bolnavului fixându-i capul cu mâna stângă, ţinându-l între mână şi torace.
~ Cu mâna dreaptă, se apucă extremitatea rotunjită a sondei întocmai ca pe un creion.
~ Se cere bolnavului să deschidă gura larg, să respire adânc şi se introduce capătul sondei cât mai aproape de rădăcina
limbii, invitând bolnavul să înghită.
~ Pentru a ne asigura că sonda a ajuns în stomac (şi nu în trahee), introducem capătul liber al acesteia într-un pahar cu
apă: apariţia bulelor de aer confirmă pătrunderea în căile respiratorii şi se îndepărtează sonda.
~ Odată ajunsă în stomac , se adaptează la capătul sondei o seringă Guyon, plină cu apă potabilă. Apa se introduce în
stomac şi apoi se va aspira conţinutul gastric (pentru determinări toxicologice de laborator).
~ Se coate seringa şi se adaptează o pâlnie prin care se toarnă apă călduţă (la care se poate adăuga o lingură de sare şi o
suspensie de cărbune medicinal 4-6 linguri la un litru de apă).
~ Se introduce odată 300-500ml şi se provoacă vărsătura prin mişcarea tubului în sus şi în jos. Se repetă administrarea
unei noi cantităţi de lichid, urmată de extragerea acestuia, până se ajunge la o cantitate de 3-5 litri.
~ Se extrage sonda printr-o mişcare hotărâtă, dar cu precauţie.
→ Îngrijirea bolnavului după tehnică:
~ Clătirea gurii cu un pahar apă călduţă.
~ Se şterg mucozităţile de pe faţă şi de pe bărbie.
~ Se îndepărtează tăviţa renală şi şorţul de cauciuc.
~ Se aşează bolnavul comod în pat.
~ Reorganizarea locului de muncă:
~ Se spală instrumentele folosite, se dezinfectează şi se dau la sterilizare.
→ Accidente şi incidente:
~ Când apare senzaţia de vomă şi greaţă se înlătură sonda indicând respiraţie profundă.
~ Sonda poate pătrunde în laringe – apare tusea, faciesul bolnavului se cianozează – se îndepărtează imediat sonda.
~ Sonda se înfundă cu resturi alimentare – desfundarea se face prin insuflare de aer.
~ Se pot produce bronhopneumonii de aspiraţii.
SONDAJ VEZICAL – LA BĂRBAT ŞI LA FEMEIE

SONDAJUL VEZICAL LA FEMEIE

Definiţie:
~ Prin sondaj vezical se înţelege introducerea unui instrument tubular – sondă sau cateter – prin uretră în vezica urinară,
realizând astfel o comunicare instrumentală între interiorul vezical şi mediul extern.

Scop explorator:
~ Recoltarea unei cantităţi de urină pentru examen de laborator.
~ Depistarea unor modificări patologice ale uretrei şi vezicii urinare.
Scop terapeutic:
~ Evacuarea conţinutului – când aceasta nu se face spontan.
~ Executarea unor procedee terapeutice prin sondă.
Pregătirea puncţiei:
~ Materiale de protecţie – muşama şi traversă, mănuşi sterile de cauciuc.
~ Materiale sterile – 2 sonde lungi de aproximativ 15 cm, cu vârful uşor îndoit, complet rotunjit având una – două
orificii laterale aproape de vârf. 1-2 eprubete pentru urocultură. Medii de cultură în funcţie de germenii căutaţi. Ser
fiziologic. Casoletă cu tampoane de vată, 2 pense hemostatice.
~ Materiale nesterile – materiale pentru toaleta organelor genitale, tăviţa renală, bazinet, paravan, recipient pentru
colectare.
~ Medicamente – ulei de parafină steril, Oxicianură de Hg 1/5000.
Pacienta – pregătirea fizică şi psihică:
~ Se informează privind necesitatea tehnicii.
~ Pregătirea fizică – se protejează cu muşama şi aleză.
~ Se aşează pacienta în decubit dorsal cu genunchii ridicaţi şi coapsele îndepărtate (poziţie ginecologică).
− Se acoperă pacienta lăsând liberă regiunea genitală.
− Se aşează bazinetul şi se efectuează toaleta organelor genitale externe.

Tehnica:
~ Sondajul se efectuează în condiţii de perfectă asepsie atât a pacientei şi a instrumentarului, cât şi a mâinilor celui care
o execută.
~ Se dezinfectează cu Oxicianură de mercur orificiul ureterului de sus în jos, în direcţia anusului.
~ Se lubrefiază sonda cu ulei steril.
~ Se orientează sonda cu vârful în sus, sonda se introduce în uretră 4-5 cm.
~ Paralel cu înaintarea sondei, extremitatea acesteia va fi coborâtă printr-o mişcare în formă de arc pentru a-i uşura
trecerea în vezică.
~ Primele picături se lasă să se scurgă în tăviţa renală, apoi în recipientele pregătite în funcţie de scop.
~ Extragerea sondei se face după pensarea orificiului extern prin aceleaşi mişcări în sens invers.
Îngrijirea ulterioară a pacientei:
~ Se îmbracă şi se aşează comod în pat.
~ Se va supraveghea în continuare.
SONDAJUL VEZICAL LA BĂRBAT

Tehnica:
~ Se dezinfectează meatul urinar cu ser fiziologic şi cu Oxicianură de mercur orificiul ureterului de sus în jos, în direcţia
anusului.
~ Se lubrefiază sonda cu ulei steril.
~ Între degetele inelar şi degetul mic ale mâinii drepte se prinde extremitatea liberă a sondei şi cu ajutorul unei pense
sterile, ţinută în aceiaşi mână, se apucă sonda în imediata vecinătate a vârfului.
~ Se introduce vârful sondei în meat şi se împinge uşor cu pensa, în timp ce cu mâna stângă se întinde penisul cât mai
bine pentru ca să dispară cutele transversale ale mucoasei ureterale care ar putea împiedica pătrunderea sondei în
vezică.
~ Dacă pe parcursul înaintării sondei apar obstacole anatomice sau funcţionale, spasme, asistenta retrage sonda şi
pregăteşte alta de calibru mai mic (Mercier sau Thieman).
~ Pătrunderea sondei în vezică se semnalează prin scurgerea urinei prin sondă.
~ Se fixează sonda până se evacuează urina.
~ Se recoltează urina în eprubetele sau recipientele pregătite.
~ Îndepărtarea sondei se face cu ajutorul pensei după ce extremitatea liberă a fost închisă prin comprimare.
Îngrijirea ulterioară a pacientului:
~ Se efectuează toaleta şi se îmbracă pacientul.
~ Se schimbă lenjeria care s-a pătat cu urină.
Notarea în foaia de observaţie:
~ Se notează cantitatea de urină evacuată.
~ Numele persoanei care a efectuat sondajul.
~ Eventualele accidente sau incidente.
Complicaţii:
~ Imediate – lezarea traumatică a mucoasei ureterale (se trădează prin hemoragie de diferite grade) ce impune
întreruperea imediată a tehnicii. Crearea unei căi false prin forţarea sondei; se previne prin efectuarea sondajului cu
blândeţe şi răbdare fără să se forţeze înaintarea sondei.
~ Astuparea sondei în cursul evacuării vezicii – oprirea curentului de urină – se destupă prin insuflare cu aer sau
injectare a câţiva ml de soluţie dezinfectantă.
~ Tardive – complicaţii infecţioase prin introducerea germenilor patogeni prin manevre şi instrumente nesterile.
De ştiut:
~ Nu se vor exercita presiuni externe asupra hipogastrului pentru a accelera evacuarea urinei; conţinutul vezical trebuie
să se evacueze singur datorită elasticităţii şi contracţiilor vezicii urinare.

De evitat:
~ Golirea bruscă sau rapidă a vezicii destinse, în special la persoanele în vârstă, poate provoca hemoragii; de aceea
evacuarea se va face parţial, urmând ca restul să se elimine printr-un nou sondaj, după câteva ore.
SPĂLĂTURA VEZICALĂ

Definiţie:
~ Prin spălătura vezicii urinare se înţelege introducerea unei soluţii medicamentoase prin sondă sau cateter prin uretră
în vezica urinară.

Scop terapeutic:
~ Îndepărtarea exsudatelor patologice rezultate din inflamaţia pereţilor vezicii.
~ Pregătirea în vederea unor explorări (cistoscopie, pielografie).
~ Executarea unor procedee terapeutice prin sondă.
Pregătirea puncţiei:
~ Materiale de protecţie – muşama şi traversă, , prosoape.
~ Materiale sterile – 2 sonde Thieman, Nelaton sau sonde cu o singură cale unidirecţionale. Casoletă cu tampoane de
vată, mănuşi de cauciuc 2 pense hemostatice. Seringă Guyon, medii de cultură.
~ Materiale nesterile – tăviţa renală, bazinet.
~ Medicamente – ser fiziologic, ulei de parafină steril, Oxicianură de Hg 1/5000, soluţie de spălătură 1 litru, soluţie
Rivanol 01.2%, Nitrat de Ag 1-4‰.

Pacienta – pregătirea fizică şi psihică:


~ Se anunţă şi se explică necesitatea tehnicii.
~ Se protejează cu muşama şi aleză.
~ Se aşează pacientul în poziţie ca pentru sondaj vezical.
~ Se acoperă lăsând liberă regiunea genitală.
~ Se aşează bazinetul şi se efectuează toaleta organelor genitale externe.
Tehnica:
~ Se începe cu sondajul vezical
~ După evacuarea vezicii se adaptează la sondă seringa Guyon sau un irigator şi se introduc 80-100 ml soluţie, fără să se
destindă vezica.
~ Se retrage seringa şi se lasă să se scurgă lichidul introdus, capătul sondei, aşezându-se pe o compresă.
~ Se repetă operaţia până ce lichidul evacuat este limpede.
~ Se notează în foaia de observaţie.
~ Extragerea sondei se face după pensarea orificiului extern prin aceleaşi mişcări în sens invers.
Îngrijirea ulterioară a pacientei:
~ Se îmbracă şi se aşează comod în pat.
~ Se va supraveghea în continuare.
Observaţii:
~ Tehnica se execută în condiţii de perfectă asepsie a materialelor şi a manevrelor.
~ Sonda se poate astupa prin cheaguri de sânge; se destupă prin insuflare cu aer sau ser fiziologic.
~ Tehnica se execută cu prudenţă pentru a preveni complicaţiile: hemoragii, traumatisme, infecţii.
REGIMUL ALIMENTA ÎN HEPATITA INFECŢIOASĂ

→ Regimul va fi alcătuit şi în raport cu perioada evolutivă a bolii.

→ În prima săptămână:
~ Regimul este desodat sau hiposodat.
~ Se vor da: compot, sucuri de fructe, dulceaţă, marmeladă, biscuiţi, lapte, iaurt, brânză de vaci proaspătă, pâine prăjeli.

→ Din a doua săptămână:


~ Se vor adăuga: ouă moi sau ochiuri în apă, unt proaspăt, carne slabă (pui, viţel, vacă) sau peşte slab (ştiucă, şalău)
pregătite rasol, cu adaos de ulei şi lămâie, soteuri de legume, morcov ras.

→ În săptămâna a treia:
~ Se trece către un regim alimentar complet, rămânând excluse: conservele, mezelurile, sosurile cu rântaş, grăsimile,
condimentele nocive, alcoolul, legumele bogate în celuloză.

→ În formele severe:
~ Se exclud proteinele, permiţându-se numai glucidele, de preferinţă sub formă lichidă.
~ În funcţie de toleranţa gastrică, alimentaţia orală se reduce la minimum (eventual numai administrare de lichide cu
linguriţa) şi se va recurge la alimentaţia parenterală.
~ Prin hidratarea pe această cale se asigură aproximativ 3000 ml de lichid în 24 ore prin perfuzii intravenoase cu
glucoză 10-20% şi 5%, fructoză 20%.
TESTUL HIPERGLICEMIEI PROVOCATE

→ Proba se poate face prin administrarea glucozei per os sau intravenos.


a) Pentru determinarea hiperglicemie provocate prin administrarea glucozei per os, bolnavul se anunţă să nu mănânce
în dimineaţa probei şi se administrează 1 g glucoză / kgcorp per os.
~ Înainte de efectuarea probei bolnavul este rugat să urineze.
~ Se recoltează sânge pentru dozarea glicemiei.
~ Bolnavul bea glucoza dizolvată într-o cană de apă.
~ Se recoltează glicemia la 30, 60, 90, 120 şi 180 minute după administrarea glucozei.
~ La fiecare recoltare bolnavul va urina pentru dozarea glicozuriei.
~ După 2 ore glicemia revine la nivelul iniţial.
~ Valoarea normală la una din probele recoltate valoarea este de maxim 1,6 g ‰, iar ultima probă are valoare sub
cea martor; nu apare glicozuria.
~ Patologic valoarea glicemiei depăşeşte cel puţin o probă valoarea de 1,6 g ‰ şi nu mai coboară la valoarea iniţială –
martor – se diagnostichează diabetul.

b) Pentru determinarea hiperglicemie provocate prin administrarea glucozei pe cale intravenoasă, bolnavul se anunţă
să nu mănânce în dimineaţa probei şi se administrează după recoltarea probei de glicemie martor, prin injecţie
intravenoasă 10 ml soluţie de glucoză 50% în cel mult 2 minute.
~ La 15, 30, 45 şi 60 minute după injecţie se repetă recoltarea glicemie.
~ În condiţii normale nivelul maxim de glicemie se atinge în 10-15 minute, iar la 405-60 minute nivelul glicemie revine
la valoarea iniţială.
ELECTROENCEFALOGRAMA

→ Definiţie:
~ Electroencefalograma reprezintă metoda paraclinică de investigare a bolilor psihice, care culege, înregistrează şi
analizează activitatea bioelectrică transcraniană a generatorilor cerebrali.
~ Reprezintă expresia variaţiilor lente de potenţial de la nivelul neuronilor piramidali corticali.

→ Pregătirea bolnavului:
~ Cu 3 zile înaintea examenului paraclinic, bolnavul nu va primi nici un medicament care ar putea influenţa rezultatele.
~ Bolnavul trebuie să fie odihnit şi liniştit în dimineaţa examenului.
~ Va fi informat asupra caracterului inofensiv al examinării respective şi i se va face pregătire psihică adecvată.
~ Poziţia bolnavului din timpul examinărilor – va sta fie într-un fotoliu, comod, cu capul fixat pe un rezemător, fie în
decubit dorsal pe un pat tare, cu capul la marginea patului fixat pe o pernă.

→ Tehnica propriu-zisă:
~ Asistenta medicală va aplica pe pielea craniului electrozii (mici plăcuţe de metal argintate) cu ajutorul unei
benzi de cauciuc.
~ Contactul electric se realizează prin degresarea părului şi a pielii păroase a capului cu un amestec de alcool –
eter – acetonă, sau prin utilizarea unei paste de contact, bună conducătoare de electricitate.
~ Contactul electric dintre electrozi şi piele trebuie să fie perfect.
~ Electrozii se fixează în derivaţii bipolare pe toata suprafaţa craniului, la distanţe aproximativ egale, în mod
simetric de la stânga la dreapta liniei mediane, după cum urmează: 2 electrozi în regiunea frontală, 2 electrozi la
mijlocul distanţei dintre tragus şi sutura craniană (zona motorie), 2 electrozi deasupra regiunii parietale, 2 electrozi
deasupra regiunii occipitale.
~ După înregistrarea acestor derivaţii clasice, electrozii vor fi grupaţi după indicaţia medicului, în zonele în
care înregistrarea anterioară a ridicat suspiciunea unor focare cu reacţii patologice.
~ Tulburările latente pot fi puse în evidenţă pe EEG prin înregistrări efectuate în condiţii speciale: înregistrarea
în cursul hiperpneei (20-25 respiraţii pe minut), înregistrarea în cursul somnului natural sau medicamentos,
înregistrarea cu ajutorul stimulării luminoase intermitente.

→ Interpretarea rezultatelor:
~ EEG în repaus fizic şi psihic comportă urmărirea sistemului alfa, beta, delta, teta.
~ – Ritmul alfa prezintă unde regulate cu frecvenţe de 8-12 cicli pe secundă, are amplitudine medie de 20-50 mv, are
topografie parieto-occipitală, simetrică.
~ – Ritmul beta prezintă unde cu frecvenţă de 25-30 cicli pe secundă, are amplitudinea medie de 5-20 mv, are
topografie rolandică, simetrică.
~ – Ritmul delta prezintă o frecvenţă de 0,5-3,5 cicli pe secundă, are o amplitudine variabilă, apare în stare de veghe în
cazuri patologice, în stare normală apare numai în anumite faze ale somnului (somn profund).
~ – Ritmul teta prezintă o frecvenţă de 0,5-3,5 cicli pe secundă, are amplitudine medie de 30-70 mv, are topografie
temporală, este mai accentuat în somnul profund.

→ Îngrijirea bolnavului după EEG:


~ Bolnavul nu necesită îngrijiri speciale după acest examen paraclinic.
~ Asistenta medicală va avea grijă ca ridicarea bolnavului de pe scaun după examinare să nu se facă brusc, pentru că în
caz contrar, bolnavul poate prezenta ameţeli.
~ Asistenta medicală va conduce personal bolnavul la salon pentru a evita posibilele accidente.
IGIENA ŞI ALIMENTAŢIA GRAVIDEI

Asigurarea igienei femeii gravide.

→ În cursul sarcinii se impune stabilirea prognosticului de evoluţie a sarcinii ori a naşterii, trecându-se cazul în grupul
gravidelor problemă.
→ Igiena femeii gravide cuprinde ansamblul de elemente care definesc modul său de viaţă. Se va avea în vedere:
~ Igiena muncii – se recomandă repausul, mai ales după săptămâna a 30-a de sarcină, în special pentru profilaxia
naşterii premature.
~ Modul de viaţă – existenţa femeii gravide trebuie să fie calmă, ferită de stresuri fizice şi psiho-emoţionale.
~ Odihna gravidei – sunt recomandate 8 ore de somn zilnic.
~ Activitatea sportivă – are ca scop:
o Menţinerea tonusului muscular.
o Ameliorarea circulaţiei periferice.
o Crearea unui tonus psiho-emoţional adecvat momentului naşterii.
~ Igiena corporală:
o Sunt interzise băile fierbinţi.
o După fiecare baie mameloanele vor fi unse cu lanolină, iar din când în când vor fi şterse cu alcool sau cu
glicerină şi alcool.
~ Igiena vestimentaţiei:
o Îmbrăcămintea va fi confecţionată de aşa manieră încât să nu-i producă nici o jenă.
~ Activitatea sexuală:
o Raporturile sexuale sunt interzise în ultimele două luni de sarcină.
~ Igiena sistemului nervos:
o Gravida va fi protejată de griji, emoţii puternice, suprasolicitare interioară.

Acordarea îngrijirilor dietetice.

→ În sarcină trebuie să se asigure un regim alimentar echilibrat, diversificat, constând din alimente uşor digerabile şi
asimilabile.
→ Femeie însărcinată nu trebuie să ia în greutate mai mult de 8-12 kg în timpul sarcinii, în medie de 1-1,5 kg lunar. Orice
exces pondera este un prejudiciu nu numai estetic, ci şi un pericol real pentru făt.
→ Acoperirea nevoilor calorice va fi asigurată printr-o dietă normo-glucidică, uşor hiperproteică şi hipolipidică, bogată în
vitamine şi săruri minerale.
→ Sunt necesare în alimentaţie fibrele celulozice pentru asigurarea unui tranzit intestinal normal.

Administrarea medicamentelor.

→ În graviditate se impun restricţii la medicamente, acestea putând cauza avorturi, malformaţii congenitale şi naşteri
premature. Medicaţia în primele trei luni de sarcină va fi administrată cu multă grijă, în cazuri cu totul justificate,
respectând contraindicaţiile medicamentoase.
→ Impactul medicamentelor cu organismul fătului poate fi fatal.
→ La nevoie se pot administra:
~ Antianemice: Vitamina C 22, Fier polimaltozat, Vitamina B complex.
~ Antispastice: Scobutil., Lizadon, Papaverină, Plegomazin.
~ Tratamentul pentru greaţă şi vărsături: dacă nu dispar după luna a 4-a trebuie căutată o afecţiune organică gastrică sau
biliară.
~ Tratamentul constă în asigurarea unei alimentaţii atrăgătoare, eventual fracţionată în mese mici.
~ Administrarea unor sedative generale cu acţiune complexă.
~ Tratamentul pentru vărsăturile de la sfârşitul sarcinii: induc suspiciunea unor crize eclampsice, complicaţie gravă a
toxemiei gravidice.
~ Tratamentul pentru dureri gastrice şi pirozis:
o Sunt tulburări tardive în evoluţia sarcinii.
o Tratamentul pirozisului se limitează la administrarea orală de pansamente gastrice.
~ Tratamentul pentru constipaţie:
o Este foarte frecvenţă la femeile gravide.
o Tratamentul constă în consumul cotidian a cel puţin 1,5 litri de apă şi prin aport alimentar de fibre.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI AGITAT - PSIHIC

→ Sarcinile de urgenţă ale asistentei medicale în cazul unui bolnav agitat sunt următoarele:
~ Anunţă imediat medicul prin intermediul colegelor, îngrijitoarelor sau al altor bolnavi asupra modificărilor survenite
în starea bolnavilor, fără însă al părăsi.
~ Linişteşte restul bolnavilor din salon.
~ Caută să liniştească bolnavul agitat printr-o psihoterapie adecvată reţinându-l în pat, la nevoie cu forţa, dar totdeauna
cu mişcări blânde, fără al contrazice.
~ Îndepărtează toate obiectele din jurul bolnavului pentru a nu le sparge sau utiliza pentru lovire, prevenind astfel
distrugerea şi lezarea bolnavului şi a celor din jur.
~ Supraveghează cu atenţie comportamentul bolnavului, pentru a putea raporta medicului.
~ Nu se va administra nici un tratament bolnavului până la sosirea medicului.

→ Îngrijirea bolnavului agitat:


~ Bolnavul agitat v-a fi izolat într-o rezervă mobilată numai cu strictul necesar. Rezerva trebuie să fie izolată pentru a
feri bolnavul de excitaţiile mediului înconjurător.
~ Camera să fie bine aerisită, ferestrele prevăzute cu gratii, cu obloane în caz că starea bolnavului reclamă acest lucru.
~ Temperatura să fie între 180 şi 210 C.
~ Prizele electrice trebuie să fie izolate, de la uşi să lipsească clanţa.

→ Imobilizarea bolnavului:
~ Imobilizarea trebuie făcută cu forţa la nevoie, fără a le cauza însă acestora prejudicii; în acest scop se recurge la:
o Cămaşă de protecţie confecţionată dintr-o pânză rezistentă, de forma unei cămăşi de copii, încheiată la
spate, cu mâneci foarte lungi şi închise care se continuă cu şnururi puternice.
o Cearceafuri care se aşează peste torace şi se prind membrele superioare, şi cu altul se prin membrele
inferioare.
o Chingi (bolnavul este legat de pat) – patru manşete se aplică pe membrele bolnavului (pe glezne şi
deasupra articulaţiilor radio-carpiene) şi din două benzi late cu care se fixează corpul bolnavului de pat
(una peste piept, sub membrele superioare, cealaltă deasupra genunchilor).
o Chingile nu vor fi prea strânse pentru a permite o bună circulaţie a sângelui.
→ Imobilizarea manuală – prin forţă musculară – se face prin apăsarea pe articulaţiile umerilor, mâinilor, deasupra
genunchilor.
~ Imobilizarea bolnavilor deşi reprezintă un act violent, trebuie să fie îmbinată cu liniştirea psihică a bolnavului.
~ Tonul utilizat faţă de bolnavii psihici nu trebuie să fie ridicat chiar dacă acesta are accese de furie.
~ Când bolnavul este cuprins de teroarea iluziilor şi halucinaţiilor nu trebuie niciodată contrazis.
~ Atitudinea calmă şi blândă, dar hotărâtă poate contribui în mare măsură la liniştirea bolnavilor agitaţi, furioşi.
~ Bolnavii în stare de agitaţie psiho-motorie pierd mari cantităţi de lichide şi săruri minerale prin transpiraţie şi tahipnee.
~ După calmare li se va schimba lenjeria cu una uscată şi vor fi bine înveliţi.
~ După internare, principala grijă a personalului medical este supravegherea extrem de atentă a bolnavilor cu catatonie şi
cu stări de excitaţie psihomotorie prelungită, precum şi a celor cu negativism alimentar.
~ Tuturor acestora trebuie să li se controleze frecvent funcţiile vitale, să li se asigure o igienă riguroasă corporală şi a
încăperii, alimentaţia, scaunul şi diureza regulate.

→ Asistenta medicală trebuie să cunoască bine reacţiile adverse ale medicaţiei, complicaţiile electroşocului pentru a le
semnala imediat medicului.
~ Dintre acestea, cel mai des întâlnite sunt tulburările neurologice cunoscute sub denumirea de sindrom neuroleptic.
Acest sindrom apare după administrarea substanţelor neuroleptice şi constă din:
o Tulburări extrapiramidale (rigiditate, hipertonie plastică, akinezie, tremurături ale extremităţilor, facies
amimic, diskinezii facio-buco-linguo-faringiene etc.).
o Mioclonii.
o Crize epileptiforme însoţite de tulburări neurovegetative (hipotensiune arterială cu tendinţă la colaps,
bradicardie, hipotermie, hipersudoraţie etc.).
PROFILAXIA BOLILOR CU TRANSMITERE SEXUALĂ
→ Definiţie:
~ Bolile transmise pe cale sexuală sau bolile venerice constituie un grup de afecţiuni cu o mare răspândire în masă.
→ Cauze:
~ Contracepţia a fost acuzată că favorizează transmiterea BTS.
~ Dispărând teama de o sarcină nedorită a apărut o libertate sexuală mai mare care creşte afectarea BTS a unei populaţii
mai largi şi mai tinere.
~ Factorul principal îl reprezintă modificarea comportamentului sexual - numărul de parteneri, tipul partenerilor, vârsta
primelor raporturi sexuale.
~ Ignoranţa a dus la tendinţe de subapreciere a acestor boli care odată contractate şi netratate la timp, constituie pentru
bolnav un mare pericol producând manifestări grave atât local cât şi general.
~ În al doilea rând se poate produce sterilitatea, avortul, iar dacă naşterea se va produce în cele din urmă, copilul poate
avea aceiaşi boală ca şi femeia, sau chiar poate prezenta manifestări de copil handicapat.
→ Clasificarea:
~ Boli venerice majore:
o Blenoragia, uretritele negonococice. Sifilisul, şancrul moale.
o Limfogranulomatoza benignă. SIDA.
~ Boli venerice minore:
o Vegetaţiile veneriene, herpesul genital, scabia, pediculoza pubiană.
→ Profilaxia.
~ Profilaxia bolilor aparatului genital începe încă de la naştere, când nou născutei i se face profilaxia vulvitei.
~ În cadrul igienei corporale se include şi igiena organelor genitale, necesară tuturor vârstelor şi obligatorie în primul
rând fiziologic, ştiindu-se faptul că la nivelul organelor genitale se acumulează continuu secreţii ce trebuie îndepărtate,
deoarece formează un mediu prielnic fixării şi dezvoltării microbilor patogeni.
~ Aplicarea de măsuri preventive prin adoptarea unui regim de cruţare,
~ Combaterea factorilor de risc genetici-constituţionali şi metabolici,
~ Eliminarea factorilor de risc comportamentali,
~ Atenuarea efectelor nocive ale factorilor de risc ambientali şi comportamentali,
~ Controlului medical periodic în depistarea precoce a bolilor cronice.
~ Controlului medical periodic în depistarea precoce a bolilor cronice
~ Aplicarea tratamentului în stadiile incipiente pentru recuperarea biologică.
~ Pledoarie pentru terapia igieno-dietetică, rolul său în recuperarea biologică.
→ Igiena organelor genitale.
~ Organele genitale se spală zilnic cu apă curată călduţă, de preferinţă fiartă şi răcită, folosind un săpun de toaletă
moale, evitându-se introducerea sa în vagin, deoarece este iritant.
~ După spălare se va folosi un prosop moale, uscat.
~ Se poate utiliza pudra fină de talc, parfumată cu lavandă.
~ Spălatul este indispensabil ori de câte ori este nevoie în zilele călduroase, după muncă fizică, sport, dans.
~ Lenjeria destinată organelor genitale trebuie să fie lejeră, din bumbac, absorbantă, evitându-se cea din nylon.
→ Igiena actului sexual.
~ Se face toaleta normală a organelor genitale.
~ Unele persoane folosesc după actul sexual spălătura vaginală cu irigatorul cu canulă, folosind substanţe acide în scop
contraceptiv.
~ Respectarea igienei intime de către ambii parteneri face inutilă spălătura vaginală după actul sexual.
~ În caz de leucoree se face examenul bacteriologic şi examenul citologic.
→ Igiena din timpul menstruaţiei.
~ Prezenţa substanţelor specifice şi a sângelui menstrual cu miros fad trădează această stare la femeie, impunând măsuri
de igienă specială.
~ Se folosesc tampoanele din vată de celuloză înfăşurată în tifon hidrofil sau tampoanele de unică utilizare, care
captează sângele scurs evitând contactul cu rufăria. Aceste tampoane se schimbă de mai multe ori pe zi.
~ Baia se face în ortostatism, la duş, cu apă călduţă. Femeia nu va face eforturi fizice mari, sport, dans.
~ Igiena alimentaţiei va consta în evitarea condimentelor şi a băuturilor alcoolice, ce au acţiune congestivă şi scad
sentimentul de pudoare favorizând relaţiile sexuale întâmplătoare. În timpul ciclului menstrual se interzice contactul
sexual.
→ Educaţia pentru sănătate:
~ Cuprinde acţiuni care au scopul de a promova sănătatea, de a preveni boala, de a ajuta persoana să dobândească mai
multă autonomie, de a asigura continuitatea îngrijirilor din spital la domiciliu.
~ Creşte stima de sine a unei persoane, pentru că-i permite să-şi asume responsabilităţi mai mari faţă de propriei
persoană.
ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR CU HEMORAGIE DIGESTIVĂ SUPERIOARĂ
→ Definiţie:
~ HDS (hemoragie digestivă superioară) - Sângerarea care are loc în esofag, stomac, duoden şi jejunul proximal,
exteriorizându-se în special prin vărsătură (hematemeză – de aspectul zaţului de cafea) şi/sau prin scaun (melenă –
scaun negru, lucios, moale ca păcura).
→ Manifestări:
~ În hemoragiile digestive mici
o Slăbiciune.
o Transpiraţii reci.
o Vedere în ceaţă.
o Hipotensiune arterială.
o Lipotimie.
~ În hemoragiile digestive masive
o Paloare intensă.
o Polipnee.
o Anxietate.
o Extremităţi reci. Sudori reci.
o Puls rapid şi filiform.
o Sete intensă.
o Greţuri.
o Adinamie.
o Hipotensiune.
o Tendinţă de pierdere a cunoştinţei.
→ Obiective de îngrijire:
~ Oprirea hemoragiei.
~ Normalizarea tensiunii arteriale.
~ Colorarea fiziologică a tegumentelor.
~ Liniştirea bolnavului şi aparţinătorilor.
~ Igienă corporală.
~ Hidratarea corespunzătoare.
~ Prevenirea şocului hemoragic.
~ Păstrarea cunoştinţei.
~ Normalizarea respiraţiei şi pulsului.
~ Oprirea vărsăturilor.
~ Alimentaţie adecvată şi adaptată.
→ Intervenţii:
~ Repaus strict la pat în decubit dorsal, fără pernă, chiar în Trendelemburg în hemoragiile digestive masive.
~ Supravegherea funcţiilor vitale. Se interzice orice efort fizic.
~ Colectarea sângelui eliminat de bolnav într-un vas şi prezentarea lui medicului.
~ Curăţarea gurii bolnavului cu capul aşezat într-o parte.
~ Perfuzii cu ser glucozat 5%, ser fiziologic.
~ Se recoltează sânge pentru determinarea hematocritului, hemoglobinei, numărului de hematii.
~ Se recoltează scaunul în vederea punerii în evidenţă a sângelui (reacţia Adler).
~ În stări grave – azotemie, ionogramă, rezervă alcalină, teste de coagulare.
~ Aplicarea de pungă cu gheaţă pe regiunea epigastrică.
~ Transfuzii de sânge – izogrup, izo-Rh.
~ Medicaţie hemostatică – vitaminele C, K, Venostat, trombină, gluconat de Ca, Adrenostazin).
~ Perfuzie cu substituenţi de volum Macrodex (Dextran 70), Dextran 40, ser glucozat, ser fiziologic.
~ Sedative – Fenobarbital, Diazepam.
~ Aspiraţie gastrică pentru evacuarea sângelui. Evacuarea stomacului.
~ Spălături cu apă de la gheaţă – cu scop hemostatic.
→ Alimentaţia:
~ Se suprimă alimentaţia orală în prima zi.
~ Bolnavul prieşte numai lichide reci, cu linguriţa şi bucăţele de gheaţă eventual lapte rece în cantităţi mici (20-30 ml),
din oră în oră.
~ A doua zi sunt permise 12-14 mese compuse din 150-200 ml lapte, regim hidrozaharat.
~ A treia zi – supe mucilaginoase, griş cu lapte, pireuri de legume, creme, budinci, ou moale, carne slabă de vită sau
pasăre, legume fierte (raţia calorică în 5-7 zile de 1500-2000 calorii).
HEMORAGIILE ESOFAGIENE se produc prin ruperea varicelor esofagiene.
→ Intervenţii:
~ Se introduc în esofag sonde speciale cu balonaş esofagian compresiv.
~ Evacuarea sângelui din intestin se face prin clise sau spălături intestinale.
~ În gastritele hemoragice se administrează pansamente gastrice amestecate cu trombină uscată sterilă.
~ Se administrează 1 f Norartrinal oral cu 60 l ceai.
~ Intervenţiile chirurgicale când hemoragiile nu cedează.
Aplicarea îngrijirilor de urgenţă
→ Repausul:
~ Se asigură într-o poziţie ce să mărească cantitatea de sânge şi implicit de oxigen către centri nervoşi, rinichi, ficat
adică pentru bolnavii conştienţi se indică decubit dorsal cu membrele inferioare ridicate la 30-40 0, cu capul sub
nivelul corpului. Bolnavul inconştient este aşezat în decubit lateral cu membrele inferioare ridicate la 30-40 0 cu capul
sub nivelul corpului.
→ Hidratarea şi transfuzarea
~ Se încep pe cale intravenoasă încă de la locul accidentului.
~ Se recoltează sângele pentru grup sanguin.
~ Dacă se impune transfuzie de urgenţă se poate administra sânge din grupa 0I Rh negativ.
→ Supravegherea funcţiilor vitale
~ Are în vedere pulsul respiraţia, dacă se poate măsura TA şi asta cu scopul de a interveni imediat în caz de stop
cardiorespirator.
~ Pentru uşurarea respiraţiei se vor scoate sau slăbi părţile vestimentare care apasă respiraţiei se vor scoate sau slăbi
părţile vestimentare care apasă gâtul, toracele sau abdomenul.
→ Transportul
~ Se face cât mai rapid, respectând poziţia, supraveghind perfuzia şi starea generală a bolnavului continuu.
~ Se recomandă mobilizarea minimă, evitarea hidratării orale pentru a nu declanşa vărsături şi administrarea de
vasoconstrictoare la indicaţia medicului (efedrină).
→ Evaluarea rezultatelor
~ Dacă îngrijirile medicale au fost aplicate la timp şi corect în momentul ajungerii la spital starea generală a bolnavului
este stabilizată şi se poate interveni pentru a face hemostază definitivă.
Compensarea hemoragiei
~ Paralel cu efectuarea hemostazei, în cazurile în care hemoragia a depăşit 700-1000 l la o persoană adultă sau
cantităţi mult mai mici la adolescenţi şi copii se va reface masa circulantă.
~ În funcţie de gravitatea hemoragiei se va apela la:
~ Soluţii macromoleculare – Dextran 70 (Macrodex), Dextran 70 (Rheomacrodex).
~ Soluţii de aminoacizi – Aminofuzin pediatric, Aminoplasmol Lx-10, Aminosteril KE800, Aminosteril L400.
~ Se mai pot administra soluţii de gelatină – Haemacel, Plasmogel, Marisang sau produse de tip Albumină umană.
~ Atunci când nu avem la dispoziţie imediat sânge sau lichidele de substituţie vom aşeza bolnavul în poziţie declivă, cu
extremitatea cefalică ai jos decât restul corpului (poziţia Trendelemburg).
~ Membrele inferioare se ridică mult mai sus şi se vor înfăşura cu benzi Esmarch sau feşi de tifon pentru a le goli pe cât
posibil de sânge.
~ Totdeauna unui bolnav care a suferit o hemoragie i se va administra oxigen pe sondă nazală sau pe mască, pentru ca
hematiile reduse ca număr şi care circulă mai repede decât în mod obişnuit prin plămân să aibă la dispoziţie o cantitate
mai mare de oxigen.
→ Prevenirea şocului hemoragic:
~ Îngrijirile medicale se aplică după instituirea hemostazei provizorii.
~ Bolnavul este aşezat în decubit dorsal în poziţie orizontală sau declivă, cu excepţia celor cu traumatisme cerebrale.
~ Se aplică perfuzie cu Dextran, clorură sodică, glucoză 5% sau 10%.
~ Se poate perfuza de la început soluţie macromoleculară.
~ Când volemia este mare se indică dacă este posibil ridicarea picioarelor la verticală sau în unghi de 30-400, fapt ce
obţine un volum de 1000 ml sânge.
~ Se monitorizează pulsul şi TA.
~ Transportul la unitatea sanitară trebuie să se facă cât mai repede.
~ La unitatea sanitară se continuă perfuzia şi se administrează totodată intercalată sânge proaspăt sau preparate de
plasmă.
EDUCAŢIA SANITARĂ A BOLNAVULUI TUBERCULOS
→ Definiţie:
~ S-a crezut mult timp că atitudinea bolnavilor este determinată de nivelul lor de cunoştinţe sanitare. Pe această bază s-a
creat edificiul educativ-sanitar, în care esenţial este transferul de cunoştinţe considerate necesare pentru a determina
bolnavul să adopte o atitudine raţională faţă de boala sa.
~ În practică trebuie ţinut seama de faptul că comportamentul este determinat nu numai de factori raţionali, intelectuali,
ci şi de cei emoţionali, afectivi.
→ Principiile de bază ale educaţie sanitare antituberculoase:
~ Educaţia sanitară trebuie să se axeze pe problemele centrale ale luptei antituberculoase şi să difuzeze în masă
cunoştinţele ştiinţifice cele mai noi.
~ Educaţia antituberculoasă trebuie să fie concretă, adică să trateze acele probleme care interesează nemijlocit
persoanele cărora se adresează.
~ Educaţia sanitară trebuie să fie atractivă şi chiar distractivă; să folosească metode cu mare putere de influenţă,
variate şi vii, fără a se încărca peste măsură cu multitudinea datelor ştiinţifice.
~ Educaţia sanitară trebuie diferenţiată în funcţie de grupul de populaţie căruia se adresează.
→ În domeniul tuberculozei, accentul se pune pe următoarele 3 grupe:
~ Populaţia sănătoasă.
~ Bolnavii de tbc.
~ Şcolarii.
→ Obiective educaţiei sanitare:
~ Sensibilizarea populaţiei faţă de problemele luptei antituberculoase prin conferinţe, expoziţii, convorbiri pe grupe de
populaţie, articole de presă, expuneri audio-video – toate convergente spre a forma o opinie publică despre
tuberculoză. Se urmăreşte totodată modificarea conceptului privind modul de viaţă. Se elimină factorii de risc.
Adoptarea unui mod de viaţă sanogen.
~ Educaţia sanitară în şcoli, la vârsta de cea mai mare receptivitate este de o importanţă capitală. Obiectivul principal nu
este atât de însuşire a unor noţiuni teoretice, cât de îndrumare către un comportament igienic. Educaţia
antituberculoasă în şcoli se asociază cu problemele cu care copilul vine în mod curent în contact: testarea biologică,
vaccinarea BCG, chimioprofilaxie etc. În general educaţia sanitară va avea un caracter optimist, cu posibilităţi reale de
prevenire şi vindecare a tuberculozei.
→ Acţiuni de educaţia pentru sănătate → se face în ce priveşte:
~ Strănutul.
~ Tusea - folosirea batistei.
~ Închiderea şcolilor pe perioada epidemiilor de boli infecţioase aerogene.
~ Vaccinare.
~ Chimioprofilaxie.
~ Alimentaţie raţională.
→ Educaţia sanitară se adresează:
~ Bolnavilor pentru preîntâmpinarea bolii prin protecţia cu dosul palmei sau batistă în timpul tusei, utilizarea
scuipătorii; vesela şi obiectele de toaletă separate, respectare a recomandărilor medicului.
~ Întregii populaţii: pentru a se feri de contaminare şi pentru a se prezenta din timp la control.
→ Recomandări la externare:
~ Igienă riguroasă, cu dezinfecţia periodică a lenjeriei veselei.
~ Cura de repaus obligatorie.
~ Aeroclimatoterapia are efect tonifiant fizic şi psihic prin aerul curat, ozonat de munte şi cadrul de frumuseţe
naturală.
~ Camera moderat încălzită.
~ Alimentaţia bogată în calorii şi vitamine.
→ Observaţii:
~ Educaţia sanitară este dificilă pentru că se ridică problema adoptării regimului de viaţă, de activitate şi de alimentaţie,
să favorizeze evoluţia bolii. Bolnavii trebuie să fie conştienţi că tot ce fac este numai spre binele propriei persoane şi
că numai dacă respectă indicaţiile prescrise vor putea avea o viaţă normală alături de semenii lor.
~ Protecţia muncii în secţiile de pneumologie prevede purtarea măştilor de tifon în cursul unor procedee ca: schimbarea
lenjeriei de pat, schimbarea bolnavului, executarea toaletei bolnavului, recoltarea sputei şi a secreţiilor naso-
faringiene. Masca trebuie să acopere atât gura, cât şi orificiile nazale.
~ Hainele de protecţie se vor schimba cât mai des, iar înainte de a părăsi serviciul se va face baie / duş şi se va schimba
complet îmbrăcămintea.
~ Asistenta care îngrijeşte astfel de bolnavi este bine să-şi petreacă timpul liber în aer curat, să se prezinte conştiincios la
controale sanitare periodice şi să aibă un regim de viaţă ordonat.
ALIMENTAŢIA BOLNAVULUI ULCEROS
→ Regimul alimentar:
~ Alimentaţia reprezintă unul dintre mijloacele esenţiale în aplicarea măsurilor terapeutice în ulcer.
~ Este necesară de respectat:
o Igiena alimentaţiei combinată cu dietetica care se aplică atât în perioada dureroasă cât şi după trecerea
acesteia, o bună perioadă de timp.
o Regimul alimentar în perioada dureroasă trebuie adecvat fiecărui bolnav în parte, ţinând seama de:
 Preferinţele bolnavului.
 Capacitatea de procurare.
 Capacitatea de preparare.
 Toleranţa digestivă.
~ Regimul alimentar trebuie să fie uşor suportat de bolnav, să nu fie strict unilateral şi cu aplicare tiranică în respectarea
unui aliment sau a unui mod de alimentaţie;
→ Indicaţii privind igiena alimentaţiei în perioada dureroasă a ulcerului gastric sau duodenal:
~ În timpul perioadei dureroase se administrează acele alimente care nu exacerbează simptomatologia clinică, alimentele
care sunt în general cunoscute şi tolerate de către bolnav.
~ Laptele trebuie administrat doar la persoane care îl suportă.
~ Mesele vor fi consumate în cantităţi mici, de 5-6 ori/zi, o masă având greutatea până la 150 g alimente consumate la
temperatură moderată.
~ Prezentarea alimentelor trebuie făcută cât mai plăcut, pentru a fi apetisante şi pentru a înfrânge şi aşa complexul
durerii care uneori însoţeşte alimentaţia.
~ Găsirea momentului potrivit pentru administrarea alimentelor, evitând durerea sau foamea ulceroasă; având în vedere
că secreţia gastrică acidă este continuă în timpul zilei, alimentele trebuie consumate foarte des, biscuiţii sau pâinea
prăjită putând fi consumate la fiecare oră în primele zile ale perioadei dureroase.
~ Folosirea celor mai potrivite alimente fazei bolii – în perioada dureroasă nu se consumă ape minerale, dar după criză
se recomandă cură minerală.
~ Igiena actului alimentaţiei pretinde masticaţia îndelungată, linişte şi îndepărtarea excitanţilor exteriori.
~ Excluderea din alimentaţie a alcoolului sau a altor alimente excitante ale secreţiei de acid clorhidric.
~ Interzicerea drastică a fumatului,
~ Alimentele se dau de preferinţă sub formă lichidă sau sub formă de pastă, pireu, sufleu, budincă, pâine prăjită.
~ Fructele sunt permise fără coajă sau pregătite în casă.
~ Nu se administrează în exces alimente îndulcite care în scurt timp devin dăunătoare apetitului.
~ În primele zile ale perioadei dureroase, bolnavul respectă repausul la pat şi regulile de igienă, administrându-i-se
regimul alimentar adecvat.
~ Regimul alimentar este adaptat după stadiul bolii.
→ Dieta în faza acută a bolii:
~ Prima etapă durează 3-5 zile.
o Se recomandă consumul de lapte în doze fracţionate – câte 200 ml la 2 ore interval, iar în cursul
nopţii la patru ore sau ori de câte ori apar dureri.
o Laptele trebuie fiert şi administrat călduţ sau rece, cu şi fără frişcă.
o Laptele uşor îndulcit – 15-20 g zahăr la 1 litru – în funcţie de preferinţele bolnavului;
o În caz de intoleranţă se poate adăuga la fiecare cană o linguriţă de carbonat de calciu care scade
fermentaţiile intestinale produse de lactoză, sau 5 g citrat de sodiu care împiedică coagularea bruscă
a coenzimei în stomac.
o Unii recomandă în acest prim stadiu suc de grape-fruit care ar avea un rol antiacid mai puternic.
~ În a doua fază a puseului acut se mai introduc în dieta bolnavului:
o Supe de orez strecurate
o Supe mucilaginoase
o Preparate cu lapte şi unt
o Griş. Fulgi de ovăz
o Ouă fierte moi
o Gelatină de lapte
o Piure cu foarte puţin unt
o Acest regim durează 7-10 zile administrându-se astfel 1700-1800 calorii.
~ În faza a treia se adaugă:
~ Perişoare dietetice din carne sau peşte, legate cu ou
~ Supe de cereale pisate
~ Pâine albă veche
~ Brânză de vaci sau telemea desărată
~ Făinoase fierte
~ Supe de zarzavat fierte cu făinoase şi strecurate prin sită
~ Prăjituri de casă (ecleruri)
~ Carnea fiartă bine se adaugă treptat.
~ Se elimină cărnurile grase şi cele bogate în ţesut conjunctiv, sau se consumă în cantităţi mici întrucât cresc
secreţia gastrică acidă.
~ În stabilizarea dietetică a fazelor puseului acut, nu este atât de importantă includerea cu rigurozitate a unui
aliment, ci introducerea treptată a produselor nutritive, evitarea în permanenţă a iritaţiei chimice sau mecanice,
adaptarea regimului în funcţie de preferinţele bolnavului, de toleranţa sa digestivă şi de starea sa de nutriţie.
→ Dieta în perioada de evoluţie cronică a ulcerului:
~ Urmăreşte prevenirea apariţiei puseului.
~ Regimul alimentar se compune din următoarele alimente în raport cu toleranţa individului:
~ Lapte dulce simplu sau îndulcit
~ Făinoase – fulgi de ovăz, griş, fidea, tăiţei, orez, spaghete
~ Cremă de lapte
~ Brânzeturi proaspete de vaci, urdă, caş
~ Unt proaspăt şi nesărat
~ Ouă fierte moi sau ochiuri în apă.
~ Carne de pasăre, viţel, vacă
~ Carne de peste slab
~ Zarzavaturi şi legume fierte (morcovi, dovlecei, conopidă) pregătite cu unt sau ulei crud
~ Pâine albă veghe de 1 zi
~ Biscuiţi
~ Fructe coapte la cuptor
~ Sucuri de fructe
~ Prăjituri de casă – creme, tarte, gelatină
→ Sunt interzise următoarele produse nutritive:
~ Lapte bătut
~ Iaurt
~ Chefir
~ Brânzeturi fermentate
~ Ouă tari
~ Maioneze
~ Peşte gras
~ Peşte conservat
~ Ciuperci
~ Ceapă. Usturoi
~ Condimente
~ Fructe oleaginoase
~ Ciocolata
~ Cafeaua
~ Dulciurile concentrate
~ Pâinea neagră
~ Ciorbele şi supele în care carnea a fost pusă la fiert cu apă rece
~ Preparatele nedietetice – prăjeli, sosuri, rântaşuri
~ Alimente prea fierbinţi sau prea reci
~ Ape carbogazoase.
~ Fumatul
~ Alcoolul
→ Observaţie:
~ Mesele vor fi fracţionate în 4-5 prize.
~ Prelungirea unui astfel de regim este indicată cel puţin 2-3 ani de la ultimul puseu evolutiv al bolii ulceroase.
~ De două ori pe an, primăvara şi toamna, perioade de recrudescenţă ale ulcerului, bolnavul va trebui să respecte o
dietă mai severă, prelungită câteva săptămâni.
~ Ca o regulă generală, în afara pericolelor dureroase, la mulţi bolnavi cu ulcer alimentaţia nu diferă de cea a
persoanelor normale, dar la foarte mulţi, mai ales la cei cu cointeresare biliară sau intestinală, este necesară
păstrarea unui anumit tip şi mod de alimentaţie pentru toată viaţa, respectându-se cu stricteţe unul din preceptele
igienei alimentaţiei ulcerosului – cel puţin 4 mese zilnic la intervale regulate de timp.
TESTE DE DETERMINARE A SENSIBILITĂŢII ORGANISMULUI LA ALERGENI
→ Testele cutanate:
~ Pun în evidenţă o hipersensibilitate la anumiţi alergeni – arată prezenţa anticorpilor în piele. Cele mai folosite
sunt testele cutanate (skin–prientests) la un alergen suspect.
~ La astmaticii se poate folosi cu prudenţă un test intradermic cu alergen pentru a evidenţia o reacţie întârziată.
~ Testul este riscant, foloseşte o doză mare de antigen şi poate provoca o reacţie anafilactică.
~ Indicaţii.
o Testele cutanate pozitive pentru alergenii respectiv, dar anamneza nu ne sugerează acest lucru.
o Anamneza pozitivă pentru un anumit alergen cu teste cutanate negative.
o Bronşite alergice profesionale, dar neînsoţite de bronşiole paroxistice.
~ Contraindicaţii:
o Hipersensibilitate.
o Insuficienţă respiratorie.
o Insuficienţă cardiacă dreaptă.
~ Citirea se face la 15-20 minute.
o Pentru citirea corectă a testelor cutanate alergice este obligatorie efectuarea şi a unul test la ser
fiziologic (martor negativ).
o Este incorect (şi fără valoare diagnostică) să se efectueze teste cutanate la amestecuri alergenice
(praf de casă, extracte bacteriene etc.).
o Testul este considerat pozitiv pentru un anumit alergen dacă diametrul maxim al eritemului
determinat la locul înţepăturii este cu cel puţin 3 mm mai mare decât cel corespunzător martorului
negativ.
o Având în vedere efectele adverse rare, dar potenţial periculoase ale testării cutanate alergice –
până la bronhospasm sever şi şoc anafilactic – acesta trebuie realizată numai de către medici
specialişti antrenaţi în efectuarea lor.
~ Interpretarea testelor cutanate:
o Trebuie făcută numai în colaborare cu datele din anamneză. Astfel, identificarea unui anumit
alergen drept factor cauzal al unui astm presupune o anamneză sugestivă şi un test cutanat
pozitiv la alergenul respectiv.
o Existenţa doar a unui test cutanat pozitiv nu implică alergenul respectiv drept cauză a astmului,
având în vedere că aproximativ 1/3 din populaţia generală are test cutanat pozitiv la cel puţin unul
din alergenii uzuali.
→ Testele alergice:
~ Se practică în crize în vederea identificării alergenului constau în intradermoreacţie făcută cu alergen gata
preparat - o reacţie pozitivă precoce sau tardivă, nu înseamnă neapărat că alergenul respectiv este cauza
declanşatoare.
~ Testările se vor face la alergene care se pot deduce din anamneza bolnavului sau la cele mai des întâlnite, cum ar
fi:
~ Praf. Lână. Bumbac. Păr de animale. Mucegai.
~ În cazurile cu semne de infecţie bronşică se face testare la alergene ca:
~ Streptococ. Stafilococ.
→ Testele de provocare bronşică se fac cu alergeni sau substanţe chimice nespecifice. Prezintă singura modalitate de a
dovedi că agentul inhalat este cauza astmului. Testul este pozitiv dacă VEMS scade cu cel puţin 15% din valoarea iniţială.
→ Pentru testarea sensibilităţii bolnavului se pot face mai multe testări:
~ Instilarea în sacul conjunctival → Instilarea în sacul conjunctival a 2-3 picături de ser diluat 1/10 (test pozitiv =
edem local cu lăcrimare şi hiperemie).
~ Scarificarea tegumentelor → Se aplică pe suprafaţa tegumentelor scarificate ser nediluat (test pozitiv = după 30
minute apare edemul, tumefacţia, roşeaţa şi pruritul).
~ Intradermoreacţia → Se injectează intradermic 1/10 ml ser diluat 1/10 - 1/100 sau 1/1.000 (test pozitiv când
apare după 30 minute o reacţie papuloasă local).
→ Observaţii:
~ La cei alergici sau sensibilizaţi se practică desensibilizarea.
~ Pentru desensibilizare se folosesc cele mai mici doze la care nu apare nici o reacţie şi întreaga cantitate se
administrează cu acea diluţie.
~ Se începe cu o diluţie de 1/100 - 0,1 ml , continuând la intervale de 20 minute cu 0,3 ml-0,5 ml,1 ml din aceeaşi
diluţie, apoi se repetă dozele cu o diluţie de 1/10 după care se va injecta serul nediluat începând cu aceleaşi doze,
după care se introduce întreaga cantitate de ser nediluat.
→ INFORMAREA ŞI EDUCAŢIA PACIENTULUI TUBERCULOS are un rol foarte important în cadrul acestei boli şi
mai ales în evitarea apariţiei crizei de astm.

→ În ceea ce priveşte educaţia pacientului asistenta medicală trebuie să ţină seama de:
o Vârsta pacientului.
o Gradul său de înţelegere şi de cultură.
o Mediul familial în care a locuit.
o Condiţia socială.
o Severitatea bolii.
o Complexitatea măsurilor de tratament şi urmărire.

→ Elementele importante despre care pacientul trebuie să aibă informaţii cât mai complete sunt:
o Caracterul cronic al bolii care poate fi stăpânită printr-o terapie corectă şi controlată.
o Modul de administrare a medicamentelor inhalatorii.
o Observarea condiţiilor de exacerbare a bolii.
o Cunoaşterea şi gravitatea deosebită (accese astmatice nocturne, accese mai lungi, dispnee severă).
o Cunoaşterea tipurilor de medicamente diferite.
o Cunoaşterea dozelor şi modalităţilor de administrare.
o Tipuri de medicamente interzise.

→ Educaţia pentru menţinerea unei igiene perfecte:


o Bolnavul care tuşeşte va acoperi gura cu batista.
o Nu se ingeră alimente sau lichide în timpul tusei, nu se vorbeşte, nu se fumează.
o Nu se inspiră pe gură în timpul alimentaţiei,
o Recoltarea expectoraţiei se va face numai în recipiente acoperite, individual, fără deşeuri şi fără alte secreţii.
o Nu se va scuipa pe jos.
o Se spală mâinile după fiecare expectoraţie sau folosire de scuipători.
o Se face psihoterapie, mai ales la bolnavii spitalizaţi, timp îndelungat.

→ Se recomandă:
o Exerciţii fizice medicale dozate, viaţă liniştită, în aer liber, aer curat.
o Gimnastică respiratorie.
o Cure balneoclimaterice.
o Prevenirea crizelor de astm prin evitarea factorilor emoţionali, tensionali, surmenaj, frig, poluarea,
alergeni cunoscuţi.
o Folosirea la domiciliu a unor aparate simple de măsurare a parametrilor respiratori.
o Asistenta va trebui să-i explice pacientului modul de folosire şi interpretare a rezultatelor obţinute.

→ Atât pacientul, cât şi familia lui vor fi informaţi – despre importanţa mediului în care trăieşte, despre agenţii
sensibilizanţi, în special despre alergenii care pot fi găsiţi în locuinţă şi la locul de muncă.

→ Se mai recomandă:
o Mese regulate.
o Eliminarea alcoolului şi a iritanţilor.
o Îndepărtarea poluării, a fumului de ţigară.
o Interzicerea trecerii bruşte dintr-un mediu cu aer cald, într-un mediu cu aer rece.
o În cazul crizei, pacientul trebuie să ştie că eliminarea sputei uşurează accesul.
o La nevoie, mutarea într-un alt oraş, de preferinţă cu climă uscată, fără praf.

→ Pacientul şi familia lui trebuie să aibă întotdeauna în vedere cauza declanşatoare şi factorii alergizanţi care-i provoacă
accesele şi să le îndepărteze.

→ Familia acestuia va trebui să-i ofere:


o O cameră spaţioasă, uscată, luminoasă, fără praf şi cu lenjerie curată.
o Un regim alimentar echilibrat cu o valoare energetică de circa 3000 calorii pe zi.
RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE Stopul respirator - stop cardiorespiratorDefiniţie.
~ Oprirea respiraţie – stop respirator – şi oprirea inimii – stop cardiac – adică încetarea atât a funcţiei respiratorii, cât şi
a funcţiei cardiace duc la stopul cardiorespirator care corespunde cu moartea clinică.
~ Între moartea clinică şi moartea biologică a ţesutului nervos – ţesutul cel mai sensibil la lipsa de oxigen – există un
interval de timp scurt de 30-90 secunde în care funcţiile vitale pot fi restabilite.
~ Resuscitarea cardio-respiratorie → urgenţă vitală, imediată dezangajării victimei – ce urmăreşte prevenirea
transformării morţii clinice în moarte biologică ireversibilă.
→ Semne clinice.
~ Oprirea mişcărilor respiratorii toracice şi abdominale.
~ Absenţa pulsului la artera carotidă. Încetarea bătăilor inimii.
~ Pierderea cunoştinţei.
~ Paloarea tegumentelor.
~ Midriază cu globii oculari imobili.
→ Evaluarea rapidă a stării pacientului:
~ Controlul pulsaţiilor cardiace (puls femural, puls carotidian).
~ Controlul respiraţiei – semnul oglinzii; se va încerca ascultarea respiraţiei direct. Lipind urechea de toracele
bolnavului. Se observă prezenţa sau absenţa mişcărilor respiratorii.
~ Controlul reflexului pupilar. Culoarea tegumentelor. Existenţa cianozei.
→ Primul ajutor şi reanimarea respiratorie. Reanimarea respiratorie se practică atât în stopul respirator, cât şi în cel
cardiac.
~ Eliberarea căilor respiratorii: gură, nas, orofaringe, apoi laringele, traheea, bronhiile.
~ Diferite poziţii în care putem aşeza bolnavul: decubit lateral – oferă cea mai mare securitate pentru bolnav. Manevra
este contraindicată în unele leziuni.
~ Hiperextensia capului – având grijă să nu facă fractură de coloană cervicală superioară; se poate executa prin două
procedee:
o Salvatorul aplică o mână sub creştet, iar a doua sub bărbia bolnavului şi împinge capul spre spate.
~ Curăţarea orofaringelui şi aspiraţia secreţiilor:
o Aspirarea căilor aeriene.
o Introducerea pipei Gueddel.
→ Tehnica respiraţiei artificiale:
~ Respiraţie artificială directă → insuflare activă de aer.
~ Respiraţie artificială indirectă → comprimarea ritmică a toracelui. Metodele au numai valoare istorică.
~ Cea mai indicată tehnică pentru salvarea bolnavului este respiraţia artificială gură la gură sau gură la nas.
→ Pentru respectarea timpilor folosiţi în resuscitarea cardiorespiratorie se foloseşte formula HELP-ME ceea ce înseamnă:
~ H – Hiperextensia capului (cu sul sub umeri, în decubit dorsal).
~ E – Eliberarea căilor respiratorii (se înlătură corpii străini secreţiile etc.).
~ L – Luxarea mandibulei înainte (prin propulsie înainte se eliberează glota).
~ P – Pensarea nasului.
~ ME – Masaj cardiac + Extern.
→ Respiraţia gură la gură:
~ După această pregătire, salvatorul trage aer în piept (inspir profund).
~ Îşi reţine respiraţia în apnee voluntară.
~ Aplică repede gura larg deschisă, peste gura întredeschisă a victimei şi insuflă cu putere 500 ml aer din plămânii săi în
căile respiratorii ale victimei.
~ Salvatorul se ridică, face o nouă inspiraţie, apoi insuflă din nou aer în plămânii victimei, repetând această succesiune
de 10-12 ori pe minut.
~ În timpul insuflaţiei se îndreaptă privirea asupra toracelui victimei pentru a aprecia eficienţa respiraţiei.
~ Uneori tehnica respiraţiei artificiale gură la gură nu poate fi aplicată din anumite motive:
o Gura victimei nu poate fi deschisă.
o Există leziuni care interesează cavitatea bucală
o Mandibula este fracturată.
o Gura salvatorului este mai mică decât gura victimei.
→ Respiraţie gură la nas:
~ Ca tehnică se păstrează în linii mari timpii de lucru descrişi la metoda dură la fură.
~ Mandibula este susţinută cu palma, iar salvatorul aplică gura pe nasul victimei, introducând pe această cale serul din
plămânii victimei.
~ Cu obrazul, salvatorul acoperă gura bolnavului. La sugari şi la copiii mici este posibilă simultan respiraţia artificială
gură la gură şi gură la nas, deci salvatorul va putea cuprinde cu gura sa nasul şi gura copilului.
~ Se recomandă ca atât în cazul respiraţiei gură la gură, cât şi în respiraţia gură la nas, să se acopere regiunea peribucală
sau perinazală cu o compresă, batistă sau tifon.
~ Se va evita hiperventilaţiei, deoarece salvatorul care execută respiraţia artificială poate, prin hiperventilaţie să aibă
vertije sau chiar stop respirator.
→ Alte metode de respiraţie artificială.
~ Respiraţia artificială poate fi executată şi prin:
~ Respiraţie gură la mască.
~ Respiraţie gură la sondă.
~ Gură la pipă → canula Guedel se introduce spre fundul cavităţii bucale cu vârful orientat în sus, în contact cu bolta
palatină până la peretele posterior al faringelui unde se răsuceşte încărcând baza limbii şi trăgând-o înainte pentru a
preveni asfixia.
~ Respiraţie cu aparate simple, portabile (balon Ruben, trusă Ambu, trusă Ranima).
→ Efectuarea masajului cardiac extern:
~ Se aplică fără a întrerupe respiraţia artificială.
~ Se aplică pe faţa anterioară a sternului în treimea inferioară, podul palmei, mâinii stângi, cu degetele răsfirate în sus,
peste care se aşează podul palmei drepte – în acelaşi fel.
~ Se execută scurt, energic, ritmic – 60 compresiuni pe minut, apăsând sternul în aşa fel ca să se deprime cu 6-8 cm la
adult (2 cm la sugar).
→ De reţinut!
~ Instalarea respiraţiei poate să întârzie după ce inima îşi reia activitatea în urma masajului cardiac extern.
~ Chiar dacă bolnavul îşi reia activitatea respiratorie, este interzisă ridicarea lui din poziţia orizontală.
~ Un singur salvator execută 2 insuflaţii şi 10 compresiuni.
~ Doi salvatori efectuează alternativ 5 compresiuni + 1 insuflaţie.
→ Eficienţa resuscitării cardio-respiratorii.
~ Eficienţa ventilaţiei artificiale se apreciază prin:
~ Apariţia pulsului la vasele mari (carotidă, femurală).
~ Dispariţia midriazei, reapariţia refluxului la lumină.
~ Recolorarea tegumentului.
→ Complicaţii:
~ Dacă poziţia capului victimei nu este corectă, aerul insuflat poate lua calea digestivă, provocând dilatarea stomacului
şi creând pericol de vărsături cu inundarea căilor aeriene.
~ Căderea limbii şi ineficacitatea insuflaţiilor.
~ Fracturi costale – mai ales la bătrâni.
~ Fracturi sternale.
~ Înfundări toracice.
~ Hemotorax, pneumotorax.
~ Ruptura aortei ascendente.
→ Tratament:
~ Adrenalină 3-4 ml 1/10.000 / 1 fiolă 1‰ diluată în 10 ml apă distilată.
~ Clorură de calciu 10%.
~ Droguri antiaritmice.
~ Defibrilatoare pentru defibrilare electrică a inimii.
→ Îngrijiri după restabilirea funcţiei cardio-respiratorii → în secţii ATI:
~ Supraveghere continuă 24 ore.
~ Perfuzii hipertone, diuretice → pentru prevenirea edemului cerebral.
~ Combaterea acidozei cu soluţii perfuzabile bicarbonatate.
~ Oxigenoterapie.
→ Observaţii:
~ Oprirea respiraţiei este urmată la câteva minute de oprirea circulaţiei – a inimii.
~ Oprirea inimii este urmată la câteva secunde (30 secunde) de oprirea respiraţiei. Deci stopul cardiac este un stop
cardio-respirator şi necesită obligatoriu resuscitarea ambelor funcţii.
~ Este mai importantă prevenirea stopului cardiac decât tratarea lui.
~ Tulburările respiratorii şi circulatorii trebuie recunoscute şi tratate de urgenţă.
~ Nu se abandonează respiraţia artificială în favoarea masajului cardiac extern → ambele sunt la fel de importante.
→ Semne sigure de moarte:
~ Traseu electrocardiografic plat 60 de minute.
~ Pupile dilatate persistente. Cornee opacă.
~ Pete tegumentare cadaverice.
COLPOSCOPIA
→ Definiţie:
~ Colposcopia este o metodă optică de examinare a colului iluminat şi a tractului genital inferior, cu amplificarea
intermediară între ochiul liber şi puterea minimă a microscopului.
~ Colposcopia se face ori de câte ori frotiul este suspect sau patologic. Se evidenţiază astfel linia de demarcaţie clară
dintre leziune şi ţesutul adiacent normal.
~ Colposcopul → aparat optic pentru examinarea colului uterin, prevăzut cu sistem de iluminare propriu şi aşezat pe un
suport.
~ Sistemul optic este format dintr-o lupă binoculară adaptabilă distanţei oculare şi cu puteri diferite de mărire.
~ Sistemul de iluminat este format dintr-o lampă spectrală de sodiu sau dintr-o lampă cu vapori de mercur, cu lumină
axială puternică.

→ Material necesar:
~ Materiale pentru toaleta regiunii organelor genitale externe.
~ Specule vaginale.
~ Valve vaginale.
~ Pense vaginale – drepte şi curbe.
~ Spatule ginecologice.
~ Tampoane de vată.
~ Tifon.
~ Soluţii lugol 1%, soluţii de acid acetic 3%, nitrat de argint 5%.
~ Lame pentru frotiu.
~ Alcool.

→ Tehnica:
~ Se pregătesc toate materialele şi instrumentele necesare.
~ Istoricul leziunii neoplazice de col.
~ Examenul fizic general.
~ Aşezarea în poziţie ginecologică.
~ Se face toaleta organelor genitale externe.
~ Examen genital digital, apoi cu valvele.
~ Se badijonează colul uterin cu o soluţie de acid acetic 3% (pentru a face mai vizibile eroziunile cervicale). Aplicarea
unei soluţii de acid acetic 3-4% care determină aglutinarea mucusului cervical favorizând îndepărtarea inclusiv a
celulelor descuamate.
~ Se şterge colul uterin cu tampon uscat şi se badijonează cu soluţie Lugol – mucoasa se colorează în brun.
~ Aplicarea de ser fiziologic local pentru observarea colului şi a vaginului.
~ Medicul examinează mucoasa colului uterin.
~ Se execută examenul citologic şi bacteriologic al secreţiei vaginale.
~ Se fac prelevări de specimene endocervicale prin chiuretaj şi biopsie directă exocervicală.

→ Colposcopia propriu-zisă permite studierea modelului vascular care se face cel mai bine atunci când efectele acidului
acetic încep să se estompeze. Metoda colposcopică permite descoperirea leziunilor precanceroase ale mucoasei colului
uterin, a modificărilor determinate de sarcină, a proceselor inflamatorii etc.
Colposcopia nu permite decât un diagnostic prezumtiv, dar face acest lucru cu o acurateţe de peste 80% pentru
cancerele infraclinice, pentru că meritul metodei colposcopice constă în a indica unde, când şi cum trebuie făcută o
biopsie.

→ Testul Lahme-Schiller cu soluţie iod iodurată este un timp obligatoriu al colposcopiei şi se bazează pe afinitatea
tinctorială a glicogenului din celulele epiteliului stratificat pavimentos normal faţă de iod. Lipsa de încărcare cu glicogen a
celulelor atipice determină o zonă lacunară palidă în contrast cu zonele sănătoase de epiteliu colorate în brun închis.

→ Pacienta → nu necesită îngrijiri speciale după tehnică.


HISTEROSALPINGOGRAFIA

→ Definiţie:
~ Histerosalpingografia (HSG) → examenul radiologic al uterului ce pune diagnosticul de fibrom submucos şi
apreciază permeabilitatea tubară pentru adaptarea tehnicii chirurgicale la femeile tinere care au o sterilitate
consecutivă localizării fibroamelor.

→ Materiale necesare:
~ Seringă de 20 ml cu amboul cu ghivent permiţând racordarea la o canulă uterină de calibru redus,
~ Canula uterină metalică lungă de 30-40 cm,
~ Speculum vaginal,
~ 2 valve vaginale,
~ Pensă tirbal,
~ Pensă porttampon,
~ Histerometru,
~ Casoletă cu comprese sterile,
~ Alcool sau tinctură de iod,
~ Substanţă de contrast - lipiodol.

→ Pregătirea pacientei:
~ Psihic: se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea efectuării examenului,
~ Fizic: examenul histerosalpingografic se face pe "stomacul gol" pentru a evita voma reflexă;
~ Se testează toleranţa la iod; în ziua examenului se efectuează spălătură vaginală antiseptică şi clismă evacuatoare
pentru golirea colonului;
~ Înaintea examenului se goleşte vezica urinară,
~ Examenul se efectuează în ziua a 8-12 a ciclului.
~ Medicamentos: cu 2 zile înaintea examenului se recomandă la pacientele anxioase administrarea de calmante şi
antispastice,
~ Cu jumătate de oră înaintea examenului se injectează un antiseptic (papaverină) sau se introduce un supozitor cu
Lizadon.

→ Tehnica:
~ Injectarea substanţei de contrast se face cu ajutorul aparatului tip Schültze,
~ Se aşează pacienta pe o aleză sterilă în poziţie ginecologică pe masa ginecologică la care s-au adaptat 2 suporturi
pentru susţinerea membrelor inferioare,
~ Se dezinfectează cu alcool sau tinctură de iod regiunea externă a organelor genitale,
~ Se evidenţiază colul uterin cu valvele sau speculul vaginal şi se dezinfectează din nou locul, apoi se prinde colul uterin
cu pensa aşezată în sens orizontal, deasupra orificiului extern al colului sau dedesubt (în funcţie de orientarea
uterului),
~ Se face histerometria pentru a ne asigura direcţia cervico-istmică precum şi permeabilitatea orificiului intern al
colonului,
~ Ataşam aparatul Schültze şi-l fixăm la pensa tirbal,
~ Se scot valvele sau speculul,
~ Plasăm pacienta sub ecranul radioscopic prin alunecare înceată, centrăm regiunea de examinat şi facem o radiografie
"pe gol",
~ Apoi se începe injectarea lentă (pentru a evita spasmele) a substanţei de contrast, în cavitatea uterină sub controlul
radioscopic intermitent,
~ Se va ţine seama în tot timpul examenului de senzaţiile pacientei, de dureri mari însoţite de tulburări neurovegetative
(greaţă, stare de colaps) care indică oprirea imediată a injectării substanţei de contrast,

→ Îngrijiri după tehnică:


~ După terminarea examenului histerosalpin-gografic se scot aparatul şi pensa, se şterge vaginul cu o compresă sterilă şi
se pune un tampon de vată.
~ Pacienta se menţine în repaus 30 minute în serviciul de radiologie.
UROGRAFIA INTRAVENOASĂ
→ Definiţie:
~ Urografia intravenoasă → metoda curentă de examinare morfofuncţională a rinichilor şi căilor urinare, utilizându-se
substanţe iodate hidrosolubile administrate intravenos.
~ Urografia intravenoasă (radiografia renală)este necesară pentru aprecierea fibromiomului uterin şi permite precizarea
raportului ureterului cu tumora uterină.

→ Materialul necesar:
~ Toate materialele necesare pentru o radiografie renală simplă.
~ Substanţă de contrast – Odiston 30,60 sau 75%.
~ Antihistaminic, medicaţie de urgenţă, seringi şi ace pentru injecţii intravenoase.
~ Cărbune animal.
~ Ulei de ricin.
~ Materiale necesare pentru clismă (irigator şi canulă).

→ Pregătirea bolnavului:
~ Psihic:
o Se anunţă şi se explică importanţa tehnicii pentru stabilirea diagnosticului.
o Se explică tehnica investigaţiei – examinarea.
o Se va cere bolnavului să consume un regim fără alimente care conţin celuloză pentru reuşita examenului.
~ Regimul alimentar se indică cu 2-3 zile înaintea examenului când pacienta va consuma o dietă fără alimente care
conţin celuloză şi dau reziduuri multe (fructe, legume, zarzavaturi, paste făinoase, pâine şi apă gazoasă).
o În ziua precedentă examenului pacienta va consuma un regim hidric (supe, limonadă, ceaiuri, apă negazoasă;
seara precedentă se va da pacientei o cană de ceai cu pâine prăjită.
o Înaintea examenului pacienta nu mănâncă şi nu consumă lichide.
~ Pregătirea medicamentoasă:
o Cu 2-3 zile înaintea examinării se administrează cărbune animal şi Triferment câte 2 tablete de 3 ori pe zi.
o În seara precedentă zilei de radiografie se administrează 2 linguri de ulei de ricin.
~ Pregătirea fizică:
o Se efectuează clismă evacuatoare înaintea injectării substanţei de contrast.
o Se efectuează testarea sensibilităţii faţă de substanţa de contrast prin proba de toleranţă la iod.
o Se face testarea conjunctivală a substanţei iodate cu 30 minute înaintea examinării.
o Se comunică unele simptome ce pot să apară (ameţeli, greţuri sau dureri abdominale) şi care dispar repede
fără consecinţe. Dacă prezintă reacţie hiperergică se întrerupe administrarea şi se anunţă medicul.

→ Tehnica:
~ Pacientul va fi condus la serviciul de radiologie, va fi ajutat să se aşeze pe masa radiologică.
~ Dacă toleranţa organismului este bună se administrează i.v. Substanţa de contrast:
o 20 l Odiston 75% la adult.
o 25 l Odiston 60% la adult.
o 5-15 ml soluţie 75% la copii în funcţie de vârstă.
~ Se comunică pacientului unele simptoame ce pot să apară (anumite greţuri sau dureri abdominale care dispar repede,
fără consecinţe).
~ La 8-10 minute de la efectuarea injecţiei edicul radiolog execută radiografia.

→ Îngrijirea pacientului după tehnică


~ Pacientul va fi ajutat să se îmbrace, să se deplaseze la salon şi va fi aşezat comod în pat.
~ Se notează examenul în foaia de observaţie.

→ Observaţii
~ Injectarea substanţei de contrast se face pe masa radiologică, foarte încet, cu multă precauţie.
~ Urografia este contraindicată în insuficienţa renală.
PREGĂTIREA PREOPERATORIE
→ Pregătirea fizică şi psihică a pacientului:
~ Asistenta medicală are obligaţia să-l ajute pe bolnav să-şi exprime gândurile, grijile, teama.
~ Îl ajută să-i insufle încredere în echipa operatorie.
~ Asistenta îi explică ce se va întâmpla cu el în timpul transportului şi în sala de preanestezie, cum va fi aşezat pe masa
de operaţie, când va părăsi patul, când va primi vizite.
~ Îl asigură ca va fi însoţit.
~ Va răspunde cu amabilitate, profesionalism, siguranţă şi promptitudine pacientului.

→ Pregătirea generală:
~ Se observă şi se consemnează aspectul general al pacientului: înălţime, greutate, vârsta aparentă şi reală, aspectul
pielii, faciesul, starea psihică;
~ Toate datele privind starea generală a pacientului şi evoluţia bolii se notează permanent în foaia de observaţie şi în
planul de îngrijire pentru a obţine un tablou clinic exact.
~ Culegerea de date privind antecedentele pacientului:
~ Familiale: dacă în familie au fost bolnavi cu neoplasme, diabet, HTA, cardiopatii, tuberculoză.
~ Chirurgicale: dacă a mai suferit intervenţii, dacă a avut evoluţia bună, dacă au fost complicaţii.
~ Patologice:
▪ Se vor nota bolile care au influenţă asupra anesteziei şi intervenţiei;
▪ Dacă a avut afecţiuni pulmonare,
▪ Dacă este fumător,
▪ Dacă a avut afecţiuni cardiace,
▪ Dacă suferă de epilepsie.
~ Urmărirea şi măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative,
~ Examenul clinic pe aparate,
~ Bilanţ paraclinic,
~ Examene de laborator de rutină şi examene complete: coagulograma completă hemoleucogramă completă, VSH,
ionogramă, , probe de disproteinemie, proteinemie, transaminaze, examen de urină, electrocardiograma, radiografie
sau radioscopie pulmonară.

→ În ziua precedentă:
~ Repaus, regim alimentar uşor digerabil, consum de lichide pentru: menţinerea TA, dezintoxicarea şi mărirea diurezei,
diminuarea setei postoperatorii şi diminuarea acidozei postoperatorii.

→ În seara zilei precedente:


~ Pregătirea pielii se face prin baie generală
~ Pregătirea tubului digestiv prin clismă evacuatoare şi alimentaţie lejeră: supe de legume, băuturi dulci sau alcaline.

→ În ziua intervenţiei:
~ Se face clismă cu 4 ore înaintea intervenţiei,
~ Se îndepărtează bijuteriile,
~ Se îndepărtează proteza dentară,
~ Se badijonează cu un antiseptic regiunea rasă.
~ Se îmbracă pacientul cu lenjerie curată,
~ Se pregătesc documentele medicale: foaia de observaţie, rezultatele analizelor, radiografiile, care vor însoţi pacientul.

→ Transportul:
~ Pacientului în sala de operaţie se face însoţit de asistenta medicală care are obligaţia să predea pacientul anestezistului,
împreună cu toată documentaţia;

→ Îngrijiri în sala de operaţie:


~ Se instalează şi se fixează pacientul pe masa de operaţie,
~ Monitorizarea funcţiilor vitale,
~ Obţinerea unui abord venos,
~ Pregătirea câmpului operator,
~ Badijonarea cu alcool pentru degresarea şi curăţirea pielii,
~ Badijonarea cu tinctură de iod se face începând cu linia de incizie, de la centru către periferie şi se termină cu zonele
periferice.
~ Se ajută la instalarea câmpului steril protector.
CONCLUZII →Pregătirea preoperatorie → date generale
1. Pregătirea psihică:
▪ Începe din clipa în care bolnavul este internat în secţie.
▪ Asistenta îl ajută să se familiarizeze cât mai repede cu secţia, personalul, cu bolnavii din salon, cu medicii.
▪ Îi va inspira sentiment de încredere în medic şi echipa care-l va opera punându-l în contact cu alţi bolnavi
care au fost operaţi şi sunt în convalescenţă.
2. Igiena personală:
▪ Se efectuează toaleta pe regiuni.
3. Alimentaţia preoperatorie:
▪ Dată funcţie de anestezia administrată.
4. Examene de laborator:
▪ Se recoltează probe de sânge pentru:
− Timp de sângerare / coagulare.
− Grup sanguin, Rh.
− Numărătoarea de trombocite.
− Ht, Hb, hemoleucogramă.
− Se recoltează urină pentru examenul sumar de urină, toate la indicaţie medicului.
5. Pregătirea preoperatorie locală:
▪ Regiunea aleasă se spală, se degresează cu eter.
▪ Se dezinfectează cu tinctură de iod.
▪ Se aşează câmpuri sterile.
▪ Se efectuează clismă simplă.
Îngrijirea bolnavului după anestezie generală:
→ Bolnavul operat sub anestezie generală trebuie supravegheat de medic şi asistentă cu foarte mare atenţie până la apariţia
reflexelor:
−De deglutiţie şi tuse. Faringian. Cornean. Până la revenirea completă a stării de conştienţă.
→ Nu se transportă în salon înaintea revenirii acestor reflexe.
Supravegherea imediată în salon:
Supravegherea funcţiilor vitale şi a faciesului:
~ Însoţită de transpiraţii reci şi răcirea extremităţii indică intrarea bolnavului în stare de şoc.
~ Apariţia cianozei, chiar redusă, indică insuficienţă respiratorie sau circulatorie.
Supravegherea comportamentului bolnavului:
~ Se supraveghează bolnavul deoarece operatul poate să prezinte la trezire o stare de agitaţie şi de aceea trebuie
supravegheat pentru că îşi poate smulge pansamentul sau tubul de dren.
~ Se poate ridica din pat, poate cădea, poate fugi.
~ În acest caz este imobilizat şi sunt indicate paturi speciale specifice serviciilor de terapie intensivă.
Supravegherea respiraţiei:
~ Se supraveghează respiraţia care trebuie să fie ritmică de amplitudine normală.
~ Dacă apare jena respiratorie ea poate trăda încărcarea bronşică cu mucozităţi fiind necesară o aspiraţie faringiană.
~ Căderea limbii este prevenită prin menţinerea pipei faringiene Guedel, până la trezirea completă a bolnavului.
~ Inundarea căilor respiratorii cu vomismente se previne prin poziţia bolnavului, prin aspiraţia secreţiilor gastrice.
~ Monitorizarea funcţiilor vitale – puls, tensiune arterială, temperatură.
Supravegherea pansamentului:
~ Pansamentul trebuie să rămână uscat, să nu se îmbibe cu sânge sau serozitate (trebuie imediat anunţat medicul).
~ Schimbarea poziţiei bolnavului – se ridică în poziţia semişezând.
~ Îngrijirea mucoasei bucale – pentru a umezi buzele se folosesc tampoanele îmbibate în soluţii diluate de bicarbonat de
sodiu, acid boric, permanganat de K.
~ Se curăţă stratul existent pe limbă cu tampoane umezite cu o soluţie preparată dintr-o lingură de bicarbonat de sodiu, o
linguriţă glicerină/ pahar cu apă.
~ Dacă starea bolnavului este bună se solicită să-şi clătească gura, să-şi spele dinţii, se ung buzele cu vaselină.
Prevenirea escarelor:
~ Schimbarea poziţiei bolnavului se face la intervale de 30 minute, 1 oră.
~ O compresiune în acelaşi punct de peste 2 ore la un bolnav imobilizat provoacă apariţia escarelor.
~ Se face masajul regiunilor predispuse escarelor cu alcool şi se fricţionează.
~ Pudrarea cu pudră de talc.
~ Schimbarea lenjeriei de corp şi de pat să fie uscată şi bine întinsă.
~ Sub regiunea sacrală, calcanee se aşează colaci, inele de vată pudrate cu talc.
~ Schimbarea poziţiei bolnavului nu se face decât atunci când afecţiunile bolnavului permit acest lucru.
ÎNGRIJIRI POSTOPERATORII
Îngrijiri imediate:
→ Îngrijirile postoperatorii încep imediat după terminarea intervenţiei chirurgicale şi durează până la vindecarea completă.
→ Scopul îngrijirilor pentru restabilirea funcţiilor organismului este asigurarea cicatrizării normale a plăgii şi prevenirea
complicaţiilor.
~ Se aşează pacientul în decubit dorsal cu capul într-o parte.
~ La supravegherea faciesului, apariţia palorii însoţită de transpiraţii reci şi răcirea extremităţilor indică stare de şoc:
apariţia cianozei, chiar reduse, indică insuficienţă respiratorie sau circulatorie – se administrează oxigen.
~ Supravegherea comportamentului deoarece poate să prezinte la trezire o stare de agitaţie, atenţie ca pacienta să nu-şi
scoată perfuzia.
~ Să nu-şi îndepărteze pansamentul, iar dacă va fi nevoie va fi imobilizată.
~ Supravegherea funcţiilor vitale – puls, tensiune arterială, respiraţie.
~ Supravegherea perfuziei.
~ Schimbarea poziţiei.
~ Îngrijirea mucoasei bucale – se şterge mucoasa bucală cu tampoane umezite în soluţii diluate de bicarbonat de sodiu,
acid boric, glicerină (1 linguriţă la un pahar de apă); se ung buzele cu vaselină, iar dacă starea pacientei o permite
îşi va face toaleta cavităţii bucale singură.
~ Evacuarea vezicii urinare – dacă evacuarea nu se produce se va stimula micţiunea spontană prin aplicarea în
regiunea pubiană a unei buiote, se va introduce un bazinet cald sub pacientă, se va lăsa apa de la robinet să curgă
sau se va efectua sondaj vezical.
~ Asigurarea somnului prin administrarea unui hipnotic slab, seara la culcare.
Îngrijiri acordate până la instalarea pacientei în pat:
→ Pregătirea patului şi a camerei.
→ Pregătirea materialului în vederea reanimării postoperatorii.
→ Pregătirea materialului pentru perfuzie: Ace sterile. Seringi sterile. Garou. Perfuzoare. Soluţii perfuzabile.
→ Se verifică sursa de oxigen, aspiratorul, sondele, tensiometrul.

→ Transportul pacientului operat:


~ Transportul pacientului operat se face cu patul rulant, cu capul într-o parte, se efectuează silenţios, cu blândeţe, fără
zdruncinături.
~ Pacientul va fi acoperit, ferit de curenţi de aer sau schimbări de temperatură,
~ În timpul transportului asistenta medicală va urmării aspectul feţei, respiraţia, pulsul, perfuzia.
→ Instalarea operatului se va face într-o cameră cu mobilier redus, care să fie curată, bine aerisită, liniştită, cu temperatura
ambiantă de 18-200C, prevăzută cu instalaţii de oxigen montate la perete, cu prize în stare de funcţionare şi cu aparatură
pentru aspiraţia secreţiilor.

→ Patul va fi accesibil din toate părţile şi va fi prevăzut cu muşama şi aleză bine întinsă, fără pernă şi dacă este cazul,
salteaua va fi antidecubit.

→ Poziţia pacientului în pat este variabilă.

→ Supravegherea pacientului se bazează pe date clinice şi pe rezultatele examenelor complementare.


~ Se supraveghează aspectul general al operatului.
~ Se urmăresc parametrii fiziologici.
~ Se urmăresc pierderile de lichide sau sânge.
~ Se fac examene complementare:
~ Teste de coagulare, timp de protrombină, teste de toleranţă la heparină.
~ Hemogramă, hematocrit.
~ Examen sumar de urină etc.
~ Se completează foaia de temperatură şi foaie de terapie intensivă – foi speciale de reanimare şi supraveghere.

→ După trezire i se va asigura pacientului tot confortul, toaleta zilnică, schimbarea lenjeriei de corp.
→ Se va lupta împotriva:
~ Durerii.
~ Insomniei.
~ Anxietăţii.
~ Distensiei abdominale.
~ Ridicarea din pat se va face treptat.
~ Complicaţiilor de decubit.

→ Alimentaţia:
~ Până la reluarea alimentaţiei este necesar să se administreze o raţie hidrică, electrolitică şi calorică suficientă acoperirii
necesităţilor cotidiene.
~ Băuturi cât mai rapid posibil, în cantitate moderată la început:
→ 300 ml ceai sau apă, în prima zi administrată cu linguriţa,
→ 500 ml în a doua zi,
→ 1000 ml în a treia zi;
~ Perfuzii, rehidratarea venoasă completând necesarul zilnic de lichide.
~ Bolnavul va bea atunci când nu vomită.
~ Va mânca după ce a avut scaun precoce sau după emisia de gaze.
~ Nu va consuma fructe crude sau glucide în exces.
~ În ziua operaţiei pacientul va bea apă cu linguriţa, rehidratarea fiind completată cu perfuzii.
~ După 24 de ore – ceai, citronadă, supe de zarzavat strecurate,
~ A doua zi – ceai, citronadă îndulcită, supe de zarzavat strecurate, lapte cu ceai,
~ A treia zi – iaurt, fidea, tăiţei cu lapte, piure de cartofi, biscuiţi,
~ După reluarea tranzitului: carne de pui, peşte alb şi se revine treptat la alimentaţia obişnuită,
~ Alimentele trebuie să fie calde, bine preparate, prezentate estetic.
~ Mesele vor fi servite în cantităţi mici, repartizate în 6-7 reprize şi se vor alege alimente cu valoare calorică mare.

→ Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative:


~ Temperatura se măsoară dimineaţa şi seara în prima zi se poate produce o uşoară hipertermie (febră de resorbţie).
~ Pulsul şi tensiunea arterială.
~ Diureza.
~ Se va stabili bilanţul hidric.

→ Îngrijiri igienice:
~ Toaleta pacientului.
~ Schimbarea lenjeriei de câte ori este nevoie.
~ Asigurarea urinarelor şi bazinetelor la îndemâna pacientului.
~ Mobilizarea cât mai precoce – pasivă, apoi activă.

→ Schimbarea pansamentului.
~ Pansamentul este actul chirurgical prin care plaga operatorie se aseptizează, se tratează şi se protejează pentru a-i
uşura cicatrizarea. Efectuarea corectă a unui pansament va respecta următoarele principii fundamentale:
~ Se va lucra într-o asepsie perfectă – instrumentarul şi materialele folosite să fie sterile, iar mâinile celui care execută şi
tegumentele din jurul plăgii să fie dezinfectate.
~ Să se asigure absorbţia secreţiilor.
~ Să se aseptizeze plaga cu antiseptice corespunzătoare stadiului de evoluţie.
~ Să se protejeze plaga faţă de agenţii termici, mecanici, dinamici ai mediului înconjurător.
~ Asigurarea repausului sau imobilizarea regiunii lezate pentru a grăbi cicatrizarea.
~ Pansarea zonei operate se va face cu multă blândeţe şi atenţie.
~ Peste un strat de comprese şi vată sterilă se va face un bandaj compresiv, folosind o faţă şi leucoplast (se va conduce
faşa circular în jurul abdomenului).
~ Pansamentul se va face o dată pe zi sau de câte ori este nevoie.
~ Plaga operatorie va fi văzută de medic în fiecare zi, iar orice complicaţie aparentă va fi anunţată medicului.
~ Firele se scot după circa 7 zile de la operaţie şi se va face în condiţii de asepsie perfectă.

→ Prevenirea escarelor de decubit.


~ Exerciţii respiratorii.
~ Alimentaţia:
~ În prima zi ceai neîndulcit.
~ După reluarea tranzitului se pot da ceaiuri îndulcite, supe de legume.
→ Prevenirea şi combaterea complicaţiilor inflamatorii:
~ Complicaţii pulmonare – ce se previn prin aspirarea secreţiilor mucolitice, gimnastică, tuse asistată, antibiotice.
~ Complicaţii tromboembolice – ce se previn prin mobilizare precoce supravegheată, anticoagulante.
~ Complicaţii urinare – ce se previn prin evitarea sondajului vezical, medicaţie de stimulare a micţiunii.
CLISMA EVACUATOARE
→ Definiţie:
~ Introducerea unei cantităţi de lichid prin intermediul unei canule, prin anus în rect, cu scopul evacuării materiilor
fecale.
→ Scop
~ Evacuarea conţinutului intestinal.
~ Pregătirea pacientului pentru examinări.
→ Pregătirea materialelor
~ Materiale de protecţie – paravan, muşama, aleză, învelitoare.
~ Materiale sterile – canulă rectală, casoletă cu comprese, pară de cauciuc pentru copii.
~ Materiale nesterile – stativ pentru irigator, irigatorul şi tubul de cauciuc.
~ Tăviţa renală, bazinet.
~ Apă caldă la 35-370C (500-1000 ml pentru adult, 250 l pentru adolescenţi, 150 ml pentru copii, 50-60 l pentru sugari.
~ Sare 1 linguriţă la un litru de apă.
~ Ulei 4 linguri la 1 litru de apă. Glicerină 40 g la 500 l apă.
~ Săpun 1 linguriţă rasă la 1 litru de apă.
→ Pregătirea pacientului
~ Pregătirea psihică
~ Se anunţă şi se explică tehnica.
~ Se respectă pudoarea pacientului.
~ Se izolează patul cu paravan şi se protejează cu uşa şi aleză.
~ Se aşează pacientul în funcţie de starea generală în poziţie:
~ Decubit dorsal cu membrele inferioare uşor flectate.
~ Decubit lateral cu membrul inferior stâng uşor flectat. Genupectoral.
~ Se aşează bazinetul sub bolnav şi se înveleşte cu învelitoarea.
→ Execuţie
~ Asistenta se spală şi se dezinfectează pe mâini.
~ Se fixează canula la tubul irigatorului şi se închide robinetul.
~ Se verifică temperatura lichidului. Se umple irigatorul.
~ Clisma se efectuează cu apă călduţă, la temperatura de 22-300C, utilizând 0,75 – 1,5 l lichid pentru o clismă.
~ Pentru întărirea efectului clismelor se pot adăuga în apă 1-2 linguriţe de săpun fărâmiţat, 2-3 linguri de glicerină, o
linguriţă de sare de bucătărie, o linguriţă de ulei de ricin etc. care se amestecă bine cu apa până la dizolvarea
substanţelor solubile.
~ Se evacuează aerul şi prima coloană de apă.
~ Se lubrefiază canula cu o compresă de tifon cu vaselină. Se fixează irigatorul pe stativ.
~ Se îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Asistenta îndepărtează fesele bolnavului cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă introduce canula lubrefiată prin anus în
rect10-12 cm, insistând pătrunderea prin mişcări de rotaţie împrejurul axului longitudinal al canulei, până ce se
învinge rezistenţa sfincterului anal. În momentul pătrunderii prin sfincter, canula trebuie să fie perpendiculară pe
suprafaţa subiacentă, ceea ce necesită ca vârful să fie îndreptat puţin înainte, în direcţia vezicii urinare.
~ Imediat ce vârful canulei a trecut prin sfincter se loveşte de peretele anterior al rectului, din care motiv extremitatea
externă a canulei trebuie ridicată, îndreptând astfel vârful canulei în axa ampulei rectale. Dacă pe acest parcurs
canula întâmpină rezistenţă (plici ale mucoasei), atunci, fie se va retrage câţiva cm. fie că se va da drumul la apă
pentru ca aceasta să facă drum pentru înaintarea canulei în continuare prin întinderea şi lărgirea rectului, precum şi
prin dizolvarea şi dislocarea maselor de fecale.
~ Se deschide robinetul sau pensa şi se reglează viteza de curgere.
~ Pacientul este rugat să reţină apa 10-15 minute.
~ Se închide robinetul şi se îndepărtează canula şi se aşează în tăviţa renală.
~ Pacientul este adus în poziţie de decubit lateral drept, apoi decubit dorsal. Se captează scaunul la pat sau la toaletă.
→ Observaţii:
~ Irigatorul va fi fixat la o înălţime de 0,5 – 1,5 m. De la înălţimea de 1 m, 1 litru de lichid apos pătrunde în rect în
decurs de 5 minute.
~ Pentru reducerea vitezei de scurgere a lichidului, irigatorul va fi ţinut la un nivel inferior.
~ Pentru a uşura reglarea vitezei de scurgere a apei din irigator în colon, este bine că după pornirea curentului de apă,
rezervorul să fie detaşat de pe stativ şi să fie ţinut în mâna stângă liberă; dacă în cursul intrării apei, bolnava
semnalează dureri, crampe intestinale, se opreşte curentul de apă pentru câteva minute, până ce musculatura colonului
se linişteşte, după care se poate continua clisma.
~ Se va avea grijă să nu pătrundă aer în rect, din acest motiv lichidul din irigator nu se va goli niciodată, ci, când nivelul
apei se apropie de nivelul tubului de scurgere se închide robinetul din faţa canulei rectale.
EXAMENUL RADIOLOGIC AL VEZICII URINARE

Vezica urinară poate examinată radiologic prin:

→ Radiografia simplă vezicală (după evacuarea vezicii urinare).


→ Radiografie după umplerea vezicii urinare cu o substanţă de contrast sterilă (iodură de sodiu 10-20% 200-250 ml,
introdusă cu ajutorul seringii Guyon), eventual amestecată cu aer. – cistografia.

RADIOGRAFIA RENALĂ SIMPLĂ.


~ Se radiografiază lojele renale pe gol fără substanţă de contrast.
~ Examinarea permite studierea poziţiei, formei şi dimensiunilor rinichiului, precum şi prezenţa unor calculi radioopaci.
~ Pregătirea bolnavului pentru radiografie renală simplă – este o explorare radiologică fără substanţă de contrast care
poate evidenţia conturul şi poziţia rinichiului, calculii renali ureterali sau vezicali radioopaci (care conţin săruri sa
calciu).

Material − Cărbune animal, ulei de ricin, materiale necesare efectuării unei clisme evacuatorii.
necesar
Pregătirea
bolnavului
− Se anunţă pacientul şi se explică importanţa tehnicii pentru stabilirea diagnosticului.
− Se explică pacientului tehnica investigaţiei, regimul alimentar necesar pentru reuşita investigaţiei.
Pregătirea
alimentară a
− Cu 2-3 zile înaintea examinării pacientul va consuma regim fără alimente care conţin celuloză şi dau
reziduuri foarte multe – fructe, legume, zarzavaturi, paste făinoase, pâine, ape gazoase.
pacientului
− Cu o zi înainte pacientul va consuma un regim hidric – supe, ceai, apă negazoasă.
− În seara precedentă pacientul va primi ceai cu pâine prăjită.
− Înaintea examenului pacientul nu mănâncă şi nu consumă lichide.
Pregătirea − Cu două zile înaintea examinării se efectuează administrare de cărbune medicinal şi Triferment – câte
medicamentoa 2 tb de 3 ori / zi.
să a − În seara precedentă examenului se administrează o lingură de ulei de ricin.
pacientului
− În dimineaţa examenului se efectuează o clisă evacuatoare cu apă caldă.
− Aerul din tubul irigatorului trebuie complet evacuată pentru a nu fi introdus în colon.
− Înaintea executării radiografiei pacientul îşi va goli vezica urinară.
− Se va controla radiologic prezenţa gazelor în intestine.
Participarea la − Pacientul este condus la serviciul de radiologie.
examen − Va fi ajutat să se dezbrace şi să se aşeze în decubit dorsal pe masa radiologică.
Îngrijirea − După efectuarea radiologică este ajutat să se îmbrace, să se întoarcă la salon unde va fi instalat comod
pacientului în pat.
după tehnică − Se notează examenul în foaia de observaţie.
Observaţie − În caz de urgenţă examenul se poate executa fără pregătire prealabilă, dar reuşita este îndoielnică.
EXAMENUL RADIOLOGIC AL VEZICII URINARE

Vezica urinară poate examinată radiologic prin:

CISTOGRAFIA cu substanţă de contrast necesită următoarele:


Pregătirea − Toate materialele necesare pentru o radiografie renală simplă.
materialelor − Substanţă de contrast – Odiston 30,60 sau 75%.
necesare − Antihistaminic, medicaţie de urgenţă, seringi şi ace pentru injecţii intravenoase.
− sonde Nelaton sterilă, seringă Guyon sterilă, soluţie sterilă de acid boric, pensă hemostatică, mănuşi de
cauciuc sterile, tăviţă renală.
− Materiale necesare pentru clismă evacuatoare.
Pregătirea − Se pregăteşte pacientul psihic, alimentar şi medicamentos ca şi pentru radiografia renală simplă.
pacientului − Se reduce cantitatea de lichide din regimul alimentar, iar în ziua examinării pacientul nu mai mănâncă şi
nu mai bea (pentru reducerea volumului urinar).
− Se efectuează clisma evacuatoare înaintea injectării substanţei de contrast.
− pacientul este condus la serviciul radiologic, este ajutat să se dezbrace şi să se aşeze în decubit dorsal pe
masa radiologică.
Testarea − Se face testarea conjunctivală a substanţei iodate cu 30 minute înaintea examinării.
sensibilităţii − Dacă bolnavul prezintă o reacţie hiperalergică se întrerupe introducerea şi se administrează
faţă de antihistaminice, comunicându-se imediat medicului.
substanţa de
contrast.
Participarea − Pacientul va fi condus la serviciul de radiologie, va fi ajutat să se aşeze pe masa radiologică.
asistentei la − Spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun, se îmbracă mănuşile sterile, se introduce sonda Nelaton sterilă
examen în vezica urinară, se captează urina prin sondă în tăviţă renală şi se spală vezica cu soluţie sterilă de acid
boric.
− În seringa Guyon se aspiră 100-200 ml iodură de sodiu 10% sterilă sau Odiston şi se introduce în vezică,
se închide sonda cu o pensă hemostatică.
− Pacientul este rugat să nu urineze decât după terminarea examenului cistografic.
− Medicul execută imediat radiografia.
− Se îndepărtează pensa de pe o sondă şi se goleşte conţinutul vezicii în tăviţa renală.
− Vezica urinară poate fi evidenţiată cu ocazia urografiei: la 1-2 ore după injectarea substanţei de contrast,
ea se colectează în vezică, dând posibilitatea să fie radiografiată.
− Vezica urinară mai poate fi evidenţiată prin pneumocistografie, vezica se umple cu aer şi apoi se
injectează substanţa opacă prin sondă. Pacientul este pregătit ca şi pentru o radiografie simplă: cu 10-12
ore înaintea examinării i se restrânge consumul de lichide şi înaintea examinării i se restrânge consumul
de lichide şi înaintea examinării vezica va fi golită, se va spăla şi apoi cu ajutorul seringii Guyon se
introduc 100-150 ml aer; se închide sonda cu o pensă hemostatică şi apoi se injectează substanţa de
contrast în vezica urinară prin puncţionarea sondei cu un ac.
Îngrijirea − Pacientul va fi ajutat să se îmbrace, să se deplaseze la salon şi va fi aşezat comod în pat.
pacientului − Se notează examenul în foaia de observaţie.
după tehnică
Atenţie! − Injectarea substanţei de contrast se face pe masa radiologică, foarte încet, cu multă precauţie.
FUNCŢIILE VITALE

→ Definiţie
~ Funcţiile vitale sunt indicatori ai stării de sănătate sau de boală.

→ Funcţii vitale:
Respiraţia
~ Pulsul
~ Tensiunea arterială
Temperatura

→ Condiţii de măsurare:
~ Când survin modificări în starea de sănătate.
~ La internare în spital.
~ Pe parcursul spitalizării.
~ La externare.
~ Înainte sau după tehnici de diagnosticare invazive.
~ Înainte şi după intervenţii chirurgicale.
~ Înainte şi după administrarea unor medicamente cu efect asupra aparatului respirator sau a aparatului cardiovascular
(ex. digitala).
~ Înainte şi după efectuarea intervenţiilor de îngrijire cu influenţă asupra funcţiilor vitale (ex. mobilizarea bolnavilor
imobilizaţi timp îndelungat).

→ Rolul asistentei medicale în măsurarea funcţiilor vitale:


~ Pregătirea materialului necesar corespunzător, în stare de funcţionare.
~ Pregătirea psihică a pacientului – explică tehnica, convinge pacientul de necesitatea tehnicii, solicită ajutorul şi
cooperarea pacientului.
~ Pregătirea fizică a pacientului – aşezarea pacientului în poziţia corespunzătoare, cât mai comod.
~ Asigurarea condiţiilor de microclimat care să nu influenţeze funcţiile vitale – linişte, temperatură şi umiditate optime,
luminozitate, protecţie, izolare.
~ Să cunoască variaţiile normale ale funcţiilor vitale, funcţie de sex şi vârstă.
~ Să cunoască antecedentele medicale ale pacientului şi tratamentele prescrise – unele tratamente pot modifica funcţiile
vitale.
~ Să cunoască şi să respecte frecvenţa evaluărilor funcţiilor vitale în raport cu starea pacientului.
~ Să comunice medicului modificările semnificative ale funcţiilor vitale.

SUPRAVEGHEREA GENERALĂ A BOLNAVULUI


→ Obiective
~ Funcţiile vitale - temperatură, puls, respiraţie, tensiune arterială.
~ Comportament:
▪ Stare psihică.
▪ Reactivitate.
▪ Somn.
▪ Poziţii.
~ Facies.
~ Manifestări patologice:
▪ Manifestări tegumentare – culoare, transpiraţii, aspect, pliu cutanat, leziuni tegumentare, edem, manifestări
hemoragice tegumentare.
▪ Vărsături.
▪ Expectoraţie.
▪ Diaree.
▪ Constipaţie.
▪ Incontinenţă urinară şi/sau fecală.
▪ Hematemeză.
▪ Melenă.
▪ Epistaxis.
→ Comportament:
Stare psihică:
▪ Stare psihică prezentă, absentă.
▪ Obnubilare.
▪ Sopor.
▪ Stupoare.
▪ Comă.
Reactivitate:
Reactivitate psihică prezentă, diminuată, absentă.
▪ Hiporeactivitate.
▪ Hiperreactivitate.
▪ Pareze.
▪ Paralizii (mono, para, tetra, hemiplegii, paralizie generală).
Durerea: caracter, durată, iradiere, intensitate, semne de însoţire, condiţii de apariţie sau dispariţie, condiţii de ameliorare.
Somnul:
▪ Durată.
▪ Insomnie – reală sau falsă.
▪ Somnolenţă – matinală, postprandială, vesperală.
▪ Somn agitat – coşmare.
▪ Somn întrerupt.

→ Poziţiile bolnavului:
~ Poziţii funcţie de starea generală:
▪ P. activă – indiferenţă.
▪ P. pasivă – necesită ajutor.
▪ P. forţată:
- Impusă de boală:
o Opistotonus.
o Pleurostotonus.
o Cocoş de puşcă.
o Spate de pisică.
o Ortopnee.
o Ghemuit în pat etc.
- Exploratorie:
o P. Ginecologică.
o P. Genupectorală.
~ Poziţii indiferent de starea generală:
▪ Ortostatism – în picioare.
▪ Clinostatism – orizontal → decubit (dorsal, ventral, lateral drept sau stâng).
▪ P. înclinate:
- P. proclivă - capul mai sus.
- P. declivă (Trendelemburg) – capul mai jos.
▪ P. intermediare:
- Semişezând.
- Şezând.

→ Faciesul bolnavului:
~ Aspect – palid, cianotic, roşu, edemaţiat etc.
~ Culoare – alb, galben pai, galben pământiu, cianotic, cianoză periorală şi paloare periferică, cearcăne, pomeţi ascuţiţi
etc.
~ Expresie – spaimă, plâns, bucurie, tristeţe etc.
~ Ochi – înfundaţi, sticloşi, exoftalmie, vedere în ceaţă, fosfene etc.
~ Grimasă.
~ Paralizii, pareze.
~ Erupţii etc.
MĂSURAREA ŞI NOTAREA RESPIRAŢIEI.
→ Definiţie: - procesul prin care se realizează schimburile gazoase.
→ Scop:
~ Stabilirea diagnosticului.
~ Evaluarea stării bolnavului.
~ Observarea evoluţiei bolii.
~ Observarea efectelor medicamentelor.
~ Indiciu în apariţia unor complicaţii.
→ Elemente de apreciat:
~ Tipul respirator → costal superior la femei, costal inferior la bărbaţi, abdominal la copii şi bătrâni.
~ Amplitudinea mişcărilor respiratorii.
~ Ritmul respirator.
~ Frecvenţa respiraţiei.
~ Simetria toracică.
→ Materiale necesare:
~ Cronometru (ceas cu secundar).
~ Creion verde (albastru).
~ Foaie de temperatură.
→ Pregătirea bolnavului: NU SE FACE
→ Tehnica:
~ Se măsoară concomitent cu pulsul, când se fixează artera radială şi se aplică mâna asistentei pe toracele
bolnavului împreună cu mâna bolnavului.
~ Se poate măsura şi prin aplicarea palmei pe toracele bolnavului.
~ Se numără inspiraţiile timp de 1 minut.
~ Aprecierea celorlalte elemente ale funcţiei respiratorii se face prin simpla observare a mişcărilor respiratorii.
→ Notarea:
~ 1 linie pe foaia de temperatură = 1 valoare.
~ Unirea valorilor succesive → CURBA RESPIRAŢIEI.
~ În unele documente medicale notarea se face cifric însoţite de caracteristicile respiraţiei.
~ La dispnee se notează orarul, intensitatea, tipul, evoluţia în timp.
→ Interpretare:
~ Respiraţia normală: suplă, amplă, regulată, profundă, simetrică.
~ Respiraţia patologică: dispnee, ritm neregulat, superficială, încărcată, zgomotoasă.
~ Frecvenţa normală → în funcţie de vârstă.
~ Frecvenţa patologică:
→ Tahipnee (polipnee) = frecvenţă crescută.
→ Bradipnee = frecvenţă scăzută.
→ Apnee = absenţa respiraţiei.
→ Dispnee = respiraţia greoaie, dificilă (sete de aer).
▪ Dispnee cu accelerarea ritmului respirator → tahipnee, polipnee.
▪ Dispnee cu rărirea ritmului respirator → bradipnee.
▪ Dispnee cu perturbarea ritmică şi periodică a respiraţiei:
o Dispnee Cheyne-Stockes – respiraţie cu amplitudini crescânde până la maxim şi apoi scăzute până la
apnee ce durează 10-20 secunde.
o Dispnee Kussmaul – respiraţie în patru timpi, inspir profund, pauză, expir scurt, zgomotos, pauză.
o Dispnee Biot – agonică, dispneea muribundului.
→ Valori normale ale frecvenţă respiratorie:
~ Nou născut = 40 (50) r / minut.
~ Copil mic 20 r / minut.
~ Bărbat 18 r / minut. Femeie 16 r / minut.
→ Observaţii:
~ Curba respiraţiei este paralelă cu curba pulsului şi curba temperaturii.
~ Dispneea Cheyne-Stockes trebuie depistată sistematic, căci bolnavul nu o semnalează.
~ Dispneea Kussmaul apare la un pH scăzut sub 7,2 – este întâlnită în come.
MĂSURAREA ŞI NOTAREA PULSULUI.
→ Definiţie:
~ Reprezintă senzaţia de şoc arterial percepută la palparea unei artere superficiale pe un plan dur.
~ Presiunea exercitată de coloana de sânge sincron cu activitatea inimii percepută sub formă de şoc sau pulsaţie
→ Scop:
~ Obţinerea de informaţii privind stare morfo-funcţională a inimii şi vaselor. Stabilirea diagnosticului.
~ Evaluarea evoluţiei bolii, a stării generale.
→ Elemente de apreciat:
~ Ritmicitate (regularitate).
~ Frecvenţă (rapiditate).
~ Celeritate.
~ Amplitudine (intensitate).
~ Tensiune (volum).
→ Locul măsurării:
~ Orice arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată pe plan dur.
~ Artera radială, humerală, carotidă, temporală superficială. Artera femurală, poplitee, pedioasă, tibială.
→ Materiale:
~ Cronometru. Creion roşu. Foaie de temperatură.
→ Metode:
~ Palpatorie. Auscultatorie. Monitorizare electronică (pe cardioscop).
→ Factorii care influenţează pulsul:
~ Factori biologici:
▪ Vârsta – la copilul mic frecvenţa este mai mare decât la adult.
▪ Înălţimea – persoanele scunde au frecvenţă mai mare decât cele înalte.
▪ Somnul – frecvenţa este redusă. Efortul fizic – creşte frecvenţa pulsului. Alimentaţia – în timpul digestiei
frecvenţa creşte uşor.
~ Factori psihologici – emoţii (furie, plâns cresc frecvenţa respiratorie).
~ Factori sociali – mediul ambiant (prin concentraţia în oxigen a aerului inspirat se poate influenţa frecvenţa
pulsului).
→ Pregătirea bolnavului:
~ Psihic.
~ Fizic → repaus fizic şi psihic 15 minute.
→ Tehnica:
~ Se spală mâinile. Se fixează vârful degetele palpatoare ale mâinii drepte (index, medius, inelar) pe traiectul
arterei radiale îmbrăţişând antebraţul cu policele.
~ Se exercită o uşoară presiune asupra peretelui arterial şi se percep zvâcniturile pline ale pulsului timp de 1 minut
(se poate măsura şi numai 15 secunde pulsul regulat, valoarea se înmulţeşte cu 4 şi se obţine valoarea normală).
→ Notare:
~ Cifric în caiet – se notează inclusiv ora, dacă pulsul a fost măsurat în frison, faciesul era roşu etc.
~ Grafic în foaia de temperatură )pentru fiecare linie orizontală se socotesc 4 pulsaţii – adică 4 valori / pătrat).
~ Unirea punctelor → CURBA PULSULUI.
→ Interpretare:
~ Normal: puls regulat, bine bătut, ritmic, sincron, celeric.
~ Patologic: puls slab, imperceptibil, aritmic, asincron
~ Frecvenţa → puls rapid, tahicardic, puls rar, bradicardic.
~ Ritm → regulat sau neregulat.
~ Amplitudine → puls mic, filiform sau cu amplitudine crescută.
~ Volum (tensiune) → puls dur sau moale.
~ Celeritatea → puls săltăreţ (creşterea rapidă a tensiunii urmată de o cădere bruscă) sau puls tard (cădere
lentă).
→ Frecvenţă:
~ Frecvenţă scăzută → bradicardie. Frecvenţă crescută → tahicardie.
~ N.n. 140-120 p / minut. 1 an 120-100 p / minut. 12 ani 100-80 p / minut.
~ Adult 80-60 p / minut.
→ Observaţii:
~ Măsurarea precisă se face timp de 1 minut.
~ Curba pulsului normal este paralelă cu cea a respiraţiei şi temperaturii.
~ Măsurarea se face dimineaţa şi seara, din oră în oră (în servicii ATI), la diferite intervale recomandate de medic.
~ Administrarea unor medicaţii (digitală, oxigen etc.) obligă la măsurări din 30 în 30 minute sau din oră în oră.
MĂSURAREA ŞI NOTAREA TENSIUNII ARTERIALE.
→ Definiţie:
~ TA = presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriali.
→ Scop: - Evaluarea funcţiei cardiovasculare, evoluţiei bolii, a stării generale.
→ Locul măsurării: - Artera humerală.
→ Materiale:
~ Tensiometru cu mercur (Riva-Rocci), sfigmomanometru, tensiometru electronic, oscilometru Pachon.
~ Stetoscop biauricular. Tampon cu alcool (pentru dezinfecţie membranei stetoscopului şi a olivelor.
~ Foaie de temperatură. Creion roşu.
→ Metode: - Palpatorie. Auscultatorie. Electronică.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Psihic → se anunţă bolnavul şi se explică tehnica (în termeni succinţi şi pe înţelesul lui; se explică etapele
tehnicii).
~ Fizic → repaus fizic şi psihic 15 minute. Bolnavul se aşează în poziţie comodă, cu braţul relaxat. De prefera
măsurarea se va face înaintea servirii mesei, sau la 3 ore de la servirea mesei.
→ Tehnica:
~ Se spală mâinile.
Metoda auscultatorie:
~ Se aplică manşeta pneumatică la nivelul braţului pacientului.
~ Se fixează pe artera humerală membrana stetoscopului.
~ Se introduc olivele în urechi.
~ Se închide supapa şi se pompează aer în manşetă până dispar pulsaţiile.
~ Se decomprimă progresiv aerul din manşetă până când se percepe primul zgomot = valoare TA maximă
(sistolică). Se continuă decomprimarea până când zgomotele dispar = valoare TA minimă (diastolică).
Metoda palpatorie
~ Se determină prin palparea arterei radiale. Nu se foloseşte stetoscopul biauricular. Etapele sunt identice metodei
auscultatorii. Se obţin valori mai mici decât prin metoda auscultatorie
Metoda oscilometrică:
~ Evidenţiază amplitudinea oscilaţiilor arteriale ce se observă pe cadranul gradat al oscilometrului Pachon.
~ Se descoperă membrele superioare şi inferioare – îmbrăcămintea nu trebuie să fie strâmtă.
~ Manşeta se fixează la nivelurile dorite pe membrele bolnavului, de unde pulsaţiile se transmit la manometru.
~ Se pompează aer în manşetă până la dispariţia pulsului periferic – când presiunea depăşeşte tensiunea arterială
maximă.
~ Se citeşte oscilaţiilor pe cadranul manometrului.
~ Se scade presiunea din manşetă cu 10 mmHg şi se citeşte din nou valoarea oscilaţiilor arteriale.
~ Se fac scăderi şi citiri succesive până se găseşte valoarea maximă a amplitudinii, ceea ce se numeşte indice
oscilometric.
~ Se apreciază valorile normale în limite foarte largi – variabile de la individ la individ.
~ Valori normale:
▪ 3-6 diviziuni la coapsă.
▪ 2-4 diviziuni în 1/3 superioară gambă.
▪ 1,5-2 diviziuni în 1/3 inferioară gambă.
▪ 3-4 diviziuni la membrele superioare.
~ Nu este importantă valoarea absolută a cifrelor, ci diferenţa dintre două regiuni simetrice. Se consideră
patologică diferenţa mai mare de două unităţi la acelaşi nivel – indică leziune a trunchiului principal sau
obstrucţii vasculare
→ Notare:
~ Cifric în caiet.
~ Grafic în foaia de temperatură (o linie = 1 unitate coloană de mercur). Deasupra liniei se notează valoarea
maximă, sub linie se notează valoarea minimă.
→ Interpretare:
~ Normal: se obţin 2 valori – TAmax (sistolică) şi TAmin (diastolică).
~ Diferenţa dintre TA max şi TA min se numeşte tensiune diferenţială – cu importanţă diagnostică.
~ Patologic: valori crescute = hipertensiune, valori scăzute = hipotensiune.
• N.n. 60/40 mmHg.
• 1 an 80/50 mmHg.
• 12 ani 100/60 mmHg.
• Adult 120/70 mmHg p / minut.
→ Factorii care influenţează tensiunea arterială:
~ Factori biologici:
▪ Vârsta – la copilul mic TA este mai mică decât la adult.
▪ Debitul cardiac, forţa de contracţie a inimii, elasticitatea şi calibrul vaselor, vâscozitatea sângelui.
▪ Somnul – scade TA arterială. Efortul fizic – creşte TA.
▪ Alimentaţia – în timpul digestiei TA creşte uşor.
~ Factori psihologici – emoţii, stres, anxietate.
~ Factori sociali – mediul ambiant, frigul sau căldura excesivă (frigul produce vasoconstricţie şi creşte tensiunea
arterială, iar căldura produce vasodilataţie şi scade tensiunea arterială), clima.
→ Observaţii:
~ Măsurarea se face la acelaşi bolnav cu acelaşi aparat, în aceleaşi condiţii. Manşeta va fi bine fixată pe braţul
pacientului.
~ Măsurarea se face dimineaţa şi seara, din oră în oră (în servicii ATI), la diferite intervale recomandate de medic.
~ Măsurarea se face în clinostatism sau / şi ortostatism. Măsurarea se face dimineaţa şi seara, din oră în oră (în
servicii ATI), la diferite intervale recomandate de medic.
~ La indicaţia medicului se fac măsurători comparative la ambele braţe.
~ În caz de suspiciune se repetă măsurarea fără a îndepărta manşeta.
~ Aparatele vor vi verificate anual în laboratoare specializate.
~ Valorile se comunică, dar NU SE DISCUTĂ REZULTATELE CU BOLNAVUL.
~ Regiunile obişnuite de măsurare a oscilometriei sunt 1/3 inferioară şi superioară a gambei, 1/3 inferioară a
coapsei, antebraţului şi braţului – totdeauna se fac măsurări comparative la cele două membre.
MĂSURAREA ŞI NOTAREA TEMPERATURII.
→ Definiţie:
~ Temperatura reprezintă rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de căldură prin dezintegrarea
alimentelor energetice.
~ Termoreglarea → este un echilibru între termogeneză şi termoliză.
~ Termogeneza → producere de căldură (rezultat al proceselor oxidative).
~ Termoliză → consum de căldură (prin evaporare, radiaţie, conducţie, convecţie).
~ Homeotermie → păstrarea valorilor constante de temperatură (36,7-370C dimineaţa şi 37-37,30C seara).
~ Febră = pirexie.
→ Scop:
~ Depistarea variaţiilor de t0 patologice.
~ Observarea evoluţiei bolii.
~ Observarea efectelor tratamentelor.
~ Depistarea apariţiei complicaţiilor.
→ Locul măsurării:
~ Cavităţi închise → rect, vagin.
~ Cavităţi semiînchise → axilă, plică inghinală, cavitate bucală.
~ Conduct auditiv extern.
~ Tegumentar (cu febertest sau termometru cutanat electric).
→ Materiale:
~ Termometru maximal (termometru electric, febertest etc.).
~ Tampon cu alcool.
~ Tăviţă renală.
~ Prosop.
~ Lubrefiant → vaselină (pentru măsurarea temperaturii rectale), apă (pentru măsurarea temperaturii vaginale sau
orale).
~ Foaie de temperatură. Creion negru
→ Metode:
~ Cu termometru maximal.
~ Cu febertest.
~ Cu termometru electric.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Psihic → se anunţă bolnavul şi se explică tehnica (în termeni succinţi şi pe înţelesul lui; se explică etapele
tehnicii).
~ Fizic:
▪ Axilă → se tamponează cu prosop individual axila şi se aşează bolnavul comod.
▪ Rectal → pentru adult poziţia decubit lateral stâng, pentru copil decubit dorsal cu picioarele flectate pe
abdomen sau decubit ventral pe genunchii mamei.
→ Indicaţii tehnice:
~ Termometrul maximal se scutură până când coloana de mercur coboară în rezervor.
~ În timpul scuturării termometrul se ţine ca pe un creion.
→ Tehnica:
~ Se spală mâinile.
~ Măsurarea în axilă:
▪ Se tamponează axila (ştergerea modifică valoarea de temperatură)
▪ Se aplică pe mijlocul axilei bulbul termometrului.
▪ Se apropie braţul de torace şi se aplică mâna pe torace.
▪ Se aşteaptă 10 minute, se scoate termometru.
▪ Se şterge termometrul cu tampon cu alcool şi se citeşte valoare.
~ Măsurarea în rect:
▪ Se lubrefiază bulbul termometrului cu ulei de vaselină.
▪ Se introduce bulbul termometrului în rect cu de rotaţie şi înaintare.
▪ Se lasă 5 minute, se extrage, se şterge cu tampon cu alcool, se citeşte.
~ Măsurarea în cavitatea bucală:
▪ Se umezeşte termometrul.
▪ Se introduce în cavitatea bucală, sub limbă.
▪ Bolnavul închide gura şi menţine termometrul 5 minute, fără al strânge între dinţi.
▪ Se scoate termometrul şi se citeşte.
→ Notare:
~ Cifric în caiet.
~ Grafic în foaia de temperatură (valorile pare pe linie, valorile impare între linii).
~ Prin unirea punctelor → CURBA TERMICĂ.
→ Interpretare:
~ Normal:
▪ Bolnav afebril → temperatură fiziologică = 36-370C.
~ Patologic:
▪ Valori scăzute = hipotermie (sub 360C).
▪ Valori crescute → bolnav febril = hipertermie (peste 370C).
• Subfebrilitate → 37-380C.
• Febră moderată → 38-390C.
• Febră ridicată → 39-400C.
• Hiperpirexie → peste 400C.
→ Factorii care influenţează temperatura:
~ Factori biologici:
▪ Alimentaţia – creşte uşor temperatura.
▪ Efortul fizic – creşte temperatura.
▪ Vârsta → la copil temperatura fiziologică este uşor mai crescută decât la adult, iar la vârstnic temperatura
fiziologică este mai scăzută.
▪ Variaţia diurnă → valorile de seară sunt mai ridicate decât cele de dimineaţă.
▪ Sexul → femeile în perioada ciclului menstrual au valori de temperatură peste 370.
~ Factori psihologici – emoţii, stres, anxietate – cresc temperatura.
~ Factori sociali:
▪ Clima → frigul sau căldura excesivă (frigul şi umezeala produc scăderea temperaturii, iar căldura produce
creşterea temperaturii.
▪ Locul de muncă – creşteri sau scăderi ale temperaturii ambiante determină dereglări ale temperaturii.
▪ Locuinţa – temperatura din încăpere influenţează temperatura corpului (camera supraîncălzită creşte
temperatura şi invers).
→ Manifestări care însoţesc febra:
~ Frison – contracţie musculară puternică.
~ Tegumente roşii, calde, transpirate.
~ Pilloerecţie – piele de găină, senzaţie de frig.
~ Sindrom febril → cefalee, curbatură, tahicardie, tahipnee, inapetenţă, sete, oligurie, urină concentrată,
convulsii, halucinaţii, delir, dezorientare.
~ Erupţii cutanate – macule, papule, vezicule – întâlnite în boli infecţioase.
→ Observaţii:
~ Măsurarea se face dimineaţa la sculare, înaintea toaletei sau altor activităţi între orele 7-8, şi seara între orele 16-
17.
~ Umezeală modifică valoarea înregistrată.
~ Valorile mari sau prea scăzute se verifică.
~ Dacă bolnavul ştie şi poate îşi introduce singur termometrul în rect.
AINSTRUMENTAR NECESAR EXAMINĂRILOR CLINICE
~ Stetoscop biauricular.
~ Tensiometru.
~ Spatulă linguală.
~ Deschizător de gură.
~ Pensă de prins limba (pensă în inimă).
~ Panglică metrică. Taliometru. Pediometru.
~ Cântar.
~ Oglindă laringiană.
~ Oglindă frontală.
~ Specul auricular.
~ Specul nazal.
~ Ciocan de reflexe.
~ Electrocardiograf.
~ Oftalmoscop.
Sursă de lumină.
INSTRUMENTAR CHIRURGICAL:
~ Pense anatomice.
~ Pense chirurgicale.
~ Pense hemostatice – Péan, Kocher.
~ Bisturiu.
~ Foarfece chirurgical.
~ Sondă canelată.
~ Stilet butonat.
~ Portac Hagedon.
~ Ace chirurgicale. Aţă chirurgicală. Agrafe chirurgicale.
~ Pense prins câmpuri – pensa cărăbuş.
~ Depărtătoare.
~ Mănuşi chirurgicale.
Substanţe antiseptice pentru tegumente şi pentru plagă.
~ Truse cu material pentru pansamente – comprese tifon, feşe, meşe.
~ Vaselină – pentru tuşeu rectal.
INSTRUMENTAR OBSTETRICAL:
~ Masă ginecologică.
~ Valve vaginale.
~ Specul vaginal.
~ Materiale pentru recoltarea secreţiilor genitale.
~ Stetoscop obstetrical.
~ Histerometru.
~ Pelvimetru.
~ Dilatatoare.
INSTRUMENTAR - ÎNGRIJIRI ŞI TRATAMENTE CURENTE:
~ Mănuşi de cauciuc
~ Seringi. Ace.
~ Truse de reanimare.
~ Tăviţă renală.
~ Sonde urinare.
~ Bazinete.
~ Irigator.
~ Termofor.
~ Pungă de gheaţă.
~ Vase colectoare din inox.
~ Casolete.
~ Trocare diferite.
~ Prestuburi – Mohr (clemă), Hoffmann (cu şurub).
INSTRUMENTAR DIN CAUCIUC ŞI MATERIAL PLASTIC
→ Mănuşi de cauciuc.
→ Sonde:
~ Sonde uretrale:
 Nelaton.
 Pezer.
 Foley.
 Thieman. Mercier.
 Sonde ureterale.
~ Sonde digestive:
 Sonda gastrică – Faucher.
 Sondă esofagiană Black-Moore.
 Sonda duodenală – Einhorn.
 Sondă intestinală Miller-Abott.
~ Sonde de intubaţie traheală.
~ Sonde pentru administrarea oxigenului – canule, ochelari etc.
~ Sonde aspiraţie – gastrică, duodenală, intestinală, respiratorie.
→ Tuburi de dren. Tub de gaze.
→ Perfuzoare.
→ Prestuburi material plastic.
→ Canule:
~ Orofaringiană (pipa Gueddel)
~ Laringiană. Traheală. Canule de aspiraţie etc.
~ Rectală. Vaginală.
→ Pungi colectoare.
→ Termofor, pungă de gheaţă.
INSTRUMENTAR METALIC
~ Spatulă linguală (apăsător de limbă).
~ Deschizător de gură.
~ Pensă de prins limba (pensă în inimă).
~ Specul auricular. Specul nazal. Specul vaginal. Specul anal.
~ Valvă vaginală. Dilatatoare de col. Pense ginecologice.
~ Pelvimetru. Histerometru.
~ Casolete de diferite mărimi.
~ Pensă de servit.
Trusă chirurgicală:
▪ Pense anatomice. Pense chirurgicale.
▪ Pense hemostatice – Péan, Kocher, Mickulicz.
▪ Bisturiu.
▪ Foarfece chirurgical.
▪ Sondă canelată.
▪ Stilet butonat.
▪ Portac Hagedon. Ace chirurgicale, agrafe chirurgicale.
Depărtătoare Farabeuf.
~ Valve abdominale.
~ Depărtătoare Volkmann.
~ Depărtătoare autostatice.
~ Pense de compresiune.
~ Pensă pentru fixat câmpuri chirurgicale – pensa cărăbuş.
~ Instrumente pentru intervenţii pe oase:
▪ Răzuşe. Retractor de tip Percy. Ferăstraie chirurgicale.
▪ Cleşte chirurgical.
▪ Trepan. Daltă, ciocan chirurgical.
▪ Broşe chirurgicale, şuruburi.
~ Întorcător de pleoape.
~ Canulă rectală. Canulă vaginală.
~ Tăviţă renală inox.
~ Vase colectoare din inox.
INSTRUMENTAR CHIRURGICAL :
~ Instrumente tăioase şi de disecţie.
▪ Bisturiu.
▪ Foarfece chirurgical.
▪ Sondă canelată.
▪ Stilet butonat.
~ Instrumente de protecţie a ţesuturilor sau depărtătoare.
▪ Depărtătoare Farabeuf.
▪ Valve abdominale.
▪ Depărtătoare Volkmann.
▪ Depărtătoare autostatice.
~ Instrumente de apucat ţesuturile.
▪ Pense anatomice.
▪ Pense chirurgicale.
~ Instrumente de hemostază, compresiune şi prindere.
▪ Pensa Péan.
▪ Pensa Kocher.
▪ Pensa Mickulicz.
▪ Pense de coprostază – de compresiune.
▪ Pensa în inimă.
▪ Pensa de fixat câmpuri operatorii.
~ Instrumente pentru injecţii şi puncţii.
▪ Ace de diferite mărimi.
▪ Seringi.
▪ Trocare diferite.
▪ Prestuburi – Mohr (clemă), Hoffmann (cu şurub).
~ Instrumente pentru intervenţii osoase.
▪ Răzuşe.
▪ Retractor de tip Percy.
▪ Ferăstraie chirurgicale.
▪ Cleşte chirurgical.
▪ Trepan.
▪ Daltă, ciocan chirurgical.
▪ Broşe chirurgicale.
▪ Şuruburi.
~ Instrumente pentru sutură.
▪ Ace chirurgicale.
▪ Aţă chirurgicală.
▪ Portac Hagerdon.
▪ Agrafe Michel.
▪ Pensă de prins agrafe.
▪ Ace Dechamp.
▪ Ace Reverdin.
▪ Termocauter.
▪ Bisturiu electric.
~ Instrumente cu caractere mixte sau speciale.
▪ Casolete de diferite mărimi.
▪ Truse metalice.
▪ Truse de mănuşi chirurgicale.
▪ Fierbătoare electrice.
▪ Truse ginecologice.
STERILIZAREA – METODE DE STERILIZARE
→ Definiţie: - procesul prin de distrugere a tuturor microorganismelor vii (bacterii, viruşi, spori) de pe suprafaţă şi din
profunzimea materialelor şi instrumentelor medicale.
→ Scop:
~ Asigurarea asepsiei.
~ Prevenirea infecţiilor nosocomiale.
→ Se sterilizează:
~ Instrumentar folosit pentru investigaţii şi tratamente curente.
~ Instrumentar chirurgical.
~ Material moale (halate, câmpuri, bonete, măşti, mănuşi de aţă, sonde, mănuşi de cauciuc).
~ Instrumentar pentru injecţii şi puncţii.
~ Aparatură medicală folosită la investigarea bolnavului.
~ Instrumente din cauciuc şi material plastic.
~ Instrumentar pentru recoltări şi determinări de laborator.
~ Instrumentar stomatologic.
~ Soluţii perfuzabile şi injectabile etc.
→ Metode de sterilizare:
~ Metodele de sterilizare se aleg în funcţie de tipul de instrumente, modul de utilizare şi de recomandările
producătorului.
~ Metode fizice.
▪ Căldură:
− Căldură uscată:
- Flambarea – gâtul eprubetelor.
- Încălzire la roşu – ansa de recoltare înainte şi după utilizare.
- Etuva cu aer cald (pupinel).
− Căldură umedă:
- Fierberea – se foloseşte pentru sterilizarea sonde, canule, aţă chirurgicală. Durata 30
minute din momentul când fierbe apa. Temperatura de sterilizare 1000C (1040C dacă se
adaugă în apă bicarbonat de sodiu). Valabilitatea este de 2 ore (dacă nu s-a deschis cutia.
Capacul cutiei NU ESTE STERIL!
- Autoclav.
▪ Frig – congelarea sub –180C.
▪ Radiaţii – raze ultraviolete, raze gama, raze x etc.
~ Metode chimice.
▪ Oxid de etilen – autoclav.
▪ Formaldehidă.
▪ Glutaraldehidă – imersia materialelor 10 ore. Materialele sunt sterile doar când stau în soluţie.
▪ Perasafe – soluţie activă albastră – pentru canule, catetere, instrumentar din fibre optice. Imersie 10 minute.
→ Materiale necesare:
~ Autoclav.
~ Etuvă (pupinel) – electric.
~ Fierbător electric.
~ Cutii metalice.
~ Casolete.
~ Substanţe chimice.
~ Lămpi generatoare de raze.
~ Lampă de spirt.
→ Pregătirea instrumentarului pentru sterilizare:
~ Spălarea iniţială după folosire – îndepărtează murdăria vizibilă prin spălare cu jet apă.
~ Submerjare 30 minute – soluţie dezinfectantă (Sekusept 2%)– dezinfecţie chimică.
~ Dezinfecţie termică – spălare cu maşina automată cu detergent, la 950C. Spălarea se poate face şi manual cu perii
şi jet de apă caldă.
~ Uscarea – esenţială pentru garantarea sterilizării.
~ Ambalarea – se face în hârtie specială pentru sterilizare – în două straturi.
 Se împachetează în hârtie instrumentarul.
 Se aşează în cutii metalice cu capac.
 Încărcarea casoletelor cu material moale se face numai 80% din capacitate pentru a permite
trecerea aerului.
~ Mănuşile de cauciuc: se spală, se usucă, se verifică, se împerechează, se pudrează cu talc, se împachetează în câmp de
tifon, se aşează în cutia metalică sau în casolete.
~ Materialul moale - bumbac: se dezinfectează 2 ore, se spală, se fierbem se usucă, se verifică, se sortează, se
împachetează, se aşează în casolete în ordinea inversă folosirii.
~ Pregătirea compreselor: se confecţionează din bumbac de dimensiuni diferite, se aşează grupat în truse în ordinea
inversă folosirii, împreună cu meşe din tifon, feşe.
~ Instrumentarul metalic: se clăteşte, se submerjează 30 minute în soluţie dezinfectantă, se spală mecanic cu apă şi
perii, se clătesc, submersie în amoniac 1% 15 minute, se clătesc, se usucă, se şterg cu alcool sau benzină, se aşează în
truse. Aşezarea în truse şi casolete se va face în ordinea inversă folosirii.
~ Endoscoapele: după folosire se şterg, se desfac, se spală mecanic cu perii, apă, detergenţi, se clătesc, se usucă, se
aşează în cutii metalice. Se asamblează în momentul folosirii. Sistemul optic şi electric se sterilizează prin metode cu
temperatură şi presiune scăzută (formol, oxid de etilen).
~ Se aplică testul de control cu data, ora, materialul sterilizat, numele persoanei care a făcut sterilizarea.

Instrumentar folosit
$
Clătire – jet de apă
$
30 minute → soluţie dezinfectantă
$
Spălare mecanică cu perii etc. sau maşină automată la 950C
$
Clătire abundentă
$
Submerjare 15 minute - amoniac 1%
$
Ştergere cu alcool sau neofalină
$
Uscare
$
Sortare şi aranjare în cutii / casolete

→ Sterilizarea la etuvă - pupinel:


~ Materiale:
▪ Instrumentar metalic. Instrumentar stomatologic.
▪ Sticlărie de laborator.
▪ Materiale pentru însămânţări bacteriologice.
~ Condiţii:
▪ 160-1800C. 60 minute. (1600C – 120 minute).
▪ Deschiderea aparatului după sterilizare se face după ce temperatura coboară la 400%.
▪ Instrumentarul stomatologice se sterilizează la 1200C – 20 minute.
~ Valabilitate – 24-48 ore (dacă nu au fost deschise trusele).
~ Se aplică testul de control cu data, ora, materialul sterilizat, numele persoanei care a făcut sterilizarea.
→ Sterilizarea la autoclav:
~ Etapele procesului de sterilizare: încălzire, evacuarea aerului, sterilizare, uscarea materialelor).
~ Materiale:
▪ Instrumentar din cauciuc sau material plastic. Mănuşi de cauciuc.
▪ Material din bumbac.
▪ Partea metalică a endoscoapelor.
▪ Instrumentar confecţionat din metal şi sticlă.
▪ Soluţii perfuzabile.
~ Condiţii:
▪ Încălzirea (purjarea) se face introducând abur în aparat la 1,5 atm cu evacuarea lui imediată – până la presiune 0,
după care se continuă sterilizarea propriu-zisă. În unele servicii de sterilizare se fac 2 purjări înaintea sterilizării.
▪ 1280C – 1,5 atm.
▪ 1330C – 2 atm.
▪ 1390C – 2,5 atm.
▪ 30-60 minute.
▪ Deschiderea aparatului după sterilizare se face după ce presiunea coboară la 0 atm.
~ Valabilitate – 24 ore (dacă nu au fost deschise trusele).
~ Se aplică testul de control cu data, ora, materialul sterilizat, numele persoanei care a făcut sterilizarea.
→ Sterilizarea la autoclav cu oxid de etilen:
~ Materiale:
▪ Materiale plastice. Catetere etc.
▪ Endoscoape.
▪ Seringi.
~ Condiţii:
▪ 600C. 4-6 ore. Sterilizarea se face numai în ambalaje speciale.
▪ Deschiderea aparatului după sterilizare se face după ce temperatura coboară la 400%.
▪ Instrumentarul stomatologice se sterilizează la 1200C – 30 minute.
~ Valabilitate – 6 luni (dacă nu au fost deschise trusele).
~ Se aplică testul de control cu data, ora, materialul sterilizat, numele persoanei care a făcut sterilizarea.
→ Sterilizarea cu formol:
~ Se sterilizează în autoclav mare sau incintă etanşă sau în etuva Janet.
~ Materiale:
▪ Aparatură specială – endoscop etc.
▪ Materiale termosensibile. Sonde, canule, catetere.
▪ Haine groase. Pat cu anexe.
▪ Saloane, săli de operaţie, săli de tratamente etc.
~ Condiţii:
▪ 4 g/m3 formol în apă la 600C.
▪ Timp de acţiune 7 ore în incinte, 4 ore în etuva Janet pentru sterilizarea sondelor urinare.
▪ Neutralizarea formolului la terminarea ciclului de sterilizare se face cu 2g amoniac / 4 g formol, după care incinta
este foarte bine aerisită.
▪ Înaintea folosirii instrumentelor vor fi clătite cu apă sterilă pentru îndepărtarea urmelor de formol care este toxic.
~ Se aplică testul de control cu data, ora, materialul sterilizat, numele persoanei care a făcut sterilizarea.
→ Controlul sterilizării:
~ Indicatori fizici:
 Termometru.
 Manometru.
~ Indicatori chimici:
 Acid benzoic → soluţia transparentă, incoloră virează la brun în sterilizarea corectă la autoclav.
 Indicatori lichizi de culoare roşie virează spre verde în sterilizarea corectă la etuvă.
 Indicatori stripuri – bandă de hârtie imprimată chimic cu marker martor şi un marker de culoare galbenă de
virează spre culoarea markerului martor.
 Bandă adezivă test – demonstrează doar că trusa sau casoleta a trecut prin procesul de sterilizare.
~ Indicatori biologici:
 Este cea mai sigură metodă de verificare.
 Bacilul stearotermophilus – la autoclav – rămâne violet dacă sterilizarea s-a făcut corect, sau virează spre galben
dacă nu s-au atins parametrii de sterilizare.
 Bacilul subtilis – pentru sterilizarea cu căldură uscată sau cu gaz. Fiola verde nu-şi schimbă culoarea la o
sterilizare corectă, sau virează spre galben dacă nu s-au atins parametrii.
→ Indicaţii de sterilizare pentru diferite materiale şi instrumente:
~ Instrumente ce vin în contact cu ţesuturile şi sistemul vascular: implante, bisturie, ace, alte instrumente chirurgicale
sau stomatologice, accesoriile endoscoapelor.
 Autoclav.
 Etuvă.
 Oxid de etilen.
 Formol.
~ Instrumentele ce vin în contact cu mucoasele sau cu soluţii de continuitate (plăgi): endoscoape flexibile, tuburi
endoteliale, echipament pentru anestezie, termometre, căzi de baie.
 Submersie în soluţie dezinfectantă (acid peracetic etc.)
 Alcool etilic 70-90%.
 Hipoclorit de sodiu 5,25%.
~ Instrumente care vin în contact numai cu pielea intactă: stetoscoape, bazinete, suprafaţa meselor, pavimentul.
 Iodoform.
 Soluţii clorurate.
 Timp de contact 10 minute.
STERILIZAREA MATERIALULUI MOALE
→ Definiţie:
~ Procedeul prin care sunt distruse toate formele rezistente de microorganisme de pe suprafaţă şi din profunzime.
→ Material moale:
~ Material din bumbac – halate, câmpuri, bonete, măşti, mănuşi, aţă chirurgicală, feşe, comprese, meşe.
~ Mănuşi de cauciuc.
~ Instrumentar din cauciuc sau material plastic – sonde, canule.
→ Condiţii:
~ 1280C – 1,5 atm.
~ 1330C – 2 atm.
~ 1390C – 2,5 atm.
~ 30-60 minute.
~ Încălzirea (purjarea) se face introducând abur în aparat la 1,5 atm cu evacuarea lui imediată – până la presiune 0,
după care se continuă sterilizarea propriu-zisă. În unele servicii de sterilizare se fac 2 purjări înaintea sterilizării.

Se introduc trusele în autoclav


$
Se închide aparatul
$
Se introduce abur la presiune de 1,5 atm
$
Se evacuează brusc aburul până scade presiunea la 0
$
Se continuă sterilizarea la presiunea dorită (indicată) timp corespunzător
$
Se evacuează aburul – presiunea scade la 0
$
se deschide aparatul şi se închid trusele

→ Valabilitate – 24 ore (dacă nu au fost deschise trusele).


→ Se aplică testul de control cu data, ora, materialul sterilizat, numele persoanei care a făcut sterilizarea.
STERILIZAREA LA AUTOCLAV:
→ Definiţie:
~ Procedeul prin care sunt distruse toate formele rezistente de microorganisme de pe suprafaţă şi din profunzime.
~ Autoclavul sterilizează cu ajutorul vaporilor de apă sub presiune. Temperatura se măsoară cu manometru de presiune
prin echivalarea în 0C.
→ Scop:
~ Distrugerea microbilor şi agenţilor patogeni.
~ Asigurarea asepsiei.
~ Prevenirea infecţiilor nosocomiale.
→ Materiale:
~ Material din bumbac – halate, câmpuri, bonete, măşti, mănuşi, aţă chirurgicală, feşe, comprese, meşe. Mănuşi de
cauciuc.
~ Instrumentar din cauciuc sau material plastic – sonde, canule.
~ Partea metalică a endoscoapelor.
~ Instrumentar confecţionat din metal şi sticlă.
~ Soluţii perfuzabile.
→ Condiţii:
~ 1280C – 1,5 atm.
~ 1330C – 2 atm.
~ 1390C – 2,5 atm.
~ 30-60 minute.
~ Încălzirea (purjarea) se face introducând abur în aparat la 1,5 atm cu evacuarea lui imediată – până la presiune 0,
după care se continuă sterilizarea propriu-zisă. În unele servicii de sterilizare se fac 2 purjări înaintea sterilizării.
~ Deschiderea aparatului după sterilizare - presiunea 0 atm.
→ Valabilitate – 24 ore (dacă nu au fost deschise trusele).
→ Se aplică testul de control cu data, ora, materialul sterilizat, numele persoanei care a făcut sterilizarea.
OBSERVAREA ŞI NOTAREA SCAUNULUI LA ADULT.
→ Definiţie:
~ Reprezintă totalitatea resturilor alimentare rezultate prin procesul de digestie şi eliminate prin actul defecaţie.
~ Defecaţia → actul voluntar de eliminare a materiilor fecale rezultate în urma digestiei prin anus.
→ Scop:
~ Obţinerea de informaţii privind digestia şi tranzitul intestinal.
~ Evaluarea evoluţiei bolii, a stării generale.
~ Stabilirea diagnosticului
~ Supravegherea efectelor tratamentelor.

Caractere Valori fiziologice Valori patologice


~ Frecvenţa ~ 1-2 scaune pe zi. ~ Diaree → 3-6 scaune pe zi.
~ 1 scaun la 2 zile. ~ Dizenterie → 20-30 scaune pe zi.
~ Holeră → 80 scaune pe zi.
~ Constipaţie → 1 scaun la 3-5-7-10 zile.
~ Orar ~ Ritmic (aceiaşi oră). ~ Constipaţie habituală.
~ Dimineaţa. ~ Diaree.
~ Cantitate ~ 150-200 g. ~ Câteva kg în afecţiuni pancreatice, afecţiuni ale colonului,
anomalii de dezvoltare a colonului.
~ Cantitate redusă în constipaţie.
~ Cantitate foarte redusă în dizenterie, holeră – 10-15g.
~ Forma ~ Cilindrică 3-5 cm diametru, lungime ~ Panglică sau creion în cancer.
variabilă. ~ Bile dure – coproliţi în constipaţie.
~ Bile conglomerate – în constipaţia atonă (când scaunul stă
mai mult timp în rect).
~ Culoare ~ Brună – în funcţie de alimentaţie. ~ Deschisă – în diaree.
~ Galben-aurie – în alimentaţia lactată ~ Verde – datorită bilirubinei ce se oxidează în intestin.
la sugar. ~ Albă – în icterul mecanic.
~ Neagră – după consumul afinelor, ~ Negru ca păcura, lucios – melenă.
amarelor, cărbunelui medicinal. ~ Roşu în hemoragii.
~ Alb – după ingestie de sulfat de
bariu.
~ Culoarea se închide odată cu
diversificarea alimentaţiei.
~ Miros ~ Caracteristic, fecaloid. ~ Acid în fermentaţie.
~ Rânced – cu grăsimi nedigerate.
~ Fetid în putrefacţie.
~ Foarte fetid în cancer de colon.
~ Fad – fără miros.
~ Aspectul ~ Păstos, omogen. ~ Coproliţi în constipaţie.
~ Zeamă de pepene, supă de linte – în febra tifoidă.
~ Zeamă de orez în holeră.
~ Conţinut ~ Resturi alimentare digerate. ~ Mucus. Puroi. Sânge.
~ Resturi alimentare nedigerate sau incomplet digerate.
~ Steatoree – grăsimi nedigerate.
~ Creatoree – proteine nedigerate.
~ Paraziţi şi / sau ouă de paraziţi.

→ Notarea scaunului - în subsolul foii de temperatură cu semne convenţionale. Dacă sunt mai multe scaune se notează
numărul urmat de semnul convenţional (ex. cinci scaune moi – 5/.)
~ I → scaun normal. ~ X → scaun cu mucus.
~ / → scaun moale. ~ P → scaun cu puroi.
~ − → scaun diareic. ~ S (cu roşu) → scaun sanguinolent, din hemoragii de la nivelul colonului, rectului, anusului =
~ Z → scaun grunjos rectoragii, anoragii, hemoragii hemoroidale.
OBSERVAREA ŞI NOTAREA VĂRSĂTURILOR.
→ Definiţie:
~ Vărsătura reprezintă un reflex de eliminare a conţinutului gastric cu sau fără greaţă, printr-un efort muscular
digestiv.
~ Regurgitarea – este un reflux al conţinutului gastric fără greaţă sau contractură musculară.
→ Scop:
~ Stabilirea diagnosticului.
~ Stabilirea bilanţului hidric.
~ Obţinerea informaţiilor privind conţinutul gastric.
→ Materiale necesare pentru captarea vărsăturilor:
~ Tăviţă renală.
~ Prosop. Muşama. Aleză.
~ Pahar cu apă (aromată).

Caractere Valori fiziologice


~ Frecvenţa ~ Vomă ocazională (întâmplătoare).
~ Vărsături frecvente → steatoree, afecţiuni digestive.
~ Vărsături incoergibile → gravide.
~ Orar ~ Vărsături matinale → sarcină.
~ Vărsături postprandiale – după servirea mesei:
o Vărsături imediate (precoce) → ulcer gastric.
o Vărsături tardive la 2-6 ore → ulcer duodenal.
~ Vărsături întâmplătoare.
~ Cantitate ~ Variabilă → funcţie de patologie (mai crescută în stază gastrică, stenoză pilorică).
~ Culoarea ~ Funcţie de conţinut:
o Galben → vărsătura cu reflux duodenal, vărsătura purulentă.
o Verzui → vărsătura cu conţinut biliar.
o Roşu → v. Cu sânge.
o Alb → vărsătura cu suc gastric fără alte produse.
~ Conţinut ~ Alimentar.
~ Mucos.
~ Apăs (sarcină).
~ Bilă (colecistită).
~ Fecaloid (ocluzie intestinală).
~ Purulent.
~ Sanguinolent → hematemeză – aspect zaţ de cafea.
~ Miros ~ Fad → fără miros.
~ Acru.
~ Rânced.
~ Fecaloid.
~ Aromatic – de mere putrede.
~ Forţa de ~ Vărsătură cu efort muscular abdominală, cu greaţă.
proiecţie ~ Vărsătură bruscă, în jet, fără greaţă, fără legătură cu alimentaţia.
~ Semne de ~ Greaţă.
însoţite ~ Deshidratare.
~ Dureri abdominale.
~ Dezechilibre hidroelectrolitice.

→ Notarea vărsăturilor - în subsolul foii de temperatură cu semne cu culori convenţionale → cerc de culori diferite. Dacă
sunt mai multe vărsături se notează numărul de vărsături urmat de cercul în culoarea corespunzătoare. Exemplu: cinci
vărsături alimentare – 5o (albastru).

~ Cerc albastru → vărsătură alimentară.


~ Cerc verde → vărsătură biliară.
~ Cerc galben → vărsătură purulentă.
~ Cerc roşu → vărsătură sanguinolentă – cu sânge.
~ Cerc maro → vărsătură fecaloidă.
OBSERVAREA ŞI NOTAREA DIUREZEI
→ Definiţie:
~ Urina → secreţia de urină / filtrat renal pe 24 de ore.
~ Micţiune → act reflex de eliminare urinară.
~ Diureză → cantitatea de urină eliminată în 24 ore.
~ Anurie → absenţa secreţiei urinare (vezică urinară goală – absenţa urinei în vezică).
→ Scop:
~ Obţinerea de informaţii privind funcţia rinichilor.
~ Evaluarea evoluţiei bolii, a stării generale.
~ Stabilirea diagnosticului
~ Supravegherea efectelor tratamentelor.
~ Stabilirea bilanţului hidric.

Caractere Valori fiziologice Valori patologice


~ Diureză ~ ± 2000 ml. ~ Oligurie → diureză sub 800 ml.
(cantitate / ~ Oligurie → diureză sub 500 ml.
24 ore) = ~ Anurie → diureză sub 250 ml.
cantitate.
~ Poliurie → diureză peste 2000 ml.
~ Micţiune – ~ 5-6 micţiuni /24 ore ~ Enurezis → pierderea involuntară de urină în pat,
eliminare = ~ Mai multe micţiuni ziua. noaptea, la copii peste 3 ani.
ritm de ~ Jet continuu. ~ Disurie → micţiune dureroasă.
eliminare. ~ Incontinenţă urinară → urinare continuă.
~ Nedureroasă.
~ Ischiurie → imposibiliatea de a urina (glob vezical)
~ Polakiurie → micţiuni frecvente, dar cu diureză
normală.
~ Nicturie → inversarea numărului de micţiuni (mai
multe noaptea).
~ Culoare ~ Galben deschis spre brun închis ~ Brun închis → icter.
(funcţie de cât de gradul de concentrare ~ Roşie → hemoragie (hematurie).
al urinei).
~ Culoare dată de medicamente:
albastru-verzui → în administrarea de
albastru de metilen, cărămiziu → în
administrarea de aspirină etc.
~ Miros ~ Caracteristic. ~ Amoniac → în fermentaţie.
~ Acetonă (mere putrede) → în diabet.
~ Aspectul ~ Limpede. ~ Tulbure.
~ Cu flocoane.
~ Cu nisip.
~ Cu albumină – albuminurie.
~ Cu sânge → hematurie.
~ Cu puroi → piurie.
~ Conţinut în ~ Rare leucocite. ~ Pigmenţi biliari.
sediment ~ Rare celulele epiteliale. ~ Cilindri leucocitari.
urinar. ~ Calculi.
~ Corpi cetonici.

→ Notarea diurezei:
~ Se notează în subsolul foii de temperatură cifric → cantitatea de urină eliminată în 24 ore.
~ Se poate nota şi grafic pe foaia de temperatură → 1 pătrat = 100 ml.
→ Măsurarea diurezei din 24 ore:
~ Ora 7 → bolnavul urinează şi urina se aruncă.
~ Ora 19 → se măsoară toată urina eliminată de la ora 7 dimineaţa până la ora 19, inclusiv urina de la ora 19.
~ Ora 7 (a doua zi) → se măsoară urina eliminată de la ora 19 până a doua zi la ora 7, inclusiv urina de la această oră.
MĂSURAREA ÎNĂLŢIMII (TALIA) LA ADULT ŞI COPIL
→ Talia (înălţimea):
~ Determinarea taliei:
 La adult se face cu taliometru.
 La copil se face cu pediometru.
~ Taliometru → este o tijă metalică gradată în cm, verticală, pe care se mişcă perpendicular un cursor.
~ Pediometru → este o cutie dreptunghiulară – jgheab – cu trei pereţi ficşi şi un perete mobil. Fundul cutiei este gradat
în cm.
 Nou născutul şi sugarul care nu stă în picioare se măsoară cu pediometru.
 Copilul care stă în picioare se măsoară cu taliometru.
→ Scop:
~ Obţinerea de informaţii privind greutatea.
~ Evaluarea stării generale.
~ Stabilirea diagnosticului.
~ Supravegherea efectelor tratamentelor.
→ Tehnica măsurării:
~ La adult:
 Bolnavul este rugat să se descalţe.
 Se aşează în picioare sub cursorul taliometrului.
 Se coboară cursorul până la capul bolnavului. Se citeşte valoarea şi se notează în foaia de temperatură.
~ La copil:
 Se aşează copilul cu capul în contact cu peretele fix, se menţine drept, iar picioarele întinse vor veni în
contact cu peretele mobil.
 Se ridică copilul şi se citeşte valoarea.
→ Notarea:
~ Se notează valoarea obţinută în foaia de observaţie şi în foaia de temperatură.
→ Observaţii:
~ Talia se poate măsura şi cu panglică metrică aşezată vertical pe perete – măsurarea se face de la călcâi la vertex.
MĂSURAREA GREUTĂŢII CORPORALE - ADULT ŞI COPIL
→ Greutatea:
~ Determinarea greutăţii:
 La adult se face cu:
− Cântar – balanţă antropometrică.
− Pat cântar (pat balanţă).
 La copil se face cu cântar de uz pediatric.
~ Greutatea adultului este în raport cu înălţimea.
~ Calculul greutăţii ideale se face folosind formule speciale:
G kg = 50 + 0,75 (Tcm-150) + (V-20)/4 x 0,9
Unde: G kg → greutate corporală exprimată în kg. Tcm → talia exprimată în cm. V → vârsta exprimată în ani.
0,9 → factor de corecţie care se aplică la femei.
→ Indicaţii:
~ La internarea în spital - excepţie fac bolnavii imobilizaţi la pat.
~ Săptămânal – pentru stabilirea raţiei alimentare.
~ Zilnic pentru stabilirea bilanţului hidric.
~ Aprecierea stării de nutriţie, în timpul sarcinii, în cursul unor tratamente.
→ Contraindicaţii:
~ Infarct de miocard, hemoragii, şoc, politraumatisme.
→ Tehnica măsurării:
~ La adult:
 Bolnavul stă în picioare sau pe scaun special montat la cântar.
 Bolnavii în stare gravă sunt cântăriţi cu pat-balanţă.
~ La copil:
 Se cântăreşte copilul dezbrăcat, aşezat pe cadrul cântarului.
 Pentru proba suptului cântărirea copilul se face înainte şi după supt – fără a schimba lenjeria sau hainele.
→ Notarea:
~ Se notează valoarea obţinută în foaia de observaţie şi în foaia de temperatură.
→ Condiţii:
~ Aceleaşi condiţii – aceiaşi oră, cântar. Aceiaşi ţinută vestimentară.
~ Înaintea servirii mesei, dimineaţa, după eliminări.
ALIMENTAŢIA SUGARULUI 0-4 LUNI
→ Alimentaţia naturală a nou născutului:
~ Alăptarea ameliorează comportamentul psihoafectiv al sugarului, procurându-i o serie de stimuli olfactivi, auditivi şi
tactili.
~ În primele 12 ore → ceai neîndulcit.
~ Alăptarea începe la 6-12 ore de la naştere (doar lapte de mamă, fără adaus de lapte). În primele zile compoziţia
laptelui matern diferă de cea care se va instala definitiv.
▪ Prima zi → 5 minute la sânul mamei – la 3 ore.
▪ A 2-a zi → 10 minute la sânul mamei.
▪ A 3-4-a zi 15 minute la sânul mamei.
▪ Din ziua a 5-a → 20 minute la sân – timp maxim pentru un supt.
~ Secreţia de lapte din primele zile → colostru.
~ Laptele definitiv are următoarele caracteristici:
~ Proteine 1,2-1,7 g%.
▪ Lipide 3,4 g%.
▪ Lactoză 7 g%.
▪ Săruri minerale 0,2 g%.
▪ Kilocalorii 67%.
~ Cantitatea de lapte supt creşte progresiv în primele 10 zile de la 30 ml / supt, până se stabileşte la 150-200 ml / kg /
corp, apoi scade cu vârsta, odată cu diversificarea alimentaţiei. Nu va depăşi 800 ml pe 24 ore.
~ Un sugar alimentat la sân şi care se dezvoltă normal, nu are nevoie de determinarea cantităţii de lapte matern primit.
În cazul în care nu ia în greutate se va face proba suptului.
~ Numărul de mese în alimentaţia naturală:
▪ Luna 1-a → 7 mese – la interval de 3 ore.
▪ Luna a 2-a → 6 în lunile.
▪ Luna a 3-a → 5 mese dacă sugarul are 5 kg.
▪ Pauză de noapte 6 ore.
▪ Durata unui supt → 15-20 minute
~ Avantajul alimentaţiei naturale:
▪ Asigură necesarul de vitamine şi anticorpi.
▪ Aportul dintre calciu şi fosfor este cel fiziologic (2/1).
▪ Întăreşte legătura mamă-copil.
~ Condiţii pentru mamă în perioadă alăptării:
▪ Nu fumează.
▪ Nu consumă alcool.
▪ Nu face abuz de cafea.
▪ Nu consumă alimente care să modifice gustul sau mirosul laptelui.
▪ Nu ia medicamente.
~ Contraindicaţiile alăptării:
▪ Boli grave ale mamei (tbc, febră tifoidă).
▪ Mastită.
~ Incidentele alăptării:
▪ Vărsături.
▪ Diaree prandială.
▪ Colici abdominale.
▪ Regurgitaţii.
▪ Eritem fesier.
~ Alimente asociate alăptării în această perioada:
▪ Ceai slab.
▪ Mucilagiu de orez.
▪ Suc de fructe.
→ Alimentaţia artificială:
~ Alimentaţia artificială se realizează prin administrarea în primele 3-4 luni de viaţă a unui preparat de lapte (lapte praf
integral sau lapte de vacă), în cazul imposibilităţii efectuării alimentaţiei naturale.
~ Alimentarea se face cu biberon cu tetină adaptată. Perforarea tetinei se face cu ac înroşit – orificiile trebuie să fie mici
(biberonul întors cu tetina în jos nu trebuie să curgă în jet, ci doar să picure rar)
~ Biberonul şi tetina se spală şi se sterilizează.
~ Biberonul se ţine vertical pe gura copilului în timpul alimentării, cu toată bula de aer în fundul sticlei
~ Adaptarea laptelui de vacă condiţiilor umane de digestie prin:
▪ Modificări cantitative ale concentraţiei proteinelor.
▪ Modificări calitative ale proteinelor.
▪ Adaus de glucide.
~ Diluarea laptelui de vacă → se face cu decoct de orez 2%:
▪ Prima lună → diluţie ½.
▪ Luna a 2-a → diluţie 2/3.
▪ Luna a 3-a → lapte nediluat.
~ Distribuţia meselor:
▪ I lună → 6-7 mese pe zi.
▪ Luna 2,3,4 → 6 mese pe zi.
▪ Luna 5 → 5 mese pe zi.
~ Alimentaţia cu lapte praf:
▪ Prima lună → diluţie +8% mucilagiu de orez.
▪ Luna a 2 - 3-a → diluţie +10% mucilagiu de orez.
▪ Luna a 4-a → diluţie +12,5-13% mucilagiu de orez.
~ Preparate de lapte praf:
▪ Lactosan.
▪ Similac.
▪ Humana 0, Humana I, Humana II.
→ Alimentaţia mixtă:
~ Alimentaţia naturală până la vârsta de 4 luni se poate completa şi cu alt lapte.
~ Alimentaţie prin completare:
▪ La fiecare supt, când se adaugă cantitatea de lapte necesară pentru a completa cantitatea de lapte matern
suptă.
▪ Pentru determinarea acestor cantităţi se face proba suptului pentru a vedea cât lapte matern ia sugarul
la fiecare masă şi se completează cu laptele ales dat cu linguriţa.
~ Alimentaţie prin alternare:
▪ Se alternează masa de lapte matern cu o masă de lapte praf → când nu are mama posibilitatea de a
alăpta copilul la 3 ore.
→ Diversificarea alimentaţiei:
~ Alimentaţia diversificată a sugarului → reprezintă introducerea pe lângă regimul lactat, a alimentelor solide cu scopul
îmbunătăţirii calitative a aportului nutriţional.
~ După vârsta de 4 luni laptele nu mai furnizează toate elementele nutritive indispensabile unei dezvoltări optime.
Înainte de această vârstă, funcţiile enzimatice intestinale, în special amilolitice, nu sunt complet dezvoltate.
~ Este obligatorie testarea toleranţei digestive pentru fiecare aliment în parte nou introdus.
~ Supa de zarzavat se introduce la început clară, apoi se adaugă ulei de porumb la 7 zile, după alte 7 zile făinoase –
orez, zeamil 3-5%.
~ Schema diversificării alimentaţiei sugarului eutrofic:
▪ 6 săptămâni → suc de fructe (mere, portocale, lămâi) - 5 ml + 5 ml pe zi
▪ 3 luni → supă de zarzavat – cu cartofi, morcovi, ţelină, pătrunjel – 20 ml + 20 ml până la 100 ml pe zi,
cu adaus de făinos. Supă de zarzavat strecurată, cu făinos, cu piure de legume resuspendat etc. zilnic se
poate alterna cartof, morcov sau mixt – după gustul copilului.
▪ 3 ½ luni → piure de legume – 50 g pe zi
▪ 4 luni → fructe rase (mere, piersici, banane) – 5-10 g până la 100 g pe zi. Se pot da cu adaus de biscuiţi
după introducerea făinosului. Se testează toleranţa digestivă timp de 7 zile pentru fiecare fruct în parte.
▪ 4 ½ luni → carne de pasăre sau de vacă – 50-60 g pe zi, fiartă şi tocată – 3 zile pe săptămână,
amestecată în piure sau supă.
▪ 5 luni – gălbenuş de ou fiert tare, 3 zile pe săptămână, administrat alternativ cu carnea. Nu se dă albuş
pentru că produce alergie.
▪ 5 ½ luni → brânză de vaci, suc de roşii, struguri.
▪ 6 luni → ficat de pasăre sau vită, bine fiert.
▪ 7 luni → paste făinoase fierte, cu unt şi brânză.
▪ 8 luni → mămăligă, pâine.
→ Înţărcarea:
~ reprezintă suprimarea completă a laptelui matern.
~ Se recomandă în jurul vârstei de 8-9 luni.
PREGĂTIREA MAMEI ŞI SUGARULUI PENTRU ALĂPTARE

→ Pregătirea psihică a mamei pentru alăptare:


~ Se insuflă mamei încredere în sine, în capacitatea de a putea alimenta copilul.
~ Se arată efectele pozitive ale alimentaţiei naturale asupra dezvoltării copilului, faptul că infecţiile, bolile alergice,
obezitatea, moartea subită apar mai rar, viaţa de adult a copilului va fi mai echilibrată psihic.
~ Se arată efectele favorabile ale alăptării asupra involuţiei uterine după naştere şi a prevenirii obezităţii.
~ Se înlătură factorii şi elementele ce pot genera emoţii negative.
~ Cel mai bun stimulent al secreţiei lactate este golirea sânilor!

→ Pregătirea sânilor pentru alăptare:


~ Stimularea secreţiei lactate → aşezarea copilului la sân cât mai precoce – în primele 24 ore de la naştere, chiar după
20-30 minute. Se va lăsa copilul să sugă cât mai des – „la cerere”.
~ Expunerea sânilor la aer → băi de soare sau la lampa de ultraviolete.
~ Prevenirea incidentelor alăptării la sân: se explică mamei încă înainte de naştere că trebuie să efectueze un masaj al
mameloanelor.
~ Igiena mameloanelor: se va face cu apă, fără săpun. Ştergerea se va face cu prosop aspru. Mameloanele trebuie
stoarse – pentru a menţine permeabilitatea canalelor galactofore. În cazul apariţiei ragadelor, mameloanele se acoperă
cu un unguent şi apoi cu o compresă sterilă. Laptele se dă muls.
~ Ritmul circadian al supturilor se reglează de la sine după circa 4 săptămâni, maxim 2-3 luni.

→ Asigurarea dietei mamei care alăptează:


~ Regimul alimentar va fi echilibrat – nu se recomandă cură de slăbire.
~ Consumul de alimente se va face în cantităţi mici şi în mese dese.
~ Raţia de lichide va ajunge la un plus de 700-800 ml pe zi faţă de normal.
~ Plusul caloric va fi de 500-600 cal pe zi.

→ Substanţe interzise care pot trece în lapte:


~ Cofeină.
~ Opiacee.
~ Chinină.
~ Atropină.
~ Hioscină.
~ Sulfamide.
~ Penicilină.
~ Laxative.
~ Se educă mama privind rolul nociv al alcoolului şi nicotinei asupra evoluţiei copilului.

→ Pregătirea mamei şi sugarului pentru alăptare:


~ se asigură condiţiile de igienă.
~ Se schimbă copilul cu scutece sau haine curate.
~ Mama îmbracă halat (haine) curate şi mască de tifon (mai ales dacă prezintă coriză).
~ Se spală mâinile.
~ Se face igiena sânilor prin spălare cu apă, ceai de muşeţel.
~ Se vor stoarce şi se vor observa primele picături.
~ Se aşează mama în poziţie comodă:
▪ După naştere → poziţia decubit lateral, copilul în braţele mamei, cu capul şi trunchiul sprijine pe
antebraţul mamei.
▪ După câteva zile → mama stă pe scaun, cu piciorul de partea sânului cu care alăptează sprijinit pe un
scăunel, va ţine copilul culcat pe braţ şi antebraţ.

→ Alăptarea propriu-zisă:
~ Mama întoarce copilul cu faţa la sân.
~ Copilul va fi trezit din somn şi în unele situaţii chiar lăsat să plângă puţin.
~ Mama va atinge obrazul copilului cu mamelonul, urmărind reflexul de apucare al copilului.
~ Mama va introduce toată areola mamară în gura copilului, prinzând sânul cu mâna liberă.
~ Va avea grijă să creeze un spaţiu necesar pentru respiraţie, apăsând uşor cu degetul sânul în dreptul nărilor copilului
~ Va supraveghea apetitul copilului, raportul între mişcările de supt şi deglutiţie (normal 1/1), comportamentul în timpul
somnului.
~ În cazul în care un sân s-a golit (numărul supturilor este mai mare decât al deglutiţiilor), va schimba copilul la celălalt
sân.
~ La nevoie se poate face o scurtă pauză.
~ Copilul este lăsat să sugă până se satură – se opreşte din supt şi nu mai vrea să sugă.
~ Durata unui supt este de maxim 20 minute controlate cu ceasul.
~ Pentru asigurarea creşterii ponderale a sugarului şi pentru a evita tulburările digestive, orarul de alăptare va fi adaptat
vârstei copilului, alimentaţia se va face la ore fixe.

→ Favorizarea eructaţiei:
~ După supt se aşează copilul ridicat în braţe, sprijinit pe faţa anterioară a trunchiului mamei, capul va fi susţinut cu
mâna pe umărul mamei.
~ Se va tapota uşor, de câteva ori spatele copilului, aşteptând eructaţia – de obicei zgomotoasă.
~ Procedura se repetă de 1-2 ori în timpul suptului.

→ Asigurarea repausului după alăptare:


~ Se va înveli copilul.
~ Se va culca în decubit lateral stâng timp de 15-20 minute, apoi decubit lateral drept – se favorizează evacuarea
gastrică.
~ Se urmăreşte copilul atent observând eventualele regurgitaţii, vărsături, colici abdominale, scaune postprandiale.

→ Îngrijirea sânilor după alăptare:


~ Se spală sânii cu apă sau cu ceai de muşeţel.
~ Dacă copilul nu a supt tot laptele din ambii sâni, mama va extrage restul manual sau cu pompa de muls.
~ După alăptare se recomandă şi mamei un repaus de 15-20 minute.
~ Pe areola mamară expusă la aer se va aplica lanolină sau vaselină, inclusiv pe mameloane.

PROBA SUPTULUI

→ Definiţie:
~ Este metoda de verificare a cantităţii de lapte pe care a primit-o copilul la un supt.

→ Tehnica:
~ Se schimbă copilul în haine curate.
~ Se cântăreşte şi se notează valoarea.
~ Se alăptează.
~ După terminarea alimentaţiei se cântăreşte din nou, în aceleaşi condiţii.
~ Se scade prima valoare din cea de-a doua şi se obţine → cantitatea de lapte supt la prânzul respectiv.

→ Observaţii:
~ Nu se schimbă hainele înaintea cântăririi chiar dacă copilul a avut scaun sau a vărsat.
~ Dacă copilul varsă după alimentaţie, cantitatea de lapte vomat se determină prin cântărire şi se scade din cantitatea
suptă.
ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR LA COPIL
→ Condiţii:
~ Administrarea medicamentelor se face funcţie de vârstă.
~ Atitudinea trebuie să fie adecvată – de colaborare cu copilul.
~ Se urmăreşte prevenirea intoxicaţiilor accidentale.
→ Administrarea medicamentelor pe cale orală:
~ Medicamentele se dau sub formă de pulberi, pisate.
~ Corectarea gustului neplăcut se face prin adaus de zahăr, miere, lichide cu gust plăcut sau înglobate într-un aliment
păstos.
~ Se aşează copilul în poziţie decubit dorsal cu trunchiul uşor ridicat sau poziţie şezând la copilul mic.
~ Se imobilizează cu blândeţe şi răbdare.
~ Se ia linguriţa (5g) sau lingura (15 g) cu medicamentul pregătit şi se deschide gura prin stimularea buzelor sau prin
comunicare verbală.
~ Se introduce linguriţa aproape de baza limbii şi se varsă conţinutul cu grijă să intre pe calea digestivă.
~ Se retrage linguriţa şi se urmăreşte deglutiţia medicamentului.
~ Se face controlul cavităţii bucale.
~ În caz de aspirare accidentală a medicamentului administrat, se întoarce copilul în decubit ventral şi se aplică tapotări
uşoare pe toracele posterior.
~ NU se toarnă conţinutul în timpul inspirului.
~ NU se dau tablete, drajeuri, comprimate nepisate la copilul sub 3 ani.
→ Administrarea medicamentelor prin injecţii:
~ Se preferă injecţiile intramusculare.
~ Se explică copilului de ce i se fac injecţii – fără a-l ameninţa sau speria. Injecţia nu este o pedeapsă.
~ Se aşează copilul în decubit dorsal.
~ Se vorbeşte blând.
~ Se imobilizează copilul şi se execută injecţia.
~ NU se pregăteşte injecţia în faţa copilului.
→ Administrarea supozitoarelor:
~ Asistenta se spală pe mâini, se dezinfectează şi îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Dezbracă copilul şi observă regiunea perianală – observând leziuni, urme de fecale, infecţii etc.
~ Se sigură igiena regiunii perianale a copilului.
~ Se pregăteşte supozitorul, se despachetează şi se lubrefiază cu ulei de vaselină.
~ Se aşează copilul în decubit lateral, în decubit dorsal cu picioarele flectate pe abdomen sau culcat pe abdomen pe
genunchii asistentei sau mamei.
~ Se depărtează fesele copilului şi se introduce supozitorul complet în orificiul anal.
~ Se strâng fesele între police şi degetele mâinii circa 1 minute – pentru a favoriza ridicarea supozitorului în rect.
~ Se supraveghează reacţiile copilului urmărind evitarea evacuării supozitorului.
→ Administrarea intravenoasă a medicamentelor:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşile de protecţie.
~ Se pregătesc materialele necesare.
~ Se încarcă seringa.
~ Se alege locul favorabil puncţiei (vene epicraniene, vene de la plica cotului, vena pedioasă, vena jugulară etc.).
~ Se imobilizează copilul cu blândeţe.
~ Se execută puncţia venei şi se injectează medicamentul.
~ În cazul perfuziei, imobilizarea copilului se face astfel:
▪ Pentru braţ sau picior – se fixează cu atelă.
▪ Pentru venele epicraniene – se înfaşă braţele pe lângă corp.
▪ Se fixează un colac de cauciuc sub capul copilului.
~ La indicaţia medicului, copii agitaţi pot fi sedaţi înainte pentru a preveni accidentele de tehnică.
→ Observaţii:
~ Înaintea administrării medicaţiei se verifică foaia de observaţiei sau recomandările medicului.
~ Se verifică ambalajul şi specificaţiile pentru medicamentul ce trebuie administrat.
~ Se verifică termenul de valabilitate.
~ Se verifică doza.
~ Nu se administrează medicamente cu modificări de miros, aspect, culoare, gust, ambalaj deteriorat.
~ Se supraveghează copilul şi se observă reacţiile alergice sau de intoleranţă.
~ NU se lasă medicaţia la îndemâna copiilor.
ÎNGRIJIREA COPILULUI CU CONVULSII
→ Definiţie:
~ Convulsiile sunt contracţii musculare ritmice, involuntare, tonice sau clonice, în accese (crize), însoţite cel mai adesea
de pierderea cunoştinţei.

→ Cauze:
~ Febră.
~ Hipocalcemie.
~ Hipoglicemie.
~ Hipomagneziemie.
~ Hipercaliemie.
~ Edem cerebral acut.
~ Meningite.
~ Encefalice.
~ Tumori.
~ Intoxicaţii medicamentoase.

→ Tipuri de convulsii:
~ Convulsii febrile – în primele 24 h de la apariţia febrei. Nu se dă Acalor.
~ Convulsii organice – care ţin de o patologie. Nu se face tratament profilactic, ci numai tratamentul bolii de bază şi
tratamentul de urgenţă al convulsiilor.
~ Convulsii metabolice – ţin de dezechilibre metabolice (hipoglicemie, hipocalcemie etc.) la care se urmăreşte
prevenirea sau corectarea prin administrarea intravenoasă a substanţelor corectoare.
~ Convulsii epileptice – caracterizate prin abcese paroxistice, necesită tratament de specialitate.

→ Manifestări:
~ Debut brusc.
~ Copilul devine imobil, cu privirea fixă, îşi pierde cunoştinţa, cade din picioare.
~ În faza tonică (durează ½-1 minut) musculatura este contractată, maxilare încleştate, globi oculari ficşi, apnee.
~ Faza a treia, clonică (1-2 minute → 10-15 minute sau 1 h) se caracterizează prin contracţii generalizate ritmice,
mişcări sacadate ale capului, musculaturii feţei, membrelor, mişcări violente ce fac copilul să cadă din pat, limba este
muşcată şi apară saliva sangvinolentă, respiraţie zgomotoasă.
~ În faza a patra, de rezoluţie, contracţiile încetează, musculatura devine frască, copilul îşi revine, dar este confuz,
obosit, somnoros, dezorientat.

→ Conduita de urgenţă:
~ Transport cât mai urgent la spital.
~ Se asigură pat cu rezemători laterale.
~ Poziţie decubit lateral pentru a nu-şi aspira saliva.
~ Se interzic ciupiturile, pălmuielile, strigătele.
~ În febră se dau antitermice fără cofeină sau Acalor (Paracetamol, Aminofenazonă).
~ Nu se fac împachetări reci.
~ Se recomandă băi reci de la 370 C la 330 C.
~ Se administrează Diazepam cu efect anticonvulsivant.
~ Se fac recoltări biochimice pentru determinări de glicemie, uree, ionograma etc.

→ Îngrijirea generală:
~ Se asigură o ambianţă liniştită, fără zgomote.
~ Se împiedică autotraumatizarea.
~ Se culcă bolnavul pe pat cu capul într-o parte.
~ Se previne muşcarea limbii introducând un depărtător, o piesă din cauciuc sau material textil între dinţi.
~ Se împiedică ştrangularea, desfăcând haina la gât, cravata etc.
~ Se aspiră secreţiile oro-faringiene.
~ Nu se fac manevre de resuscitare.
~ Nu se administrează oxigen.
~ După criză se face toaleta parţială şi se asigură lenjerie parţială.
ÎNGRIJIREA COPILULUI CU DIAREE

→ Definiţie:
~ Diareea → modificarea scaunului printr-o consistenţă scăzută, însoţită de creşterea numărului de scaune zilnic şi
urmată de tulburări în absorbţia apei şi electroliţilor din tubul digestiv.
~ La sugar scaunele diareice pot fi: lichide, semilichide, mucogrunjoase, mucosanguinolente, combinate.

→ Cauze:
~ Greşeli alimentare (supraalimentaţie sau subalimentaţie lactată).
~ Alergii alimentare (la laptele de vacă).
~ Infecţii ale tubului digestiv (cu virusuri, bacterii, paraziţi, ciuperci etc.).
~ Administrare de antibiotice (tetraciclină).
~ Diareea prandială a sugarului alimentat la sân datorită refluxului gastro-colic.
~ Diaree de inaniţie la distrofici.

→ Manifestări:
~ Modificarea scaunelor: semilichide, lichide, mucogrunjoase, 3-6 scaune pe zi până la 10 15 scaune pe zi în cazurile
grave, emisie explozivă.
~ Colici abdominale – manifestate prin frecarea picioarelor şi agitaţie.
~ Vărsături în toate cazurile.
~ Apariţia sindromului de deshidratare acută – SDA.
~ Apetit diminuat – anorexie.
~ Eritem fesier – datorită scaunelor acide, în număr mare.
~ Meteorism abdominal (balonare) în forme grave, toxice.
~ Febra – de etiologie infecţioasă – lipseşte în formele uşoare. Dacă aportul de lichide este scăzut apare febra de sete.
~ Greutatea – la început staţionară, scade apoi 5-8% din greutatea corporală iniţială. În toxicoză greutatea scade brusc,
rapid între 10-15%.
~ Coprocultura pozitivă.
~ Ionograma serică modificată.

→ Îngrijirii:
~ Asigurarea condiţiilor de mediu:
▪ Asigură cameră curată, aerisită.
▪ Se sigură suficiente schimburi de corp şi de pat pentru a menţine copilul în perfectă stare de igienă.
▪ Se fac băi călduţe.
▪ Se verifică la intervale scurte de timp prezenţa emisiei de fecale şi se curăţă şi schimbă copilul murdărit.
▪ Se observă aspectul scaunului.
~ Prevenirea şi îngrijirea eritemului fesier:
▪ Tegumentele regiunii fesiere se pot irita repede şi intens datorită scaunelor frecvente şi acide.
▪ Se efectuează după fiecare scaun toaleta regiunii şi se aplică unguente cu amidon, jecolan, ulei de
floarea soarelui, fiert şi răcit etc.
▪ NU SE APLICĂ PUDRĂ! Usucă tegumentele şi accentuează iritarea.
~ Supravegherea copilului:
▪ Se observă scaunul, meteorismul abdominal.
▪ Se observă semnele de deshidratare – facies toxic, pliu cutanat persistent.
▪ Se recunosc semnele colapsului – prăbuşire tensională, pierderea cunoştinţei, tegumente reci, palide,
transpiraţii, vene colabate.
▪ Se măsoară funcţiile vitale şi starea de conştienţă.
▪ Se observă apariţia erupţiilor cutanate.
▪ Se recoltează scaun pentru examene bacteriologic şi coprologic.
▪ Se fac recoltări în conformitate cu recomandările medicului.
~ Corectarea tulburărilor electrolitice:
▪ Se asigură hidratare orală sau prin perfuzii.
▪ Se face periodic bilanţul hidric.
~ Alimentaţia:
▪ Tratamentul dietetic decurge în patru etape: dietă hidrică (alimentară), alimentaţie de tranziţie
(nelactată), realimentare, trecere sau revenire progresivă la alimentaţie normală.
▪ La copiii care nu varsă se poate administra oral: supă de morcov până apar scaune legate (cca. 24 h),
mucilagiu de orez (5%), dietă de mere crude rase (la copii peste 1 an).
▪ La sugarul care varsă se dă dietă hidrică câteva ore (ceai), apoi se reia treptat alimentaţia. Se preferă
aliment medicament – preparat dietetic lactat (lapte acidulat etc.).
▪ Principii:
• Realimentarea se face progresiv.
• Preparatul introdus se măreşte cantitativ progresiv.
• Revenirea la alimentaţia normală se face în 4-5 zile.
• Tratament dietetic eficace → tranzit normal.
▪ Schemă de realimentare pentru un sugar de 2 luni:
• Primele 12 h – 500 ml Gelsol în mai multe prize.
• Următoarele 12 h – 400 ml supă morcov 50% în mai multe mese.
• Ziua a II-a – 7 x 1 minut supt + 100 ml supă morcov.
• Ziua a III-a – 7 x 2 minut supt + 90 ml supă morcov.
• Ziua a IV-a – 7 x 3 minut supt + 80 ml supă morcov.
• Ziua a V-a – 7 x 5 minut supt + 60 ml supă morcov.
▪ NU SE DĂ APĂ SIMPLĂ!
▪ Cantitatea totală de lichide = 150-200 ml / kg corp / 24 h.
▪ La copii mari dieta poate include brânza de vaci înlocuită treptat cu alimentaţia obişnuită.
~ Tratament:
▪ Se administrează antibiotice pe cale orală (Colimicină, Negramicină) – timp de 5-7 zile.
▪ Se tratează vărsăturile cu Fenobarbital injectabil intramuscular.
▪ Se combate febra cu antitermice.
▪ Pentru scaunele lichide se administrează Carbonat de Ca pulbere.

→ Complicaţii:
~ Stomatită.
~ Distrofie.
~ Infecţii diseminate.
~ Sindrom de deshidratare acută.

→ Observaţii:
~ În cazurile foarte grave hidratarea se face prin perfuzie.
~ Alimentarea sugarului sub 6 luni se poate face şi cu Humana H 15%.
PRIMELE ÎNGRIJIRI ALE NOU NĂSCUTULUI ÎN SALA DE NAŞTERE
→ Obiective:
~ Permeabilizarea căilor respiratorii.
~ Legarea şi secţionarea cordonului ombilical.
~ Aprecierea stării fătului la naştere. Observarea aspectului, comportamentului şi eventualelor malformaţii.
~ Profilaxia oftalmiei gonococice.
~ Stabilirea sexului. Stabilirea identităţii.
~ Măsurarea şi cântărirea.
~ Îngrijirea tegumentelor. Înfăşarea.
→ Condiţii de acordare a îngrijirilor:
~ Asepsie perfectă.
~ Asigurarea unei mese calde (370C) pentru înfăşarea – pentru evitarea pierderilor de temperatură.
~ Folosire de materiale sterile, inclusiv lenjerie pentru înfăşat.
~ Executarea manevrelor cu blândeţe.
→ Aspirarea secreţiilor din nas şi gură:
~ Se aspiră cu sondă Nelaton introdusă în cavitatea buco-faringiană sau cu un cateter cu balonaş.
~ Aspirarea se face înaintea instalării primei respiraţii.
→ Pensarea şi secţionarea cordonului ombilical:
~ Se aplică 2 pense hemostatice – una la 10-15 cm de la inserţia abdominală a ombilicului, a doua spre vulva
parturientei. Se secţionează cordonul ombilical între cele două pense cu un foarfece curb.
~ Se ligaturează cordonul cu fir de mătase steril, la 2 cm deasupra inserţiei abdominale prin legare încrucişată a firelor
de două ori. Se taie cordonul la 1 cm deasupra ligaturii şi se face un al doilea nod de siguranţă, peste suprafaţa
bontului ombilical, după care se secţionează firele (ligatură în dop de şampanie).
~ Se tamponează bontul ombilical cu tinctură de iod.
→ Pansamentul cordonului ombilical:
~ Se aplică comprese sterile stropite cu alcool 70%.
~ Se aplică un strat de vată subţire şi se trage o faşă circulară peste ombilic.
~ Se supraveghează atent ombilicul în primele 24 ore pentru a depista eventualele hemoragii.
→ Stabilirea identităţii:
~ Se fixează o brăţară de mâna n.n. cu numele mamei.
→ Examinarea sumară a nou născutului:
~ Se stabileşte sexul. Se observă integritatea organismului şi eventualele malformaţii.
→ Aprecierea stării fătului la naştere:
~ Se urmăreşte evoluţia celor cinci semne ale scorului Apgar:
▪ Ritmul cardiac.
▪ Respiraţia.
▪ Tonicitatea musculară.
▪ Reflexele de iritaţie.
▪ Coloraţia tegumentelor.
~ Fiecare semne se notează cu notă – 0, 1 sau 2.
~ Suma notelor acordate pentru fiecare simptom = scor Apgar.
~ Nou născutul cu scorul 7 necesită măsuri de reanimare.
→ Prevenirea oftalmiei gonococice:
~ Se îndepărtează cu comprese de tifon îmbibate în oxicianură de mercur secreţiile oculare.
~ Se instilează 1-2 picături Nitrat de Ag 1% - soluţie proaspătă pentru prevenirea oftalmiei gonococice. NU se
instilează pe cornee!
~ După instilare pleoapele se masează uşor, iar ochii se şterg cu ser fiziologic steril.
→ Determinarea greutăţii şi lungimii:
~ Se cântăreşte copilul dezbrăcat.
~ Măsurarea lungimii se face cu pediometru.
→ Îngrijirea tegumentelor:
~ Se usucă tegumentele prin tamponare cu scutec cald.
~ Se îndepărtează numai surplusul de vernix caseosa – care are rol protector la infecţii şi la pierderile de căldură.
→ Înfăşarea:
~ Se înfaşă nou născutul cu lenjerie sterilă, încălzită la 370C.
→ Transportul de la sala de naştere:
~ Se asigură protecţia termică.
~ Se transportă în salon, în pat special pregătit, steril.
VACCINAREA BCG (Bacil Calmette Guerin)
→ Vaccinarea şi revaccinarea BCG se face pe grupe de vârstă – conform calendarului vaccinărilor stabilit de
Ministerul Sănătăţii.
→ Material necesar:
~ Fiolă cu vaccin şi solvent. Foiţă de material plastic pentru desfacerea fiolei de vaccin.
~ Material pentru injecţie intradermică. Seringă de 0,5-1 ml. Eter pentru dezinfecţia tegumentelor.
→ Calea de administrare:
~ Intradermic.
→ Pregătirea materialelor necesare administrării:
~ NU se face sterilizarea materialelor necesare vaccinării împreună cu materialele necesare testării tuberculinice.
→ Prepararea soluţiei:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se observă fiola de vaccin – nu trebuie să adere la perete.
~ Se înveleşte în foiţa de plastic şi se rupe gâtul fiolei, astfel ca aerul să înlocuiască lent vidul din fiolă pentru a nu
împrăştia conţinutul în afară.
~ Se aspiră lichidul de suspensie şi se trece în fiola cu vaccin.
~ Se obţine o suspensie incoloră, omogenă, uşor opalescentă.
→ Tehnica vaccinării BCG:
~ Se verifică din nou datele pacientului.
~ Se dezbracă braţul stâng, se dezinfectează faţa postero-externă a braţului şi se aşteaptă evaporarea.
~ Se injectează stric intradermic 0,1 ml suspensie.
~ Se obţine o papulă de 6-7 mm.
~ Se retrage acul fără aplicarea tamponului dezinfectant.
→ Interpretarea rezultatelor:
~ La 30 minute → papula formată în timpul injectării dispare.
~ La 24-48 ore → apare eritem în jurul punctului de inoculare (durează 2-3 săptămâni şi nu are semnificaţie).
~ La 7-14 zile → se formează nodul mic la locul inoculării care creşte timp de 1-2 săptămâni. Baza nodulului este uşor
indurată, iar pielea care-l acoperă este roşie, lucioasă. Partea periferică devine roz pal, partea centrală roşu închis, apoi
violaceu. Pielea de la acest nivel se subţiază, formează un orificiu pe unde se elimină conţinutul nodului formând o
crustă înconjurată de o zonă roşie.
~ Crusta se elimină după câteva săptămâni lăsând la locul vaccinării o cicatrice depigmentată.
→ Observaţii:
~ Suspensia de vaccin trebuie ferită de lumină.
~ Vaccinul se utilizează în maxim o oră de la preparare.
~ Alcoolul neutralizează tuberculina.
IDR LA TUBERCULINĂ
→ Este o reacţie cutanată alergică ce se bazează pe modificarea sensibilităţii organismului în contact cu alergenul.
→ Scop:
~ Diagnosticarea tuberculozei.
~ Depistarea persoanelor ce trebuie vaccinate BCG.
~ Depistarea bolnavilor sau purtătorilor ce trebuie supuşi tratamentului specific, respectiv chimioprofilaxiei cu HIN.
→ Caracteristicile tuberculinei:
~ Tuberculina purificată reprezintă totalitatea substanţelor ce precipită cu acid tricloracetic în filtratul culturilor vechi de
Mycobacterium tuberculosis.
~ Se foloseşte fiole de 2 UTC marcate cu roşu sa fiole de 10 UTC marcate cu albastru.
→ Tehnică:
~ Se execută prin metoda reacţiei Mantoux.
~ Se injectează stric intradermic 0,1 ml soluţie PPD (tuberculină purificată).
~ Injectarea se face în treimea mijlocie, faţa anterioară a antebraţului.
→ Interpretare:
~ Reacţia se citeşte la 72 ore. Se notează diametrul transversal maxim în mm.
~ Se notează aspectul deosebit – flictena, ulceraţia, necroza.
~ Orice reacţie peste 10 mm impune examen radiologic pulmonar.
→ Observaţii:
~ Sensibilitatea poate fi determinată şi de unele stări fiziologice: sarcină, subnutriţie, bătrâneţe, boli acute sau cronice
(rujeolă, tuse convulsivă, sarcoidoză), tratament cu clucocorticoizi, unele forme terminale ale tuberculozei.
SCORUL APGAR
→ Semnele scorului Apgar
~ Ritmul cardiac.
~ Respiraţia.
~ Tonicitatea musculară.
~ Reflexele de iritaţie.
~ Culoarea tegumentelor.
→ Activitatea cardiacă:
~ Bătăi cardiace regulate, peste 100 pulsaţii pe minut → 2 puncte.
~ Bătăi neregulate sau bradicardie sub 100 pulsaţii pe minut → 1 punct.
~ Absenţa bătăilor cardiace → 1 punct.
→ Respiraţie:
~ Respiraţie normală, regulată → 2 puncte.
~ Gapsuri ineficiente, respiraţie neregulată → 1 punct.
~ Apnee, absenţa mişcărilor respiratorii la 5 minute → 0 puncte.
→ Tonicitatea musculară:
~ Mişcări ale membrelor → 2 puncte.
~ Mişcări limitate la extremitatea membrelor → 1 punct.
~ Absenţa mişcărilor → 0 puncte.
→ Reflex de iritaţie la introducerea sondei de dezobstruare:
~ Ţipăt, strănut → 2 puncte.
~ Simplă grimasă → 1 punct.
~ Absenţa oricărei reacţii → 0 puncte.
→ Culoarea tegumentelor:
~ Roz → 2 puncte.
~ Cianoza extremităţilor → 1 punct.
~ Paloare → 0 puncte.
→ Scorul APGAR:
~ Poate fi cuprins între 0 şi 10.
~ Se consideră scor normal între 8 şi 10.
~ Sub 8 se consideră scop patologic şi trebuie repetat la 5 minute.
TOALETA NOU NĂSCUTULUI ŞI SUGARULUI
→ Indicaţii:
~ Baia generală a nou născutului şi sugarului întruneşte aceleaşi condiţii.
~ Se face toaletă locală după fiecare emisie de scaun sau urină.
~ Frecvent se vor spăla mâinile sugarului.
→ Pregătirea materialelor necesare efectuării băii:
~ Cadă specială cu apă la 370C care trebuie să acopere umerii copilului menţinut în poziţie semişezând.
~ Apă caldă şi rece.
~ Mănuşă de bumbac.
~ Termometru de baie.
~ Săpun neutru.
~ Comprese şi tampoane sterile pentru toaleta ochilor, conductului auditiv extern, fose nazale.
~ Recipient pentru lenjeria murdară.
~ Unguent pentru piele.
~ Pudră de talc.
~ Stropitoare din plastic – pentru duş.
~ Prosop de baie.
~ Lenjerie curată pregătită în ordinea folosirii.
→ Baia nou născutului şi sugarului:
~ Tegumentele nou născutului se curăţă atent cu comprese de tifon sterile, se ung cu ulei.
~ Zilnic se face baie parţială insistând la nivelul regiunii fesiere, genitale, a plicilor şi evitând regiunea ombilicală care
se îngrijeşte separat.
~ Copilul dezbrăcat se introduce în cadă prins cu mâna stângă de axila stângă, gâtul şi capul sprijinit pe antebraţul
persoanei care efectuează baia.
~ Se spală faţa anterioară a corpului, iar pentru spălarea spatelui se întoarce copilul cu faţa în jos, susţinut sub axilă şi cu
toracele şi gâtul sprijinit pe antebraţ.
~ Baia se termină cu duş cu apă potrivită la temperatură de 370C.
~ După duş se aşează copilul pe prosop şi se şterge prin tamponare.
~ Toaleta ochilor se face cu tampoane cu muşeţel de la comisura externă spre cea internă.
~ Fosele nazale şi urechile se curăţă cu tampoane de vată alungite şi răsucite.
~ După baie se taie unghiile.
→ Îngrijirea plăgii ombilicale:
~ Cordonul ombilical se mumifică la 6-8 zile de la naştere.
~ Zilnic se apreciază aspectul şi se aplică pansament steril – compresă cu alcool.
~ După căderea bontului ombilical la 12-15 zile se vor aprecia fundul, marginile plăgii, tegumentele din jur.
~ Se pansează steril până la cicatrizarea plăgii
~ Baie la cadă se poate face la 2-3 zile după căderea bontului ombilical.
→ Observaţii:
~ Durata băii nu va depăşi 5-6 minute.
~ Pentru sugarul mare baia poate ajunge la 15 minute.
CIRCUITUL DE STERILIZARE

→ Circuit funcţional → traseul urmat în practica medicală.


→ Definiţie:
~ Circuitul de sterilizare → circuitul instrumentelor folosite în practica medicală – la tratamente, injecţii şi îngrijiri.

T Camera de sterilizare T
$ $
Camera recepţie – Camera depozitare
pregătire pentru
sterilizare
$ 
Ghişeu primire Ghişeu predare
$ $
Instrumentar nesteril Instrumentar steril
$ $
$ Secţie $

→ Observaţii:
~ Circuitul funcţional cuprinde două zone
▪ O zonă septică (infectată).
▪ O zonă aseptică (sterilă, neinfectată).
~ Nu trebuie să se intersecteze niciodată nici un circuit.
~ Nu se intersectează circuitul de sterilizare cu alt circuit – circuitul bolnavului, circuitul alimentar, circuitul lenjeriei,
circuitul medicamentelor, circuitul vizitatorilor, circuitul personalului.
PRIMUL AJUTOR ÎN CRIZA EPILEPTICĂ
→ Definiţie:
~ Este un sindrom clinic paroxistic, cronic, cu debut şi sfârşit brusc, caracterizat prin pierderea cunoştinţei şi însoţit de
convulsii tonico-clonice.
→ Manifestări:
o Convulsii tonico-clonice.
o Pierderea cunoştinţei.
o Tulburări respiratorii.
o Tulburări sfincteriene.
o Automuşcarea limbii – se observă spută cu sânge în jurul gurii.
o Oboseală.
o Dezorientare.
→ Îngrijiri în timpul crizei:
~ Nu se părăseşte bolnavul.
~ Se îndepărtează curioşii.
~ Se aşează pe plan orizontal.
~ Se urmăreşte prevenirea accidentării.
~ Se îndepărtează corpurile contondente.
~ Pentru evitarea traumatizării limbii şi buzelor (automuşcare) se aşează între arcade un obiect moale din cauciuc sau
material textil.
~ Eventual se îndepărtează protezele dentare.
~ Se anunţă medicul specialist printr-o terţă persoană.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se lasă bolnavul să doarmă (cca. 2 ore).
~ Se schimbă lenjeria – în timpul crizei are loc descărcarea involuntară a vezicii urinare şi a rectului.
~ Leziunile traumatice în urma autotraumatizării, sunt tratate corespunzător.
~ Tusea prezentă după acces este explicată de saliva aspirată în căile respiratorii.
~ Bolnavul se poate trezi dezorientat şi agresiv.
~ Rehidratarea – oral şi în cazuri speciale, parenteral, psihoterapie, liniştirea bolnavului.
→ Observaţie:
~ Nu se face mobilizare forţată în timpul crizei. Există riscul producerii de fracturi.
PRIMUL AJUTOR ÎN INFARCTUL MIOCARDIC
→ Definiţie:
~ Infarctul miocardic este o zonă de necroză ischemică la nivelul miocardului produsă prin obliterarea unei ramuri
coronariene.
~ Faza de prespitalizare este intervalul de la debutul infarctului şi până la internarea în spital.
→ Prevenirea morţii subite:
o Aşezarea bolnavului în d.d. şi interzicerea oricărui efort – inclusiv vocal.
o Psihoterapie.
→ Prevenirea altor complicaţii:
~ Sedarea durerii – la indicaţia medicului cu Morfină 1 f i.m. sau s.c., Mialgin i.m. dacă sunt dureri mai mici se poate
încerca administrarea de Algocalmin, Fortral, Codeină – i.v.
~ Se urmăreşte tensiunea arterială, pulsul, respiraţia, culoarea şi aspectul tegumentelor.
~ Se instituie dacă este posibil perfuzie cu ser glucozat 5%, Dextran, Marisang, Hemisuccinat de Hidrocortizon.
~ Se administrează Xilină – de uz cardiogen.
~ Oxigenoterapie.
→ Scurtarea timpului până la internarea în spital:
~ Transport urgent cu unitate mobilă coronariană.
PRIMUL AJUTOR ÎN CRIZA DE ASTM BRONŞIC
→ Definiţie:
~ Astmul bronşic este o criză de dispnee paroxistică expiratorie provocată de stenoza funcţională spastică a bronhiilor.
~ Crizele de astm bronşic se pot trata şi în condiţii ambulatorii.
→ Intervenţii până la venirea medicului:
~ Aşezarea în poziţie şezând, sprijinit.
~ Administrarea de bronhodilatatoare – dacă pacientul are prescripţie – i.v.
~ Administrare de aerosoli cu efect bronhodilatator.
~ Psihoterapie.
→ După sosirea medicului:
~ Administrare de efedrină → contraindicată la hipertensivi, coronarieni, hipertiroidieni. Nu se dă în prima criză de
astm.
~ Medicul poate recomanda ca medicaţie de urgenţă administrare de:
o Miofilin → 1-2 f în 3-5 minute.
o Hemisuccinat de Hidrocortizon 50-200 mg i.v.
o Oxigenoterapie.
PRIMUL AJUTOR ÎN ACCIDENTE DE CIRCULAŢIE
→ Definiţie:
~ Accidentele de circulaţie constituie cauza a peste 50% din totalul politraumatismelor.
~ Există 4 regiuni anatomice principale care pot fi afectate de agentul traumatic:
▪ Extremitatea cefalică – neuro şi viscerocraniul – (C).
▪ Toracele – (T).
▪ Abdomenul (A).
▪ Aparatul locomotor (L) – membrele, coloana vertebrală, bazinul.
~ Notarea leziunilor severe se face cu majuscule – C.T.A.L.
~ Notarea leziunilor fără gravitate deosebită – c.t.a.l.
~ Politraumatismele biregionale sunt numeroase, efectele clinice având unele caracteristici care le individualizează:
▪ Asociere craniu-torace → insuficienţă respiratorie.
▪ Asocierea craniu-abdomen → leziuni viscerale cu tablou clinic mascat.
▪ Asocierea craniu-aparat locomotor → majorează suferinţa SNC.
→ Măsuri de urgenţă:
~ Evaluarea rapidă a stării victimei.
~ Aprecierea funcţiilor vitale.
~ Inventarierea rapidă a leziunilor.
~ Restabilirea sau asigurarea funcţiilor vitale.
~ Oprirea hemoragiei.
~ Combaterea insuficienţei respiratorii.
~ Combaterea insuficienţei cardiace.
~ Tratarea stărilor de şoc.
PRIMUL AJUTOR ÎN EPISTAXIS
→ Definiţie:
~ Epistaxis → hemoragie nazală – rinoragie.
→ Atitudinea de urgenţă:
~ Bolnavul va fi aşezat în semişezut.
~ Se va elibera orice compresiune – guler, centură, cravată etc.
~ Se îndepărtează anturajul. Se stabileşte cauza → locală sau generală.
~ Se instituie hemostaza locală prin compresiune digitală pe nara sângerândă – 10 minute. Se aplică comprese reci pe
frunte.
→ Intervenţii în spital – serviciu ORL:
~ Tamponament anterior sau posterior.
~ Tamponamentul anterior se face cu soluţii hemostatice îmbibate pe meşe de tifon – trombină, soluţie de antipirină
10%, apă oxigenată, soluţie de oţet.
~ Se poate aplica şi peliculă de fibrină, adrenalină 1‰.
→ Tehnica aplicării tamponamentului nazal:
~ Se pregătesc materiale necesare – oglindă frontală, sursă de lumină, specul nazal, meşă, sau compresă sterilă, tăviţă
renală.
~ Se degajă fosele nazale de cheaguri de sânge invitând bolnavul să-şi sufle nasul – nară cu nară într-o tăviţă renală.
~ Sub control vizual se introduce meşa îmbibată cu substanţă hemostatică, lăsând în afară 5-6 mm → se fixează cu
căpăstru.
~ Tamponamentul anterior se menţine 24-48 ore sau mai mult şi necesită antibioterapie. Scoaterea meşei se va face cu
grijă după înmuierea meşei cu apă oxigenată introdusă cu seringa.
~ Pe cale generală se administrează hemostatice.
~ Cauterizarea hemoragiilor punctiforme se poate face şi cu creion caustic de nitrat de argint, după care se aplică
dezinfectante local.
→ Concluzie:
~ Primul ajutor în epistaxis benign:
 Compresiune digitală.
 Tamponament narinar.
 Tamponament anterior.
 Hemostatice pe cale generală.
 Transport în semişezând (poziţie decubit sau decliv în colaps).
~ Primul ajutor în epistaxisul grav:
 Tamponament posterior.
PRIMUL AJUTOR ÎN HEMOPTIZIE
→ Definiţie:
~ Hemoptizia este simptomul frecvent al hemoragiilor traheobronşice ce se elimină prin tuse.
~ Apare în bronşita hemoragică, tuberculoza bronşică, cancer traheobronşic, tumori benigne.
→ Măsuri de urgenţă:
~ Repaus fizic şi psihic – absolut – inclusiv vocal.
~ Poziţie semişezând.
~ Transportul bolnavului la spital pentru a se putea interveni în caz de asfixie prin instituirea de traheostomie.
~ Calmarea acceselor de tuse.
~ Administrarea de lichide reci cu cuburi de gheaţă.
~ Suprimarea alimentaţie şi hidratare şi alimentare prin perfuzie.
~ Administrarea de sedative.
~ Pungă cu gheaţă pe torace sau pe regiunea hemoragică.
PRIMUL AJUTOR ÎN INTOXICAŢIA CU MONOXID DE CARBON
→ Definiţie:
~ Este o intoxicaţie accidentală, uneori colectivă.
~ CO → este un gaz incolor, mai greu decât aerul.
~ Se combină cu hemoglobina formând compuşi stabili de carboxihemoglobină – combinarea este mai rapidă decât cu
oxigenul.
→ Măsuri de urgenţă:
~ Scoaterea imediată din mediu toxic.
~ Aerisirea încăperilor prin deschiderea ferestrelor.
~ Aşezarea victimei în decubit lateral.
~ Degajarea căilor respiratorii – capul în hiperextensie.
~ Instituirea respiraţiei artificiale – cu trusă de reanimare – dacă victima este în stop respirator.
~ Oxigenoterapie – oxigenul fiind antidotul CO.
~ Concentraţia O2 100% în primele 30 minute.
~ În cazuri grave - comă – se instituie oxigenoterapia hiperbară – dar nu mai mult de 3 atm.
PRIMUL AJUTOR ÎN INTOXICAŢIA CU ALCOOL METILIC - METANOL
→ Definiţie:
~ Este o intoxicaţie gravă – uneori mortală.
~ Poate fi un accident profesional în industria solvenţilor, lacurilor – industrie chimică.
~ Antidot → alcoolul etilic – etanol.
→ Măsuri de urgenţă:
~ Provocarea vărsăturilor.
~ Spălătură gastrică cu apă sau soluţie de bicarbonat de sodiu.
~ Administrarea de alcool etilic 500 0,75 ml / kilocorp – după spălătură gastrică şi evacuarea conţinutului gastric.
~ Administrare orală de bicarbonat de sodiu 5-10 g pe oră.
~ În cazuri grave – comă – se poate institui perfuzie cu ser glucozat 5% + 15-20 ml alcool etilic pur.
PRIMUL AJUTOR ÎN FRACTURI
→ Definiţie:
~ Fractura → întreruperea continuităţii în urma unui traumatism.
~ Fractura deschisă → este însoţită de o plagă care interesează pielea şi muşchii până la evidenţierea osului.

→ Scop:
~ Combaterea şocului traumatic prin suprimarea durerii.
~ Prevenirea complicaţiilor.

→ Semne de recunoaştere:
~ Semne de probabilitate:
▪ Durere în punct fix.
▪ Deformarea regiunii – prin deplasarea capetelor fracturate.
▪ Impotenţă funcţională.
▪ Hematom local.
▪ Poziţie vicioasă.
▪ Echimoze la 24-48 ore.
▪ Scurtarea segmentului.
~ Semne de certitudine:
▪ Crepitaţii osoase.
▪ Mobilitatea exagerată – anormală.
▪ Lipsa transmiterii mişcării.
▪ Întreruperea traiectului osos – vizibilă radiologic.

→ Clasificarea fracturilor:
~ Funcţie de agentul cauzal:
o Fracturi traumatice – lovituri, căderi, smulgeri, striviri etc.
o Fracturi patologice – în tumori, boli osoase, boli nervoase etc.
~ Funcţie de afectarea tegumentelor:
o Fracturi închise.
o Fracturi deschise.
~ Funcţie de gradul de afectare a osului:
o Fracturi complete.
o Fracturi incomplete – în lemn verde.
~ Funcţie de modul de producere:
o Fracturi liniare.
o Fracturi cominutive.
~ Funcţie de poziţia capetelor osoase fracturate:
o Fracturi cu deplasare.
o Fracturi fără deplasare – fisuri.

→ Materiale necesare:
~ Atele de sârmă Kramer sau atele din cauciuc.
~ Atele improvizate.
~ Atele gipsate.
~ Faşă.
~ Vată – pentru căptuşirea atelelor.

→ Principii de imobilizare provizorie a fracturilor la locul accidentului:


~ Pregătirea atelelor – căptuşire cu vată sau alte materiale moi pentru a nu leza pielea şi a nu mări durerea.
~ Aplicarea atelelor – care vor fixa articulaţiile vecine focarului de fractură.
~ Fixarea atelelor cu faşă – fără a împiedica circulaţia.
~ Executarea manevrelor cu blândeţe.

→ Materiale necesare pentru imobilizarea fracturilor:


~ Atele de sârmă (Kramer), cauciuc, material plastic, lemn etc.
~ Mijloace improvizate – bastoane, scânduri, crengi, carton, tablă etc.
~ Atele gipsate.
~ Feşe gipsate.
~ Vată sau materiale pentru căptuşirea atelelor.
~ Materiale necesare pentru pansament – pentru fracturi deschise.
~ Feşe.

→ Imobilizarea provizorie a fracturilor deschise:


~ Stabilirea diagnosticului de fractură → se palpează cu blândeţe regiunea analizând aspectul şi conţinutul leziunii.
~ Efectuarea hemostazei cu garou – în cazul hemoragiilor mari – oprind circulaţia păstrând culoarea tegumentelor.
~ Aplicarea unui pansament compresiv → în hemoragiile mici.
~ Administrarea de calmante → pentru combaterea durerii şi prevenirea şocului traumatic.
~ Se face toaleta plăgii cu soluţii antiseptice apoase şi se aplică pansament protector.
~ Se efectuează reducerea fracturii cu o uşoară tracţiune în ax a membrului pentru redarea formei cât mai apropiată de
normal.
~ Se imobilizează capetele învecinate ale regiunii fracturate, fixând atelele cu faşă – fără a apăsa pe nervi, fără a
împiedica circulaţia.
~ În fracturile deschise se lasă o fereastră la locul plăgii – al pansamentului – pentru a se putea continua tratamentul.
~ Se lasă liberă extremitatea distală a membrului fracturat – degete – pentru observarea tulburărilor circulatorii,
culoarea, aspectul.
~ Se administrează băuturi calde sau sucuri etc.
~ Se aşează pe targă în decubit dorsal sau semişezând (fractură de coaste), şezând (fractură de mandibulă, maxilar,
antebraţ), decubit ventral pe plan dur (fractură de coloană)
~ Se fixează accidentatul de targă cu ajutorul feşelor.
~ Transportul accidentatului se face cât mai rapid la un serviciu specializat.
~ Pe timpul transportului se supraveghează pulsul, tensiunea arterială, apariţia altor manifestări patologice.

→ Imobilizarea provizorie a fracturilor închise:


~ Diagnosticul de certitudine se pune prin examen radiologic.
~ Tratamentul în spital cuprinde:
▪ Suprimarea durerii – prin infiltraţii locale, rahianestezie, anestezie generală (funcţie de localizarea
fracturii).
▪ Reducerea fracturii (potrivirea capetelor fracturate în sens longitudinal şi transversal). Se execută o
tracţiune (extensie şi contraextensie) sau prin extensie continuă.
▪ Imobilizarea definitivă. Se execută în spital cu ajutorul aparatelor gipsate sau prin metode ortopedice –
chirurgicale.
▪ Mobilizarea cât mai precoce a bolnavului:
~ Aplicarea feşei gipsate:
▪ Se aplică o substanţă grasă pe tegumente sau o faşă uscată.
▪ Se trece faşa gipsată pe segmentul care trebuie imobilizat.
▪ Gipsul se usucă complet în 24 ore.
▪ Vindecarea se obţine în 3-4 săptămâni.
▪ Degetele şi articulaţiile libere vor fi mobilizate pentru a evita anchilozele şi poziţiile vicioase.
~ Aparatul gipsat se scoate prin tăiere cu cuţit – foarfec special, prin despicare de-a lungul lui, pe faţa anterioară.
→ Confecţionarea aparatului gipsat:
~ Se confecţionează din gips, feşe – material de suport, apă.
~ Se prepară faşa gipsată prin aplicarea unui strat subţire uniform pe faşă de tifon de 10 cm lăţime şi se rulează.
~ În momentul aplicării se introduce faşa gipsată în apă la 370C, se stoarce uşor prin presare.

→ Observaţii:
~ Transportul fracturii se va face în primele 6 ore de la accident.
~ Peste 6 ore o fractură deschisă se consideră infectată.
~ Este obligatorie profilaxia antitetanică în fractura deschisă.
~ Este interzisă explorarea plăgii la locul accidentului.
~ Nu se aplică pudre antibiotice în plagă.
~ Imobilizarea are scopul de a împiedica mişcările active şi pasive – de a pune în repaus segmentul respectiv.

PRIMUL AJUTOR ÎN ARSURI TERMICE


→ Definiţie:
~ Arsurile termice sunt leziuni produse de agresiunea căldurii (flacără, fluide fierbinţi, aburi supraîncălziţi, metale
topite, corpuri incandescente).
~ Arsurile chimice se produc sub acţiunea substanţelor chimice – acizi, baze, medicamente, gaze de luptă.
~ Arsura electrică se produce sub acţiunea curentului electric.
~ Arsura prin iradiaţie se produce sub acţiunea radiaţiilor solare, ultraviolete, raze x.

→ Manifestările arsurii termice:


~ Leziune locală – cuprinde suprafaţa arsă şi toate ţesuturile subiacente afectate de căldură în intensitate diferită, spre
profunzime. Leziunea este tridimensională – gravitatea depinde de întindere şi profunzime.
~ Tulburări generale –
o Scăderea debitului cardiac – în primele 6 ore până la 70% - prin pierderea de lichide şi substanţe proteice la
nivelul suprafeţei arse.
o Dispnee – leziuni ale mucoasei respiratorii – prin inhalarea vaporilor fierbinţi.
o Tulburări hepatice, renale, gastro-intestinale (vărsături – pot accentua dezechilibru hidroelectrolitic).
o Hipovolemie până la anurie.

→ Aprecierea arsurii prin determinarea suprafeţei:


~ Suprafaţa arsurii se exprimă procentual în raport cu suprafaţa corpului considerată 100.
~ Se foloseşte ca procedeu de calcul regula lui 9:
▪ Capul şi gâtul 9%.
▪ Fiecare membru superior 9% + 9%.
▪ Fiecare membru inferior 9+9% + 9+9%.
▪ Trunchi anterior 9% + 9%.
▪ Trunchi posterior 9% + 9%.
▪ Regiunea genitală 1%.
~ Arsuri uşoare → sub 15% (necesită spitalizare copiii, bătrânii, gravidele) sau arsuri de la nivelul capului, gât, picioare,
regiune genitală.
~ Arsuri între 15-30% → generatoare de şoc, necesită internarea.
~ Arsuri critice între 30-40% - cu prognostic rezervat.
~ Arsuri cu risc letal peste 40-50%.

→ Aprecierea arsurii prin determinarea profunzimii:


~ Sunt 4 grade de profunzime:
~ Gradul I – eritem, edem, usturime, HTA, hipertermie, pigmentare trecătoare. Vindecare în 2-3 zile fără sechele, prin
descuamarea pielii. Expunerea prelungită la soare este cauza cea mai frecventă şi este însoţită şi de cefalee, vărsături,
stare de rău general până la lipotimie şi colaps (insolaţie).
~ Gradul II – flictena albă, cu conţinut serocitrin, limpede, transparent, eritem accentuat, edem. Leziunea se vindecă
fără cicatrice. Poate persista o hiperpigmentare tegumentară.
~ Gradul III – flictena roşie cu conţinut sanguinolent, tulbure sau escara intradermică. Dacă grosimea stratului
necrozat este mai mică decât grosimea dermului viu, exsudatul clivează ţesutul mort de cel viu formând flictena, iar
dacă grosimea este mai mare apare escara dermică albă sau în mozaic, alternând cu zone hemoragice. Escara de
gradul III este elastică, hidratată (lucioasă), hipoestezice. Vindecarea se face cu sechele cicatriciale – în condiţii de
tratament corespunzător – sau se transformă în escară gradul IV.
~ Gradul IV – este escara dermică totală, uscată, rigidă, retractată, casantă. Epidermul şi dermul distruse în totalitate
exclud posibilitatea vindecării spontane – este necesară grefa. Culoarea escarei variază de la alb la negru în raport cu
gradul de temperatură (caramelizare, carbonizare, calcinare).

→ Indicele prognostic (IP):


~ Funcţie de mărimea suprafeţei şi de profunzime se poate calcula prognosticul vital → indicele prognostic:
▪ 20% arsuri gradul II = 20 x 2 = 40 IP.
▪ 20% arsuri de gradul II = 20 x 3 = 60 IP.
▪ 20% arsuri de gradul IV = 20 x 4 = 80 IP.

→ Aprecierea evoluţiei arsurii termice:


~ Precocitatea şi calitatea tratamentului decid evoluţia arsurilor.
~ Arsura evoluează în 4 stadii:
o Stadiul I – primele 3 zile – perioada şocului – complex lezional de reacţii la agresiune caracterizat prin edem,
hipovolemie gravă, anemie, hipoxie intensă, oligoanurie sau anurie. Se aplică tratament de reechilibrare.
o Stadiul II – 3-21 zile – evoluţia diferă după gradul arsurii.
o Stadiul III – 2 luni – cresc şansele de vindecare, se pot aplica grefe.
o Stadiul IV – de şoc cronic postcombustional – un sindrom clinic şi biologic de gravitate excepţională.

→ Evacuarea victimei:
~ Se face transport rapid la spital.
~ Se calmează senzaţia de sete prin umezirea gurii – administrare de lichide pe cale orală provoacă vărsături.
~ Dacă nu se poate instala perfuzie se administrează apă sărată cu ceai.
~ Dacă pulsul este slăbit se recomandă poziţia Trendelemburg sau ridicarea picioarelor pe timpul transportului.

→ Îngrijiri imediate:
~ Degajarea rapidă a victimei din focar.
~ Bolnavul cuprins de flacără va fi învelit imediat în pătură, plapumă, haină.
~ Nu se dezbracă bolnavul.
~ Se înveleşte în cearşaf curat.
~ Se calmează durerea prin administrare de antalgice obişnuite sau la recomandarea medicului de morfină sau Mialgin
s.c.
~ Se face toaleta locală a plăgilor prin spălare cu rivanol, cloramină, soluţie slabă de bromocet → numai dacă
transportul durează mai mult de 2 ore.
~ Transport supravegheat cât mai rapid la spital.
~ Instalarea unei perfuzii cu ser glucozat 5% sau ser fiziologic.
~ Se administrează oxigen.
~ Se supraveghează funcţiile vitale.

→ Observaţii:
~ Nu se sparg flictenele.
~ Nu se folosesc unguente sau pulberi.
~ Nu se aplică grăsimi.
~ Arsurile pot fi protejate şi cu prosop curat sau pansament.
~ Este obligatorie aplicarea perfuziei.
PRIMUL AJUTOR ÎN ELECTROCUTARE – AGRESIUNE ELECTRICĂ.
→ Definiţie:
~ Trecerea curentului electric prin ţesuturi → electrocutare.
~ Locul de pătrundere şi ieşire a curentului sunt însoţite întotdeauna de leziuni specifice:
▪ La locul pătrunderii → escară profundă de întindere mică.
▪ La locul de ieşire → leziuni tisulare extinse.
→ Leziuni:
~ Funcţie de organele parcurse:
o Arsura electrică.
o Electrocutarea – urmată de moarte rapidă.
→ Gravitatea leziunilor depinde de:
~ Natura curentului → continuu sau alternativ (dă arsuri mai grave).
~ Intensitatea curentului electric →75-100 miliamperi produce moartea.
~ Tensiunea curentului electric → voltaje peste 25 pentru curent alternativ sau 50 pentru curent continuu sunt
periculoase.
~ Durata contactului → gravitatea creşte proporţional cu durata contactului.
~ Traiectul curentului → când traversează inima produce aritmii, fibrilaţie ventriculară mortală, când traversează
creierul, produce moartea imediată, pierderea cunoştinţei sau oprirea respiraţiei.
~ Starea accidentatului → oboseală, transpiraţie, teren umed, ghete cu ţinte – pot spori gravitatea agresiunii. Gravitatea
creşte în alcoolism, hipertiroidism, ateroscleroză, vârstă înaintată.
~ Rezistenţa pe care o opune tegumentele.
→ Manifestări provocate de curentul electric:
~ Stare de moarte clinică:
▪ Oprirea respiraţiei – se poate reanima prin respiraţie artificială precoce.
▪ Fibrilaţie ventriculară – sau secundare unui stop respirator netratat. Devine ireversibilă dacă nu se
instituie imediat masaj cardiac extern.
~ Pierderea cunoştinţei imediate sau tardive – la un bolnav care şi-a reluat respiraţia şi activitatea cardiacă.
~ Şoc – în primele 4-5 ore de la electrocutare.
~ Arsura electrică.
~ Blocaj renal.
→ Semne de recunoaştere:
~ Stor respirator.
~ Cianoza tegumentelor şi extremităţilor.
~ Convulsii tonice şi contracţii.
~ Oprirea inimii.
~ Tulburări de ritm.
~ Absenţa pulsului.
~ Prăbuşirea tensiunii arteriale.
~ Pierderea reflexelor pupilare.
~ Pierderea cunoştinţei.
~ Semne de iritaţie meningiană.
~ Incapacitatea victimei de a chema ajutor.
~ Arsură electrică – apare la .locul de contact, este puţin dureroasă, are formă rotundă sau ovalară, bine delimitată.
~ Plaga este profundă, adâncă, atonă şi se cicatrizează greu, rareori hemoragică.
→ Măsuri de urgenţă:
~ Întreruperea urgentă a curentului electric.
~ Îndepărtarea sursei electrice de victimă → cu acţiune protejată de la distanţă (haină groasă, uscată, mănuşi de cauciuc,
scândură etc.).
~ Instituirea resuscitării cardio-respiratorie (HELP-ME) – masaj cardiac şi respiraţie artificială.
~ Aplicarea unui pansament protector la nivelul plăgii.
~ Transport urgent la spital.
~ Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative.
→ Observaţii:
~ Primul ajutor se acordă în primele 5 minute pentru restabilirea funcţiilor vitale.
~ Nu se îndepărtează sursa electrică cu mâna neprotejată.
~ Nu se folosesc obiecte umede – pun în pericol viaţa salvatorului.
~ Dacă transportul durează mai mult se vor administra lichide pentru combaterea şocului –soluţii saline 5%, soluţii
alcaline de bicarbonat de sodiu – o lingură la 250 ml ceai.
PRIMUL AJUTOR ÎN ENTORSĂ
→ Definiţie:
~ Entorsa este o întindere forţată a ligamentelor şi capsulei articulare, cu sau fără rupturi (oase intacte, în contact cu
articulaţia afectată, tendoane distruse, cartilagii articulare afectate)
~ Este o leziune capsulo-ligamentară dată de o mişcare forţată.
→ Clasificarea – funcţie de gravitatea manifestărilor:
~ Entorsa de gradul I – durere suportabilă, edem redus, căldură locală.
~ Entorsa de gradul II – moderată - semnele anterioare şi echimoză.
~ Entorsa de gradul III – gravă, se manifestă prin articulaţie tumefiată, echimoză întinsă, laxitate articulară.
→ Scopul primului ajutor:
~ Reducerea durerii prin imobilizare corectă.
~ Prevenirea complicaţiilor.
→ Semnele entorsei:
~ Durere vie.
~ Impotenţă funcţională accentuată.
~ Echimoză. Deformarea regiunii prin edem şi formarea de lichid în interiorul articulaţiei (hidartroză).
→ Localizări frecvente:
~ Articulaţia gleznei.
~ Articulaţia cotului.
~ Articulaţia umărului.
~ Articulaţia genunchiului.
→ Măsuri de urgenţă:
~ Calmarea durerii – Algocalmin, antinevralgic.
~ Comprese reci – pansament umed.
~ Transport pe targă la spital.
~ Entorsele mici – repaus regional + comprese cu gheaţă.
~ Pansament compresiv sau aparat gipsat 6-8 zile – în entorse de gradul III.
→ Observaţii:
~ Se interzic masajul, aplicaţii calde sau imobilizarea forţată.
~ Entorsele complexe beneficiază de tratament chirurgical.
~ Faşă elastică şi puncţie în hidartroză.
~ Entorsele de gravitate medie şi mare pot beneficia de imobilizare prelungită la 3-4 săptămâni pentru asigurarea unei
bune cicatrizări.
~ Recuperarea funcţională după imobilizare.
PRIMUL AJUTOR LA LOCUL ACCIDENTULUI
→ Definiţie:
~ Actul medical complex acordat la locul accidentului când nu se poate face rapid transportul.
→ Obiective:
~ Asigurarea barajului de securitate – îndepărtarea curioşilor.
~ Examinarea rapidă a victimei – se observă respiraţia şi circulaţia – la carotidă, midriaza (în stop cardiac veche),
inegalitatea pupilară (în traumatisme craniene).
~ Scoaterea victimei din focarul de agresiune – în bloc rigid, în poziţia în care a fost surprins, fără mobilizare care ar
putea accentua sau complica leziunile.
~ Aşezarea victimei pe targă – poziţie declivă bolnavul inconştient, decubit dorsal bolnav conştient, decubit dorsal cu
coapsele flectate pe abdomen în plăgi abdominale, decubit ventral în traumatisme de coloană, semişezut în
traumatisme toracice şi fracturi costale. Bolnavul cu hemoragie abundentă (tahicardie, paloare, sete, mucoase palide)
– poziţie Trendelemburg.
~ Examinarea atentă a victimei – se descoperă leziunile importante, se examinează tegumentele (mai ales cele
acoperite), conturul capului (denivelări), pavilioanele urechilor şi nărilor (sânge, serozităţi, LCR = traumatisme de
bază de craniu), membru superior sau inferior, bazinul şi toracele (în fractura de bazin manevrele sunt dureroase).
~ Acordarea primelor îngrijiri – masaj cardiac extern, respiraţie artificială, hemostază provizorie, imobilizarea
provizorie a fracturilor sau luxaţiilor, toaleta plăgii.
~ Ridicarea de la sol şi aşezarea pe targă – targa pregătită cu cearşaf şi pătură sau improvizată se aduce în apropierea
victimei care se ridică de la sol prin metoda cules sau ridicat din lateral (4 salvatori aşezaţi lateral de victimă – 1
ridică capul şi umerii, 2 ridică bazinul, 3 ridică membrele inferioare, 4 împinge targa sub accidentat la comanda
primului) sau prin metoda puntea olandeză (4 salvatori care încalecă victima – primii trei susţin victima ca în metoda
cules, al patrulea împinge targa sub victimă).
~ Transport supravegheat – de către 2 4 persoane pe targă sau cu mijloace mecanizate sau improvizate.
→ Observaţii:
~ Ridicarea şi aşezarea se va face cu blândeţe.
~ Nu se flectează capul pe torace sau toracele pe abdomen – se pot produce complicaţii – contuzie, secţiune de coloană
vertebrală, secţiune medulară etc.
PRIMUL AJUTOR ÎN INTOXICAŢIA CU CIUPERCI
→ Generalităţi:
~ Există peste 30 specii de ciuperci ce conţin toxine.
~ Antidot → Atropină.
→ Clasificare simptomatologică:
~ Ciuperci cu perioadă de incubaţie scurtă → 15 minute – 3 ore. (Amanita muscaria – pestriţ).
~ Ciuperci cu perioadă de incubaţie lungă → 5-12 ore sau chiar 20 ore. (Amanita verna – ciuperca albă).
→ Manifestări – forma gravă:
~ Lăcrimare.
~ Salivaţie, greţuri, diaree, dureri abdominale.
~ Furnicături ale extremităţilor.
~ Dispnee cu respiraţie şuierătoare.
~ Stare de agitaţie, confuzie, halucinaţii.
~ Bradicardie, hipotensiune.
~ Comă cu midriază.
→ Manifestări – forma foarte gravă - mortală:
~ Greţuri, vărsături, colici abdominale, diaree sanguinolentă, deshidratare.
~ Cefalee, confuzie, convulsii, comă.
~ Icter, hepatomegalie.
~ Oligoanurie.
→ Măsuri de urgenţă:
~ Provocarea de vărsături.
~ Spălătură gastrică cu lichide dulci şi sărate. Cărbune activat.
~ Transport urgent la spital.
~ Instituirea imediată a perfuziei glucozate sau clorurate.
~ Mialgin 1 f sau antispastice pentru calmarea colicilor.
~ Tratamentul insuficienţei hepatice, insuficienţei renale şi a şocului.
PRIMUL AJUTOR ÎN CORPI STRĂINI OCULARI
→ Definiţie:
~ Corpii străini oculari pot fi fragmente de lemn, cotor de măr, ace, plante, sticlă, bucăţi de piatră, cărbune, nisip,
zgură etc.
~ Corpii indiferenţi – netoxici sau inoxidabili – sunt bine toleraţi timp îndelungat.
~ Corpii infectanţi, spini vegetali, insecte, corpi oxidabili – menţin o stare de iritaţie permanentă → complicaţii
serioase.

→ Măsuri de urgenţă:
~ Corpii neinclavaţi → pot fi extraşi prin spălare oculară abundentă – la nivelul sacului conjunctival, cu apă sau soluţie
dezinfectantă (oxicianură de mercur 1/6000).
~ Corpii inclavaţi → se extrag în servicii specializate oftalmologic – cu tampon de vată după întoarcerea pleoapei sau
prin intervenţie chirurgicală.

→ Observaţii:
~ Nu se forţează extragerea corpilor străini în afara spitalului.
~ Neglijaţi, corpii străini pot determina conjunctivite acute sau dezlipire de cornee prin lezarea corneei în timpul
clipitului.
~ Corpul străin inclavat în cornee se extrage numai de specialist.

→ Îngrijiri după extracţie:


~ Se instilează epitelizante şi dezinfectante.
~ Ochiul este pansat câteva zile.
~ Se administrează local midriatice, iar pe cale generală antiinflamatoare necortizonice, calmante şi antalgice
(Algocalmin, Bromoval).
PRIMUL AJUTOR ÎN HEMORAGII
→ Definiţie:
~ Hemoragia → pierderea de sânge în afara sistemului vascular.
~ Hemostaza → metodă terapeutică de oprire a unei hemoragii externe sau interne.

→ Cauze:
~ Traumatisme.
~ Intervenţii chirurgicale.
~ Diferite boli – ulcer duodenal, cancer gastric, tuberculoză pulmonară etc.

→ Clasificarea hemoragiilor:
~ Funcţie de vasul lezat:
▪ Hemoragii arteriale – sângele ţâşneşte în jet sincron cu pulsaţiile cardiace, este roşu aprins.
▪ Hemoragii venoase – sângele curge continuu, în valuri, este roşu închis.
▪ Hemoragii capilare – sângele musteşte.
▪ Hemoragii mixte – arterio-veno-capilare.
~ Funcţie de locul de ieşire a sângelui:
▪ Hemoragii externe.
▪ Hemoragii interne – hemoperitoneu, hemopericard, hemotorax, hematom, hemartroză etc.
▪ Hemoragii exteriorizate – hematemeză, melenă, epistaxis, otoragie, hemoptizie, hematurie, metroragie,
menoragie etc.
~ Funcţie de circumstanţele de apariţie:
▪ Hemoragii generale – purpură, scorbut, hemofilie.
▪ Hemoragii locale:
1. Spontane – primitive.
2. Provocate – secundare.
~ Funcţie de cantitatea de sânge pierdut:
▪ Hemoragii mici – până în 500 ml.
▪ Hemoragii mijlocii sub 20%. – între 500 şi 1500 ml.
▪ Hemoragii mari între 20-50% - peste 1500 ml.
▪ Hemoragii grave peste 50% - hemoragii cataclismice sau fulgerătoare

→ Manifestări imediate în hemoragie:


~ Sângerare locală.
~ Şoc hemoragic – paloare, piele albă, umedă, tensiune rapid scăzută spre zero, puls tahicardic slab bătut, ameţeală,
leşin, vertij, vomă, greaţă, transpiraţii, sete intensă, gură uscată.
~ Semne de laborator – anemie, scăderea volumului plasmatic, scăderea hematocritului.

→ Măsuri de prim ajutor – HEMOSTAZA:


~ În hemoragiile externe se aplică hemostaza provizorie.
~ În hemoragiile interne – transfuzii şi perfuzii, cu evacuarea de urgenţă a accidentului în vederea operaţiei.
~ Hemostaza poate fi provizorie sau definitivă.
~ Dacă vasele lezate sunt mici hemostaza se poate face prin aplicarea unui pansament steril.
~ Hemoragiile venoase se opresc prin pansament compresiv.

→ Tipuri de hemostază:
~ Hemostază spontană – formarea cheagului plachetar urmat de constituirea cheagului roşu, formarea trombusului şi
reluarea fluxului sanguin.
~ Hemostaza medicamentoasă – se realizează cu medicaţie hemostatică, vasoconstrictoare şi aplicaţii locale de
substanţe hemostatice. Exemple: preparate de calciu i.v. sau i.m., vitamina K, vitamina C, Venostat, Dicynone,
Adrenostazin, adrenalină local, norartrinal în hemoragii digestive, gelaspon, bureţi de fibrină, pulbere de fibrină
aplicată pe zona hemoragică timp de 3-4 zile, peliculă de fibrină, trombină pulbere uscată, apă oxigenată etc.
~ Hemostaza provizorie – compresiune pe plan dur a peretelui lezat. Compresiunea se poate face local – la nivelul
plăgii sau la distanţă.
~ Hemostază definitivă:
▪ Pansament compresiv –pentru vasele mici.
▪ Obturarea vasului lezat cu pansament de ceară, muşchi, aponevroze.
▪ Compresiune cu pensă hemostatică.
▪ Sutură chirurgicală a vasului lezat.
▪ Ligatură vasculară.
▪ Grefă vasculară – venoasă sau arterială în leziuni mai mari de 2 cm.

→ Compresiunea directă:
~ Compresiunea digitală → în hemoragiile arteriale sau în cazul hemoragiilor vaselor aflate sub aparat gipsat. Întrerupe
fluxul sanguin către plagă. Nu poate fi menţinută mult timp. Se aplică o faşă compresivă la nivelul plăgii.
▪ Hemostaza la frunte → artera temporală superficială.
▪ Hemostaza la creştetul capului → compresiune pe marginile laterale ale rănii.
▪ Hemostaza regiunii temporale → deasupra şi retroauricular.
▪ Hemostaza la obraz, buze, nas → compresiune pe artera facială (mijlocul mandibulei).
▪ Hemostază la gât, faţă → compresiune pe carotidă – niciodată pe amândouă odată.
▪ Hemostază la umăr, axilă → compresiune artera subclaviculară.
▪ Hemostază la braţ, antebraţ → compresiune artera humerală
▪ Hemostază regiunea inghinală → pliu inghinal.
▪ Hemostază la coapsă → compresiune artera humerală,
▪ Hemostază abdominală → compresiune artera aortă abdominală (cu pumnul).
▪ Hemostază regiunea poplitee → compresiune la nivelul regiunii cu sul şi flectarea puternică a gambei
pe coapsă.
~ Compresiunea la distanţă – compresiune circulară – cu garou. Garoul – se înfăşoară de 2-3 ori în jurul membrului
accidentat până la dispariţia pulsului.
▪ În hemoragia arterială – garoul se aplică deasupra vasului lezat.
▪ În hemoragiile venoase – garoul se aplică sub vasul lezat.
▪ Timp maxim de compresiune prin garou 2 ore!
▪ Se desface garoul la fiecare 30 minute câte 3 minute – desfacere lentă – pentru irigarea ţesuturilor.
▪ Se aplică bilet cu data şi ora aplicării – la vedere – pe haine!
▪ La scoaterea garoului se va avea în vedere apariţia colapsului circulator ce poate duce la moartea
pacientului în 24 ore.
~ Compresiune prin flexie forţată – asigură oprirea provizorie a hemoragiei prin presiunea pe care o exercită corpul dur
interpus între segmentele de membru asupra vasului lezat.

→ Compensarea hemoragiei:
~ Se face imediat după hemostază sau concomitent.
~ Are ca scop reechilibrarea volemică, restabilirea funcţiei circulatorii, reechilibrarea hemodinamică, restabilirea
respiraţiei, hrănirea ţesuturilor.

→ Îngrijirea bolnavului cu hemoragii:


~ Intervenţii în urgenţă:
▪ Poziţie Trendelemburg.
▪ Identificarea tipului de hemoragie.
▪ Hemostază provizorie.
▪ Aplicarea garoului – ridicarea treptată, lentă a garoului.
▪ Transport urgent, supravegheat.
▪ Recoltare de grup sanguin, hematocrit, hemoglobină, hemoleucogramă.
▪ Instituirea perfuziei macromoleculare (Dextran Marisang).
▪ Transfuzie.
▪ Monitorizarea funcţiilor vitale.
▪ Învelirea pacientului.
▪ Încălzirea progresivă, băuturi calde.
▪ Oxigenoterapie.
▪ Repaus absolut.
▪ Nu se injectează vasoconstrictoare.

→ Condiţii:
~ Nu se alică garou fără rulou aşezat pe traiectul vasului.
~ Nu se fixează garoul cu nod.

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI CU COMĂ


PRIMUL AJUTOR LA PACIENTUL ÎN COMĂ.
→ Definiţie:
~ Coma → pierderea stării de conştienţă, de diferite grade, cu menţinerea funcţiilor vitale afectate în diferite grade.
→ Clasificarea comelor:
~ Gradul I – coma uşoară, vigilă.
~ Gradul II – coma profundă.
~ Gradul III – coma carus.
~ Gradul IV – coma depăşită (pacientul este menţinut în viaţă prin respiraţie mecanică).
→ Materiale necesare:
~ Aspirator de secreţii.
~ Oxigen.
~ Pipă faringiană Guedel.
~ Deschizător de gură.
~ Balon Ruben.
~ Perfuzor.
~ Soluţii perfuzabile.
~ Ace, seringi.
~ Eprubete.
~ Sonde.
→ Măsuri de urgenţă:
~ eliberarea căilor respiratorii.
~ Curăţarea cavităţii bucale.
~ Aşezarea pacientului în decubit lateral, cu capul în hiperextensie.
~ Introducerea pipei Guedel.
~ Respiraţie artificială, resuscitarea cardiorespiratorie.
~ Crearea unei căi de acces venos şi instituirea perfuziei cu soluţii perfuzabile.
~ Recoltări de sânge.
~ Aprecierea funcţiilor vitale şi vegetative.
~ Observarea comportamentului, reactivităţii organismului.
→ Observaţii:
~ Gradul comei se apreciază prin scara Glasgow (prin examinarea oculară, răspuns verbal, răspuns motor).
PRIMUL AJUTOR ÎN LUXAŢII
→ Definiţie:
~ Luxaţia reprezintă ruptura capsulei articulare, a ligamentelor articulaţiilor cu dislocarea capetelor osoase articulate şi
pierderea parţială sau totală a contactului dintre ele.
→ Scopul primului ajutor:
~ Reducerea durerii prin imobilizarea corectă a membrului.
~ Prevenirea complicaţiilor – perforarea pielii de os, transformarea luxaţiei închise în luxaţie deschisă, hemoragie,
secţionarea nervilor etc.
→ Semnele luxaţiei:
~ Durere vie.
~ Limitarea mişcărilor.
~ Impotenţă funcţională.
~ Poziţie vicioasă faţă de poziţia normală a regiunii.
~ Scurtarea segmentului şi deformarea regiunii.
~ Echimoze.
→ Clasificarea luxaţiilor:
~ Luxaţii închise → cu tegumente integre.
~ Luxaţii deschise → cu ieşirea osului la exterior (plagă).
~ Luxaţii complete → capetele osoase în raport incomplet în articulaţie.
~ Luxaţii complete → capetele osoase nu sunt în raport articular.
→ Măsuri de urgenţă:
~ Calmarea durerii – Algocalmin, Antinevralgic.
~ Aplicarea unui manşon rece, umed la nivelul membrului lezat – (fixat cu bandaj compresivă condus în 8 pentru
luxaţia tibio-tarsiană).
~ Transport supravegheat pe targă.
→ Observaţii:
~ Reducerea luxaţiei se face sub anestezie.
~ Profilaxia tetanică în luxaţia deschisă.
~ Este obligatorie explicarea tehnicilor ce urmează a fi efectuate, bolnavului.
PLĂGILE

→ Definiţie:
~ Plaga este întreruperea continuităţii pielii în urma unui traumatism, devenind poartă de intrare a microbilor în
organism. Pe cale limfatică, microbii sunt opriţi la nivelul ganglionilor – limfadenită de vecinătate -, dar în zilele
următoare invadează organismul.
~ Asepsia → mijloace ce împiedică pătrunderea microbilor în organism: sterilizarea instrumentelor, spălarea plăgii cu
apă şi săpun, dezinfecţia tegumentelor cu alcool iodat, alcool.
~ Antisepsia → mijloace ce distrug microbii din plagă prin mijloace fizice sau chimice.

→ Agenţi vulneranţi:
~ Mecanici → accidental sau operator.
~ Termic.
~ Chimic.

→ Soluţii antiseptice:

~ Soluţii antiseptice pentru tegumente:


▪ Alcool rectificat 70%. În concentraţii mai mari produce precipitarea proteinelor de pe suprafaţa microbilor.
▪ Tinctură de iod 2%.
▪ Iodura de potasiu 2%.
▪ Alcool iodat 2%.
▪ Fenolul – acid fenic – soluţie 1-3‰ din cristale roz-albe. Este toxic, poate produce arsuri ale mucoaselor şi
dermite.
▪ Eterul – simplu sau iodat.
▪ Iodoformul – cristale galbene sau pomadă – folosit în stomatologie.
▪ Preparate tipizate:
− Septozolul (Nonilfenol-polietoxilat, iod, alcool izopropilic, apă distilată) – tinde să ia locul tincturii de
iod.
− Metoseptul (acid salicilic, mentol, albastru de metilen, tripaflavină, alcool, apă distilată) – pentru
dezinfecţia plăgilor recente.

~ Soluţii antiseptice pentru plăgi:


▪ Antiseptice oxidoreductoare:
− Apă oxigenată – cu acţiune bactericidă, hemostatică, de curăţare mecanică a plăgilor de cheaguri,
resturi de ţesuturi.
− Cloramina (soluţia Dakin) – soluţie diluată de hipoclorit de sodiu.
− Permanganat de potasiu 1/4000 – la dezinfecţia mucoaselor şi plăgilor.
▪ Soluţii colorate:
− Rivanol – soluţie 1‰ din pulbere galbenă.
− Albastru de metilen 2% - pentru mucoase.
− Violet de genţiana 1% - mai ales în dermatologie.
▪ Antiseptice albumino-precipitante:
− Săruri de argint:
▪ Nitrat de argint – creioane, stilete, soluţie 1%.
▪ Colargol 1%.
▪ Protargol 2%.
▪ Argiror 5%.
− Săruri de mercur:
▪ Biclorura de mercur – sublimatul de mercur. Se foloseşte la dezinfecţie şi curăţenie.
▪ Oxicianură de mercur – pentru mucoase.
− Acid boric 1-2% - combate mai ales infecţiile cu piocianic.
▪ Antiseptice tensioactive:
− Detergenţi – Bromocet.
− Săpunuri.

→ Clasificarea plăgilor:
~ După agentul cauzal:
▪ Plăgi produse prin agenţi mecanici → tăiate, înţepate, împuşcate.
▪ Plăgi produse prin agenţi termici:
1. Căldură → arsuri.
2. Frig → degerături.
▪ Contactul cu unele substanţe acide sau chimice.

~ După regiunea anatomică interesată:


▪ Plăgi ale capului.
▪ Plăgi ale toracelui.
▪ Plăgi abdominale.
▪ Plăgi ale membrelor etc.

~ După adâncime:
▪ Plăgi superficiale – interesează pielea şi mucoasele.
▪ Plăgi profunde – interesează pielea şi straturile subiacente:
1. Plăgi penetrante – deschid cavităţile naturale ale corpului (cutia toracică, cutia craniană,
abdomenul).
2. Plăgi perforante – când agentul vulnerant afectează un organ intern.

~ După timpul trecut de la producere:


▪ Plăgi recente – curate – sub 6 ore de la producere.
▪ Plăgi vechi – infectate – peste 6 ore de la producere.

→ Prim ajutor:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se curăţă de impurităţi (spălare cu apă şi săpun) şi se degresează (benzină iodată sau alcool) tegumentele din jurul
plăgii.
~ Se badijonează tegumentele din jurul plăgii cu tinctură de iod – de la plagă spre periferie.
~ Se spală plaga cu soluţii antiseptice – apă oxigenată, rivanol etc.
~ Se acoperă plaga cu comprese sterile, strat de vată pentru absorbţie.
~ Se fixează pansamentul – galifix, benzi de leucoplast, tubulaturi elastice, faşă etc.
~ Se asigură repausul regiunii afectate.
~ Transport impus de gravitatea plăgii se face supravegheat la serviciul de chirurgie.

→ Tratament în spital:
~ Plăgile recente – sub 6 ore de la producere, nezdrobite → pot fi suturate per primam (de la început).
~ Plăgile contuze, neregulate, vechi → necesită drenaj cu tuburi de dren, meşe. Sutura plăgii se face per secundam –
din aproape în aproape, fără sutură plan la plan.

→ Observaţii:
~ Nu se aplică tinctură de iod în plagă.
~ Nu se aplică antiseptice pe arsuri.
~ Nu se aplică vata direct pe plagă.
~ Nu se toarnă soluţii antiseptice în plăgile penetrante sau perforante.
~ Nu se explorează plăgile perforante.
~ Nu se scot corpurile străine din plagă – pot produce hemoragii foarte grave, alte complicaţii.
~ Obligatoriu → vaccinarea antitetanică.
PANSAMENTUL
→ Definiţie:
~ Actul chirurgical de aseptizare, tratare şi protejare a plăgilor.
→ Scop:
~ Protecţia plăgii – mecanică, termică, chimică, infecţioasă.
~ Absorbţia secreţiilor.
~ Prevenirea infecţiilor.
~ Asigurarea repausului.
~ Favorizarea cicatrizării.
→ Manifestările plăgilor:
~ Durere.
~ Impotenţă funcţională.
~ Hemoragie.
~ Manifestări generale – modificări de puls, tensiune arterială, temperatură.
→ Principiile fundamentale unui pansament:
o Aseptic.
o Absorbant.
o Protector.
o Compresiv.
o Să asigure punerea în repaus.
→ Materiale necesare:
~ Trusă cu instrumente chirurgicale – pense anatomice, chirurgicale, hemostatice, foarfece, bisturiu.
~ Casoletă cu comprese, tampoane, pernuţe de vată.
~ Feşe.
~ Tăviţă renală.
~ Muşama şi aleză.
~ Substanţe dezinfectante pentru plagă şi pentru tegumente.
~ Materiale pentru fixarea pansamentului – galifix, leucoplast, tubulaturi elastice etc.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se aşează bolnavul în poziţie comodă, funcţie de regiunea de pansat – în aşa fel încât să fie uşor accesibilă pentru
tehnică.
~ Se protejează lenjeria cu muşama şi aleză.
→ Execuţia pansamentului:
~ Spălarea şi dezinfecţia mâinilor, îmbrăcarea mănuşilor de protecţie.
~ Se pregătesc 2 pense sterile.
~ Primul timp – îndepărtarea vechiului pansament:
o Se îndepărtează cu blândeţe vechiul pansament.
o Dacă nu se desprinde se înmoaie cu apă oxigenată şi apoi se ridică.
o Se curăţă tegumentele din jurul plăgii – cu benzină şi alcool iodate – de la plagă spre periferie.
~ Al doilea timp – tratarea plăgii:
o Se îndepărtează din plagă eventualele secreţii – folosind la fiecare ştergere câte o compresă uscată.
o Se inspectează plaga. Se controlează eventualele tuburi de dren.
o Se toarnă în plagă apă oxigenată – cu rol dezinfectant, hemostatic şi de îndepărtare a secreţiilor – prin
efervescenţa produsă.
o Ştergerea se face spre periferie schimbând la fiecare ştergere tamponul.
o Se şterg marginile plăgii uscat. Se dezinfectează tegumentele din jurul plăgii.
~ Al treilea timp – acoperirea plăgii:
o Se acoperă plaga cu compresă de tifon umedă (care să depăşească marginile plăgii), peste care se aşează un strat
subţire de vată.
o Se fixează pansamentul pe tegumentul din jur cu galifix, cu faşă etc.
→ Observaţii:
~ În plăgile mari, tăiate, buzele plăgii se pot sutura sau se pot prinde cu agrafe chirurgicale Michel.
~ Materialul moale folosit la pansament se arde. Instrumentarul metalic se sterilizează la etuvă.
~ Se interzice apăsarea, stoarcerea sau masajul plăgii sau regiunilor învecinate – pentru a nu disemina infecţia.
~ Nu se introduc instrumentele folosite la toaleta plăgii în casoletă sau flaconul cu soluţii dezinfectante. Se foloseşte
pensa de servit.
~ Se administrează sedative înaintea unor pansamente dureroase.
ÎNGRIJIREA PLĂGII RECENTE:
~ Plăgile sângerânde necesită măsuri de hemostază – prin garou, forceps, compresiune digitală, hemostază definitivă.
~ Intervenţia chirurgicală se face sub anestezie loco-regională sau generală.
~ Se curăţă tegumentele din jurul plăgii cu apă, săpun, soluţii dezinfectante – eventuală se înlătură pilozitatea şi se
iodează câmpul operator.
~ Se explorează plaga prin incizie plan cu plan cu bisturiul (nu cu pensa sau stilet), îndepărtând ţesuturile necrozate sau
contaminate.
~ Se asigură hemostaza chirurgicală.
~ Se îndepărtează corpii străini.
~ Se suturează plaga plan cu plan şi se exteriorizează drenul prin plagă sau prin contraincizie.
~ Se aplică pansament local.
~ Se face profilaxia tetanosului cu ATPA.
~ Se supraveghează 5 zile curba temperaturii, aspectul pansamentului, după care se îndepărtează firele de sutură. Se
obţine cicatrizare primitivă.
~ Se instituie antibioterapie la plăgile strivite, profunde sau contaminate.
PRIMUL AJUTOR ÎN ANGINA PECTORALĂ
→ Definiţie:
~ Angina pectorală este o suferinţă miocardică determinată de un dezechilibru între necesitatea oxigenării inimii şi
aportul coronarian.
→ Manifestări:
o Durere – crize dureroase paroxistice, localizate de cele mai multe ori înapoia sternului cu iradiere în cazurile
tipice în umărul stâng, braţul şi antebraţul stâng, până la ultimele 2 degete.
→ Criza apare după efort, emoţii, mese copioase etc.
→ Criza durează minim 2-3 minute, maxim 10 minute.
→ Durata peste 30 minute → infarct de miocard.
→ Durerea dispare spontan sau la administrarea de Nitroglicerină (sublingual).
o Anxietate.
o Senzaţia morţii iminente.
→ Tratamentul crizei dureroase:
~ Sedarea durerii – nitroglicerină sublingual sau pulverizată pe regiunea precordială.
~ Comprese calde pe regiunea precordială.
~ Introducerea mâinilor şi antebraţelor în apă caldă.
→ Tratamentul între crize:
~ Evitarea factorilor declanşatori cunoscuţi: efort fizic, frig, mese copioase, emoţii.
~ Suprimarea tutunului şi cafelei.
~ Sedative ale sistemului nervos.
~ Asigurarea somnului de noapte – barbiturice, bromuri, Rezerpină, clorpromazină.
~ Cură de slăbire pentru bolnavii obezi – reducerea grăsimilor din alimentaţie la 60-70 g pe zi.
~ Vasodilatatoare – Miofilin, papaverină, nitroglicerină.
PRIMUL AJUTOR ÎN DEGERĂTURI:
→ Definiţie:
~ Degerătura şi îngheţarea generalizată = tulburări locale şi generale ale organismului prin acţiunea frigului, local sau
general. Degerătura este o suferinţă a întregului organism.
→ Cauze favorizante:
~ Umezeală, vând, îmbrăcăminte strâmtă, anemie, tulburări circulatorii.
→ Cauze determinante:
~ Acţiunea îndelungată a frigului, expunere prelungită la frig.
~ Cele mai expuse regiuni → picioare, mâini, nas, urechi.
→ Clasificare:
~ Gradul I – paloare, tegumente reci, senzaţie de furnicături, durere, somnolenţă, agitaţie, apatie, delir, eritem, edem,
hipotensiune, bradicardie. Evoluţie în 7-10 zile spre vindecare spontană cu descuamare.
~ Gradul II – după 24-36 de ore – flictene cu conţinut clar sau sanguinolent, edem. După 10-12 zile se detaşează
flictena şi rămâne escara superficială → se vindecă fără cicatrice în câteva săptămâni.
~ Gradul III – necroză interesând toată grosimea tegumentului, cu aspect negru, uscat, care se detaşează după 2-3
săptămâni, lăsând o ulceraţie ce se epitelizează în 2-3 luni.
~ Gradul IV – gangrena uscată – uneori chiar până la os.
→ Primul ajutor:
~ Adăpostirea la temperatură de 5-100C şi identificarea gradului degerăturii.
~ Se încălzeşte regiunea: prin contact direct cu căldura corpului (gradul I).
~ Se dezbracă, se descalţă victima, se face dezgheţarea rapidă - gradul II,III,IV.
~ Se scufundă extremităţile degerate în apă la 40-420C, timp de 15-20 minute.
~ Se aplică pansament steril.
→ Îngheţarea generalizată:
~ Organismul se împarte din punct de vedere termic în două compartimente:
o Compartiment central → organele toracice, abdominale sistemul nervos central.
o Compartiment periferic → tegumentul, masa musculară, oasele
~ Scăderea temperaturii centrale spre 280C produce modificări sistemice care evoluează în trei faze succesive:
o Fază de reacţie sau excitaţie hipotermică.
→ Tremurături, tahicardie, tahipnee, tensiune arterială crescută.
→ Temperatura periferică scade cu cca. 100C faţă de cea centrală.
o Fază de hipotermie paralitică.
→ Temperatura centrală scade sub 350C.
→ Astenie musculară, hiporeactivitate, somnolenţă, bradicardie, bradipnee.
→ Mobilizarea victimei poate produce moartea rapidă prin mobilizarea sângelui periferic care determină
scăderea temperaturii în compartimentul central.
o Fază de comă hipotermică – ce se termină prin deces.
→ Somnolenţă, apatie, comă.
→ Temperatura centrală scade sub 30-280C.
~ Moartea albă – se produce prin fibrilaţie ventriculară şi stop cardiac.
→ Primul ajutor în îngheţarea generalizată:
~ Se opreşte pierderea de căldură.
~ Se administrează ceai fierbinte, în prize dese.
~ Se instituie resuscitarea cardio-respiratorie (HELP-ME) dacă s-a instalat stopul cardio-respirator.
~ Se transportă cât mai urgent la spital – cu mobilizări minime.
→ Tratamentul în spital:
~ Combaterea durerii.
~ Reîncălzirea în apă la 40-420C.
~ Prevenirea infecţiei prin administrarea de antibiotice.
~ Profilaxia antitetanică.
~ Reechilibrare hidroelectrolitică şi volemică.
~ Pansament steril pe plaga degerată.
→ Observaţii:
~ Se atenţionează pacientul asupra tratamentului îndelungat.
~ Se interzice mobilizarea sau masarea regiunilor degerate pe timpul transportului.
~Nu se administrează substanţe vasodilatatoare, anticoagulante sau alcool.
~Nu se fac frecţii. Nu se fac frecţii cu zăpadă.
~Reîncălzirea se face progresiv.
~Nu se aplică pomezi.
BANDAJAREA
→ Definiţie:
~ Este o metodă de fixare a pansamentului cu ajutorul unei feşe din tifon, de lungimi şi lăţimi diferite, în funcţie de
mărimea şi caracterul plăgii sau regiunii afectate.
→ Reguli pentru o înfăşare corectă:
~ Faşa se ţine în mâna dreaptă, capătul liber în mâna stângă.
~ Faşa se conduce de la stânga la dreapta.
~ Turele de faşă nu trebuie să facă cute.
~ Faşa trebuie să permită circulaţia sângelui – să nu fie prea strânsă, dar nici prea largă.
~ Conducerea feşei se face pe sensul circulaţiei venoase (de întoarcere).
~ Se evită mişcările inutile ce pot produce dureri.
~ Fixarea prin nod nu trebuie să jeneze.
~ Se începe şi se termină cu ture de fixare.
→ Caracterele unui bun bandaj:
~ Să fie elastic, suficient de strâns.
~ Să fixeze pansamentul.
~ Să imobilizeze segmentul.
~ Să asigure cicatrizarea.
~ Să fie executat blând.
~ Să fie estetic.
→ Realizarea turelor de fixare:
~ Se aplică oblic, sub pansament, cca. 20 cm faşă.
~ Se intersectează cu o tură circulară.
~ Se răsfrânge colţul feşii şi se suprapune încă o tură circulară.
→ Modalităţi de conducere a feşei:
~ Faşă circulară → turele se suprapun (gât, torace, articulaţia pumnului).
~ Faşă în spirală → turele şerpuiesc, acoperind cu o treime turele precedente (gambă, antebraţ).
~ Faşă în forma cifrei 8 → se începe cu ture de fixare, se trece oblic peste articulaţie şi se conduc deasupra articulaţiei
alte ture circulare, se revine oblic sub articulaţie intersectând prima diagonală; se încheie cu ture de fixare (cot, picior,
mână).
~ Faşa în spic de grâu → se fac turele de fixare deasupra articulaţiei, faşa se conduce în 8, fiecare tură acoperind cu 1/3
sau 2/3 tura dinainte. Se termină cu ture de fixare (degete, regiunea inghinală, scapulo-humerală etc.).
~ Faşa în evantai → se fac turele de fixare deasupra articulaţiei, iar turele următoare se conduc din ce în ce mai puţin
oblic ajungând circular la mijlocul articulaţiei, după care se desfăşoară în sens invers, oblic (cot, genunchi etc.).
→ Bandajarea pe regiuni:
~ Capul → capelina.
~ Ochii → monocular sau binocular – prin ture succesive oblice şi orizontale.
~ Nasul → praştie.
~ Bărbia şi buzele → căpăstru.
~ Bandajarea gâtului → circular.
~ Ceafa → circular.
~ Abdomenul → circular cu feşe late.
~ Sânii → bandaj în spică.
~ Membrul superior → umărul şi axila în 8, braţul şi antebraţul în spirală, cotul în evantai, palma în 8, degetele în spic.
~ Membrul inferior → coapsa şi bazinul cu spică simplă sau dublă, genunchiul în evantai sau 8, glezna în 8.
→ Alte mijloace de fixare a pansamentului:
~ Basmaua → dreptunghiulară, triunghiulară, în patru colţuri.
~ Eşarfa.
~ Bandajul în T (perineu).
~ Ţesături tubulare elastice.
~ Materiale adezive – Galifix.
PRIMUL AJUTOR ÎN ÎNŢEPĂTURI DE INSECTE, MUŞCĂTURI DE ANIMALE
→ Muşcături şi înţepături:
~ Zgârieturi de pisică → boala ghearelor de pisică – infecţie ganglionară.
~ Înţepături de insecte → albine, viespi, bondari etc.
~ Muşcături de păianjen.
~ Muşcături de şarpe.
~ Muşcături de animale → câini, pisici, lilieci, veveriţe, vulpi, şobolani etc.
→ Muşcături de animale → măsuri de urgenţă:
~ Se spală plaga cu apă şi săpun sub jet de apă 5 minute.
~ Se aplică bandaj steril sau pânză curată.
~ Transport urgent la spital.
~ Profilaxie antirabică.
→ Înţepături de insecte:
~ Manifestări:
o Reacţie locală – edem, eritem.
o Durere.
o Prurit.
o Arsură.
o Şoc anafilactic.
~ Măsuri de urgenţă:
o Se îndepărtează cu grijă acul fără a stoarce punga cu venin.
o Se spală zona cu apă şi săpun.
o Se aplică comprese reci, gheaţă.
o Se administrează un antihistaminic – Feniramin, Tavegyl, Romergan etc.
~ Reacţia alergică la înţepături de insecte:
o Edem masiv şi rapid.
o Erupţie urticariană.
o Tuse cu şuierături.
o Prurit intens.
o Dificultate în respiraţie.
o Crampe gastrice.
o Spaimă.
o Colaps.
o Stare de inconştienţă.
~ Tratament de urgenţă:
o Menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii – eventual traheostomie de urgenţă.
o Aplicare de garou în cazul localizării înţepăturii la membre – se aplică lejer, la 5-10 cm mai sus de înţepătură.
o Comprese reci, cu gheaţă.
o Transport urgent la spital.Poziţie declivă.
→ Muşcătura de păianjen:
~ Manifestări:
o Roşeaţă, edem şi durere vie la locul muşcăturii.
o Transpiraţii.
o Greaţă, posibil vomă.
o Crampe abdominale, crampe musculare.
o Senzaţie de constricţie toracică şi dificultate în respiraţie.
~ Măsuri de urgenţă:
o Se menţin permeabile căile respiratorii.
o Se aplică măsuri de resuscitate cardio-respiratorie.
o Aplicare de gheaţă local.
o Transport urgent la spital în poziţie declivă.
→ Muşcătura de şarpe veninos:
~ Manifestări:
o Durere intensă, edem rapid.
o Decolorarea pielii în jurul muşcăturii.
o Vedere în ceaţă, greaţă, vărsături.
o Stare de slăbiciune, convulsii.
o Şoc, dificultate în respiraţie.
~ Măsuri de urgenţă:
o Se menţin căile respiratorii permeabile.
o Se linişteşte victima.
o Se aplică garou constrictiv dacă muşcătura este localizată la nivelul mâinii sau piciorului.
o Imobilizarea segmentului afectat.
o Incizie la locul muşcături 3-6 mm adâncime, dar nu mai mult de 12 mm lungime.
o După incizie se face sucţiunea veninului (nu trece bariera mucoasei digestive) cu gura sau cu o pompă, timp de
30 minute, după care se clăteşte gura.
o Nu se aplică comprese reci sau gheaţă.
o Se acoperă rana steril.
o Se transportă urgent la spital.
o Se injectează ser antiviperin.
o Se aplică tratamentul şocului.
MĂSURI DE PROFILAXIE A BOLILOR INFECŢIOASE
→ Profilaxia cuprinde măsurile necesare prevenirii apariţiei şi extinderii bolilor infecţioase.
→ Măsuri faţă de izvorul de infecţie:
~ Se aplică → bolnavilor, suspecţilor, contacţilor, purtătorilor.
~ Se execută:
o Depistarea precoce a sursei de infecţie.
o Declararea – raportarea:
− Nominală şi imediată → bolile din grupa A.
− Numeric şi periodic → bolile din grupa B.
o Izolarea şi tratarea bolii:
− În spital – grupa A.
− La domiciliu – grupa B.
o Dezinfecţia, deparazitarea, deratizarea.
o Izolarea suspecţilor şi a contacţilor la domiciliu.
o Vaccinare.
o Imunoglobuline specifice.
o Omorârea şi incinerarea animalelor bolnave.
→ Măsuri faţă de calea de transmitere:
~ Au scopul de a opri trecerea germenilor patogeni la om prin distrugerea agentului vector, combaterea animalelor
vagabonde şi sălbatice.
~ Se limitează epidemiile prin respectarea măsurilor de profilaxie.
~ Se instituie carantina.
~ Se aplică dezinfecţie terminală în focar.
~ Se asigură igiena apei şi a alimentelor.
→ Măsuri faţă de masa receptoare:
~ Profilaxia specifică:
o Imunizare activă cu vaccinuri şi anatoxine.
o Imunizare pasivă cu seruri – seroprofilaxia.
o Chimioprofilaxia – utilizează antibiotice şi chimioterapice.
~ Profilaxie nespecifică:
o Respectarea normelor de igienă.
o Alimentaţie adecvată.
o Gimnastică – exerciţiu fizic zilnic.
o Activităţi în aer liber.
o Antrenamente progresive.
o Educaţie sanitară şi creşterea nivelului cultural medical.
PROFILAXIA INFECŢIILOR STREPTOCOCICE – RAA, PIELONEFRITE
→ Măsuri faţă de izvorul de infecţie:
~ Depistarea precoce a bolnavilor, suspecţilor, purtătorilor.
~ Declararea nominală, imediată a bolnavilor.
~ Izolare obligatorie 7 zile în spital.
~ Tratament cu Penicilină (Eritromicină pentru alergici).
~ Contacţii şi purtătorii se tratează tot cu penicilină.
~ Suspecţii sunt izolaţi 7 zile → se face exsudat faringian.
→ Măsuri faţă de calea de transmitere:
~ Dezinfecţie zilnică.
~ Formolizarea camerei la externare.
→ Măsuri faţă de masa receptoare:
~ Evitarea aglomeraţiilor.
~ Evitarea contactului cu persoane contaminate.
~ Antibioprofilaxie 3-6 zile → contacţilor din colectivităţi închise – familie, creşe, cămine şcoli.
→ Profilaxia bolilor poststreptococice:
~ Se face mai ales pentru RAA şi glomerulonefrita difuză.
~ Se depistează infecţiile streptococice în colectivităţi (mai ales de copii)→ prin exsudat faringian.
~ Tratarea corectă a infecţiilor streptococice cu Penicilină, cel puţin 6 zile, urmată de Moldamin în a 7-a zi.
~ Control clinic şi de laborator, timp de cel puţin 3 săptămâni a persoanelor care au avut scarlatină sau alte infecţii
streptococice.
~ Persoanele predispuse bolilor poststreptococice vor fi controlate ani de zile.
~ Administrare profilactică de Penicilină periodic (1200000 u la 2-4 săptămâni, timp de mai multe luni).
~ Eliminarea chirurgicală a focarelor infecţioase – amigdalite, granuloame dentare, sinuzite etc.
~ Dispensarizarea persoanelor predispuse la reumatism.
~ Educaţie sanitară în şcoli în colaborare cu specialişti medicali, părinţi, educatori.
INFECŢII NOSOCOMIALE – DEFINIŢIE, CAUZE, PROFILAXIE.
→ Definiţie:
~ Sunt infecţii apărute în interiorul spitalului în cursul spitalizării şi care nu au legătură cu afecţiunea pentru care
bolnavul s-a internat.
~ Se mai numesc → infecţii intraspitaliceşti, suprainfecţii de spital, infecţii iatrogene, infecţii încrucişate etc.
→ Importanţa lor:
o Măresc timpul de spitalizare.
o Măresc morbiditatea şi mortalitatea.
o Măresc cheltuielile de spitalizare.
→ Modalităţi de producere:
~ Tehnici parenterale neatente.
~ Nerespectarea normelor de asepsie şi antisepsie.
~ Producerea de flegmoane.
~ Nerespectarea regulilor de recoltare şi transfuzare a sângelui.
~ Nerespectarea normelor de profilaxie a bolilor infecţioase.
→ Cauze:
~ Stafilococi patogeni – rezistenţi la antibiotice şi chimioterapice.
~ Streptococi hemolitici – ce provoacă epidemii.
~ Bacili tuberculoşi.
~ Bacili gramnegativi – piocianic, coli, Proteus, Klebsiella.
~ Virusuri respiratorii (gripale, paragripale etc.).
~ Enterovirusuri (poliomielitice).
~ Virusuri hepatice.
~ HIV.
~ Ciuperci – mai ales Candida.
→ Sursa de infecţie:
~ Purtători sănătoşi.
~ Bolnavi greşit diagnosticaţi.
~ Bolnavi nedisciplinaţi.
~ Instrumente nesterile.
~ Bolnavi contagioşi.
→ Modul de transmitere:
~ Prin contact direct – aglomeraţie, curenţi de aer.
~ Indirect – prin lenjerie, veselă, instrumentar, aparatură medicală etc.
→ Cauze:
~ Saloane mari, aglomerate.
~ Circuite funcţionale defectuoase.
~ Organizare interioară necorespunzătoare.
~ Vârste extreme.
~ Scăderea rezistenţei organismului.
~ Abuz de antibiotice.
~ Spitalizare prelungită.
~ Lipsă de responsabilitate profesională.
→ Profilaxia infecţiilor intraspitaliceşti:
~ Măsuri faţă de izvorul de infecţie:
o Depistarea purtătorilor de germeni.
o Controlul periodic al personalului de îngrijire.
o Anamneză amănunţită.
o Spitalizare izolată.
o Limitarea sau interzicerea vizitatorilor.
o Purtarea echipamentul de protecţie, mănuşi, mască, al doilea halat.
o Sterilizarea purtătorilor cu antibiotice.
→ Măsuri faţă de calea de transmitere:
~ Codiţii de spitalizare adecvată.
~ Evitarea aglomeraţiilor.
~ Respectarea circuitelor septice şi aseptice.
~ Respectarea normelor de asepsie şi antisepsie.
~ Sterilizarea centralizată.
~ Spălarea şi dezinfecţie corectă, periodică.
~ Igiena mediului – curăţenie, aerisire, aspirarea prafului, formolizarea periodică.
→ Protecţia bolnavilor:
~ Izolare în camere individuale.
~ Evitarea spitalizării prelungite.
~ Educaţie sanitară continuă.
~ Tratarea contacţilor cu gamaglobuline sau antibiotice.
→ Măsuri generale şi organizatorice:
~ Descoperirea, înregistrarea ş combaterea infecţiilor nosocomiale.
~ Controlul măsurilor preventive aplicate.
~ Investigaţii bacteriologice periodice.
~ Educaţia permanentă şi disciplinarea bolnavilor.
MĂSURI DE PROFILAXIE - SIDA
→ Definiţie:
~ SIDA → sindrom de imunodeficienţă dobândită – este o boală infecţioasă complexă, cu multiple manifestări ce ţin de
etiologia virală şi de deprimarea imunităţii pe care o antrenează, cu apariţia unor infecţii oportuniste polietiologice şi
boli neoplazice.
→ Instrucţiuni → Ministerul Sănătăţii:
~ Depistarea surselor de infecţie prin testare serologică.
~ Testarea persoanelor cu risc – politransfuzaţi, homosexuali, bolnavi cu diverse boli venerice, prostituate etc.
~ Testări pe grupe populaţionale – gravide.
→ Măsuri faţă de calea de transmitere:
~ Îndepărtarea donatorilor infectaţi.
~ Sterilizarea instrumentarului medical.
~ Dezinfecţie riguroasă.
~ Controlul gravidelor.
~ Schimbarea concepţiei de igienizare a instituţiilor pediatrice.
~ Schimbarea comportamentului sexual.
~ Sex protejat.
→ Măsuri generale şi organizatorice:
~ Protecţia personalului medical.
~ Evitarea contactului cu produsele bolnavului.
~ Purtarea mănuşilor de protecţie în executarea tehnicilor invazive.
~ Educaţia permanentă şi disciplinarea bolnavilor.
~ Anchetă epidemiologică în focar şi păstrarea în evidenţă a persoanelor seropozitive.
MĂSURI DE PROFILAXIE A TUBERCULOZEI
→ Definiţie:
~ Tuberculoza este o infecţie produsă de Mycobacterium tuberculosis, cu manifestări foarte variate, mai frecvent
pulmonare.
→ Profilaxia tbc:
~ Presupune măsuri generale ca:
~ Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
~ Creşterea nivelului de cultură sanitară a populaţiei.
~ Depistarea biologică prin IDR la tuberculină.
~ Microradiofotografie – la grupe de risc (copii, tineri).
~ Eliminarea tbc la animale de lapte.
~ Controlul baciloscopic al sputei.
~ Chimioprofilaxie cu HIN la persoanele cu risc crescut.
~ Vaccinare şi revaccinare intradermică BCG → la persoanele cu IDR la tuberculină negativ.
~ Izolarea bolnavilor cu tuberculoză activă în spital.
~ Declararea nominală pe fişă.
~ Dezinfecţie sistematică.
~ Tratarea profilactică a contacţilor tbc.
~ Protecţia personalului medical din unităţile de tuberculoză.
~ Dispensarizarea strictă a bolnavului cu tbc externat.
~ Tratament ambulator strict supravegheat.
PROTECŢIA MUNCII ÎN SECŢIILE DE BOLI INFECTO-CONTAGIOASE
→ Respectarea regulilor de igienă corporală are ca scop profilaxia îmbolnăvirilor personalului medical, precum şi prevenirea
transmiterii infecţiei.
→ Asigurarea igienei corporale şi purtarea echipamentului de protecţie:
~ Asistenta intră în filtru pentru personal, dezbracă hainele de stradă → le pune în vestiar special destinat.
~ Face baie / duş şi îmbracă echipament de spital.
~ Verifică ţinuta vestimentară şi intră în secţie.
→ Respectarea circuitelor funcţionale şi a normelor de protecţie a muncii:
~ Respectă toate circuitele funcţionale.
~ Respectă regulile de spălare şi dezinfecţie a mâinilor:
~ La intrarea şi la ieşirea din:
▪ Serviciu., salon.
~ Înainte şi după:
▪ Examinarea fiecărui bolnav.
▪ Aplicarea unui tratament parenteral.
▪ Schimbarea pansamentului.
▪ Efectuarea clismei.
▪ Efectuarea investigaţiilor şi procedurilor invazive.
▪ Folosirea batistei, toaletei. Aranjarea părului
▪ Prepararea şi distribuţia alimentelor şi medicamentelor.
~ După:
▪ Scoaterea mănuşilor de protecţie, a măştii de tifon.
▪ Activităţi administrative şi gorpodăreşti.
→ Prevenirea transmiterii infecţiilor de la o secţie la alta:
~ Se îmbracă un al doilea halat la intrarea într-o altă secţie.
~ La ieşire dezbracă halatul.
~ Efectuează controale periodice – regulate pentru evaluarea stării de sănătate.
~ Se fac imunizări specifice şi nespecifice.
~ Se respectă regimul de muncă şi de odihnă.
~ Se schimbă echipamentul de protecţie ori de câte ori este nevoie.
→ Dezbrăcarea corectă a echipamentului de protecţie:
~ Împachetarea halatului de protecţie de face cu faţa externă spre interior, având grijă să nu se atingă suprafeţele
exterioare de cele interioare – considerate necontaminate.
~ La ieşirea din serviciu parcurge în sens invers drumul prin filtru.
PROFILAXIA RAHITISMULUI
→ Definiţie:
~ Rahitismul este o boală metabolică generală determinată de lipsa vitaminei D, pe fondul unor condiţii deficitare de
alimentaţie, de mediu sau a unor particularităţi constituţionale.
→ Profilaxia prenatală:
~ Se aplică gravidelor – în ultimele 3 luni de sarcină.
~ Alimentaţie bogată în legume şi fructe proaspete.
~ Plimbări în aer curat şi soare.
~ Un procedeu de excepţie la care se recurge foarte rar - în ultimele 3 luni de sarcină, gravida va primi zilnic câte 2-3
picături de vitamină D2 (2000-3000 UI) sau pe cale orală 2-3 doze de 400.000 UI – la interval de 1 lună. Concomitent
se dau 2-3 g de calciu / zi timp de 10 zile pe lună.
→ Profilaxie postnatală:
~ Se aplică tuturor sugarilor.
~ Este obligatorie sugarilor predispuşi – prematuri, gemeni, cei născuţi iarna sau toamna, sugari alimentaţi artificial sau
mixt înainte de vârsta de 3 luni.
~ Măsuri de profilaxie adresate sugarilor:
o Alimentaţie → naturală în primele trei luni.
o În alimentaţia mixtă sau artificială → se recomandă un preparat de lapte acidulat.
o Diversificarea alimentaţiei după vârsta de 4 luni.
o La 2-3 luni se recomandă introducerea sucului de fructe sau legume.
o Se va evita excesul de făinoase şi zaharuri.
o Condiţii igienice de creştere şi dezvoltare.
o Măsuri de călire a organismului – băi de aer şi lumină, băi de soare, masaj, exerciţii fizice etc.
→ Vitaminoprofilaxie – cu vitamina D2:
~ Se administrează vitamina D2 sau D3 intramuscular în doze de 200.000 UI în primele două săptămâni de viaţă.
~ Se repetă administrarea la 2, 4, 6, 9, 12 luni.
~ În perioada profilaxiei se administrează Ca 0,5 g / an de vârstă, timp de 15 zile pentru fiecare doză de vitamină.
~ Nu se face tratament cu vitamină D înaintea curei heliomarine.
~ Tratamentul oral este contraindicat în tulburări acute şi cronice de digestie.
~ Forma uleioasă de vitamină D se absoarbe mai bine administrată cu lapte.
INTERVENŢIILE ASISTENTEI LA UN BOLNAV CU SURPLUS ALIMENTAR
→ Definiţie:
~ Surplus = un consum alimentar exagerat cantitativ cât şi calitativ.
→ Mecanism de producere a obezităţii:
~ La producerea obezităţii participă doi factori:
 Exogen - abuzul alimentar.
 Endogen, genetic - o predispoziţie constituţională.
 La aceşti doi factori se mai adaugă: sedentarism, stres, anxietatea, tulburările psihice.
~ În afara excesului ponderal de diverse grade, în cursul obezităţii apar frecvent complicaţii: respiratorii, cardio-
vasculare, metabolice (ateroscleroză, diabet zaharat), digestive (litiază biliară, colecistită).
→ Manifestări:
~ Bulimia = senzaţia de foame exagerată, patologică, persistând deseori chiar după ingestia masivă de alimente.
~ Polifagia = ingestia exagerată de alimente.
~ Creşterea indicelui ponderal (cu 15-20%).
~ Greaţă. Vărsături. Pirozis.
~ Mărirea numărului de mese şi a cantităţii de alimente consumate.
→ Intervenţiile acordate pacienţilor cu alimentaţie exagerată
→ Stabilirea unui echilibru între: greutatea corporală, vârstă, sex:
~ Reducerea aportului de alimente printr-un regim hipocaloric.
~ Respectarea strictă a orarului meselor principale.
~ Interzicerea consumului de alcool şi diminuarea celui de sare; urmărirea periodica a greutăţii corporale.
→ Susţinerea unei activităţi fizice dinamice:
~ Stabilirea unui program de exerciţii fizice în funcţie de starea generala, greutate, vârsta, sex.
~ Aplicarea unor tehnici de relaxare.
→ Observaţii:
~ Intervalele dintre mese trebuie stabilite în funcţie de starea bolnavului.
~ Micul dejun se serveşte cât mai devreme.
~ Ultima masa se administrează cu doua ore înainte de culcare.
~ Bolnavul cu suferinţa gastro-duodenală va fi alimentat la intervale scurte (din oră în oră, noaptea 1-2 mese).
~ Orarul meselor face parte din programul secţiei şi va fi aplicat tuturor bolnavilor consemnaţi în foaia de observaţie.
~ Toate mesele vor fi servite înaintea aplicării tratamentului (în anumite cazuri, tratamentul se administrează pe
nemâncate).
~ Orele de după masa de prânz sunt rezervate odihnei.
~ Investigaţiile medicale se fac înaintea meselor.
~ Saloanele vor fi aerisite si se vor îndepărta toţi factorii dezagreabili.
~ Bolnavii cu aspect neplăcut (cei care varsă) vor fi izolaţi de ceilalţi bolnavi.

→ Îngrijiri generale:
~ Se supraveghează funcţiile vitale.
~ Se completează în foaia de observaţie valorile de tensiune, temperatură, puls, respiraţie.
~ Se asigură condiţiile de mediu şi de igienă.
~ Pacientul să aibă greutatea corporală în funcţie de înălţime, sex, vârstă:
▪ Asistenta explorează gusturile pacientului la diferite categorii de alimente.
▪ Învaţă pacientul valoarea energetică a alimentelor şi necesarul în funcţie de activitatea fizică şi de vârstă.
▪ Alcătuieşte un regim alimentar hipocaloric.
▪ Urmăreşte pacientul să consume numai alimentele cuprinse în regim.
▪ Urmăreşte orarul şi distribuţia meselor.
▪ Urmăreşte periodic greutatea corporală.
~ Pacientul să desfăşoare activitate fizică crescută:
▪ Pacientul să conştientizeze importanţa activităţilor fizice moderate.
▪ Se stabileşte împreună cu pacientul un program de activitate fizică în funcţie de gusturi şi capacităţi.
~ Pacientul să fie echilibrat psihic:
▪ Asistenta medicală permite exprimarea emoţiilor, a sentimentelor pacientului.
▪ Îl învaţă metode de relaxare.
▪ La nevoie, administrează medicaţie sedativă.
INTERVENŢIILE ASISTENTEI LA UN BOLNAV CU DEFICIT ALIMENTAR
→ Definiţie:
~ Deficit = un aport insuficient cantitativ şi calitativ de elemente nutritive, care afectează starea nutriţională a
individului → tulburări la nivelul funcţionării aparatelor şi sistemelor organismului (denutriţie).
→ Cauzele alimentaţiei deficitare sunt:
~ Reducerea ingestiei din: stări infecţioase, alcoolism, tabagism, anorexie toxică, afecţiuni gastro-intestinale şi hepatice,
stări de anxietate.
~ Creşterea nevoilor nutritive din: febră, activitate fizică crescută, hipertiroidie, sarcină.
~ Creşterea pierderilor de elemente nutritive pe diferite căi: diaree, vărsături, arsuri, supuraţii cronice, pierderi urinare
(albuminurie, glicozurie).
~ Obiceiuri proaste în legătură cu alimentaţia: consumarea numai unui singur fel de mâncare, nerespectarea orarului
meselor, un mediu ambiant dezordonat, necorespunzător.
→ Manifestări :
~ Anorexia.
~ Disfagia.
~ Greaţa.
~ Vărsături.
~ Regurgitaţii.
~ Pirozis.
→ Intervenţiile acordate pacienţilor cu alimentaţie exagerată
~ Pentru obţinerea unei stări de bine a bolnavului, fără greaţă şi vărsături, asistenta va urmări:
o Poziţionarea pacientului în semişezând, şezând sau decubit dorsal cu capul într-o parte.
o Oprirea sau reducerea aportului de lichide şi alimente.
o Sprijinirea şi ajutarea bolnavului în timpul vărsăturilor.
o Protejarea lenjeriei de pat şi a persoanei suferinde cu muşama sau aleza.
o Aplicarea tratamentului antiemetic prescris de medic; reducerea conţinutului gastric (care prin
stimularea secreţiei gastrice întreţine vărsăturile) prin aspiraţie continuă pe sondă nazo-gastrică.
~ Pentru reechilibrarea hidro-electrolitică a bolnavului, asistenta medicală urmăreşte:
o Alimentarea parenterală prin perfuzii cu: glucoza (5%; 10%; 20%); hidrolizate de proteine şi amestec de
aminoacizi; vitamine; electroliţi la prescripţia medicului;
o Calcularea numărului de calorii în funcţie de starea patologică;
o Realizarea bilanţului lichidelor ingerate şi eliminate;
o După încetarea vărsăturilor, rehidratarea pacientului cu mici cantităţi de lichide reci, administrate per os
cu linguriţa.
~ Pentru reechilibrarea nutriţională a bolnavului, asistenta medicală urmăreşte:
o Conştientizarea persoanei afectate cu privire la regimul alimentar pe care trebuie să-l urmeze.
o Administrarea meselor la ore regulate şi într-un mediu ambiant corespunzător.
o Respectarea strictă a dietei prescrise.
~ Orarul şi repartizarea meselor:
o Intervalele trebuie stabilite în funcţie de starea bolnavului.
o Micul dejun se serveşte cât mai devreme.
o Ultima masa se administrează cu doua ore înainte de culcare.
o Bolnavul cu suferinţa gastro-duodenală va fi alimentat la intervale scurte (din oră în oră, noaptea 1-2
mese).
o Orarul face parte din programul secţiei şi va fi aplicat tuturor bolnavilor consemnaţi în foaia de
observaţie.
~ Pregătirea servirii meselor:
o Toate mesele vor fi servite înaintea aplicării tratamentului (în anumite cazuri, tratamentul se
administrează pe nemâncate).
o Orele de după masa de prânz sunt rezervate odihnei.
o Investigaţiile medicale se fac înaintea meselor.
o Saloanele vor fi aerisite si se vor îndepărta toţi factorii dezagreabili.
o Bolnavii cu aspect neplăcut (cei care varsă) vor fi izolaţi de ceilalţi bolnavi.
→ Îngrijiri generale:
~ Se supraveghează funcţiile vitale. Se completează în foaia de observaţie valorile de tensiune, temperatură, puls,
respiraţie.
~ Se asigură condiţiile de mediu şi de igienă.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU ASTM BRONŞIC
→ Obiectivele terapiei:
~ Menţinerea funcţiei pulmonare la nivel normal.
~ Prevenirea obstrucţiei ireversibile a căilor aeriene.
~ Ameliorarea manifestărilor acute şi prevenirea exacerbărilor.
→ Tratament profilactic:
~ Combaterea fumatului.
~ Evitarea atmosferei poluate, inclusiv expunerea la noxe respiratorii.
~ Evitarea aglomeraţiilor în timpul epidemiilor.
~ Chimioprofilaxia recidivelor bronşice – cu Tetraciclină 1 g pe zi, mai rar Penicilină V, Eritromicină, Ampicilina,
Biseptol. Tratament cu aerosoli – 2-4 inhalaţii pe şedinţă, fără a abuza.
→ Tratament curativ:
~ Beta adrenergice – 1-2 pufuri. Salbutamol, Terbutalină, Fenoterol (Berotec).
~ Anticolinergicele – Atrovent (Bromura de ipotropium) – aerosol dozat. Atrovent + Berotec sau Salbutamol.
~ Derivaţi de Xantină – Miofilin. Teofilina. Aminofilină.
~ Alte metode şi droguri folosite în tratarea bolilor cronice respiratorii: Prostaglandina, bronhodilatatoare,
Fentalamina. Cromoglicatul de sodiu – Intal, Lomudal. Zaditen (Ketotifen) – are efect preventiv administrat sub
formă de gelule, oral, 1 mg dimineaţa şi seara.
~ Dezobstruarea bronşică. Ventilaţie mecanică.Fluidificarea secreţiilor bronşice – prin hidratare. Drenajul postural.
~ Kineziterapia – cultură fizică terapeutică, gimnastică respiratorie.
~ Cura balneară – Govora, Slănic. Climatoterapia – la munte sau la mare.
~ Prednison 1 tb pe zi – 30 mg Prednison doza de atac, apoi 5 mg pe zi
~ Tratament antiinfecţios: Se preferă Oxacilina, tetraciclina, Cloxacilina.
~ Se administrează expectorante şi mucolitice (Bisolvon, Mucosolvin).
~ Oxigen – în crizele cu polipnee.
→ Crize rare şi de intensitate redusă: Miofilin i.v. 1-2 fiole pe zi. Alupent. Berotec. Bronhodilatin – pulverizaţii.
→ Astmul cu dispnee paroxistică: Miofilin i.v. – combate dispneea, dar nu previne crizele. Desensibilizarea obligatorie.
Cromoglicatul de calciu. Vaccinare. Sedative minore. Corticoterapie de lungă durată.
→ Astm cu dispnee continuă: Corticoterapie. Antibiotice. Vaccinare. Sedative.
→ Starea de rău astmatic: Hemisuccinat de Hidrocortizon 25-100 mg i.v. Perfuzii cu 200-400 mg / 24 ore cu HSHC în ser
glucozat 5%, 2-3 l pe 24 ore Prednison 5-10 mg pe zi. K, Ca, antiacide, Manitol. Regim desodat. Antibiotice. Fluidifiante.
Diuretice – Ederen. Oxigen.
→ În cazuri grave – bronhoaspiraţie, traheostomie, respiraţie asistată.
→ Observaţii:
~ Nu se administrează Morfină, opiacee, tranchilizante, neuroleptice.
~ Nu se dau medicamente alergizante – Penicilină, enzime proteolitice etc.Crizele de astm se pot trata şi în ambulator.
~ În cazul primul acces de astm, apărut la un pacient fără crize în antecedente sau care este un hipertensiv cunoscut, se
vor evita simpaticomimeticele.
ÎNGRIJIRI ÎN CRIZA DE ASTM:
~ Criza de astm bronşic începe brusc, cu dispnee cu expir prelungit, şuierător, pacient bradipneic, nelinişte. Bolnavul fie
aleargă la fereastră datorită setei de aer, fie stă în şezut, capul pe spate, sprijinit în mâini, cu nările dilatate, cu ochii
injectaţi, jugularele turgescente, transpiraţii reci. Se pot manifesta – strănut, rinoree, lăcrimare, prurit al pleoapelor,
cefalee. La sfârşitul crizei apare tusea uscată, chinuitoare, expulzarea secreţiilor este dificilă. Sputa este vâscoasă, albă,
perlată. Criza se termină în câteva minute sau ore, spontan sau sub influenţa tratamentului.
→ Rolul asistentei medicale:
~ Menţine bolnavul în poziţie şezând. Observă şi supraveghează respiraţia – frecvenţa, amplitudinea. Linişteşte
bolnavul. Instruieşte bolnavul asupra modului de folosire a medicamentelor simpaticomimetice în pulverizaţii
(Alupent, Berotec, Salbutamol).
~ Administrează Miofilin (bronhodilatator) i.v. 1-2 fiole lent (3-5 minute) şi Hemisuccinat de Hidrocortizon, când
criza nu cedează la Miofilin. Oxigen pe sondă endonazală, umidifiat, cu debit de 6-8 l pe minut.
ÎNGRIJIRIREA ÎN STAREA DE RĂU ASTMATIC
~ Starea de rău astmatic se caracterizează prin crize violente cu durată de peste 24-48 ore, rezistente la tratament, de
obicei fără tuse şi expectoraţie, cu polipnee, fenomene de asfixie, cianoză, somnolenţă până la comă.
~ Bolnavul trebuie internat de urgenţă în secţii de terapie intensivă – cu posibilitate de a institui intubaţia traheală sau
respiraţia asistată.
~ Asistenta medicală administrează la indicaţia medicului oxigen endonazal cu debit de 2-6 l / minut, bronhodilatatoare
(Miofilin 2 f în ser fiziologic - perfuzat), antibiotice (Biseptol 1 tb x 3 pe zi, Vibramicin 200 mg în prima zi, apoi 100
mg pe zi, Tetraciclină 2 g pe zi) – respectând normele de asepsie.
~ Se administrează HSHC (Hemisuccinat de Hidrocortizon) iniţial 50 mg, apoi câte 25 mg la 4 ore, timp de 24 ore. În
cazurile grave – doza iniţială este de 250 mg, apoi 50 mg, respectiv 100 mg la 4 ore.
SOLUŢII ANTISEPTICE
~ Soluţii antiseptice pentru tegumente:
▪ Alcool rectificat 70%. În concentraţii mai mari produce precipitarea proteinelor de pe suprafaţa microbilor.
▪ Tinctură de iod 2%.
▪ Iodura de potasiu 2%.
▪ Alcool iodat 2%.
▪ Fenolul – acid fenic – soluţie 1-3‰ din cristale roz-albe. Este toxic, poate produce arsuri ale mucoaselor şi
dermite.
▪ Eterul – simplu sau iodat.
▪ Benzina – simplă sau iodată.
▪ Iodoformul – cristale galbene sau pomadă – folosit în stomatologie.
▪ Preparate tipizate:
− Septozolul (Nonilfenol-polietoxilat, iod, alcool izopropilic, apă distilată) – tinde să ia locul tincturii de
iod.
− Metoseptul (acid salicilic, mentol, albastru de metilen, tripaflavină, alcool, apă distilată) – pentru
dezinfecţia plăgilor recente.
~ Soluţii antiseptice pentru plăgi:
▪ Antiseptice oxidoreductoare:
− Apă oxigenată – cu acţiune bactericidă, hemostatică, de curăţare mecanică a plăgilor de cheaguri,
resturi de ţesuturi.
− Cloramina (soluţia Dakin) – soluţie diluată de hipoclorit de sodiu.
− Permanganat de potasiu 1/4000 – la dezinfecţia mucoaselor şi plăgilor.
▪ Soluţii colorate:
− Rivanol – soluţie 1‰ din pulbere galbenă.
− Albastru de metilen 2% - pentru mucoase.
− Violet de genţiana 1% - mai ales în dermatologie.
▪ Antiseptice albumino-precipitante:
− Săruri de argint:
▪ Nitrat de argint – creioane, stilete, soluţie 1%.
▪ Colargol 1%. Protargol 2%. Argiror 5%.
− Săruri de mercur:
▪ Biclorura de mercur – sublimatul de mercur. Se foloseşte la dezinfecţie şi curăţenie.
▪ Oxicianură de mercur – pentru mucoase.
− Acid boric 1-2% - combate mai ales infecţiile cu piocianic.
▪ Antiseptice tensioactive:
− Detergenţi – Bromocet.
− Săpunuri.
SUBSTANŢE ANTISEPTICE
→ Definiţie:
~ Antiseptice sunt substanţe folosite pentru distrugerea bacteriilor şi a altor microorganisme patogene de pe obiecte,
materiale şi dejecte (excrete).
~ Dezinfectante sunt substanţele folosite pentru distrugerea bacteriilor şi a altor microorganisme patogene de pe obiecte,
materiale şi excrete.
→ Substanţe cu efect dezinfectant:
~ Detergenţi.
~ Preparate de clor: var cloros, cloramină, apă de var, clorura de var.
~ Săpunuri.
~ Formol.
~ Soda caustică.
~ Soluţie Javel (albă) – pe bază de clor.
~ Desogen – spay.
→ Substanţe cu efect antiseptic pentru TEGUMENTE:
~ Betadine – (soluţie iodată) – se aplică prin badijonare.
~ Septozol – apă iodată.
~ Tinctură de iod. Alcool iodat.
~ Benzină simplă sau iodată. Eter.
~ Violet de genţiana.
~ Albastru de metil.
→ Substanţe cu efecte antiseptic pentru PLĂGI:
~ Apă oxigenată – incoloră.
~ Violet de genţiana – violet.
~ Cloramină - albă.
~ Soluţii Dakin - incoloră.
~ Nitrat de Ag – incoloră.
~ Acid boric 4% – soluţie incoloră (pulberea de acid boric este albă).
~ Rivanol – galben.
~ Permanganat de potasiu 1/1000 – roz-violet deschis.
~ Oxicianură de mercur 1/5000– soluţie incoloră.
PUNCŢII – REGULI GENERALE
→ Definiţie:
~ Puncţia este operaţia prin care se pătrunde într-un vas, într-o cavitate naturală sau neoformată, într-un organ sau orice
ţesut al organismului, cu ajutorul unui ac trocar.
→ Puncţii executate în practică:
~ Puncţia venoasă.
~ Puncţia arterială.
~ Puncţia pleurală – toracocenteza → puncţia pleurală.
~ Puncţia abdominală – paracenteza → puncţia peritoneală.
~ Puncţia pericardică.
~ Puncţia articulară.
~ Puncţia rahidiană.
~ Puncţia osoasă.
~ Puncţia vezicii urinare.
~ Puncţia fundului de sac Douglas.
~ Puncţia biopsică → hepatică, renală, splenică.
~ Puncţia unor colecţii purulente.
→ Scop:
~ Explorator:
o Se stabileşte prezenţa sau absenţa lichidului în cavitate.
o Recoltarea lichidului pentru determinări de laborator.
o Stabilirea diagnosticului.
~ Terapeutic:
o Evacuarea lichidului abundent din cavitate.
o Administrarea de medicamente.
o Administrare de lichide, aer sau soluţii în scop terapeutic.
→ Materiale necesare:
~ Mănuşi de cauciuc.
~ Alcool, tinctură de iod. Tampoane.
~ Material pentru igiena tegumentară a locului puncţiei.
~ Soluţii anestezice – Xilină 1%.
~ Trocar adaptat locului puncţiei. Ace şi seringi sterile.
~ Vase colectoare. Cilindru gradat.
~ Materiale necesare pentru recoltări.
~ Muşama şi aleză.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează. Se asigură confort psihic şi fizic.
~ Se asigură poziţia corespunzătoare. Se pregăteşte fizic bolnavul pentru puncţie.
~ Se pregăteşte locul puncţiei.
→ Execuţia puncţiei:
~ Puncţia venoasă → se execută de către asistentă.
~ Toate celelalte puncţii sunt executate de medic cu ajutorul a 1-2 asistente.
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp.
o Asigură poziţia bolnavului. Pregăteşte locul puncţiei.
o Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare şi serveşte medicul.
o Face dezinfecţia locului puncţiei în doi timpi:
1. Timpul I 30 secunde – badijonare cu alcool pentru puncţia venoasă.
2. Timpul II – constă în dezinfecţia repetată cu alcool sau alcool iodat.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Completează buletinele de analiză şi preia pentru laborator produsele recoltate.
o Măsoară cantitatea de lichid evacuată.
o Îngrijeşte locul puncţiei. Reorganizează locul şi îndepărtează materialele folosite.
o Notează în foaia de temperatură – foaia de observaţie puncţia executată, cantitatea de lichid extrasă, aspectul,
eventualele incidente şi accidente.
→ Observaţii:
~ Se verifică integritatea ambalajelor instrumentelor folosite. Se verifică valabilitatea sterilităţii.
~ Compresele, tampoanele şi câmpurile chirurgicale necesare sunt pregătite în casolete.
~ Se evită atingerea produsului evacuat pentru a preveni infecţiile profesionale.
PUNCŢIA VENOASĂ
→ Definiţie:
~ Puncţia venoasă reprezintă crearea unei căi de acces într-o venă prin intermediul unui ac de puncţie.
→ Scop:
~ Explorator:
o Recoltarea sângelui pentru determinări de laborator.
o Stabilirea diagnosticului.
~ Terapeutic:
o Administrarea de medicamente.
o Hidratarea şi mineralizarea. Efectuare de transfuzii.
o Sângerare 300-500 ml în edem pulmonar acut.
→ Locul puncţiei:
~ Venele de la plica cotului (bazilică şi cefalică(.
~ Venele antebraţului.
~ Venele de pe faţa dorsală a mâinii.
~ Venele subclaviculare.
~ Venele femurale.
~ Venele maleolare interne.
~ Venele jugulare şi epicraniene la copil şi sugar.
→ Materiale necesare:
~ Alcool. Tampoane.
~ Ace sterile.
~ Garou.
~ Materiale necesare pentru recoltări. Medicamente.
~ Muşama şi aleză. Pernă elastică. Mănuşi de cauciuc.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează. Se asigură confort psihic şi fizic.
~ Se protejează lenjeria de pat şi de corp.
~ Se asigură poziţia decubit dorsal.
~ Se examinează calitatea şi starea venelor.
→ Execuţia puncţiei: Puncţia venoasă → se execută de către asistentă.
~ Se îmbracă mănuşile de cauciuc.
~ Se aplică garoul la 7-8 cm deasupra locului puncţiei. Se recomandă pacientului să strângă pumnul.
~ Se palpează vena şi se alege locul puncţiei. Se dezinfectează locul ales.
~ Se pătrunde în venă cu bizoul în sus cca. 1-2 cm. Se verifică poziţia acului în venă – prin aspirare în seringă.
~ Se continuă tehnica funcţie de scopul urmărit.
~ Se îndepărtează staza venoasă. Se cere bolnavului să deschidă pumnul.
~ Se aplică un tampon la locul puncţiei şi se retrage acul brusc.
~ Se menţine tamponul 1-3 minute – fără a îndoi braţul.
~ Îngrijeşte locul puncţiei. Reorganizează locul şi îndepărtează materialele folosite.
~ Notează în foaia de temperatură – foaia de observaţie puncţia executată, cantitatea de lichid extrasă, aspectul,
eventualele incidente şi accidente.
→ Îngrijirea bolnavului după tehnică:
~ Se face toaleta locală a tegumentelor dacă este cazul. Se schimbă la nevoie lenjeria.
~ Se asigură o poziţie comodă. Se supraveghează pacientul.
~ Se pregăteşte sângele recoltat pentru laborator.
→ Accidente:
~ Hematom – prin infiltrarea cu sânge a ţesutului perivenos. Se retrage acul şi se comprimă locul 1-3 minute.
~ Perforarea venei – se retrage acul.
~ Ameţeli, paloare, lipotimie, colaps – se întrerupe puncţia şi se acordă ajutor de urgenţă – se anunţă medicul.
→ Observaţii:
~ Pentru evidenţierea venelor → se pot face mişcări circulare cu braţul, se poate introduce mâna în apă caldă.
~ Pentru puncţia venelor jugulare, pacientul se aşează transversal pe pat, cu capul atârnând la marginea patului.
~ Prin puncţie venoasă se pot fixa şi catetere transcutanate.
→ De evitat!
~ Puncţionarea venei din lateral. Puncţionarea venei cu acul cu bizoul în jos.
~ Atingerea produsului recoltat.
~ Flectarea antebraţului pe braţ cu tampon aplicat la plica cotului → împiedică închiderea locului puncţiei.
PUNCŢIE PLEURALĂ - TORACOCENTEZA
→ Definiţie:
~ Puncţia pleurală sau toracocenteza reprezintă stabilirea unei legături între cavitatea pleurală şi mediul exterior prin
intermediul unui ac.
→ Scop:
~ Explorator:
o Se stabileşte prezenţa sau absenţa lichidului în cavitate.
o Recoltarea lichidului pentru determinări cantitative şi calitative.
o Stabilirea diagnosticului.
~ Terapeutic:
o Evacuarea lichidului din cavitate.
o Administrarea de medicamente.

→ Indicaţii:
~ Boli inflamatorii sau tumorale pulmonare.
~ Insuficienţă cardiacă însoţită de colecţii lichidiene în cavitatea pleurală.
~ Când lichidul pleural depăşeşte 1500 ml şi exercită o presiune asupra inimii şi plămânului.

→ Contraindicaţii:
~ Tulburări de coagulare a sângelui – hemofilie.
~ Tratament cu anticoagulante.

→ Locul puncţiei:
~ Spaţiul 7-8 intercostal pe linia axilară posterioară, pe marginii sup. a coastei.

→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză.
~ Mănuşi de cauciuc.
~ Alcool, tinctură de iod.
~ Material pentru igiena tegumentară a locului puncţiei.
~ Soluţii anestezice – Xilină 1%.
~ Trocar.
~ Ace şi seringi sterile.
~ Tampoane.
~ Medicamente – Atropină, morfină, tonice cardiace, soluţii anestezice.
~ Materiale pentru reacţia Rivalta – pahar conic, 50 ml apă distilată, acid acetic glacial, pipete.
~ Vase colectoare.
~ Cilindru gradat.
~ Materiale necesare pentru recoltări.

→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se administrează cu 30 de minute 1 fiolă Atropină – pentru a scădea excitabilitatea generală a nervului
pneumogastric.
~ Se asigură poziţia şezând la marginea patului, cu mâna de partea puncţie ridicată peste cap până la urechea opusă sau
se aşează călare pe un scaun cu spătar, antebraţele fiind sprijinite pe spătarul scaunului. Pacienţii în stare gravă se
aşează în decubit lateral pe partea sănătoasă, la marginea patului.
~ Se dezinfectează cu alcool iodat locul puncţiei.

→ Execuţia puncţiei:
~ Puncţia se execută de către medic cu ajutorul a 1-2 asistente medicale. Asistenta pregăteşte radiografia pacientului.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie Se aşează câmpul chirurgical în jurul toracelui,
sub locul puncţiei. Medicul execută anestezia locală şi puncţia
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp.
o Asigură poziţia bolnavului.
o Dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare şi serveşte medicul.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Completează buletinele de analiză şi preia pentru laborator produsele recoltate.
o Măsoară cantitatea de lichid evacuată.
o Examinează macroscopic lichidul.
o Execută reacţia Rivalta (se picură 1-2 picături de lichid de cercetat în paharul cu apă distilată + 1-2 picături
de acid acetic glacial).
o Aplică un pansament la locul puncţiei.
o Notează puncţia executată, cantitatea de lichid extrasă, aspectul, eventualele incidente şi accidente.

→ Îngrijiri după tehnică:


~ Se asigură repaus la pat.
~ Se supraveghează funcţiile vitale.
~ Se informează medicul în cazul apariţiei cianozei, dispneei, tahicardiei, secreţiilor bronhice.

→ Incidente şi accidente:
~ Hemoragii intrapleurale, rupturi pleuropulmonare. Lipotimie, colaps.
~ Accese de tuse – prin iritaţie pleurală.
~ Edem pulmonar acut – prin evacuarea prea rapidă a lichidului.
~ Pneumotorax – prin rănirea plămânului cu acul → se întrerupe puncţia.

→ Observaţii:
~ Lichidul pleural poate fi seros, serocitrin, tulbure (purulent sau chilos), hemoragic sau serosanguinolent.
~ Reacţia este + când apare fum de ţigară (lichidul pleural este bogat în albumine – exsudat; reacţia este negativă când
lichidul rămâne limpede – transsudat (cauzat de tulburări circulatorii).
~ Aspirarea lichidului pleural se poate face alternativ cu două seringi de 20 ml.
~ Aparatele aspiratoare adaptate la ac asigură o tehnică mai sigură şi mai puţin traumatizantă. Nu se evacuează mai mult
de 1000-12000 ml.
~ Nu se evacuează complet lichidul pleural pentru a împiedica formarea aderenţelor.
PUNCŢIE ABDOMINALĂ – PARACENTEZA – PUNCŢIA PERITONEALĂ
→ Definiţie: Puncţia abdominală (peritoneală) sau paracenteza constă în traversarea peretelui abdominal cu ajutorul unui
trocar în diferite scopuri.

→ Scop:
~ Explorator: Evidenţierea lichidului în cavitate. Recoltarea lichidului pentru determinări cantitative şi calitative.
~ Terapeutic: Evacuarea lichidului din cavitate. Efectuarea de dializă peritoneală.

→ Indicaţii:
~ Ascită masivă → lichid în cavitatea peritoneală de diferite cauze (obstacole în circulaţia portală, ceea ce determină
hipertensiune în ramurile venei porte – în ciroza hepatică, insuficienţă cardiacă, tumori peritoneale), inflamaţia
peritoneului – în tbc peritoneal.
~ Ascite care nu se resorb prin metode obişnuite de tratament.
~ Traumatisme închise ale viscerelor abdominale când se bănuieşte hemoperitoneul Diagnosticarea cito-bacteriologică a
ascitei.

→ Contraindicaţii:
~ Chisturi ovariene, hidronefroză, sarcină.
~ Diateze hemoragice – cu prudenţă. Colecţii lichidiene închistate.

→ Locul puncţiei:
~ Fosa iliacă stângă – bolnavul în decubit semilateral stâng.
~ La mijlocul liniei ombilico-pubiană – bolnavul în poziţie semişezând.

→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză.
~ Mănuşi de cauciuc.
~ Alcool, tinctură de iod.
~ Material pentru igiena tegumentară a locului puncţiei.
~ Soluţii anestezice – Xilină 1%.
~ Trocar.
~ Ace şi seringi sterile.
~ Tampoane.
~ Medicamente – tonice cardiace, soluţii anestezice.
~ Materiale pentru reacţia Rivalta – pahar conic, 50 ml apă distilată, acid acetic glacial, pipete.
~ Material pentru pansament.
~ Vase colectoare.
~ Cilindru gradat.
~ Găleată 10 l.
~ Paravan.
~ Tăviţă renală.
~ Materiale necesare pentru recoltări.

→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se invită pacientul să urineze sau se face sondaj vezical la nevoie.
~ Se dezbracă regiunea aleasă şi se aşează bolnavul în poziţie.
~ Se măsoară circumferinţa abdominală.
~ Se dezinfectează cu alcool iodat locul puncţiei.

→ Execuţia puncţiei:
~ Puncţia se execută de către medic cu ajutorul a 1-2 asistente medicale.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se îmbracă mănuşi de protecţie
~ Medicul execută anestezia locală şi puncţia
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp.
o Asigură poziţia bolnavului.
o Dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare şi serveşte medicul.
o Adaptează şi supraveghează tubul prelungitor ce asigură scurgerea controlată în găleată sau pungă
colectoare.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Completează buletinele de analiză şi preia pentru laborator produsele recoltate.
o Examinează macroscopic lichidul.
o Măsoară cantitatea şi densitatea lichidului evacuat.
o Execută reacţia Rivalta (se picură 1-2 picături de lichid de cercetat în paharul cu apă distilată + 1-2 picături
de acid acetic glacial).
o Notează puncţia executată, cantitatea de lichid extrasă, aspectul, eventualele incidente şi accidente.

→ Îngrijiri după tehnică:


~ Se aplică un pansament la locul puncţiei.
~ Se supraveghează funcţiile vitale.
~ Se aplică un bandaj abdominal compresiv cu cearşaf – timp de 6 ore.
~ Se măsoară circumferinţa abdominală şi se notează.
~ Repaus la pat 24 ore.

→ Incidente şi accidente:
~ Colaps vascular prin decomprimarea bruscă a cavităţii abdominale.
~ Hemoragie digestivă manifestată prin hematemeză şi melenă.
~ Perforarea intestinului – determină peritonită.
~ Persistenţa orificiului de puncţie prin care se scurge lichid.

→ Observaţii:
~ Dacă scurgerea lichidului se opreşte brusc, se restabileşte scurgerea prin schimbarea poziţiei pacientului sau se
introduce mandrenul bont pentru a îndepărta o ansă intestinală sau flocoanele de fibrină care acoperă orificiul canulei
trocarului.
~ Viteza de scurgere - 1 litru pe 15 minute.
~ La prima paracenteză se evacuează o cantitate de maxim 4-5 litri.
~ La următoarele paracenteze se poate evacua până la 10 litri.

→ De evitat:
~ Decomprimarea bruscă a cavităţii abdominale.
~ Puncţiile evacuatoare repetate, deoarece duc la stări de hipoproteinemie şi caşexie.
PUNCŢIE RAHIDIANĂ - LOMBARĂ

→ Definiţie: Puncţia rahidiană reprezintă pătrunderea cu un ac subţire în spaţiul subarahnoidian, printre vertebre.

→ Scop:
~ Explorator:
o Măsurarea presiunii lichidului cefalorahidian.
o Recoltarea lichidului pentru examen macroscopic şi de laborator.
o Injectarea substanţelor radioopace pentru examenul măduvei.
~ Anestezic:
o Introducerea substanţelor anestezice – rahianestezia.
~ Terapeutic:
o Evacuarea pentru decomprimare în cazul sindromului de hipertensiune intracraniană.
o Administrarea de medicamente.

→ Indicaţii:
~ Boli inflamatorii ale sistemului nervos central – meningită, encefalită.
~ Scleroză multiplă. Hemoragie subarahnoidian, tumori cerebrale.
~ Intervenţii chirurgicale – cu scop anestezic.

→ Locul puncţiei:
~ Puncţia lombară → D12-L1 sau L4-L5.
~ Puncţie dorsală → D6-D7.
~ Puncţie suboccipitală.

→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză.
~ Mănuşi de cauciuc.
~ Alcool, tinctură de iod.
~ Tampoane.
~ Material pentru igiena tegumentară a locului puncţiei.
~ Trocar şi seringi sterile.
~ Medicamente – soluţii anestezice.
~ Manometru Claude.
~ Materiale necesare pentru recoltări.

→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se asigură poziţia decubit lateral cu spatele la marginea patului, cu coapsele flectate pe abdomen, bărbia în piept →
poziţia spate de pisică.
~ Sau poziţie şezând cu bărbia în piept, braţele încrucişate pe umeri, spatele arcuat.

→ Execuţia puncţiei:
~ Puncţia se execută de către medic cu ajutorul a 1-2 asistente medicale.
~ Medicul execută anestezia locală şi puncţia
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se îmbracă mănuşi de protecţie
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp.
o Asigură poziţia bolnavului. Dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare şi serveşte medicul funcţie de scopul urmărit.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Serveşte manometrul Claude.
o Completează buletinele de analiză şi preia pentru laborator produsele recoltate.
o Aplică un pansament la locul puncţiei.
o Notează puncţia executată, cantitatea de lichid extrasă, aspectul, eventualele incidente şi accidente.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se asigură repaus la pat 24 ore în poziţie decubit dorsal fără pernă 6 ore.
~ După 6 ore pacientul se poate alimenta şi hidrata la pat.
~ Se supraveghează funcţiile vitale.
~ Se informează medicul în cazul apariţiei de vărsături, greţuri, cefalee.

→ Incidente şi accidente:
~ Sindrom postpuncţional – ameţeli, cefalee, vărsături, rahialgii – datorat hipotensiunii lichidiene provocate de puncţie.
~ Hemoragii pe ac în timpul puncţiei – fără importanţă.
~ Dureri violente în membrele inferioare, determinate de atingerea ramificaţiilor cozii de cal sau măduvei spinării, cu
vârful acului.
~ Contractura feţei, gâtului sau a unui membru prin atingerea măduvei cervicale când s-a executat puncţia sub occipital.
~ Şoc reflex – poate duce la sincope mortale; accidentul este foarte rar.

→ Observaţii:
~ Materialele se aleg în funcţie de scopul puncţiei.
~ Asistenta menţine pacientul în poziţie în timpul puncţiei.
~ Examinarea macroscopică se face imediat apreciindu-se culoarea, aspectul, presiunea lichidului – normal lichidul este
limpede, clar ca apa de stâncă, se scurge picătură cu picătură. În stări patologice, lichidul cefalorahidian poate fi
hemoragic, purulent, iar viteza sa de scurgere poate creşte.
~ După câteva picături de sânge apare lichid clar – se recoltează lichid limpide pentru examene citologice, biochimice,
bacteriologice fără a-l suprainfecta.
~ Nu se evacuează cantităţi mari de lichid.
~ Mandrenul acului trebuie menţinut steril până la terminarea tehnicii.
~ În cazul evacuărilor mari de lichid - se aşează în poziţie Trendelemburg.
~ Puncţia occipitală se poate executa şi în ambulator.
~ Nu se modifică poziţia bolnavului în timpul tehnicii → pericol de rupere a acului sau traumatizare a substanţei
nervoasă.
PUNCŢIE ARTICULARĂ
→ Definiţie:
~ Puncţia articulară reprezintă stabilirea legăturii între cavitatea articulară şi mediul exterior prin intermediul unui ac.
→ Scop:
~ Explorator:
o Se stabileşte prezenţa sau absenţa lichidului în cavitate.
o Recoltarea lichidului pentru examinare.
~ Terapeutic:
o Evacuarea lichidului din cavitate.
o Administrarea de medicamente în cavitate – cortizon, anestezice locale, substanţe de contrast.
→ Indicaţii:
~ Artrite acute sau cronice, traumatisme articulare cu hemartroză.
→ Contraindicaţii:
~ Procese inflamatorii tegumentare în zona puncţiei.
→ Locul puncţiei:
~ Cel mai frecvent se puncţionează genunchiul, cotul, umărul, glezna.
→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză.
~ Mănuşi de cauciuc.
~ Alcool, tinctură de iod.
~ Material pentru igiena tegumentară.
~ Soluţii anestezice – Xilină 1%.
~ Trocar. Ace şi seringi sterile. Tampoane.
~ Cilindru gradat.
~ Materiale necesare pentru recoltări.
~ Tăviţă renală.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se asigură poziţia care să permită executarea puncţiei cu articulaţia relaxată.
~ Eventual se aşează articulaţia pe o pernă. Se îndepărtează la nevoie pilozitatea şi se face toaleta tegumentelor.
~ Se dezinfectează cu alcool iodat locul puncţiei.
→ Execuţia puncţiei:
~ Puncţia se execută de către medic cu ajutorul a 1-2 asistente medicale.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie
~ Medicul execută anestezia locală şi puncţia
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp.
o Asigură poziţia bolnavului.
o Dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare şi serveşte medicul.
o Medicul execută puncţia – se fac recoltări şi se administrează medicaţie în cavitatea articulară
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Completează buletinele de analiză şi preia pentru laborator produsele recoltate.
o Aplică un pansament compresiv la locul puncţiei – faşă compresivă.
o Aplică atele pentru imobilizarea puncţiei.
o Notează puncţia executată, cantitatea şi aspectul lichidului evacuat.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se asigură repaus la pat.
~ Se supraveghează funcţiile vitale şi pansamentul.
→ Incidente şi accidente:
~ Lezarea pachetului vasculonervos.
~ Infecţii.
~ Hematom.
~ Puncţie albă.
→ Observaţii:
~ Pansamentul compresiv se menţine 24-48 de ore.
~ Lichidul recoltata se etichetează şi se trimite la laborator pentru examen citologic şi bacteriologic.
~ Examinarea macroscopică se face măsurând cantitatea, apreciind aspectul – seros, purulent, sanguinolent.
~ Tehnica se execută în condiţii de asepsie perfectă – seroasele articulare sunt receptive la infecţii.
PUNCŢIE OSOASĂ – PUNCŢIA STERNALĂ
→ Definiţie:
~ Puncţia osoasă reprezintă stabilirea unei legături între mediul extern şi zona spongioasă a osului, străbătând stratul său
cortical şi zona spongioasă a osului, străbătând stratul său cortical, prin intermediul unui ac.
→ Scop:
~ Explorator:
o Recoltarea măduvei pentru examinare în vederea stabilirii structurii, compoziţiei şi pentru studiul
elementelor figurate ale sângelui în diferite faze ale dezvoltării lor.
~ Terapeutic:
o Administrare de medicamente, lichide, sânge, substanţe nutritive.
o Recoltarea măduvei de la persoane sănătoase pentru transplant.
→ Indicaţii:
~ Boli hematologice.
→ Locul puncţiei:
~ Sternul – manubriul sternal.
~ Spina iliacă, creasta iliacă, maleola tibială.
~ Calcaneul – la copii.
→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză. Mănuşi de cauciuc. Alcool, tinctură de iod.
~ Material pentru igiena tegumentară a locului puncţiei.
~ Soluţii anestezice – Xilină 1%. Ace şi seringi sterile. Tampoane.
~ Ac trocar cu opritor pentru ac.
~ Medicamente – Atropină, morfină, tonice cardiace, soluţii anestezice.
~ Materiale pentru reacţia Rivalta – pahar conic, 50 ml apă distilată, acid acetic glacial, pipete.
~ Materiale necesare pentru recoltări – lame, sticlă de ceas, ser fiziologic.
~ Alte materiale funcţie de scopul urmărit.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se explică că se va înlătura durerea puncţiei prin anestezie locală.
~ Se controlează cu o zi înainte timpul se sângerare, timpul de coagulare şi timpul Quick.
~ Se aşează pacientul în poziţie adecvată funcţie de locul ales:
o Decubit dorsal pe plan dur → puncţie sternală.
o Decubit ventral pe plan dur sau decubit lateral cu genunchii flectaţi → puncţia crestei iliace.
~ Se rade pilozitatea de pe locul ales şi se face toaleta .şi dezinfecţia regiunii.
~ Se dezinfectează cu alcool iodat locul puncţiei.
→ Execuţia puncţiei:
~ Puncţia se execută de către medic cu ajutorul a 1-2 asistente medicale.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie
~ Medicul execută anestezia locală şi puncţia
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp. Asigură poziţia bolnavului. Dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare şi serveşte medicul.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Completează buletinele de analiză şi preia pentru laborator produsele recoltate.
o Execută frotiuri şi însămânţări din produsele recoltate. Continuă tehnica funcţie de scopul urmărit.
o La terminarea tehnicii, după scoaterea acului, aplică un pansament compresiv la locul puncţiei.
o Notează puncţia executată, eventualele incidente şi accidente.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se asigură repaus la pat. Se supraveghează funcţiile vitale şi pansamentul.
~ Se informează medicul în cazul apariţiei cianozei, dispneei, tahicardiei, secreţiilor bronhice.
→ Incidente şi accidente:
~ Puncţie albă. Perforaţia organelor interne – inimă, plămân. Pneumotorax.
~ Fracturi. Hematoame. Infecţii ale osului – osteomielită. Tulburări de creştere la copii după puncţie tibială.
→ Observaţii:
~ Mandrenul acului se menţine steril până la terminarea tehnicii.
~ Serul fiziologic se menţine la 370C în seringă pentru ca medicul să-l poată introduce în cavitatea medulară şi, astfel să
obţină măduvă – se introduce serul fiziologic şi se aspiră.
~ Pe cale transmedulară se administrează numai soluţii izotone, în ritm de 15-20 picături pe minut.
~ Manipularea incorectă a instrumentarului steril → infecţii.
PUNCŢIE VEZICII URINARE
→ Definiţie:
~ Puncţia vezicii urinare se realizează prin introducerea unui ac pe cale transabdominală în vezica urinară – în urgenţă!
– când există pericol de rupere la o vezică supraextinsă.
→ Scop:
~ Explorator:
o Rar – pentru recoltarea urinei fără pericol de contaminare.
o Injectare de produse de contrast pentru examen radiologic al vezicii urinare.
~ Terapeutic:
o Evacuarea urinei în cazuri de retenţie acută de urină, când sondajul vezical nu poate fi executat.
→ Indicaţii:
~ Stricturi uretrale, hipertrofie de prostată când încercările de pătrundere cu sondă în vezică urinară rămân fără rezultat.
~ Traumatisme uretrale sau vaginale, când sondajul vezical este contraindicat.
→ Locul puncţiei:
~ Pe linia mediană abdominală, la 2 cm deasupra simfizei pubiene.
→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză. Mănuşi de cauciuc. Alcool, tinctură de iod.
~ Trocar. Ace şi seringi sterile. Tampoane.
~ Medicamente – soluţii anestezice - Xilină 1%.
~ Vase colectoare. Materiale necesare pentru recoltări.
~ Tăviţă renală.
~ Pernă tare.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se asigură securitatea şi intimitatea necesară execuţiei puncţiei.
~ Se aşează bolnavul în decubit dorsal cu pernă tare sub bazin.
~ Se dezbracă regiunea pubiană şi se rade pilozitatea.
~ Se dezinfectează cu alcool iodat locul puncţiei.
→ Execuţia puncţiei:
~ Puncţia se execută de către medic cu ajutorul a 1-2 asistente medicale.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie
~ Medicul execută anestezia locală şi puncţia
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp.
o Asigură poziţia bolnavului.
o Pregăteşte şi dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte şi serveşte medicul cu materialele şi instrumentele necesare.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Recoltează urina în eprubete sterile şi le trimite la laborator.
o Urmăreşte scurgerea urinei.
o Notează puncţia executată, cantitatea de urină extrasă, aspectul şi densitatea.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Dezinfectează locul după puncţie şi îl comprimă.
~ Aplică pansament.
~ Se asigură repaus la pat.
~ Se supraveghează funcţiile vitale.
~ Se observă locul puncţiei, pansamentul, pentru a sesiza scurgerea în continuare a urinei prin traiectul neoformat.
→ Incidente şi accidente:
~ Puncţie negativă – în cazul în care peretele abdominal prezintă un strat gros de grăsime şi acul nu pătrunde profund în
vezica urinară.
~ Hemoragie vezicală. Fistule urinare.
~ Astuparea acului cu flocoane de fibrină sau ţesuturi. Infecţii postpuncţionale tardive.
→ Observaţii:
~ Se determină volumul de urină evacuat. Se măsoară densitatea urinară.
~ Mandrenul acului se menţine steril până la terminarea tehnicii.
~ Se introduce mandrenul pentru desfundarea acului dacă se întrerupe scurgerea.
~ Vezica urinară trebuie să se golească încet şi incomplet – maxim 500 ml.
~ La nevoie se poate repeta puncţia de mai multe ori.
~ Nu se comprimă abdomenul în timpul evacuării urinei.
PUNCŢIE BIOPSICĂ – BIOPSIA HEPATICĂ
→ Definiţie:
~ Puncţia biopsică reprezintă introducerea unui ac de biopsie într-un organ parenchimatos pentru recoltarea unui
fragment de ţesut.
~ Se practică puncţie pentru biopsie pe ficat, splină, rinichi, ganglioni limfatici, plămâni, tumori solide.
→ Scop:
~ Explorator:
o Examen histopatologic pentru stabilirea diagnosticului.
→ Indicaţii:
~ Afectarea organelor menţionate.
→ Contraindicaţii:
~ Diateze hemoragice.
~ Rinichi unic – pentru puncţia renală.
→ Locul puncţiei hepatice:
~ Faţa anterioară sau laterală a ficatului pe linia mediană, imediat sub rebordul costal sau în plină matitate – la un ficat
mărit.
~ De-a lungul iniei axilare posterioare în spaţiul IX sau X intercostal drept – la ficat în limite normale.
→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză. Mănuşi de cauciuc. Alcool, tinctură de iod.
~ Material pentru igiena tegumentară a locului puncţiei.
~ Soluţii anestezice – Xilină 1%.
~ Ac pentru biopsie. Seringi sterile. Tampoane.
~ Medicamente – soluţii anestezice, hemostatice, tonice cardiace.
~ Lame microscop, hârtie filtru, ser fiziologic 50 ml.
~ Tăviţă renală.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se asigură că durerea va fi îndepărtată prin anestezie locală.
~ Se determină înainte TS, TC, TQ, trombocite.
~ Se administrează cu 2 zile înainte medicaţie hemostatică (vitamina C, vitamina K, calciu gluconic).
~ Se aşează bolnavul în poziţie – decubit dorsal cu trunchiul uşor ridicat sau decubit lateral stâng cu mâna dreaptă sub
cap.
~ Se dezinfectează cu alcool iodat locul puncţiei.

→ Execuţia puncţiei:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile. Se îmbracă mănuşi de protecţie
~ Medicul execută anestezia locală şi puncţia cu ajutorul a 1-2 asistente medicale.
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp.
o Asigură poziţia bolnavului. Dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte şi serveşte medicul cu materialele necesare.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Completează buletinele de analiză şi preia pentru laborator produsele recoltate.
o Aplică un pansament la locul puncţiei.
o Notează puncţia executată, eventualele incidente şi accidente.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se asigură repaus la pat 24-48 ore în decubit lateral drept. Se supraveghează funcţiile vitale 24 ore.
~ Se aplică pungă cu gheaţă la locul puncţiei.
~ La nevoie se administrează calmante ale tusei.
~ Se informează medicul în cazul apariţiei complicaţiilor – hemoragii.
→ Incidente şi accidente:
~ Tuse instantanee sau hemotorax prin atingere pleurală.
~ Hemoragie → se administrează hemostatice. Şoc pleural.
→ Observaţii:
~ Fragmentele de ţesut recoltate se îndepărtează de pe acul de biopsie prin insuflare de aer cu seringa şi sunt pregătite
pentru laborator – sub formă de amprentă pe lama de sticlă sau sub formă de frotiuri.
~ Acele de puncţie se sterilizează la pupinel.
~ Nu se mişcă bolnavul în timpul puncţiei → se pot rupe acele sau se pot leza ţesuturile.
RECOLTAREA LICHIDULUI CEFALORAHIDIAN (LCR)
→ Definiţie:
~ LCR este un produs de secreţie al plexurilor coroide , cu rol de protecţie a SNC, cu rol nutritiv şi excretor, care circulă
în spaţiul subarahnoidian.

→ Scop:
~ Diagnostic:
o Diagnosticarea neuroinfecţiilor şi hemoragiilor meningiene în afecţiuni neurologice şi neurochirurgicale, în
stări comatoase.

→ Locul puncţiei:
~ Puncţia lombară → D12-L1 sau L4-L5.
~ Puncţie dorsală → D6-D7.
~ Puncţie suboccipitală.

→ Materiale necesare:
~ Muşama şi aleză.
~ Mănuşi de cauciuc.
~ Alcool, tinctură de iod.
~ Tampoane.
~ Material pentru igiena tegumentară a locului puncţiei.
~ Trocar şi seringi sterile.
~ Medicamente – soluţii anestezice.
~ Manometru Claude.
~ Recipiente necesare pentru recoltarea lichidului.

→ Pregătirea bolnavului:
~ Se anunţă bolnavul, se explică tehnica şi se încurajează.
~ Se asigură poziţia decubit lateral cu spatele la marginea patului, cu coapsele flectate pe abdomen, bărbia în piept →
poziţia spate de pisică sau poziţie şezând cu bărbia în piept, braţele încrucişate pe umeri, spatele arcuat.

→ Execuţia puncţiei:
~ Puncţia se execută de medic cu ajutorul a 1-2 asistente medicale.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se îmbracă mănuşi de protecţie
~ Rolul asistentei în efectuarea puncţiei:
o Protejează lenjeria de pat şi de corp.
o Asigură poziţia bolnavului.
o Dezinfectează locul puncţiei.
o Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare şi serveşte medicul cu anestezic şi materiale pentru puncţie
şi recoltare.
o Supraveghează pacientul în timpul tehnicii.
o Serveşte manometrul Claude.
~ Se observă presiunea de scurgere sau se măsoară cu manometru Claude.
~ Se extrag 10-20 ml LCR – după ce se scurg câteva picături pe ac.
~ Lichidul recoltat se repartizează în mai multe eprubete (a câte 4 ml fiecare).
~ Se fac examinări citologice, bacteriologice, serologice, biochimice.
o Completează buletinele de analiză şi preia produsele recoltate.
o Aplică un pansament la locul puncţiei.
o Notează puncţia executată, cantitatea de lichid extrasă, aspectul, eventualele incidente şi accidente.

→ Îngrijiri după tehnică:


~ Se asigură repaus la pat 24 ore în poziţie decubit dorsal fără pernă 6 ore.
~ După 6 ore pacientul se poate alimenta şi hidrata la pat.
~ Se supraveghează funcţiile vitale.
~ Se informează medicul în cazul apariţiei de vărsături, greţuri, cefalee.
→ Incidente şi accidente:
~ Sindrom postpuncţional – ameţeli, cefalee, vărsături, rahialgii.
~ Hemoragii pe ac în timpul puncţiei – fără importanţă.
~ Dureri violente în membrele inferioare, determinate de atingerea ramificaţiilor cozii de cal sau măduvei spinării, cu
vârful acului.
~ Şoc reflex – poate duce la sincope mortale; accidentul este foarte rar.

→ Interpretarea rezultatelor:
~ LCR normal → soluţie apoasă, salină, limpede ca apa de stâncă.
~ Volum 100-150 ml.
~ D = 1005-1009, pH = 7,4-7,5.
~ Tensiune = 10-20 cm apă în decubit, 20 cm apă în şezut.
~ Albuminorahie 20-60 mg%, glicorahie 50-60 mg%.

→ Observaţii:
~ La pacienţii în stare foarte gravă se execută în decubit lateral.
~ Tehnica se execută în condiţii de asepsie perfectă.
~ Materialele se aleg în funcţie de scopul puncţiei.
~ Examinarea macroscopică se face imediat apreciindu-se culoarea, aspectul, presiunea lichidului – normal lichidul este
limpede, clar ca apa de stâncă, se scurge picătură cu picătură. În stări patologice, lichidul cefalorahidian poate fi
hemoragic, purulent, iar viteza sa de scurgere poate creşte.
~ După câteva picături de sânge apare lichid clar – se recoltează lichid limpide pentru examene citologice, biochimice,
bacteriologice fără a-l suprainfecta.
~ Nu se evacuează cantităţi mari de lichid.
~ Mandrenul acului trebuie menţinut steril până la terminarea tehnicii.
~ Puncţia occipitală se poate executa şi în ambulator.
~ Nu se modifică poziţia bolnavului în timpul tehnicii → pericol de rupere a acului sau traumatizare a substanţei
nervoasă.
RECOLTAREA SECREŢIILOR DIN PLĂGI
→ Definiţie:
~ Puroiul → este format din germeni, leucocite, elemente celulare, resturi de hematii, serozitate.
→ Scopul recoltărilor:
~ Determinarea agenţilor patogeni.
~ Stabilirea diagnosticului bacteriologic.
~ Stabilirea tratamentului general.
→ Materiale necesare:
~ Ansă de recoltare.
~ Tampon pe porttampon.
~ Pipetă Potain.
~ Seringă cu ac sterile.
~ Tampoane.
~ Alcool, tinctură de iod.
~ Tăviţă renală.
~ Materiale pentru pansament.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Pregătirea psihică:
o Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Pregătirea fizică:
o Se aşează în poziţie comodă, dar evidenţiind bine locul de unde se face recoltarea.
o Se dezveleşte regiunea – se îndepărtează pansamentul existent.
o Se face toaleta tegumentelor intacte – în abcesul închis.
→ Locul recoltării:
~ De la suprafaţa pielii.
~ Din grosimea pielii.
~ De la nivelul osului.
~ De pe mucoase.
~ Din focarul de intervenţie chirurgicală.
→ Recoltare:
~ Recoltarea din abces sau colecţie deschisă:
o Se recoltează cu pipeta Potain.
o Cu ansă de recoltare.
o Cu tampon pe porttampon.
~ Recoltarea din abces închis:
o Prin puncţie cu ac ataşat la o seringă.
→ Transportul produsului recoltat:
~ Se transportă în maxim 1 oră de la recoltare.
~ Se notează examenul cerut şi diagnosticul prezumtiv.
~ Din produsele recoltate se fac frotiuri şi însămânţări pe medii de cultură.
~ Obligatoriu → se face antibiogramă.
→ Interpretarea generală a rezultatelor:
~ Puroiul conţine germeni cu potenţial patogen sau fără.
~ Puroiul nu conţine germeni când cultura rămâne sterilă în toate probele recoltate.
~ Cultura poate rămâne sterilă pe medii uzuale, dar devine pozitivă pe medii selective.
→ Îngrijirea bolnavului după recoltare:
~ Se face toaleta regiunii.
~ Se aplică pansament sau faşă compresivă.
→ Observaţii:
~ Şi candida poate determina formarea puroiului.
RECOLTAREA SECREŢIILOR VAGINALE
→ Definiţie:
~ Secreţiile vaginale → sunt transsudate ale mucoasei vaginale ce conţin celule epiteliale descuamate şi germeni funcţie
de vârstă, sănătate sau boală.
~ PH-ul acid are rol de apărare contra infecţiilor.
~ După menopauză flora vaginală este asemănătoare cu flora vulvară prin absenţa germenilor din grupul lactobacilus
care menţin pH-ul.

→ Scopul recoltărilor:
~ Determinarea agenţilor patogeni.
~ Stabilirea diagnosticului bacteriologic.
~ Stabilirea tratamentului general.
~ Descoperirea proceselor tumorale.

→ Materiale necesare:
~ Valvă vaginală.
~ Specul vaginal.
~ Mănuşi de cauciuc.
~ Tăviţă renală.
~ Pipete Pasteur.
~ Eprubete.
~ Ansă de recoltare.
~ Tampon pe porttampon.
~ Lame de sticlă.
~ Creion dermatograf.

→ Pregătirea bolnavei:
~ Pregătirea psihică:
o Se anunţă bolnava şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Pregătirea fizică:
o Se aşează în poziţie ginecologică.
o Se dezveleşte regiunea.
o Cu 2-3 zile înaintea → repaus sexual şi terapeutic.
o Se face toaleta genitală – fără substanţe dezinfectante.
→ Locul recoltării:
~ Colul uterin, fundul de sac Douglas.
~ Orificiul glandelor Bartholin.
~ Meatul urinar.

→ Recoltare:
~ Se îndepărtează labiile mari şi mici.
~ Se fac recoltări câte 2 probe din fiecare loc, cu ansa de recoltare, cu tampon.
~ Se fac 2 frotiuri din fiecare produs recoltat → pentru examen citologic.
~ Pentru examen bacteriologic se fac recoltări cu tampon steril.
~ Pentru examen parazitologic (Trichomonas vaginalis) – recoltarea se face de pe mănuşi, după executarea tuşeului
vaginal.
~ Pentru examen micologic se fac recoltări din depozitele albe, cremoase sau orice secreţie abundentă.
~ Testul Papanicolau - diagnosticarea cancerului - se fac frotiuri vaginale.
~ La fetiţe recoltarea se face cu ansa, iar în caz de difterie vulvară se prelevează trei tampoane de la nivel vaginal,
nazal, faringian.

→ Pregătirea produsului recoltat pentru laborator:


~ Produsele recoltate trebuie examinate în maxim 1-2 ore.
~ Se transportă în maxim 1 oră de la recoltare.
~ Se notează examenul cerut şi diagnosticul prezumtiv.
~ Din produsele recoltate se fac frotiuri şi însămânţări pe medii de cultură.
~ Pentru gonococ, însămânţarea se face imediat.
~ Pentru examen bacteriologic imediat din secreţiile vaginale, se face un preparat nativ între lamă şi lamelă colorat
gram şi cu albastru de metilen. Se observă la microscop mişcarea activă a protozoarului.
~ Obligatoriu → se face antibiogramă.

→ Interpretarea rezultatelor:
~ Prezenţa leucocitelor confirmă procesul infecţios.
~ Flora bogată fără leucocite poate coexista cu o mucoasă vaginală normală.
~ Germeni frecvenţi:
o La nivelul colului → streptococ, escherichia coli, bacteroides species, clostridium.
o La nivelul vaginului → Trichomonas, candida albicans, neisseria gonoreae.
~ Testul Papanicolau:
o Celule normale → endocervicale, endometriale, leucocite.
o Celule anormale → metaplazice, discariotice, tumorale.
~ Clasificarea rezultatelor pe 5 clase.
o Absenţa celulelor anormale.
o Citologie anormală fără evidenţă de malignitate.
o Citologie sugestivă neconcludentă pentru malignitate.
o Citologie puternic sugestivă de malignitate.
o Citologie clar malignă.

→ Îngrijirea bolnavei după recoltare:


~ Se face toaleta regiunii.

→ Observaţii:
~ Se folosesc materiale şi instrumente sterile.
~ În timpul recoltării se evită atingerea vulvei sau a pereţilor vaginului.
RECOLTAREA URINEI
→ Definiţie:
~ Urina → este produsul de secreţie şi filtrare renală eliminat prin micţiune.
→ Scopul recoltărilor:
~ Informare asupra stării funcţionale renale.
~ Stabilirea diagnosticului clinic şi bacteriologic.
~ Stabilirea tratamentului general.
→ Examene efectuate:
~ Examen fizic. Se determină: volumul, aspectul, culoarea, mirosul, densitatea, pH-ul.
~ Examen biochimic. Se determină: albumina, glucoza, creatinina, ureea, pigmenţii urinari, corpii cetonici,
ionograma, sedimentul urinar.
~ Examen bacteriologic → urocultura.
→ Materiale necesare:
~ Urinar. Recipiente pentru recoltare.
~ Muşama, aleză – pentru protecţia patului. Material pentru toaletă genito-urinară.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Pregătirea psihică:
o Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Pregătirea fizică:
o Se face toaleta locală. Să cere să nu urineze în timpul toaletei.
o Se cere bolnavului să urineze fără defecaţie. Să recolteze numai în recipientele oferite.
o Dacă recoltarea se face la pat se face protecţia patului cu muşama şi aleză, se aşează bazinetul sub bolnav şi
se dezbracă regiunea genitală. Se face toaleta şi se îndepărtează bazinetul.
o Se recomandă o dietă săracă în lichide, în ziua examenului – pentru testul ADDIS – bolnavul va rămâne la
pat, în repaus.
→ Proba Addis-Hamburger.:
~ Determinarea cantitativă a elementelor morfologice din urină se face prin proba Addis Hamburger. Bolnavul îşi
goleşte vezica şi rămâne în repaus 3 ore, după care urinează din nou în vas curat, uscat care se trimite la laborator. Se
determină numărul de leucocite şi hematii pe unitatea de timp – minut.
→ Recoltarea urinei pentru determinări din 24 de ore:
~ Ora 7 → bolnavul urinează, urina se aruncă.
~ În continuare bolnavul urinează şi adună urina în recipiente individuale – fără corpuri străine.
~ Ora 7 a doua zi → bolnavul urinează, iar urina se adaugă la urina deja recoltată.
~ Se trimit la laborator pentru determinări cca. 500 ml urină notând pe bilet volumul total de urină pe 24 ore, vârsta,
greutatea, sexul, dieta, analiza cerută, medicamentele primite.
→ Recoltarea uroculturii:
~ Urocultura este examenul bacteriologic din urină.
~ Recoltarea se face în condiţii de asepsie perfectă – în recipient steril.
~ Scop – depistarea germenilor – b. Koch, tific, colibacil etc.
~ Metode de recoltare:
~ Direct – din mijlocul jetului urinar.
~ Prin sondaj vezical – din mijlocul jetului.
~ Tehnica recoltării:
~ Se recoltează urina de dimineaţă – când concentraţia de germeni este mai mare.
~ Dacă recoltarea se face prin sondaj vezical → după executarea sondajului, se lasă să curgă primele picături în
tăviţa renală, apoi se recoltează urina în recipiente sterile.
~ Însămânţarea: se face imediat după recoltare. Obligatoriu → se face antibiogramă.
~ Observaţii:
~ Nu se fac perfuzii înaintea recoltării.
~ Pacientul nu va consuma cu 12 ore înainte lichide – pentru a nu dilua produsul. Nu va urina cu 6 ore înainte.
~ Nu se recoltează din punga colectoare. Se poate recolta prin puncţia sondei la bolnavul cu sondă permanentă.
→ Transportul produsului recoltat:
~ Se transportă în maxim 1 oră de la recoltare sau se menţine 24 ore la frigider.
~ Se notează examenul cerut şi diagnosticul prezumtiv.
→ Îngrijirea bolnavului după recoltare:
~ Se face toaleta regiunii.
→ Interpretarea examenului sumar de urină:
~ Normal = albumină absent, glucoză absent, sediment – rare leucocite, rare celule epiteliale.
~ Patologic, albumină prezent, glucoză prezent, în sediment corpi cetonici, pigmenţi biliari, sânge, puroi, calculi etc.
RECOLTAREA MATERIILOR FECALE
→ Definiţie:
~ Materiile fecale – scaunul – cuprinde resturile alimentare supuse procesului de digestie şi eliminate din organism prin
defecaţie.
→ Scopul recoltărilor:
~ Explorator – depistarea germenilor patogeni responsabili de îmbolnăviri digestive.
~ Depistarea purtătorilor de germeni.
~ Depistarea tulburărilor de digestie alimentară.
~ Stabilirea diagnosticului.
→ Examene efectuate:
~ Examen macroscopic – cantitate, formă, consistenţă, miros.
~ Examen biochimic.
~ Examen parazitologic.
~ Examen bacteriologic – pentru depistarea de b. Koch, tific, dizenteric, salmonella, vibrion holeric.
→ Metode de recoltare:
~ Scaun spontan.
~ Direct din rect cu tampon steril.
~ Cu sondă Nelaton – la copii.
→ Materiale necesare:
~ Bazinet.
~ Tub recoltor cu linguriţă.
~ Tampoane sterile.
~ Coprocultor.
~ Sondă Nelaton şi seringă de aspiraţie.
~ Purgativ salin.
~ Eprubete cu medii de cultură.
~ Spatulă de os sau baghetă din lemn lustruită.
~ Muşama şi aleză pentru protecţia patului.
~ Mănuşi de protecţie.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Pregătirea psihică:
o Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Pregătirea fizică:
o Cu o seară înainte se poate administra un purgativ salin (sulfat de Mg 20-30 g).
o Se goleşte vezica urinară.
o Se instruieşte pacientul cum să folosească recipientele de recoltare.
→ Recoltarea din scaunul spontan sau provocat:
~ Se recoltează din bazinet cu linguriţa recipientului cca. 50 g fecale din diferite părţi suspecte, cu conţinut mucos sau
cu puroi.
→ Recoltarea scaunului pentru coprocultură:
~ Se face din scaun spontan sau provocat captat în recipient steril.
~ Direct din rect cu tampon steril.
~ Prin rectoscop direct din colon.
~ Scaunul recoltat este depozitat pe medii de cultură sterile – în coprocultor.
→ Recoltarea din rect cu tampon steril:
~ Se dezbracă bolnavul şi se aşează în decubit lateral stâng.
~ Se îmbracă mănuşi de protecţie.
~ Se depărtează fesele bolnavului.
~ Se introduce tamponul steril prin mişcări de rotaţie prin anus în rect şi se şterge mucoasa rectală.
~ Se retrage tamponul şi se introduce în eprubeta sterilă.
~ Însămânţarea se face imediat.
→ Recoltarea la copii – cu sondă Nelaton:
~ Se introduce sonda Nelaton sterilă prin anus în rect la o distanţă de 10-15 cm.
~ Se aplică la capătul exterior al sondei o seringă cu care se aspiră în sondă conţinutul colonului.
~ Se îndepărtează sonda şi se descarcă conţinutul sondei prin insuflare într-o eprubetă sterilă.
→ Recoltarea scaunului pentru examen parazitologic:
~ Se recoltează în vase curate, în cantitate cât mai mare, în general după administrarea unui purgativ.
~ Pentru ouă de paraziţi se recoltează prin raclare cu o spatulă de os sau o baghetă de lemn bine lustruită, înmuiate în
glicerină cu apă în păţi egale.
~ Se raclează pielea din vecinătatea orificiului anal, în special pentru oxiuri ce se depun în acest loc.
~ Raclarea se face la 2-3 ore după culcare sau dimineaţa devreme. După recoltare bagheta se introduce în eprubetă
curată, sterilă şi se trimite la laborator.
~ La copii se recoltează şi mucus nazal şi depozit de sub unghie – se înmoaie marginea unghiei în hidrat de sodiu sau
potasiu 1%, după care se curăţă capătul proximal al unghiei cu un tampon sau o pensă. Materialul recoltat se
introduce în eprubete şi se trimite la laborator.
→ Recoltarea scaunului pentru examen biochimic:
~ Se pun în evidenţă: bilirubina, acizii biliari, substanţele proteice (creatoree), acizii organici, sângele, grăsimile
(steatoree), prezenţa puroiului etc.
~ Pentru punerea în evidenţă a fermenţilor digestivi şi pentru aprecierea capacităţii funcţionale a tubului digestiv,
recoltarea materiilor fecale va fi precedată de un regim alimentar bogat în toate elementele regimului alimentar mixt
→ dieta Schmidt Strasburger:
o Dimineaţa – 500 ml lapte, 50 g pesmeţi.
o Ora 10 – 500 g supă de ovăz, 10 g unt, 200 g lapte, 1 ou, sare.
o La prânz – 125 g carne tocată cu 20 g unt, 250 g piure de cartofi (100 ml lapte, 10 g unt).
o Ora 16 – la fel ca dimineaţa.
o Seara – la fel ca la ora 10.
→ Recoltarea scaunului pentru hemoragii oculte:
~ Scaunul se recoltează în vase curate şi uscate.
~ Punerea în evidenţă a hemoragiilor oculte din scaun se face prin testul Adler.
~ Pregătirea bolnavului:
o Cu 3 zile înainte se administrează o tabletă indicator (cărbune medicinal).
o Se dă pacientului timp de 3 zile o dietă lacto-făinoasă – regim alb (lactate, paste făinoase).
o Din alimentaţie se exclud carnea, sângele, vegetalele, alimentele ce conţin fier, precum şi medicaţia orală cu
fier.
o Recoltarea materiilor fecale se face din scaunul eliminat după scaunul marcat.
~ Determinarea se face cu benzidrină.
~ Interpretare:
o Culoare neschimbată → reacţie negativă, hemoragii oculte absent.
o Culoare în diverse nuanţe de albastru → hemoragii oculte prezent.
→ Îngrijirea bolnavului după recoltare:
~ Se face toaleta regiunii.
~ Se îmbracă bolnavul şi se aşează comod.
~ Se aeriseşte camera.
→ Pregătirea pentru laborator a produsului recoltat:
~ Se etichetează tubul recoltor sau eprubetele.
~ Se completează buletinul de recoltare şi se transportă la laborator sau se păstrează la gheaţă.
~ Se notează examenul cerut şi diagnosticul prezumtiv.
~ Pentru punerea în evidenţă a virusurilor, peste materiile fecale recoltate din bazinet se adaugă câteva picături de
soluţie de penicilină 200.000 U.I./ 10 ml apă distilată şi streptomicină (1/1) 1 g / 10 ml apă distilată → pentru a
preveni distrugerea virusurilor de către flora microbiană concurentă.
→ Observaţii:
~ Când recoltarea se face cu tampon, în soluţia nutritivă din eprubetă se adaugă 100 UI de Penicilină şi 25 mg de
Streptomicină pentru evidenţierea virusurilor.
~ Recoltarea scaunului se poate face şi sub controlul vizual al rectoscopului.
~ Nu se foloseşte acelaşi bazinet la mai mulţi bolnavi.
~ Nu se întârzie trimiterea produsului la laborator.
RECOLTAREA SPUTEI
→ Definiţie:
~ Sputa → produs de secreţie provenit din căile respiratorii şi eliminată pe gură prin expectoraţie prin efort de tuse.
→ Scop:
~ Explorator.
~ Stabilirea diagnosticului.
→ Examene efectuate:
~ Macroscopic.
~ Citologic.
~ Bacteriologic.
~ Parazitologic.
→ Materiale necesare:
~ Pahar conic.
~ Recipient cu capac steril.
~ Cutie Petri.
~ Scuipătoare sterilă.
~ Tampoane pe porttampon sterile.
~ Vas gradat.
→ Metode de recoltare:
~ Prin expectoraţie în urma unui efort de tuse.
~ Prin spălătură gastrică din stomac – la bolnavii care nu expectorează, ci înghit sputa.
~ Prin spălătură bronşică – la bolnavii care nu expectorează sau cu tuberculoză cavitară.
~ Prin frotiu faringian – de către medic (se pătrunde sub controlul laringoscopic direct în laringe unde se recoltează cu
tampon).
→ Pregătirea pacientului:
~ Se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se instruieşte să nu înghită sputa.
~ Se educă bolnavul: să tuşească cu gura închisă, să nu scuipe în jurul său, să nu arunce corpuri străine în
scuipătoare, să nu expectoreze în batistă sau şerveţel, să nu expectoreze spută cu salivă.
~ Se ajută bolnavul să aibă o poziţie care să nu-l obosească în timpul expectoraţiei.
~ Se cere bolnavului să-şi clătească gura şi faringele cu apă, înaintea recoltării.
→ Executarea recoltării:
~ Se oferă bolnavului vasul de colectare.
~ Se cere să expectoreze după un efort de tuse provocat.
~ Se colectează sputa (în funcţie de examenul cerut) matinal sau din 24 de ore.
→ Recoltarea sputei prin spălătură gastrică:
~ Se introduce sondă Einhorn în stomac, dimineaţa, pe nemâncate.
~ Se introduc pe sondă 200 ml apă distilată, bicarbonatată şi se extrage cu seringa.
~ Lichidul recoltat se trimite imediat la laborator.
~ Dacă recoltarea se face pentru ÎNSĂMÂNŢARE sucul recoltat se neutralizează cu bicarbonat de sodiu.
→ Recoltarea sputei prin spălătură bronşică:
~ Se introduc în recipientul de aerosoli 5 ml ser fiziologic sau 4 ml teofilină 3% cu 1 ml soluţie de stricnină 1‰.
~ Pacientul inhalează de câteva ori prin inspiraţii profunde, repetate, urmate de expiraţii scurte.
~ Se face o scurtă pauză de 4-5 secunde şi se repetă până la terminarea întregii cantităţi de soluţie de aerosoli.
~ După aspiraţii bolnavul tuşeşte (chiar dacă nu a tuşit înainte).
~ Sputa expectorată se recoltează în recipient steril.
~ Recoltarea se repetă timp de 4 zile în vase separate.
→ Îngrijirea bolnavului după recoltare:
~ Se clăteşte gura cu apă.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
→ Pregătirea produsului pentru laborator:
~ Se acoperă vasul de colectare.
~ Se etichetează.
~ Se completează biletul de analiză cu datele bolnavului şi examenul solicitat.
~ Se notează recoltarea în foaia de observaţie.
OBSERVAREA ŞI NOTAREA EXPECTORAŢIEI
→ Definiţie:
~ Expectoraţia → actul reflex de eliminare a sputei pe gură, după un efort de tuse.
→ Scop:
~ Obţinerea de informaţii privind digestia şi tranzitul intestinal.
~ Evaluarea evoluţiei bolii, a stării generale.
~ Stabilirea diagnosticului
~ Supravegherea efectelor tratamentelor.
→ Materiale necesare:
~ Pahar conic.
~ Recipient cu capac.
~ Cutie Petri.
~ Scuipătoare.
~ Vas gradat.

Caractere Valori fiziologice Valori patologice


~ Cantitate ~ Sub 50 ml. ~ 50-100 ml / 24 ore → bronşita catarală, pneumonie, tuberculoză, gangrenă
pulmonară, edem pulmonar acut.
~ Vomică → eliminarea unor colecţii masive de puroi sau exsudat – în abces
pulmonar, chist hidatic pulmonar.
~ Forma ~ ~ perlată – în astm.
~ Numulară – în caverne pulmonare.
~ Mase grunjoase, izolate în salivă.
~ Mulaje bronşice – foarte rare.
~ Culoare ~ Albă ~ Roşie-sanguinolentă – aerată, spumoasă.
~ Hemoptoică – spută cu striuri de sânge.
~ Ruginie – în pneumonie.
~ Roşie-brună.
~ Roşie gelatinoasă – în cancer pulmonar.
~ Roz – în edem pulmonar acut.
~ Alb-cenuşiu – în inflamaţii bronhiolare, astm.
~ Miros ~ Fără miros. ~ Fetid – în dilataţia bronşică, caverne pulmonare.
~ Miros pătrunzător.
~ Miros de pai umed – în supuraţii pulmonare.
~ Consistenţă ~ Lichid filant. ~ Spumoasă.
~ Aerată.
~ Gelatinoasă.
~ Vâscoasă.
~ Lichidă.
~ Conţinut şi ~ ~ Mucus – în astm bronşic, inflamaţii bronşice.
aspect ~ Purulent – în supuraţii pulmonare.
~ Muco-purulent.
~ Seros – în stază şi edem pulmonar.
~ Pseudo-membranos – în difteria laringiană, bronşită difterică, bronşită
pseudomembranoasă.
~ Sanguinolent – în edem pulmonar, cancer pulmonar, infarct pulmonar.

→ Notarea - în subsolul foii de temperatură cantitatea pentru ziua respectivă. Se poate nota şi grafic cu culoare albastră
(verde) în mod identic cu notarea diurezei → 1 pătrat = 100 ml. Se socoteşte de la baza foii de temperatură.

→ Observaţii:
~ Culoarea, aspectul şi cantitatea sputei pot fi modificate de unele alimente sau medicamente ingerate sau ţinute în gură
înainte de expectoraţie.
~ Unele profesii pot modifica culoarea şi aspectul sputei → morarii, minerii etc.
RECOLTAREA – CAPTAREA VĂRSĂTURILOR
→ Definiţie:
~ Vărsătura = reflex de eliminare a conţinutului gastric cu sau fără greaţă, printr-un efort muscular digestiv.
~ Regurgitarea – este un reflux al conţinutului gastric fără greaţă sau contractură musculară.
→ Scop:
~ Stabilirea diagnosticului.
~ Stabilirea bilanţului hidric zilnic.
~ Obţinerea informaţiilor privind conţinutul gastric.
→ Materiale necesare pentru captarea vărsăturilor:
~ Tăviţă renală.
~ Prosop.
~ Pahar cu apă (aromată).
~ Muşama. Aleză.
→ Ajutarea pacientului:
~ Se aşează pacientul într-o poziţie care să împiedice aspirarea vărsăturii (şezând, semişezând decubit lateral cu capul
uşor ridicat).
~ Se susţine uşor capul – fruntea bolnavului cu o mână, iar cu cealaltă tăviţa renală.
→ Executarea recoltării:
~ Se spală mâinile înainte şi după recoltarea vărsăturilor.
~ Se oferă bolnavului vasul de colectare – tăviţa renală, sau se susţine vasul.
~ Dacă bolnavul are proteză dentară mobilă – se îndepărtează.
~ Se serveşte bolnavul cu pahar cu apă pentru clătirea gurii după vărsături, folosind o altă tăviţă renală.
~ Se anunţă medicul după liniştirea bolnavului.
→ Observaţii:
~ Se anunţă medicul după liniştirea bolnavului.
~ Nu se aruncă vărsătura înainte de a fi arătată medicului.
RECOLTAREA – CAPTAREA SCAUNULUI
→ Definiţie:
~ Reprezintă totalitatea resturilor alimentare rezultate prin procesul de digestie şi eliminate prin actul defecaţie.
~ Defecaţia → actul voluntar de eliminare a materiilor fecale rezultate în urma digestiei prin anus.
→ Scop:
~ Obţinerea de informaţii privind digestia şi tranzitul intestinal.
~ Evaluarea evoluţiei bolii, a stării generale.
~ Stabilirea diagnosticului
~ Supravegherea efectelor tratamentelor.
→ Materiale necesare:
~ Bazinet.
~ Purgativ salin.
~ Muşama şi aleză pentru protecţia patului.
~ Mănuşi de protecţie.
→ Captarea scaunului:
~ Se asigură intimitate prin izolare în salon cu un paravan.
~ Se protejează lenjeria de pat.
~ Se dezbracă bolnavul şi se aşează un bazinet steril sub bolnav.
~ Se înveleşte bolnavul cu învelitoare de molton.
~ Se aşteaptă evacuarea şi se oferă bolnavului hârtie igienică.
~ Se îndepărtează bazinetul cu materii fecale.
→ Îngrijirea bolnavului după recoltare:
~ Pe un alt bazinet se efectuează toaleta regiunii perianale.
~ Se spală mâinile bolnavului.
~ Se îndepărtează muşamaua şi aleza.
~ Se îmbracă bolnavul şi se aşează comod. Se aeriseşte camera.
→ Observaţii:
~ Materiile fecale captate se păstrează acoperite, într-o încăpere special destinată, pentru vizită, apoi se pot arunca.
~ Materiile fecale provenite de la un bolnav contagios sunt lăsate în contact 2 ore cu o substanţă dezinfectantă, apoi sunt
aruncate.
RECOLTAREA – CAPTAREA SPUTĂ
→ Definiţie:
~ Sputa → produs de secreţie provenit din căile respiratorii şi eliminată pe gură prin expectoraţie prin efort de tuse.
→ Scop:
~ Explorator.
~ Stabilirea diagnosticului.
→ Materiale necesare:
~ Pahar conic.
~ Recipient cu capac.
~ Cutie Petri.
~ Vas gradat.
→ Pregătirea pacientului:
~ Se anunţă şi se explică tehnica şi necesitatea ei.
~ Se instruieşte să nu înghită sputa.
~ Se educă bolnavul: să tuşească cu gura închisă, să nu scuipe în jurul său, să nu arunce corpuri străine în
scuipătoare, să nu expectoreze în batistă sau şerveţel, să nu expectoreze spută cu salivă.
~ Se ajută bolnavul să aibă o poziţie care să nu-l obosească în timpul expectoraţiei.
~ Se cere bolnavului să-şi clătească gura şi faringele cu apă, înaintea recoltării.
→ Captarea sputei:
~ Se oferă bolnavului vasul de colectare.
~ Se cere să expectoreze după un efort de tuse provocat.
~ Se colectează sputa (în funcţie de examenul cerut) matinal sau din 24 de ore.
→ Îngrijirea bolnavului după recoltare:
~ Se clăteşte gura cu apă.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
→ Observaţii:
~ Se asigură cel puţin două scuipători sau recipiente de rulaj pentru fiecare bolnav.
~ Scuipătorile se schimbă în fiecare dimineaţă.
~ După golire se spală cu perii speciale şi se sterilizează.
~ În vasul de captare se pune soluţie de lizol 3% sau fenol 2,5% - dacă nu se face captare pentru recoltări şi determinări
de laborator.

RECOLTAREA – CAPTAREA URINĂ

→ Definiţie:
~ Urina → este produsul de secreţie şi filtrare renală eliminat prin micţiune.
→ Scopul recoltărilor:
~ Informare asupra stării funcţionale renale.
~ Stabilirea diagnosticului clinic şi bacteriologic.
~ Stabilirea tratamentului general.
→ Materiale necesare:
~ Urinar.
~ Bazinet.
~ Muşama, aleză – pentru protecţia patului.
~ Material pentru toaletă genito-urinară.
→ Captarea urinei:
~ Se face captarea urinei la pat sau la toaletă.
~ Pentru recoltarea la pat se pregătesc urinare sau bazinete la îndemâna bolnavului.
~ La bărbaţi atunci când este cazul, se aşează urinarul şi se apucă penisul cu o compresă uscată (cu mănuşi de protecţie)
şi se aşează în urinar.
→ Observaţii:
~ După utilizare urinarele se golesc, se clătesc, se spală şi se sterilizează.
~ Se face toaleta locală a bolnavului după captare.
RECOLTAREA EXSUDATULUI FARINGIAN
→ Definiţie:
~ Exsudatul faringian → lichidul produs printr-un proces inflamator faringian.
→ Indicaţii de recoltare:
~ Angine – inflamaţii amigdaliene, faringiene.
~ Nefrite.
~ Reumatism articular acut.
→ Scop:
~ Explorator – depistarea germenilor patogeni
~ Stabilirea diagnosticului.
~ Depistarea purtătorilor sănătoşi de streptococ beta hemolitic.
→ Pregătirea pacientului:
~ Bolnavul nu mănâncă şi nu bea înainte de recoltare.
~ Nu se fac tratamente locale înaintea recoltării.
~ Nu se fac dezinfecţii orale, nazale sau faringiene.
~ Nu se face gargară.
~ Nu se administrează antibiotice înaintea recoltării.
~ Nu fumează şi nu-şi face toaleta dinţilor înaintea recoltării.
~ Se aşează pacientul comod, în poziţie şezând, cu gura deschisă
→ Materiale necesare:
~ Tampoane pe porttampon sterile.
~ Spatulă linguală.
~ Eprubete cu medii de cultură.
~ Lame şi lamele de sticlă.
~ Mască de protecţie.
~ Tăviţă renală.
→ Executarea recoltării:
~ Se observă regiunea de unde urmează să se recolteze.
~ Se protejează asistenta cu mască şi mănuşi de cauciuc.
~ Se deschide eprubeta cu tampon.
~ Se apasă limba cu spatula linguală.
~ Se cere bolnavului să pronunţe un „a” prelungit.
~ Cu tamponul se şterge depozitul de pe faringe şi amigdale. Dacă este cazul, chiar se dezlipeşte o porţiune de
membrană falsă.
→ Pregătirea produsului recoltat pentru laborator:
~ Produsul recoltat se întinde pe lame de sticlă pentru frotiuri colorate (la indicaţia medicului).
~ Se fac însămânţări pe medii de cultură, succesiv, două eprubete din aceiaşi recoltare.
~ Se etichetează eprubeta şi / sau lamele de frotiu.
~ Se completează buletinul de analiză cu datele bolnavului şi examenul solicitat.
~ Se transportă imediat la laborator.
→ Îngrijiri după recoltare:
~ Bolnavul nu necesită îngrijiri speciale.
~ Se notează în foaia de observaţie recoltarea şi dacă s-au făcut sau nu însămânţări.
→ Observaţii:
~ Dacă nu este posibilă însămânţarea imediată pe medii de cultură, tamponul recoltat trebuie umezit cu ser fiziologic
steril sau glicerină 15%.
~ Timpul scurs de la recoltare până la însămânţare nu trebuie să depăşească 5-6 ore.
~ În timpul recoltării tamponul nu trebuie să se îmbibe cu salivă.
~ Nu se ating dinţii cu tamponul pentru a nu obţine un rezultat eronat.
NORME GENERALE DE RECOLTAREA A PRODUSELOR BIOLOGICE ŞI PATOLOGICE
→ Scopul recoltărilor de produse biologice şi patologice:
~ Obţinerea de produse biologice sau patologice, lichide sau solide, pentru a putea fi supuse unor examene de laborator
fizice, chimice sau bacteriologice.
→ Importanţa examenelor de laborator:
~ Completează simptomatologia bolilor cu elemente obiective.
~ Confirmă sau infirmă diagnosticul.
~ Reflectă evoluţia bolii şi eficacitatea tratamentului.
~ Confirmă vindecarea. Semnalează apariţia complicaţiilor.
~ Permite depistarea persoanelor sănătoase purtătoare de germeni.
→ Rolul asistentei medicale:
~ Respectă orarul recoltărilor – dimineaţa pe nemâncate. Hemoculturile şi examenele hemoparazitologice se recoltează
în timpul frisonului, când numărul germenilor din sânge creşte.
~ Respectă tehnica de recoltare.
~ Informează corect şi concis pacientul.
~ Asigură pregătirea fizică – repaus, dietă, aşezare în poziţie.
~ Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare recoltărilor. Va preveni hemoliza sângelui prin folosirea de recipiente
uscate.
~ Efectuează corect tehnicile de recoltare.
~ Completează corect şi complet buletinele de analiză – numele şi prenumele pacientului, numărul salonului, patului,
natura produsului recoltat, analiza cerută, data recoltării, diagnostic, tratament.
~ Etichetează corect, complet şi citeţ produsul recoltat.
~ Asigură transportul produselor la laborator – în minimum de timp, în condiţii corecte, impuse de tehnică, corect
ambalate. În timpul transportului se vor evita trepidaţiile, recipientele nu vor fi răsturnate. Unele produse se transportă
la temperatura gheţii, altele la temperatura corpului.
~ Produsele ce nu pot fi transportate imediat din motive obiective vor fi păstrate corespunzător – la frigider, termostat,
temperatura camerei etc.
→ Observaţii:
~ Produsele recoltate pentru examene bacteriologice nu se amestecă cu substanţe antiseptice sau fixatoare.
~ Recipientele pentru recoltare se sterilizează la pupinel.
~ Recoltarea produselor pentru examene bacteriologice se face în condiţii de asepsie perfectă – se evită suprainfectarea
produsului cu germeni proveniţi din aer, de pe instrumente etc.
RECOLTAREA SÂNGELUI
→ Definiţie:
~ Sângele realizează aportul la nivelul celular de substanţe energetice şi plastice (glucoză, aminoacizi, acizi graşi etc.),
săruri minerale, apă şi oxigen. Totodată sângele transportă şi produsele rezultate din metabolizarea celulară – uree,
acid uric, amoniac, CO2 etc.
→ Scopul recoltărilor:
~ Completează simptomatologia bolilor cu elemente obiective.
~ Confirmă sau infirmă diagnosticul clinic.
~ Reflectă evoluţia bolii şi eficacitatea tratamentului.
~ Confirmă vindecarea.
~ Semnalează apariţia îmbolnăvirilor infecţioase ca şi a persoanelor sănătoase purtătoare de germeni patogeni.
→ Examene din sânge:
~ Examene hematologice:
o Hemoleucogramă cu formulă leucocitară.
o Hemoglobină (Hb).
o Hematocrit (Ht).
o Timp de sângerare (TS).
o Timp de coagulare (TC).
o Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH).
o Timp Quick (TQ sau indice de protrombină).
o Grup sanguin pentru determinarea grupelor de sânge.
~ Examene biochimice:
o Glicemie.
o Uree.
o Fibrinogen.
o Creatinină.
o Acid uric.
o Ionograma.
o Colesterol.
o Probe hepatice.
o Bilirubina.
o Lipemie.
o Fosfataza alcalină.
o Transaminaze.
o Rezervă alcalină.
~ Examen bacteriologic:
o Hemocultura – pentru descoperirea bacteriilor din sânge când se suspectează o septicemie sau o bacteriemie.
~ Examen parazitologic:
o Lama de malarie.
~ Examen serologic:
o Reacţia Weill-Felix – tifos exantematic.
o Reacţia de precipitare sau floculare – Citochol. Meinike.
o Reacţia de microfloculare (VDRL) – sifilis.
o Reacţia Bordet-Wassermann (BW) – sifilis.
o Reacţia de hemaglutinare.
o Reacţia de fixarea a complementului.
o Reacţia Valer-Rose –poliartrită reumatoidă.
o Reacţia Vidal – febra tifoidă, febra paratifoidă.
o ASLO – diagnosticul RAA, scarlatină.
→ Metode de recoltare:
~ Puncţie capilară – puncţia pulpei degetului, puncţia lobului urechii, puncţia halucelui sau a călcâiului la copil.
~ Puncţie venoasă – frecvent venele de la plica cotului (cefalică sau bazilică) sau orice venă accesibilă.
~ Puncţie arterială (artera femurală, humerală, radială, cubitală, carotidă).
→ Materiale necesare:
~ Pentru puncţia capilară:
o Ace sterile.
o Tampoane de vată.
o Alcool 900.
o Hârtie de filtru.
o Pipete Potain – pentru numărarea elementelor figurate.
o Lame degresate şi lamele – pentru frotiuri.
o Tăviţă renală.
o Mănuşi de protecţie.
~ Pentru puncţia venoasă sau arterială:
o Ace şi seringi sterile.
o Tampoane de vată.
o Alcool.
o Garou sau bandă Esmarch.
o Pernă elastică cu material de protecţie.
o Recipiente de recoltare.
o Substanţe anticoagulante: heparină, citrat de sodiu 3,8%, oxalat de potasiu, fluorură de sodiu, EDTA.
o Tăviţă renală.
o Mănuşi de protecţie.
o Medii de cultură pentru examene bacteriologice (bulion citrat, geloză semilichidă).
→ Pregătirea bolnavului:
~ Pregătirea psihică:
o Se anunţă cu 24 de ore înainte.
o Se explică necesitatea tehnicii.
o Se instruieşte pacientul privind comportamentul acestuia din timpul recoltării.
o Se solicită colaborarea.
o Se urmăreşte înlăturarea stării de tensiune legată de examinările ce urmează a fi făcute – la indicaţia
medicului se poate administra medicaţie calmantă.
o Se asigură repausul pe timpul executării tehnicii.
~ Pregătirea fizică:
o Se face în funcţie de examenul cerut şi de locul recoltării.
o Uneori se impune un regim dietetic, repaus la pat, medicaţie specială.
o Pacientul nu trebuie să mănânce înaintea recoltărilor.
o Se îndepărtează lenjeria de pe regiunea aleasă pentru puncţie.
o Hainele nu trebuie să împiedice circulaţia de întoarcere.
o Pentru puncţia venoasă se aşează pacientul în decubit dorsal, cu braţul în extensie, sprijinit pe pernă elastică.
o Pentru puncţie capilară pacientul poate sta şi în şezut, pe scaun, cu braţul sprijinit în extensie şi supinaţie.
→ Stabilirea locului puncţiei venoase:
~ Se alege braţul pentru puncţie.
~ Se examinează calitatea şi starea vaselor de la plica cotului.
~ Se stabileşte locul de execuţie al puncţiei venoase.
→ Recoltarea sângelui prin puncţie capilară:
~ Asistenta se spală şi se dezinfectează pe mâini.
~ Îmbracă mănuşile de protecţie.
~ Se aseptizează degetul inelar cu tampon cu alcool.
~ Nu se freacă degetul.
~ Se aşteaptă evaporarea alcoolului.
~ Se înţeapă pulpa degetului perpendicular pe pliurile cutanate.
~ Se şterge uscat (tampon uscat, hârtie de filtru) prima picătură de sânge.
~ Se lasă să se formeze o nouă picătură din care se recoltează cu pipeta sau cu lama.
~ Se şterge cu tampon cu alcool
→ Executarea frotiului din sânge:
~ La extremitatea unei lame de sticlă se aplică o picătură de sânge de 3-4 mm diametru.
~ Se aşează o lamelă cu marginile şlefuite în unghi de 450 pe lamă – picătura de sânge se întinde prin capilaritate.
~ Lamela se trage către partea liberă a lamei, păstrând aceiaşi înclinaţie şi antrenând toată picătura fără a o fragmenta.
~ Se agită lama pentru uscare.
~ Se etichetează (sau se notează pe spatele lamei cu creion dermatograf).
~ Se trimite la laborator.
~ Observaţii:
 Un frotiu bun nu are goluri, este în strat regulat.
 Frotiul se execută numai din sânge proaspăt.
 Lama trebuie să fie perfect degresată.
→ Recoltarea sângelui prin puncţie venoasă:
~ Asistenta se spală şi se dezinfectează pe mâini.
~ Îmbracă mănuşile de protecţie.
~ Se aplică garoul.
~ Se palpează locul puncţiei.
~ Se dezinfectează cu tampon cu alcool.
~ Se cere bolnavului să închidă şi să deschidă pumnul de câteva ori şi să rămână cu el închis.
~ Se puncţionează vena în condiţii de asepsie perfectă, pe direcţia axului longitudinal, împingând acul 1-1,5 cm în
lumenul venei.
~ Se aspiră sângele în seringă, eprubetă, alt recipient etc.
~ Se desface garoul şi se cere bolnavului să deschidă pumnul.
~ Se aplică un tampon cu alcool la locul puncţiei şi se retrage brusc acul.
~ Se menţine tamponul 1 cca. 10 minute fără a îndoi braţul.
~ Incidente şi accidente:
o Hematom.
o Perforarea venei.
o Ameţeli.
o Paloare accentuată.
o Lipotimie.
o Colaps.
→ Recoltarea sângelui pentru examene hematologice:
~ Se face dimineaţa pe nemâncate.
~ Hemoleucogramă:
o Puncţie venoasă 2 ml sânge pe EDTA sau heparină.
o Puncţie capilară – pulpa degetului. Aspirarea sângelui în pipete Potain.
~ Hematocrit – 2 ml sânge venos recoltat pe heparină sau EDTA.
~ VSH – 1,6 ml sânge venos pe 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%.
→ Recoltarea sângelui pentru examene biochimice:
~ Se face dimineaţa pe nemâncate.
~ Se recoltează prin puncţie venoasă, iar sângele se utilizează în totalitate sau numai plasma.
~ Se recoltează 2-5 ml sânge fără anticoagulant pentru determinări de uree, acid uric, creatinină, bilirubină, colesterol,
lipide, teste de disproteinemie, electroforeză, fosfataza alcalină, transaminaze, amilază, fosfor, calciu, sideremie (Fe
seric), rezervă alcalină, ionograma (Na, K, Ca, Cl).
~ Pentru determinarea fibrinogenului sângele se recoltează pe citrat de sodiu.
~ Pentru determinarea glicemie sângele se recoltează pe fluorură de Na sau pe heparină.
→ Recoltarea sângelui pentru examene bacteriologice - HEMOCULTURA:
~ Recoltarea se face în condiţii de asepsie perfectă.
~ Sângele este recoltat şi însămânţat în mod steril pe medii de cultură.
~ Se recomandă recoltarea în recipiente etanşe prin dop de cauciuc, direct pe mediul de cultură.
~ Pentru însămânţarea cu germeni anaerobi, eprubeta cu geloză semilichidă se încălzeşte la 37 0C în baie de apă, timp de
30 de minute.
~ În timpul însămânţării, balonul sau eprubeta cu mediul de cultură se păstrează înclinată.
~ Materialele necesare recoltării se sterilizează la pupinel.
~ Hemocultura se recoltează la debutul bolii şi înaintea administrării antibioticelor.
~ Hemocultura se poate completa cu coprocultura, urocultura etc.
→ Recoltarea sângelui pentru examene serologice:
~ Examenul serologic relevă prezenţa sau absenţa anticorpilor în serul bolnavului.
~ Se folosesc pentru diagnosticarea bolilor infecţioase.
~ Se recoltează 5-10 ml sânge prin puncţie venoasă.
~ Recoltarea se face direct în eprubetă curată şi uscată.
~ După coagularea sângelui, se desprinde cheagul de pe peretele eprubetei şi după 30 de minute se decantează serul
direct într-o altă eprubetă sau prin aspirare cu pipetă Pasteur sterilă.
~ Serul hemolizat are culoare roz.
~ Serul lactescent are culoarea albă.
~ Serul nehemolizat – corect recoltat – are culoare gălbuie.
→ Recoltarea sângelui pentru examene parazitologice:
~ Pentru punerea în evidenţă a plasmodiilor malariei, se recoltează sânge în PICĂTURĂ GROASĂ.
~ Recoltarea se face în cursul accesului febril când numărul paraziţilor în sânge este foarte mare.
~ Pe fiecare extremitate a lamei de sticlă se recoltează 2-3 picături de sânge, cât mai apropiate între ele.
~ Cu colţul lamei şlefuite se amestecă fiecare picătură, formând câte o pată circulară, cu diametrul de cca. 1 cm.
~ Se continuă amestecarea până se formează un mic cheag – semnul defibrinării complete.
~ Se notează lama recoltată.
→ Recoltarea sângelui venos prin sistem vacutainer:
~ Metoda asigură confortul bolnavului, calitatea probei recoltate şi securitatea personalului medical.
~ Se foloseşte un tub holder la care se ataşează acul de puncţie prin înfiletare.
~ La tubul holder se adaptează tuburi vaccuumtainer – cu dopuri de diferite culori convenţionale:
o Roşu şi portocaliu – pentru recoltări biochimice.
o Negru – pentru VSH.
o Bleu – pentru determinări de coagulare, fibrinogen, TQ.
o Mov – pentru determinări hematologice.
o Verde – cu heparină – pentru recoltări biochimice.
~ Recoltarea sângelui se face prin împingerea tubului în holder în aşa fel încât diafragma gumată a dopului să fie
străpunsă.
~ După recoltare tubul se înclină sau se răstoarnă pentru omogenizarea cu aditivul.
~ Se procedează la fel cu toate tuburile necesare recoltării.
~ Ordinea de umplere a tuburilor:
o Tuburi fără aditivi.
o Tuburi pentru probe de coagulare.
o Alte tuburi cu diverşi aditivi.
~ Se etichetează tuburile şi se trimit la laborator.
→ Determinarea glicemiei cu teste reactive:
~ Determinarea glicemie se poate face cu: teste reactive, bandelete reactive, stripsuri.
~ Sunt metode enzimatice.
~ Citirea se face vizual prin comparaţie cu o scară de culori sau electronic – Glucometru, Roflolux etc.
~ Substanţele chimice imprimate îşi schimbă culoarea în contact cu zahărul.
~ Picătura de sânge se aşează în centrul zonei mono sau bicolore.
~ Depunerea picăturii se face prin atingerea uşoară a capătului reactiv al bandeletei.
~ Se evită frecarea pulpei degetului de babdeletă.
~ Se cronometrază timpul până la îndepărtarea sângelui în funcţie de tipul testelor:
o 60’’ – pentru Hemoglucotest.
o 30’’ – pentru Glucostix.
~ Îndepărtarea sângelui se face prin ştergere cu tampon, absorbţie cu hârtie de filtru, jet de apă.
~ Se compară culoarea cu cea de pe panglica de control şi se obţine valoarea glicemiei respective.
~ Se pot folosi şi aparate cu afişaj electronic – test rapid şi precis. Rezultatul se obţine în 45’’.
→ Îngrijirea bolnavului după recoltare:
~ Se şterg tegumentele. Se schimbă lenjeria murdară.
~ Se asigură o poziţie comodă.
~ Se aplică comprese reci la locul puncţiei în caz de dureri, hematom, inflamaţii.
EXAMENE HEMATOLOGICE DIN SÂNGE
→ Hematocritul:
~ Se recoltează prin puncţie venoasă 2 ml sânge pe anticoagulant – heparină sau EDTA.
~ Valori normale: la bărbaţi 45%, la femei 42%.
~ Valori patologice: > 45% - hemoconcentraţie, < 40% - hemodiluţie.
→ Hemoglobina:
~ Se recoltează prin puncţie venoasă cu EDTA sau prin puncţie capilară cu pipeta Potain.
~ Valori normale: la femei: 11,5 – 13,5 g %, la bărbaţi: 13 – 15 g %.
~ Valori patologice: < 11 g % - anemie, 15 g % - poliglobulie.
→ Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH):
~ Se recoltează prin puncţie venoasă în seringă de 2 ml - 1,6 ml sânge cu 0,4 ml citrat de sodiu 3,8% .
~ Valori normale: 3 – 5 mm / h, 5 – 10 mm / 2h, 20 – 40 mm / 24h.
→ Determinarea grupei sanguine şi a factorului Rh:
~ Recoltarea se face prin puncţie venoasă sau prin puncţie capilară.
~ Determinarea se face în mod obişnuit prin metoda Beth Vincent.
→ Timpul de sângerare:
~ Se recoltează prin puncţie capilară.
~ Valoarea normală este de 3-5 minute.
→ Timpul de coagulare:
~ Se recoltează prin puncţie venoasă 2 ml sânge fără anticoagulant sau prin puncţie capilară (TCLW) sau se
puncţionează lobul urechii.
~ Valoarea normală 8-12 minute.
→ Timpul de protrombină:
~ Recoltarea se face prin puncţie venoasă – 4,5 ml sânge cu 0,5 ml oxalat de potasiu.
~ Valoarea normală 100 % sau 12”
→ Globulele roşii – eritrocite (hematii):
~ Recoltarea se face prin puncţie capilară şi prin puncţie venoasă
~ Valori normale: la bărbaţi 5 mil. / mm3 sânge, la femei 4,5 mil. / mm3 sânge
~ Valori patologice: sub 3,5 mil. / mm3 sânge – anemie, peste 5 mil. / mm3 sânge – poliglobulie.
→ Reticulocite:
~ Recoltarea se face prin puncţie capilară sau prin puncţie venoasă.
~ Valoare normală 1%.
→ Globulele albe:
~ Recoltarea se face prin puncţie capilară sau prin puncţie venoasă pe heparină.
~ Valoarea normală: 4.000-8.000 / mm3 sânge.
~ Valoarea patologică: peste 10.000 leucocitoză, sub 4.000 leucopenie.
→ Formula leucocitară:
~ Se recoltează prin puncţie venoasă sau puncţie capilară;
~ Valori normale:
▪ Neutrofile 60-70 %.
▪ Eozinofile 1-3 %.
▪ Limfocite 20-30 %.
▪ Monocite 5-8 %.
▪ Bazofile 0-1 %.
~ Patologic întâlnim plasmocite.
→ Trombocitele:
~ Recoltarea se face prin puncţie capilară şi prin puncţie venoasă
~ Valoarea normală 150.000 – 350.000 / mm3 sg.
~ Valorile patologice: cresc în trombocitopenii, scad în trombopenii.
RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU VITEZA DE SEDIMENTARE A HEMATIILOR - VSH
→ Definiţie:
~ Sedimentarea reprezintă aşezarea progresivă a elementelor figurate din sângele necoagulabil, lăsat în repaus, spre
fundul eprubetei.
~ Viteza de sedimentare a hematiilor – VSH – reprezintă rapiditatea cu care se produce depunerea hematiilor spre
fundul eprubetei.
→ Materiale necesare:
~ Material pentru puncţie venoasă.
~ Seringă de 2 ml curată şi uscată. Citrat de sodiu 3,8% - 0,4 ml.
~ Eprubetă. Stativ cu pipete Westergreen.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se face pregătirea generală pentru recoltări.
→ Tehnica:
~ Asistenta se spală şi se dezinfectează pe mâini.
~ Îmbracă mănuşile de protecţie.
~ Aspiră în seringă 0,4 ml citrat de sodiu 3,8%.
~ Puncţionează vena fără stază venoasă. Aspiră în seringă 1,6 ml sânge.
~ Retrage acul şi aplică tampon cu alcool la locul puncţiei.
~ Amestecul de sânge citratat se scurge în eprubetă şi se omogenizează lent.
~ Se aspiră în pipeta Westergreen până la gradaţia 0. Se aşează în stativul Westergreen în poziţie verticală şi se lasă în
repaus 1, 2 sau 24 ore.

EXAMENE BIOCHIMICE DIN SÂNGE


→ Glicemia:
~ Se recoltează prin puncţie venoasă 2 ml sânge cu 4 mg fluorură de sodiu.
~ Valori normale: 60 - 120 mg % sau 0,65 – 1,1 g ‰.
~ Valori patologice: > hiperglicemie, < hipoglicemie.
→ Fibrinogenul:
~ Recoltarea se face prin puncţie venoasă pe citrat de sodiu.
~ Valoarea normală 200-400 mg %.
→ Ureea:
~ Se recoltează prin puncţie venoasă fără substanţă anticoagulantă.
~ Valoarea normală este 20-40 mg %.
~ Valori patologice: >hiperazotemie, <hipoazotemie.
→ Transaminazele:
→ Transaminaza glutaminoxalică (TGO).
~ Transaminaza glutaminpiruvică (TGP).
~ Se recoltează prin puncţie venoasă 10 ml sânge fără substanţă anticoagulantă.
~ Valori normale: TGO 1-18 UI/l. TGP 1-19 UI/l .
→ Bilirubina:
~ Se recoltează prin puncţie venoasă 5 ml sânge fără substanţă anticoagulantă,
~ Valori normale: Bilirubina totală 0,5-1 mg %, Bilirubina indirectă 0,2-1 mg %, bilirubina directă 0,2 mg %.
~ Valori patologice – bilirubina creşte în hemolize şi în anemia hemolitică.
→ Amilaza:
~ Se recoltează prin puncţie venoasă 5 ml sânge fără substanţă anticoagulantă.
~ Valori normale 230-2700 UI/l sau 8-32 uW.
~ Valori sunt patologic crescute în ulcer gastric perforat, pancreatită.
→ Creatinina:
~ Se recoltează 5-10 ml sânge prin puncţie venoasă.
~ Valoarea normală ±1 mg %
→ Colesterol:
~ Se recoltează prin puncţie venoasă 4-5 ml sânge.
~ Valoarea normală: colesterol total 180-230 mg %, colesterol esterificat este 2/3 din total.
→ Lipidograma:
~ Se recoltează prin puncţie venoasă 10 ml sânge simplu.
~ Valoarea normală: α lipoproteine 65-75 %, β lipoproteine 25-35 %, Lipide totale 500-800 mg %
→ Tymol:
~ Se recoltează 5-10 ml sânge venos;
~ Valoarea normală 2-4 U.
→ Fosfataza alcalină:
~ Se recoltează prin puncţie venoasă 5-10 ml sânge
~ Valoarea normală 2-4 U.
→ Proteine totale:
~ Se recoltează prin puncţie venoasă sânge simplu.
~ Valoarea normală 70-80 mg% sau 7-8,5 g %.
→ Electroforeza proteinelor:
~ Recoltarea se face odată cu proteinele totale.
~ Valori normale:
▪ Albumine 50%
▪ Globuline 50%
▪ α1 – 5 %
▪ α2 – 10 %
▪ β – 15 %
▪ γ – 20 %
~ Creşte în acidoză.
→ Fosfor, calciu, potasiu, sodiu, clor, fier seric:
~ Se recoltează sânge prin puncţie venoasă;
~ Valori normale:
▪ P(fosfor) – 1,8-2,4mEq/l
▪ Ca(calciu) – 135-150mEq/l sau 9-11mg%
▪ Na(sodiu) – 135-150 mEq/l
▪ K(potasiu) – 3,5-5 mEq/l
▪ Cl(clor) – 100 mEq/l
▪ Fe(fier seric) – 100 γ %
→ Rezerva alcalină (RA):
~ Se recoltează 2-3 ml sânge venos pe heparină sau fără substanţă anticoagulantă.
~ Valoarea normală: 27 mEq/l sau 50-70 volume CO2
SPĂLAREA MÂINILOR
→ Scop:
~ Este principala modalitate de a preveni contaminarea şi diseminarea infecţiilor şi a microorganismelor.
→ Indicaţii de spălare:
~ La intrarea şi la ieşirea din:
▪ Serviciu.
▪ Salon.
~ Înainte şi după:
▪ Examinarea fiecărui bolnav.
▪ Aplicarea unui tratament parenteral.
▪ Aplicarea unui tratament parenteral.
▪ Schimbarea pansamentului.
▪ Efectuarea clismei.
▪ Efectuarea investigaţiilor şi procedurilor invazive.
▪ Folosirea toaletei.
▪ Folosirea batistei.
▪ Aranjarea părului
▪ Prepararea şi distribuţia alimentelor şi medicamentelor.
~ După:
▪ Scoaterea mănuşilor de protecţie.
▪ Scoaterea măştii de tifon.
▪ Activităţi administrative şi gorpodăreşti.
→ Pregătirea mâinilor:
~ În toate tipurile de spălare:
▪ Se îndepărtează bijuteriile – inelele, brăţările.
▪ Unghiile vor fi tăiate scurt, bine îngrijite.
~ Ştergerea şi uscarea este obligatorie – cu hârtie prosop sau prosop de unică întrebuinţare.
→ Tipuri de spălare:
~ Spălarea simplă – risc redus de infecţie – 1 minut. Spălare cu apă şi săpun, dezinfecţie cu alcool.
~ Spălare antiseptică – risc mediu de infecţie – 3-5 minute.
~ Spălarea chirurgicală – cu risc crescut de infecţie – 15 minute.
→ Materiale necesare:
~ Apă potabilă.
~ Săpun neutru.
~ Perii.
~ Trusă de unghii.
~ Alcool,
~ Cremă protectoare.
→ Tehnica spălării:
~ Se deschide robinetul şi se umezesc mâinile.
~ Se săpunesc şi se freacă cu grijă cel puţin 30 secunde pe toată suprafaţa, până deasupra articulaţiei pumnului, se freacă
palmele între ele, extremităţile degetelor, spaţiile interdigitale.
~ Se clăteşte abundent cu apă de la vârful degetelor la coate.
~ Se usucă prin tamponare cu prosop de hârtie sau prosop de unică folosinţă.
~ Se închide robinetul acoperit cu prosopul.
SPECIFICUL ÎNGRIJIRILOR ÎN SERVICIUL DE TERAPIE INTENSIVĂ
→ Definiţie:
~ Serviciul de terapie intensivă (ATI – anestezie terapie intensivă) este un sistem de lucru care asigură vindecarea
bolnavilor şocaţi, îngrijirea bolnavilor operaţie cu evoluţie postoperatorie dificilă, îngrijirea bolnavilor ce necesită o
asistenţă permanentă, intensivă.
→ Amplasarea serviciului ATI:
~ Trebuie să aibă legături funcţionale cu serviciul de primire de urgenţă (unitatea UPU) şi cu blocul operator.
~ Ocupă un loc central în organizarea spitalului. Este un nod central de circulaţie între secţiile spitalului.
→ Dimensiuni:
~ Reprezintă 3-5% din totalul paturilor din spital.
→ Organizare:
~ Serviciul cuprinde 2 zone:
 Zonă aseptică.
 Zonă septică.
~ Fiecare zonă are la intrare cameră filtru pentru personal – pentru prevenirea infecţiilor nosocomiale.
~ Saloanele de ATI sunt aclimatizare (cu dispozitive de aer condiţionat steril).
~ În secţiile mari de ATI – bolnavii sunt separaţi pe afecţiuni - respiratorii, cardiovasculare, comă, intoxicaţii etc.
Acest lucru favorizează superspecializarea personalului medical, repartizarea mai bună a aparaturii, colaborarea mai
bună în echipă.
→ Echipamentul secţiei:
~ Sursă de oxigen.
~ Sursă de aspiraţie.
~ Sursă de iluminat puternică – pe braţ reglabil.
~ Aparate de medicamente de urgenţă care să asigure cel puţin necesarul pe 24 de ore, inclusiv soluţii perfuzabile.
~ Paturi cu rotile perfect accesibile din toate părţile, prevăzute cu apărători laterale pentru bolnavii agitaţi.
~ Cărucioare mobile.
~ Monitoare.
~ Trusă de reanimare respiratorie:
 Laringoscoape.
 Sonde traheale.
 Pipete Guedel.
 Deschizător de gură.
 Pensă de prins limba.
 Respirator manual.
~ Trusă de reanimare circulatorie:
 3-4 cutii cu instrumente pentru denudarea vasculară.
 Substituenţi de plasmă.
 Aparate de transfuzie.
 Seringi şi ace.
 Medicamente necesare în terapia şocului.
~ Trusă de reanimare cardiacă:
 Defibrilator electric.
 Stimulator electrosistolic.
 Electrocardioscop.
~ Trusă pentru efectuarea de pansamente.
~ Aparatură de supraveghere.
~ Aparat radiologic portabil.
~ Electrocardiograf.
~ Electroencefalograf.
~ Rinichi artificial.
~ Monitor pentru presiunea arterială, temperatură, electrocardiogramă.
~ Respirator automat.
→ Îngrijiri:
~ Tratamentul aplicat este complet şi complex.
~ Urmărirea se face prin monitorizare 24 ore a funcţiilor vitale şi a constantelor biologice.
~ Activitatea se desfăşoară în echipă.
~ Relaţiile profesionale se bazează pe principiile deontologiei medicale şi profesionale.
PERFUZIA
→ Definiţie:
~ Introducerea pe cale parenterală – intravenoasă – picătură cu picătură a soluţiilor medicamentoase pentru
reechilibrarea hidroionică şi volemică a organismului.
→ Metode de perfuzare:
~ Prin intermediul unui ac fixat în venă.
~ Prin canule din plastic introduse prin lumenul acelor.
~ Chirurgical – prin denudarea venei şi fixarea pentru un timp mai îndelungat a unei canule din plastic.
~ Cu pompă de perfuzie → pompa de perfuzie este un sistem electronic de administrare a soluţiilor perfuzabile, cu
reglare programată a volumului şi fixarea ratei fluxului de lichid.
→ Scop:
~ Terapeutic.
~ Anestezic.
~ Hidratare şi mineralizare.
~ Administrarea de medicamente cu efect prelungit.
~ Scop depurativ – diluând şi favorizând excreţia din organism a produşilor toxici.
~ Completarea proteinelor sau a altor componente sanguine.
→ Materiale necesare:
~ Trusă pentru perfuzarea soluţiei.
~ Soluţie de perfuzat.
~ Stativ.
~ Materiale pentru puncţie venoasă.
~ Leucoplast.
~ Tăviţă renală.
~ Mănuşi de protecţie.
→ Soluţii perfuzabile:
~ Sunt soluţii sterile, apirogene, în flacoane sau pungi PVC.
~ Trebuie încălzite la temperatura corpului.
~ Manitolul soluţie 10-20% care prezintă cristale trebuie încălzită până dispar cristalele deoarece soluţia este
suprasaturată.
~ Serurile glucozate şi aminoacizii sunt ferite de căldură şi de lumină.
~ Soluţii utilizate:
 Izotone → ser fiziologic 9g‰ NaCl, ser glucozat 5%, lactat de sodiu 1,9%, bicarbonat de sodiu 14‰, soluţie
de KCl 2%.
 Hipertone → soluţii glucozate 10,20, 33, 40%, soluţie NaCl 10,20%.
 Ringer - soluţie de electroliţi.
 Soluţie Darow, soluţie Krebs. Soluţie Buttler, soluţie Locke, soluţie Hartman, soluţie Tham, soluţie Fischer –
alcalină.
 Înlocuitori ai masei circulante.
 Dextran 70 - Macrodex, Dextran 40 - Rehomacrodex.
 Marisang.
 Plasmă umană, sânge integral, derivate de masă eritrocitară.
→ Locul puncţiei pentru perfuzie:
~ Venele de la plica cotului.
~ Venele epicraniene sau jugulare la corpului mici şi sugari.
~ Venele de pe suprafaţa dorsală a mâinii.
~ Venele subclaviculare sau femurale.
→ Pregătirea pacientului:
~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica, necesitatea şi importanţa ei.
~ Se roagă bolnavul să urineze.
~ Se aşează bolnavul cât mai comod, cu braţul sprijinit pe pernă elastică (sau pe suport).
~ Se protejează regiunea interesată a patului cu muşama şi aleză.
~ Se acoperă bolnavul cu învelitoare.
→ Pregătirea flaconului:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se controlează soluţia de perfuzat: valabilitate, aspect, integritate, etanşeitate, corespondenţa cu soluţia
recomandată.
~ Se îndepărtează protecţia de pe dopul de cauciuc.
~ Se desface aparatul de perfuzie.
~ Se dezinfectează dopul de cauciuc.
~ Se puncţionează dopul cu acul trocar al aparatului după ce s-a închis prestubul.
~ Se suspendă aparatul pe stativ.
~ Se deschide prestubul în aşa fel încât lichidul să pătrundă în tubul perfuzor înlocuind coloana de aer.
~ Se formează nivelul de lichid (cca. ½ din picurător) şi se continuă scoaterea aerului până apare la extremitatea
perfuzorului prima picătură de lichid.
~ Se închide prestubul, se repune apărătoarea amboului şi se atârnă tubulatura perfuzorului pe stativ.
→ Execuţie:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşile de protecţie.
~ Se examinează calitatea venelor.
~ Se aplică garoul şi se alege locul puncţiei.
~ Se dezinfectează locul cu alcool.
~ Se cere bolnavului să strângă pumnul de câteva ori şi să rămână cu pumnul strâns.
~ Se execută puncţia venoasă şi se verifică poziţia acului.
~ Se desface garoul şi se cere bolnavului să desfacă pumnul.
~ Se ataşează la ac amboul perfuzorului pregătit.
~ Se deschide prestubul şi se reglează ritmul perfuziei → obişnuit 60 picături pe minut sau în funcţie de necesităţi şi
de soluţia administrată.
→ Rolul asistentei medicale în timpul perfuziei:
~ Supraveghează starea generală a bolnavului.
~ Supraveghează locul puncţiei.
~ Supraveghează ritmul de curgere a lichidului.
~ Schimbă flacoanele atunci când este necesar.
~ Administrează medicaţie recomandată.
~ Asigură administrarea perfuzie pe cât posibil, la temperatura corpului.
→ Îngrijiri după tehnică:
~ Se întrerupe perfuzia înaintea golirii complete a flaconului.
~ Se aplică un tampon cu alcool la locul puncţiei.
~ Se extrage acul brusc din venă.
~ Se lasă un pansament fixat cu leucoplast la locul puncţiei.
~ Se înveleşte aşează bolnavul comod şi se înveleşte.
~ Se supraveghează şi dacă nu sunt contraindicaţii, se pot administra lichide calde.
~ Se notează în foaia de observaţie cantitatea de lichid perfuzată.
→ Incidente şi accidente:
~ Hiperhidratare → prin perfuzie în exces. La cardiaci poate determina edem pulmonar acut, tuse, expectoraţie
hemoptoică, polipnee, hipertensiune. Se reduce ritmul transfuziei sau chiar se întrerupe complet, se injectează
cardiotonice.
~ Embolie gazoasă → prin pătrunderea aerului în curentul circulator. Se previne prin eliminarea aerului din tub înainte
de instalarea perfuziei, întreruperea perfuziei înainte de golirea completă a flaconului şi prin neutralizarea perfuziilor
cu presiune.
~ Revărsat lichidian → în ţesuturile perivenoase poate da naştere la flebite, necroze.
~ Frison şi stare febrilă → prin nerespectarea condiţiilor de asepsie.
~ Infecţii prin aspiraţie şi diaree → prin hrănire îndelungată prin perfuzie.
~ Compresia vaselor sau a nervilor → datorită folosirii diferitelor aparate sau obiecte de susţinere a braţului.
~ Coagularea sângelui pe ac sau cateter → se previne prin perfuzarea lichidului cu soluţie de heparină.
~ Tromboză → prin mobilizarea cheagului de sânge.
~ Limfangită → apariţia durerii pe traiectul vasului, colorat în roşu, cald, dureros la atingere, datorită intoleranţei la
soluţii şi cateter sau greşeli de asepsie.
→ Observaţii:
~ Instalarea perfuziei se va face în condiţii de asepsie perfectă.
~ Înlocuirea flaconului sau întreruperea perfuziei se va face înainte de golirea completă pentru a împiedica pătrunderea
aerului în perfuzor şi pentru a reţine 2-3 ml de soluţie pentru control, în cazul în care s-ar produce un accident
(intoleranţă).
~ Este obligatorie notarea pe flacon a orei de aplicare, a ritmului de administrare, a componenţei soluţiilor
perfuzate, medicamentele adăugate, ora de întrerupere a perfuziei, numele asistentei care a montat perfuzia.
~ Administrare de glucoză, indiferent de concentraţie, impune tamponarea cu insulină.
TRANSFUZIA
→ Definiţie:
~ Administrarea sângelui de la donator la primitor , atât direct, cât şi după o fază intermediară de conservare într-un
flacon de sticlă sau pungă de plastic.
→ Scop:
~ Restabilirea masei de sânge şi asigurarea numărului de globule roşii necesare pentru transportul oxigenului în caz de
hemoragii, anemii, stări de şoc.
~ Îmbunătăţirea circulaţiei periferice, reducerea anoxemiei şi mobilizarea sângelui de rezervă al organismului.
~ Stimularea hematopoezei.
~ Mărirea capacităţii de coagulabilitate a sângelui în vederea hemostazei prin introducerea în sângele primitorului a
unor noi cantităţi de elemente necesare procesului de coagulare, în caz de hemofilie, trombocitopenie.
~ Aport de substanţe nutritive, proteice.
~ Stimularea reacţiilor metabolice ale organismului intensificarea schimburilor celulare.
~ Stimularea reacţiilor metabolice ale organismului, intensificarea schimburilor celulare.
~ Stimularea reacţiilor antitoxice şi antiinfecţioase prin acţiunea sângelui transfuzat asupra sistemului reticulo-
endotelial, în special când se administrează sânge de la convalescenţi, după boala respectivă.
~ Corectarea imunodeficienţelor.
~ Corectarea unor deficienţe plasmatice congenitale.
~ Depuraţia organismului prin înlocuirea parţială sau totală cu sânge proaspăt a sângelui încărcat cu substanţe toxice
(endogene sau exogene).

→ Metode de transfuzie:
~ Transfuzie directă → de la donator direct la primitor.
 Constă în trecerea nemijlocită a sângelui din aparatul vascular al donatorului în sistemul vascular al
primitorului.
 Se utilizează numai în condiţii de urgenţă şi în lipsa sângelui conservat.
 Se alege un donator de sânge izo-grup, izo-Rh şi numai excepţional un donator universal (grupa OI).
 Se determină grupul în sistemul OAB şi Rhessuss, comparându-l cu cel al pacientului.
 Donatorul şi primitorul vor fi plasaţi în paturi alăturate, paralele, cu membrele superioare aşezate unul lângă
altul pe o masă acoperită cu câmp steril – la o distanţă de cca. 30-40 cm.
 Se puncţionează întâi vena primitorului, se ridică garoul şinse introduce pe ac un mandren.
 Se puncţionează vena donatorului, se aspiră sânge în aparat până se elimină tot aerul din aparat, după care se
adaptează aparatul la primitor.
 Cantitatea de sânge transfuzat prin această metodă nu va depăşi 500 ml → risc de lipotimie a donatorului.
 Se supraveghează atent pacientul câteva ore.

~ Transfuzie indirectă → cu sânge sau preparate de sânge recoltate şi conservate.


 Se execută cu sânge proaspăt izo-grup, izo-Rh de la donator cunoscut, prin intermediul flaconului sau pungii
din PVC su stabilizator anticoagulant.

→ Materiale necesare:
~ Trusă pentru perfuzarea sângelui prevăzut cu filtru la nivelul picurătorului.
~ Sânge sau preparat de sânge.
o Derivate de sânge:
→ Plasmă.
→ Concentrate eritrocitare.
→ Plasmă în formă uscată sau liofilizată.
→ Albumină umană.
→ Plasmă antihemolitică.
→ Gamaglobuline şi imunoglobuline umane specifice.
~ Stativ.
~ Materiale pentru puncţie venoasă.
~ Leucoplast.
~ Tăviţă renală.
~ Mănuşi de protecţie.
~ Material pentru determinarea grupei de sânge.
~ Material pentru determinarea probei de compatibilitate Jeanbreau.
→ Locul puncţiei pentru perfuzie:
~ Venele de la plica cotului.
~ Venele epicraniene sau jugulare la corpului mici şi sugari.
~ Venele de pe suprafaţa dorsală a mâinii.
~ Venele subclaviculare sau femurale.

→ Pregătirea pacientului:
~ Se anunţă bolnavul şi se explică tehnica, necesitatea şi importanţa ei.
~ Se cere bolnavului să nu mănânce înaintea efectuării transfuziei.
~ Se roagă bolnavul să urineze.
~ Se aşează bolnavul cât mai comod, cu braţul sprijinit pe pernă elastică (sau pe suport).
~ Se protejează regiunea interesată a patului cu muşama şi aleză.
~ Se acoperă bolnavul cu învelitoare.
→ Pregătirea flaconului:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se verifică integritatea flaconului, corespondenţa datelor înscrise, valabilitatea, aspectul macroscopic.
~ Se încălzeşte flaconul de sânge la temperatura corpului sau la termostat.
~ Se îndepărtează protecţia de pe dopul de cauciuc.
~ Se dezinfectează dopul de cauciuc.
~ SE EFECTUEAZĂ PROBA DE COMPATIBILITATE DIRECTĂ – JEANBREAU
~ Se desface aparatul de perfuzie.
~ Se puncţionează dopul flaconului cu acul trocar al aparatului după ce s-a închis prestubul.
~ Se suspendă aparatul pe stativ.
~ Se deschide prestubul în aşa fel încât sângele să pătrundă în tubul perfuzor înlocuind coloana de aer.
~ Se formează nivelul de lichid (cca. ½ din picurător) şi se continuă eliminarea aerului până apare la extremitatea
perfuzorului prima picătură de sânge.
~ Se închide prestubul, se repune apărătoarea amboului şi se atârnă tubulatura perfuzorului pe stativ.

→ Scop determinării probelor de compatibilitate:


~ Prevenirea accidentelor transfuzionale grave.
~ Prevenirea hemolizei intravasculare acute.
~ Asigurarea unei transfuzii cu sânge compatibil.

→ Măsuri de prevenirea:
~ Determinarea grupei sanguine a primitorului.
~ Alegerea sângelui compatibil.
~ Executarea probei de compatibilitate directă – in vitro – Jeanbreau.
~ Executarea probei de compatibilitate indirectă – in vivo – Oelecker.

→ Execuţia transfuziei:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşile de protecţie.
~ Se examinează calitatea venelor.
~ Se aplică garoul şi se alege locul puncţiei.
~ Se dezinfectează locul cu alcool.
~ Se cere bolnavului să strângă pumnul de câteva ori şi să rămână cu pumnul strâns.
~ Se execută puncţia venoasă şi se verifică poziţia acului.
~ Se desface garoul şi se cere bolnavului să desfacă pumnul.
~ Se ataşează la ac amboul perfuzorului pregătit.
~ SE EXECUTĂ PROBA DE COMPATIBILITATE BIOLOGICĂ – INDIRECTĂ – OELEKER.
~ Se continuă transfuzia reglând ritmul → obişnuit 40 picături pe minut sau în funcţie de recomandarea medicului.

→ Rolul asistentei medicale în timpul transfuziei:


~ Supraveghează permanent bolnavul pentru a sesiza la timp semnele de incompatibilitate.
~ Supraveghează locul puncţiei.
~ Supraveghează ritmul de curgere a sângelui.
~ Schimbă flacoanele atunci când este necesar.
~ Administrează medicaţie recomandată.
~ Asigură administrarea pe cât posibil, la temperatura corpului.
~ Observă apariţia eventualelor reacţii de incompatibilitate.

→ Îngrijiri după tehnică:


~ Se întrerupe transfuzia înaintea golirii complete a flaconului.
~ Se aplică un tampon cu alcool la locul puncţiei.
~ Se extrage acul brusc din venă.
~ Se lasă un pansament fixat cu leucoplast la locul puncţiei.
~ Se înveleşte aşează bolnavul comod şi se înveleşte.
~ Se asigură pe cât posibil o temperatură în încăpere mai mare cu 1-2 grade.
~ Se supraveghează şi dacă nu sunt contraindicaţii, se pot administra lichide calde. Alimentarea se poate face numai
după 2 ore de la terminarea transfuziei de sânge dacă alimentaţia este permisă.
~ Se notează în foaia de observaţie cantitatea de sânge perfuzată.
~ Flaconul cu 5-6 ml de sânge se păstrează 4 ore pentru a se putea face control în eventualitatea apariţiei manifestărilor
de incompatibilitate după încetarea transfuziei.

→ Incidente:
~ Aparatul se poate înfunda – cu un cheag sau alt corp străin. Se va schimba aparatul.
~ Filtrul de aer se poate îmbiba cu sânge – se va schimba filtrul de aer sau întreg dispozitivul.
~ Sângele poate conţine cheaguri sau pelicule de fibrină – se pot depune pe filtru. Se schimbă flaconul de sânge.
~ Ieşirea acului din venă.
~ Perforarea venei.
~ Coagularea sângelui pe ac – se schimbă acul.

→ Accidente:
~ Incompatibilitate de grup – se manifestă prin şoc hemolitic. Se întrerupe transfuzia dacă apar frison, tahicardie,
dispnee, paloare, cianoză, vâjâituri în urechi, stare generală alterată, dureri lombare, dureri retrosternale şi se
începe terapia de antişoc şi prevenirea insuficienţei renale acute.
~ Transfuzie de sânge alterat:
o Sânge infectat cu germeni virulenţi – care provoacă frisoane foarte puternice ce apar la 1-2 pre după
transfuzie. Se încălzeşte bolnavul cu pături, termofoare, se administrează băuturi calde. Se începe
antibioterapia masivă, se execută antibiograma conţinutului flaconului infectat.
o Sângele infectat ci virusul hepatitei epidemice, cu plasmodiul malariei, HIV, cu spirochete sau brucele –
nu provoacă reacţii imediate, ci vor apărea manifestări tardive după trecerea perioadei respective de
incubaţie.
o Prezenţa substanţelor pirogene în sânge provoacă: frison, cefalee, febră.
o Embolia pulmonară cu cheaguri – se manifestă agitaţie, cianoză, dureri toracice, tuse chinuitoare însoţită de
hemoptizie şi febră.
~ Introducerea aerului în vasele sanguine – simptomele apar brusc, cu alterarea stării generale, cianoză, dispnee,
hipotensiune, puls slab, filiform, asemănător cu cele date de embolia cu cheaguri. Se iau aceleaşi măsuri antişoc de
către medicul reanimator.
~ Hemoliză intravasculară – prin transfuzia sângelui neîncălzit, la temperatură joasă – poate provoca blocaj renal, şoc
posttransfuzional, acidoză metabolică sau chiar stop cardiac prin hipotermie (fibrilaţie ventriculară).

→ Pericole potenţiale în cazul transfuziei masive:


~ Hipotermia.
~ Intoxicaţie cu citrat – scade glicemia.
~ Modificări ale pH-ului – acidoză.
~ Accidente serologice.
~ Accidente de izoimunizare.

→ Observaţii:
~ Nu se încălzeşte sângele pe radiatoare, la flacără sau în apă caldă.
~ Este interzisă agitarea sau scuturarea flaconului de sânge conservat.
~ Dacă apar semne de incompatibilitate se întrerupe imediat transfuzia.
~ Dacă este necesar transfuzarea încă unui flacon este obligatoriu ca şi pentru acesta să se execute ambele probe de
compatibilitate.
~ Instalarea transfuziei se va face în condiţii de asepsie perfectă.
~ Înlocuirea flaconului sau întreruperea transfuziei se va face înainte de golirea completă pentru a împiedica
pătrunderea aerului în perfuzor şi pentru a reţine 5-6 ml de sânge pentru control.
~ Dacă sângele coagulează pe ac se va schimba acul – nu se va încerca destuparea lui cu mandren sau sub presiune –
pericol ca să ajungă cheagul în curentul circulator şi să producă embolii.
PROBE DE COMPATIBILITATE

→ Scop determinării probelor de compatibilitate:


~ Prevenirea accidentelor transfuzionale grave.
~ Prevenirea hemolizei intravasculare acute.
~ Asigurarea unei transfuzii cu sânge compatibil.

→ Măsuri de prevenirea:
~ Determinarea grupei sanguine a primitorului.
~ Alegerea sângelui compatibil.
~ Executarea probei de compatibilitate directă – in vitro – Jeanbreau.
~ Executarea probei de compatibilitate indirectă – in vivo – Oelecker.
PROBA DE COMPATIBILITATE DIRECTĂ – JEANBREAU

→ Materiale necesare:
~ Material pentru puncţie venoasă.
~ Lame de sticlă bine spălate şi degresate.
~ Flacon de sânge de cercetat – la 370C.
~ Serul primitorului – la 370C.
~ Alcool. Tampoane.
~ Termostat.
~ Tăviţă renală.
~ Mănuşi de protecţie.

→ Efectuarea probei Jeanbreau:


~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se recoltează sânge pentru separarea prin centrifugare a serului primitorului.
~ Se pune pe lama de sticlă o picătură din serul primitorului şi se amestecă cu o picătură din sângele primitorului
respectând proporţia de 1/10 – sânge/ser.
~ Se agită lama prin balansare.
~ Se citeşte liber şi/sau la microscop după 5 minute.

→ Interpretarea rezultatului:
~ dacă se produce aglutinarea → sângele nu este compatibil.
~ Dacă nu se produce aglutinarea → sângele este compatibil.
PROBA DE COMPATIBILITATE INDIRECTĂ – OELECKER

→ Materiale necesare:
~ Materiale necesare pentru transfuzia de sânge.
~ Medicaţie necesară pentru intervenţii în accidente posttransfuzionale.

→ Efectuarea tehnicii:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile.
~ Se instalează transfuzia de sânge.
~ Se lasă să curgă 20 ml sânge în jet continuu.
~ Se reglează ritmul la 10-15 picături pe minut – 5 minute.
~ Se supraveghează bolnavul 5 minute → apariţia semnelor de incompatibilitate: senzaţie de frig, frison, dureri de cap,
dureri lombare, tahicardie, urticarie, congestia feţei etc.
~ Dacă nu apar semne de incompatibilitate se lasă să curgă încă 20 ml sânge în jet continuu.
~ Se reglează ritmul de administrare la 10-15 picături pe minut – 5 minute.
~ Se observă bolnavul 5 minute.
~ Dacă nu apar semne de compatibilitate se continuă transfuzia.
~ Se fixează ritmul de administrare funcţie de recomandarea medicului.
GRUPELE DE SÂNGE
→ Date generale:
~ Prezenţa sau absenţa aglutinogenelor A şi B pe hematii determină împărţirea populaţiei pe grupe sanguine. – în
sistemul O, A, B
~ Factorii esenţiali ai oricărui proces imun sunt:
▪ Antigenul.
▪ Anticorpul.
~ Sângele uman conţine:
▪ Aglutinine → α (alfa) şi β (beta).
▪ Aglutinogene → A şi B.
~ Atât aglutininele cât şi aglutinogenele pot fi prezente sau pot lipsi.
~ Coexistenţa unui aglutinogen cu aglutinina corespunzătoare (A+α sau B+β), la acelaşi individ, nu este compatibilă cu
viaţa.
→ Aglutinogene:
~ Sunt grupate pe hematii.
~ Au caracter de antigen natural.
~ Pot fi puse în evidenţă prin reacţii de aglutinare.
~ Cele mai importante sunt aglutinogenul A, B şi Rh.
→ Aglutinine:
~ Sunt anticorpi naturali.
~ Se găsesc în serul sanguin.
~ Nu sunt produse de acţiunea unui antigen
~ Cele mai importante sunt α şi β.
~ Nu există aglutinine specifice aglutinogenului Rh.
→ Aglutinarea → hemaglutinarea:
~ Aglutinarea sau alipirea hematiilor - ce duce la distrugerea hematiilor – reprezintă fixarea aglutininelor α sau β pe
aglutinogenul corespunzător A sau B, fenomen ce stă la baza reacţiei de hemoliză a sângelui.
~ Prezintă aspectul de cărămidă pisată, grunji sau grăunţe de culoare roşiatică.
~ Studierea fenomenelor de hemaglutinare a făcut posibilă descoperirea grupelor de sânge de bază din sistemul OAB
(zero, A, B).1
→ Scopul determinării:
~ Stabilirea compatibilităţii de grup sanguin între sângele donatorului şi sângele primitorului în cazul efectuării unei
transfuzii.
~ Cunoaşterea sistematică a grupelor sanguine pe ansamblul populaţiei unei ţări cu notarea obligatorie în orice act de
identitate.
~ Absolut necesar în caz de accident auto sau de intervenţie chirurgicală de orice fel.
~ Cercetarea de excludere a paternităţii (de interes medico-legal).
→ Sistemul OAB
~ Cuprinde 4 grupe de sânge.
~ Grupele de sânge se notează după numele aglutinogenului fixat pe hematii şi/sau cu cifre romane de la I la IV
(Tabelul 1).
~ Sunt caractere permanente, care nu se modifică în cursul vieţii şi care se moştenesc.
→ Grupa O(I):
~ Nu conţine aglutinogen. Conţine aglutinine α şi β.
~ Persoanele cu această grupă sunt donatori universali deoarece pot da sânge oricui indiferent de grupă, dar primesc
sânge numai de la grupa lor.
→ Grupa A(II):
~ Conţine aglutinogenul A. Conţine aglutinina β.
~ Persoanele din grupă pot primi sânge de la grupa lor şi de la grupa O(I).
~ Pot da sânge persoanelor cu aceiaşi grupă sau celor din grupa AB(IV).
→ Grupa B(III):
~ Conţine aglutinogenul B. Conţine aglutinina α.
~ Persoanele din grupă pot primi sânge de la grupa lor şi de la grupa O(I).
1
Karl Landsteiner a descoperit în anii 1900-1901 grupele din sistemul OAB printr-un experimen simplu de separare a sângelui
colaboratorilor săi.
~ Pot da sânge persoanelor cu aceiaşi grupă sau celor din grupa AB(IV).
→ Grupa AB(IV):
~ Conţine aglutinogenul A şi B. Nu conţine aglutinine.
~ Persoanele din grupă pot primi sânge de la orice grupă (primitori universali).
~ Pot da sânge numai persoanelor cu aceiaşi grupă AB(IV).
→ Observaţii:
~ În caz de accident transfuzional responsabilitatea medicală este totală chiar dacă eroarea vine de la laborator.
~ În caz de necunoaştere a grupei se transfuzează întotdeauna grupa O(I)
~ În mod obişnuit se preferă sângele izo-grup, izo-Rh.
Tabelul nr. 1
GRUPA FORMULA
AGLUTINOGEN AGLUTININA
SANGUINĂ COMPLETĂ
OI - Α, β O (I) α şi β
A II A Β A (II) β
B III B Α B (III) α
AB IV AB - AB (IV) -

METODE DE DETERMINARE A GRUPELOR DE SÂNGE


→ Metode Beth-Vincent şi Simonin

Obiectiv Beth-Vincent Simonin


Definiţie - Metoda de determinare a grupei de sânge Beth- - Metoda de determinare a grupei de sânge
Vincent – proba directă –constă din amestecarea Simonin – proba indirectă – constă din
hematiilor primitorului cu serurile standard O,A,B şi amestecarea serului primitorului cu
observarea aglutinării. Metoda foloseşte aglutinogen eritrocite cunoscute din grupele A (II) şi B
necunoscut şi aglutinine cunoscute. (III) observarea aglutinării. Metoda foloseşte
aglutinogen necunoscut şi aglutinine
cunoscute.
Date - Serurile standard se prepară în institute speciale de - Hematiile test se obţin la fiecare punct de
generale hematologie. transfuzie.
- Se livrează în fiole sau flacoane. - Valabilitatea hematiilor este de maxim 3 zile
- Trebuie controlate la fiecare 15 zile. Se păstrează la conservate la frigider.
rece şi întuneric
- Capacitatea maximă de aglutinare la 40C.
- Valabilitate maximă 4 luni.
Determinarea - Determinarea se face la 16-180C. - Determinarea se face la 16-180C.
grupului - Pentru determinare se recoltează sânge venos. - Pentru determinare se recoltează sânge prin
sanguin puncţie venoasă
- Pentru determinare se folosesc seruri standard.
- Se folosesc hematii test.
Executarea - Se verifică calitatea serurilor standard (transparenţă, - Se verifică calitatea hematiilor test (aspect,
tehnicii culoarea gălbuie, termenul de garanţie) – orice conservare, termenul de garanţie) – orice
tulburare cât de mică denotă alterarea. tulburare cât de mică denotă alterarea.
- Se pune câte o picătură de ser test cu diametru de 5-6 - Cu o pipetă Pasteur se pun pe lama curată,
cm – cu pipete separate – pe lama de sticlă în degresată 2 picături din serul de cercetat
următoarea ordine: - Peste fiecare picătură de ser de cercetat de
- Ser O(I) în stânga pe lamă se pune o picătură din hematiile test
- Ser A(II) în mijloc A(II) şi B(III) cu care se omogenizează
- Ser B(III) în dreapta - Se agită lama prin mişcări de balansare timp
- Picăturile vor fi aşezate întotdeauna în aceiaşi ordine. de 2-3 minute necesare aglutinării.
- Se agită lama prin mişcări de balansare timp de 2-3
minute necesare aglutinării
Interpretare - O(I) – nu aglutinează nici o picătură - O(I) – aglutinează ambele picături
- A(II) – aglutinează prima şi a treia picătură - A(II) – aglutinează a doua picătură
- B(III) – aglutinează prima şi a doua picătură - B(III) – aglutinează prima picătură
- AB(IV) –aglutinează toate picăturile - AB(IV) – nu aglutinează nici o picătură.
Îngrijiri după- Se spală şi se dezinfectează mâinile şi materialul folosit.
tehnică - Se îndepărtează deşeurile.
- Se pregătesc pentru sterilizare materialele folosite.
- Se reorganizează locul de muncă.
- Se notează valoarea obţinută.
Reguli - Determinarea grupei sanguine concomitent prin cele două probe
generale de - Temperatura optimă de determinare este de minimum 16-180 C
respectat
- Se controlează serurile înaintea folosirii
Cauzele - Raport incorect între sânge şi ser. Folosirea unei singure pipete.
posibile ale - Schimbarea pipetelor în timpul tehnicii.
erorilor în
determinare
- Atmosfera este prea caldă sau prea uscată.
- Folosire de seruri test necorespunzătoare.
- Conservarea serurilor test necorespunzătoare.
- Transmiterea rezultatelor s-a făcut prin telefon.
- Valabilitatea este depăşită. S-a folosit un ser test cu titru slab.
- Omogenizarea s-a făcut cu acelaşi colţ de lamă.
Observaţii - În urgenţă şi înaintea oricărei transfuzii se face proba încrucişată a compatibilităţii prin amestecarea
sângelui de perfuzat cu serul primitorului.

→ Determinarea grupei sanguine prin metoda Beth-Vincent folosind ser monoclonal ANTI-A şi ANTI-B

Obiectiv Beth-Vincent
Definiţie - Metoda de determinare a grupei de sânge Beth-Vincent ce constă din amestecarea hematiilor primitorului
cu anticorpi monoclonali ANTI-A şi ANTI-B şi observarea aglutinării.
Date - Anticorpi monoclonali ANTI-A şi ANTI-B se prepară în institute speciale de hematologie.
generale - Sunt anticorpi din clasa imunoglobulinelor IgM.
- Se livrează în fiole sau flacoane.
- Trebuie controlate la fiecare 15 zile.
- Se păstrează la rece şi întuneric
- Capacitatea maximă de aglutinare la temperatura de 40C.
Condiţii de - Determinarea se face la 16-180C.
determinarea - Pentru determinare se recoltează sânge venos sau capilar.
Sângele - Sângele recoltat prin puncţie capilară – puncţia pulpei degetului la adulţi şi puncţia călcâiului la copii şi
recoltat sugari – pentru determinări rapide, se amestecă imediat cu serurile test.
- Sângele poate fi recoltat şi prin puncţie venoasă, în recipient cu citrat de sodiu 3,8% sau heparină.
Materiale - Mănuşi de protecţie.
necesare - Tăviţă renală.
- Tampoane de vată. Alcool.
- Lame de sticlă curate, uscate, degresate.
- Ac steril.
- Ser ANTI-A şi ANTI-B
- Pipete 2 bucăţi Pipetă pentru sângele de cercetat
- Material pentru recoltarea sângelui venos sau capilar.
Executarea - Se pregăteşte materialul necesar
tehnicii - Se anunţă pacientul şi i se explică tehnica şi necesitatea ei.
- Se aşează pacientul comod pe scaun cu braţul sprijinit.
- Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşile de protecţie.
- Se verifică calitatea serurilor standard (transparenţă, culoarea gălbuie, termenul de garanţie) – orice
tulburare cât de mică denotă alterarea.
- Se pune câte o picătură de ser test cu diametru de 5-6 cm – cu pipete separate – pe lama de sticlă în
următoarea ordine:
▪ Ser ANTI-A în stânga
▪ Ser ANTI-B în dreapta
- Picăturile vor fi aşezate întotdeauna în aceiaşi ordine.
- Recoltarea sângelui capilar
- Asistenta prinde degetul inelar al mâinii pacientului cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă dezinfectează
pulpa degetului şi puncţionează.
- Se şterge cu tampon de vată uscat prima picătură, recoltarea făcându-se din a doua picătură cu câte un colţ
de lamă succesiv folosit. Nu se foloseşte de 2 ori acelaşi colţ de lamă.
- Recoltarea sângelui venos:
- Se puncţionează vena după tehnica cunoscută.
- Cu o baghetă de sticlă se pune câte o picătură de sânge 10 ori mai mică decât picătura de ser test, lângă
fiecare picătură de ser test cu care se omogenizează. Se agită lama prin mişcări de balansare timp de 2-3
minut necesar aglutinării.
Interpretare. - O(I) – nu aglutinează nici o picătură
- A(II) – aglutinează prima picătură
- B(III) – aglutinează a doua picătură
- AB(IV) –aglutinează ambele picături
Reguli - Determinarea grupei sanguine concomitent prin cele două probe
generale de - Temperatura optimă de determinare este de minimum 16-180 C
respectat
- Se controlează serurile înaintea folosirii
Cauzele - Raport incorect între sânge şi ser.
posibile ale - Schimbarea pipetelor în timpul tehnicii.
erorilor în
determinare.
- Folosirea unei singure pipete.
- Atmosfera este prea caldă sau prea uscată.
- Folosire de seruri test necorespunzătoare.
- Conservarea serurilor test necorespunzătoare.
- Transmiterea rezultatelor s-a făcut prin telefon.
- Valabilitatea este depăşită. S-a folosit un ser test cu titru slab.
- Omogenizarea s-a făcut cu acelaşi colţ de lamă.

→ Determinarea factorului Rh

Obiectiv Conţinut
Definiţie - Factorul Rh este un antigen specific care se poate găsi în eritrocite independent de antigenele
(aglutinogenele) din sistemul OAB.
Caracterist - Este un factor test specific de grupă sanguină comun omului şi maimuţei Rhessuss (de unde îi vine şi
ici numele).
- Este un antigen foarte puternic, de fapt un mozaic de subgrupe a cărui determinare este posibilă, dar care se
efectuează practic doar în cazuri excepţionale.
- Aglutinogenul Rh nu are anticorpi naturali.
- Anticorpii anti-Rh se formează prin transfuzie sau prin sarcină la persoanele care nu au acest aglutinogen.
Valori - 85% din indivizi sunt Rh – pozitive (Rh +).
normale - 15% din indivizi sunt Rh – negativ (Rh -).
Scopul - Stabilirea compatibilităţii faţă de factorul Rh în sarcină, transfuzii.
determinăr - Prevenirea accidentelor posttransfuzionale datorate incompatibilităţii.
ii
Materiale - Tăviţă renală.
necesare - Tampoane de vată.
- Alcool.
- Lame de sticlă curate, uscate, degresate.
- Ac steril.
- Cameră umedă – cutie Petri cu o baghetă de sticlă în potcoavă şi o hârtie de filtru umezită.
- Ser anti-Rh
- Pipetă.
- Eritrocite Rh+
- Eritrocite Rh-
Executare - Se pregăteşte pacientul fizic şi psihic ca pentru determinarea grupelor de sânge
a tehnicii - Se spală şi se dezinfectează mâinile.
- Se verifică valabilitatea, aspectul şi culoarea serului test.
- Se pun pe lamă în ordine 3 picături de ser test fiecare cu un diametru de 5-6 mm.
- Picăturile laterale se folosesc ca martor.
- Picătura din stânga se amestecă cu eritrocite Rh+.
- Picătura din dreapta se amestecă cu eritrocite Rh-.
- Se puncţionează pulpa degetului după tehnica cunoscută.
- Se ia cu un colţ al lamei o picătură de sânge de 10 ori mai mică şi se amestecă cu picătura a doua de ser anti-
Rh.
- Se omogenizează cele trei picături prin mişcări circulare.
- Se aşează lama în camera umedă, apoi la termostat la 370C timp de 30-60 minute.
- Se spală mâinile.
- Se reorganizează locul de muncă.
Interpretar - Dacă aglutinează primele două picături de ser Rh-ul este pozitiv.
e - Dacă aglutinează numai prima picătură – deci nu aglutinează serul anti Rh – Rh-ul este negativ.
- Citirea se face prin comparaţie cu picăturile martor din dreapta Rh-pozitiv şi din stânga Rh-negativ.
Observaţii - Se notează valoarea obţinută.
- Rezultatul este fals când s-au făcut greşeli de tehnică:
▪ Raport incorect între picătura de ser şi picătura de sânge.
▪ Omogenizarea s-a făcut cu acelaşi colţ de lamă.
▪ Atmosfera este prea caldă sau prea uscată.
▪ S-a folosit un ser test cu titru slab.
▪ Sângele sau serul test a fost prost conservat.
▪ Valabilitatea este depăşită.
▪ Transmiterea rezultatelor s-a făcut prin telefon.
Determina - Se foloseşte sânge citratat sau necitratat.
rea - Se spală hematiile de 2-3 ori cu ser fiziologic.
factorului
Rh în
- Se face o suspensie de 2%.
eprubetă - În eprubetele martor se pun tot hematii spălate n suspensie 2% cu Rh cunoscut pozitiv şi respectiv, negativ.
- În eprubeta din mijloc se pune 1 picătură hematii suspensie 2% peste 2 picături de ser anti Rh.
- Se omogenizează eprubetele.
- Se lasă pe stativ la termostat (370C) timp de 30 minute.
- Prezenţa grunjilor indică aglutinarea, respectiv reacţia pozitivă (Rh-pozitiv)

CONCLUZII – DETERMINAREA GRUPELOR DE SÂNGE

→ Grupele de sânge → reguli:


~ În sânge se găseşte:
o Aglutinogen A, B, Rh → se găsesc pe hematii.
o Aglutinine α, β → se găsesc în ser.
~ Numele grupei este dat de aglutinogen.
~ Aglutinogenul cu aglutinina de acelaşi fel → aglutinează. – deci nu pot exista împreună.
→ Determinarea grupelor de sânge:
~ Metoda Beth-Vincent:
o Cu ser test cunoscut → aglutinine cunoscute.
o Cu ser monoclonal cu anticorp cunoscut → antiaglutinogen cunoscut.
~ Metoda Simonin.
o Cu hematii test cunoscute.
→ Reguli pentru determinarea grupei de sânge:
~ Se recoltează sânge prin puncţie capilară sau prin puncţie venoasă pe citrat de sodiu.
~ Pentru metoda Simonin se separă plasma de sânge.
~ Atât serul, cât şi sângele de cercetat trebuie să aibă aceiaşi temperatură.
~ Temperatura în cameră 18-200C, umiditate normală.
ASPIRAŢIA TRAHEO-BRONŞICĂ

Obiective Acţiuni şi intervenţii


- Prevenirea obstrucţiei căilor aeriene respiratorii prin stagnarea secreţiilor.
Scop
- Prevenirea infecţiilor pulmonare determinate de stagnarea secreţiilor.
- Dispozitiv de aspiraţie.
- Sonde sterile.
Materiale - Mănuşi sterile.
necesare - Prosop.
- Soluţie sterilă pentru umectarea sondei.
- Comprese sterile.
- Se asigură intimitatea.
- Se anunţă şi se explică procedura tehnică.
- Se aşează pacientul în semişezând – dacă poziţia nu este contraindicată.
Intervenţii - Se asamblează echipamentul de aspiraţie.
specifice - Se umezeşte sonda şi se introduce cu blândeţe prin canulă.
- Se aspiră secreţiile timp de cel mult 10 secunde – pentru a nu produce hipoxie.
- Se repetă aspirarea după oxigenarea pacientului.
- După terminarea tehnicii se curăţă canula de traheostomie.
- Necesitatea aspiraţiei secreţiilor poate accentua anxietatea pacientului – se impune o atentă pregătire
psihică.
- Secreţiile trebuie considerate infectate – se impun măsuri de protecţie – mască, ochelari, mănuşi de
protecţie în timpul tehnicii.
Observaţii - Tehnica se execută în condiţii de asepsie perfectă.
- Nu se aspiră secreţiile în timpul introducerii sondei.
- Sonda va fi mobilizată prin mişcări de rotaţie în timpul aspiraţiei.
- Sondele trebuie să fie atraumatice, rotunjite la capătul de aspirare, cu calibru adaptat, preferabil cu
orificiul lateral şi sterile.
- Sonda va fi curăţată cu ser fiziologic steril după fiecare aspiraţie.
TRANSPORTUL BOLNAVULUI

→ Transport:
~ Primar:
▪ De la domiciliu la spital.
▪ De la locul accidentului la spital.
~ Secundar:
▪ De la un salon la altul.
▪ De la o secţie la alta.
▪ De la un spital la altul.
▪ Ca domiciliu.
→ Scop:
~ Deplasarea bolnavului în stare imobilizată.
→ Mijloace de transport:
~ În spital – brancardă, fotoliu rulant, cărucior, pat rulant, ascensor.
~ În afara spitalului – autosanitară, căruţă, tren, avion, helicopter, targă, alte mijloace improvizate.
→ Materiale necesare pentru transportul bolnavului cu targa sau căruciorul:
~ Targă (brancardă).
~ Cărucior.
~ Fotoliu rulant.
~ Pat rulant.
~ Pentru toate se va pregăti pătură sau saltea subţire, muşama, aleză, cearşaf, pernă, pături pentru învelit.
→ Principii:
~ Bolnavul (accidentatul) va fi aşezat comod funcţie de suferinţa acuzată.
~ Bolnavii slăbiţi, convalescenţi sau cu afecţiuni ale membrelor inferioare sunt transportaţi cu fotoliu rulant.
~ Mobilizarea se va face cu delicateţe, precauţie, ferindu-l de traumatisme, dureri sau oboseală, pentru a nu-i agrava
starea.
~ Va fi acoperit pentru a nu răci.
~ Va fi întotdeauna însoţit de asistentă – care va acorda şi primul ajutor.
→ Tehnică:
~ Se pregăteşte targa cu pătură, cearşaf, muşama şi aleză.
~ Se ridică bolnavul de 3 persoane şi se aşează pe targă.
~ 2 brancardieri pornesc de pe loc cu paşi schimbaţi pentru a micşora oscilaţiile tărgii în mers.
→ Condiţii de transport:
~ Transportul se face lin, fără zdruncinături, cu paşi schimbaţi.
~ Pe timpul transportului bolnavul va fi bine învelit.
~ Capul bolnavului va fi înainte pentru a putea fi supravegheat de brancardierul din spate – la transportul pe plan drept.
~ În timpul transportului în pantă – urcare sau coborâre – privirea bolnavului va fi înainte pentru a-i da sentimentul de
siguranţă în timpul transportului.
~ Bolnavul operat se transportă în poziţia decubit dorsal cu capul într-o parte pentru a evita aspirarea eventualelor
vărsături.
~ În lift asistenta intră şi trage fotoliu (bolnavul cu faţa la uşă). La coborâre asistenta împinge căruciorul înainte şi iese
din lift.
~ Brancardierul împinge patul rulant, apoi urcă şi el în lift. La coborâre, iese brancardierul şi trage patul afară. Privirea
bolnavului rămâne spre ieşire.
~ Pe tot timpul transportului targa va fi menţinută în poziţie orizontală.
~ Bolnavii vor fi atent supravegheaţi.
→ Observaţii:
~ Şi bolnavii mobilizabili vor fi însoţiţi în timpul mersului prin spital, salon etc. până la externare, respectiv ieşirea din
spital.
~ Transportul cu patul rulant evită transbordările – menajând bolnavul.
~ Pe timpul transportului bolnavii sunt atent supravegheaţi.
CALCULUL RAŢIEI ALIMENTARE (CALORICE)

→ Definiţie:
~ Raţia alimentară (calorică) reprezintă proporţia alimentelor de origine animală sau vegetală, pe 24 ore, conţinute în
dietă.

→ Raţia calorică este funcţie de:


~ Vârstă.
~ Sex.
~ Activitatea prestată.
~ Starea de sănătate.
~ Starea de boală.

→ Condiţii:
~ Raţia trebuie să corespundă cantitativ şi calitativ.
~ Să asigure necesarul potrivit nevoilor organismului.
~ Se măsoară în calorii.
~ Raţia minimă medie pentru organismul în repaus este de 1600 calorii.
~ Calculul se face în funcţie de vârstă, sex, greutate, activitate.

→ Necesar caloric:
~ În repaus absolut = 25 calorii / kg corp.
 În activitate minimă = 30 calorii / kg corp.
 În activitate medie = 35 calorii / kg corp.
 În activitate intensă (intelectuală, studenţi) = 40 calorii / kg corp.
 În activităţi foarte grele (mineri) = 45-60 calorii / kg corp.
~ Necesarul caloric pentru bolnav de 60 kg în repaus absolut = 1500 cal/24 ore.
~ Un copil necesită un plus de 30% calorii.
~ Un bătrân necesită cu 15% calorii mai puţin.
~ Necesarul creşte la bolnavul în ambulator, creşte în activitate.
~ Pentru fiecare grad de temperatură este necesar un plus de 13% calorii.
~ Pentru stări de agitaţie necesarul creşte cu până la 30%.

→ Valoarea calorică a principiilor alimentare:


~ 1 g glucide = 4,1 cal.
~ 1 g proteine = 4,1 cal.
~ 1 g lipide = 9,3 cal.

→ Conţinutul raţiei echilibrate:


~ 400 g glucide – 6 g / kg corp.
~ 70 g lipide – 1g / kg corp.
~ 70 g proteine – 1 g / kg corp.
~ Există un echilibrul între principiile nutritive:
▪ 50-55% glucide.
▪ 10-15% proteine.
− 40% proteine animale.
− 60% proteine vegetale.
▪ 30-40% lipide.
− 35% de origine animală.
− 65% de origine vegetală (uleiuri).

→ Calculul raţiei calorice:


~ Aportul de glucide şi lipide depinde de vârstă, perioade de dezvoltare, consum energetic, stare de boală.
~ Raţia de proteine – la copii creşte cu 3,5 g / kg corp / 24 ore, iar la bătrâni scade.
PREDAREA ŞI PRELUAREA SERVICIULUI
→ Definiţie:
~ Realizarea continuităţii medicale pe 24 ore.
~ Transmiterea informaţiilor de la un schimb la altul
→ Metode de predare:
~ În scris – la sfârşitul activităţii personalului, pe bază de proces verbal.
~ Verbal în timpul raportului de serviciu.
~ Individual – la patul bolnavului – cazurile deosebite sau noi internaţi ce necesită indicaţii suplimentare.
→ Material necesar:
~ Condică specială în care se consemnează consemnările personale şi recomandările medicului.
~ Se semnează de predare şi de preluarea serviciului de la o tură la alta.
→ Predarea în scris:
~ Se notează data şi ora schimbului.
~ Se notează numele şi prenumele bolnavului cu un număr de salon, pat, numărul foii de observaţie, diagnosticul.
~ Se notează manifestările şi reacţiile deosebite din timpul turei.
~ Se notează recomandările suplimentare făcute de medic.
~ Se notează examinările pentru care trebuie făcută pregătire.
~ Se notează indicaţiile de recoltare şi investigare.
~ Semnătura de predare – primire a turei.
→ Predarea verbală pentru fiecare bolnav.
~ Sunt prezentate cazurile speciale sau cazurile noi.
~ Sunt scoase în evidenţă sarcinile ce revin asistentei privind îngrijirea, investigarea şi supravegherea acestor bolnavi.
→ Predarea la patul bolnavului:
~ Se face între cele două asistente care schimbă tura.
~ Se pot da indicaţii suplimentare.
→ Observaţii:
~ În cazul în care, în mod accidental schimbul de tură nu a venit, asistenta nu părăseşte serviciul decât după ce a anunţat
medicul şi asistenta şefă de tură şi numai dacă are înlocuitor.
CARACTERELE MORALE ALE ASISTENTEI MEDICALE
→ Condiţii:
~ Activitatea medicală se desfăşoară în diferite locuri de muncă şi are în vedere îngrijirea celor suferinzi.
~ Asistenta medicală trebuie să prezinte sensibilitate, tărie de caracter şi o complexă pregătire profesională.
~ Pentru exercitarea meserie sunt necesare anumite înclinaţii şi aptitudini dezvoltate în trăsături morale care să
influenţeze pozitiv conduita.
→ Scop:
~ Să contribuie la alinarea suferinţelor celor bolnavi.
~ Să reducă perioada de îmbolnăvire.
~ Să contribuie la reintegrarea rapidă socio-profesională a celor suferinzi.
→ Calităţi necesare:
~ Calităţi morale.
~ Calităţi fizice.
~ Calităţi profesionale – tehnice.
→ Calităţi fizice:
~ Forţă fizică – pentru mobilizarea bolnavului, transport etc.
~ Rezistenţă fizică – pentru serviciu în ture, activităţi prelungite, sta prelungit în picioare etc.
~ Mişcări sigure, coordonate.
→ Calităţi profesionale – tehnice:
~ Cunoaşterea instrumentarului.
~ Cunoaşterea funcţionalităţii aparaturii medicale.
~ Cunoaşterea procesului de sterilizare.
~ Cunoaşterea fişelor de execuţie a tehnicilor de îngrijire generală şi specială.
→ Calităţi morale:
~ Stăpânire de sine, răbdare.
~ Optimism, seninătate.
~ Empatie.
~ Conştiinciozitate.
~ Punctualitate.
~ Devotament până la abnegaţie.
~ Promptitudine în luarea deciziilor, iniţiativă, ingeniozitate, luciditate.
~ Păstrarea secretului profesional.
~ Atitudine principială.
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI COMATOS ÎN SPITAL
∗ Pregătirea condiţiilor de îngrijire:
→ Bolnavii vor fi plasaţi în saloane bine aerisite cu temperatură constantă.
→ Se aşează comod în pat, aceasta fiind prevăzut cu apărători laterale pentru bolnavii agitaţi.
→ Saltea pneumatică → saltea antidecubit.
∗ Asigurarea poziţiei corespunzătoare:
→ Decubit dorsal, fără pernă cu capul îndreptat spre suprafaţa patului.
→ Decubit lateral cu faţa spre suprafaţa patului.
→ Semişezând dacă nu există contraindicaţii.
→ Pentru drenaj postural se întoarce capul într-o parte.
∗ Permeabilizarea căilor respiratorii, asigurarea respiraţiei:
→ Aspiraţia secreţiilor traheobronşice pe canulă faringiană de tip Guedel sau pe sonda de intubaţie.
→ Administrarea intermitentă de oxigen.
→ Tapotaj toracic pentru facilitatea eliminării secreţiilor bronşice.
∗ Urmărirea funcţiilor vitale:
→ Puls.
→ Tensiunea arterială.
→ Respiraţie.
→ Temperatură.
∗ Urmărirea eliminărilor:
→ Eliminarea urinei, scaunului, vărsăturilor.
→ În caz de vărsături capul pacientului se întoarce pe o parte, se aspiră eventualele resturi alimentare.
→ În retenţie de urină se instituie sondajul vezica, spălătura vezicală.
→ În constipaţie → clismă evacuatoare.
→ În meteorism → tub de gaze.
∗ Asigurarea igienei corporale:
→ Toaleta zilnică pe regiuni la pat.
→ Igiena părului → 12- ori pe săptămână.
→ După spălare se fricţionează tegumentele cu alcool mentolat şi se pudrează cu talc.
∗ Igiena cavităţii bucale:
→ Se îndepărtează proteza dentară.
→ Se curăţi cavitatea bucală de mucozităţi de 2-3 ori pe zi cu ajutorul unor tampoane de vată îmbibate cu
glicerină boraxată.
→ Buzele şi limba se menţin umede.
∗ Prevenirea uscării corneei:
→ Se fac instilaţii conjunctivale cu acid boric 4% şi aplicaţii de unguente oftalmice.
∗ Prevenirea escarelor:
→ Schimbarea poziţiei bolnavului din 2 în 2 ore.
→ Masarea uşoară a zonelor care vin mai mult în contact cu planul patului.
→ Se vor folosi colaci de cauciuc înveliţi.
→ Cearşaful trebuie menţinut în permanenţă curat, neted şi uscat.
→ Pudrări cu talc a regiunilor declive.
→ Dacă apar escarele trebuie tratate cu atenţie prin pansamente aseptice.
∗ Asigurarea alimentaţiei:
→ Hidratarea parenterală cu soluţii de glucoză, hidrolizate şi concentrate proteice.
→ Alimentaţia pe cale digestivă, pe sondă nazogastrică se foloseşte în situaţiile când bolnavul prezintă tulburări
de deglutiţie.
→ Se face bilanţul hidric, precum şi determinări electrolitice, determinarea ph-ului, a glicemiei, ureei sanguine,
în vederea reechilibrării hidroelectrolitice.
∗ Prevenirea complicaţiilor:
→ Supravegherea pupilelor, tegumentelor, edemului, tonusului muscular.
→ Se face masajul extremităţilor şi mişcări pasive pentru prevenirea complicaţiilor tromboembolice.
→ Pentru combaterea complicaţiilor infecţioase bronhopulmonare se administrează antibiotice cu spectru larg,
instituindu-se o terapie susţinută după ce se constată apariţia primelor semne de infecţie pulmonară.
→ Asigurarea tranzitului combate constipaţia.
ALIMENTAŢIA ÎN DIAREE
→ Principii generale:
~ Regimul alimentar în primele 24 de ore este hidric, format din ceaiuri de mentă uşor îndulcite, supe de zarzavat
strecurate şi sărate, zeamă de orez.
~ Progresiv se administrează brânză de vaci, telemea, supă de carne cu griş, mere rase, carne rasol, macaroane, pâine
albă prăjită, cartofi.
~ Regimul va fi sărac în celuloză cel puţin 10 zile.
~ La bolnavii deshidrataţi se completează cu sucuri pentru rehidratare orală.
~ În câteva zile în raport cu evoluţia clinică, se reia alimentaţia obişnuită, cu restricţie timp de o săptămână la
alimentele care pot accelera tranzitul sau pot irita colonul cum ar fi: laptele., dulciurile concࡥntrate, crudităţile.
~ La externare se face control bacteriologic, efectuat prin două coproculturi, recoltate la trei zile, prima nu mai devreme
de 48 ore de la ultima priză de chimioterapice.
→ În cazul bolnavilor care lucrează în sector alimentar, instalaţii centrale de apă., colectivităţi de copii.
~ Este obligatoriu controlul prin 3 coproculturi, după vindecarea clinică.
~ În bolile infecţioase regimul alimentar trebuie alcătuit astfel încât să se acopere nevoile calorice bazale, la care se
adaugă consumul suplimentar energetic necesar astfel:
o 10-30% în raport cu starea de agitaţie.
o 13% pentru fiecare grad de temperatură peste 37°C.
o 10% pentru distrucţii celulare.
→ Regimul alimentar trebuie să cuprindă toate principiile alimentare şi să aibă o valoare calorică adecvată.
→ Alimentele trebuie să fie preparate dietetic.
→ Regimul trebuie să cuprindă raţia normală de: proteine, glucide, lipide, vitamine, săruri minerale.
→ În raţia alimentară a bolnavului infecţios se recomandă:
~ Glucide în cantitate de 60-70% din raţia alimentară.
~ Proteine în cantitate de 20% din raţia alimentară.
~ Lipidele sunt recomandate în cantitate mai redusă.
o Cantitativ, regimul alimentar al bolnavilor infecţioşi nu trebuie să scadă sub 1800 calorii/24 ore, iar aportul
zilnic de proteine să nu scadă sub 40-50 cg/kg/24 ore.
o Alimentaţia va fi completă, echilibrată şi suficientă caloric şi vitaminic.
~ Este important să se asigure vitaminele după cum urmează:
o Vitamina C = 50 mg.
o Vitamina B1 = 25 mg.
o Vitamina B2 = 6 mg.
o Vitamina PP = 80 mg.
o Vitamina K = 20 mg.
o Necesităţile vitaminice vor fi acoperite prin alimente, dar şi prin administrare medicamentoasă.
~ În bolile infecţioase au loc pierderi ridicate de apă şi electroliţi, de aceea este important să se asigure echilibrarea
hidroelectrolitică.

→ Regimul alimentar.
~ Prima zi şi a doua zi:
o Mic dejun. Ceai de mentă sau sunătoare cu 3% zahăr. Brânză de vaci. Pâine prăjită.
o Dejun. supă de legume strecurată. orez fiert. brânză de vaci.
o Cină. Orez fiert cu sare. Ceai cu 3% zahăr.
 Între mese bolnavul va bea lichide pentru rehidratare.
 Pe măsură ce numărul scaunelor scade şi apar fecalele, regimul alimentar se diversifică,
adăugându-se: carne fiartă de pasăre sau de vită, cartofi, ciorbe, mere rase prin răzătoare de
sticlă, evitându-se laptele, dulciurile, crudităţile cu conţinut mare de celuloză (varză, mazăre,
fasole).
~ A treia zi:
o Mic dejun. Pâine prăjită. Ceai de mentă sau sunătoare cu zahăr 3%. Brânză de vaci, telemea, caş.
o Dejun. Ciorbă. Rasol de carne de vită sau pasăre.
o Cină. Macaroane cu brânză. Cartofi fierţi. Ceai cu 3% zahăr.
~ A patra zi:
o Mic dejun. Pâine prăjită. Ceai de mentă sau sunătoare cu 3 % zahăr. Brânză de vaci, telemea, caş.
o Dejun. Ciorbă. Macaroane cu carne.
o Cină: Ceai cu 3% zahăr. Orez cu sos din suc de roşii.
~ *** Pacientul în perioada de convalescenţă va urma acelaşi regim, evitându-se alimentele bogate în celuloză,
mezelurile, conservele, alcoolul timp de 7-10 zile.
PARTICIPAREA LA EXAMENUL CLINIC
→ Pregătirea materialelor, documentelor şi a salonului pentru examenul clinic şi vizita medicală:
~ Scop:
• Asigurarea unui climat favorabil pentru examinarea bolnavului.
• Ameliorarea stării generale.
~ Materiale necesare:
• Stetoscop.
• Spatulă linguală.
• Oglindă frontală.
• Tensiometru.
• Ciocan de reflexe.
• Sursă de lumină, lanternă.
• Termometru.
• Mănuşi sterile.
• Creion dermatograf pentru notări pe piele.
• Panglică metrică.
• Tăviţă renală.
• Alcool.
• Prosop.
• Alte instrumente şi materiale funcţie de natura examenului şi de recomandările medicului.
~ Pregătirea:
• Se pregătesc materialele şi instrumentele necesare şi se verifică funcţionalitatea lor.
• Se pregătesc regiunile pansate (prin îndepărtarea pansamentului) pentru vizită.
• Se pregătesc materiale pentru recoltări bacteriologice – acolo unde este cazul.
~ Pregătirea documentele medicale:
• Se pregătesc foi de observaţie. Foi de temperatură.
• Adnotări relativ la medicaţia şi alimentaţia bolnavilor.
• Rezultatele examenelor de laborator. Filme radiologice etc.
~ Pregătirea salonului:
• Se asigură curăţenia şi dezinfecţia. Se face ordine în salon. Se aeriseşte.
• Se verifică urinarele, scuipătorilor – se schimbă cu altele curate şi sterile.
• Se asigură temperatura optimă în salon.
• Se asigură liniştea – eventual afişând pe uşă inscripţia Vizita – nu intraţi.
→ Pregătirea bolnavului şi a produselor biologice pentru vizita medicală:
~ Scop:
• Climat favorabil între medic şi bolnav.
• Obţinerea cooperării bolnavului.
~ Materiale necesare:
• Bazinet.
• Apă caldă, săpun, prosop.
• Lenjerie curată, paravan, învelitoare de molton.
• Recipiente pentru captarea produselor biologice.
~ Pregătirea bolnavului:
• Se explică utilitatea examenului şi comportamentul în timpul vizitei.
• Pentru captarea urinei, scaunului sau altor produse se izolează patul cu paravan.
• Se face toaleta locală şi se schimbă la nevoie lenjeria.
• Se ajută bolnavul să ia poziţiile indicate de medic.
• Se reface patul.
~ Pregătirea produselor:
• Se pot păstra pentru vizită produsele eliminate cu puţin timp înainte sau dacă se consideră că sunt patologice.
• Păstrarea se face într-o încăpere răcoroasă, în recipiente acoperite şi etichetate.
→ Asistenta va ajuta bolnavul pe timpul vizitei şi al examenul clinic susţinându-l, asigurându-i poziţia, învelindu-l, izolându-l
etc.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU FEBRĂ - HIPERTERMIE
→ Hipertermia este temperatura corpului peste valoarea normală de 370C considerată la adult.
→ Manifestări:
~ Subfebrilitatea – menţinerea temperaturii corporale între 37-380C.
~ Febră moderată - menţinerea temperaturii corporale între 38-390C.
~ Febră ridicată – menţinerea temperaturii corporale între 39-400C.
~ Hiperpirexie – menţinerea temperaturii corpului peste 400C.
~ Frisoane – contracţii musculare puternice cu senzaţie pronunţată de frig.
~ Tegumente roşii calde, umede – pielea la început este palidă, apoi roşie, caldă, apoi transpirată.
~ Piloerecţie – piele de găină la senzaţia de frig.
~ Sindrom febril – o grupare de semne ca: cefalee, tahicardie, tahipnee, inapetenţă, sete, oligurie, urini concentrate,
convulsii, halucinaţii, dezorientare, delir.
~ Erupţii cutanate – macule, papule, vezicule, întâlnite în bolile infecţioase.
Plan de îngrijire – îngrijirea pacientului cu hipertermie
Obiective de îngrijire Intervenţii aplicate
- Aerisirea încăperii.
- Asigurarea îmbrăcămintei lejere.
• Pacientul să-şi menţină
- Aplică comprese reci, împachetări reci, pungă cu gheaţă, frecţii alcoolizate.
temperatura corpului în limite
- Încălzeşte pacientul în caz de frisoane.
fiziologice.
- Administrează medicaţia recomandată de medic: antiaritmice, antibiotice.
- Recoltează la recomandare hemoculturi, hemogramă, VSH, spută.
• Pacientul să fie echilibrat - Calculează bilanţul ingesta-excreta pe 24 ore.
hidroelectrolitic. - Serveşte pacientul, înaintea tehnicilor de recoltare şi examinare.
- Schimbă ori de câte ori este nevoie lenjeria de corp şi de pat.
• Pacientul să aibă o stare de
- Menţine igiena tegumentelor.
bine fizic şi psihic.
- Pregăteşte psihic pacientul înaintea tehnicilor de recoltare şi examinare.

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU HIPORTERMIE


→ Hipotermia reprezintă scăderea temperaturii corpului sub limite normale, cauzate de un dezechilibru între termogeneză şi
termoliză.
→ Cauze:
~ Expunerea excesivă a organismului la frig. Inaniţie. Cauze digestive (ocluzia intestinală, perforaţia intestinală).
~ Traumatisme ale sistemului nervos. Tulburări endocrine (boala Addison, diabetul zaharat, hipotiroidia). Tulburări
circulatorii (hemoragia). Boli infecţioase (holera, tifosul). Şocul traumatic. Cauze medicamentoase.
→ Manifestări:
~ Hipotermie – valori ale temperaturii sub limita normală de 360C.
~ Hipotensiune – scăderea tensiunii arteriale sub valoarea normală.
~ Cianoză – coloraţie vineţie a buzelor, unghiilor, urechilor.
~ Eritem – roşeaţa feţei, urechilor, mâinilor.
~ Edem generalizat – tumefierea întregului corp.
~ Durere – la nivelul regiunii expuse la frig.
~ Oboseala – stare de epuizare musculară.
~ Tulburări de vorbire – vorbire lentă (bradilalie).
~ Somnolenţă – nevoia crescută de somn.
~ Degerături – necroză la nivelul pielii la temperaturi scăzute.
~ Apatie – indiferenţă.
~ Parestezii – senzaţie de amorţeală şi furnicături.
Plan de îngrijire – pacientului cu hipotermie
Obiective de îngrijire Intervenţii aplicate
- Încălzirea lentă a pacientului cu pături, termofoare sau în contact direct cu căldura corpului.
• Pacientul să-şi menţină
- Creşterea treptată a temperaturii mediului ambiant.
temperatura corpului
- Recoltarea de sânge pentru creşterea glicemiei, hemoleucogramei, Ht.
în limite fiziologice.
- Pregăteşte pacientul pentru EKG.
• Pacientul să fie - Administrează lichide uşor călduţe în cantităţi ici, la intervale regulate de timp.
echilibrat - Calculează raportul ingesta-excreta pe 24 ore.
hidroelectrolitic.
• Pacientul să-şi păstreze - Va pune extremităţile degerate ale pacientului în apă caldă de 370C.
integritatea
- Masează extremităţile reci.
tegumentelor.
- Administrează tratamentul prescris de medic – antibiotice, corticoizi, analgezice.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU FEBRĂ - HIPERTERMIE
→ Febra nu se confundă cu boala. Ea poate fi un episod pasager, poate însoţi evoluţia bolii sau să lipsească în totalitate.
→ Febra se combate numai dacă depăşeşte anumite valori şi persistă mai mult timp, astfel încât pune în pericol funcţiile
vitale ale organismului:
~ La nou-născut, peste 390C pot apărea complicaţii nervoase, cardiovasculare, renale.
~ La sugar, copilul mare şi adultul tânăr, complicaţiile survin dacă temperatura depăşeşte 400C.
~ La adultul în vârstă peste 380C.
→ Bolnavul febril prezintă modificări în funcţionalitatea principalele aparate şi sisteme, apărând o serie de simptoame ca
hiperemia, scăderea toleranţei digestive, micţiuni frecvente, agitaţie psihomotorie sau somnolenţă, transpiraţii la nivelul
tegumentelor.
→ Agitaţia psihomotorie poate evolua spre delir la copilul mare şi adult şi convulsii tonicoclonice la nou-născut, sugar şi
copilul mare. Bolnavul febril reprezintă un consum crescut de calorii.
→ Asistenta medicală trebuie să acorde atenţie sporită îngrijirii bolnavului febril.
a) Asigurarea igienei corporale:
→ Verifică în mod repetat dacă tegumentele bolnavului sunt transpirate.
→ Va asigura lenjeria de corp şi de pat curată şi uscată. Va efectua toaleta parţială a bolnavului.
→ Va schimba lenjeria bolnavului ori de câte ori este necesar (bolnavul nu va fi lăsat cu lenjeria umedă de
transpiraţie).
→ Urmăreşte în permanenţă mucoasa bucală asigurând igiena cavităţii bucale.
b) Asigurarea bolnavului cu lichide necesare pentru prevenirea deshidratării (combate hipertermia dacă aceasta depăşeşte
valorile majore):
→ Se îngrijeşte să comande ceai pentru reechilibrarea permanentă a bolnavului.
→ Administrează cantităţilor necesare la intervale regulate după necesităţi.
→ Observă în permanenţă simptomele clinice care însoţesc febra. În acest scop măsoară pulsul, frecvenţa
respiratorie, observă culoarea tegumentelor şi comportamentul bolnavului. Înregistrează hipertermia majoră şi anunţă
medicul.
c) Aplicarea de comprese reci:
→ Pregăteşte de urgenţă comprese umezite la temperatura de 10-150C.
→ Aplică comprese pe torace, pe cap şi dacă este necesar şi pe trunchi.
→ Pregăteşte pentru împachetări, baia hipotermizantă, prosoape uscate.
→ Verifică pulsul, culoarea tegumentelor bolnavului.
→ Întrerupe aplicarea compreselor dacă tegumentele devin cianotice.
→ Schimbă comprese la interval de 5-10 minute, de 3-6 ori, până când scade temperatura corpului cu 1-20C
d) Împachetarea:
→ Dacă aplicarea compreselor nu are efectul scontat se efectuează împachetarea în cearşafuri umede la temperatura
de 10-150C. Schimbă împachetarea din 5 în 5 minute (de 2-3 ori).
→ Verifică pulsul, culoarea tegumentelor, starea generală.
→ La bolnavii gravi, cearşaful de dedesubt se schimbă la interval de 20 minute, iar cel de la suprafaţă din 5 în 5
minute.
→ Aplică bolnavului comprese reci pe cap.
→ Administrează bolnavului lichide reci sau calde după indicaţia medicului.
→ După împachetare şterge tegumentele bolnavului cu prosoape uscate.
→ După circa 10 minute de la împachetare, măsoară temperatura bolnavului (care poate fi cu 2-3 0C mai mică decât
înaintea împachetării).
→ Pregăteşte patul bolnavului şi îl lasă în linişte, dar sub supraveghere; de regulă, bolnavul adoarme având un somn
liniştit şi respiraţie regulată.
e) Baie rece sau moderată:
→ Dacă temperatura bolnavului nu a scăzut în mod corespunzător, asistenta medicală îi va pregăti baia rece (33 0C)
sau moderată (350).
→ Verifică starea clinică a bolnavului, cantitatea de apă pregătită este de 200 litri, durata băii de 8-10 minute, se
poate repeta de 2-3 ori în 24 ore.
→ Se verifică în permanenţă culoarea tegumentelor şi apariţia stării de colaps. Baia este eficientă dacă tegumentele
sunt hiperemice, bolnavului i se amplifică mişcările respiratorii, se intensifică bătăile cardiace.
→ După baie se fricţionează tegumentele uşor cu prosoape curate şi uscate.
→ Se îmbracă bolnavul cu lenjerie încălzită şi este culcat în pat.
→ Asistenta verifică dacă bolnavul are frisoane, caz în care îl înveleşte cu două pături în plus, îi administrează ceai
fierbinte şi dacă este necesar, aplică un termofor la picioare.
f) Administrarea medicamentelor sedative:
→ Se administrează Diazepam, Fenobarbital la bolnavii agitaţi, la copii sugari şi la aceia cu predispoziţie la
convulsii.
g) Administrarea medicamentelor pentru tratarea afecţiunii de bază:
→ Se îngrijeşte să execute întocmai tratamentul prescris de medic
h) Asigurarea regimului alimentar corespunzător:
→ Regimul bolnavului febril este hiperglucidic 60-70% şi hipolipidic; proteinele se dau în cantitate de 20%.
i) Educaţie sanitară:
→ Se efectuează instrucţia bolnavului şi aparţinătorilor privind necesitatea şi rolul împachetărilor şi al băilor reci.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI TRAUMATIZAT
→ Ajutorul de urgenţă
~ Urmăreşte scoaterea victimei din focar.
~ Suprimarea durerii.
~ Prevenirea complicaţiilor
~ Prevenirea şocului traumatic.
~ Examinarea şi fixarea unui diagnostic de urgenţă.
~ Reanimarea respiratorie primează asupra reanimării circulatorii.
~ Leziunile cu risc vital şi manifestările de insuficienţă respiratorie şi insuficienţă circulatorie pot fi apreciate la locul
accidentului.

→ Tratamentul general constă din administrarea de vitamine (D2, B, C) funcţie de vârstă reacţia bolnavului, stare generală şi
boli de însoţire.

→ Tratamentul recuperator constă din kinetoterapie, masaj, fizioterapie, balneoterapie.

→ Tratamentul chirurgical se începe la locul accidentului prin aplicarea unui tratament ortopedic de urgenţă care urmăreşte
reducerea corectă a fragmentului fracturat menţinerea până la consolidare şi mobilizarea activă.

→ Tratamentul ortopedic utilizează mijloacele ortopedice specifice când nu se poate face reducerea şi imobilizarea corectă a
fracturii.

→ Primul ajutor:
~ Controlul digital al cavităţii bucale la bolnavii inconştienţi şi îndepărtarea obstacolelor.
~ Aspirarea secreţiilor din faringe şi bronhii dacă este posibil.
~ Intubaţie traheală de necesitate.
~ Suprimarea durerii prin administrare de calmante, evitând Mialginul.
~ Infiltraţii cu Novocaină la nivelul nervilor intercostali.
~ Imobilizarea voletului şi a fracturilor - este contraindicată imobilizarea fracturilor costale cu bandaj circular toracic
pentru că reduce capacitatea de expansiune a hemitoracelui sănătos.
~ Culcarea victimei pe partea lezată.
~ Menţinerea accidentaţilor în viaţă depinde în foarte mare măsură de priceperea cu care cadrele medii ştiu să
recunoască o leziune, ştiu să ia primele măsuri rapid şi eficient.

→ Tratamentul şocului
~ În şocul hipovolemic se administrează sânge;
~ Se pot administra substanţe macromoleculare Dextran 40 1000-1500 ml sau Dextran 70 500-1000 ml.
~ În şocul hemoragic se administrează transfuzii de sânge sau plasmă izogrup - izo Rh. De asemenea se administrează
Ca gluconic 5-10 ml/zi intravenos lent.

→ Asigurarea condiţiilor de confort ale bolnavului


~ Asigurarea igienei salonului. Patul trebuie să asigure confortul maxim posibil şi totodată, să înlocuiască anumite
proteze.
~ Patul universal pentru tratamente osteo-articulare este prevăzut cu utilaje, accesorii, care uşurează viaţa bolnavului în
pat, masă reglabilă pentru alimentaţie, citit, scris etc.
~ Salteaua este confecţionată de preferinţă din burete ce asigură o poziţie mai comodă şi o igienă mai uşor de asigurat,
nu absorb dejectele sau alte lichide vărsate şi sunt mai uşor de curăţat şi dezinfectat.
~ Bolnavii cu fracturi tratate prin extensie continuă nu vor fi culcaţi niciodată pe suprafeţe elastice căci orice mişcare
amplificată de suportul elastic va cauza dureri bolnavului. La aceşti bolnavi suprafaţa patului se va acoperi cu
scândură peste care se va aşeza salteaua umplută cu păr de cal.
~ Igiena aşternuturilor şi a lenjeriei de corp care vor fi schimbate ori de câte ori este nevoie (se pot folosi cămăşi
desfăcute la spate).
~ Toaleta frecventă sub formă de băi parţiale la pat. Se va avea grijă în special în cazul bolnavilor cu aparate gipsate să
nu se ude în timpul toaletei.
~ Igiena cavităţii bucale este necesară mai ales la bolnavii cu proteze dentare; se impune curăţirea protezei după fiecare
masă.
~ Igiena părului se va face săptămânal sau la două săptămâni.
~ Se va acorda atenţie toaletei genito-anale respectând pudoarea bolnavului.
~ Confortul bolnavului trebuie asigurat prin schimbarea pasivă a poziţiei. dacă starea o permite, cu ajutorul unor utilaje
auxiliare – ca agăţătoarele de metal sau cele confecţionate din pânză trebuie create posibilităţi pentru ca el singur să
poată executa anumite mişcări.
~ Poziţia bolnavului în pat este determinată de natura, extinderea şi multiplicitatea traumatismelor precum şi de metoda
de tratament aplicată.
~ În limita posibilităţilor, bolnavul trebuie întors în toate poziţiile posibile la intervale regulate de timp.
~ Asistenta medicală va aşeza la îndemâna bolnavului soneria de semnalizare, urinarul, bazinetul, etc.
~ Din cauza imobilizării îndelungate se va avea grijă de prevenirea micozelor interdigitale de la membrele inferioare.

→ Prevenirea complicaţiilor:
~ Procedeele de profilaxie depind în mare măsură de stare bolnavului, de gradul în care el poate fi mobilizat pasiv sau
activ, precum şi de mijloacele ajutătoare ce stau la dispoziţie.
~ Complicaţiile ce pot apărea sunt:
o Tromboze venoase.
o Pneumonii hipostatice.
o Deformări articulare.
o Tranzit intestinal perturbat.
o Escare de decubit.
~ Aceste complicaţii apar datorită comportamentului şi neglijenţei asistentei medicale faţă de bolnavul cu fracturi.
~ Asistenta medicală are obligaţia de a preveni complicaţiile astfel:
o Trombozele venoase – se previn prin masajul uşor al membrelor şi mobilizarea pasivă sau activă a
degetelor picioarelor şi mâinilor, eventual a gambelor şi a antebraţelor în funcţie de localizarea fracturii.
Aceste mişcări înviorează circulaţia, viteza sângelui în vase creşte, ceea ce previne coagularea
intravasculară.
o Escarele de decubit – se previn prin schimbarea poziţiei bolnavului funcţie de posibilităţi, folosirea
saltelelor antidecubit, lenjerie curată, uscată, bine întinsă, fără cute, fără resturi în pat, evitarea
contactului pielii cu metal sau cauciuc. în cazul apariţiei escarelor de decubit – o notă proastă pentru
asistenta medicală – se va anunţa edicul şi se va pregăti materialul necesar pentru îngrijirea plăgii.
o Pneumoniile hipostatice – se previn prin ridicarea bolnavului în poziţie semişezând şi prin gimnastică
respiratorie, executată sistematic de mai multe ori pe zi.
o Pentru stimularea funcţiilor pielii şi a circulaţiei cutanate, tonifierea vaselor superficiale şi mobilizarea
sistemului reticuloendotelial din ţesutul celular subcutanat, bolnavii cu fracturi vor fi zilnic fricţionaţi cu
alcool diluat pe toată suprafaţa corpului după terminarea toaletei.
o Deformările articulare, poziţiile vicioase – pot fi prevenite prin asigurarea poziţiei corecte în pat cu
ajutorul rezemătorilor, a pernelor etc.
o Tranzitul intestinal trebuie asigurat cu mijloace naturale printr-un regim bogat în celuloză şi lichide –
dacă nu se restabileşte tranzitul normal se recurge la clismă sau în ultimă instanţă la laxative.

→ Alimentaţia bolnavului
~ Bolnavilor cu fracturi trebuie să li se asigure un aport substanţial de calorii.
~ Alimentarea se va face la pat pasiv sau artificial în funcţie de starea bolnavului asigurându-se o poziţie cât mai
comodă.
~ Asistenta va respecta cu stricteţe orarul meselor, servirea caldă a alimentelor şi prezentarea acestora cât mai estetic.
~ Alimentaţia va fi echilibrată cantitativ şi calitativ, bogată în calciu pentru a favoriza consolidarea cât mai bună şi mai
rapidă a osului fracturat.
~ Asistenta va urmări în ce măsură este respectat cantitativ şi calitativ regimul alimentar.

→ Reabilitarea funcţională
~ Pe măsură ce starea bolnavului se îmbunătăţeşte, trebuie începută cât mai devreme reabilitarea funcţională.
~ Mişcările active previn atrofiile, îmbunătăţesc circulaţia şi creează condiţii mai bune pentru noi mişcări.
~ Gimnastica medicală, ergoterapia, diferitele forme ale fizioterapiei, ca şi balneofizioterapia contribuie la restabilirea
totală sau parţială a funcţiilor motorii.
REGIMUL DIETETIC ÎN OPERAŢII PE TUB DIGESTIV
→ Reechilibrarea hidroelectrolitică şi nutritiv-energetică:
~ Terapia de reechilibrare are ca scop:
~ Corectarea deshidratării.
~ Corectarea izotoniei – restabilirea raportului cantitativ al ionilor.
~ Corectarea dezechilibrului acido-bazic.
~ Asigurarea unui aport caloric minim.
~ Tubul digestiv este calea cea mai bună fiziologică de compensare a lichidelor pierdute.
~ Rehidratarea hidrică are ca scop completarea pierderilor patologice de apă. În reechilibrarea hidrică trebuie să ţinem
cont de:
~ Administrarea va fi efectuată în funcţie de examenul clinic, starea generală a bolnavului, tensiunea arterială, diureză,
respiraţiei, eventual greutatea bolnavului.
~ Menţinerea unei corecte balanţe hidrice prin calcularea cât mai exact posibil a pierderilor şi intrărilor de lichide
administrate parenteral.
~ Să se evite hiperhidratările în special la bolnavii hipoproteici, hipertensivi.
~ Să nu se perfuzeze cu un ritm mai mare de 300-500 ml /oră pentru soluţii izotone şi 200 ml pe oră pentru cele
hipertone.
→ Soluţiile care se folosesc sunt:
~ Soluţii de glucoză 5-10-20 %.
~ Soluţie izotonică de clorură de sodiu 9‰ – ser fiziologic.
~ Soluţii poliminerale – Ringer – care conţine NaCl şi CaCl2 sau soluţie Ringer lactat care mai conţine şi lactat de sodiu.
→ Reechilibrarea electrolitică urmăreşte:
~ Corectarea deficitului de Na, se poate face cu soluţii izotonice, cantitatea de Na administrată va fi în funcţie de
ionograma serică, urinară, a lichidelor pierdute.
~ Corectarea deficitului de K se face cu soluţie Ringer.
~ Corectarea hipopotasemiei.
~ Corectarea echilibrului acido-bazic se va face prin tratamentul patologic precum şi tratament specific cu perfuzie cu
soluţie molară 8,4% de bicarbonat de Na sau soluţie 0,3 molară de THAM.
→ Necesarul de calorii.
~ Necesarul de calorii pentru un bolnav cu operaţie medie este de 2000-3000 calorii pe zi, iar la operaţiile mari de 3000-
4000 calorii pe zi. La această necesitate se adaugă încă 10-30% pentru stările de agitaţie şi 13% pentru fiecare grad de
temperatură care depăşeşte 370C.
~ Calea cea mai eficientă de administrare este calea naturală – orală, din nefericire de cele mai multe ori, cel puţin în
primele zile postoperator, nu poate fi folosită de bolnavul operat. Cea mai folosită cale este calea intravenoasă prin
perfuzie.
→ Reluarea alimentaţiei:
~ Dieta să fie cât mai bogată, cu aport caloric mai mare, hipoproteic;
~ Regim de 2100-2600 cal/zi,
~ Sunt interzise mesele în cantitate mare – se vor da mese mici şi dese;
~ Hidratarea orală va putea începe după 3 ore de la operaţie.
o Prima zi: apă, limonadă, ceai
o A doua zi: 2-3 linguri la oră din aceleaşi lichide
o A treia zi: proporţia lichidelor se măreşte
o A patra şi a cincia zi: se mai adaugă lapte diluat, iaurt, griş, unt proaspăt, supe strecurate,
~ Treptat se adaugă 1-2 ouă fierte moi, pireu de cartofi, biscuiţi, compot de fructe, brânză de vaci proaspătă, pâine albă
veche de o zi.
~ Dacă starea bolnavului nu o permite alimentaţia se face mai lent la început lichidă, lactată, cu consistenţă moale, fără
fibre celulozice sau musculare, nestimulentă a kineticii şi secreţiei gastrice.
~ Sunt contraindicate alimentele grase, conservele, prăjelile, condimentele, alcoolul, tutunul.
→ Observaţii:
~ Reluarea alimentaţiei după intervenţii pe tubul digestiv trebuie să ţină cont de faptul că tubul digestiv trebuie lăsat în
repaus 2 până la 5 zile.
~ Din ziua a treia postoperator se vor administra bolnavului numai lichide neîndulcite, preferabil reci. În zilele ce
urmează, alimentele ingerate vor fi din ce în ce mai consistente, iar din ziua a 5-a dacă bolnavul nu varsă, a avut scaun,
nu sughite, nu are meteorism abdominal alimentaţia va începe să fie progresiv cea normală, bogată în proteine.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI IMOBILIZAT LA PAT
→ Definiţie:
~ Imobilizarea reprezintă o diminuare sau o restricţie a mişcărilor, fiind recomandată adesea ca metodă terapeutică sau
poate fi cauzată de traumatisme şi boli organice sau funcţionale.
→ Cauze:
~ Afecţiuni grave → paralizii, bolnavi astenici, adinamici, cu leziuni de membre inferioare etc.
~ Afecţiuni care impun imobilizarea → embolii cardiace, hemoragii etc.
~ Imobilizare terapeutică → în fracturi cu aparate de imobilizare, traumatisme, infarct de miocard.
→ Condiţii de confort:
~ Salon luminos, bine aerisit, temperatură normală. Fără curenţi de aer.
~ Pat adaptat afecţiunii – pat universal cu utilaje accesorii.
~ Rezemători, agăţătoare din metal sau confecţionate din pânză.
~ Masă reglabilă la pat pentru alimentaţie scris etc.
~ Saltea antidecubit – pneumatică, compartimentată – pentru a evita presiunea şi macerarea zonei de contact, perne de
diferite dimensiuni, colaci de cauciuc, oxid de zinc cu vitamina A+D2 pentru tegumente, talc.
~ Scuturarea zilnică a patului sau ori de câte ori este nevoie.
~ Aparate de semnalizare – sonerii – la îndemână.
~ Cămaşă de corp descheiată în spate.
~ Spălarea tegumentelor zilnic, la pat → stimulează circulaţia, asigură confortul, previne complicaţiile etc. Igiena
mâinilor înainte de servirea mesei, după eliminări. Igiena părului 1-2 ori pe săptămână.
~ Toaleta cavităţii bucale după fiecare masă.
~ Toaleta perineală – ori de câte ori este nevoie (după eliminări) respectând pudoarea bolnavului.
→ Alimentaţia bolnavilor:
~ Se face la pat → activ sau pasiv. Se respectă stric orarul servirii meselor.
~ Alimentarea pasivă se va face după servirea mesei celorlalţi bolnavi. Servirea se va face cât mai estetic.
~ Se dă o alimentaţie bogată în proteine, adaptată vârstei, stării bolnavului, bogată în vitamine.
~ Consum de lichide 1,5-2 l pe zi.
→ Supravegherea funcţiilor vitale:
~ Se urmăresc şi se notează zilnic funcţiile vitale şi vegetative – puls, respiraţie, tensiune arterială, temperatură, diureză,
scaun, aspectul tegumentelor, mucoasele.
~ În cazul aparatelor gipsate se va urmări şi semnala apariţia edemelor la extremităţile libere ale membrelor.
~ Eliminările paraclinice, tratamentele vor fi executate la pat sau bolnavul va fi transportat cu patul la serviciul
respectiv.
→ Prevenirea escarelor:
~ Escarele – leziuni tegumentare ale tegumentelor interpuse între două planuri dure (os şi pat) → sunt complicaţiile de
temut la bolnavii imobilizaţi timp îndelungat la pat, mai ales la persoanele corpolente.
~ Se verifică sistematic zonele predispuse escarelor.
~ Se schimbă poziţia (2-3 ore), se asigură igiena strictă a tegumentelor.
~ Se favorizează circulaţia periferică prin masaj.
~ Masajul favorizează vascularizaţia profundă şi superficială, îndepărtează celulele descuamate, rehidratează pielea,
creează o stare de bine, înlătură durerea şi ajută la regăsirea forţei şi energiei.
~ Se indică masaj la toţi bolnavii imobilizaţi care prezintă factori de risc.
~ Masajul se face întotdeauna după ce bolnavul a fost spălat şi i s-a schimbat patul. Se face pe o tonă mai mare decât
zona interesată. Masajul nu trebuie să fie dureros, iar durata lui va fi de aproximativ 15 minute.
~ Masajul este contraindicat în febră, cancer, infecţii ale pielii, septicemie.
→ Tratamentul curativ al escarelor şi prevenirea complicaţiilor:
~ Se îndepărtează la timp sfacele tegumentare, puroiul din plăgi şi se pansează steril. Se combat infecţiile cu soluţii
dezinfectante.
~ Se asigură eliminările ritmice, regulate, servirea la timp.
~ Se combat pneumoniile hipostatice prin ridicarea în şezut a bolnavului şi gimnastică respiratorie de mai multe ori /zi.
~ Atrofia muşchilor şi scăderea tonusului organismului se previn prin fricţionări cu alcool diluat pe toată suprafaţa
corpului.
~ Stomatita se previne prin întreţinerea igienei cavităţii bucale, clătirea cu apă bicarbonatată 30%, clătirea gurii cu apă
mentolată.
~ Constipaţia se previne prin stimularea tranzitului intestinal prin mijloace naturale pentru a nu obişnui bolnavul cu
purgative sau clisme.
~ Deformările articulare, anchilozele, poziţiile vicioase se previn prin poziţii corecte şi mobilizare pasivă şi activă cât
mai precoce.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU VĂRSĂTURI
→ Definiţie:
Vărsătura reprezintă evacuarea conţinutului gastric pe gură.
~ Tratamentul curativ este medical.
~ Un astfel de bolnav trebuie internat imediat în spital, sub o riguroasă observaţie medicală.

→ Cauze:
~ Intoxicaţii.
~ Mese copioase.
~ Boli ale aparatului digestiv.
~ Urgenţe chirurgicale sau medicale:
▪ Abdomen acut → apendicită acută, colecistită acută, pancreatită acută, ocluzie intestinală, ulcer perforat,
peritonită.
▪ Edem cerebral şi hipertensiune intracraniană cauzate de → encefalopatie hipertensivă, hemoragii, tromboze
cerebrale, abces cerebral, tumori cerebrale, encefalite, meningite (vărsăturile de origine cerebrală nu sunt
precedate de greaţă şi se produc fără efort).
▪ Infarct de miocard.
▪ Intoxicaţii acute.
▪ Infecţii acute.
▪ Boli cronice gastro-intestinale, hepatobiliare, pancreatice.
▪ Insuficienţă renală etc.

→ Aprecierea gravităţii vărsăturilor:


~ Deshidratare.
~ Demineralizare.
~ Starea generală alterată. Tegumente şi mucoase uscate.
~ Tahicardie, tulburări de ritm.
~ Hipotensiune arterială.
~ Dispnee cu polipnee.
~ Oligurie.
~ Tulburări nervoase – somnolenţă, convulsii, comă.
~ Pentru eficienţă maximă, intervenţiile trebuie aplicate imediat şi trebuie tratată cauza.

→ Conduita de urgenţă:
~ Nu se părăseşte bolnavul când varsă.
~ Asistenta ajută pacientul în timpul vărsăturii.
~ Păstrează produsul captat în tăviţa renală – pentru vizită sau pentru laborator.
~ La indicaţia medicului aplică măsuri adresate bolii de bază.
~ Instituie perfuzia cu ser fiziologic – funcţie de gravitatea stării bolnavului.
~ Administrează medicaţie antiemetică – de preferat injectabile sau sub formă de supozitoare.
~ Aplică măsuri de deşocare dacă este cazul.

→ Asigurarea condiţiilor de spitalizare.


~ Bolnavii cu trebuie izolaţi în rezerve datorită simptomatologiei.
~ Saloanele trebuie să fie bine încălzite pentru a se putea aerisi cât mai frecvent, fără să scadă temperatura aerului. Se
asigură repaus la pat.
~ Se preferă o cameră izolată sau secţia de terapie intensivă.
~ Poziţia optimă în pat este semişezând sau şezând în timpul vărsăturilor. Sau decubit dorsal cu capul într-o parte
– cât mai aproape de marginea patului.
~ Se asigură la îndemână vase colectoare.
~ Se protejează patul cu muşama şi aleză.
~ Se îndepărtează proteza dentară mobilă dacă există.
~ Se recomandă evitarea eforturilor intelectuale.
~ Se va asigura o strictă igienă a bolnavului şi a lenjeriei acestuia.
~ Pentru atenuarea senzaţiei de greaţă se recomandă bolnavului să inspire profund.
→ Prevenirea incidentelor şi accidentelor:
~ Plăgile operatorii abdominale → vor fi comprimate uşor cu mâna în timpul vărsăturilor.
~ La bolnavii inconştienţă vărsăturile devin periculoase prin posibilitatea de aspiraţie a conţinutului gastric. Se întoarce
capul în partea stângă sau la nevoie se introduce o sondă de aspiraţie gastrică.
~ Dacă vărsătura a fost aspirată în căile respiratorii se face imediat aspiraţie şi se aşează bolnavul în poziţie declivă
pentru drenaj postural.
~ Dacă vărsăturile sunt cauzate de ingestia unor substanţe toxice se face imediat spălătură gastrică.

→ Îngrijirea bolnavului după vărsătură:


~ Se îndepărtează vasul colector.
~ Se şterg tegumentele bolnavului.
~ Se oferă un pahar cu apă aromată pentru clătirea gurii.
~ Se face toaleta tegumentelor.
~ Se schimbă lenjeria murdară şi se aranjează patul.
~ Se aeriseşte salonul.
~ Se aşează bolnavul în repaus.
~ La bolnavii inconştienţi se va îndepărta toate resturile din gură sau faringe cu tampoane curate.

→ Tratament medicamentos.
~ Se pregătesc medicamentele necesare pentru combaterea simptomatică a vărsăturilor: Plegomazin3-4 f pe zi i.m.,
Clordelazin 1 dj. Emetiral drajeu sau supozitor, Reglan 1-2 f pe zi, papaverină f s.c., i.m. sau i.v. lent în 15 minute cu ser
glucozat 33%, atropină 1-3 f pe zi, Scobutil 3-4 cp sau supozitor.
~ Nu se combat vărsăturile din intoxicaţii sau toxiinfecţii alimentare.

→ Corectarea tulburărilor electrolitice:


~ Se suspendă alimentaţia.
~ Se începe alimentaţia parenterală cu ser glucozat de diferite concentraţii, hidrolizate proteice, amestecuri de
aminoacizi, vitamine, electroliţi.
~ Bolnavii cu vărsături nu pot fi alimentaţi pe sondă.
~ Rehidratarea orală se va face treptat, cu cantităţi mici de lichide reci, oferite cu linguriţa.
~ Se poate da apă, apă minerală, limonadă, sucuri de fructe sau bucăţi de gheaţă.
~ Se pot da lichide fierbinţi – ceai, supe sărate de legume.
~ Reechilibrarea hidroelectrolitică se face în funcţie de simptomatologie şi de rezultatele de laborator, ionogramă serică,
rezervă alcalină.

→ Recoltări de produse biologice:


~ Se recoltează sânge pentru determinare de rezervă alcalină, ionogramă, hematocrit, uree.
~ Prin rezultate se poate pune în evidenţă: hemoconcentraţia, hiposodemia, hipocloremia, hipopotasemia, alcaloza
metabolică.
~ La nevoie se pot recolta şi vărsăturile.

→ Urmărirea şi determinarea funcţiilor vitale şi vegetative:


~ Se măsoară temperatura, pulsul, tensiunea arterială – se notează valorile în foaia de temperatură.
~ Se observă caracterul vărsăturilor – numărul, cantitatea, aspectul.
~ Se determină diureza pe 24 ore.
~ Se face bilanţul hidric.
~ Se observă caracterul scaunului eliminat.

→ Observaţii:
~ Asistenta va monitoriza cu stricteţe pierderile de lichide – prin urină, scaun, vărsături – la care va adăuga cantitatea de
aproximativ 800-1500 ml, reprezentând pierderile prin respiraţie şi perspiraţie.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI ÎN FAZĂ TERMINALĂ - MURIBUND
→ Caracteristicile muribundului:
~ Stare de agonie → circulaţie scăzută, respiraţie greoaie, activitatea SNC încetinită.
~ Facies teros, pământiu.
~ Paloare tegumentară.
~ Nas ascuţit.
~ Extremităţi reci.
~ Piele umedă, lipicioasă, acoperită cu transpiraţie.
~ Musculatură flască.
~ Poziţia căzut în pat.
~ Ochi sticloşi, adânciţi în orbite, cearcăne, pleoape semiînchise.
~ Hipersalivaţie.
~ Reflexele sunt diminuate în mod progresiv.
~ Reflexul pupilar dispare, sfincterele se relaxează.
~ Respiraţie horcăită, zgomotoasă, neregulată, agonică – Biot, urmată de oprirea respiraţie → apnee = sfârşitul vieţii.
→ Îngrijirea muribundului:
~ Asistenta medicală va încuraja muribundul.
~ Se asigură liniştea în salon şi chiar izolarea lui.
~ Asistenta nu părăseşte bolnavul, va sta lângă el → îl va susţine psihic.
~ Muribundul trebuie menţinut curat şi uscat.
~ Se vor şterge permanent tegumentele, faciesul.
~ Dacă apare incontinenţa urinară sau fecală se schimbă lenjeria şi se face toaleta tegumentelor.
~ Protezele dentare se îndepărtează.
~ Buzele vor fi menţinute umede – cu glicerină boraxată. Se şterg cavitatea bucală aspirând secreţiile.
~ Bolnavul se rehidratează pe cale bucală.
~ Se aşează în poziţie corectă, se previne alunecarea în pat sau alunecarea capului.
~ Se administrează medicamentele până în ultima clipă.
~ Oprirea medicaţiei după pierderea cunoştinţei se va face numai la indicaţia medicului.
~ Se anunţă familia → sarcina este a asistentei medicale.
~ Doctorul va fi prezent în cazul decesului manifestat prin:
▪ Oprirea pulsului.
▪ Oprirea respiraţiei.
▪ Instalarea palidităţii cadaverice.
▪ Relaxarea musculaturii.
▪ Abolirea reflexului pupilar.
→ Îngrijiri după decesul bolnavului:
~ Bolnavul rămâne 2 ore la pat → se face igiena completă a tegumentelor.
~ Se notează ora şi data decesului în condica de predare.
~ Se menţionează într-un protocol:
▪ Medicaţia administrată.
▪ Procedeele terapeutice şi de îngrijire aplicate.
▪ Comportamentul.
▪ Manifestările prezentate.
▪ Ora decesului.
▪ Semnătura.
~ Se îndepărtează lenjeria de corp, hainele, utilajele auxiliare.
~ Bolnavul rămâne dezbrăcat complet pe cearşaf curat, cu o muşama sub cearşaf.
~ Ochii se închid cu tampoane umede.
~ Maxilarul va fi legat cu o faşă în jurul capului.
~ Nu se ating plăgile operatorii şi traumatice → se face examen necroptic.
~ Transportul bolnavului pe coridoare sau în spital se va face în linişte, pe targă specială.
~ Asistenta va linişti ceilalţi bolnavi din salon.
→ Observaţii:
~ Se respectă ritualul religios al bolnavului.
~ Se inventariază efectele şi valorile decedatului pe bază de proces verbal.
~ Se predau familiei pe bază de semnătură.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU COLICĂ BILIARĂ
→ Definiţie:
~ Prin colică renală se înţelege o durere acută, violentă, localizată în hipocondrul drept, survenită în cursul
colecistopatiilor litiazice şi nelitiazice (colecistite acute i subacute, dischinezii veziculare, cistice sau oddiene,
colecistoze, tumori biliare.
→ Cauze:
~ Litiaza biliară → prezenţa de calculi în vezica biliară sau în căile biliare intra sau extrahepatice.
~ Colecistita acută → inflamaţie cu caracter acut a peretelui colecistic, obstrucţia canalului cistic, infecţia pereţilor
biliari. Colecistita cronică.
~ Angiocolite (colangite) → afecţiuni inflamatorii ale căilor biliare extra sau intrahepatice – când este interesat şi
colecistul = angiocolecistită.
~ Diskinezii biliare → tulburări de motricitate a veziculei biliare.
~ Parazitoze intraveziculare → giardia.
→ Simptomatologia clinică:
~ Durere → datorită contracţiilor spastice ale vezicii sau căilor biliare. Debutează în hipocondrul drept sau epigastru şi
se accentuează progresiv, atingând intensitatea maximă în câteva ore. Cedează brusc sau lent. Iradiază sub rebordul
costal drept în regiunea dorso-lombară, scapulară, în umărul drept.
~ Greţuri şi vărsături → cu conţinut alimentar sau biliar.
~ Icter → datorită unui edem, spasm reflex al sfincterului Oddi. Se poate instala fără să existe un obstacol prin calcul pe
coledoc.
~ Frison → apare când predomină infecţia biliară. Este urmat de transpiraţii abundente şi stare generală alterată.
~ Febra → apare mai ales în colecistite acute şi angiocolite secundare infecţiei cu germeni microbieni.
~ Semne locale:
▪ Veziculă palpabilă şi foarte sensibilă.
▪ Semnul Murphy pozitiv → bolnavul simte durere la palpare în inspir profund – în veziculă inflamată.
→ Explorări:
~ Examene de laborator – leucocitoză cu neutrofilie.
~ Bila → cu multe leucocite, epitelii, puroi, bilicultură pozitivă.
~ Radiografia abdominală → calculi radioopaci.
~ Echografia abdominală → colecist mărit în dimensiuni.
→ Conduita de urgenţă:
La domiciliu:
~ Sunt tratate colicile biliare de intensitate şi durată mică, fără complicaţii prin:
▪ Repaus la pat. Regim alimentar. Analgetice, antispastice → Lizadon, Scobutil, Foladon.
~ În caz de vărsături + tulburări electrolitice cu evoluţie nefavorabilă → necesită internarea imediată în spital.
În spital:
~ Se recoltează sânge pentru determinări în urgenţă → leucocite, bilirubină, transaminaze, ionogramă, rezervă alcalină,
glicemie, uree, amilazemie. Se determină din urină → urobilinogen, pigmenţi biliari.
~ Nu se face în criză tubaj duodenal. Nu se fac examinări cu substanţă de contrast.
~ Se asigură repaus la pat.
~ Alimentaţie → ceai de tei, muşeţel, mentă.
~ Calmarea durerii:
▪ Antispastice oral → Lizadon, Foladon, Scobutil.
▪ Parenteral → Scobutil 2-3 f, Papaverină 2-4 f, Atropină 2-3 f,
▪ Nitroglicerină sublingual.
▪ Antalgice → Algocalmin, Antidoren, Fortral.
▪ Dacă durerea nu cedează se dă Mialgin la interval de 6-8 ore.
▪ Nu se administrează Morfină → accentuează spasmul biliar.
~ Calmarea vărsăturilor:
▪ Emetiral → supozitoare. Torecan → fiole.
▪ Clordelazin → fiole. Plegomazin → fiole.
~ Combaterea infecţiei:
▪ Antibiotice → Penicilină 6-10 milioane, Ampicilină 2-3 g pe zi, Tetraciclină 2-3 g pe zi.
~ Corectarea tulburărilor hidroelectrolitice şi acido-bazice → se face în funcţie de rezultatele de laborator.
~ În agitaţie se dau sedative → Hidroxizin, Diazepam, Bromuri.
~ Pungă cu gheaţă pe abdomen → reduce inflamaţia.
~ Tratament chirurgical → în caz de evoluţie nefavorabilă, după 24-36 ore.
→ Intervenţia chirurgicală de urgenţă → numai în caz de perforaţia – peritonită biliară.
ÎNGRIJIREA LEHUZEI
→ Definiţie:
~ Lăuzia este perioada de la expulsia placentei până la revenirea la normal a organelor genitale → 6 săptămâni.
~ Lăuza nu este o bolnavă, nu necesită tratament special, ci numai îngrijire şi supraveghere pentru o evoluţie normală.
→ Supravegherea funcţiilor vegetative:
~ În primele 24 ore supraveghere permanentă.
~ Se inspectează pansamentul vulvar (cantitatea şi ritmul scurgerilor, caracterul) şi tonusul uterului prin palpare (glob
de siguranţă).
~ Se măsoară funcţiile vitale şi se notează în foaia de temperatură → în primele zile se observă fiziologic o creştere a
temperaturii la 37,50C. Intrarea în funcţie a glandei mamare poate genera de asemenea o creştere a temperaturii în a
patra zi (febra cedează spontan o dată cu instalarea secreţiei lactate).
~ Se observă starea generală – care variază în funcţie de durata travaliului, modul de terminare a naşterii (spontan sau
chirurgical), cantitatea de sânge pierdută, facies, comportament nervos.
~ Se supraveghează tranzitul intestinal → este de obicei încetinit prin atonie intestinală; necesită laxative uşoare sau
clismă evacuatoare. se dă un regim adecvat, mobilizare precoce şi gimnastică medicală.
~ Se supraveghează diureza – mai crescută în primele zile până la 2 l pe 24 ore prin eliminarea lichidului de imbibiţie
gravidică. În caz de retenţie se face sondaj vezical.
→ Supravegherea funcţiilor vitale:
~ Se măsoară pulsul → bradicardic, plin, bine bătut. Tahicardia indică complicaţii hemoragice sau infecţioase.
~ Se măsoară tensiunea arterială → creşte cu 2-3 mmHg în travaliu, apoi scade şi revine la normal în câteva ore.
~ Se supraveghează respiraţia → inspir amplu, mult uşurat după naştere.
→ Îngrijiri igienice:
~ Toaleta vulvo-perineală → de mai multe ori pe zi, după fiecare eliminare.
~ În cazul plăgilor suturate se fac spălături cu soluţii antiseptice (permanganat de potasiu 1/4000, apă oxigenată, soluţie
rivanol 1‰, apă iodată)
~ Regiunea vulvo-perineală se usucă cu comprese prin ştergere de sus în jos. Se aplică local tampon curat.
~ În cazul operaţiilor cesariană sau perineorafie, se supraveghează evoluţia plăgii suturate prin inspecţie.
~ Se examinează zilnic involuţia uterină → în raport cu marginea superioară a simfizei pubiene (fundul uterin trebuie să
scadă cu 1 cm zilnic). Subinvoluţia uterină este semn de retenţie de lohii şi de infecţie genitală.
→ Supravegherea lohiilor:
~ Lohiile sunt scurgeri ale organelor genitale după naştere care durează tot timpul lehuziei. Sunt scurgeri sanguinolente
în primele 2-3 zile, serosanguinolente la sfârşitul primei săptămâni, seroase mai târziu.
~ Cantitatea lohiilor → în medie 1400-1500 g.
~ Mirosul → normal lohiile nu au miros. Apariţia mirosului semn de infecţie.
~ Culoarea lohiilor → variază funcţie de compoziţie (sânge, ser, resturi de caducă, cheaguri, grăsimi). În primele 2-3
zile = sanguinolente, la 4-6 zile = serosanguinolente, 6 zile = seroase, 10-21 zile = gălbui.
~ După 3 săptămâni lohiile se reduc cantitativ până la dispariţie şi iau aspect de secreţie apoasă-lăptoasă – fapt ce
coincide cu refacerea endometrului.
~ Între 20-25 zile de lăuzie se observă o pierderea de sânge puţin abundentă, de 2-3 zile → mica menstruaţie.
~ Condiţiile de termostat ale corpului matern transformă lohiile, datorită compoziţiei lor în medii de cultură pentru
agenţii patogeni. Se impune îndepărtarea frecventă, toaletă locală de 4-5 ori pe zi.
→ Îngrijirea sânilor şi urmărirea secreţiei lactate:
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile înainte şi după fiecare supt.
~ Sânii se spală, se şterg cu prosop aspru după fiecare supt.
~ Mamelonul va fi uns după supt cu lanolină, vaselină.
~ Zilnic se examinează sânul → declanşarea secreţiei lactate (cantitate mare, mică, normală, absentă), anomalii mamare
sau de mamelon, stări patologice (fisuri, mastite, limfangite etc.).
~ În primele 2-3 zile se secretă → colostru – lichid gălbui, cu conţinut crescut de minerale, proteine şi scăzut în lipide şi
glucide, conţine anticorpi cu rol în imunizarea pasivă a nou născutului.
~ După câteva zile → secreţia de lapte devine tot mai abundentă.
~ Dacă apar fisuri (ragade mamelonare) → sânul se pune în repaus, laptele se extrage cu pompa, iar fisurile se tratează
cu comprese decongestionate, badijonare de 2-3 ori pe zi cu soluţie de nitrat de argint 3%, se aplică unguente
bactericide. Sânii se expun la raze ultraviolete.
~ Din a 3-a zi poate apărea furia laptelui → sâni congestivi, duri, dureroşi, cefalee, insomnie, puls accelerat, indispoziţie
generală, uneori 37,50C care durează 48 de ore.
~ Laptele mamar → lichid opalin, miros caracteristic slab, gust dulceag.
SONDAJUL GASTRIC
→ Definiţie:
~ Sondajul gastric reprezintă introducerea unei sonde Faucher sau Einhorn în stomac – pe cale orală sau nazală.
→ Scop:
~ Explorator:
o Recoltarea conţinutului gastric pentru determinarea chimismului gastric.
o Studiul funcţiei de evacuare a stomacului.
~ Terapeutic:
o Evacuarea conţinutului gastric.
o Introducerea unor substanţe cu scop terapeutic.
~ Hidratare şi alimentare artificială
→ Materiale necesare:
~ Muşama, aleză, şorţ de protecţie, prosop.
~ Sondă sterilă, pensă hemostatică. Seringi, eprubete. Tăviţă renală.
~ Pahar pentru proteza dentară. Pahar cu apă.
~ Pentru tubaj gastric → Se pregătesc materiale necesare pentru sondaj gastric la care se adaugă histamină, romergan
sau feniramin injectabil, seringi pentru injectare, seringi de 20 cc pentru recoltare, ace sterile, 8-10 eprubete, hârtie
indicatoare de pH, tăviţă renală.
→ Pregătirea bolnavului:
~ Se suprimă medicaţia cu 24-48 ore înainte.
~ Bolnavul nu mănâncă şi nu bea, nu fumează cu 12 ore înaintea testului
~ Se pregăteşte psihic în vederea cooperării la tehnică. Se explică tehnica.
→ Introducerea sondei:
~ Se umezeşte sonda cu apă, bolnavul deschide gura şi respiră pe nas.
~ Se introduce sonda cât mai aproape de rădăcina limbii, invitând bolnavul să înghită. Prin deglutiţie sonda pătrunde
prin faringe, esofag în stomac. Se verifică poziţia sondei prin aspirarea conţinutului gastric.
~ După introducerea sondei 45-50 cm şi fixarea ei cu leucoplast se aşează bolnavul în decubit lateral stâng.
~ Se adaptează la capătul liber al sondei o seringă de 20 ml.
→ Extragerea sucului gastric → tubajul cu histamină:
~ Se extrage separat, toată cantitatea de suc gastric existentă în stomac în momentul iniţial – lichid de stază (mucus,
sânge roşu sau digerat, secreţie purulentă etc.) la care se măsoară şi se notează volumul. Valoarea normală 20-80
ml. În stenoza pilorică 500-1000 ml. În hipersecreţia gastrică 100-300 ml.
~ Se continuă extragerea secreţiei gastrice timp de o oră – în patru eşantioane. Se aspiră din 3 în 3 minute sau continuu
-15 minute pentru fiecare eşantion.
~ După recoltarea primelor 2 eşantioane şi înainte cu 30 minute de injectarea histaminei se administrează un
antihistaminic i.m., Romergan sau Feniramin, cu scopul prevenirii eventualelor fenomene alergice (hiperemia
tegumentelor, tahicardie, cefalee, ameţeli).
~ După recoltarea primelor 4 eşantioane ce reprezintă cantitatea de secreţie gastrică spontană pe un interval de 1 oră
– debit acid bazal (DAB) sau debit orar bazal (DOB) normal = cu 60-80 ml, se injectează histamina 0,5 mg s.c.
~ Se continuă extragerea sucului gastric din 3 în 3 minute sau continuu, din nou timp de 1 oră, 4 eşantioane câte unul
la fiecare 15 minute.
~ Cele 4 eşantioane posthistamină reprezintă secreţia gastrică posthistaminică pe o perioadă de 1 oră numită debit orar
secretor (DOH) sau debit acid maximal (DAM) – normal este de 130-150 ml.
~ La toate cele 8 prove recoltate se determină obligatoriu volumul şi aciditatea totală exprimată în mEq‰. Normal HCl
= 40-60 mEq‰.
→ Extragerea sondei se face după tehnica cunoscută.
~ Se pensează sonda după ce s-a introdus pe sondă o seringă cu aer şi se extrage cu atenţie.
→ Incidente şi accidente:
~ Cefalee, ameţeli. Senzaţie de cald, gust amar sau metalic în gură.
~ Înroşirea tegumentelor şi mucoaselor, inclusiv mucoasa conjunctivală.
~ Tahicardie şi hipotensiune arterială, colaps. Tulburări respiratorii.
→ Observaţii:
~ Testul de stimulare cu histamină se face cu o doză mare – 0,04 mg histamină /kgcorp. Normal se obţine HCl în
concentraţia de 90-110 mEq‰.
~ Testele cu histalog şi pentagastrină au efecte secundare mult mai reduse şi nu necesită medicaţie antihistaminică. Au
efect stimulant mai mare, dar costul ridicat le limitează utilizarea.
~ Explorarea secreţiei gastrice se poate face şi fără excitanţi prin determinarea debitului acid bazal prin tubajul
matinal à jeun sau prin colectarea secreţiei nocturne timp de 12 ore.
~ Tubajul matinal à jeun: Se extrage secreţia gastrică din 3 în 3 minute timp de 1 oră, repartizat în 4 eşantioane.
SONDAJUL DUODENAL
→ Definiţie
~ Tubajul duodenal reprezintă introducerea unei sonde Einhorn dincolo de pilor, realizând o comunicare între duoden şi
mediul exterior.
→ Scop:
~ Poate avea, în general, scop explorator, terapeutic, evacuator, alimentar.
→ Materiale necesare:
~ Materiale de protecţie. Pătură rulată.
~ Einhorn sterilă. Pensă hemostatică. Tăviţă renală. Stativ cu eprubete.Seringi. Sulfat de magneziu, eter.
→ Pregătirea pacientului:
~ Pregătirea psihică constă în informarea şi explicarea tehnicii.
~ Pentru pregătirea fizică se cere pacientului să nu mănânce. Se protejează bolnavul şi lenjeria de corp şi de pat.
~ Se îndepărtează proteza dentară – dacă este mobilă. Pacientul va susţine sub bărbie tăviţa renală.
→ Execuţia tubajului:
~ Se introduce sonda duodenală cerând bolnavului să respire adânc, cu gura deschisă şi să înghită de câteva ori până ce
sonda trece în esofag. Se continuă înaintarea la marcajul de 45 cm la arcada dentară. În continuare se aşează pacientul
în decubit lateral drept, cu coapsele flectate pe bazin şi cu o pătură făcută sul sub rebordul costal.
~ Se continuă înghiţirea sondei până ce ajunge la marcajul de 60-65 cm. Introducerea sondei se face fără a grăbi, cu ritm
de 1-2 cm la 3-5 minute. Diviziunea 75 cm se află la arcada dentară → sonda se consideră în duoden.
~ Se verifică poziţia sondei:
▪ Se extrage suc duodenal cu bilă.
▪ Se insuflă aer sau pe sondă → după 1 minute se recuperează prin extragere dacă sonda a ajuns în duoden
numai 20 ml.Control radiologic.
→ Îngrijirea bolnavului după tehnică:
~ După terminarea tehnicii se pensează sonda şi se extrage cu blândeţe, dar ferm, având grijă ca bolnavul să nu aspire
secreţiile.
~ Se şterg mucozităţile de pe tegumente şi se îndepărtează materialul folosit.
~ Se oferă pentru clătirea gurii un pahar cu apă aromată.
→ Accidente posibile:
~ Înnodarea sondei datorită contracţiilor pereţilor stomacali în timpul senzaţiei de vomă, încolăcirea sondei în stomac,
greaţă şi vărsături, precum şi imposibilitatea drenării sucului duodenal.
Tubajul duodenal Melzer-Lyon
→ Explorarea căilor biliare pot să verifice şi permeabilitatea căilor biliare. În practică se utilizează: proba Melzer-Lyon,
proba tubajului duodenal minutat. Greu de suportat la bolnavii cu litiază biliară, poate contribui la declanşarea unor colici
prin administrarea de ulei sau sulfat de Mg.
→ La 60-90 minute de la introducerea sondei în stomac, la capătul liber al sondei apare bila A coledociană, de culoare
galben-aurie, care se recoltează într-o eprubetă. Se introduce prin sondă 40 ml soluţie de sulfat de magneziu 33% sterilă
încălzită la temperatura camerei pentru a favoriza drenarea bilei veziculare. Se închide sonda 15 minute, după care se
colectează 30-40 ml bilă vâscoasă (în staza sau atonia veziculară bila B se poate evacua în cantitate de cca. 80-100 ml)
de culoare castanie, tulbure – bila B veziculară. Culoarea bilei B poate fi verde sau verzuie dacă staza este însoţită de
infecţia veziculară biliară. Bila este transparentă, dar cu multe flocoane de mucus în caz de colecistită şi devine tulbure în
colecistitele grave. După evacuarea bilei B se colectează o bilă clară care provine direct din ficat – bila C hepatică.
→ Mostrele de bilă recoltate în eprubete separate se trimit imediat la laborator pentru a fi supuse examinării biochimice,
morfologice şi parazitologice. Dacă se trimite cu întârziere se vor altera elementele celulare şi se pot distruge paraziţii
(Lamblia) prin răcirea mediului şi pierderea mobilităţii.
Tubajul duodenal minutat
→ Sondajul duodenal minutat este o metodă dinamică. Recoltarea sucului duodenal se face concomitent cu supravegherea şi
notarea diverselor reacţii din partea bolnavului: senzaţii dureroase, greaţă etc.
→ Pentru sondajul duodenal minutat se pregătesc şi un stativ cu două rânduri de câte 8 eprubete, 50 ml soluţie de MgSO4
33% şi 50 ml ulei de măsline.
→ Se introduce sonda în duoden şi după ce începe să se scurgă bila A se injectează prin sondă 40 ml din soluţia călduţă de
sulfat de magneziu 33%, apoi se închide capătul liber al sondei pentru 5 minute.
→ Se deschide sonda şi se introduce capătul ei, pe rând în primele 8 eprubete lăsând să se scurgă bila în ele câte 5 minute
pentru fiecare eprubetă – total 40 minute.
→ Se introduce pe sondă 40 ml ulei călduţ, se pensează din nou sonda pentru 5 minute, apoi se deschide sonda şi se introduce
capătul sondei în cel de-al doilea rând de 8 eprubete – câte 5 minute în fiecare eprubetă – timp total 40 minute.
→ Se notează cantitatea sucului recoltat, culoarea, senzaţiile dureroase apărute.
→ Cele două serii de eprubete recoltate, etichetate, împreună cu tabelul completat vor fi prezentate medicului şi apoi trimise
la laborator.
EVALUAREA - STABILIREA VÂRSTEI SARCINII

→ Criterii de calcul a vârstei sarcinii:


1. Data coitului fecundant:
 Se adaugă la data respectivă 280 de zile sau 40 de săptămâni.
 Sau se numără lunile.
2. Data ultimei menstruaţii:
 Ovulaţia se produce la 10-12 zile după apariţia menstruaţiei.
 Se adaugă la dată ultimei menstruaţii 10 zile (data calendaristică reprezintă începutul sarcinii) şi apoi 9 luni (ex.
15 martie + 10 zile = 25 martie + 9 luni = 25 decembrie).
 Condiţii: data ultimei menstruaţii să fie certă, ciclurile menstruale să fie regulate.
3. Înălţimea fundului uterin:
 Este singurul semn obiectiv şi cel mai important pentru stabilirea vârstei sarcinii.
 Reprezintă distanţa dintre fundul uterin şi marginea superioară a simfizei pubiene.
 În primul trimestru de sarcină măsurarea uterului se face în raport cu volumul uterin numai prin tact vaginal. Din
luna a IV-a măsurarea se face pe abdomen pe linia mediană, în raport cu simfiza pubiană, cu panglica metrică.
 Valoarea se împarte la 4, iar la rezultat se adaugă o unitate.
 Se obţine vârsta sarcinii în luni.
 Ex.:
- Distanţa de 32 cm.
- 32 : 4 = 8.
- 8 + 1 = 9 luni.
4. Data primelor mişcări fetale
 Primele mişcări fetale se marchează la gravide după luna a V-a.
 La multipare se percep la 4 luni.
 La primipare se percep la 4 ½ luni.
→ Vârsta sarcinii stabilită prin volumul uterului
Fundul uterului:
2 luni Uterul cât o portocală, formă sferică. 
3 luni Uterul cât un cap de făt.  8 cm deasupra simfizei pubiene.
4 luni Fundul uterului este la aproximativ jumătatea  4 cm sub ombilic
distanţei dintre simfiza pubiană şi ombilic.  12 cm deasupra simfizei pubiene.
5 luni  La ombilic.
6 luni Fundul uterului este la aproximativ jumătatea  4 cm deasupra ombilicului.
distanţei dintre apendicele xifoid şi ombilic.  20 cm de la simfiza pubiană.
8 luni  4 cm sub apendicele xifoid.
 28 cm deasupra simfizei pubiene.
8 ½ luni Circumferinţa abdomenului la nivelul ombilicului  La nivelul apendicelui xifoid
este de 92 cm.  32 cm deasupra simfizei pubiene.
9 luni Fundul uterului coboară datorită formării  4 cm sub apendicele xifoid.
segmentului inferior şi a fixării craniului fetal la  28-30 cm deasupra simfizei pubiene.
bazin
 Uterul creşte în medie cu 4 cm lunar.

→ Data probabilă a naşterii conform criteriilor de calcul


~ Nu se poate stabili exact data naşterii. Durata sarcinii este de cca. 280 zile cu un decalaj de 20 zile, adică aproximativ
300 zile de la ultima menstruaţie fără a interpreta sarcina ca patologică.
~ Sarcina patologică este sarcina prelungită – situaţie în care este necesară urmărirea atentă a viabilităţii fătului.
~ Data aproximativă a naşterii se stabileşte calculând vârsta sarcinii conform datelor menţionate, la care se adaugă
numărul de zile (săptămâni, luni) până când gravida împlineşte 280 de zile – 40 săptămâni sau 9 luni.
~ Se adaugă la prima zi a menstruaţie 10 zile, apoi la data obţinută se adaugă 9 luni solare a câte 30 de zile fiecare şi se
obţine data probabilă a naşterii.
~ Exemplu:
 Prima zi a ultimei menstruaţii = 1 aprilie.
 Primele mişcări fetale = 5 august.
 Data probabilă a naşterii = 7 ianuarie.
~ Data aproximativă a naşterii se poate stabili şi luând în calcul data primelor mişcări fetale simţite de gravidă, dată la
care se adaugă 5 luni pentru multipare şi 4 ½ luni pentru primipare.
ALIMENTAŢIA – METODE DE ALIMENTAŢIE ARTIFICIALĂ
→ Alimentarea bolnavului depinde de natura bolii de care acesta suferă precum şi de starea lui generală, putând fi efectuată
în trei feluri:
~ Alimentaţie activă – când bolnavii mănâncă singuri, fără ajutor.
~ Alimentaţie pasivă – când starea generală a bolnavilor nu le permite să se alimenteze singuri şi trebuie ajutaţi.
~ Alimentaţie artificială – când alimentele trebuie introduse în organismul bolnavului prin mijloace artificiale.
→ Definiţie:
~ Alimentaţia artificială → introducea alimentelor în organismul bolnavului prin mijloace artificiale – pe alte căi decât
calea naturală – orală.
→ Indicaţii:
~ Hrănirea bolnavilor.
~ Evitarea căilor naturale.
~ Alimentarea bolnavului psihic cu negativism alimentar.
~ Intoleranţă digestivă.
~ Bolnavi operaţi pe tubul digestiv.
→ Metode de alimentaţie artificială:
~ Sondaj gastric.
~ Fistulă gastrică.
~ Clismă alimentară.
~ Parenteral – perfuzie intravenoasă sau subcutanată.
→ Alimentaţia prin sondă:
~ Materiale necesare:
~ Material pentru sondaj gastric – sondă Faucher.
~ Pâlnie mare adaptată la sondă.
~ Lichid alimentar, omogen, fără grunji, la 370C.
~ Tehnică:
~ Se introduce sonda după tehnica sondajului, se controlează poziţia sondei.
~ Se aspiră lichidul gastric de stază şi se adaptează pâlnia la sondă.
~ Se toarnă lichidul 200-500 ml, apoi se introduc pe sondă 300 ml + o seringă cu aer pentru golirea sondei.
~ Se pensează sonda şi se extrage.
~ Observaţii: sondele din plastic pot fi menţinute pe loc 4-6 zile → raţia zilnică conţine 4-6 doze. La schimbarea sondei
se face o pauză de noapte – pentru a preveni producerea escarei mucoasei digestive.
→ Alimentaţia prin fistulă → gastrostomă:
~ Fistula reprezintă deschiderea şi fixarea chirurgicală a stomacului la piele când se doreşte evitarea căii esofagiene, iar
alimentaţia ia un caracter de durată.
~ Se fixează la stomă o sondă prin intermediul căreia se introduc alimentele cu seringa sau prin pâlnie.
~ Lichid alimentar, omogen, fără grunji, la 370C nu va depăşi 500 ml.
~ După introducere se închide sonda pentru a nu refula.
~ Tegumentele din jurul stomei se păstrează uscate, acoperite cu un unguent protector şi antimicrobian, pansată steril, cu
pansament absorbant.
→ Alimentaţia prin clismă → picătură cu picătură:
~ Indicaţii: → când nu se poate folosi pentru alimentaţie calea orală.
~ Hidratarea prin clismă se face timp scurt – numai cu soluţii izotone.
~ Se anunţă bolnavul şi se pregătesc materialele pentru clismă.
~ Se pregăteşte soluţia izotonă la 370C în vase izoterme.
~ Se execută o clismă evacuatoare cu 1-2 ore înainte.
~ Se adaptează la tubul irigatorului sau direct la canulă – prin aparat de perfuzie – vasul cu soluţie izotonă.
~ Se fixează ritmul la 30-40 picături pe minut.
→ Alimentaţia prin perfuzie:
~ Se foloseşte când se evită calea digestivă.
~ Substanţele administrate au valoare calorică ridicată, pot fi utilizate de ţesuturi, nu irită.
~ Soluţii izotone: ser fiziologic, ser glucozat 5%.
~ Soluţii hipertone: ser glucozat 10%, 20%, 33%, 40%, fructoză 20%, Dextran, hidrolizate proteice.
~ Se calculează valoarea calorică a alimentaţiei zilnice.
~ Se face bilanţul hidric zilnic.
~ Se montează perfuzia şi se fixează ritmul de administrare la indicaţia medicului (obişnuit 60 picături pe minut).
~ Ritmul scade pe măsură ce creşte concentraţia soluţiei.
EDUCAŢIA BOLNAVULUI CU DIABET ZAHARAT
→ Scop:
~ Condiţie esenţială de menţinere a vieţii pacientului cât mai aproape de normal.
→ Principii generale:
~ Pacientul să cunoască şi să respecte normele de igienă privind:
▪ Baie generală zilnică, cu apă şi săpun.
▪ Igiena cavităţii bucale – după servirea mesei, dimineaţa şi seara înainte de culcare.
▪ Igiena organelor genitale zilnic şi după eliminări.
▪ Igiena membrelor inferioare predispuse arteritei diabetice – seara la culcare.
▪ Evitarea îmbrăcămintei strâmte.
▪ Evitarea jartierelor.
▪ Evitarea ciorapilor elastici.
▪ Evitarea căldurii excesive.
▪ Schimbarea frecventă a poziţiei.
▪ Tratarea corectă a micozelor interdigitale.
▪ Tratament aseptic al excoriaţiilor şi plăgilor pentru a preveni gangrena.
→ Să poată recunoaşte complicaţiile diabetului:
~ Să cunoască complicaţiile majore ale diabetului şi forma lor de manifestare.
~ Să recunoască manifestările comei hipoglicemice:
▪ Apar la început transpiraţii profuze, ameţeli, astenie, foame exagerată → care cedează prin ingestie de alimente
sau glucoză.
▪ Bolnavul poate interveni singur ingerând zahăr în formele uşoare.
~ Să recunoască retinopatia diabetică, glomerulonefroza, angiopatia
~ Complicaţii cronice: mai frecvent oculare, renale, ischemice periferice – şi mijloace de prevenire – examen periodic
oftalmologic şi renal, inspecţia zilnică a picioarelor şi evitarea leziunilor locale.
~ Reacţiile hipoglicemice – semnificaţia lor şi mijloacele de corectare.
~ Tratarea infecţiilor acute sau alte complicaţii cu potenţial de decompensare.
~ Controlul periodic al glicemiei şi glicozuriei.
→ Dieta – alături de tratamentul medicamentos reprezintă condiţia esenţială menţinerii vieţii diabeticului cât mai aproape de
normal.
~ Bolnavul să cunoască bine regim, conţinutul în glucide pentru fiecare aliment în parte, să respecte cantitatea de
glucide care va fi cât mai apropiată de cea a individului normal funcţie de toleranţa la glucoză şi ţinând seama de
vârstă, sex şi munca depusă.
~ Nu trebuie să lipsească din dietă proteinele animale cu valoare biologică – lapte, carne, brânzeturi, ouă, peşte – şi
lipidele, în special cele vegetale nesaturate.
~ Pâinea va fi împărţită pe felii şi mese cât mai exact, mesele se vor repartiza la ore cât mai precise, ultima masă sub
forma unei mici gustări va fi la orele 22.
~ Pentru prepararea alimentelor, bolnavul va ţine seama de următoarele principii:
 Nu se va folosi niciodată zahărul şi produsele zaharoase la pregătirea alimentelor, îndulcirea se va
face cu zaharină sau ciclamat de sodiu.
 Prepararea sosurilor se va face pe cât posibil fără făină.
 Pâini prăjite va fi cântărită înainte de prăjire, deoarece prin deshidratare cresc glucidele.
 Legumele 5% cu glucide vor fi folosite cât mai multe.
 Proteinele animale vor fi obligatoriu prezente în dietă.
 Prăjirea este contraindicată. Se utilizează fierberea şi coacerea
→ Bolnavii care utilizează insulina trebuie să ştie că:
~ Sunt interzise amestecuri de Insulină românească cu orice alt tip de Insulină, deoarece se reactivează.
~ Flacoanele de insulină se păstrează tot timpul la frigider la +4 0 - +70 la loc uscat. Înainte de administrare flaconul
este încălzit la temperatura camerei şi se agită până se omogenizează.
~ Extragerea insulinei se face cu 2 ace sterile care se introduce în dopul de cauciuc, după dezinfectare cu alcool şi
ştergere cu un dop de vată sterilă cu apă şi se usucă.
~ Se folosesc seringi de 2 ml cu 40 gradaţii.
~ Seringile se sterilizează numai prin fierbere sau se folosesc seringi de unică folosinţă.
~ Injecţiile se fac subcutanat cu respectarea măsurilor de asepsie.
→ Bolnavul diabetic trebuie să cunoască rolul efortului fizic în diabetul zaharat, sunt ridicate plimbări în aer liber, alergări,
înot, călărit.
REGIMUL ALIMENTAR ÎN DIABETUL ZAHARAT
→ Regimul alimentar trebuie să fie echilibrat cu scopul de a furniza raţia calorică necesară de a reduce hiperglicemia şi de a
menţine o greutate corporală satisfăcătoare şi stabilă.
→ Raţia alimentară trebuie să fie repartizată în trei mese pe zi principale şi două gustări bineînţeles cu aproximaţie, care să
fie la orele de masă şi să furnizeze 55% din calorii sub formă de glucide (din care două treimi să fie glucide complexe, zise
cu absorbţie lentă şi o treime glucide simple zise cu absorbţie rapidă, repartizată pe diferitele mese şi adaptate la un
eventual efort fizic.
→ La alcătuirea regimului alimentar în diabetul zaharat se va ţine seama de:
~ Stabilirea toleranţei la glucoză şi a necesarului de insulină.
~ Stabilirea necesarului caloric.
~ Stabilirea constituenţilor raţiei alimentare.
~ Calculul caloric.
→ Stabilirea toleranţei la glucoză şi a necesarului de insulină.
~ În timp de 3 zile consecutiv se va administra bolnavului un regim cu o cantitate fixă de glucide de 150-200 g pe zi,
urmărind zilnic glicemia à jeun şi glicozuria pentru 24 ore.
~ Se face media glicozuriilor care se scade din cantitatea de glucide administrate.
~ În funcţie de rezultat se disting două cazuri:
• Toleranţa la glucoză mai mare de 150 g glicozurie O. Diabetul se echilibrează suficient numai regim dietetic.
• Toleranţă la glucoză 100, diabet zaharat necesită dietă + obligatoriu insulină.
→ Stabilirea necesarului caloric.
~ Se face în funcţie de: greutatea individului, greutatea ideală, consumul energetic.
~ Raţia alimentară a diabeticului nu se deosebeşte de alimentaţia raţională a omului sănătos, dar cu unele corective care
trebuie avute în vedere de către bolnav.
~ Trebuie să-şi cunoască bine regimul, conţinutul de glucide pentru fiecare aliment în parte şi să-l respecte. Trebuie să
fie bine instruit asupra conţinutului glucidic al alimentelor.
~ Cantitatea de glucide consumate zilnic va fi apropiată de aceea a individului normal, ţinându-se seama de muncă
depusă, vârstă şi sex, starea fiziologică.
→ Stabilirea constituenţilor raţiei alimentare.
~ Bolnavul trebuie să cunoască cele trei grupe de alimente mai importante: cartofi, fructe proaspete, legume verzi,
pâine, lapte, cereale.
~ Glucidele – vor acoperi 50-60% din necesarul caloric fără a depăşi 200 calorii.
~ Proteinele – asigurate din carne, peşte, ouă, lapte, pâine şi cereale – 15-20% din raţia calorică şi sunt preferate în
cantitate de maxim 1 g / kg corp / zi.
~ Lipidele – reprezintă maxim 30% din raţia calorică şi sunt preferate cele vegetale (uleiuri vegetale), dar şi cele animale
(lapte, carne, ouă, brânzeturi) unt, ulei şi grăsimi din carne.
~ Alcoolul – aduce 7 cal / g – se admite maxim o băutură la masa principală.
~ Îndulcitorii – nu aduc calorii şi înlocuiesc zahărul.
~ Pâinea va fi împărţită pe felii şi pe mese cât mai exacte.
~ Mesele se vor repartiza la ore cât mai precise:
o Dimineaţa – 6,00-6,30.
o Ora 10,00-10,30.
o Prânz – 14,30-15,00.
o Ora 17,00-17,30.
o Seara – 20,00-20,30.
o Ora 22,00 sub forma unei mici gustări.
~ Din alimente să nu lipsească fibrele, deoarece celulozicele sin legume, fructe, cereale, chiar leguminoase uscate scade
glicemia şi preveni cancerul de colon.
→ Calculul caloric – regimul diabeticului
~ Se face în funcţie de foaia de echivalenţă.
→ Alimente care pot fi consumate fără restricţie sunt:
~ Carnea (vacă, viţel, pasăre, porc, miel slab – proaspătă sau congelată), şuncă = 300g.
~ Peşte proaspăt sau congelat, sărat, afumat = 400 g.
~ Brânzeturi: telemea, caşcaval, brânză topită = 200-300g. Smântână – cremă.
~ Grăsimi: unt, untdelemn, margarină.
~ Ouă proaspete foarte moi.
~ Legume având conţinut mic în glucide: castraveţi, varză, conopidă, spanac, dovleac, fasole verde, sparanghel, salată,
vinete, roşii, lăptuci, păpădie, urici, măcriş, ridichi, ciuperci, ardei gras, praz, untişor, ştevie.
→ Alimente permise limitat (se cântăresc zilnic şi se calculează conţinutul în glucide):
~ Fructe proaspete: mese, fragi, căpşuni, zmeură, caise, vişine, cireşe timpurii, pere, portocale, gutui, piersici, şi pepene
verde 600 g.
~ Sfeclă, morcov, ţelină, ceapă, orez fiert=300-400g.
~ Lapte: iaurt, caş, urdă. Brânză proaspătă de vaci = 500 ml.
~ Cartofi, orez, griş, paste făinoase cântărite fierte = 150g.
~ Pâine = 400g. Mămăligă pripită = 400 g.
~ Nu se fierb cartofi, morcovi, sfeclă, ţelină sau paste făinoase în ciorbă.
~ Băuturile alcoolice: vin alb, ţuică, coniac – ocazional, cu moderaţie.
→ Alimente interzise:
~ Nuci, alune. Castane. Fasole. Mazăre. Linte. Bob.
~ Ceai sau cafea (permise îndulcite cu zaharină). Struguri, prune. Banane.
~ Zahăr. Ciocolată. Bomboane. Dulceţuri. Halva. Rahat. Îngheţată. Caramele. Miere de albine
~ Prăjituri. Cozonac. Bere, vin dulce, must, siropuri.
→ Precizări dietetice:
~ Conţinutul caloric şi glucidic va fi corelat cu orarul injecţiilor de insulină şi cu programul de prestare a
efortului.
~ Raţia va fi repartizată în 5-6 mese / zi dintre care 3 mese principale, iar în eventualitatea tratamentului cu
insulină există două posibilităţi:
o Dacă se administrează insulină românească, care se dă în trei prize, insulina se va face înaintea meselor
principale bogate în glucide.
o Dacă se foloseşte insulina semilentă sau lentă care se administrează în două prize (dimineaţa şi seara) sau
într-o singură priză, glucidele se repartizează relativ egal, adică în cele trei mese principale şi 2-3 gustări, cu
preponderenţa mesei de dimineaţă şi de prânz. Ultima masă va fi luată cât mai târziu seara pentru a scurta
intervalul nocturn fără glucide şi prima cât mai devreme.
~ Repartiţia glucidelor pe procente este similară adultului normal:
o 15% dimineaţa.
o La ora 10,00 = 35-40%.
o La prânz = 10%.
o La orele 17,00-20,00 = 25%.
o La ora 22,00 = 10%
~ În ceea ce priveşte conţinutul în glucide, se recomandă:
~ Copilul până la 15-16 ani să primească: 50% glucide. 20% proteine. 25-30% lipide.
~ Adultul: 45-50% glucide. 15-20% proteine. 30-35% lipide.
~ Afecţiunile febrile şi intervenţiile chirurgicale impun o dietă predominant glucidică cu creşterea
corespunzătoare a dozei de insulină.
~ La diabeticii cu acidocetoză: se cresc glucidele, se scad proteinele, lipidele sunt cetogene.
~ În ceea ce priveşte raţia calorică, dacă diabeticul nu este obez va primi aceeaşi raţie calorică ca şi individul
normal, pentru vârsta, sexul, munca şi starea fiziologică corespunzătoare.
~ Cântarul este necesar până când bolnavul evaluează singur, cât mai corect conţinutul glucidic al alimentelor.
Este greu de prevăzut rapiditatea resorbţiei glucidelor, dar aceasta depinde şi de cantitatea de proteine şi de lipide
ingerabile. De aceea raţia calorică trebuie să fie echilibrată, să nu lipsească niciodată alimentele bogate în fibre, iar
împărţirea pâinii pe felii trebuie făcută cât mai exact.
~ Dacă diabeticul este şi obez, se vor reduce pâinea şi făinoasele cât mai mult posibil, dar nu şi grăsimile
vegetale. Pentru obezi mai sunt necesare:
o Controlul aportului caloric.
o Regim strict dacă este necesar.
o Aport mare de fibre.
o Mese regulate.
~ Scăderea în greutate nu este permisă bolnavului fără prescripţia medicului.
~ Instruirea şi colaborarea pacientului şi a anturajului sunt esenţiale.
→ În ceea ce priveşte modul de preparare al alimentelor se recomandă următoarele:
~ Nu se vor folosi niciodată zahărul şi produsele zaharoase: îndulcirea se va face numai cu zaharină şi
ciclamat de sodiu.
~ Prepararea sosului se face pe cât posibil fără făină.
~ Pâinea prăjită va fi cântărită înainte de prăjire – prin deshidratare cresc glucidele.
~ Pastele făinoase în stare crudă conţin mai multe glucide (75-80%).
~ Prin fierbere se îmbibă cu apă şi-şi măresc volumul de patru ori.
~ Se preferă consumul alimentelor sub formă de sufleuri, soteuri, budinci.
~ Legumele cu 5% glucide vor fi cât mai mult folosite.
~ Proteinele animale sunt obligatorii în regim.
~ Prăjirea este contraindicată; se recomandă fierberea li coacerea.
EDUCAŢIA SANITARĂ A BOLNAVULUI CARDIAC

→ Se lămureşte bolnavul să ducă o viaţă ordonată, să evite suprasolicitările, să alterneze munca intelectuală cu cea fizică şi
să respecte regimul dietetic, să consume alimente în mese mici şi dese de 5 ori pe zi.
→ Se recomandă reducerea sării din alimentaţie, se combate consumul de alcool, fumatul.
→ Îmbolnăvirile respiratorii vor fi tratate imediat, orice neglijenţă putând agrava starea bolii cardiace.
→ Sunt necesare acţiuni şi manifestări educative sanitare axate pe o tematică adecvată diferenţiată în raport cu specificul şi
interesele celor trei mari grupe de populaţie abordate – sănătoşi, bolnavi, convalescenţi.

Ansamblul măsurilor sanogenetice:

∗ Regim raţional de viaţă, muncă şi odihnă.


∗ Alimentaţie raţională, aprofundându-se în principal factorii nutritivi (proteine lipide, glucide, vitamine, săruri
minerale) şi alimentele surse.
∗ Călirea organismului prin factori de mediu – aer, apă, soare, exerciţii, sport, mişcare în aer liber.
∗ Igiena mediului şi igiena muncii.
∗ Complexul măsurilor privind ocrotirea mamei, inducerea maternităţii, îmbunătăţirea indicatorilor
demografici, dezvoltarea armonioasă, fizică şi mintală a copiilor şi promovarea sănătăţii tineretului.

Ansamblul măsurilor preventive:

∗ Importanţa prezentării la examenele profilactice de masă (imunizări, testări biologice, examinări diverse).

Ansamblul factorilor de risc care vizează:

∗ Măsurile de anulare sau atingere a efectelor nocive, eliminarea celor ce permit a fi eliminaţi – uzul de tutun,
abuzul de alcool, cafea, medicamente, automedicaţia, viaţa dezordonată, stresată, stările conflictuale,
tensiogene.
∗ Importanţa prezentării la medic la primele semne de boală, când este posibilă diagnosticarea precoce şi
instituirea unei terapii abortive.

Un alt obiectiv vizează:

∗ Prevenirea apariţiei unor complicaţii sau recidive.


∗ Eliminarea factorilor cu efecte iatrogene.
∗ Importanţa menţinerii calmului în familie pentru evoluţia stării bolnavului.
∗ Măsuri familiale de consolidare a efectelor complexului terapeutic prin crearea unui climat propice
vindecării.
∗ Încrederea bolnavului în medic, în unitatea medicală care îl asistă trebuie cultivată prin toate mijloacele.
∗ Tonifierea neuro-psihică a bolnavului, convingerea că scăderea capacităţii de muncă este relativ temporală şi
că există perspectiva reluării iniţiale sau a altor activităţi şi tot atât de importante.
∗ Sădirea încrederii că boala este vindecabilă ceea ce îi va permite reîncadrarea.
∗ Cooperarea familiei, a aparţinătorilor are valoare bine definită.
REGIMUL ALIMENTAR AL BOLNAVULUI CU INSUFICIENŢĂ CARDIACĂ

→ Regimul alimentar ocupă un loc important în tratamentul insuficienţei cardiace.

→ Dieta trebuie să îndeplinească patru obiective:


~ Aport corect necesar de principii alimentare.
~ Reducerea aportului de sodiu → dietă hiposodată.
~ Reducerea efortului digestiv → 4-6 mese pe zi.
~ Calitate gustativă mulţumitoare.

→ Componenţa dietei:
~ 1 g proteine / kg corp.
~ < 6 g lipide / kg corp.
~ Fructe.
~ Zarzavaturi.
~ Vitamine.
~ Potasiu din fructe, legume sau KCl.

→ În general, prescripţiile dietetice sunt limitate la reducerea aportului de sare, dar regimul trebuie să fie corelat cu
necesităţile altor afecţiuni coexistente, deseori legate de etiologia insuficienţei cardiace.

→ Pentru a reduce efortul digestiv se recomandă mai multe mese pe zi reduse cantitativ. Masa de seară să fie mai săracă în
lichide şi servită la 2-3 ore distanţă de la somn.

→ Pentru a corecta deficitul gustativ al regimurilor hiposodate se recomandă utilizarea condimentelor ce nu conţin sare.

→ Asistenta trebuie să se îngrijească ca alimentele, prin adăugare de lămâie, oţet sau alte substanţe permise să fie cât mai
gustoase.

→ Dietă foarte strict hiposodată poate determina o scădere volemică cu hipotensiune ortostatică, astenie şi poate favoriza o
hiponatremie diluţională.
~ 1,5 g sare pe zi – în insuficienţa globală.
~ 1-3 g sare când nu se administrează diuretic.
~ 3-5 g sare până la 7 g sare când se administrează diuretic.
→ Aportul lichidian nu este limitat în insuficienţa cardiacă, cu excepţia cazurilor cu hiponatremie diluţională când se
recomandă o reducere sub 800 ml lichid pe zi. Nu trebuie să depăşească 2000 ml pe zi.

→ Aportul caloric în insuficienţa cardiacă trebuie redus proporţional cu restrângerea efortului fizic, în general sub 2000
calorii pe zi. Pentru cardiacii supraponderali se recomandă o limitare mai severă, vizând reducerea ponderală către
greutatea ideală.

→ Pentru agrearea mâncării pot fi adăugate condimente ca: cimbru, mărar, coreandru, chimen. Ceapa şi usturoiul au efecte
cardio-vasculare convenabile. Ceapa are acţiune diuretică, hipoglicemiantă, de prevenire a cardiopatiei ischemice,
usturoiul are acţiune hipotensoare.
ELECTROCARDIOGRAMA

Definiţie
∼ Înregistrarea grafică a fenomenelor biolectrice din cursul unui ciclu cardiac.
∼ Este o metodă de diagnostic.
Aparat
∼ Electrocardiograf de diferite tipuri.
∼ Legătura cu bolnavul se face printr-un cablu la care sunt ataşate plăcuţele metalice – 10 electrozi –
pentru înregistrarea a 4 derivaţii standard şi unipolare şi 6 derivaţii precordiale.
Înregistrarea ∼ Diagrama este numită electrocardiogramă .
∼ Înregistrarea se face pe hârtie specială imprimată cu sistem de coordonate.
∼ În practică se înregistrează 12 derivaţii:
 3 derivaţii bipolare – D1, D2, D3.
 3 derivaţii unipolare de membre notate aVR, aVL, aVF.
 6 derivaţii precordiale notate V1, V2, V3, V4, V5, V6.
aVR – derivaţia unipolară a braţului drept.
aVL – derivaţia unipolară a braţului stâng.
aVF – derivaţia unipolară a piciorului stâng.
Pregătirea
bolnavului
∼ Se explică bolnavului necesitatea efectuării tehnicii, apoi bolnavul va fi aşezat în decubit dorsal,
relaxat fizic şi psihic. Temperatura camerei să fie de circa 200, tegumentele vor fi degresate cu
alcool, iar electrozii puşi în contact cu membrele pe regiuni nepăroase prin intermediul unor fâşii
de pânză udate cu soluţie salină (clorură sau bicarbonat de Na).Se înlătură factorii emoţionali.
∼ Se transportă bolnavul în sala de înregistrare – de preferinţă cu căruciorul – cu 15 minute înainte.
∼ Pacientul va fi culcat în decubit, comod, cu musculatura complet relaxată.
Montarea ∼ Se montează pe părţile moi ale extremităţilor plăcilor de metal ale electrozilor.
electrozilor pe ∼ Între placa electrodului şi tegument se aşează o pânză înmuiată în soluţie de electrolit (o lingură de
bolnav sare la un pahar cu apă) sau pastă specială pentru electrozi.
∼ Fixarea electrozilor se face în felul următor:
o Montarea electrozilor pe membre:
 Roşu – mâna dreaptă.
 Galben – mâna stângă.
 Verde – picior stâng.
 Negru – picior drept.
o Montarea electrozilor precordiali:
 V1 – spaţiul IV intercostal pe marginea dreaptă a sternului.
 V2 – spaţiul IV intercostal, pe marginea stângă a sternului.
 V3 – între V2 şi V4.
 V5 – la intersecţia liniei orizontale dusă din V4 cu linia axilară anterioară stângă.
 V6 - la intersecţia liniei orizontale dusă din V4 cu linia axilară mijlocie stângă.
Notarea
electrocardiogramei
∼ Asistenta notează pe electrocardiogramă numele şi prenumele, vârsta, sexul, talia, greutatea,
medicaţia folosită, data şi ora înregistrării, viteza de derulare, semnătura celui care a
înregistrat.
Interpretare ∼ Pe o electrocardiogramă se definesc:
o Unde – numite convenţional P, Q, R, S, T, U.
o Segmente – distanţa dintre două unde (PQ), (ST).
o Intervale – undă + segment (PQ = P + segmentul PQ), (OT = unda QRS + segmentul ST +
unda T), (TP = linie izoelectrică).
∼ Linia izoelectrică este linia cu potenţial electric zero.
∼ Undele situate deasupra liniei izoelectrice sunt pozitive, cele care se găsesc dedesubtul ei sunt
negative.
∼ Intervalul PQ corespunde timpului în care stimulul străbate atriile de la nodulul Keith-Flack până
la nodulul atrio-ventricular – Aschoff-Tawara = 0,12’’- 0,21’’.
∼ Unda P şi segmentul PQ reprezintă expresia electrică a activităţii atriilor.
∼ Unda ORS, segmentul ST şi unda T reprezintă expresia electrică a activităţii ventriculare.
Observaţii ∼ Interpretarea traseului este făcută de medic în lumina datelor clinice.
PRIMUL AJUTOR ÎN CORPI STRĂINI OCULARI

Corpi străini oculari ~ Fragmente de lemn. Cotor de plante. Spini. Ace. Sticlă. Nisip. Bucăţi de piatră. Cărbune. Zgură.
Metale (Zn, Mg, Pb, Cu). Insecte
Corpi străini ~ Cantonaţi sub pleoapa superioară.
conjunctivali ~ Se extrag prin întoarcerea pleoapei şi ştergere cu un tampon.
Corpi străini ~ Se extrag cu acul după anestezie prin instilaţii cu Xilină 1%
inclavaţi în
conjunctivă sau
pleoapă
Corpi străini
~ Sunt mai periculoşi
corneeni, inclavaţi ~ Sunt supărători
Corpi străini bine ~ Corpi neinfectaţi
toleraţi ~ Corpi netoxici
~ Corpi inoxidabili
Corpi străini ~ Cei mai gravi
intraoculari ~ Concomitenţi unui traumatism ocular cu plagă perforată.
~ Localizaţi în: camera anterioară, cristalin, corp ciliat (cu hemoragie), peretele globului ocular,
corpul vitros.
Manifestări ~ Corp străin sub pleoapa superioară
~ Zgârieturi. Lăcrimare. Fotofobie Durere. Ochi iritat.
~ Corp străin implantat în cornee. Ulcer cornean
~ Ochi roşu. Durere. Lăcrimare abundentă. Fotofobie
~ Acuitate vizuală scăzută. Edem cornean. Iritaţie iridociliară
~ Suprainfectare corneană. Corpi străini intraoculari
~ Plagă corneană. Scleră perforată. Umoarea apoasă se scurge la exterior. Camera anterioară se
goleşte. Hemoftalmie (sânge în ochi). Plaga poate interesa irisul, cristalinul, corpul ciliar
Intervenţii de ~ Urgenţă majoră. Se face anamneză amănunţită.
urgenţă ~ Instilaţii cu soluţii dezinfectante. Pansament steril. Profilaxia tetanosului.
~ Transport rapid la un serviciu de specialitate
~ În spital: se fac examinări pentru confirmarea prezenţei corpului străin
~ Oftalmoscopie. Radiografie, simplă faţă şi profil. Radiografie cu lentilă Romberg
~ Ecografie bidimensională ce permite localizarea corpului străin chiar în masa de sânge
intravitrean. Se extrage corpului metalic cu electromagnetului sub ecran radiologic. Corpii
radioopaci nemagnetici se extrag cu pensa.
~ Corpii radiotransparenţi se extrag pe cale chirurgicală.
~ Corpii străini conjunctivali şi corneeni de sub pleoapa superioară neinclavaţi
~ se extrag uşor prin întoarcerea pleoapei şi ştergere cu tampon de vată sau prin spălare abundentă
a sacului conjunctival cu apă sau o soluţie dezinfectantă (oxicianură de mercur 1/6000)
~ Corpii străini inclavaţi în conjunctivă sau palpebrală
~ Se extrag în urgenţă cu un tampon de vată curată, plasat pe o baghetă de sticlă şi înmuiat în apă,
după ce se întoarce pleoapa.
~ Corpii străini inclavaţi - Nu se forţează extragerea – pericol de perforare a corneei
~ Se asigură transport de urgenţă. Va fi extras de medic cu un ac sub anestezie cu Xilină 1%
Corpi străini inclavaţi intraocular:
~ Se face anemneza amănunţit. Se instilează dezinfectante. Pansament steril Profilaxia tetanosului
~ Transport urgent la serviciu de specialitate.
Intervenţii după ~ Se instilează epitelizante şi dezinfectante. Local se administrează midriatice Ochiul se pansează
extragerea corpului câteva zile
străin ~ General se administrează antiinflamatoare necortizonice (cortizonul împiedică epitelizarea),
calmante, antalgice (algocalmin)
Observaţii ~ Se poate salva ochiul dacă se intervine în primele 8 ore
~ Un corp străin intraocular magnetic duce la pierderea ochiului dacă este neglijat prin alterarea
degenerativă a retinei şi corneei.
~ Corpii străini din cupru sunt toxici. Este importantă profilaxia accidentelor oculare.
Profilaxia ~ Ochelari de protecţie. Control oftalmologic periodic. Combaterea jocurilor periculoase (cu arcuri
accidentelor oculare şi săgeţi, cu ace, bolduri, obiecte ascuţite)
~ Educarea populaţie pentru păstrarea sănătăţii oculare
ESCARELE DE DECUBIT
→ Definiţie:
~ Escara este o leziune profundă a ţesuturilor prin irigarea insuficientă datorită compresiunilor lor mai îndelungate,
între proeminenţele osoase şi un plan dur.
~ Escarele pot să apară în câteva ore sau în câteva zile în funcţie de factorul de risc şi de toleranţa pielii la tensiune
îndelungată.
→ Cauzele escarelor:
~ Escarele sunt cauzate de: umezeală, căldură excesivă, cutele lenjeriei, resturi alimentare sau de aparat gipsat.
~ Cauzele escarelor pot fi: generale, locale, favorizante.
~ Escara apare la vârstnici cu afecţiuni neuro-psihice sau la bolnavii cu accidente vasculare cerebrale repetate.
→ Regiunile predispuse la escare sunt:
~ În decubit dorsal:
o Regiunea occipitală. Regiunea omoplaţilor.
o Regiunea sacrală. Regiunea fesieră.
o Regiunea coatelor. Regiunea călcâielor.
~ În decubit lateral:
o Regiunea temporală şi retroauriculară. Umăr.
o Regiunea trohanteriană.
o Regiunea internă şi externă a genunchilor. Regiunea maleolară internă şi externă.
~ În poziţie decubit ventral:
o Regiunea claviculară. Regiunea sternală. Crestele iliace. Genunchi. Haluce.
~ În poziţie şezând:
o Regiunea ischiatică.
→ Metode de prevenire a escarelor:
~ Toaleta zilnică a regiunilor predispuse escarelor. Spălarea zilnică cu apă şi săpun, masarea şi ungerea regiunilor
predispuse escarelor, deoarece pielea unsă se macerează mai greu decât pielea umedă sau uscată.
~ Fricţionarea cu alcool a regiunilor predispuse. Pudrarea cu talc, local.
~ La bolnavii cu incontinenţă de urină, inconştienţă, se foloseşte sondajul à demeure cu sonda Foley. Se schimbă lenjeria
ori de câte ori este necesar.
~ Schimbarea poziţiei bolnavului la un interval de 30 minute 1 oră, succesiv: decubit dorsal, decubit lateral drept şi
stâng, decubit ventral.
~ Se face la 2-3 ore sau mai des, întorcându-se o foaie de supraveghere a escarelor în care se notează orele de schimbare
şi poziţia. În foaie se mai notează aspectul tegumentelor şi Zona de masaj.
~ Folosirea materialelor complementare necesare pentru prevenirea escarelor. Se folosesc colaci de cauciuc,
înveliţi în tifon, la nivelul zonelor tegumentare predispuse la escare.
~ Saltele speciale, antidecubit, perne de diverse dimensiuni şi forme pentru regiunile predispuse escarelor (exemplu
pentru genunchi), colaci de cauciuc, colăcei de vată (exemplu pentru călcâie).
~ Pentru ungerea pielii se foloseşte oxid de zinc, vitamină A+D2 şi talc.
~ Se va întinde perfect şi se va schimba lenjeriei la nevoie. Se are în vedere evitarea cutelor lenjeriei de pat şi lenjeriei
de corp.
~ Îndepărtarea din pat a resturilor alimentare şi a obiectelor ce ar putea provoca prin comprimare tulburări locale
circulatorii (nasturi, medicamente, firimituri etc.).
→ Favorizarea vascularizaţiei în zonele comprimate
~ Masajul favorizează vascularizarea profundă şi superficială, îndepărtează celulele descuamate, destupă glandele
sebacee. Rehidratarea pielii se face cu un unguent hidratant masând uşor regiunile respective. În timpul masajului în
cameră trebuie să fie cald, geamurile închise şi nu se circulă pe uşă.
~ Masajul este contraindicat în febră, infecţii ale pielii, septicemie.
→ Tratamentul curativ este descurajant.
~ Diminuarea presiunii planurilor dure.
~ Îndepărtarea detritusurilor necrotice.
~ Combaterea infecţiei cu sterilizare cu soluţie alcoolică 1% sau rivanol 1%, fenosept, raze ultraviolete, pudră,
îndepărtarea puroiului, administrare de Gentamicină.
→ Observaţii:
~ Asistenta intervine în evitarea apariţiei.
~ Apariţia escarelor reprezintă o catastrofă la bolnavii vârstnici.
~ În profilaxia şi tratamentul escarelor, rămâne programul rotaţiei continue care presupune îngrijire continuă.
~ Alimentaţia trebuie să fie bogată în proteine şi vitamine pentru a favoriza cicatrizarea. Hidratarea se va face cu 1,5-2
litri zilnic.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU APARAT GIPSAT
→ Imobilizarea prin aparat gipsat
~ Pentru cadrele medii sunt interzise manevrele brutale de reducere a fracturilor.
~ Se admite doar axarea membrelor cât mai aproape de poziţia lor normală, prin manevre de tracţiune în ax.
~ Când relaxarea membrului nu se poate obţine prin tracţiune blândă este preferabil ca imobilizarea de urgenţă să se
execute păstrându-se poziţia anormală provocată de accident, urmând ca reducerea să se facă de către specialist în
clinici specializate.
~ Înfăşarea nu va fi prea strânsă pentru a nu stânjeni circulaţia sângelui.
~ Feşele gipsate se prepară din gips, material de suport (faşă) şi apă.
~ Gipsul – sulfat de calciu natural, calcinat. Are proprietatea de a se întări după ce a fost udat cu apă. Se prepară într-un
strat foarte subţire pe faşa desfăcută, care apoi se rulează uşor strâns.
~ Se folosesc curent feşe de 10 cm, iar pentru atele feşi de 15 cm şi 20 cm. Pentru degete se pot folosi feşe mai înguste
de 3-5 cm.
→ Prepararea unei feşe gipsate:
~ Ca material se foloseşte faşa de tifon de 10 cm lăţime care se desfăşoară pe plan neted pe o porţiune de 50 cm.
~ Pe faşa desfăcută se presară un strat de gips ce se întinde cu partea cubitală a mâinii stângii în grosime uniformă de 1-2
mm pe toată suprafaţa feşii.
~ Cu mâna dreaptă, faşa cu gips se înfăşoară nu prea strâns, după care se repetă manevrele până se obţine faşa gipsată cu
diametru de 8-10 cm.
→ Confecţionarea unei atele gipsate:
~ Atela gipsată se poate confecţiona atât din feşe gipsate în prealabil (conform tehnicii de mai sus), cât şi din metraj de
tifon pregătit pe diferite dimensiuni.
~ Se apreciază dimensiunile în lungime şi în lăţime în funcţie de segmentul pentru care urmează să fie folosită.
~ Se desfăşoară faşa şi se presară stratul de gips, uniform, pe o grosime de 1-2 cm, după care se aşează o a doua foaie de
faşă peste stratul de gips.
~ Manevra se repetă până se suprapun 5-20 straturi de faşă.
~ Atela obţinută astfel se împătureşte în două în lungime şi apoi iar în două repetând manevra până se obţine un pachet
gipsat.
→ Aplicarea atelei gipsate:
~ Înainte de aplicare cu scopul imobilizării unui segment, faşa gipsată sau atela gipsată se introduce într-un vas cu apă la
temperatura camerei şi în cantitate suficientă ca să le acopere bine.
~ Îmbibarea cu apă a feşii gipsate este uniformă şi este terminată atunci când din vas nu mai ies la suprafaţă bule de aer.
~ Stoarcerea se face prin răsucire uşoară a feşii gipsate sau a pachetului gipsat pentru ca odată cu apa scursă să nu se
piardă şi gipsul.
~ După ce se scoate din apă atela gipsată se întinde de la capete şi se netezeşte suprafaţa pentru a nu rămâne asperităţi.
~ Atela gipsată se aplică peste regiunea anatomică ce necesită imobilizare şi se fixează cu faşa gipsată cu circulare (se
confecţionează aparat circular).
~ Se începe cu aplicarea unei atele care după întărire este un element mai rezistent de susţinere a întregului aparat gipsat.
~ Se confecţionează din feşi gipsate de 10 cm sau mai late sau din metraj de tifon gipsat – în funcţie de necesităţi.
~ În mod excepţional se foloseşte în prealabil învelitoarea protectoare a segmentului de corp pe care se aplică faşa
gipsată, deoarece din cauza stratului de vată, cu timpul aparatul gipsat devine larg şi ineficient. Se preferă aplicarea
feşilor direct pe piele sau cel mult cu un strat de tifon.
~ Se pot pune mici perniţe de vată la nivelul proeminenţelor osoase – călcâie, maleole, regiunea sacrolombară etc.
~ Aparatul gipsat nu trebuie să fie prea gros, dar totuşi trebuie să fie suficient de rezistent şi trebuie să prindă
întotdeauna atât articulaţia de deasupra, cât şi cea de dedesubtul unei fracturi.
→ Principiile unei imobilizări corecte:
~ Asigurarea funcţiilor vitale are prioritate faţă de alte manevre.
~ Se va căuta obţinerea unei axări relative a segmentului de imobilizat, prin tracţiune atraumatică şi progresivă în ax în
momentul aplicării imobilizării.
~ Pentru a avea siguranţa că fractura nu se deplasează nici lateral, nici în jurul axului longitudinal, imobilizarea trebuie
să prindă în mod obligatoriu articulaţiile situate deasupra şi dedesubtul focarului de fractură.
~ Imobilizarea trebuie să fie adaptată reliefului anatomic al regiunii accidentate.
~ Aparatul gipsat sau atela de imobilizare nu trebuie să fie compresive pentru a nu îngreuna circulaţia sanguină într-un
segment în care există deja tulburări circulatorii secundare traumatismului. Aparatele gipsate trebuie lăsate să se usuce
(24 ore).
→ Complicaţiile imobilizării gipsate:
~ Leziunile tegumentare datorate firimiturilor de gips. Escare.
~ Compresiuni pe proeminenţele osoase. Anchiloze, atrofii, poziţii vicioase.
~ Macerarea tegumentelor.
BILANŢ HIDRIC
→ Definiţie:
~ Prin bilanţ hidric se înţelege totalitatea lichidelor ingerate în echilibru sau nu cu totalitatea lichidelor excretate.

→ Condiţii:
~ Se notează toată cantitatea de lichide ingerată.
~ Se notează pierderile fiziologice de lichide.
~ Se notează pierderile patologice de lichide.

→ Intrările sunt constituite din:


~ Apa din alimente şi băuturi (supă, ceai, suc etc.).
~ Apa provenită din metabolismul celular.
~ Perfuzii.
~ Transfuzii etc.

→ Ieşirile sunt constituite din:


~ Urină.
~ Scaun.
~ Pierderi insensibile pe cale respiratorie sau cutanată.
~ Pierderi patologice → în febră, vărsături, diaree, aspiraţii, fistule, drenuri etc.

→ De reţinut:
~ Pentru fiecare grad de temperatură se calculează o pierdere de suplimentară de 500 ml apă.
~ Se notează schimbările de pansament şi gradul de îmbibare – se estimează o pierdere de cca. 500 ml / pansament.

→ Observaţii:
~ Un bilanţ echilibrat egalează volumul ieşirilor cu volumul intrărilor.
~ Pentru valori exacte se fac măsurători periodice şi continuu precise.
~ Se notează toate intrările / ieşirile pe 24 ore.
CIRCUITELE FUNCŢIONALE ALE SPITALULUI
→ Definiţie:
~ Circuitul funcţional este sensul de circulaţie în interiorul unităţii sanitare a unor materiale şi instrumente.

→ Segmentele componente ale circuitelor funcţionale:


~ Circuit septic – sensul de circulaţie care indică introducerea germenilor patogeni generatori de infecţii, în interiorul
unităţii sanitare.
~ Circuitul aseptic – sensul de circulaţie ce asigură condiţii de protecţie împotriva infecţiilor, în interiorul unei unităţi
sanitare.

→ Circuite funcţionale în spital:


~ Circuitul de intrare şi ieşire al personalului.
~ Circuitul bolnavului.
~ Circuitul lenjeriei.
~ Circuitul alimentelor şi veselei.
~ Circuitul materialelor şi instrumentelor.
~ Circuitul de sterilizare.
~ Circuitul medicamentelor.
~ Circuitul vizitatorilor.

→ Condiţii:
~ Circuitele funcţionale nu trebuie să se întretaie.
~ Nu se încrucişează circuitul septic cu circuitul aseptic.
~ Circuitele septice sunt separate de circuitele aseptice.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU INSUFICIENŢĂ RENALĂ ACUTĂ
→ Asigurarea igienei corporale.
~ Bolnavul va fi izolat de preferinţă într-o rezervă, deoarece, datorită stării de autointoxicaţie, el este mai neliniştit,
putând deveni mai târziu, inconştient. Camera să fie bine aerisită şi uşor încălzită (20-220C).
~ Patul trebuie prevăzut cu accesoriile necesare pentru prevenirea escarelor: pernă de apă, colac de cauciuc îmbrăcat sau
saltea pneumatică.
~ Poziţia lui este în funcţie de starea lui de conştienţă, precum şi de existenţa edemelor. Bolnavul este învelit cu 2 pături
şi este bine ca patul să fie încălzit în prealabil cu termofoare.
→ Supravegherea bolnavului.
~ Orice manifestări patologice – vărsături, diaree, hemoragii, modificări de comportament, contracţii sau convulsii –
vor fi raportate imediat medicului.
~ Eliminările de lichide – urină, scaun, vărsături – se notează volumetric. Evidenţa exactă a diurezei şi a eliminărilor pe
alte căi este baza de pornire a tratamentului şi criteriul de orientare a medicului.
~ Asistenta va determina zilnic densitatea urinară, va recolta sânge pentru determinarea ureei, creatininei, rezervei
alcaline, Cl, K, pH sanguin, hematocrit, numărul globulelor sanguine şi urină – dozare a ureei urinare şi va ţine în
evidenţă rezultatele pe foaia de terapie intensivă a bolnavului.
~ Dacă bolnavul este conştient i se va face o clismă evacuatoare.
~ Bolnavul trebuie cântărit în fiecare zi, la nevoie împreună cu patul, pentru a urmări şi pe această cale echilibrul
consumului şi pierderilor.
→ Hidratarea.
~ Completarea pierderilor de lichide este elementul esenţial al tratamentului şi îngrijirii bolnavului, căci deshidratarea
însăşi poate duce la IR. Pe de altă parte şi hiperhidratarea poate înrăutăţi starea bolnavului, deoarece este redusă
capacitatea de eliminare a organismului prin insuficienţa organului excretor principal. La aportul de lichide se vor lua
în considerare lichidele din băuturi, alimente, perfuzie, precum şi apa formată în organism din ţesuturile proprii,
numită apă endogenă care se evaluează la aproximativ 200-400 ml pe 24 ore.
~ Aportul de lichide se stabileşte de la o zi la alta în aşa fel încât bolnavul să scadă în greutate cu o rată de 300-700 g pe
zi. Orice creştere în greutate trebuie considerată ca o retenţie hidrică. De asemenea orice scădere a Na plasmatic, în
absenţa vărsăturilor şi a diareei trebuie considerată ca hiponatremie de diluţie deci ca o hiperhidratare.
~ Calea de administrare şi compoziţia lichidelor vor fi stabilite totdeauna de medic. Dacă bolnavul este conştient şi nu
are vărsături, hidratarea se face pe cale orală cu lichide zaharate. Dacă bolnavul are vărsături, după aspirarea
conţinutului stomacal se va introduce sonda Einhorn în duoden şi se va încerca hidratarea picătură cu picătură pe
această cale. Aceeaşi cale se va utiliza şi în caz de comă. Administrarea de clorură de sodiu trebuie să acopere numai
pierderile zilnice datorate transpiraţiilor şi vărsăturilor. Această cantitate nu poate fi mai mare de 1-3 g pe zi.
~ Pentru eventualitatea cumulării K în sânge, asistenţa va avea pregătită soluţia de gluconat de Ca 10%, soluţia
hipertonică de glucoză şi insulină.
→ Alimentaţia.
~ Regimul dietetic poate contribui în mare măsură la împiedicarea acumulării produselor azotate rezultate din
procesele de metabolism în organism. Din acest motiv, se vor exclude substanţele proteice şi sarea din regim. Se va
asigura un regim alimentar bogat în glucide (230-300 g) şi lipide (100-150 g) care să asigure un aport caloric de 2000
cal pe zi.
~ Regimul va cuprinde: orez fiert sub formă de piure, paste făinoase, unt, untdelemn, biscuiţi, zahăr.
~ Se exclud: pâinea, lactatele, ouăle, carnea, peştele, alimentele cu conţinut mare de K – fructe uscate, sucuri
de fructe. Dacă bolnavul nu poate înghiţi sau varsă, de cele mai multe ori uremia producând intoleranţă digestivă,
nutriţia se va asigura pe cale parenterală. Necesarul de calorii se va acoperi prin perfuzii de soluţii concentrate de
glucoză 20-40% - 500-700 ml pe zi, având în vedere restricţia de lichide la anurici, pe cateter central şi foarte lent
pentru a evita hiperglicemia, asociată cu insulină 20-40 UI pentru un flacon de glucoză administrat subcutanat,
fracţionat la 6 ore.
~ În formele hipercatabolice mai ales, bilanţul azotat echilibrat se poate obţine numai cu perfuzii de aminoacizi
esenţiali şi glucoză hipertonă 30-50% pe cateter venos. În aceste forme cantitatea de azot necesară este de 0,4g/Kg/zi.
1 g azot = 6,25 g proteine, iar raţia calorică de 40-50 calorii pe zi.
~ Catabolismul proteic poate fi redus şi prin administrarea de testosteron în doză de 25-50 mg pe zi în tot
timpul stadiului oligo-anuric.
→ Tratamentul IRA funcţională:
~ Îndepărtarea cât mai rapidă a cauzelor care au indus IRA funcţională.
~ Refacerea volemiei prin aport parenteral (perfuzii i.v. cu soluţii hidroionice).
~ În cazurile cu hipernatremie se administrează glucoză 5%.
~ În hiponatremie se administrează glucoză 10% sau 20%.
~ În caz de normonatremie se administrează ser fiziologic în cantităţi adecvate.
~ Transfuzii de sânge sau plasmă, substituenţi plasmatici, soluţie Dextran 70.
~ Hemisuccinat de Hidrocortizon.
~ Tratamentul trebuie să vizeze corectarea hipoxemiei, acidozei metabolice, pierderilor electrolitice (ex. Dopamină).
~ Administrarea diureticelor de ansă (Furosemid) se face numai după refacerea volemiei şi redresarea hemodinamică.
→ Tratamentul IRA prin necroză tubulară:
~ Tratament preventiv – poate fi aplicat atunci când factorii etiologici sunt detectaţi şi îndepărtaţi în timp util.
o Furosemidul este folosit în doze repetate începând cu 100 mg şi crescând progresiv până la 3200 mg pe
zi.
o Furosemidul scurtează durata hiperazotemiei oligurice.
~ Tratament în faza oligo-anurică:
~ Evitarea hiperhidratării prin restricţie hidrică.
~ Limitarea hiperazotemiei prin reducerea proteinelor din raţia calorică şi prin mijloace care reduc catabolismul
proteinelor (glucoza, anabolizante de sinteză).
~ Menţinerea echilibrului ionic prin:
o Controlul strict al aportului de electroliţi.
o Se realizează prin controlul riguros al aportului de electroliţi în funcţie de datele ionogramei.
o Aportul de Na trebuie redus la 0,5-1g NaCl pe zi.
o Limitarea aportului de Na presupune hiperhidrarea şi consecinţele ei hemodinamice ca edemul pulmonar
acut şi HTA.
o Aportul de K trebuie stopat prin excluderea din alimentaţia orală a alimentelor bogate în K. aportul de
Na ca şi cel de K va fi însă adaptat după necesităţi, înlocuindu-se în mod riguros pierderile, după datele
ionogramei
~ Tratamentul hiperpotasemiei:
→ Hiperpotasemia minoră – K+ plasmatic = 5,5-6,5 mEq/l poate fi tratat prin răşini schimbătoare de cationi ca polistiren,
sulfonat de Na în doză de 15-30 g de 2-4 ori / zi asociat cu Sorbitol – 20 ml din soluţie de 70% administrată pe cale orală.
→ Hiperpotasemie moderată – K+ = 6,5-7,5 mEq/l; ECG unde T înalte, ascuţite şi simetrice. Se tratează cu soluţie
izotonică de glucoză 33% 100 ml – 10 fiole injectate în 30 minute la care se adaugă insulină 20UI.
→ Hiperpotasemie severă – K+ >7,5 mEq/l – ECG absenţa unde P, lărgirea complexelor QRS, aritmii ventriculare. Se
administrează gluconat de Ca 10% - 10-20 ml i.v. lent, şi apoi glucoză hipertonică la care se adaugă Na 2CO3 după caz. Ca
antagonizează efectele toxice ale K asupra miocardului.
→ După tratamentul de urgenţă de mai sus bolnavul trebuie dializat pentru îndepărtarea excesului de K şi prevenirea recidivei
hiperpotasemice.

→ Corectarea acidozei.
~ Când acidoza este severă (CO3H- <12mEq/l) se corectează prin administrare de Na2CO3 8,4% în cantităţi adecvate,
orientându-se după deficitul de baze.
→ Restabilirea diurezei în cazul oliguriei şi tratamentul anuriei.
~ Pentru restabilirea diurezei → Manitol 60-80 ml soluţie 20% în 8-10 minute şi Furosemid 150 mg i.v. din 3 în 3 ore
timp de 12 ore.
~ Tratament eficace numai dacă se produce o diureză de 40 ml pe oră.
→ Tratamentul complicaţiilor.
~ Insuficienţa cardiacă congestivă – restricţia de apă şi sare: excesul de apă poate fi îndepărtat numai prin dializă.
~ În caz de edem pulmonar acut: aplicarea de garouri, administrarea de morfină intravenos sau intramuscular în doză de
5-10 mg şi un preparat digitalic, dozele folosite în digitalizarea rapidă trebuie să fie redusă la ½ faţă de cele obişnuite,
~ De asemenea trebuie să se ţină seama că inima bolnavului oligoanuric este mult mai vulnerabilă la supradozajul
digitalic, decât cea a bolnavului cu diureză normală, din cauza hiperkaliemiei, acidozei, hipercalcemiei.
~ Folosirea antibioticelor în scop profilactic este contraindicată în necroza tubulară acută. De aceea următoarele
antibiotice trebuie evitate: Streptomicina. Neomicina. Kanamicina. Gentamicina Colestina. Se pot administra însă fără
probleme: Eritromicina, Cloramfenicol în doze obişnuite.
~ Pentru greaţă şi vărsături: 1 f Torecan i.m. la 1-2 ori pe zi.
~ Pentru îndepărtarea acceselor de tetanie se administrează gluconat de calciu i.v. în doze de 20-40 ml sol 10%.
~ Convulsii – Fenobarbital 1 f i.m.
~ Anemie (numai când Ht < 25%) – transfuzii de masă eritrocitară 150-200 ml ce se repetă la 2-3 zile.
~ Diareea, dacă nu este prea masivă, nu vor fi oprită, în acest fel eliminându-se din organism şi pe această cale o
oarecare cantitate de substanţe azotate.
→ Intervenţii de îngrijire specifice:
~ Aplicarea măsurilor de urgenţă.
~ Asigurarea repausului la pat.
~ Recoltarea sângelui pentru examinări de laborator (pH, uree, rezervă alcalină, ionogramă, creatinină).
~ Recoltarea urinei pentru examinări fizico-chimice.
~ Urmărirea respiraţiei – respiraţia Kussmaul şi acidoză.
~ Măsoară TA, puls, temperatura, respiraţia – febra şi polipneea pot creşte pierderile de apă. Măsurarea greutăţii
corporale.
~ Efectuarea EKG – în hiperkaliemie.
~ Observarea semnelor de hipocalcemie - semnul Chvostek.
~ Efectuarea bilanţului hidric – intrări-ieşiri.
~ Observarea vărsăturilor – se pierd ioni de Na+, K+, Cl-, apa.
~ Efectuarea îngrijirilor igienice şi servirea la pat cu ploscă, urinar.
~ Prevenirea complicaţiilor. Combaterea convulsiilor.
~ Corectarea dezechilibrelor hidro-electrolitice. Restabilirea diurezei.
~ Împiedicarea acumulării produşilor azotaţi în cazul anuriei şi asigurarea regimului dietetic.
~ Diminuarea catabolismului protidic prin epurare extrarenală hemodializată şi dializă peritoneală.
→ Îngrijirea bolnavilor în perioada de recuperare a funcţiilor renale.
~ IRA reversibilă de obicei, se ameliorează după 12-14 zile. restabilirea funcţiei renale este semnalată prin reapariţia
progresivă a diurezei.
~ În funcţie de cantitatea şi densitatea urinei eliminate precum şi a valorilor ionogramei sanguine şi urinare se
îmbogăţeşte dieta bolnavului cu un aport mai mare de apă, fructe şi zarzavaturi, care asigură necesitatea de vitamine
şi săruri minerale pentru recuperarea pierderilor în condiţii menajării rinichiului încă bolnav, regimul trebuie să fie
hipercaloric, hiperglucidic, normolipidic şi hipoproteic.
~ Aportul de proteine se va începe cu proteine vegetale, urmate de lactate şi pe urmă carne. Aportul alimentar şi
medicamentos şi Na şi K se va face numai pe baza ionogramei.
~ Pe măsura ameliorării diurezei se ridică în mod corespunzător şi aportul de apă, lăsând bolnavul să bea la discreţie,
dacă diureza a atins 1500 ml /24 ore.
→ Dializa peritoneală.
~ Utilizează ca membrană dializantă pentru epurarea sângelui endoteliu seroasei peritoneale, care are o suprafaţă de
20.000 cm2. Cu ajutorul unui tub se introduce în cavitatea peritoneală lichidul de dializă care, după ce traversează
suprafaţa endoteliului peritoneal este îndepărtat prin alt tub.
~ Pregătirea instrumentelor şi a materialelor:
~ Toate materialele sunt pregătite steril. Trusă de paracenteză cu 1-2 trocare, ambele prevăzute cu stilet ascuţit şi
mandren bont.
~ 20 flacoane de lichid de dializă de câte 2 l, soluţie utilizată la hemodializă la care se mai adaugă heparină pentru
evitarea obstrucţiei cateterului şi antibiotice pentru a preveni infecţia.
▪ Materiale necesare pentru anestezie, dezinfecţie locală, pansament.
▪ 2 sonde din material plastic lungi de 20 cm, care să poată fi introduse prin canula trocarului în cavitatea
peritoneală, prevăzută cu orificii laterale, la extremitatea care se introduce în abdomen. Aparat de perfuzat soluţii.
▪ Tub de cauciuc pentru scurgerea lichidului evacuat, vas colector de 10-20 l gradat. Aparat pentru încălzirea sau
menţinerea constantă a lichidului de dializă la temperatura corporală (baie termostat) sau un vas cu apă fierbinte
prin care trece tubul de la aparatul de perfuzie.
▪ Seringă şi medicamente pentru prima urgenţă în caz de accidente.
~ Pregătirea bolnavului:
▪ Pentru pregătirea psihică a bolnavului se administrează un calmant.
▪ Bolnavul îşi goleşte vezica urinară. I se face o clismă evacuatoare.
▪ Bolnavul va fi aşezat comod în pat, deoarece dializa durează 16-20 ore.
~ Tehnica:
▪ Medicul execută paracenteza abdominală în fosa iliacă stângă.
▪ Se adaptează aparatul de perfuzie la un flacon înfăşurat în pernă electrică sau se trece tubul de perfuzie prelungit
în formă de serpentină prin apă fierbinte. Flaconul se fixează la o înălţime de 2 m,
▪ Prin canula trocarului se introduce sonda din material plastic la care se racordează amboul aparatului de perfuzie
şi se dă drumul lichidului.
▪ Sonda şi cu amboul tubului de perfuzie se fixează de peretele abdomenului cu leucoplast, iar împrejurul locului de
pătrundere a tubului în cavitatea peritoneală se aşează o compresă sterilă îmbibată într-o soluţie dezinfectantă.
▪ Se fixează debitul de 2-3 litri în prima oră.
▪ După ce s-a adunat în cavitatea peritoneală o cantitate de cca. 2 litri lichid, se introduce în partea dreaptă celălalt
tub şi se fixează în peretele abdominal. La această sondă se racordează tub de scurgere, ce se introduce în vasul
colector.
▪ După ce a început să se scurgă lichid în vasul colector – se reglează ritmul în aşa fel încât în cavitatea peritoneală
să se menţină 2 l de lichid.
▪ Asistenta va supraveghea circulaţia lichidelor de dializă. În caz de dureri abdominale va micşora viteza de
administrare.
▪ Controlează pulsul, temperatura, TA, respiraţia.
▪ Cu acest procedee se pot elimina 40-60 g uree şi alte produse de dezasimilaţie. Dializa poate fi repetată după 48
ore. Starea generală a bolnavului se îmbunătăţeşte considerabil şi se câştigă 4-6 zile pentru recuperarea funcţiilor
rinichiului.
~ Dializa peritoneală se poate executa şi printr-un alt procedeu: se face o singură paracenteză abdominală la 2 laturi de
deget sub ombilic, pe linia mediană. În acest caz se introduce soluţie încălzită la 370 într-un ritm de 2 l în 30 de
minute. Lichidul se lasă în peritoneu o oră după care se elimină lent în 30 minute şi se introduc apoi 2 l. La copil,
cantitatea de lichid de dializă care se introduce este în funcţie de greutate.
~ Trecerea progresivă la un regim dietetic:
▪ Regimul se îmbogăţeşte treptat prin introducerea proteinelor – ouă, lapte, brânză, carne.
▪ Se introduc alimente bogate în potasiu, sucuri de fructe, suc de legume.
▪ Când diureza atinge 1-1,5 l, bolnavul va putea primi regim normal sărat.
▪ Bolnavul poate să bea 500-800 ml lichide peste pierderile zilnice.
▪ Incapacitatea de muncă durează 2-3 luni.

→ Hemodializa (rinichiul artificial):


~ Este cea mai eficace metodă de epurare extrarenală – epurarea sângelui în afara organismului.
~ Pregătirea aparaturii şi materialelor:
▪ Asistenta pregăteşte aparatul pentru executarea hemodializei şi soluţia dializantă formată din clorură de Na,
clorură de potasiu, clorură de Mg, clorură de Ca, bicarbonat de Na şi glucoză, realizând un mediu uşor hipertonic,
cantitatea care se foloseşte o dată este în funcţie de tipul de aparat (poate fi chiar 100 l).
▪ Se pregăteşte 500 ml sânge izo-grup, proaspăt, instrumentar şi materiale pentru anestezie locală şi descoperirea
chirurgicală a vaselor – de obicei se foloseşte artera radială şi vena de la acelaşi braţ.
~ Pregătirea bolnavului:
▪ Înainte de începerea intervenţiei asistenta va recolta sânge pentru determinarea ureei, creatininei, Cl, Na, K,
rezervei alcaline, hemogramei, hematocritului.
▪ Bolnavul este aşezat într-un pat comod, deoarece şedinţa durează 6-8 ore. Capul şi toracele vor fi uşor ridicate, iar
membrele superioare fixate în poziţie accesibilă denudării vaselor.
~ Aplicarea tehnicii:
▪ Se introduce în linia arterială a aparatului 1000 ml ser fiziologic heparinmat, steril, pentru umplerea
compartimentului de sânge. Aparatul porneşte circulaţia lichidului de dializă care se încălzeşte pe parcurs. Se
conectează bolnavul la aparat pe linia arterială şi se înlocuieşte pompa arterială cu un debit de 100-150 ml / minut.
Sângele înlocuieşte serul fiziologic din linia arterială din dializor, care este captat pe linia venoasă într-un
recipient.
▪ Asistenta controlează din 15 în 15 minute pulsul, tensiunea arterială, respiraţia, iar din oră în oră se determină
hematocritul pentru depistarea sărilor de hiperhidratare sau hemoliză.
▪ Durata hemolizei pe o şedinţă în medie este de 4-6 ore.
▪ Se urmăreşte funcţionalitatea aparatului pentru că pot surveni unele incidente – ruperea membranei, scăderea
debitului de sânge, coagularea sângelui în aparat.
▪ Într-o şedinţă de hemodializă se pot elimina din organism 60-110g uree şi mari cantităţi de azot rezidual, acid
uric, creatinină, azotemie, coborând cu 0,5%.
▪ Rinichiul artificial poate fi utilizat şi pentru eliminarea din organism a substanţelor barbiturice, aspirinei în caz de
intoxicaţii. Hemodializa se poate face zilnic sau la 2 zile. câteva şedinţe de hemodializă pot reface funcţia renală.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU SINDROM DE DESHIDRATARE ACUT
→ Tratamentul S.D.A. reprezintă o urgenţă şi trebuie iniţiat pe primul eşalon care examinează copilul, înainte de trimiterea la
spital. Schema rehidratării trebuie să precizeze:
~ Calea administrării lichidelor
~ Cantitatea de lichide/24h
~ Compoziţia lichidelor
~ Ritmul de administrare
→ Rehidratarea orală (calea fiziologică):
~ Se foloseşte în deshidratările uşoare, dacă bolnavul nu prezintă vărsături incoergibile şi ileus.
~ Lichidele pot fi administrate cu linguriţa sau cu biberon, iar la sugarii care refuză lichidele cu ajutorul unei sonde
introduse în stomac (gastrocliză - se administrează ceai cu 5% zahăr sau soluţii hidroelectrolitice).
~ Din aceste lichide se administrează 180-200 ml/kg/zi.
→ Rehidratarea parenterală
~ Se practică azi numai pe cale endovenoasă (calea subcutanată fiind practic abandonată) abordarea venei efectuându-se
percutan, în cazuri de excepţie, prin descoperirea chirurgicală a vasului.
~ Instituirea perfuziei endovenoase devine obligatorie dacă pierderea de lichide este mai mare de 10% din greutatea
corpului.
→ Cantitatea de lichide/24h
~ Aceasta trebuie să acopere nevoile, să înlocuiască pierderile actuale în totalitate sau parţial şi să corecteze într-o
măsură oarecare deficitele preexistente îmbolnăvirii.
~ Nevoile fiziologice minime zilnice (pe kg corp) de apă, electroliţi, glucoză, proteine şi calorii, diferă în administrarea
venoasă de cele recomandate oral.

Nevoi / kg / zi Forma de administrare


Apă 80-100 ml Glucoză sol. 5% sau 10%
Na 1-2 mEq/l NaCl 5,8% (1ml=1mEq/l) NaCl 0,9% (6,5ml=1mEq/l)
K 1 mEq/l KCl 7,5% (1ml=1mEq/l)
Cl 2 mEq/l NaCl 5,8% KCl 7,5%
Ca 1 mEq/l Ca gluconic 10% (1 ml=0,5mEq/l)
Glucoză 8 - 10g Glucoză 10% (80-100 ml)
Proteine 1g Hidrolizat de proteine sau de aminoacizi 5% (20 ml=1g)
Aport 20-40 până Glucoză 5% (10ml=2cal) Glucoză 10%(10ml=4cal)
energetic (creşte la 32 Soluţie de aminoacizi 5% cu/fără carbohidraţi (Sorbitol 10%) pentru uz pediatric, 20-30
38, 52 , 58) (50)ml/kg/zi
→ Necesităţile fiziologice de apă/24 ore variază în funcţie de vârstă: 60-80 ml/kg – nou-născut, 100-150
ml/kg – sugar, 80 ml/kg – copil mic, 50 ml/kg – şcolar.
→ Stabilirea gradului de deshidratare: deficitul ponderal (pierderi %), semne / simptome clinice,
asimptomatic 5%, semne cutaneo-mucoase, colaps, respiraţie Küssmaul, hiperactivitate (stare de agitaţie) = 10%, comă =
15%.
→ Stabilirea timpului de deshidratare: fiziologia bolii care a indus deshidratarea, semne clinice particulare,
Na+ plasmatic → izotonă – 130-150 mEq/l, hipertonă – peste 150 mEq/l, hipotonă – sub 130 mEq/l.

Perioada de timp de Etapa corecţiei Rezultate scontate


la iniţierea terapiei
0 – 2 ore Reducerea circulaţiei Ameliorarea T.A., pulsului şi circulaţiei periferice; mărirea diurezei;
revenirea cunoştinţelor.
2 – 18 Reducerea parţială a Spor ponderal rapid; diureză bună; circulaţie redresată; ameliorarea
(24) ore spaţiului extracelular şi semnelor de deshidratare; restabilirea completă / parţială a volemiei; nivel
echilibrului acido-bazic normal al ureei sanguine; echilibru acidobazic parţial /complet normalizat.
1 – 4 zile Reducerea ponderală a Creşterea ponderală rapidă în continuare; normalizarea ureei sanguine,
potasiului seric. natremiei, echilibrului acido-bazic şi potasemiei.
4 zile – 1(3) Restabilirea deficitului Creşterea ponderală lentă; constante plasmatice normale.
săptămâni energetic şi proteic

→ Principii de terapie hidroelectrolitică


~ Menţinerea pe cât posibil a izoosmolarităţii sângelui, evitându-se corectările prea rapide ale dezechilibrelor hidrice şi
electrolitice;
~ Hipovolemie, element central al deshidratărilor severe, necesită o terapie rapidă şi eficace, înaintea instalării unor
leziuni anoxice cerebrale, renale sau a şocului ireversibil
~ Decelarea precoce şi urmărirea evoluţiei unor semne clinice evaluatoare ale insuficienţei circulatorii periferice din
cursul deshidratărilor acute.
~ Utilizarea unor soluţii cu osmolaritatea cât mai apropiată de normal, mai ales când cantităţile administrate sunt mari.
~ Tratamentul precoce al acidozei metabolice importante (ph≤7,2), pe baza investigaţiilor de laborator, prin administrare
fracţionată a cantităţii totale de nahco3 calculate.
~ Monitorizarea stării clinice, a curbei ponderale, a diurezei (şi prin ionograma sanguină şi urinară în situaţiile
particulare) şi a parametrilor Astrup şi, care, în funcţie de situaţiile nou survenite, trebuie să fie adoptate pe parcurs.

→ Reguli ale administrării parenterale de K:


~ Nu se administrează potasiu când circulaţia sanguină este deficitară (stare de şoc);
~ Raportul potasiu / acidoză - scăderea ph-ului sanguin cu 0,1 se însoţeşte de o creştere a valorilor volemiei cu 0,6
mEq/l;
~ Potasiu se administrează doar după combaterea acidozei severe.
~ Aportul de k în soluţiile perfuzabile numai după apariţia diurezei.
~ Soluţiile perfuzabile pot conţine k, numai într-o concentraţie maximă de 40 mEq/l (cea maia convenabilă este
concentraţia de 20 mEq/l).
~ Indiferent de mărimea deficitului de k, nu se va administra o cantitate peste 3 mEq/kg/zi, urmând ca întreg deficitul să
fie acoperit în 3-4 zile (şi chiar mai lent).
~ Aportul de k / glucoză – aportul important de glucoză dar fără k duce la scăderea kaliemiei, periculoasă mai ales la
distrofici;
~ Aportul de k fără glucoză creşte pericolul de hiperkaliemie.

→ Combaterea colapsului:
~ Administrarea în primele 15 minute, direct cu seringa sau în perfuzie cu ritm rapid, de soluţii macromoleculare –
Dextran 70 în ser fiziologic 10-15 mg/kg corp (sau număr de ml = procentul scăderii ponderale).
~ Mai pot fi utilizate:
~ Albumina umană soluţie 5%
~ Plasma
~ Sânge (în cazul unei anemii severe concomitente), în aceiaşi cantitate;
~ Ser fiziologic
~ Soluţie Ringer 20 ml/kg corp în 30 minute.

→ Pentru acidoza metabolică:


~ Bicarbonat de sodiu 14‰ (soluţia 1/6 molar) 15 ml/kg corp în p. i.v. De 45-60 minute, echivalând cu 2,5 mEq/kg
corp.
~ În cazul utilizării de nahco3‰, soluţie hipertonă, acesta se va dilua în părţi egale cu glucoză 5%, dat fiind riscul
hiperosmolarităţii.

→ Raţia de întreţinere este formată din:


~ 100 ml glucoză 5% / kg corp.
~ Soluţia molară de NaCl 58,5‰ – 4-5 mEq/kg.
~ KCl soluţie molară 74‰ – 4-5 mEq/kg.
~ Ca gluconic 10% - 1 mEq/kg (0,5 meqca/1ml).
~ Schemele standard aduce un aport de 9,5 mEq/kg de na, iar prin rehidratarea sugarului poate avea o creştere ponderală
de 7-8%, din greutatea de la internare.

Rezultatele tratamentului
~ Rezultatele tratamentului de rehidratare sunt de obicei rapide.
~ În primele două ore se realizează: redresarea circulaţiei (ameliorarea T.A., pulsului circulaţiei periferice), creşterea
difuziei, revenirea conştienţei.
~ În următoarele 2-18 (24) ore sunt redresate parţial: spaţiul extracelular şi echilibrul acidobazic, spor ponderal rapid,
diureză bună, circulaţie redresată, ameliorarea semnelor de deshidratare, restabilirea parţială / completă a natremiei,
~ nivelul normal al ureei sanguine, echilibrul acidobazic parţial /complet normalizat.
~ După 1-4 zile se înregistrează: redresarea curbei ponderale şi kaliemia, creşterea ponderală, normalizarea ureei
sanguine, normalizarea natriemiei, normalizarea echilibrului acidobazic, normalizarea potasemiei.
~ Deficitul de aport caloric şi proteic este înlăturat abia după 4 zile până la 1-3 săptămâni, perioadă în care se constată
creşterea ponderală lentă şi menţinerea în limite normale a constantelor plasmatice.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU COLICĂ RENALĂ

Manifestări la un bolnav cu afecţiuni urinare şi de care trebuie să ţină seama asistenta la întocmirea planului de
îngrijire sunt: durerea de tip colică, nevoia imperioasă de a urina, disuria, febra legată de infecţie, posibilitatea recidivei.

Obiectivele de îngrijire vizează să uşureze durerea, să se atenueze nevoi imperioasă de a urina, disuria şi febra,
prevenirea recidivelor, obiectivele tratamentului medical cum ar fi de exemplu suprimarea agentului patogen etc.

Intervenţiile asistentei medicale pentru satisfacerea problemelor pacientului au în vedere încălzirea regiunii
perineale, băi calde locale şi generale, administrare de antispastice la indicaţia medicului, încurajarea pacientului pentru
consumarea unor cantităţi mari de lichide cu scopul favorizării circulaţiei sângelui la nivelul rinichilor şi totodată pentru
antrenarea bacteriilor în afara căilor urinare; se va încuraja pacientul să urineze frecvent (la 2-3 ore) pentru a goli complet
vezica urinară şi totodată pentru a diminua bacteriuria cantitativă, pentru a reduce staza urinară şi pentru a preveni
reinfecţia urinară.

Evaluarea intervenţiilor aplicate de către asistenta medicală indică ameliorarea stării pacientului, ameliorarea
durerilor, atenuarea nevoii imperioase de a urina, reducerea treptată a disuriei şi a febrei; totodată bolnavul acceptă
hidratarea cu 8-10 pahare de lichid zilnic şi micţionare la 2-3 ore interval de urină clară şi incoloră; de asemenea bolnavul
respectă tratamentul medicamentos indicat.

Tratamentul colicii renale


Presupune: intervenţii în urgenţă, intervenţii în spital, intervenţii profilactice.
Vizează: tratamentul colicii, tratamentul bolii de bază, tratamentul complicaţiilor.

Conduita de urgenţă în colica renală


~ Obiectivele principale sunt:
o Repausul la pat,
o Calmarea durerii,
o Aplicarea căldurii local,
o Hiperhidratarea.
o Combaterea stării de şoc.
~ Dacă s-a exclus eventualitatea abdomenului acut se aplică următoarele intervenţii:
o Aplicaţii locale de căldură (sticle cu apă caldă, termofoare, pernă electrică, comprese calde umede etc.)
Pe zona de maximă durere – loja lombară, hipogastru).
o Se dau analgezice şi antispastice la indicaţia medicului,
o Se administrează Scobutil compus – 1 fiolă a 5 ml injectată lent intravenos;
o Pentru întreţinere se administrează Scobutil compus supozitoare sau Scobutil simplu supozitoare sau
Lizadon supozitoare
o Se injectează papaverină 1 f a 0,04g i.v./i.m., atropină 1f/1mg i.v., s.c./i.m., procaină (novocaină) 1% 10-
20 ml i.v. Foarte lent., Algocalmin 2 f x 2 ml i.m. Sau Fortral 1 ml i.m.
~ Bolnavii care prezintă colici rebele la tratament se internează de urgenţă în spital. De asemenea se internează şi
cazurile în care se suspectează asocierea cu o ocluzie dinamică.
Conduita şi îngrijirile acordate în colică renală în spital:
~ Examen complet de urină (volum, densitate, aspect, culoare, prezenţa albuminei, a puroiului, pigmenţi biliari,
compoziţia sedimentului, testul Addis-Hamburger, urocultura. Se execută o radiografie renală pe gol.
~ Se recoltează sânge, în cazurile grave, pentru: uree, ionogramă, rezerva alcalină, iar pentru diagnostic diferenţial se
recoltează leucograma, amilazemia, transaminazele, glicemia, bilirubinemia.
~ Se administrează ceaiuri diuretice şi ape minerale în cantităţi de 2.000-3.000 ml pe 24 ore pentru favorizarea diurezei.
~ După calmarea durerii se fac explorări pentru diagnosticul etiologic: urografie, pielografie, cistoscopie la nevoie.
~ Tratamentul antalgic şi spasmolitic indicat de medic este acelaşi ca în situaţiile de urgenţă. La acest tratament se mai
asociază Fenobarbital, Romergan care potenţează efectele Procainei şi Atropinei.
~ În colicile violente prelungite, care nu cedează la medicaţia amintită se poate utiliza Mialgin subcutanat.
~ În cazul durerilor şocogene se instituie o perfuzie intravenoasă lentă cu procaină 1%, Atropină, Papaverină şi Mialgin
– sub controlul ritmului cardiac şi respirator.
~ În caz de infecţii urinare se instituie tratament cu antibiotice conform antibiogramei.
Perfuzia intravenoasă are şi rolul de a reechilibra organismul hidroelectrolitic şi acido-bazic.
ASPIRAŢIA OROFARINGIANĂ SAU NAZOFARINGIANĂ
→ Scop:
~ Prevenirea obstrucţiei căilor respiratorii prin stagnarea secreţiilor şi prevenirea infecţiilor pulmonare.
→ Materiale necesare:
~ Dispozitiv de aspiraţie. Sonde Nelaton sterile. Comprese sterile.
~ Mănuşi sterile. Mască de tifon. Prosop.
~ Soluţie sterilă pentru umectarea sondei – ser fiziologic.
→ Intervenţii:
~ Se evaluează semnele şi simptomele care indică prezenţa secreţiilor în căile respiratorii superioare.
~ Se explică pacientului mecanismul de degajare al căilor respiratorii prin aspirare.
~ Se asigură intimitatea pacientului printr-un paravan.
~ Se instalează pacientul în semişezând, cu capul într-o parte (pacient conştient) sau decubit lateral (pacient
inconştient).
~ Se protejează lenjeria. Se aplică un prosop în jurul gâtului.
~ Se spală şi se dezinfectează mâinile şi se îmbracă mănuşi sterile.
~ Se fixează sonda la aparatul de aspiraţie.
~ Se măsoară lungimea sondei pe obraz de la nară la lobul urechi (tragus).
~ Se umezeşte capătul liber şi se introduce sonda de aspiraţie:
• Pentru aspiraţie orofaringiană – sonda se introduce pe marginea gurii, lăsând-o să alunece în faringe.
• Pentru aspiraţia nasofaringiană – sonda se introduce într-o narină, dirijând-o spre centru, de-a lungul septului nazal.
~ Aspiraţia se face timp de 15 secunde rotind sonda pentru extragerea secreţiilor de pe toată suprafaţa.
~ Se extrage sonda. Se clăteşte sonda cu o soluţie sterilă prin aspiraţie.
~ Se lasă pacientul în repaus cca. 30 secunde, reamplasând canula pentru oxigenoterapie.
~ Se cere pacientului să respire profund şi să tuşească între aspiraţii.
~ După terminarea aspiraţiei se face igiena cavităţii bucale.
~ Se îndepărtează materialul folosit, se curăţă, se pregăteşte pentru sterilizare
~ Nu se fac aspiraţii în timpul introducerii sondei.
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI TRAHEOSTOMIZAT
→ Definiţie:
~ Traheostomia constă în realizarea unui orificiu la nivelul trahei – prin incizie chirurgicală – şi introducerea unei
canule cu scopul asigurării respiraţiei pe această cale.
~ Stomă = gaură.
→ Efectele intubaţiei:
~ Apariţia fluxului aerian zgomotos prin canulă. Apariţia tusei.
~ Afonie. Ameliorarea insuficienţei respiratorii.
→ Rolul asistentei medicale în efectuarea traheostomiei
~ Pregăteşte materialele şi instrumentele necesare:
▪ Trusă pentru traheotomie. Canule pentru traheostomie.
▪ Casoletă cu câmpuri sterile şi cu comprese sterile. Soluţii antiseptice.
▪ Ace şi seringi sterile. Soluţie pentru anestezie locală. Mănuşi sterile.
~ Pregătirea pacientului:
▪ Se anunţă şi explica procedura tehnicii.
▪ Se aşează pacientul în decubit dorsal cu capul în hiperextensie.
~ Participarea asistentei la tehnică:
▪ Serveşte medicul care execută tehnica, cu materialele şi instrumentele necesare anesteziei locale şi inciziei.
▪ După introducere, fixează canula în jurul gâtului cu ajutorul unei meşe.
→ Îngrijiri după traheostomie
~ Se supraveghează atent permeabilitatea canulei. Canula va fi schimbată la intervale stabilite de medic. Se efectuează
toaleta bucală de 3 ori pe zi.
~ Se observă aspectul plăgii – eventualele sângerării. Se face toaleta plăgii – crustele sunt înmuiate fără a introduce
soluţii antiseptice în orificiu. Se asigură umidificarea aerului inspirat.
~ Piesa interioară a canulei va fi curăţată frecvent.
~ Se face educarea pacientului şi a familiei pentru îngrijirile la domiciliu.
→ Decanularea:
~ Durează o săptămână. Se va face o bună pregătire psihică a pacientului – dezobişnuit să respire pe nas – şi care poate
prezenta teamă de asfixie, mai ales în timpul nopţii.
~ Scoaterea canulei se va face progresiv, timp de câteva ore pe zi – în acest timp pacientul va fi supravegheat atent.
~ Dacă apar semne de hipoventilaţie se reintroduce canula – perioadele fără canulă fiind prelungite progresiv în zilele
următoare.
SUPRAVEGHEREA ŞI ÎNGRIJIREA SPECIFICĂ ACORDATE PERSOANEI CU DISPNEE
a. Asistenta medicală va nota toate manifestările legate de:
 Respiraţie – ritm, frecvenţă.
 Culoarea pielii.
 Culoarea fanerelor.
 Prezenţa cianozei şi a mucozităţilor.
b. Va aplica tehnicile de îngrijire adecvate – mijloace de suplinire:
 Oxigenoterapie.
 Drenaj postural.
 Tapotament.
 Prelevare de secreţii.
c. Va administra şi supraveghea medicaţia:
 Bronhodilatatoare.
 Antitusive.
 Expectorante.
 Antihistaminice.
 Decongestionante.
d. Va acorda îngrijiri înainte şi după efectuarea unor investigaţii:
 Radiografie.
 Tomografie pulmonară.
 Examene endoscopice.
PLAN DE ÎNGRIJIRE - DISPNEE
→ Educarea pacientului pentru repaus înainte şi după servirea mesei – dacă servirea mesei provoacă dispnee.
→ Învăţarea pacientului tehnici de respiraţie pentru menţinerea expansiunii pulmonare. Exemplu:
▪ Respiraţii cu presiune pozitivă sau profundă.
▪ Respiraţie diafragmatică.
→ Respiraţia profundă:
▪ Respiraţie cu presiune pozitivă – respiraţie cu buzele strânse.
▪ Este eficace în dispneea de efort.
▪ Poziţia pacientului: ortostatism, şezând, decubit.
→ Respiraţia diafragmatică:
▪ Constă în amplificarea rolului diafragmului în procesul respirator.
▪ Poziţia pacientului: ortostatism, şezând, decubit.
→ Tusea:
▪ Se urmăreşte, se supraveghează şi se delimitează caracterul tusei.
▪ Pacientul este liniştit.
▪ Se recomandă evitarea fumatului.
▪ În caz de tuse iritativă se recomandă evitarea aerului uscat, temperaturilor ridicate, evitarea ingestiei de
lichide calde sau reci, evitarea conversaţiei în timpul tusei.
▪ Se educă pacientul să tuşească în batistă.
→ Hemoptizia:
▪ Se asigură toaleta bucală a pacientului, se îndepărtează cheagurile din gură.
▪ Asigurarea repausului absolut la pat.
▪ Aşezarea în poziţie semişezând pe partea bolnavă.
▪ Se recomandă pacientului să nu tuşească şi să inspire lent şi profund.
▪ Se suprimă alimentaţia 24 de ore. Se asigură hidratare cu lichide reci cu gheaţă.
▪ Se cere pacientului să nu vorbească, să se mişte cât mai puţin posibil.
▪ La nevoie se fac manevre de aspiraţie şi oxigenoterapie.
▪ Se instituie perfuzie intravenoasă.
▪ Se administrează hemostatice, sedative etc. Se observă efectul tratamentului administrat.
▪ Orice schimbare survenită în starea bolnavului este anunţată imediat medicului.
Îngrijiri generale:
→ Se supraveghează funcţia respiratorie şi circulatorie pentru asigurarea unei bune oxigenări.
→ Se completează în foaia de observaţie valorile de tensiune, temperatură, puls, respiraţie.
→ Se asigură o respiraţie igienică.
→ Se aplică tehnici de administrare a oxigenului, de aspirare a secreţiilor ce facilitează satisfacerea nevoii.
→ Se asigură condiţiile de mediu şi de igienă.
→ Se asigură ventilaţia şi respiraţia eficientă.
~ Se efectuează exerciţii pentru asigurarea funcţiei respiratorii – mişcări pasive şi active, mobilizare, aerisire.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU PNEUMONIE
→ Definiţie:
o Pneumoniile sunt boli caracterizate prin inflamaţia parenchimului pulmonar de etiologie diversă – infecţioasă sau
neinfecţioasă. Pneumonia pneumococică sau pneumonia francă lobară este o pneumonie acută, o pneumopatie
acută, provocată de pneumococ, care afectează un lob, debutează acut şi are evoluţie ciclică.
→ Evoluţia procesului inflamator pulmonar:
o Stadiul de congestie – constituirea unei alveolite catarale.
o Hepatizaţie roşie – plămânul din zona afectată are consistenţa crescută şi culoarea roşie – brună.
oHepatizaţie cenuşie – marchează începerea procesului de rezoluţie a leziunii. Exsudatul se resoarbe, sau prin
agravare se poate transformă în puroi, aspectul fiind numit hepatizaţie cenuşie.
o Stadiul final – exsudatul fie este digerat enzimatic şi resorbit pe cale limfatică, fie este eliminat prin tuse.
→ Debutul:
o Debut brutal, bine precizat de bolnav datorită frisonului unic, intens, generalizat, cu durată de 30-120 minute.
o Junghi toracic – prin interesarea pleurei parietale. Cefalee. Ascensiune termică bruscă – la 400C. Vărsături. Tuse.
→ Perioada de stare: Se instalează la câteva ore de la debut.
o Faciesul vulturos – roşu, congestiv, intens pe partea bolnavă, buze cianotice.
o Herpes - la nas sau buze – caracteristic pneumoniei pneumococice.
o Tuse – iniţial iritativă, uscată, chinuitoare, devine productivă.
o Sputa – roşie-ruginie, vâscoasă şi aderentă, hemoptoică sau purulentă.
o Dispneea – polipnee – 30-40 respiraţii pe minut - se corelează cu întinderea condensării pneumonice. Ascensiune
termică – 39-400C. Frison repetat.
o Junghiul toracic – submamar, accentuat cu respiraţia sau tusea.
o Alte semne: transpiraţii abundente, sete vie, inapetenţă, adinamie, confuzie, delir, mialgii, vărsături, oligurie,
hipotensiune arterială.
→ Tratamentul igieno-dietetic:
o Repaus la pat în perioada febrilă şi încă 6-10 zile după scăderea febrei.
o Cameră luminoasă, aerisită, cu temperatură 200C. Umiditate crescută.
o Regim hidro-zaharat, bogat în vitamine, sucuri de fructe, siropuri, ceai, lapte. Treptat regim lacto-făinos, apoi o
alimentaţie mai substanţială. În perioada febrilă se asigură hidratare suficienţă.
o Igiena bucală corectă, continuă – se îndepărtează reziduurile, se fac gargarisme, se ung mucoasele cu glicerină
boraxată. Se asigură igiena tegumentelor – prin spălare cu apă caldă şi fricţiuni cu alcool mentolat.
→ Tratament medicamentos:
o Penicilină – tratament de elecţie, 600.000 UI i.m. la 4-6 ore, timp de 7-10 zile. Se continuă administrarea încă 72 ore
după scăderea febrei, iar la bătrâni încă câteva zile.
o La bolnavii alergici la Penicilină se administrează Vancomicină (2 g pe zi), Eritromicină 2-3 g pe zi în 4 prize timp
de 4-8 zile, Tetraciclină, Amoxicilina (500 mg la 8 ore), Doxicilină sau Septrin
o Se poate utiliza Ampicilină oral 2-4 g pe zi, timp de 8-10 zile.
o Septrin (Biseptol) 4 cp pe zi, oral, 2 prize, timp de 4-8 zile.
o Febra se combate cu comprese alcoolizate.
o Junghiul toracic se combate cu antinevralgice – Algocalmin, Antidoren.
o Delirul şi insomnia → cu barbiturice, Clorhidrat 2-3 g pe 24 ore, Bromoval.
o În cianoză şi dispnee se dă oxigen.
o Tusea se combate cu Calmotusin, Tusomag, Codenal.
o La vârstnici şi taraţi → cardiotonice, analeptice cardio-respiratorii.
o Profilactic la persoanele peste 65 de ani, bolnavi cronici – vaccinare.
→ Obiective de îngrijire:
 Combaterea infecţiei, hipoxemiei. Eliberarea căilor respiratorii. Evacuarea colecţiilor lichidiene. Hidratare
corespunzătoare. Terapie ocupaţională.
 Controlul şi coordonarea respiraţiei. Kinetoterapie respiratorie.
 Ameliorarea stării bolnavului şi reintegrarea socio-profesională.
→ Reducerea suprafeţei alveolare se datorează - Umplerii parţiale a alveolelor cu lichid de tip exsudat, în timpul proceselor
inflamatorii (pneumonie) sau transsudat în cursul edemului pulmonar.
→ În procesele inflamatorii asistenta medicală aplică antibioterapie adecvată.
→ În febră se administrează medicaţie antipiretică – Paracetamol, Aspirină etc.
→ Combaterea hipoxemiei → prin administrare de oxigen prin sondă endonazală.
→ Bolnavii cu febră, transpiraţii, vărsături au tendinţă la deshidratare şi tulburări electrolitice – hidratare corespunzătoare pe
cale orală sau perfuzie intravenoasă.
→ Colecţiile de lichid pleural sau pericardic se evacuează prin puncţie.
→ Exerciţiile fizice combat imobilizarea. Kinetoterapia respiratorie ajută la reducerea obstrucţiei dinamice din expiraţie,
pacientul este învăţat să expire cu buzele strânse ca pentru fluierat. Presiunea în cavitatea bucală creşte deplasând punctul
de egalizare presională spre căile aeriene mari. Controlul şi coordonarea respiraţiei urmăreşte conştientizarea unei scheme
ventilatorii adecvate deficitului funcţional şi se referă la reducerea ritmului respirator, la raportul inspir / expir şi la
controlul fluxului de aer. Rărirea ritmului respirator este decisă pentru ameliorarea distribuţiei intrapulmonare. Se va
scădea treptat ritmul respirator ce depăşeşte 20 r/minut la 12-16 r/minut.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU BRONŞITĂ CRONICĂ
→ Definiţie:
o Bronşita cronică = sindrom clinic caracterizat prin tuse, însoţită de creşterea secreţiilor bronşice, permanentă sau
intermitentă (cel puţin 3 luni pe an, 2 ani consecutiv), necauzată de o boală sau leziune bronhopulmonară specifică.
→ Manifestări:
o Tusea – matinala la început, ulterior permanentă.
o Expectoraţie mucopurulentă.
o Dispnee – progresivă, iniţial la efort, apoi şi în repaus.
o Cianoză. Tahicardia. Creşterea tensiunii arteriale.
o Agitaţia. Transpiraţiile profuze. Anxietatea.
→ Tratament:
o Tratamentul durează 7 zile – terapie de atac – şi se continuă 2-3 săptămâni cu Septrin 1 g pe zi, Doxicilină
(Vibramicină).
o În bronhopneumonie se dă Penicilină G + Kanamicină sulfat.
o Fluidifiante şi mucolitice – Mucosolvin (Acetilcisteina), Bisolvon, Alfachemotripsină, Benzoat de sodiu – utile în
forme cu secreţii aderente.
o Miofilin – i.v. lent, 1-2 f – combate bronhospasmul.
o Simpaticomimeticele – Alupent, Berotec, Ventolin, Bronhodilatin – administrate cu prudenţă.
o Reeducarea respiraţiei prin kineziterapie.
o Oxigen umidifiat – prin sondă nazală, cu debit scăzut – discontinuu.
o Vaccinare antigripală – mai ales iarna. Vaccin polivalent – Polidin.
o Micoren – pentru stimularea centrului respirator.
o Cure balneoclimaterice – Govora.
o Întreruperea fumatului. Eliminarea factorilor poluanţi sau iritanţi.
o Profilaxia infecţiilor respiratorii – prin vaccinare anuală antigripală, tratamentul infecţiilor dentare şi orale,
amigdalectomie când focarul amigdalian este supurat sau infecţia repetată şi nu poate fi controlată cu antibiotice.
o Hidratare corectă – orală.

Evacuarea secreţiilor bronşice.


→ Principalele mijloace utilizate pentru evacuarea secreţiilor bronşice:
− Umidifierea bronşică – prin rehidratarea secreţiilor uscate aderente:
→ Pe cale inhalatorie – prin aerosoli.
→ Prin ingestie de lichide suplimentar până la 1 litru.
→ Umiditatea adecvată în încăpere.
− Drenaj postural: - cel mai eficace mijloc de a asigura migrarea secreţiilor pentru evacuarea lor:
→ Se utilizează poziţii ce creează gradientul de înălţime între segmentul pulmonar încărcat de secreţii şi căile
bronşice sau trahee.
→ Drenajul postural se poate face à jeun şi se poate repeta de 1-2 ori pe zi crescând durata până la 30 minute.
→ Drenajul postural impune schimbarea frecventă a poziţiei – decubit ventral, decubit lateral drept, decubit lateral
stâng
→ Se asociază cu tapotament sau vibraţii pe hemitoracele ce trebuie drenat.
→ În lipsa declanşării reflexului de tuse, se va proceda la provocarea periodică a reflexului de tuse cu scopul
eliminării secreţiilor.
→ Secreţiile care nu se elimină prin drenaj postural sunt extrase prin aspiraţie.
→ Educarea tusei:
→ Asistenta va instrui bolnavul în vederea reflexului de tuse provocat.
→ Tehnica de reeducare a tusei:
1. Poziţia corpului în timpul tusei:
− Şezut cu umerii relaxaţi.
− Expir uşor.
− Relaxarea musculaturii abdominale.
− Creşterea presiunii intraabdominale prin apăsarea cu mâinile a peretelui abdominal.
2. Controlul respiraţiei în accesul de tuse:
− Inspir lent nazal, profund.
− Contractura musculaturii abdominale.
− Scurtă apnee cu buzele lipite, palatul ridicat – ca atunci când se cască discret.
− Expulsia puternică a aerului în 2-3 reprize (fracţionat) cu trunchiul aplecat înainte şi
compresiune abdominală.
3. Controlul sunetului tusei:
− Sunetul trebuie să fie rotund şi surd – tuse eficientă.
− Forţa de expulsie este diferită funcţie de starea bolnavului.
− Se repetă exerciţiile pentru educarea bolnavului şi crearea unui stereotip.
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU ULCER GASTRIC
→ Definiţie:
o Ulcerul gastric: constă în pierderea de substanţă la nivelul mucoasei, mai mult sau mai puţin profundă, localizată de
preferinţă pe mica curbură a stomacului. Este mai rar decât ulcerul duodenal – 20% din totalul ulcerelor.
→ Cauze:
→ Secreţia de acid clorhidric. Fumatul. Alimentaţia cu abuz de condimente şi alcool. Structura psihică
crescută
→ Medicamente agresive - Aspirină. Fenilbutazonă. Indometacin. Cortizon. Rezerpină. Betablocante.
→ Manifestări:
→ Durerea: epigastrică, în legătură cu sediul ulceraţiei., intensă şi însoţită de senzaţie de arsură şi deseori
iradiază în spate.
→ Caracterele durerii: Periodicitatea. Caracter sezonier – în cursul toamnei sau al primăverii –
periodicitate sezonieră. Ritm orar:
~ Precoce la 0,5-1 oră după masă – durere precoce.
~ Semitardivă la 1-2 ore după masă.
~ Tardivă la 2-3 ore după masă – durere tardivă.
~ Hipertardivă la 4-5 ore după masă.
→ Pirozis. Eructaţii şi regurgitaţii. Greaţa.
→ Vărsături alimentare, mucoase sau chiar sangvinolente (hematemeza).
→ Pofta de mâncare: Este normală sau crescută.
→ Constipaţia cu caracter spastic. Meteorism abdominal.
→ Debitul acid orar stimulat cu histamină are valori coborâte.
→ Semnul de certitudine este nişa. În ulcerul gastric nişa este localizată pe mica curbură, cu tendinţă de regresare
până la dispariţia completă în 3-4 săptămâni. Când nu dispare, devine suspectă de ulceraţie malignă.
→ Gastroscopia: diagnostic în localizării dificil de examinat: feţele stomacului, porţiunea superioară a micii
curburi, tuberozitatea.
→ Examenul hemoragiilor oculte - reacţia Addler: Traduce prezenţa sângelui în materiile fecale.
→ Tratament şi îngrijiri:
→ Antiacide şi pansamente gastrice, Ranitidina, Metoclopramida, etc.
→ Măsurile igienice: cca. 10 ore de repaus la pat în perioada dureroasă, respectarea repausului postprandial 30-60
minute, schimbarea mediului de viaţă şi de muncă, evitarea eforturilor fizice şi intelectuale prea mar.
→ Dieta –individualizată. Alimentele se repartizează în 5-7 mese pe zi, la nevoie şi noaptea. Alimentul de bază este
laptele şi produsele lactate la interval de 3-4 ore.
→ Se exclud: supele de carne, slănina, mezelurile, borşul, grăsimile prăjite, sosurile de rântaş, ceapa, condimentele,
conservele, usturoiul, leguminoasele uscate, ciupercile, alimentele cu celuloză, brânzeturile fermentate, sărăturile,
murăturile, cafeaua, ciocolata, dulciurile concentrate, băuturile alcoolice, limonada, îngheţata, fumatul.

→ Rolul asistentei medicale în îngrijirea bolnavului:


~ Explică bolnavului modalităţile şi scopul tratamentului.
~ Asigură bolnavului repaus fizic şi psihic.
~ Controlează respectarea regimului alimentar.
~ Administrează şi supraveghează medicaţia prescrisă. Pansamentele gastrice pe bază de Bi şi Al se administrează cu 15
minute înaintea fiecărei mese, într-un pahar cu apă.
~ Supraveghează tranzitul intestinal şi notează apariţia diareei sau constipaţiei.
~ Informează bolnavul despre medicamentele contraindicate în ulcer: anticoagulante, antiinflamatorii steroidiene şi
nesteroidiene, aspirină. Acestea pot declanşa apariţia hemoragiilor.
~ Cântăreşte bolnavul o dată pe săptămână.
~ Urmăreşte aspectul şi culoarea scaunului. Un scaun negru poate fi rezultatul existenţei unei hemoragii oculte sau
folosirii Bi în tratament.
~ Măsoară şi notează TA şi AV de 2 ori/zi.
~ Dacă remarcă apariţia unor dureri brutale, violente însoţite de o stare sincopală, anunţă imediat medicul întrucât poate
fi vorba de o perforaţie a ulcerului.
PACIENT CU CIRCULAŢIE INADECVATĂ
→ Definiţie:
~ Circulaţia sanguină inadecvată este produsă prin încetinirea circulaţie, creşterea sau diminuarea volumului sanguin,
stază, obstrucţii provoacă lipsa oxigenului sau infiltrare de lichid în ţesuturi.
~ Este o tulburare a circulaţiei sanguine ce poate apărea în momentul în care debitul cardiac este perturbat.
~ Un aport insuficient de sânge ce provoacă ischemie la nivelul ţesuturilor şi care determină apariţia durerii.
~ Indiferent de cauze efectele sunt: diminuarea oxigenului la nivelul celular şi creşterea ischemiei – într-un stadiul
avansat determină necroza ţesutului.

→ Simptomatologie:
o Claudicaţie intermitentă. Furnicături şi amorţeli la nivelul degetelor.
o Durere. La nivelul pielii: paloare, cianoză, irigare insuficientă.

o Tegumente: cianotice la nivelul unghiilor, buzelor, lobului urechii.

o Extremităţi reci. Edeme. Varice.

o Modificări ale pulsului: bradicardie, tahicardie, puls filiform, cu volum redus, abia perceptibil, asincron – cu volum
diferit la arterele simetrice. Se percep pauze inegale între pulsaţii. Pulsul dicrot se percepe ca două pulsaţii – una
puternică şi alta slabă, urmată de pauză.
o Modificări ale tensiunii arteriale: hipertensiune arterială, hipotensiune arterială. Apar modificări ale tensiunii
diferenţiale (TAmax – TAmin) – vibraţiile TAmax şi TAmin nu se fac paralel. TA diferă la segmente simetrice (braţ
stâng, drept)

→ Obiectivele îngrijirii pacientului cu circulaţie inadecvată:


o Îmbrăcăminte adecvată (călduroasă) care să nu producă compresiune la nivelul membrelor şi taliei.
o Reducerea fumatului.
o Poziţia proclivă a membrelor inferioare (după caz).
o Evitarea expunerii la frig.
o Alimentaţia să fie compusă din fructe, legume şi proteine, în cantitate normală, cu un aport redus de lichide.
o Igienă corespunzătoare.
o Exerciţii fizice moderate – exerciţii musculare, mers etc.
~ Diminuarea anxietăţii.

→ Îngrijiri generale:
~ Supraveghează funcţia respiratorie şi circulatorie pentru o bună oxigenare.
~ Notează valorile de tensiune, temperatură, puls, respiraţie.
~ Asigură condiţiile de mediu şi de igienă.
~ Asistenta învaţă pacientul să:
o Întrerupă consumul de alcool şi tutun.
o Să aibă alimentaţie bogată în fructe şi zarzavaturi.
o Să reducă grăsimile şi clorura de Na din alimentaţie.
~ Asistenta medicală administrează medicaţia prescrisă: tonice cardiace, antiaritmice, diuretice, vasodilatatoare,
hipotensive, antianginoase, anticoagulante. Urmăreşte efectul medicamentelor.
~ Aplică tehnici de favorizare a circulaţiei: exerciţii active, pasive, masaje.
~ Asistenta medicală informează pacientul asupra stadiului bolii sale asupra gradului de efort pe care poate să-l depună,
asupra importanţei continuării tratamentului medicamentos.
~ Exerciţii respiratorii:
o Respiraţie cu presiune pozitivă – respiraţie cu buzele strânse.
o Este eficace în dispneea de efort.
o Poziţia pacientului: ortostatism, şezând, decubit.
~ Diminuarea anxietăţii.
~ Restabilirea forţei şi tonusului muscular.
~ Prevenirea escarelor de decubit.
~ Menţinerea unei poziţii corecte care să favorizeze circulaţia sanguină.
TOALETA BOLNAVULUI IMOBILIZAT
→ Condiţii:
~ Temperatură adecvată în salon → pentru a feri bolnavul de răceală.
~ Să pregătească materialul necesar → în ordinea folosirii.
~ Să acţioneze repede, precis, blând, fără a obosi.
~ Să menajeze bolnavul.
~ Să asigure intimitatea.
~ Să convingă bolnavul cu tact şi delicateţe.
~ Să examineze regiunile expuse escarelor şi să acţioneze în vederea prevenirii lor.
→ Scop:
~ Îndepărtarea stratului cornos de pe suprafaţa pielii.
~ Să îndepărteze microbii şi substanţele străine → murdăria, de pe piele.
→ Efecte:
~ Activarea circulaţiei cutanate.
~ Favorizează mobilizarea anticorpilor din celulele endoteliale din ţesutul celular subcutanat.
~ Să creeze o stare de confort.
~ Are efect sedativ.
→ Materiale necesare:
~ Paravan, muşama, aleză.
~ Lighene, apă caldă, apă rece. Găleată.
~ Două bazinete, tăviţă renală.
~ Mănuşi de cauciuc, mănuşi de baie (3 → pentru faţă, trunchi şi membre, organe genitale).
~ Săpun neutru, şampon.
~ Alcool camforat, talc, pudrieră.
~ Trusă de unghii.
~ Perie şi pastă de dinţi.
~ Perie şi pieptene, uscător de păr.
~ Lenjerie curată.
~ Sac pentru lenjeria murdară.
~ Creme protectoare, deodorant.
→ Tehnica:
~ Se aleg şi se pregătesc materialele în funcţie de regiunea de spălat.
~ Se anunţă şi se explică tehnica.
~ Se închid ferestrele, se verifică temperatura din cameră (200C).
~ Se interzice deschiderea uşii în timpul toaletei.
~ Se îndepărtează noptiera de pat.
~ Se protejează patul. Se aşează paravanul.
~ Se aşează paravanul în jurul patului.
→ TOALETA FEŢEI:
~ Se îndepărtează perna şi se protejează patul cu muşama şi aleză.
~ Se verifică temperatura apei.
~ Se îmbracă mănuşile de cauciuc şi prima mănuşă de bumbac care se umezeşte.
~ Se şterg ochii de la comisura externă spre cea internă, se clătesc şi se şterg cu prosop curat. Fruntea se spală de la
mijloc spre tâmple. Se spală regiunea periorală şi perinazală prin mişcări circulare. Se şterge prin tamponare.
→ TOALETA URECHILOR ŞI GÂTULUI:
~ Se săpuneşte urechea insistând la nivelul şanţurilor şi retroauricular.
~ Se clăteşte bine şi se şterge cu prosop.
~ Se întoarce capul şi se procedează la fel cu cealaltă ureche.
~ Se introduc – la cererea bolnavului – tampoane de vată.
~ Gâtul dezvelit se spală cu apă şi săpun, se clăteşte şi se şterge imediat.

Se schimbă apa, prosopul şi mănuşa de bumbac.

→ TOALETA MEMBRELOR SUPERIOARE:


~ Se verifică temperatura apei.
~ Se dezbracă regiunea şi se protejează patul.
~ Se săpuneşte circular de la umăr spre capătul distal, insistând la axilă.
~ Se clăteşte şi se şterge cu prosop.
~ Se înveleşte.
~ Se taie unghiile şi se pilesc.
~ Se repetă operaţiile şi pe partea opusă.
→ TOALETA TORACELUI ŞI SPATELUI:
~ Se dezveleşte regiunea.
~ Se săpuneşte insistând la femei la pliurile submamare.
~ Se clăteşte şi se şterge prin tamponare.
~ Se întoarce bolnavul în decubit lateral.
~ Se săpuneşte spatele şi regiunea lombo-sacrală.
~ Se clăteşte şi se şterge prin tamponare şi se pudrează cu talc.
~ Se readuce bolnavul în decubit dorsal şi se îmbracă.
→ TOALETA ABDOMENULUI:
~ Se săpuneşte abdomenul.
~ Cu tampon cu benzină se insistă la nivelul ombilicului îndepărtând murdăria.
~ Se spală cu apă şi săpun şi se clăteşte, apoi se şterge.
~ Se unge regiunea ombilicală cu vaselină.

Se schimbă apa, prosopul şi mănuşa de bumbac.

→ TOALETA MEMBRELOR INFERIOARE:


~ Se verifică temperatura apei.
~ Se săpunesc coapsele insistând la nivelul regiunii inghinale.
~ Se clătesc şi se şterg.
~ Se flectează gambele pe coapse şi se introduce piciorul în lighean.
~ Se săpuneşte gamba insistând în regiunea poplitee şi interdigital. Se clăteşte şi se şterge cu prosop. Se fricţionează cu
alcool şi se pudrează cu talc.
~ Se procedează la fel cu celălalt picior. Se taie unghiile scurt şi se pilesc.
→ TOALETA ORGANELOR GENITALE EXTERNE:
~ Se aşează bazinet sub bolnav pentru urinat şi se schimbă bazinetul.
~ Se aşează bolnava /bolnavul în poziţie ginecologică.
~ Se îmbracă a treia mănuşă
~ Spălarea se face dinspre pubis spre anus, cu apă şi săpun neutru. Se insistă la plica inghinală. Se limpezeşte cu ajutorul
unui jet de apă curată.
~ Se şterg uscat organele genitale cu un prosop curat, apoi se pudrează cu talc pentru a preveni intertrigoul.
→ TOALETA PĂRULUI:
~ Se aşează cadă specială sub capul bolnavului.
~ Se controlează temperatura apei.
~ Se umezeşte părul, se şamponează se fricţionează masând uşor în sens circular. Se clăteşte abundent. Se usucă cu
uscător
~ Se piaptănă.
→ IGIENA CAVITĂŢII BUCALE
→ Poziţia bolnavului:
~ Decubit lateral → bolnav inconştient.
~ Semişezând → bolnav conştient.
→ Materiale necesare:
~ Pentru bolnavii conştienţi:
o Periuţa individuală. Pastă de dinţi. Pahar cu apă. Prosop.
~ Pentru bolnavii inconştienţi:
o Tampoane pe port tampon. Comprese de tifon.
o Deschizător de gură. Spatulă linguală.
o Apă boricată 20%. Tăviţă renală.
o Apărători metalice pentru degete. Mănuşi d protecţie.
→ Tehnica la bolnavul conştient:
~ Se pune pastă pe periuţă. Se serveşte bolnavul cu periuţa şi paharul de apă.
~ Se protejează lenjeria bolnavului cu prosop şi aleză.
~ Bolnavul îşi spală dinţii cu mişcări verticale energice şi clăteşte gura în tăviţa renală.
→ Tehnica la bolnavii inconştienţi:
~ Se aşează sub bărbia bolnavului prosopul şi tăviţa renală.
~ Se aplică deschizătorul de gură între arcadele dentare.
~ Se înmoaie un tampon în glicerină boraxată.
~ Se şterg limba, bolta palatină, suprafaţa internă şi externă a arcadelor dentare dinafară înăuntru.
~ Cu un alt tampon se şterge dantura.
~ Cu degetul protejat metalic şi învelit în tifon îmbibat în glicerină boraxată sau zeamă de lămâie se îndepărtează
depozitul gros depus pe mucoase până în faringe.
~ Buzele uscate se ung cu glicerină boraxată.
→ Observaţii:
~ La cererea bolnavului faţa se poate spăla cu săpun
~ Înainte de a începe toaleta, asistenta verifică starea generală a pacientului – puls, tensiune arterială, temperatură,
respiraţie, posibilităţi de mobilizare.
~ Toaleta pe regiuni permite observarea unor modificări cum ar fi roşeaţa, iritaţia impun aplicarea unor măsuri
terapeutice specifice.
~ Bolnavul este dezbrăcat şi acoperit cu cearşaf şi pătură descoperindu-se progresiv numai partea care se spală.
~ Mănuşa de baie sau buretele îmbibat cu apă se stoarce bine pentru a nu se scurge apă în pat.
~ Mănuşa de baie sau buretele îmbibat cu apă s stoarce bine pentru a nu se scurge apă în pat.
ETAPELE PROCESULUI DE ÎNGRIJIRE
→ Definiţie:
~ Procesul de îngrijire → plan organizat şi planificat al intervenţiilor individualizate, aplicate pentru ameliorarea stării
de sănătate sau pentru recuperarea şi menţinerea ei.
~ Procesul de îngrijire este transpus în practică în planul de îngrijire → document scris – mijloc de comunicare şi
informare in cadrul echipei de îngrijire, privind îngrijirea şi intervenţiile planificate, aplicate sau supravegheate.
→ Planul de îngrijire:
~ 1. Culegerea datelor.
~ 2. Analiza datelor culese → stabilirea diagnosticului de îngrijire.
~ 3. Planificarea intervenţiilor.
~ 4. Aplicarea intervenţiilor planificate.
~ 5. Evaluarea tehnicilor aplicate, evaluarea stării bolnavului.
→ Culegerea datelor:
~ Se culeg date complete, exacte, concise, neinterpretabile:
o Informaţii generale → nume, prenume, vârstă, sex.
o Probleme anterioare de sănătate.
o Starea de sănătate a familiei.
o Probleme actuale de sănătate.
o Examenul clinic pe aparate.
o Examene paraclinice.
~ Surse de informaţie:
o Pacient, familie, anturaj.
o Membrii echipei de îngrijire.
o Documente medicale.
o Literatură de specialitate.
~ Tipuri de date:
o Subiective – acuzate de pacient.
o Obiective – observate de către asistentă.
o Descoperite prin examinare.
~ Metode de culegere a datelor:
o Interviu → direct – cu întrebări structurate; indirect → pentru clarificare.
o Observare şi investigare clinică.
o Examen fizic → inspecţie, palpare, inspecţie, auscultaţie.
→ Analiza datelor – stabilirea diagnosticului de îngrijire:
~ Se identifică problemele şi se defineşte diagnosticul de sănătate actuală sau potenţială.
~ În fixarea diagnosticului se ţine cont de factorii cauzali.
~ Se ajută la orientarea intervenţiilor specifice.
~ Se promovează activităţi independente.
→ Planificarea intervenţiilor:
~ Se aleg strategiile de îngrijire.
~ Se reduc şi se elimină problemele pacientului.
~ Se stabilesc priorităţile.
~ Se fixează obiectivele de îngrijire şi strategiile de lucru.
~ Se elaborează planul de îngrijire.
→ Aplicarea tehnicilor de îngrijire şi tratament:
~ Se continuă culegerea datelor.
~ Se aplică tehnicile planificate şi se notează pe plan.
~ Pentru efectuarea tehnicilor se respectă:
o Etapele de desfăşurare a tehnicilor.
o Pregătirea locului.
o Pregătirea materialelor.
o Pregătirea fizică şi psihică. Asigurarea intimităţii. Respectarea demnităţii pacientului.
o Aplicarea măsurilor de asepsie.
o Explicarea comportamentului pacientului în timpul diverselor tehnici. Obţinerea consimţământului.
o Îngrijirea bolnavului după tehnică. Adaptarea îngrijirilor la pacient. Previne complicaţiile.
o Notează tehnica – eventualele incidente şi accidente.
→ Evaluarea → ultima etapă a planului de îngrijire:
~ Se stabilesc criteriile de evaluare a obiectivelor atinse.
~ Se identifică factorii care afectează atingerea obiectivelor.
~ Evaluarea determină reexaminarea planului de îngrijire aplicat, calitatea intervenţiilor şi rezultatele obţinute.
CLISMA
→ Definiţie:
~ Introducerea unei cantităţi de lichid prin intermediul unei canule, prin anus în rect, cu scopul evacuării materiilor
fecale sau efectuarea unor tratamente.
→ Scop
~ Evacuarea → clisma evacuatoare
~ Explorator → clisma baritată (irigoscopia).
~ Terapeutic → clisma medicamentoasă.
~ Alimentar, hidratare → clisma picătură cu picătură, microclisma.
→ Pregătirea materialelor
~ Materiale de protecţie – paravan, muşama, aleză, învelitoare.
~ Materiale sterile – canulă rectală, casoletă cu comprese, pară de cauciuc pentru copii.
~ Materiale nesterile – stativ pentru irigator, irigatorul şi tubul de cauciuc.
~ Tăviţa renală, bazinet.
~ Apă caldă la 35-370C (500-1000 ml pentru adult, 250 l pentru adolescenţi, 150 ml pentru copii, 50-60 l pentru sugari.
~ Sare 1 linguriţă la un litru de apă.
~ Ulei 4 linguri la 1 litru de apă. Glicerină 40 g la 500 l apă.
~ Săpun 1 linguriţă rasă la 1 litru de apă.
→ Pregătirea pacientului
~ Pregătirea psihică
~ Se anunţă şi se explică tehnica.
~ Se respectă pudoarea pacientului.
~ Se izolează patul cu paravan şi se protejează cu uşa şi aleză.
~ Se aşează pacientul în funcţie de starea generală în poziţie:
~ Decubit dorsal cu membrele inferioare uşor flectate.
~ Decubit lateral cu membrul inferior stâng uşor flectat.
~ Genupectoral.
~ Se aşează bazinetul sub bolnav şi se înveleşte cu învelitoarea.
→ Execuţie
~ Asistenta se spală şi se dezinfectează pe mâini.
~ Se fixează canula la tubul irigatorului şi se închide robinetul.
~ Se verifică temperatura lichidului.
~ Se umple irigatorul.
~ CLISMA SIMPLĂ → se efectuează cu apă călduţă, la temperatura de 22-300C, utilizând 0,75 – 1,5 l lichid pentru o
clismă.
~ Pentru întărirea efectului clismelor se pot adăuga în apă 1-2 linguriţe de săpun fărâmiţat, 2-3 linguri de glicerină, o
linguriţă de sare de bucătărie, o linguriţă de ulei de ricin etc. care se amestecă bine cu apa până la dizolvarea
substanţelor solubile.
~ Se evacuează aerul şi prima coloană de apă.
~