Sunteți pe pagina 1din 45

1.

Atribuţiile principale a îngrijitorului la domiciliu privind îngrijirea bătrânilor şi a bolnavilor


2. Procesul îmbatrânire fiziologică
3. Noţiuni fundamentale a individului

Statutul în care infirmierul poate să fie un adevărat profesionist în îngrijirea


persoanelor. Munca ei merită mai mult decât o slujbă, aceasta îi dă o satisfacţie deosebită.
Scopul activităţii infirmierului capătă o rezonanţă spirituală motivată financiar. Activitatea
infirmierului are la bază cunoştinţe şi deprinderi. Infirmierul trebuie să cunoască modul de
comportare în asigurarea îngrijirii bolnavului.
Infirmierul pune în aplicare deciziile corpului medical, urmăreşte starea asistatului şi
comportamentul lui. Din punct de vedere profesional, infirmierul va oferi servicii sigure şi
complete. Se recomandă ca deprinderile şi cunoştinţele sale să fie perfecţionate continuu.
Acţiunile pe care infirmierul le face trebuie să bazeze pe încrederea pacientului. Infirmierul
asigură îngrijirea persoanei asistate cu scopul se a-şi recâştiga starea de sănătate.
Infirmierul priveşte pacientul ca pe un tot unitar, urmărind în acelaşi timp şi echilibrarea
psihologică.
Altă atribuţie este supravegheată nu numai asistatul, ci şi a persoanei din subordine
ale cărei activităţi le coordonează.
Recuperarea – are ca obiectiv adaptarea asistatului pe care le aduce starea de
boală sau de handicap.
Comunicarea este prezentă permanent în procesul de îngrijire. Infirmierul va
comunica adecvat atât cu pacientul cât şi cu familia acestuia.
Îndrumarea – este o acţiune individualizată pe care infirmierul o prezintă bolnavilor.
Infirmierul le va aduce la cunoştinţă acestora diferite verigi ale procesului de îngrijire la care
bolnavii pot lua parte.

Protejarea drepturilor şi intereselor asistatului


Infirmierul va poseda cunoştinţe şi deprinderi intelectuale pentru a observa stările
prezente la pacient, pentru a solicita sprijinul celorlalti membri a echipei de îngrijire atunci
când competenţele sale sunt depăşite. Infirmierul va avea deprinderi practice care trebuie
să cuprindă abilitatea de a-şi desfăşura abilităţile de infirmier.

Eficienţa procesului de îngrijire


Infirmierul asigură igiena, alimentaţia şi mobilitatea asistatului. Infirmierul va avea
capacităţi afective care se referă la posibilitatea de a stabili şi dezvolta relaţii adecvate cu
pacientul şi familia acestuia. Capacitatea afectivă de a fi afectuoasă cu pacientul, de a
dovedi înţelegere pentru el şi de a avea în vedere un climat optim necesar vindecării,
ameliorarea stării de sănătate.
Definiţie. Procesul de îngrijire reprezintă implicarea infirmierului în activitatea
complexă de supraveghere a stării de sănătate de prevenire a îmbolnăvirii, de vindecarea
unei boli, de ingrijire, de recuperare şi compensare a unei independenţe şi de
supraveghere şi de îndrumare a asistaţilor.

Nevoile fundamentale a persoanei asistate

1
În activitatea de îngrijire, întreaga echipă urmăreşte satisfacerea nevoilor
fundamentale ale persoanei ocrotită. Există 14 nevoi fundamentale ale individului sănătos:
1. A respira
2. A bea şi a mânca
3. A elimina
4. A se mişca şi a avea o bună postură (poziţie)
5. A dormi şi a se odihni
6. A menţine temperatura corpului în limitele normale
7. Aş păstra igiena corporală
8. A se îmbrăca şi dezbrăca
9. A evita pericolele
10. A comunica
11. A se realiza
12. A se recrea
13. A practica religia
14. A învăţa

 Igiena locuinţei şi măsuri de prevenire a accidentelor casnice


 Igiena corporală zilnică a asistatului
 Baia generală
 Igiena patului şi schimbarea lenjeriei de pat

Igiena este ştiinţa care se ocupă cu studierea modului de păstrare a sănătăţii şi a


funcţionării normale a organismului corpului omenesc. Igiena stabileşte reguli de viaţă
pentru păstrarea sănătăţii având ca rol prevenirea îmbolnăvirilor.
Îngrijirea asistatului reprezintă o parte importantă a tratamentului acestuia.Se va
avea în vedere menţinerea unui mediu igienic al bolnavului apoi supravegherea tuturor
funcţiilor vitale sau a eventualelor tulburări a organismului si aplicarea corectă a
tratamentului .
Pentru a menţine un mediu igienic vom ţine cont de următoarele:
1. aerisirea
2. iluminarea
3. menţinerea unei temperaturi optime în cameră
4. ventilarea corectă a încăperii
De asemenea, se ţine cont de starea generală a pacientului, de temperatura
corpului, se urmăreşte greutatea corpului si se observă orice modificare a la nivelul
aparatului respirator, cardio-vascular, excretor şi a sistemului nervos.

Măsurile de igienă privesc:


- Igiena camerii
- Igiena asistatului

2
- Confortul psihologic al asistatului
- Confortul psihologic al asistatului
- Alimentaţia lui
Camera bolnavului trebuie să fie aerisită de cel puţin trei ori pe zi, iluminată. Se
recomandă aerisirea înainte de culcare.Temperatura în cameră să fie de 20 grade C,
pentru şi copii mici 22-24 grade C. Se recomandă ca lumina naturală să pătrundă în
cameră, geamurile să fie spalate şi şterse. Camera să conţină cât mai puţin mobilier.
Curăţenia se va face cu cârpe umede şi detergent. Limpezirea se face cu apă curată şi
apoi dezinfectată. Patul trebuie amplasat în aşa fel să nu fie deranjat de lumină, iar cel care
îngrijeşte să aibă acces pe toate părţile. În camera asistatului trebuie evitata prezenţa de
prisos a rudelor şi prietenilor. Pentru ca aceştia consumă oxigenul.

Igiena asistatului
Toaleta se face indiferent de starea pacientului. Baia generala se interzice numai de
medic în anumite situaţii ca:
- hemoragii interne şi externe
- insuficienţă cardiacă
- plăgi deschise
- boli de piele.
În astfel de situaţii bolnavul va fi spălat la pat, se va avea grijă de temperatura din
salon care va fi de 20 grade C, ne vom asigura să nu fie curent. Spălarea se va face cu un
burete sau cu un prosop muiat în apă cu săpun, sub pacient se pune o muşama, buretele
se stoarce şi se clăteşte într-un recipient cu apă pus în apropiere. Când facem baia pe
regiuni vom începe cu faţa, gâtul, membrele superioare, apoi partea anterioară, apoi partea
posterioară a toracelui (spatele), coapsele, membrele inferioare, organele genitale regiunea
perianală.

Schimbarea lenjeriei de pat şi de corp


Lenjeria de corp a bolnavului trebuie schimbată cel puţin o dată pe săptămână.
Corpul asistatului va fi şters de transpiraţie şi spălat, iar rufele spălate vor fi uscate şi
încălzite înainte de a le îmbrăca.
Dacă avem un bolnav imobilizat la pat, pentru schimbare lenjeriei de corp se
procedează astfel: se pune mâna sub mijlocul bolnavului pentru ai scoate cămaşa mai întîi
peste cap, apoi peste mâini; îmbrăcarea se face în sens invers (mâneci, cap). La pacienţii
afectaţi la o mână, dezbrăcarea se face pe partea sănătoasă, iar îmbrăcarea se începe cu
mâna bolnavă.
Bolnavii cu afecţiuni grave care nu pot fi mişcaţi, acestora li se dă o cămaşă tăiată la
spate, iar mărginile vor fi pliate la spatele bolnavului. Pentru a schimba lenjeria de pat
pacientul se mută la marginea patului, se rulează cearşaful murdar în lungul capului.
Cearşaful curat se întinde pe partea liberă a patului. Pacientul se întoarce pe cearşaful
curat, apoi se scoate cearşaful murdar şi se întinde cel curat pe cealaltă parte a patului.

Captarea defectelor bolnavilor imobilizaţi la pat


Această captare se face folosind plosca şi urinarul.

3
Plosca se utilizează pentru necesităţile bolnavului, pentru clisme şi pentru efctuarea
toaletei organelor genitale. Poate fi confecţionată din metal, cauciuc sau porţelan. La
bolnavii slăbiţi se recomandă plosca de cauciuc. Plosca trebuie să fie încălzită când o
utilizezi. Pentru plosca infirmiera ridică bolnavul cu mâna stângă, în timp ce cu mâna
dreaptă introduce plosca sub bolnav.
După actul defecaţiei este obligatoriu să se facă spălarea regiunii perianale.
Infirmierul îşi spală mâinile cu apă şi săpun, reface patul bolnavului şi aeriseşte salonul.
Plosca după ce a fost golită se spală cu apă, se freacă cu o perie specială, se pune apoi
într-o soluţie de cloramină sau clorură de sodiu. Urinarul este un recipient confecţionat din
sticlă sau metal care este utilizat pentru captarea urinei bolnavului imobilizat la pat.
Folosirea şi spălarea acestuia se face ca şi la ploscă.

 Mobilizarea bolnavului
 Alimentaţia activă şi pasivă
 Noţiuni de hidratare şi deshidratare
 Administrarea medicamentelor

Mobilizarea pacientului
Schimbarea poziţiei pacientului este importantă, deoarece imobilizarea îndelungată
poate determina apariţia unor complicaţii la bolnavii în poziţie decubit (culcat). Mobilizarea
va începe cu mişcarea capului şi cu schimbarea poziţiei membrelor, inferioare şi
superioare. Apucarea se face cu toată mâna protejând porţiunile dureroase. Schimbăm
poziţia din decubit dorsal în decubit - se face de una sau două persoane. Se prinde
bolnavul de umăr şi după ce toracele a fost întors lateral, se execută manevra la nivelul
bazinului şi la nivelul picioarelor.
Din poziţia decubit dorsal bolnavul poate fi ridicat în poziţie de semişezut cu ajutorul
unor persoane în plus. Poziţia aceasta se recomandă:
- bolnavilor cu afecţiuni cardiace
- bolnavilor în vârstă şi în perioada de convalescenţă.
Ridicarea bolnavului din decubit în poziţia de şezut se realizează prin introducerea
unei mâini sub şezutul bolnavului, iar cu cealaltă mână susţinem bolnavul din spate
sprijinindu-i capul.
Pentru bolnavul în stare gravă, ridicarea acestuia se realizează de către doi infirmieri
aşezaţi de o parte şi de alta a patului. Menţinerea în această poziţie se face cu ajutorul
pernelor aşezate la spatele bolnavului. După ce bolnavul se menţine în poziţie şezând, se
poate trece la aşezarea lui la marginea patului.
Ridicarea bolnavului în picioare (ortostatist) reprezintă o etapă ulterioară aşezării la
marginea patului. Infirmierul va sprijini pacientul de ambele axile şi îl va ridica.
După o perioadă de imobilizare mai lungă, bolnavii vor face primii paşi sprijiniţi de
infirmieri sau utilizând un cadru metalic, iar dacă starea lor e mai bună se va permite
bolnavilor să meargă singuri.

Confortul psihologic al asistatului


Infirmierul care îngrijeşte bolnavul la pat va observa dacă este liniştit sau nervos,
abătut sau liniştit, Prin conversaţia purtată cu el să poată afla dacă acesta a dormit bine,

4
dacă îi este frică de ceva, eventual de unele manevre de investigaţie sau a unor tratamente
neplăcute. De obicei pacienţii sunt indispuşi din cauza bolii lor şi în general atunci când
observă că boala progresează. Se recomandă ca pacientul să fie sustras de la aceste
gânduri. Se discută cu el despre boală încercând să se anuleze unele temeri nefondate.

Alimentaţia activă şi pasivă


Un factor important în reabilitarea fizică a unui individ este alimentaţia echilibrată.
Personalul de îngrijire va urmări calitatea alimentelor, a regimurilor servite. Se va asigura
masa la timp. Se va creea o bună dispoziţie în timpul servirii mesei. Alimentaţia trebuie să
fie variată şi completă.alimentaţia va conţine toate principiile alimentare: glucide, proteine,
lipide, vitamine şi săruri minerale. În alimentaţia asistatului este necesară respectarea
regulilor de igienă, pentru a împiedica introducera în organism a unor microbi sau ouă de
paraziţi. Se recomandă ca bolnavul să mestece lent mâncarea. Preparatele să fie cât mai
variate. Dacă medicul permite la prepararea hranei se pot utiliza şi condimente. Infirmierul
va urmări conţinutul de lichide pe care bolnavul o bea. Apa se poate înlocui cu: supe,
limonade, sucuri naturale de fructe sau ceai. În afecţiunile cardio-vasculare cum ar fi
hipertesnsiunea arterială sau afecţiuni renale, cantitatea de lichide este limitată la
recomandarea medicului. În cazul în care asistatul are nevoie de o mare cantitate de
lichide (transpiră mult, stări febrile, deshidratări, intoxicaţii grave) se urmăreşte în
permanenţă ca bolnavul să bea cantitatea de lichide prescrise urmărindu-se şi cantitatea
de lichide eliminate.
Există trei feluri de alimentaţie:
- activă
- pasivă
- artificială
Alimentaţia activă – se recomandă la pacienţii care se deplasează şi se face în sala
de mese. La pacienţii care nu se pot deplasa alimentaţia se serveşte cu ajutorul unei
măsuţe aşezată la patul bolnavului.
Alimentaţia pasivă - este recomandată la pacienţii în stare gravă. Infirmierul va hrăni
bolnavul. Bolnavul este aşezat în poziţie semi-şezândă, infirmierul se aşează în partea
dreaptă a bolnavului, susţinându-i capul cu mîna stângă. Lichidele vor fi administrate din
vase semi-umplute.
În cazul în care bolnavul este în stare gravă, se va folosi linguriţa sau pipeta.
Alimentaţia se face cu înghiţituri mici ca să nu se înece bolnavul. La pacienţii care au febră
şi apetit scăzut alimentaţia se va da când starea bolnavului o permite. După terminarea
alimentaţiei bolnavul este aşezat comod în pat.
Alimentaţia artificială – recomandată pacienţilor în stare gravă şi de inconştienţă, la
pacienţi cu tulburări de deglutiţie, la pacienţi cu strieturi esofagiene sau cu necativist
alimentar.
Gastrostomie - Alimentaţia artificială se face prin sondă. Alimentaţia prin sondă se
face la bolnavii inconştienţi sau la cei cu tulburări de deglutiţie. Sonda se dezinfectează şi
se unge cu o substanţă lubrifiant, se introduce prin nas sau gură până când ajunge în
stomac. La capătul liber al sondei se fixează un leucoplast pe faţa bolnavului. Prin sondă
se pot introduce lichide încălzite la temperatura corpului. Se introduc 4-6 doze ce
reprezintă raţia zilnică alimentară foarte lent. Prin sondă se pot introduce medicamente

5
prescrise pe cale bucală. Când se scoate sonda se introduc 200-300 mml apă, care face
parte din raţia zilnică a bolnavului. La recomandarea medicului se poate scoate sonda.
În cazul pacienţilor cu strieturi esofagiene alimentaţia se face prin fistulă gastrică,
prin sonde de cauciuc. Sonda este fixată la peretele abdominal. Fistula va fi acoperită de
un pansament steril pentru a nu se infecta. Pielea din jurul fistulei se verifică, deoarece
sucul gastric poate determina iritarea şi formarea rănilor în jurul sondei. Se recomandă ca
pielea să fie ştearsă în fiecare dimineaţă cu o compresă sterilă, apoi se aplică o cremă cu
antibiotic care se acoperă cu tifon steril.
Alimentaţia prin perfuzie - se face o alimentaţie intravenoasă şi se pot administra
alimente sub formă de soluţii concentrate: glucoză, lipide, aminoacizi. Ritmul de
administrare depinde de natura şi concentrarea lui.
Regimuri alimentare - sunt prescrise de medic. Asistenţa dieticiană va întocmi
regimul alimentar pentru bucătărie.
1. Regimul de cruţare (absolut)
2. Regimul hidric
3. Regimul hidro-zaharat
4. Regimul lactat
5. Regimul făinos
6. Regimul lacto-făinos
7. Regimul vegetarian
8. Regimul carnat
9. Regimul complet
10. Regimul desodat (fără sare)
11. Regimul hiperpotasic
12. Regimul hipopotasic
În bolile aparatului respirator regimul este bogat în substanţe nutritive.
În bolile pulmonare necesită supra alimentarea bolnavului.
În bolile cardiace alimentele se dau în întregime, dar cu conţinut scăzut de sare 2-4
g /zi. Lichidele sunt limitate până la ½ -2 l, mese mici şi mai dese pentru a nu obosi inima,
masă de seară va fi cu 4 ore înainte de culcare.
În bolile digestive este un regim sever.
În ulcer gastro-duodenal în perioada dureroasă se dau: lactate, făinoase şi în funcţie
de evoluţia bolnavului, carne de pasăre, peşte, legume, grăsimi vegetale.
În bolile renale – regim scăzut în proteine şi sare.

Simptomele bolilor respiratorii


Îngrijirea acordată asistatului

În bolile aparatului respirator se constată mai multe simptome:


1. Durerea toracică diferită ca localizare, intensitatea şi modul de apariţie. Durerea
toracică crează disconfort, perturbează somnul bolnavului, limitează mişcările.
2. Tusea poate fi uscată sau umedă. Poate să se instaleze o tuse matinală sau seara în
anumite poziţii.Tusea epuizează pacientul si perturbă somnul. În unele situaţii este
necesară provocarea tusei pantru a facilita eliminarea secreţiilor.

6
3. Expectoraţia (eliminarea sputei) Expectoraţia prezintă caracteristici diferite. Sputa este
examinată microscopic şi macroscopic. Sputa este un produs patologic periculos
propagarea infecţiei.
4. Dispnee – este o respiraţie dificilă cauzată de scăderea aportului de oxigen şi de
creşterea bioxidului de carbon. Dispneea determină anxietate.
5. Hemoptizia – înseamnă evacuarea din căile respiratorii de sânge. Se întâmplă în
afecţiuni pulmonare (tuberculoză pulmonară).
6. Sughiţul – caracteristic în tumori pulmonare şi pleurezie (inflamarea feţei pleurale)
Pacientul cu afecţiuni respiratorii prezintă o alterare a respiraţiei, cianoză (învineţirea
tegumentului), transpiră abundent, febră în astmul bronşic,dispnee, anxietate, tuse cu
expectoraţii, imposibilitatea de a vorbi, hipertensiune arterială. În bolile respiratorii se va
menţine pacientul în poziţia care să faciliteze respiraţia, poziţia şezând. Se va ajuta
pacientul în satisfacerea nevoilor fundamentale. Se recomandă hidratarea
corespunzătoare pentru fluidificarea secreţiilor. Se recomandă un regim alimentar fără
sare. Dacă i sa prescris cortizon, va fi ferit de frig şi umezeală, inclusiv de factori
emoţionali. Se recomandă cure în staţiuni saline pacienţilor care au astm bronşic. Se
face toaleta cavităţii bucale după expectoraţii. Pacientul trebuie să ducă o viaţă
echilibrată, să facă gimnastică respiratorie.

Sintomele bolilor cardio-vasculare şi îngrijirea acordată asistatului

Simptomele pacienţilor cardio-vasculari:


- durerea care poate fi localizată precordial şi retrosternal, durerea este foarte intensă,
este accentuată la efort, mişcările determină disconfort şi anxietate.
- dispneea poate să apară la efort sau în repaos cu predilecţii noaptea, poate fi însoţită
de tuse şi nelinişte.
- palpitaţii – pot surveni izolat sau în accese determinate de stări emoţionale, de abuz de
cafea sau tutun, determină anxietatea pacientului.
- paloare
- cianoză
Uneori bolnavul poate prezenta: greţuri, vărsături, astenie. În infarctul miocardic se
instalează o necroză la nivelul muşchiului cardiac, poate fi o suprafaţă mică sau întinsă.
Determină durere cu senzaţie de ″ moarte iminentă″ este anxios printr-un deficit de
îngrijire, greţuri, vărsături care nu se pot alimenta.

Îngrijirea acordată în cazul bolnavilor cu afecţiuni cardio-vasculară:


1. se recomandă reluare treptată şi progresivă a efortului fizic.
2. alimentaţie echilibrată
3. chimioterapie în servicii specializate. Pacienţii cu afecţiuni cardiace trebuie să facă cură
balneară şi se vor prezenta la control periodic.

Semnele bolilor digestive. Îngrijirea acordată asistatului

7
Principalele simptome ale bolilor digestive:
1. Hipersalivaţia (silloree). În această situaţie saliva se revarsă în afara cavităţii bucale,
lucru numit stomatită sau afecţiuni ale esofagului.
Hiposalivaţia o cantitate mai mica (asialie). Hiposalivaţie este cauzată de deshidratarea
sau intoxicaţie cu belatona (mătrăgună). Disfagia este cauzată de tumori, disfuncţii ale
esofagului.
2. Anorexia înseamnă lipsa poftei de mîncare. Se întâlneşte în cancer gastric, cancer
hepatic, gastrite şi duodenite. Poate să fie selectivă pentru carne şi grăsimi.
3. Greţurile şi vărsăturile pot să apară precoce în ulcerul gastric şi după 2-4 ore după
masă în ulcerul duodenal. Greţurile şi vărsăturile pot apărea cu conţinut alimentar în
gastrite şi în ulcer pot avea un conţinut alimentar mai vechi (alimente ingerate cu 24-28
ore înainte). Vărsăturile pot avea un conţinut bilicor (fierea), pot avea conţinut sanguin
sau vărsătura cu sânge – hematemeza, pot apărea în boli ulceroase complicate cât şi în
cancerul gastric.
4. Durerea localizată în epigastru şi poate apărea imediat după masă sau noaptea – ulcer
gastroduodenal. Durerea mai poate fi localizată retrosternal întâlnită în bolile esofagului.
Durerea localizată în hipocoldum drept - întâlnită în colecistită (vezica biliară).
5. Durerea abdominală este întâlnită în rectocolită. Poate să iradieze în spate întâlnită în
ulcerul gastroduodenal. În umărul drept întâlnită în fitioza biliară.
6. Regurgitatie – reprezintă un reflux alimentar din esofag în stomac în cavitatea bucală.
7. Eructaţia reprezintă evacuarea gazelor din stomac sau esofag şi se întâlneşte la
persoanele care mănâncă repede.
8. Pirozis (arsură retrostenală) înlocuieşte durerea şi se întâlneşte în hiperaciditate
gastrică.
9. Meteorismul (acumularea gazelor în intestin) întâlnită în colită, colecistită şi ciroză
hepatică.
10. Diareea şi constipaţia cauze infecţioase, se poate întâlni în diaree urmată de
constipaţia, boală numită cancer de colon. Constipaţia este cauzată de repausul
prelungit la pat. Melena este o hemoragie digestivă superioară exteriorizată prin scaun
cu sânge este întâlnit în ulcer hemoragic, ciroză hepatică şi varice esofagiene.

Îngrijirea acordată pacienţilor


 ne ocupăm de reechilibrarea hidroelectrică.
 recoltăm analize de laborator
 se pregăteşte bolnavul de operaţie şi se face baie şi se recomandă bolnavului să nu
mănânce înainte de operaţii timp de 12 ore
 se recomandă spălături gastrice
 Urmărirea produselor biologice. Valorile normale ale temperaturii corpului sunt situate
între 36°-37°.
Temperatura este influenţată de:
 Varstă - temperatura de varsta a treia scade 35.5°-37°, iar temperatura la pensionarii de
varsta a III-a odată cu mecanismele de control a temperaturii se degradează;
 exerciţiu fizic - exerciţiile fizice pot să ridice temperatura corpului;
 mediu - umiditatea aerului, prezenţa curentului de aer;

8
 influenţele hormonale - la femei există variaţii mari de temperatură a corpului în
comparaţie cu bărbăteşti;
 temperatura lichidelor consumate fierbinţi sau reci;
 variaţii uşoare ale temperaturii.
Măsurarea temperaturii se face prin mai multe metode:
 orala (gură)
 axilară
 rectală
Temperatura se măsoară de 2 ori pe zi, dimineaţa şi seara. În funcţie de situaţie, se
măsoară din 2 în 2 ore. Creşterea temperaturi peste valorile normale se numeşte
hipertensiune. Când temperatura ajunge la valori cuprinse Între 41°-42°C, situaţia se
numeşte hipertermie. Iar când temperatura corpului scade sub 35°C se numeşte
hipotermie. Temperatura se notează de foaia de temperatură.
Calea orală - se măsoară temperatura oral cu ajutorul unui termometru special
pentru gură. Se interzice temperatura orală la pacienţii cu traumatisme la nivelul gurii, la cei
care au suferit intervenţie chirurgicale (la gură), la sugari şi copii sau la cei cu frisoane.
Temperatura rectală. Acest mod este contraindicat la pacienţii care au operaţii pe
rect sau la cei cu afecţiuni rectale, la cei cu aparate gipsate sau cu afecţiuni ale coloanei.
Temperatura rectală este indicată la sugari şi copii. Se recomandă termometru individual.
Termometrizarea axilară - este cel mai sigur şi mai comod mod. Termometrele sunt
păstrate în soluţie dezinfectantă (cloramină).Termometrele se ţin în poziţie verticală, iar pe
fundul recipientului se pune un strat de vată. Înainte de ai lua temperatura se recomandă
spălarea termometrului, iar axila va fi ştearsă de transpiraţie. Termometrul înainte de
folosire va fi verificat, ne uităm la coloana de mercur care trebuie să fie sub 35 grade C.
Tensiunea arterială urmăreşte starea de sănătate a pacientului. Tensiunea arterială,
urmăreşte presiunea cu care sângele circulă în vase. Tensiunea arterială se modifică sub
influienţa unor factori: stresul, frica, anxietatea, unele medicamente pot influienţa creşterea
sau scăderea tensiunii arteriale a pacientului. Tensiunea arterială se măsoară cu
tensiometrul prin metoda ascultatorie, palpatorie, oscilometrică care presupune prezenţa
aparatului oscilometru. Pentru a măsura tensiunea arterială prin metoda ascultatorie se
aplică pe braţ manşeta deasupra plicei cotului se aşează stetoscopul pe artera humerală
sub manşetă se închide robinetul de la para de cauciuc şi se unflă manşeta până la
dispariţia pulsului, apoi se deschide încet robinetul. Primul zgomot care se aude în urechi
corespunde tensiunii arteriale maxime. Se continuă decompresarea manşetei până la
dispariţia zgomotului. Ultimul zgomot care se percepe cu ajutorul stetoscopului reprezintă
tensiunea arterială minimă. Metoda palpatorie presupune aceleaşi manevre şi se foloseşte
pentru luarea pulsului care reprezintă tensiunea arterială maximă. Aparatul oscilometru –
se comprimă progresiv arterele folosind o maşetă pneumatică care provoacă vibraţii la
nivelul peretelui arterial. Aceste vibraţii sunt înregistrate de acul magnetului sub forma unor
oscilaţii.
Pulsul reprezintă rezultatului impactului dintre masa de sânge împinsă în cavitatea
ventriculară şi masa de sânge întâlnită în sistemul arterial. Frecvenţa pulsului este egală cu
numărul de bătăi cardiace. Pulsul se măsoară la diferite artere. Se pot lua la artera
femurală, carotidă, pedioasă. Pulsul se măsoară de două ori pe zi şi valorile se notează în
foaia de observaţie. Pulsul este influienţat de febră, exerciţii fizice, durere acută, de
anumite medii de anxietate şi de vârstă. Se recomandă ca atunci când luăm pulsul să

9
explicăm în ce constă această metodă. Pentru aceasta trebuie să fie relaxat şi în timpul
măsurării se recomandă să vorbească. Atât la tensiunea arterială cât şi la puls se
recomandă cel puţin o jumătate de oră ca pacientul să stea în repaus.
Pulsul are valori între 60-80 de bătăi / minut.
Tensiunea arterială - T.A. – la adult este între 120 maxima şi 80 mml coloană de
mercur, iar la persoanele învârstă T.A. are valori între 140 maxima şi 90 -100 mml coloană
de mercur.
Respiraţia reprezintă un semn vital care se urmăreşte la pacient. În mod normal
respiraţia este regulată şi are o amplitudine scurtă. Frecvenţa respiratorie variază în funcţie
de vârstă. La copil avem 30-50 respiraţii/minut. La adult este de 12-20 respiraţii/minut.
Respiraţia poată să fie încetinită, numită bradipsnee şi poate să fie accelerată –
tahipnee. Este influienţată de stress, anxietate, vârstă, poziţia capului, mediu şi de efortul
fizic.
Măsurarea frecvenţei respiraţiei cere ca pacientul să fie în repaus timp de 5-10 min
în poziţie culcată. Se evidenţiază toracele pacientului descoperind toracele şi abdomenul şi
se măsoară un ciclu respirator complet (inspiraţie - respiraţie) şi se plasează mâna pe
toracele pacientului. Se declanşează cronometru pe o perioadă de un minut. La copil se
recomandă să se măsoare respiraţia pe o perioadă de mai multe minute.
Diureza – reprezintă cantitatea de urină eliminată de rinichi în 24 de ore. În decurs
de 24 de ore numărul emisiilor de urină este de 4-5 la adult, 10-15 la sugar şi 6-7 la sugarul
mai mare. Emisiile de urină sunt mai frecvente ziua şi reduse noaptea. În mod mormal în
24 de ore se elimină 1500 mml urină. Dar cantitatea poate să varieze între 500-3000 mml,
influienţate de lichidele băute, să fie lichide pierdute prin transpiraţie, scaun sau evaporare
prin plămâni. La urină se urmăreşte culoarea şi mirosul. Urina normală are culoarea galben
deschis. Urina la un individ normal poate să fie şi brun închis şi în special la cel care nu a
consumat lichide.
Unele medicamente colorează urina de aceea trebuie atenţionat pacientul. În cazul
de boală sau patologie, culoarea urinei poate să fie brun închis ca berea, în hepatite brun
roşcat, în stare febrilă şi în afecţiuni renale sau poate fi o urină roşie când se elimină
sânge. Urina are un miros slab, dar după o perioadă capătă miros amoniacal. În situaţie
patologică urina îşi schimbă mirosul. În diabet zaharat sau vărsături abundente urina
capătă miros de acetonă sau mere verzi.
Din urină se fac examene de laborator :
– sumar de urină - se recoltează urina de dimineaţă din mijlocul jetului urinar;
– urocultura – se recoltează în eprubete sterile.
Pentru determinarea cantităţii de urină pe 24 de ore colectarea se începe de la ora 8
dimineaţa şi se termină a doua zi la aceeaşi oră. Bolnavul va urina numai în recipientul dat.
Pentru diureze se recomandă recipiente gradate spălate riguros.
Scaunul. Pentru unele afecţiuni digestive este necesară urmărirea scaunelor
bolnavului. Infirmiera va observa sistematic numărul scaunelor pe 24 de ore, mirosul şi
consistenţa acestora. La copil scaunul diferă în funcţie de alimentaţie. Nou-născutul elimină
în primele zile un scaun numit meconiu de culoare verde brun închis. Alimentaţia la sân
determină o culoare galben-aurie cu miros acrişor. Numărul scaunelor la un nou-născut
este de 3-4 ori/zi până în a 6-a lună, apoi la 2-3 scaune/zi. Alimentaţia determină culoarea
scaunului de galben închis, miros fad, numărul scaunelor de 2-3 în 24 de ore. În icterul
hemolitic culoarea scaunului este de brun închis, în hepatită culoarea este albicioasă.

10
Se recoltează în bazinet curat care se păstrează până la vizita medicului. În stare de
diaree se impune efectuarea coproculturii (cultura bacteriană). Scaunul se notează în foaia
de observaţie.
Diabetul zaharat face parte din bolile cronice. Este o boală cronică caracterizată prin
slăbirea organismului. Se manifestă prin sete excesivă, nevoia continuă de a urina, slăbire
şi oboseală. Pacientul are o foame accentuată.
La un pacient cu diabet dezechilibrat apar următoarele probleme: scădere în
greutate, vărsături, diaree. Toate aceste simptome duc la deshidratare, respiraţie adâncă şi
zgomotoasă, respiraţie cu miros caracteristic de acetonă sau mere verzi. Datorită creşterii
cantităţii de glucoză în sânge şi a multiplelor tulburări ce apar în organism, diabetul se
poate complica cu infecţii: furuncule, eczeme, abccese dentare, tuberculoză. Mai apar în
diabet tulburări ale nervilor periferici, boli de ochi şi ale vaselor de sânge. Ca tratament se
recomandă regim alimentar cu glucide reduse, medicaţie antidiabetică ajungând până la
injecţii cu insulină.
Îngrijirea. Personalul medical urmăreşte aplicarea unor reguli de viaţă, alimentare şi
medicaţie adecvată în vederea obţinerii echilibului normal.

Astmul bronşic

Este o boală respiratorie care are drept cauze diferiţi factori alergici ca: părul de
animale, polenul, praful, mucegaiul, fân cosit, floare de tei.
Sunt factori nealergici – cauze: hormonale, psihice, chimice, termice. Astmul bronşic
se manifestă prin excese de crize care survin brusc în plină sănătate, uneori înainte de
criză bolnavul are o grreutate în inspiraţie, senzaţie de mâncărime în nas, crize de strănut,
secreţie nazală abundentă şi stare de agitaţie.
Criza de astm se caracterizeză prin ritm respirator încetinit, prin expiraţie prelungită
şi şuerătoare. Bolnavul are senzaţia de sufocare, o criză durează de la o jumătate de oră
până la o oră. După această perioadă manifestările se diminuează, iar criza de astm
bronşic se termină cu o expectoraţie prin care bolnavul elimină o spută mucoasă cu aspect
perlat. Cînd crizele de astm bronşic depăşesc o oră situaţia pune în pericol viaţa bolnavului
deoarece se instalează insuficienţa respiratorie şi chiar moartea bolnavului. Criza de astm
bronşic este foarte variată, în unele cazuri accesele de criză pot să dispară complet sau pot
să se cronicizeze. Tratamentul este recomandat de medic cât şi profilaxia bolii. Ca îngrijire
se urmăreşte înlăturarea cauzelor care pot determina astmul bronşic. Se recomandă o
viaţă liniştită cu evitarea emoţiilor şi a stărilor de tensiune nervoasă. Se recomandă
gimnastică respiratorie.
Epilepsia are drept cauze diverse infecţii, tumori, tulburări metabolice sau intoxicaţii
cu diverse substanţe. Epilepsia poate să fie generalizată, focallizată, situaţia când pacientul
are crize epileptice, echivalenţele epileptice. Epilepsia generalizată se mai numeşte şi criza
majoră epileptică. Se manifestă prin crize generalizate.
Debutul bolii este anunţat de o senzaţie care precedă criza care se numeşte aură.
Apoi bolnavul îşi pierde cunoştinţa, cade şi tot corpul se contractă, după câteva secunde

11
apar contracţii ritmice. Bolnavul îşi poate muşca limba, apare spumă la gură, pierde urina şi
fecalele, apoi adoarme brusc. La trezire nu-şi mai aminteşte nimic din criză.
- epilepsia focală – apare tot în crize cu localizare la nivelul membru sau jumătate
de corp. Crizele pot fi sub formă de ameţeli sau furnicături la nivelul unui membru sau
jumătare de corp. Pot să apară halucinaţii auditive sau vizuale.
- absenţele de tip epileptic (crizele minore) – se caracterizează prin pierderea
bruscă a cunoştinţei pentru câteva secunde, dar bolnavul nu cade. După criză bolnavul îşi
reia activitatea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. El nu-şi aduce aminte această stare.
- echivalenţele epileptice – în această formă bolnavul îşi pierde cunoştinţa mai mult
sau mai puţin. Bolnavul are senzaţiii bruşte de agitaţie şi frică fără motiv. Tratamentul este
recomandat de medic, trebuie luat strict sub supraveghere medicală se recomandă viaţă
normală, regim adecvat, activităţi fizice şi psihice moderate, pacientul nu se va expune la
soare şi va respecta orele de somn. Regimul alimentar va fi un regim echilibrat din punct de
vedere al proteinelor, bogat în vegetale, fructe, zarzavaturi şi exclude alcool, cacao,
cafeaua, condimentele.
Alcoolismul – este o stare fizică şi psihică care rezultă din consumul excesiv
de alcool. O importanţă deosebită o au factorii socio-economici, obiceiurile şi tradiţiile
proprii. Ca simptomatologie apare abuzul de alcool şi dependenţa de alcool. Consumarea
unei cantităţi de alcool timp îndelungat antrenează tulburări de natură neurologică şi
psihică la nivelul organismului. Un alcoolic are un aspect palid sau roşu, are tremurături în
excces, tremurături ale limbii, are o atitudine gârbovită şi îmbătrânită precoce, mers lipsit
de voiciune. În această situaţie alcoolicul poate prezenta: gastrită, ulcer gastric, ulcer
duodenal, hepatită cronică, ciroză. Din grupa complicaţiilor la alcoolic pacientul rămâne
indiferent faţă de familie, şi faţă de familia lui. Un alcoolic prezintă tulburări de
comportament etico-social, agresiv, grosolan, violent. Evoluţia este spre demenţă din punct
de vedere neuropsihologic. Tratamentul se face în unităţi specializate prin cure de
dezintoxicare care urmăresc privarea absolută de alcool. Ca îngrijire un rol important îl are
familia pentru a sprijini moral pacientul. Este necesar ca pacientul să interactiveze cu cei
din jur şi să se bazeze pe ei. Implicarea alcoolicului în activităţi care să-i creeze noi puncte
de sprijin.
Dependenţa de droguri – este o stare psihică şi fizică care rezultă din consumrea
unui drog, stare care se caracterizează prin nevoia imperioasă a unui drog, în scopul
obţinerii unei stări euforice.
Dependenţa de droguri sau toxicomanie prezintă următoarele faze:
- fază euforică
- faza tolerantă
- faza dependentă
- faza de intoxicaţie cronică
La toxicomani se întâlneşte o alimentaţie carenţială, şi o igienă necorespunzătoare.
Stările toxicomanilor se complică cu stări depresive are conduc la sinuicidere. Aceştia sunt
internaţi în secţia de specialitate şi cură de tratament este abstinenţa de droguri. După
externare se pune accent pe resocializare axată pe psihoterapie.
Obezitatea – este o boală de nutriţie şi metabolism. Obezitatea este o stare
patologică care se concretizează prin creşterea greutăţii ideale cu peste 15-20 kg şi cu
sporirea masei ţesutului adipos. Poate apărea la persoanele de sex feminin în perioada
menopauzei în mediul urban. La persoanele care se supraalimentează şi consumă multe

12
dulciuri boala poate fi ereditară. Se manifestă prin creşterea în greutate faţă de greutatea
ideală. Pacientul oboseşte repede, prezintă astenie, dispnee, hipertensiune arterială,
constipaţie. Ca intervenţii se recomandă un regim hipocaloric, se interzice cacao, frişcă,
unt, carne grasă, brânzeturi grase, ciocolată. Se recomandă fără restricţie legume, fructe,
carne albă, lapte degresat, lichidele neîndulcite. În spital se recomandă un post absolut, se
recomandă exerciţii fizice moderate, mers pe jos 60 – 90 minute/zi, înot, mers pe bicicletă,
un tratament medicamentos de către medic, se măsoară zilnic greutatea corporală.
Pediculoza capului – este determinată de un parazit animal. Se întâlneşte la copil
mai des ca la adult (la copii cu tulburări psihice). Prezintă mâncărime intensă localizată la
nivelul cefei. Leziunile care apar la nivelul înţepăturilor de păduchi sunt deseori rupte prin
scărpinat ceea ce determină infectarea leziunilor. Se caută paraziţii şi ouăle acestora care
se numesc lindini. Sunt aderente la firele de păr, se face tratament local, cu spălarea cu
săpun. Există săpun cu insecticid, se recomandă tunderea părului la bărbaţi, la femei se
face cu acordul lor. După spălarea locală se utilizează substanţe insecticide, se
pulverizează pe toată suprafaţa capului şi se pune o capelină. Operaţia se efectuează în
fiecare zi, se face baie, se curăţă mecanic cu pieptene des şi cu substanţe chimice
insecticide. Păduchii de corp (îmbrăcăminte). Lenjeria şi hainele se pulverizează până la ud
cu o soluţie de cimexan. Apoi hainele după uscare se pun în sac de plastic în care s-a pus o
pulbere platox.
Scabia (râia) – este o infestare a pielii cu un parazit ce se transmite prin contact
direct. Se întâlneşte la copilul de vârstă şcolară. Ca simptome: prezintă o mâncărime
intensă accentuat seara şi noaptea. Apar leziuni cutanate la nivelul degetelor, feselor,
coapselor, genunchilor, la nivelul axilelor şi perigenital. Tot pe piele sub formă veziculară
(beşici pline cu apă), tratament pe bază de sulf după scheme diverse la indicaţiile
medicului. Lenjeria se spală, se dezinfectează, se calcă, atât lenjeria de pat cât şi de corp.
După ungerea pe corp cu sulf se recomandă baie generală.

Curs pregătitor pentru plecarea în străinătate

Etapa I:
Înainte de a pleca cum să mă pregătesc :
1. Să ne deprindem cu ascultarea limbii – 10 -15 minute
2. Să vorbim italiană (antrenament):
- repetat frazele uzuale până devin proprii până vorbirea se adaptează limbii
- întocmiţi o listă de fraze de supravieţuire, repetat zilnic frazele
- aplicaţi ce citiţi în situaţii practice
3. Trecerea de adaptare de la o cultură la alta:
- să ne pregătim să acceptăm tot ce este nou (prejudecăţile) şi să ne adaptăm, diferenţa
culturală (certăreţi – vorbăreţi), aspectele de zi cu zi care îi preocupă pe italieni. Acolo să
exploarezi mediul, ce fac oamenii de acolo.
4. Autoevaluare completă – (medicamente, cu ce pleci acolo)

Etapa II:
 limba italiană se vorbeşte prost când ajungi

13
 stilul de viaţă, vorbit acasă sau în instituţie
 mâncarea şi obiceiurile lor
 petrecerea timpului liber şi relaţiile cu ceilalţi
 ceea ce mi se cere din punct de vedere profesional
 orarul zilnic ( pentru schimbare, masă etc.)
 limbajul politicos cu care mă adresez şi cu care mi se adresează
 procedurile legate de acte( vize, permis etc.)
 atitudinea localnicilor faţă de străini
 utilizarea transportului de călători sau urban
 dificultatea de a-ţi face prieteni sau afaceri
1. Alimentaţia şi obiceiurile alimentare. Mâncarea împreună cu nevoia de adăpost
formează adaptarea la mediu.
- modul de preparare a mâncării(mediul cultural)
- cauză personală
- senzaţie de foame/pierderea apetitului
- spuneţi gazdei ce vă place şi ce nu, dar politicos, fără să jigniţi
- învăţaţi denumirea mâncării
- spuneţi cinstit şi politicos.

2. Limba vorbită prost la sosire


- este un efort intens stabilirea relaţiilor, 3 – 10 zile până te obişnuieşti
- efortul de a asculta de a auzi ce se spune
- să nu te temi că nu înţelegi şi să ceri să se repete
- anticipaţi când vreţi să luaţi bilete
- lista nominală de cuvinte pregătite.

3. Dificultăţi în a-ţi face prieteni şi atitudinea localnicilor faţă de străini


- nu vă limitaţi singuri, vorbiţi mai mult cu ei
- vorbiţi limba cât mai mult. În grup de români încercaţi să vorbiţi italiana.
- faceţi efortul de a comunica cu ei
- în timpul liber mergi să vizitezi
- folosiţi orice situaţie de a vorbi cu bolnavii şi ai saluta
- fiţi atenţi, politicoşi şi interesaţi, interacţionaţi

4. Procedurile oficiale mod legal de acte


- vamă să fim politicoşi
- fotografii tip paşaport(să ai)

5. Limbaj de adresare
- tonalitatea limbajului folosit
- reformulezi dacă nu ai fost înţeles
- observaţi şi adoptaţi modul de discuţie
- contactul fizic, statutul persoanei, gesturi şi mimică.

14
- formule de exprimare politicoasă, cum vorbesc localnicii şi tonalitatea
- întreabă modalitetea de a te adresa de la un localnic
- acceptaţi ce nu ştiţi şi întrebaţi

7. Transport public de călători


- înveţi orare, citiţi tabela, asiguraţivă transportul, învăţaţi străzile, reperul, mergi pe jos
- modul de validare a biletului.
8. Petrecerea timpului liber
- obişnuiţi să vă acomodaţi
- să nu faceţi gălăgie dacă sunteţi în grup
- acceptaţi sfaturile localnicilor.
9–10. Orarul zilnic în instituţii şi gazda
- masa, regulile casei, adapteazăte la ele
- rutina funcţiei, punctualitatea, teste de răbdare şi încredere
- dacă nu îţi covine ceva discută cu cineva.
11. Cerinţe profesionale
- întreabă, adaptează-te, anticipează
- să fiţi dispuşi să încercaţi şi experimentaţi asupra unui lucru (măncare)
- atitudine pozitivă
- vorbiţi limba, ce simţiţi, încercaţi să preveniţi spunând gazdei foarte deschis şi sincer,
dar politicos
- vorbiţi între voi, începeţi o conversaţie
- să nu vă simţiţi complexaţi dacă nu vorbiţi corect limba
- întrebaţi politicos, acceptaţi invitaţii
- prifitaţi de activităţile culturale
- nu judecaţi în grup, vă faceţi o opinie după o experienţă
- forţă de supravieţuire
- cum atrageţi atenţia cuiva dacă nu înţelegi cum ceri lămuriri sau planificări
- dacă interlocutorul vorbeşte repede
- dacă să te gândeşti un moment
- dacă vreţi să oferiţi ceva
- dacă ceri ceva, ajutorul, permisiunea
- cum vă exprimaţi o dorinţă
- cum salutaţi pe cineva pentru prima oară, dacă o cunoşti, dacă vă prezentaţi
- cum răspunzi la o întrebare dacă nu ştii răspunsul
- cum începi o întrebare de politeţe
- cum să încheiaţi o conversaţie
- cum ceri ajutor sau informaţii
- respectarea rândului.

Obţinerea adaptării sociale

- relaţia personală, încrederea, de analiză de tratament

15
- concepţie de viaţă
Definiţie. Relaţia de ajutorare este o relaţie temporală de afectivitate şi are un rol
activ.
Relaţia de ajutorare părinţi-copii durază o viaţă. Prietenie – egalitate.
Nevoile clientului – tratat ca o persoană, nu ca o categorie gravă, ca o persoană cu
o defecienţă. Se tratează cu simpatie, fără să fie judecată sau alungată, fără să i se dea
sfaturi sau ordine.
Relaţia asistentă – client
- nevoile clientului (sentimente)
- atitudine, înţelegere
Definiţie. Relaţia asistentă – client este una interpersonală, de încredere.
Relaţia de încredere: Nevoile cientului:
- nevoia de a fi tratat ca o persoană - principiul individului;
nu ca o categorie;
- de a-şi exprima sentimentele şi - facilitatea trăirilor (experienţei);
pozitive şi negative;
- de a fi respectat ori care ar fi - de a răspunde, de exprimarea trăirilor;
greşelile, deficienţa sau slăbiciunile;
- de a avea parte de o înţelegere - acceptarea;
plină de simpatie;
- nevoia de a nu fi niciodată condamnat, - a nu-l judeca pe client;
judecat de dificultăţile în care se află;
- să-şi fundamenteze propriile alegeri şi de a - respectarea autonomiei clientului;
decide el însuşi pentru propria viaţă;
- nevoia de a fi păstrate secretele şi - respectarea secretului personal.
informaţiile personale.

Abuz

Negijare → persecuţie → abuz → violenţă


Violenţa este o acţiune intreprinsă pentru a vătăma fizic, psihic.
Abuzul desemnează totalitatea actelor abuzive.
Forme de abuz:
I. în funcţie de nivelul la care are loc agresarea:
- fizic
- psihic
- social
II. în funcţie de intensitatea gradului de acţiune
- violenţă de gradul 0 – tensiune familiară = certuri repetate
- violenţă de gradul 1 – violenţa propriu-zisă = stare de stress, frustrare,
anxietate, izolare, lezare fizică şi care necesită timp de vindecare până la o
săptămână şi nu are drept consecinţă un handicap fizic.
- violenţă de gradul 2 = stare depresivă, izolare, eliminarea loegăturilor
din sistemul relaţiilor familiare la care se adaugă şi leziuni fizice uşoare.

16
- violenţă de gradul 3 = are drept urmare afecţiuni neurofiziologice
asociate şi reversibile + leziuni fizice grave asociate + deteriorarea gravă a stării
de sănătate, de confort a victimei.
III. în funcţie de încadrarea juridică
1) violenţa este încadrată de lege ca pedepsă (un abuz, grad de violenţă)
2) violenţa aflată la limita legală – fie că nu e reţinută de sistemul juridic, fie datorită
complexităţii ei nu poate fi încadrată juridic foarte strict
3) violenţa juridică propriu-zisă – cei care o practică nu sunt pedepsiţi, iar cei care nu o
reclamă de asemenea.

Lista abuzurilor într-o instituţie:


1. necunoaşterea adevăratelor nevoi şi dorinţe a rezidenţilor
2. necunoaşterea relaţiilor dintre ei
3. abordarea bătrânilor ca fiinţe fără personalitate
4. nerespectarea drepturilor clienţilor la spaţiu şi intimitate
5. personalul nu acordă respectul necesar faţă de clienţii instituţiei
6. lipsa de dialog din partea factorilor de decizie.

Modul de intervenţie faţă de abuz


1. Definirea problemei care constă în identificarea elementelor care au condus la
declanşarea crizei.
2. Asigurarea securităţii clientului care constă în măsuri de evaluare a naturii crizei şi a
consecinţelor acesteia asupra integrităţii fizice, psihice şi abuzive a celui abuzat.
3. Acordarea sprijinului care constă în comunicartea verbală în cadrul intreprinderilor cu
clientul, a şedinţei de consiliere
4. Examinarea alternativelor, etapă care are ca obiectiv scoatera bătrânului din situaţia de
victimă
5. Elaborarea unui plan pe termen scurt, poate uneori să fie luat într-un cămin de bătrâni.

Exemplul de evaluare a gradului de autonomie a unei persoane de vârsta a III-a

I. Evaluarea gradului de autonomie din punct de vedere a alimentaţiei:


1. se acordă pentru bătrânii ce se alimentează fără ajutor
2. pentru bătrânii ce se alimentează singuri dar cu ajutor parţial
3. cei necapabili să se aşeze singuri la masă sau cu ajutor parţial
4. cei incapabili de a se alimenta
II. Evaluarea autonomiei a capacităţii de deplasare:
1. deplasarea fără ajutor din interior – exterior
2. deplasarea cu ajutorul bastoanelor şi cârjelor
3. deplasarea numai cu ajutor uman
4. pentru incapacitatea de deplasare, imobilizare la pat
III. Evaluarea gradului de autonomie dddin punct de vedere a stării de conştienţă:
1. bătrâni lucizi, orientare în spaţiu temporar
2. bătrâni cu mici tulburări de memorie

17
3. bătrâni cu tulburări de memorie şi psihice ce produc desfuncţii în viaţa
cotidiană
4. bătrâni cu tulburări psihice şi perturbări importante care generează disfuncţii
asupra anturajului lui.
IV. Evaluarea relaţiilor de comunicare:
1. relaţii de comunicare, proces comunicare bună
2. structurat – pentru comunicare dificilă
3. pentru bătrânii cu incoerenţă de comunicare şi agresivitate în relaţiile de
cominicare
4. pentru bătrâni incapabili să comunice sau refuză.
V. Evaluarea gradului de autonomie din punct de vedere a funcţiei organelor de simţ:
1. pentru funcţionarea aproape normală
2. existenţa unor lejere deficienţe a funcţiilor organelor de simţ
3. pentru existenţa unui deficit necompensat – procese patologice fără şanse de
vindecare
4. pentru cauzele de pierdere totală a auzului.
VI. Evaluarea gradului de autonomie din punct de vedere a igienei personale:
1. autonomie deplină
2. igienă personală cu ajutor minim
3. în cazul unui bătrân ce solicită ajutor pentru îmbrăcare şi toaletă
4. pentru dependenţă în realizarea toaletei.

Între 14-28 puncte se solicită internarea clientului într-un cămin.


4-13 puncte – se solicită internarea timp cămin tip pensiune

Reacţiile pensionarului când încetează viaţa activă

I. Faza pregătitoare
II. Faza animun
III. Faza dezamăgirii
IV. Faza reorientării

Deficienţă, handicap, nevoi speciale


Recuperare, sistemul msurilor medicale, sociale, economice, educaţionale aplicae n
vederea punerea n sare de afirmare a capaciţii oale sau parţiale a clienului.
Reeducarea implică efortul de normalizare prin diminuarea aspectelor negative sau
înlăturarea lor.
Compensarea constă în dezvoltarea unor rezerve care să preia funcţiile deficitare
Activizarea constă în folosirea activă maximală a unor calităţi sau forţe reziduale ale
pacientului.

Clasificarea MAESLOW
1. trebuinţe fiziologice – hrană, adăpost, odihnă, sex
2. nevoile de securitate – echilibrul emoţional, psihic
3. trebuinţe sociale – afiliaţie, adeziune, indiferenţă apărută sau grup, societate

18
4. trebuinţe relative la om - stare de bine reputaţie, prestigiu, consideraţie de o
parte şi de alta
5. trebuinţe de autorealizare – sporirea potenţialului creativ
6. trebuinţe cognitive – a şti, a înţelege
7. trebuinţe estetice – armonie, simetrie, ordine
8. trebuinţe concordante – a echilibra gândire, simţirea, voinţa.

Conflictul - este un caz particular al capacităţii care poate lua forma unei lupte
între indivizi sau grupuri, sau poate lua forma unei simple opoziţii între două forţe
sau tendinţe. Este un blocaj al mecanismelor normale de luare de decizii.

Sindromul de imobilizare, escare – profilaxie şi tratament

Mobilizarea fizică normală presupune buna funcţionare şi integritatea sistemelor:


nervos, osos şi muscular. În cazul în care sunt afectate anumite părţi ale corpului este
necesară o imobilizare totală sau parţială a pacientului. Repausul la pat urmăreşte
reducerea activităţii fizice şi a nevoilor de oxigen în ţesuturi. Se mai urmăreşte prin repaus
la pat reducerea durerii. Posibilitatea bolnavului să-şi redobândească forţa fizică.
Orice boală în fază acută necesită repaus la pat, dar sunt situaţii obligatorii de
menţinerii a repausului la pat: afecţiuni cardio-vasculare (infarct miocardic acut), afecţiuni
neurologice, (traumatisme craniene, medulare, luxaţii, entorse, fracturi, rupturi musculare),
în hepatite şi în faze de cancer în fază terminală, cu intervenţii chirurgicale în primele 24
ore. Repausul la pat influienţează pacientul, reacţia acestuia, starea de sănătate fizică şi
echilibrul emoţional anterior îmbolnăvirii. Durata repausului la pat depinde de natura bolii şi
de starea de sănătate anterioară îmbolnăvirii
Efecte ale imobolozării:
- efecte asupra aparatelor, organismelor numite efecte sistemice
- efecte psiho-sociale
- efecte asupra dezvoltării
Efectele sistemice:
• efecte respiratorii (scăderea amplitudinii costale), creşterea vâscozităţii secreţiilor, staza
în zonele pulmonare efect asupra sistemului cardio-vascular(apariţia frecventă a stării
hipotensiunii arterostatică), cheaguri vasculare (trombusie)
• efect sistemic de natură dermatologică (apari-ia ulcerelor de decubic sau escare)
• efect de natură metabolică(demineralizări ale oaselor), alterări ale schimbului
respiratoric, tulburări ale mobilităţii gastro-intestinale (constipaţia)
• efect de sistem renal (calculi renali, stază renală, infecţii urinare)
• efect digestiv (constipaţie, pierderea controlului desfintiar)
Efecte psiho-sociale - depresia, modificări de comportament, sistemului de somn –
veghe, scăderea interesului faţă de mediu
Imobilizarea pacientului schimbă rutina zilnică, el are timp mai mult pentru a se
gândi la afecţiunea sa, aceasta ducând la retragerea în sine. Poate apărea ostilitatea,
agresivitatea, confuzia, anxietatea. Infirmiera trebuie să se asigure că pacientul doarme
suficient, îl va ajuta să se întoarcă dacă el nu poate.

19
Efecte asupra dezvoltării. Dacă tinerii nu sunt imobilizaţi la pat se produc întârzieri
ale etapei de dezvoltare. Sugarul sau antepreşcolarul pot fi imobilizaţi în urma unui
traumatism sau din necesitatea de a corecta o poziţie vicioasă a corpului. La copii
imobilizarea prelungită determină întârzierea atât motorie cât şi intelectuală. Recuperarea
acestor copii va cuprinde activităţi de stimulare fizică şi psihică până la revenirea stării
anterioare. La vârnici imobilizarea produce o creştere a independenţei faţă de cei din jur.
Pentru unele persoane imobilizarea se instalează treptat, iar pentru altele imobilizarea
poate survenii brusc mai ales în cazul traumatismelor.
Pentru pacienţii imobilizaţi la pat sunt necesare următoarele acţiuni:
- restabilirea poziţiei corecte a segmentelor corporale
- reducerea riscurilor vătămării pielii şi a sistemului muscular şi scheletic
- menţinerea respiraţiei în limitele normale prin stimularea unor mişcări respiratorii
corecte şi prin drenarea secreţiilor din căile aeriene
- menţinerea unui ritm normal somn – veghe
- încurajarea pacientului pentru implicarea în activitatea de auto-îngrijire
- stimularea fizică şi mentală a pacientului.

Intervenţia specifică de terapie recuperatorie


La nivelul metabolismului dieta pacientului imobilizat la pat trebuie să conţină un
supliment caloric şi vitamina C. dacă bolnavul nu se poate hrăni, alimentaţia se
administrează prin sondă. Alimentaţia va cuprinde aport corespunzător de vtamine,
minerale, electroliţi.
La nivelul aparatului respirator – se schimbă poziţia pacientului la cel mult două ore
elasticităţii plămânilor, se încurajează pacientul să respire adânc, să tuşească la 1-2 ore
pentru a stimula toţi lobii pulmonari şi a aduce secreţia pulmonară. Dacă bolnavul este
operat se are în vedere că medicamentele analgezice inhibă centrul respirator şi scade
frecvenţa respiratorie. Se efectuează fizioterapie toracică pentru drenarea secreţiilor din
plămân şi bronhii către trahee. Uşurarea respiraţiei prin poziţionarea patului, pernelor şi
prin tehnici de masaj la nivelul aparatului cardio-vascular prin:
- menţinerea tonusului muscular, prin exerciţii pentru picioare pentru a favoriza
înoarcerea venoasă.
- încurajarea pacientului de a se scula din pat într-un interval cât mai scurt.
- supravegherea permanentă a pacientului pentru a preveni riscul unor accidente
determinate de ameţeli sau slăbiciune atunci când este imobilizat.
- folosirea ciorapilori elastici sau feselor eastice care scade riscul formării cheagurilor de
sânge. Regiunea în care se formează trompi sanguini nu trebuie masată.

Acţiuni la sistemul muscular şi ostioarticular.

- acestea intervin prin atrofia musculară şi contractarea musculară


- exerciţii pasive de 3 - 4 ori pe zi în cazul pacientului cu un membru paralizat, acesta va
fi implicat în activităţi adecvate gradului păstra de mobilitate.
- recuperare la nivelul pielii ( previne riscul major de formare a escarelor şi de tratare a lor
dacă ele apar).

20
- escara este o inflamaţie a pielii la nivelul unei proeminenţe osoase. În cazul unei escare
pentru prevenire se protejează venele supuse presiunii se folosesc: saltele, colaci,
pentru a evita presiunea pe o singură zonă. Umiditatea crescută la nivelul zonelor
predispuse escarelor poate provoca infecţii şi apariţia altor leziuni. Pentru pacientul cu
incontenenţă se utilizează soluţii antiseptice la fiecare 2 ore, se îndepărtează ţesuturile
necrozate şi se pansează escara dacă există. Pentru zonele iritate se folosesc
pomezi(unsori, crème) care să protejeze pielea şi să stimuleze circulaţia. La nivelul
aparatului excretor asigurăm o hidratare adecvată ce previne apariţia calculilor renali,
apariţia infecţiilor urinare în caz de incontenenţă urinară se face toaleta organelor
genitale de mai multe ori pe zi. La constipaţie se recomandă o dietă bogată în fructe,
legume proaspete şi la recomandarea medicului se folosesc laxative. Pentru a preveni
efectele psihosociale ale pacienţilor imobilizaţi se va încerca socializarea pacientului, se
plasează pacientul în cameră cu alţi bolnavi îi dăm posibilitatea de a participa la diverse
activităţi. Pacientul este încurajat să se piptene, să se spele. Somnul pacientul nu va fi
întrerupt între orele 22 – 7 dimineaţa.

Prim ajutor în traumatisme ale ţesuturilor moi

Hemoragiile, atitudini de urgenţă, hemostază, tehnica pansamentară în caz de


urgenţă.
Primul ajutor reprezintă luare imediată de măsuri care să ducă la salvarea vieţii şi
prevenirii complicaţiilor la nivelul diferitelor părţi ale corpului.
Hemoragie – se înţelege pierderea de sânge din vasele sangvine. Se clasifcă după tipul
vasului de sânge care sângerează:
- după locul în care sau produs hemoragiile
- după cantitatea de sânge pierdut

1. Hemoragiile arteriale -(sângele se scurge în jet pulsatil) sincron cu bătăile inimii, simplu
are culoarea roşu deschis. Primul ajutor este compresiunea (înfăşurarea strâns în feşă).
2. Hemoragia venoasă – (sângele se scurge în mod continu) roşu,
3. Hemoragia capilară – prin pierderea cantităţii mici de sânge, roşie, şi bălteşte în plagă.
După locul în care se produc:
- externe (în afara organismului)
- interne (în organism)
- interstiţiale (în care sângele se acumulează în ţesut şi se formează un hematom)
Hemoragiile interne exteriorizate – nazală (epistazul), hematina (urinară)
Hemoragiile interne neexteriorizate – digestivă superioară hematemeză (sângerare
a tubului digestiv şi eliminare pe gură), rectoragia pulmonară (se exteriorizează
hemoptizie), hemoragia melenă (scaun cu sânge).
Hemoragia poate fi mare sau mică. Gravitatea hemoragiei depinde de cantitatea de
sânge pierdut şi debitul sângelui. În funcţie de viteza sângelui apare sindromul anemiei,
când hemoragia este lentă sau şoc hemoragic când hemoragia este rapidă.
Bolnavul cu hemoragie este palid are stare de oboseală, ameţeli. În şocul hemoragic
bolnavul prezintă paloare marcată, transpiraţie abundentă, rece, stare de leşin (hipotermie),

21
puls rapid de 120-130 bătăi / minut. Pulsul abia se simte (puls filiform), iar bolnavul are 29-
30 respiraţii/minut – tahipmie.
Intervenţii:
1. oprirea sângerării
2. refacerea cantităţii de sânge pierdut – perfuzii cu diverse lichide perfuzabile sau
transfuzii cu produse sangvine,
Oprirea sângerării se numeşte hemostază. Poate să fie spontană uneori sau se
poate realiza prin utilizarea unui pansament compresiv sau garou. Utilizarea garoului se
face prin strângerea pe arteră sau venă. În loc de garou se utilizează feşe, cravate, fulare.
Garoul se aplică strâns deasupra rănii sângerânde şi se ţine până se opreşte dar nu mai
mult de o oră. Se anunţă secţia în care se internează bolnavul şi se asigură transportul.

Primul ajutor în caz de rănire

Rănirea reprzintă leziuni ale pielii care sunt produse de diferiţi factori externi. În
funcţie de mecanismul de producere rănile pot să apară în urma unui traumatism prin
lovire, înţepare, zdrobire, tăiere. Prin traumatism se produce o întrerupere a continuităţii
pielii. Prin plaga rezultată pot intra microbi în organism. Imediat după oprirea sângerării se
trece rapid la efectuarea toaletei plăgii, care constă în îndepărtarea corpurilor străine de la
suprafaţa pielii (rănii) şi apoi dezinfectarea cu substanţe antiseptice. Dezinfecţia se
realizează cu un tampon steril înmuiat în tincuri de iod sau alcool pornind de la marginea
plăgii spre pielea sănătoasă. Plaga se spală cu apă oxigenată şi soluţie de cloramină, se
usucă cu un tampon steril şi se acoperă cu comprese sterile puse în două – trei straturi,
după care se fixează cu o faşă care se derulează de la extremitatea membrului rănit la
bază.
Primul ajutor în caz de fracturi :
Fracturile sunt rupturi ale oaselor şi pot fi: închise şi deschise.
Fractura închisă – când ţesuturile moi învecinate şi pielea nu sunt afectate.
Fractura deschisă – când fragmentul osos distruge ţesuturile moi învecinate, înţeapă
pielea şi osul iese la suprafaţă.
O fractură închisă este mai simplă decât o fractură deschisă, la aceasta din urmă
existând riscul de infecţie.
Semnele unei fracturi la locul fracturii apar dureri mari, regiunea se tumefiază
(umflă), pacientul prezintă ipotenţă funcţională a membrului afectat. La palpare se constată
deformarea regiunii şi apariţia trepidaţiilor osoase (pocnituri la mişcare). Primul ajutor se va
acorda de urgenţă la fracturi deschise. Fracturile deschise se pot complica cu răni,
hemoragii şi expunerea bolnavului la un risc infecţios. Ca prin ajutor se interzice bolnavului
să facă mişcare, apoi se examinează zona afectată cu grijă. Dacă la nivelul zonei
traumatizate s-a produs o hemoragie se va încerca întâi oprirea ei provizorie prin aplicarea
corectă a unui garou, se pune un pansament curat, chiar steril dacă e posibil, apoi zona
fracturată se va imobiliza cu atele şi pe urmă pacientul este transportat la spital.
Fractura de col femural poate apărea şi la copii în urma căderii de la înălţime sau
accidente de circulaţie, dar ea apare mai frecvent la bătrâni prin cădere, chiar şi de la
propria înălţime datorită afectării oaselor de osteoporoză. El prezintă durere intensă,

22
ipotenţă funcţională şi o poziţie vicioasă caracteristică (rotaţia spre exterior a membrului
inferior şi scurtarea membrului inferior afectat. Diagnosticol de fractură de col femural şi nu
numai de col femural este pus cu certitudine de examenul radiologic.
Imobilizarea fracturii cu două atele, dintre care una cuprinde faţa internă a coapsei
din regiunea anghinală până în călcâi, iar cealaltă atelă se aplică pe faţa externă a coapsei
de la nivelul axilei până la călcâi. Atele se fixează cu feşe atât la nivelul toracelui cât şi a
membrului inferior.
Entorsele – reprezintă un traumatism al articulaţiilor de diverse grade în care
suprafeţele articulare nu se deplasează. Bolnavul prezintă durere vie, care după scurt timp
se calmează şi devine suportabilă. Articulaţia se tumefiază, mai prezintă căldură locală.
Bolnavul poate să-şi mişte articulaţia dar este dureroasă. Primul ajutor în entorse – se pune
în repaus articulaţia lezată şi se aplică comprese reci. Dacă entorsa este severă atunci se
poate imobiliza pentru o perioadă de timp, se pune aparat gipsat, la fel şi la fractura. Pentru
diagnosticul de entorsă se recomandă o radiografie osoasă.
Luxaţiiele – apar în urma unui traumatism al articulaţiei, când capetele
osoase care formează articulaţia se îndepărtează din poziţia normală, acestea nu mai revin
la nivelul articulaţiei. O luxaţie este însoţită de ruperea ligamentelor şi a capăsulei
articulare, bolnavul acuză dureri mari care se accentuează la mişcări, iar zona afectată
este tumefiată. În urma luxaţiilor apar uneori complicaţii interssectării vaselor de sânge şi
nervi. Se recomandă ca prim ajutor imobilizarea articulaţiilor în poziţia în care se află, se
pune un pansament nu prea strâns deoarece pot apărea dureri puternice sau tulburări
circulatorii, se transportă de urgenţă bolnavul la spital.

Tulburările de somn la persoanele în vârstă

Una din funcţiile vârstnicului cea mai modificată este somnul. Întâlnim tulburări ale
somnului pacientul acuzând subiectiv că nu a dormit. Infirmiera trebuie să analizeze
această situaţie deoarece pacientul în vârstă doarme zilnic în jur de două ore. Uneori
persoana în vârstă acuză treziri în cursul npţii la durată de peste o oră , iar în realitate
aceste treziri durează 10-15 minute. La pacientul în vârstă apare o tulburare de somn –
hiposomie. Cauza este vârsta înaintată şi consumul de hipnotice. Ca tratament tulburările
de somn vor fi analizate şi depistate cauzele. Se vatrata pacientul cu tulburări de prostată,
se va calma pacientul cu reumatism dureros , bronşită. Se poate corecta insomnia şi prin
terapie educaţională. Pacientul se va culca la aceeaşi oră. De preferat devreme. Înainte de
culcare se recomandă plimbări scurte în aer liber şi exerciţii fizice. Masa va fi servită cu
două ore înainte de culcare, nu se vor da alimente greu digerabile, băuturi iritante, cafea,
ceai sau medicamente pe bază de cofeină. În perioada de culcare se evită discuţiile
aprinse, vizionarea unor spectacule emoţionale, lecturi cu subiecte tari. Se recomandă
aerisirea camerei, se face o baie caldă care are un efect calmant, şi favorizează somnul.
Se poate bae un pahar cu lapte, da un măr, o cană cu ceai de tei. Patul să confortabil,
atmosferă liniştită.
Căderile la pacientul în vârstă - măsuri de profilaxie - educaţia persoanei şi
anturajului privind riscul căderilor – se recomandă un regim de activitate adaptat vârstei. Se
vor evita factorii de risc, şi se va lucra cu pacientul privind comportamentul riscant având în
vedere că oparte din vârstnici îşi supraevaluează capacităţile. În spital personalul de

23
îngrijire va avea grijă de prevenirea căderilor persoanelor în vârstă, dacă s-a instalat o
imobilitate personalul de îngrijire va face un program de îngrijire, o patologie de decubit.
Depresiile la persoanele în vârstă – sunt întâlnite des, sunt cauzate de factori
genetici, specifici îmbătrânirii, a diminuării capacităţilor fizice şi intelectuale. Tratamentul
depresiilor este un tratament îndreptat către cauzele bolilor, dar şi către psihicul bolnavului
medicul recomandând antidepresive. Se recomandă la pacientul cu depresie o
supraveghere riguroasă şi asigurarea prezenţei umane permanente, familie, prieteni,
personal medical.
Sinuciderile la vârstnici – reprezintă o expresie a gravităţii unor depresii. Există
anumite grupe de vârstnici care sunt expuşi riscului de sinucidere: persoane vârstnice care
suferă de boli cronice, persoane izolate şi cu neajunsuri materiale. Persoanele depresive
ajung la sinucidere în crize emoţionale, suferinde de boli incurabile. Se recomandă să se
trateze stările depresive şi să se identifice aceste stări, să se analizeze factorii psihosociali
şi familiali, integrarea persoanelor izolate în colectivitate.
Boala alzheimer – demenţă senilă – se caracterizează prin aceea că pacientul în
afecţiunea sa are nevoie de un număr crescut de repetări ale informaţiei, are probleme să-
şi amintească conversaţia, evenimente recente, uită locul unde a pus obiecte de curând.
Prezină dificultăţi în găsirea unei case, nu poate urmări un complex de activităţi care
presupune mai mulţi paşi până la final, nu poate să rezolve unele probleme de muncă, sau
în casă, uită regulile sociale care trebuiau aplicate, nu ştie când să zică bună ziua sau bună
seara, iar dacă podeaua este udă nu ştie ce să facă. Pacientul are dificultăţi în condusul
maşinii, în organizarea obiectelor în jurul casei, în găsirea drumului spre casă el este
dezorientat. Pacientul areprobleme cu limbajul, nu găseşte cuvintele exact care să exprime
ceeace vrea el să spună.

Îngrijirea şi creşterea copilului

Noţiuni generale de îngrijire şi creştere a copilului în vârstă de 1 – 3 ani(mic).


Copilăria este perioada de viaţă în care organismul uman se află în evoluţie progresivă în
continuă modificare datorită proceselor de creştere şi dezvoltare şi se întinde de la naştere
până la pubertate.
Copilăria este împărţită în patru etape:
1. prima copilărie este de la 1 – 3 ani până când apare dentiţia temporară a copilului se
împarte în trei perioade:
- perioada de nou născut 1 lună
- perioada de sugar 1 lună – 1 an
- perioada de copil mic 1 – 3 ani
2. a doua copilărie 3 – 6 ani când apare dentiţia definitivă.
3. De la 6 ani până la pubertate….
4. Pubertatea. În perioada de 1 – 3 ani copilul este în continuă creştere. Creşterea fizică
se desfăşoară în mod normal, ritmic şi la anumite nivele de vârstă:
- constituţia genetică
- malnutriţia şi boala
Creşterea la nivelul diferitelor sistemelor :
- sistemul nervos primul care se dezvoltă

24
- aparatul locomotor se dezvoltă eşalonat
- sistemul ganglionar
- aparatul electroproducător
- dezvoltarea perceptivă
- dezvoltarea comuntivă şi de limbaj cuprinde: percepţia, imaginaţia, gândirea.
În procesul de îngrijire al copilului se va ţine seama devârsta copilului. Vorbirea
adultului se modifică vocabularul, se va modifica şi se vor folosi propoziţii simple şi cu
anumite intonaţii, copilul trebuie să fie încurajat să pună întrebări, să răspundă, să
relaţioneze cu cei din jur ca să poată să-şi evalueze posibilităţile de care are nevoie.

Alimentaţia sugarului – este un factor important în creşterea şi dezvoltarea copilului.


Sunt trei tipuri de dezvoltare:
- naturală
- artificială
- diversificată
1. Alimentaţia naturală este alăptarea copilului la sân. Conţine proteine, lipide. Avantajele
alimentaţiei:
- asigură un aport nutritiv suficient atât cantitativ cât şi calitativ.
- asigură un aport caloric corespunzător vârstei
- este economic şi la îndemâna fiecăruia, conţine anticorpi.
2. Alimentaţia artificială – este alimentaţia care pe lângă lapte primeşte şi alimente:
-fructe, legume, paste făinoase.
- la primele luni ale vieţii va fi hrănit 7 mese din 3 – 3 ore, după 4 – 5 luni – 6 mese, la 3
dimineaţa eliminăm masa.

Igiena mamei la sân – mama trebuie să fie curată când intră în camera copilului, să
spele sânul, şi se freacă sânul cu un prosop mai dur. Pentru alăptat poziţia mamei trebuie
să fie în şezut sau culcat. După supt copilul se ridică se apleacă şi se bate pe spate pentru
a facilita eliminarea golurilor de aer din stomac. Imposibilitatea copilului de a suge este
obstrucţia nazală.
Dezavantajele alimentaţiei artificiale – supra şi subalimentaţia, diareea – din cauza
mamei, intoleranţă la laptele de vacă.

Îngrijirea persoanelor cu handicap


Starea de sănătate este o stare completă de bine fizic mintal şi social care nu este
dată numai de absenţa bolii sau a infirmităţii.
- Starea de sănătate - cuprinde sănătatea propriuzisă fondul de sănătate şi echilibrul
persoanei. Starea de sănătate este exprimată prin absenţa bolii şi a conştiinţei propriului
corp din punct de vedere fizic şi funcţional.
- Fondul de sănătate – fondul de sănătate reprezintă robusteţea fizică, forţa şi rezistenţa
faţă de boli, stres şi faţă de oboseală.
- Echilibrul – se exprimă prin starea de bine, confort fizic, fiziologic şi psihologic. Se
preferă termenul de sănătate optimă. Starea de boală este definită ca ostare de rău, de

25
dezechilibru, disconfort din punct de vedere psihofiziologic. Starea de boală se
caracterizează prin trei dimensiuni:
- conţinutul organic în care intră manifestări extreme, oboseala, o stare generală alterată,
temperatură
- apatia, izolarea, agresivitatea agitatia si nevoie de îngrijire specializată.
- Psihologică care cuprinde modificări caracteristicese alterează cu semenii, bolnavul
este neliniştit, trist, anxios.
Termenul de normalitate - se referă la valorile medii care vădesc o continuă, optimă
în care un studiu îl cuprinde pe cel anterior în conformitate cu principiile dezvoltării.
Handicapul – rezultă dinr-o deficienţă sau dintr-o incapacitate care împiedică
individul să îndeplinească un rol social normal în raport cu nivelul diferitelor cerinţe sociale
şi culturale. Se face distincţia dintre un handicap şi boală. Handicapul este determinat de
boală şi poate fi reversibil. Când handicapul are la bază o deficienţă sau incapacitate atunci
el nu mai poate fi reversibil. Câte feluri de handicap cunoaştem:
- Handicapul fizic sau locomotor – reprezintă o dizabilitate fizică cu referire directă la
mobilitatea fizică. Acest tip de handicap poate fi cauzat de accidente, de boli. Pacienţii
cu handicap fizic au dificultăţi în efectuarea mişcărilor de deplasare, coordonare,
precizie şi de postură.
- Paralizia cerebrală – este o deficienţă motorie prezentă la naştere sau imediat după
naştere, este determinată de leziuni ale creierului. Un pacient cu paralizie cerebrală nu
are control asupra mişcărilor. Paralizia cerebrală se clasifică după tipul şi numărul
membrelor afectate, gradul de extindere al paraliziei şi natura leziunilor cerebrale.
- Leziunea măduvei spinării – măduva spinării are nervi care trimit mesaje direct la creier
şi face legătura dintre diferitele părţi ale corpului şi creier. Leziunile măduvei spinării pot
fi datorate unor accidente sau boli congenitale. Aceste boli afectează transmiterea
comenzilor şi răspunsurilor de la şi către creier. Astfel pacientul poate suferi paralizie,
de pierderea sensibilităţii în anumite părţi ale corpului.
- Artritele – sunt forme severe ale bolii reumatice. Artrita afectează genunchii,
încheieturile, umerii, şoldurile. Artritele pot dura 2 – 3 ani iar în cazuri severe 8 – 10 ani.
Deformarea membrelor sau lipsa. Această categorie este un handicap fizic în urma
căreia se poate ajunge la amputare. Pacientul cu amputare poate deveni pe cât posibil
independent prin utilizarea unei proteze. Sunt copii care se nasc cu lipsa unui membru
fiind o cauză congenitală a handicapului.
- Arsurile – în urma unei arsuri mişcările sunt greoaie, depinde de suprafaţa arsurii şi
profunzimea ei. În cazuri severe de arsură se poate pierde un membru datorită
sechelelor unei arsuri.
- Disrofia musculară – este o degenerare progresivă a muşchilor determinată de anumiţi
factori ereditari.
- Anomalia de ţinută şi poziţie – la nivelul capului şi coloanei vertebrale, a membrelor
inferioare(luxaţia congenitală de şold, curbura gambelor).
- Handicapul senzorial – deficienţa vizuală şi deficienţa auditivă.
- din grupa deficienţei vizuale putem aminti acea deficienţă care se manifestă prin
diminuarea activităţii vederii şi de mişcare (ampiplapie) şi se manifestă prin diminuarea
accentuată a vederii, există ampliptopie uşoară, medie, accentuată. Alături de
ampliptopie este şi cecitatea care înseamnă orbirea sau lipsa vederii. Se concretizează

26
prin ochiul orb care nu percepe lumina, orbirea poate fi determinată de boli infecţioase
de explozi, accidente, intoxicaţii medicamentoase, ereditare.
- Deficienţa auditivă – este o pierdere de auz şi se referă la deficitul de auz la urechea
mai bună. Persoanele care au pierderi de auz sunt considerate hipoacuzice, iar cele cu
pierderi profunde de auz sunt considerate surde. Pierderile de auz se măsoară
audiometric în decibeli. Astfel pierderile uşoare de auz au un deficit de auz între 20 – 40
decibeli, pierderi moderate de auz între 40 – 70 decibeli şi pierderi severe 70 – 90 iar
pierderi profunde de peste 90 decibeli.
- Hipoacuzia – este scăderea acuităţii auditive. Persoana aude greu, are un auz tulburat
poate distinge suficient ca să înţeleagă cuvântul rostit de o persoană. Hipoacuzicii pot
utiliza aparatură de amplificare şi citirea de pe buze (labiolectură).
- Surditatea – este o pierdere însumată de auz. Dacă surditatea este prezentă de la
naştere acest lucru împiedică învăţarea vorbirii. Se mai poate întâmpla ca pierderea
auzului să intervină înainte ca limbajul şi vorbirea să fie constituită.
- Handicapul mintal – cauzele handicapului mintal sunt diverse aberaţii cromozomiale.
- disfuncţii ale creierului se mai pot adăuga agenţi infecţioşi, mecanici, chimici.
Handicapul mintal poate fi temporar şi reversibil. Handicapul mintal poate fi o falsă
deficienţă mintală.
- deficienţa mintală autentică – este o stare de subnormalitate intelectuală, afectivă,
ireversibilă, datorată unor leziuni sau disfuncţii ale creierului sau a sistemului endocrin.
Deficienţa mintală în funcţie de I.Q. între 55 – 70 deficienţă uşoară. Deficienţă mintală
medie 40 – 55 I.Q., severă 25 – 40, profundă 25 sau mai mică. Deficienţa mintală
uşoară şi medie determină internarea unor copii în sistem de învăţământ special.
- Handicapul emoţional şi de adaptare – acest handicap cuprinde două categorii:
- pacienţienţi hipersensibili;
- pacienţi hoposensibili.
Hipersensibilitatea se manifestă printr-o extremă vulnerabilitate şi iritabilitate.
Persoanele hipersensibile au sentimentul că mediul înconjurător le este ostil.
Hiposensibilitatea persoanelor îşi percepe propriul corp ca o barieră de care nu se
poate elibera, motiv pentru care îşi îndreaptă agresivitatea spre propria persoană.
- Copiii cu autism Definiţie – reprezintă o tulburare de dezvoltare care afectează
semnificativ comunicarea verbală şi non-verbală, relaţiile cu ceilalţi şi posibilitatea instruirii
şcolare. Un copil autist se caracterizează prin mutism, interes faţă de corpurile
neînsufleţite, balansarea aproape permanentă a corpului şi a capului, evită privirea celui
care vorbeşte, manifestă curiozitate şi îndemânare pentru mecanisme, pot prezenta
tulburări de somn, de alimentaţie. Manifestă intoleranţă la stress.
- Handicapul comportamental – inadaptarea socială şi delicvenţa.
Inadaptarea socială se referă la modul de comportament al unui individ care
conduce la perturbări ale echilibrului social şi psiho-individual.
Delicvenţa derivă dintr-o învăţare socială a unor modele negative de comportament,
iar mulţi copii delicvenţi sunt victime ale unor situaţii sociale nefericite. Un copil delicvent
manifestă impulsivitate, agresivitate, indiferenţă afectivă, negativism.
- Handicapul de limbaj. Din grupă se pot distinge tulburări de vorbire cauzate de
malformaţii ale boltei palatine, deformări ale buzelor şi ale gurii, modele greşite de învăţare
a limbii sau diverse şocuri emoţionale. Aplazia are la bază tulburări cerebrale localizate

27
care se caracterizează prin degradarea a limbajului şi a vorbirii. Pacientul cu aplazie nu
poate comunica, nu se poate integra social.

Relaţia infirmieră – adult

Relaţia de îngrijire este o relaţie umană apropiată în care infirmiera nu va pierde din
vedere individualitatea pacientului. Această relaţie se bazează pe respect, sinceritate.
Infirmiera va arăta persoanei răbdare, va evita să pară şocată de anumite manifestări
comportamentale ale pacientului. În relaţia de îngrijire se recomandă o atitudine naturală,
sinceră, neagresivă. La baza oricărei intervenţii de îngrijire va sta comunicarea.
Comunicarea dintre infirmiră şi pacienţi poate fi: verbală - prin limbaj oral sau scris şi non-
verbală – prin gesturi acţiuni, expresii ale feţei. În comunicarea verbală se recomandă
utilizarea unui limbaj clar, infirmierea va trebui să-şi adapteze ritmul vorbiri în funcţie de
capacitatea de înţelegere a persoanei asistate. Comunicarea non-verbală susţine
comunicarea verbală. Se recomandă ca infirmierea să aibă o faţă expresivă, să se uite la
pacient când exprimă ceva. Infirmierea nu se va uita critic sau acuzator la pacient. În
comunicarea non-verbală un rol important îl au gesturile. Infirmiera va folosi gesturi calme,
neagresive care să exprime răbdare şi care să întărească încrederea pacientului. Atingerea
este o formă de manifestare a afecţiunii, a suportului emoţional, a încurajării şi a tandreţei.
Infirmiera va trebui să aibă capacitatea de a oferii comfort fizic şi psihologic pacientului.
Satisfacerea nevoilor fizice reprezintă o modalitate de îngrijire iar dacă luăm în considerare
preferinţele pacientului, dorinţele, starea psihică generală aceasta reprezintă o formă
superioară de îngrijire, care are drept scop păstrarea integrităţii şi a demnităţii umane.

Lipsa poftei de mâncare – stimularea acesteia


Mod de folosire şi întreţinere a veselei, camera copilului, mobilierul din camera
copilului, îmbrăcămintea, încălţămintea

Cauzele lipsei poftei de mâncare:


- apariţia dentiţiei – apare febra, diaree, salivă, durerea. Putem stimula pofta de mâncare
prin oferirea mâncării preferate de el sau prin amăgire.
- proasta calitate a alimentelor – alterată
- cantitatea alimentaţiei – nici mult nici puţin
- alimentaţie repetată - aceeaşi mâncare mai des
- servirea estetică şi curată a meselor contribuie la îmbunătăţirea poftei de mâncare ceea
ce declanşează secreţia sucurilor digestive pe cale psihică.
Modul de folosire şi întreţinere a veselei. În bucătăria asistatului trebuie să ştii să
foloseşti diferite aparate. Vesela se ţine în dulapul de bucătărie care trebuie să
îndeplinească diferite condiţii: curat, aerisit, fără igrasie. Spălarea veselei cu antiseptic,
fierberea, spălarea cu detergenţi parfumaţi, clătite foarte mult, folosirea mănuşilor.
Sterilizarea veselei – fierte în apă.
Camera copilului, mobilierul, îmbrăcămintea, încălţămintea, jucării

28
Camera copilului şi mibilierul sunt elemente fundamentale în viaţa copilului şi factori
de prim ordin pentru păstrarea şi îmbunătăţirea sănătăţii. Camera copilului trebuie să
respecte anumite standarde, cerinţe de igienă specifice copilului (uscat, fără igrasie,
departe de zgomot, iluminată natural). Trebuie văruită în alb, vernil, bleu.
Mobilierul camerei copilului trebuie să fie format din cât mai puţune piese şi în culori
dulci: un dulap pentru haine, un pat, o cutie pentru jucării cu capac sau dulap care se
închide, un scăunel şi o masă în funcţie de vârstă, o noptieră pentru o sursă de lumină.
Mobilierul trebuie să fie dintr-un material care poate fi bine întreţinut, pe jos parchet şi un
covor mai gros. Igiena mobilei – sters praful, schimbat patul ori de câte ori este nevoie.
Îmbrăcămintea copilului trebuie adptată vârstei şi corpului. Îmbrăcămintea prea
strâmtă încetineşte respiraţia şi circulaţia sângelui. Îmbrăcămintea prea largă stinghereşte
mişcare şi nu este bună la frig. Îmbrăcămintea trebuie făcută dintr-un material de bumbac.
Încălţămintea trebuie adaptată la timp, sezon, vârstă şi forma piciorului. Când este
strâmtă se formează bătăturile, iar când este largă – rozăturile. Încălţămintea trebuie
sterilizată cu o cârpă udă şi stoarsă cu spirt.
Jucăriile copilului – un rol de seamă în organizarea activităţii de joc a copilui. Cu
ajutorul jucăriilor copilul îşi dezvoltă personalitatea, imaginaţia, cu ajutorul lor îşi definesc
preocupările de mai târziu.

Anatomia şi fiziologia omului

Anatomia este ştiinţa care studiază forma şi structura organelor ce alcătuiesc corpul
uman.
Fiziologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea funcţiilor ce le îndeplinesc organele
şi relaţia dintre ele.
Celula este unitatea de bază a organismului.
Aparatul locomotor - totalitatea oaselor din organism. Există trei feluri de oase:
- lungi
- scurte
- late
Oasele capului – se găsesc 8 oase. Oasele trunchiului: coloana vertebrală şi cutia
toracică. Coloana vertebrală – 33 – 34 vertebre; cutia toracică – stern median, 12 perechi
de oase(coaste).
Oasele membrelor superioare – braţ (humerus), antebraţ (radius, cubitus), mână ( 8
carpiene, 5 metacarpiene, falange).
Oasele membrelor inferioare – coapsă (femur), gambă ( tibia, fibula, rotula) , picior
(5 tarsiene, 5 metatarsiene, calcaneu, falange).

Îngrijirea persoanei cu handicap


cu deficienţă vizuală

29
Are nevoie mai mult de lumină decât pacientul obişnuit. Pacientul cu deficienţă
vizuală trebuie să fie învăţat să privească obiectele dintr-un unghi lateral. Vom da
posibilitate pacientului să analizeze timp îndelungat obiectele din jur şi să le pipăie şi îl vom
obişnui să se orienteze după surse sonore. Îl vom încuraja şi însoţi în cursul deplasării.
Infirmierul se va aşeza pe partea nedominată a pacientului, îl va ajuta să se prindă cu o
mână şi să se susţină de braţul infirmierului iar cealaltă mână va fi întinsă spre direcţia de
deplasare. Acest lucru se va face pentru a sesiza obiectele din faţă. Pacienţii cu dizabilităţi
vizuale sunt învăţaţi să-şi menţină igiena personală, igiena ochilor, lumina prea puternică
sau prea slabă, vaporii unei substanţe toxice. Pacienţii vor fi supravegheaţi în alimentaţie
pentru a folosi corect tacâmurile, vor fi învăţaţi să se îmbrace şi să se dezbrace singuri,
vom ţine cont de preferinţele pacienţilor pentru unele haine. Infirmierul va contribui la starea
de bine a pacientului atât din punct de vedere fiziologic cât şi psihologic. Vor fi încurajaţi
atunci când fac lucruri bune, se recomandă să se lucreze cu aceşti pacienţi şi a nu se folosi
grimase şi o mimică crispată.
Handicapul de auz deficient – se poate depista de la vârste mici şi se poate trata
corespunzător. În cazul deficienţei de auz se recomandă utilizarea protezei auditive.
Infirmierul va încuraja purtarea protezei, va recomanda şi ajuta pacientul în menţinerea şi
curăţenia igienii urechii, va stimula comunicarea, va ţine legătura cu medicul specialist
care poate recomanda anumite metode de îngrijire.
Persoanacu tulburări psihice – reprezintă afecţiuni care cer o atenţie specializată,
infirmierul având un rol important în îngrijirea acestor pacienţi datorită timpului pe care îl
petrece cu aceştia. Tratamentul pacientului cu tulburări psihice este medicamentos dar şi
tratament psihologic. Astfel persoana va fi ajutată să depăşească problemele printr-un
comportament adecvat, prin simpatie, căldură, sinceritate. Se va stabili o soluţie de
comunicare cât mai apropiată cu pacientul. Nu se recomandă un ton imperativ, se
recomandă toleranţă şi înţelegerea lor deplină.
Deficienţa motorie – pacientul nu poate merge.
Pacientii cu deficienţă motorie au un intelect normal, ei au nevoie de perioade lungi de
spitalizare pentru intervenţii chirurgicale şi îngrijiri medicale specializate. De aceea
infirmierul va manifesta o grijă permanentă pentru înţelegerea persoanei cu handicap.
Pacienţii cu deficienţă motorie vor fi învăţaţi să se autoîngrijească , fiindcă le menţine
respectul de sine, pacienţii vor fi încurajaţi să-şi facă toaleta personală, vor fi ajutaţi meargă
singuri, vor fi învăţaţi să folosească scaunul cu rotile sau cîrjele în momentul în care se
deplasează. În cazul deficienţilor motorii sunt unele persoane care prezintă şi paralezie
cerebrală. Pentru pacientul cu paralezie cerebrală infirmierul va evita să folosească stimul
senzorial brusc şi stimulul emoţional excesiv. Dacă pacientul este în cărucior cu rotile
infirmierul îi va spune când să mişte căruciorul. Se va comporta cu pacientul blând şi
delicat, se vor face exerciţii de mişcare, se poate pune un fond muzical cu melodie liniştită,
dar ritmată cu scopul de a menţine un control emoţional cu implicaţii în sfera motorie. Se
practică exerciţii pasive şi apoi active.
Persoanele aflate în situaţii limite de viaţă traversează următoarele poze de reacţie:
1. faza de negare – în care individul nu recunoaşte că ceva neplăcut sau grav I s-a
întâmplat şi în faza aceasta nu dă importanţă evenimentelor petrecute.
2. faza de rezistenţă – în care persoana se opune pasiv sau activ –nu acceptă realitatea,
refuză să creadă sugestie din partea altora, apar reacţii fiziologice(leşinul, greaţa,
agitaţia, diarea, insomnia, oboseala, tensiunea arterială creşte, insuficienţă respiratorie)

30
3. faza de negocieri - tinde să amâne recunoaşterea şi acceptarea evenimentului. Unii
pacienţi aflaţi în situaţii de negare renunţă la unele tabieturi recurg la acte caritabile, se
roagă la Dumnezeu.
4. faza de depresie – se instalează când individul nu mai poate nega modificările
survenite, depresia apare datorită resemnării în faţa noii situaţii. Pacientul se simte
copleşit şi nu întrevede nici o soluţie de reabilitare. Depresia este însoţită de plâns,
excese verbale, agitaţie, insomnie.
5. faza de acceptare – persoana acceptă realitatea reia unele relaţii cu cei din jur în
special cu apropiaţii. Pacienţii îşi reorganizează viaţa personală şi socială participă la
activităţi de tratamente sau recuperare pacienţii pot să facă unele sacrificii de natură
materială, pot să suprime unele obiceiuri, să-şi revizuiască unele convingeri.

Persoanele de vârsta a treia – de peste 65 ani


Apar deficienţe fizice senzoriale şi schimburi în funcţionalitate intelectuală.
Schimbări fiziologice - se constată că statura scade, pielea se subţiază arată ridată şi
uscată. Braţele şi picioarele sunt mai slăbite. Mişcările devin încete şi nesigure, părul cade
mai mult îşi schimbă culoarea în alb sau gri. Expresia figurii se modifică, apar ridurile, se
lasă muşchii obrazului şi a pleoapei, toate aceste schimbări sunt determinate de
transformări anatomice şi fiziologice ale organismelor. Oasele se fracturează mai uşor, se
constată disfuncţia ficatului, plămân, rinchi, şi ale sistemului nervos central. Creşte
tensiunea arterială, respiraţia este superficială, scade durata şi calitatea somnului, apar
modificări în alimentaţie (bătrânii mănâncă mai puţin şi des), apar schimbări senzoriale la
bătrâni, vederea devine mai slabă, scade capacitatea de a diferenţia obiectele mai mici şi
sensibilitatea de diferenţiere a culorilor. Scade auzul, scade sensibilitatea la durere şi
capacitatea de diferenţiere gustativă. Modificările în funcţionalitatea intelectuală se
diminuează la vârsta a III-a, memoria de scurtă durată. În schimb memoria de lungă durată
se păstrează mai bine. Apare lipsa de interes şi sunt afectate activităţile intelectuale care
cer viteză de reacţie.
Preocupările la pacientul de vârstă a III-a:
- creşte interesul pentru sine şi pentru propria stare de sănătate, dar în ciuda
faptului acesta, descreşte interesul bătrânilor pentru modul cum arată şi cum se îmbracă;
- pensionarea pune multe probleme, persoanele preferă să-şi continue munca.
Această situaţie se datorează scăderii venitului şi mai des a dorinţei de a evita izolarea şi
impresia de inutilitate. Pensionarea forţată, pe caz de boală, poate crea tulburări
emoţionale. După pensionare persoana trebuie să se implice în alte activităţi care să
compenseze lipsa preocupărilor profesionale.
Modificările de comportament la persoanele de vârsta a III-a:
- demenţa senilă datorată arterosclerozei cerebrale – se caracterizează prin
retragerea în sine, restrângerea activităţii, a stării de interes, rezistenţa la orice fel de
mişcare, apar confuzii mintale, pierderi de memorie, insomnii. Poate apărea dezorientarea
în timp şi spaţiu, depresie severă sau chiar episoade de delir. Pacientul cu arteroscleroză
cerebrală este confuz, incoerent, suferă paralizii ale membrelor superioare sau inferioare.
- Confruntarea cu faza finală – este un moment delicat al vieţii fiecărui om. Moartea
reprezintă una din situaţiile limită. Persoanele în această situaţie refuză să accepte că
urmează şi ele. Se revoltă şi se tânguie, încearcă tot felul de subterfugii, acceptă în cele
din urmă viaţa dintr-o lipsă de speranţă, din nevoia de mântuire.

31
Cum ne comportăm cu pacientul când parcurge faza finală a vieţii – va fi acompaniat
de persoana din îngrijire şi de cel medical. Ultima fază este agonia când apar semne
specifice. Persoana refuză să mănânce şi să bea, este neliniştită, controlul
slăbeşteşte, respiraţia devine greoaie, se pierde contactul cu cei din jur. În această
perioadă se acordă îngrijire emoţională şi spirituală.
Drepturile pacienţilor vârstnici:
- securitate economică
- nediscriminarea pe criterii de vârstă înaintată
- dreptul la respect şi apărarea demnităţii
- dreptul la expunerea dorinţei şi alegerea activităţilor
- dreptul la alegerea locului de viaţă
- dreptul la sănătate şi accesul la instituţiile specializate
- dreptul la ajutor.
Abuzuri asupra independenţei persoanelor de vârsta a III-a:
- atacul sau violenţa fizică
- alimentaţie insuficientă
- administrarea sau neadministrarea medicamentelor prescrise de medic
- abuzul emoţional, fizic şi verbal
- abuzul sexual
- neacordarea ajutorului în activităţile zilnice de îngrijire
- izolarea voluntară
- abuzul financiar.

Menaj. Regim alimentar şi regimul dietetic

Bolile sunt determinate de factori predispozanţi şi favorizanţi.


Dintre factorii predispozanţi sau cauzele care predispun organismul la îmbolnăvire
amintim:
- mediul în care trăieşte omul
- un nivel economic scăzut
- alimentaţie deficitară
- condiţii de locuit proaste
- o igienă precară
predispun omul frecvent la îmbolnăvire.
Vârsta – bolile apar cu predilecţie în funcţie de vârstă. Copii fac mai des boli
infecţioase, bătrânii în schimb prezintă mai des hipertensiune arterială, arteroscleroză, boli
neurologice.
Sexul – unele boli întâlnite la femei sunt colecistitele, iar la bărbaţi sunt bolile de
stomac şi cardiovasculare.

32
Profesia – minerii fac afecţiuni pulmonare.
Terenul ereditar – diabetul, hipertensiunea arterială, varicele
Cauzele determinante care produc direct boala: cauze mecanice, chimice, genetice
şi infecţioase.
Modalităţi de prevenire a bolilor. Procusul de prevenire a îmbolnăvirilor implică
asigurarea unui regim igieno-dietetic adecvat. Se recomandă educaţia individului privind
acţiunea unor cauze mecanice şi chimice. Cunoaşterea şi aplicarea unor măsuri privind
profilaxia bolilor infecţioase.
Regimul alimentar (igieno-dietetic). Un regim alimentar echilibrat să conţină toate
principiile alimentare: glucide, lipide, proteine, vitamine, săruri minerale. Regimul alimentar
trebuie diferenţiat în funcţie de vârstă, sex, activitatea individului.
Se urmăreşte în alcătuirea unui regim alimentar să se respecte raţia alimentară.
Pentru a menţine o alimentaţie normală trebuie avut în vedere evitarea excesului de cafea
şi alcool care poate duce la îmbolnăviri.
O alimentaţie normală implică stabilirea unui orar al meselor şi va fi diferenţiat în
funcţie de vârstă. Masa de seară se va administra cu 4 ore înainte de culcare.
Educaţia indivizilor în profilaxia îmbolnăvirilor
Pentru a preveni îmbolnăvirilor determinate de factorii de mediu se recomandă:
- evitarea expunerii persoanelor la traumatisme fizice, la temperaturi extreme
- folosirea adecvată a agenţilor chimici
- prescrierea strictă şi administrarea în deplină siguranţă a menicamentelor
- informarea pacientului cu privire la efectele secundare ale medicamentelor.
Măsuri privind profilaxia bolilor infecţioase. Prin infecţie se înţelege pătrunderea şi
multiplicarea microbilor în ţesuturile organismului. Orice infecţie poate fi determinată de o
stare de boală.
Verigile lanţului infecţios:
1. Sursa de infecţie care poate fi reprezentată de bacterii, viruşi şi paraziţi
2. Calea de transmitere a infecţiei prin care agentul microbian pătrunde în organismul
uman şi care poate fi calea respiratorie, intestinală, urinară
3. Gazda receptivă reprezintă persoana care este slăbită, care are o rezistenţă scăzută la
infecţii.
Pentru a preveni apariţia unei boli infecţioase există două căi: calea profilaxiei
generale şi profilaxia specifică.
Profilaxia generală – persoanele care au venit în contact cu boli infecţioase se vor
izola la domiciliu şi vor fi ţinute sub supraveghere medicală până la sfârşitul perioadei de
incubaţie a bolii. Dezinfecţia, deratizarea, deparazitarea au un rol important.
Profilaxia specifică constă în vaccinare.

Noţiuni de gastrotehnie - Arta de preparare a alimentelor într-un mod plăcut,


atrăgător, pentru gustul omului.
Alcătuirea unui meniu. Raţia zilnică respectă numărul de calorii, pe când la omul
bolnav raţia alimentară se modifică în plus sau în minus în funcţie de afecţiunea
pacientului. Orice regim alimentar va conţine alimentele de origine animală pentru a
asigura factorii nutriţiei valoare biologică: lapte, brânzeturi, carne, ouă şi care conţin
proteine. Alături vor fi alimentele de origine vegetală, bogate în glucide, cum sunt legumele,
fructele, care asigură necesarul organismului de vitamine şi sărururi minerale.

33
Hepatita cronică:
- dimineaţa : ceai, pâine, unt, brânză de vaci
- gustarea : iaurt, o felie de pâine
- prânz : supă de roşii cu fidea, mâncare de fasole verde cu carne şi sos dietetic, pâine şi
rulouri cu raţie
- gustare : roşii umplute cu brânză de vaci şi piure
- cina : cartofi gratinaţi, compot de struguri.
Gastrita cronică – hipoacidă:
- dimineaţa : cacao cu lapte, pâine cu unt şi miere
- gustare : chifle umplute cu brânză de vaci
- prânz : borş de lobodă bătut cu iaurt, friptură la grătar cu garnitură de orez dietetic,
pâine, gelatină, căpşuni
- gustare : iaurt cu pâine
- cina : dovlecei umpluţi cu brânză de vaci serviţi cu iaurt, savarină cu frişcă.
Afecţiuni biliare:
- dimineaţa : lapte, pâine prăjită cu unt şi gem
- gustare : cartofi copţi cu unt
- prânz : supă cremă de legume, şniţel în pergament cu legume ornate şi salată verde,
colţunaşi cu brânză
- gustere : pastă de ou cu pâine
- cina : şalău rasol, mămăliguţă cu brânză, smântână.
Insuficienţă renală cronică:
- dimineaţa : cacao cu lapte, pâine şi gem
- gustare : roşie umplută cu salată de ţelină şi pâine
- prânz : supă de zarzavat cu fidea, conopidă cu carne, tartă cu piure de mere
- gustare : îngheţată de fructe
- cina : peşte rasol cu cartofi şi morcovi sote, suc de portocale.
Regim hiposodat:
- dimineaţa : lapte cu pâine fără sare, brânză de vaci
- gustare : cartofi copţi cu unt
- prânz : ciorbă de dovlecei cu iaurt, ruladă cu carne, piure de cartofi, salată de roşii,
pâine fără sare, spumă de căpşuni
- gustare : compot de piersici
- cina : cuib de roşii cu ochi românesc, crap la grătar şi pilaf şi salată verde.
Litiază renală:
- dimineaţa : ceai de plante, şuncă slabă
- gustare : tartină cu brânză de vaci, mere
- prânz : supă de zarzavat cu fidea, şniţel dietetic cu salată de ardei copţi, pâine, piersici
- gustare : compot de pere
- cina : budincă de orez cu brânză de vaci, mere coapte.
Ulcerogat :
- lapte, ceai de măceşe, fructe, morcovi, legume fierte, paste făinoase, mămăligă pripită,
carne slabă de vită, viţel, găină, peşte şalău, ştiucă, lin, crap, păstrăv, ouă moi, omletă

34
la aburi, caş dulce, unt, ulei crud, brânză, smântână, supe de zarzavat, sare 2 grame la
preparat.
- interzise : alcool, sifon, cafea, lichide firbinţi, fructe acre, nuci, carne de porc, mâncăruri
prăjite, rentaş, marmeladă, oţet, hrean, piper.

Igiena copilului

Organismul uman coexistă într-o relaţie cu mediul extern. Când acesta se află
într-un stagiu de echilibru cu mediul reuşeşte să se adapteze permanentelor schimbări ale
mediului.
Sănătatea ca definiţie este: Sănătatea este o stare completă de bine fizic, social,
mental care este dată nu numai de absenţa bolii sau de infirmităţi.
Boala este tocmai expresia ruperii echilibrului cu mediul înconjurător, iar boala ca
definiţie reprezintă modificările parametrilor psihofiziologici conform criteriilor medicale care
definesc starea de sănătate.
Igiena copilului – este ştiinţa care se ocupă cu starea de sănătate a copilului, cu
adaptarea acestuia la mediul extern. Igiena este acea ramură care urmăreşte şi studiază
starea de sănătate a copilului în funcţie de mediul extern de viaţă, de activitate şi care
propune norme igienico-sanitare care să prevină îmbolnăvirile, şă se întărească starea de
sănătate. Scopul igienei copilului este staţionarea stării de sănătate a acestuia, iar obiectul
de studiu este organismul în dezvoltare.
Igienea copilului are unele particularităţi:
- organismul copilului în plină dezvoltare şi relaţiile acestuia cu mediul extern şi cu
nocivitatea acestuia. Creşte capacitatea de adaptare şi rezistenţă la nocivităţile externe
- trecerea de la o viaţă din sânul familiei în colectivitate. Igiena se ocupă cu creşterea
capacităţii de adaptare în colectivitate şi la rezistenţa acestora faţă de microbii aduşi în
colectivitate. Se leagă de: igiena corpului care are drept scop curăţenia şi îngrijirea pielii
şi a (unghii, nas, păr, degete), igiena tegumentelor are funcţii, ex. funcţiile pielii –
protector, senzorial, de eliminare a bioxidului de carbon, de reglare a temperaturii
corpului, etc.
Igiena mâinilor – le spălăm cu apă caldă şi săpun de câte ori este nevoie, înainte şi
după masă, după folosirea unor substanţe.
Igiena părului – se spală o dată pe săptămână sau ori de câte ori este nevoie.
Igiena unghiilor – tăiate scurt, se spală cu periuţa şi se pilesc.
Igiena ochilor – spălat zilnic de 2 ori
Igiena urechilor – cu beţişoare.
Baia generală la nou-născut. Prima baie după căderea ombilicului, după aceea în
fiecare zi, seara înainte de culcare. Apa să fie 36°-37°, temperatura în cameră 22°-24°, la
început în decubit dorsal, şi cu mâna sub cap. Baia sugarului trebuie să dureze 5 minute,
iar al copilului mic între 1-3 ani de 10-15 minute. După aceea uscarea pielii se face prin
tamponare.
Călirea organismului cuprinde: baia copilului, gimnastica, înainte de baie plimbarea
în aer liber, în parc.
Jocul copiilor: se realizează prin: jocul cu jucăriile singur (jocuri constructive de
imaginaţie care dezvoltă orizontul copilului), jocul cu copii de seama lui sau cu părinţii.

35
Somnul – fazele şi particularităţile lui. În viaţa unui copil etapele de viaţă sunt
stabilite de părinţi, deşi ele există conform normelor de creştere şi dezvoltare a copilului.
Totuşi părinţii hotărăsc modul de desfăşurare a acestor etape.
Aceste etape sunt:
- etapa de activitate (de joacă)
- etapa de odihnă
- etapa de somn.
Oboseala provoacă o scădere a capacităţii de effort, de concentrare, de a gândi. De
aceea la apariţia ei, activitatea trebuie întreruptă şi asigurate condiţiile optime pentru
odihnă şi somn, pentru refacerea organismului obosit.
Alternarea perioadelor de activitate cu cele de somn sunt condiţia esenţială în
menţinerea echilibrului. Oboseala poate fi la copil fizică şi intelectuală.
Somnul şi particularităţile lui la copil. Trebuie urmărit cantitativ şi calitativ. De
la două luni apare starea de veghe, iar la un an este de jumătate jumătate.
Calitativ – profund, să nu fie agitat şi să zâmbească în somn.

ANATOMIE

Sistemul muscular – totalitatea muşchilor care iau parte la alcătuirea organismului


şi formează sistemul muscular. Sistemul muscular este o parte activă a organismului uman.
Muşchii sunt formaţi din tendoane şi corp. tendoanele se fixează pe oase. Nici o
mişcare nu se face fără ajutorul muşchilor.
Particularităţile muşchilor:
- extensibilitatea – se pot întinde
- elastici – revin la forma iniţială
- contraactivitatea
La injecţii (muşchiul deltoit), muşchiul braţului, injecţii subcutanat. Prin muşchi trec
vase de sânge şi nervi. Muşchii femural, gambei, sternoflidomastiv.
Regiunile corpului uman:
- capului
- pectorală
- epigastrică
- hipocondrul stâng şi drept
- flancul drept, stâng
- hipogastrică (sub stern)
- patelară
- popliteică
- gâtului
- piciorului
Definiţia somnului – este o stare de relaxare a organismului în care toate funcţiile
sale sunt încetinite.

Dezvoltarea psihomotorie a copilului mic

36
1. Între 3-6 ani (iese din camera lui) îşi diversifică comportamentul – el nu mai vrea să fie
copilul de altă dată.
2. Capacitatea de socializare creşte. El vrea să înveţe de la viaţă.
3. Activitatea de cunoaştere evoluează.
La 3 ani el dobândeşte un control mai bun asupra capacităţilor fizice, o coordonare
motrică mai bună.
La 4 ani stă foarte bine într-un picior, poate coborâ bine treptele antrenând
picioarele, şi folosesc bine foarfeca.
La 5 ani sare de pe un picior pe altul uşor, merge echilibrat pe o scândură, sare
coarda.
La 6 ani merge corect pe urmele unui cerc desenat pe asfalt sau duşumea, se
orienteză uşor, se învârte uşor.
Principiile de educaţie. Educaţia începe de la naştere, prin programul alăptare, baie.
Plânsul şi semnificaţia acestuia. Copilul plânge atunci când: este bolnav, îl
deranjează ceva în îmbrăcăminte, stresat de părinţi şi când vrea să obţină ceva.
Comunicarea este 90% din educaţia copilului.
Semnele copilului şi atitudinea îngrijitorului la domiciliu. Normal copilul este vesel, se
joacă liniştit. Semnele copilului bolnav sunt: inapetenţa (lipsa poftei de mâncare), nu se mai
joacă, devine palid şi nu este sociabil. La copil temperatura se măsoară cu termometru. Ea
poate fi influienţată de plâns, căldura din cameră, de frig.

Bolile aparatului respirator

Aparatul respirator
Respiraţia este funcţia prin care se aduce aportul continuu oxigen din atmosferă şi
este dus până la nivelul celulelor care îl utilizează cât şi circulaţia în sens invers al
bioxidului de carbon.
Aparatul respirator este format din:
- fosele nazale
- faringele – este calea de unire între calea digestivă şi pulmonmară
- laringele – este organul vorbirii unde sunt şi corzile vocale
- traheea – este un tub de 12 cm
- bronhii în bronhiale, iar bronhialele în plămâni
- plămânii: drept cu 2 lobi şi stâng cu 3 lobi.
Afecţiuni ale aparatului respirator întâlnite la copii:
- rinofaringita – este dată de un virus (roşu în gât), iar ca simptom major este febra care
ajunge la 40°, inapetenţa, somnul agitat, întrerupt, vărsături, diaree. Febra se combate
cu algocalmin, împachetări cu apă rece, lichide multe la temperatura camerei.
Convulsiile febrile se caracterizează prin contracţii anormale ale muşchilor, care pot fi
locale sau generalizate. Pot să-şi piardă cunoştinţa şi apare cianoza în jurul gurii
(învineţirea).
- Rinitele sunt afecţiuni ale căilor nazale date de un virus. Funcţiile foselor nazale sunt:
umidifică aerul, filtrează aerul de umidităţi cu ajutorul cilelor, încălzeşte aerul, este

37
organul mirosului. Simtomul major este obstrucţia nazală, copilul are un supt dificil,
apare cefaleea (durerea de cap).
- Gripa – majoritatea lor se iau prin strănut şi prin vorbire directă.
- Asmul bronşic – este o afecţiune gravă, cronică, difuză şi obstructivă a bronhiilor şi
branhiilor care se manifestă prin crize de astm bronşic şi dispnee paraxistică (o lipsă de
aer, la crize). Se impune aerisirea camerei, oxigem şi prezenţa unui medic.
- Apendicita – este o durere în hipohondrul drept (regiunea anghinală) cu radiere în
piciorul drept. Apar vărsături, inapetenţă şi o durere abdominală. Dacă nu este depistată
la timp se face peritonită.
- Boala diareică acută – cuprinde o varietate de afecţiuni, apariţia scunelor diareice. Se
pierd electroliţi, ceea ce duce la deshidratare, vărsături, inapetenţă, dureri abdominale,
febră. Se hidratează organismul cu ceai de mentă neîndulcit.
- Tratament – 3 tipuri: profilactic, medicamentos, dietă alimentară.
-Tratamentul profilactic – prin igienă riguroasă a copilului.
-Tratamentul medicamentos instituie medicul în funcţie de gravitatea bolii.
- dieta alimentară – este o alimentaţie care să ajute la tratarea bolii: mucilagiu de orez,
morcov, ceai mentă, apă fiartă şi răcită.

Paraziţi intestinali

Cei mai importanţi care trăiesc în corpul omenesc sunt:


1. ascariaza
2. oxiuriaza
3. giardiaza
4. teniaza
5. trichinoza
1. Ascariaza – singura gazdă este omul, calea de transmitere este orală. Ca
simptomatologie sunt: durerile de burtă, diareea. Cei mai afectaţi sunt copii.
Tratament: prfilactic, medicamentos, dietă alimentară.
2. Oxiuriaza – paraziţi mici 4 milimetri, gazda este omul, prin ouă se infestează
întreaga familie. Paraziţii pot migra până la creier. Tratament: profilactic,
medicamentos, dietă alimentară. Se găsesc în zona perianală.
3. Giardiaza (dată de giardia) –gazda este omul şi dă un fenomen de abdomen cronic,
dureri în jurul ombilicului. Coprocultura şi heuleocograma.
4. Teniaza – se întâlneşte la copii
5. Trechineloza – trăieşte în muşchii. Bolnavul nu mai poate merge.

Sistemul nervos
Este alcătuit din totalitatea organelor formate predominant din ţesutul nervos.
Sistemul nervos este de două feluri:
- de relaţie este cel ce stabileşte reacţia dintre noi
- vegetativ care coordonează funcţiile organelor interne.
La baza sistemului nervos stă reflexul care poate fi condiţionat şi necondiţionat.
Reflexul dobândit sau necondiţionat este cel pe care-l dobândim în timpul vieţii.

38
Informaţie → senzaţie → reflex
Dereglări ale sistemului nervos (boli):
- epilepsia (crizele comiţiale)
- aura
- petitte mal – fază encipientă a bolii
- grande mal – îşi pierde cunoştinţa
- isteria – nu-şi pierde cunoştinţa, nu are contracţii (masaj ovarian)
- delirul tremens – de la alcool bolnavul delirează şi tremură
- spasmul hohotului de plâns – copilul îşi ţine respiraţia, dă ochii peste cap ca un fel de
leşin. Dă din mâini în lipsă de aer. Poate să fie obişnuită.
- Nevralgia detrigemeni – nervul oftalmic, mandibular, maxilar (durere în pumnal de cuţit,
o durere în partea dreaptă). Bolnavii îşi doresc moartea. Leşinul – o formă uşoară.

Masajul

Metode şi mijloace de recuperare:


1. Repausul – poate fi reconstituit ca un mijloc de tratament. Are ca scop evitarea
accentuării fenomenelor dureroase prin reducerea mişcării segmentelor
dureroase afectate. Relaxează musculatura în stările de contracţii în diferite
acţiuni. Se recomandă repaus după traumatisme severe sau în stagiul acut al
diverselor boli. Durata repausului este de 3-4 zile în traumatisme uşoare şi de
mai multe zile în traumatisme severe.
2. Tratamentul ortopedic şi chirurgical
3. Tratamentul medicamentos – se impune ca măsură terapeutică în stagiul acut al
unei afecţiuni.
4. Tratamentul fizioterapeutic – care utilizează agenţi fizici în stdiul acut al unei boli,
în recuperarea anumitor afecţiuni şi în recuperarea afecţiunilor reumatice.
5. Ionoforeza – reprezintă un tratament care foloseşte curentul continuu: galvanic
pentru a introduce diferiţi ioni în zona afectată
6. Undele scurte – utilizează curentul alternativ realizând o încălzire a ţesuturilor în
profunzime. Ele au un efect antiinflamator în edeme, hematoame, lichid
intraarticular. Undele scurte pot fi reci şi calde. Cele reci au un efect
antiinflamator, iar cele calde au acţiune analgezică şi de relaxare a musculaturii.
7. Magnetodiafluxul – utilizează câmpuri electromagnetice şi se recomandă în
contracturi şi leziuni musculare.
8. Ultrasunete – folosesc vibraţiile sonore care au un efect analgezic, de relaxare şi
îmbunătăţeşte circulaţia în zona tratată.
9. Infraroşiile – se utilizează radiaţii infraroşii care au un efect caloric. Se folosesc
sub formă de băi de lumină şi îmbunătăţesc circulaţia sangvină şi au un efect
analgezic
10. Kinetoterapia – utilizează un sistem de exerciţii fizice care au o acţiune asupra
întregului sistem nervos. Ea la nivelul aparatului cardiovascular scade frecvenţa
cardiacă, creşte debitul cardiac şi volumul de sânge circulant. La nivelul
aparatului respirator kinetoterapia măreşte amplitudinea cutiei toracice şi a
diafragmei, îmbunătăţeşte ventilaţia pulmonară. La nivelul aparatului digestiv

39
kinetoterapia îmbunătăţeşte tonusul musculaturii gastrice, stimulează secreţia
gastrică, creşte tonusul vezicii biliare şi ajută la evacuarea bilei. La nivelul
sistemului nervos kinetoterapia reglează echilibrul proceselor nervoase cât şi
echilibrul forţei şi a preciziei.

Masajul – este o formă de recuperare care constă într-o extindere mecanică


normală sau instrumentală a anumitor părţi ale corpului cu scop terapeutic.
În general masajul are efecte locale şi de asemeni efecte generale. Masajul aplicat
are efect local în calmarea durerilor, se produce o hipertermie locală (roşeaţă), accelerează
circulaţia locală. Ca efect general, masajul stimulează funcţiile aparatului circulator,
respirator, creşte metabolismul, este stimulată musculatura şi se îmbuntaţeşte activitatea
sanguine sau circulatorie.
Masajul se compune dintr-o serie de tehnici, fiecare tehnică având efecte
terapeutice propii. Un masaj cuprinde:
1. Netezirea – care are o procedeură de introducere cu efece sedative.
2. Frământarea – are efecte sedative sau stimulante acestea sunt în funcţie de
intensitatea excutiei
3. Baterea şi fricţiunea – cu efect stimulant.
4. Vibraţia – cu efect relaxant. Se face masaj relaxant în contractarea musculară şi
în special pe musculatura din zona traumatizată. Masajul miorelaxant se
recomandă în afecţiuni reumatice, în hemiplagii şi paraplegii spastice. De
asemenea se recomandă masajul miostimulant în profilaxia şi tratamentul celor
care au musculatura slab dezvoltată fie din cauza inactivităţii, fie din cauza unor
afecţiuni traumatice.
Masajul nu se aplică în leziuni musculare. Pentru mobilizarea articulaţiilor se
utilizează mişcările pasive, exerciţii active libere şi masajul, apoi se pot utiliza proceduri de
hidroterapie. Pentru tumefierea musculaturii se recomandă exerciţii libere, apoi pasive, iar
pentru relaxarea musculaturii se recomandă piziţii comode relaxarea în şezlong şi se
adaugă exerciţii de mlădiere.
Masajul este contraindicat în bolile acute infecţioase, inflamaţii şi infecţii locale ale
pielii, tuberculoză pulmonară, flebite, inflamaţii acute ale organelor abdominale, ulcere
gastrice şi duodenale, hemoragii recente.
În general recuperarea generală ajută la accelerarea proceselor de regenerare a
ţesuturilor.
În ce constă netezirea: este o manevră cu care se începe masajul şi se face de la
periferie la centru pentru a stimula circulaţia şi se face în direcţia fibrelor musculare. Se
execută cu palma mâinii întinsă în direcţia longitudinală a fibrelor musculare.
Frământarea constă în mai multe manevre executate cu ajutorul palmei în direcţie
longitudinală a fibrelor musculare şi se execută sub forma unei compresiuni ca o stoarcere
întreruptă cu o mână sau două.
Baterea este o procedură care constă dintr-o serie de lovituri scurte, dese şi ritmice,
aplicată unei suprafeţe mai mari sau mai mici. Se poate face cu palma mâinii întinsă sau cu
dosul mâinii. Baterea se face în scopul de a revitaliza circulaţia şi tonusul musculaturii.
Fricţiunea se face cu ajutorul vârfurilor degetelor. Procedura se execută împreună
cu vibraţia. Se realizează pe o suprafaţă mai mică, în special la articulaţii acţionând asupra
ligamentelor şi a capsulei articulare.

40
Vibraţia sau zguduirea constă în compresiuni executate în cursul celorlalte metode
de masaj.

Bolile infecto-contagioase

Definiţie. Bolile infecto-contagioase sunt acele afecţiuni cauzate de diverşi microbi


(viruşi, spiri…, rickettsee) care se transmit uşor de la om la om sau de la animal la om şi se
caracterizează prin fenomene infecţioase.
Etapele unei afecţiuni infecto-contagioase:
1. incubaţie
2. invazie
3. stare
4. difervegenţă
5. covalescenţă
După modul de transmitere bolile infecto-contagioase sunt:
 pe calea aerogenă
 pe calea digestivă
 pe calea cutanată (antrax, leuceroza, leptospinoza)
Ca manifestare infecţia poate fi:
 locală (furunculul)
 regională (herpesul, zona zoster)
 generală (septicemie, ezitus)
Tratamentul bolilor infecto-contagioase – profilactic: igienă riguroasă a întregului
organism, vaccinări, regim dietetic, dezinsecţie, dezinfecţie, controlul persoanelor bănuite,
evitarea contactului.
Rujeola – este dată de un virus puţin rezistent în mediul extern; se transmite prin
strănut, vorbire directă. Simptomatologie: strănut lăcrimarea ochilor, rinoree, stare de
oboseală. Semnul kioplik (semne albe). Erupţia în rujeolă este formată din din papile care
apar progresiv (ureche, gât, torace, abdomen, picioare). Erupţia se instalează în 1-3 zile.
Se impune dietă alimentară, calmante.
Rubeola – este dată tot de un virus şi se transmite prin vorbire. Starea caracteristică
este erupţia care apare odată pe tot corpul. Durează o săptămână, apar ganglioni dureroşi.
Tratamentul este acelaşi ca la rujeolă. Dacă o femeie însărcinată face rubeolă copilul poate
să se nască, cu gură de iepure, cu malformaţii.
Scarlatina – este dată de streptococul hemolitic care se găseşte pe amigdale şi pe
mucoasa faringiană. Se transmite prin strănut, tuse. Pe amigdale se găseşte o inflamaţie a
amigdalelor cu puncte albe. Ca simptomatologie: dureri în gât, febră vărsături, dureri
musculare, renale, limbă albicioasă. Erupţia – 3-4 zile cu micropapile. Apare mai intens pe
torace şi abdomen. Pe abdomen apare o gungă roşie. Tratament: izolare, spitalizare.
Afecţiunea durează 1-2 săptămâni.
Varicela (vărsat de vânt) – care dă zona zoster. Este o boală fără imunitate şi este
contagioasă până la căderea crustelor. Erupţia durează 2 săptămâni, întâi apare ca … →
papilă → veziculă → pustulă. Lichidul este contagios. Nu lasă urme dacă nu ne scărpinăm.

41
Tusea convulsivă – este dată de bacilul koch. Calea de contagiere este strănutul. Se
caracterizează prin crize de tusă parostistică, cu gâdilare în gât, apoi bolnavul tuşeşte, se
învineţeşte până expectorează o secreţie ca albuşul de ou. Tuşeşte până varsă.
Tratamentul este indicat de medic ( ceai de porumb boabe).
Hepatita – este dată de virusul A - D. Durează între 2-6 săptămâni până la incubaţie.
Simptome: greaţă, vărsături, dureri abdominale şi icter.
Glandele parotide (parotidita) – este o tumefacţie a glandelor.
Primul ajutor – reprezintă luarea imediată a acelor măsuri care să ducă la salvarea
vieţii şi prevenirea complicaţiilor la nivelul diferitelor părţi ale organismului.
Resuscitarea cardio - respiratorie – se face ori de câte ori este nevoie, atunci când
funcţiile vitale sunt abolite. În primele trei minute resuscitarea este eficientă, după primele
trei minute combinată cu masaj cardiac, iar după şase minute apar leziuni cerebrale care
sunt ireversibile. Resuscitarea cardio-respiratorie se face de două persoane, la 3 respiraţii
12 compresiuni. O persoană stă la capul bolnavului, iar cealată la nivelul toracelui. Cele
două persoane se sincronizează: una face 3 respiraţii la gură, iar cealaltă 12 compresiuni.
La copii se fac 4-5 respiraţii, iar compresiuni 20. La adult: 16-18 respiraţii/min şi 60-80, iar
la copii 60 respiraţii/min şi 100 compresiuni. Respiraţia se face gură la gură sau gură la
nas. Metoda ideală – se pune o bucată de tifon pe gura sau nasul bolnavului. Cu ajutorul
degetului cu vată se curăţă secreţiile din nas.
Metoda Silvester – bolnavul este întins în decubit dorsal. Se stă la capul pacientului.
Metoda Scafer – se foloseşte la persoane care s-au înnecat. Se aşează în decubit
dorsal dinspre torace în faţă. Sternul se deplasează cu 2-4 cmm. Se pune bolnavul pe un
plan dur, sub cap se pune un sul, îl aşezăm în decubit dorsal şi apoi se face resuscitarea
artificială.
Prim ajutor în caz rutier (accidente de circulaţie):
 fracturi multiple
 în funcţie de starea accidentatului.
Arsurile (opăreli).
Electrocutări – primul lucru scoatem din tensiune, se aşteaptă, apoi se aruncă o
pătură uscată peste el şi se apucă din partea uscată, se îndepărtează de locul în care se
află şi apoi se face resuscitarea.

ANATOMIE
Aparatul circulator

Inima – (ca o pompă) şi vasele sanguine. Mica şi marea circulaţie


În organism există: sânge → limfă → lichidul intra-circular
Sânge → plasmă → elementele figurate ale sângelui
Plasma – 90% apă, 10% potasiu
Elementele figurate – sunt hematiile (globulele roşii) – transportă oxigenul în
organism.
Leucocitele (globulele albe) – au rolul de apărare a organismului.
Trombocitele – sunt responsabile ale hemoragiilor.

42
Igienă, sănătate şi boală

• Ajutorul menajer – Atribuţiile îngrijitorului la domiciliu în ajutorul dat la menaj


• Limitele ajutorului menajer în practica îngrijit la domiciliu
• Tipul de ajutor menajer

Defniţie. Îngrijitorul la domiciliu este persoana care hrăneşte, are grijă şi protejează
fiinţa umană ca urmare a unor boli, invalidităţi sau avârstei înaintate. Îngrijitorul la domiciliu
este persoana care asistă un individ sănătos sau bolnav.
Atribuţiile îngrijitorului la domiciliu:
1. Îngrijitorul la domiciliu asigură starea de sănătate a asistatului.
2. Recuperarea asistatului ce are ca drept obiectiv adaptarea asistatului la schimbările
provocate de boală, handicap sau vârstă.
3. Prevenirea îmbolnăvirilor asistatului prin asigurarea unei igiene riguroase şi a locului în
care stă şi a celorlalte anexe pe care le foloseşte.
4. Comunicarea este primordială ea stă permanent între asistat şi îngrijitor la domiciliu şi
este un echilibru între cele două persoane.
5. Participarea la activităţile menajere.
Calităţile îngrijitorul la domiciliu:
 conştinciozitatate
 o atitudine decentă
 fermitate
 trebuie să fie o relaţie caldă, apropiată
 trebuie să posede deprinderi practice
 să aibă abilitate în cursul actului de îngrijire.
Protejarea drepturilor şi intereselor asistatului:
 discreţia
 secretul profesional – reprezintă discreţia cu care îngrijitorul la domiciliu vede
problemele asistatului şi a familiei acestuia
 să fie respectuoasă
Limtele ajutorului menajer în practica îngrijitorului la domiciliu. Ajutorul menajer
practicat de îngrijitorul la domiciliu se leagă strict de:
 persoana asistată
 camera acestuia
 bucătăria
 toaleta.
Deci, limita este asistatul şi ceea ce-l înconjoară pe el.
Sarcini specifice în ajutorul menajer al îngrijitorului la domiciliu:
 la curăţenie şi spălatul rufelor
 îmbrăcarea şi dezbrăcarea bolnavului, dacă este nevoie
 hrănirea acestuia
 igiena individuală.

Sarcini specifice în prepararea alimentaţiei şi a cumpărăturilor

43
Alimentaţia
Îngrijitorul la domiciliu trebuie să urmărească alimentaţia asistatului atât cantitativ cât
şi calitativ. Din punct de vedere calitativ, trebuie să conţină toate principiile unei alimentaţii
sănătoase: proteine, lipide, glucide, săruri minerale, iar din punct de vedere cantitativ
trebuie să fie suficientă în funcţie de greutatea bolnavului. Persoanele slabe care mănâncă
mult şi nu asimilează înseamnă că nu le funcţionează bine metabolismul.
Alimentaţia mai depinde şi de vârstă, sex şi de anumite boli ale asistatului. De ex.
bărbaţii mănâncă mai mult.
Există o alimentaţie activă şi pasivă. Masa trebuie administrată la aceeaşi oră.
Supravegherea bolnavului în timpul mesei:
 bolnavul să mănânce încet şi să mestece bine
 calitativ – cantitativ
 regim alimentar
Factorii de risc pentru persoanele asistate de îngrijitorii la domiciliu. Neglijenţa se
referă la îndeplinirea sarcinilor sub nivelul standardelor profesionale, la îndeplinirea lor
incorectă sau neadecvată.
Factorii de risc:
 căderea din pat
 supravegherea (evitarea suicidului)
 proastă administrare a medicamentelor
 ingestia substanţelor toxice
 intoxicaţii cu acizi (se dă oţet) sau baze (se dă lapte) - se dă albuş de ou
 nerespectarea măsurilor de igienă
 comportamentul neadecvat a îngrijitorului la domiciliu (neglijenţă, indiferenţă)
 corpi străini (în ns, gât, ochi)
Bugetul de timp în activitatea îngrijitorului la domiciliu.
Definiţie. Bugetul de timp se referă la organizarea timpului în activitatea de îngrijire
la domiciliu.
 este impus de familia asistatului
 în funcţie de priorităţi
 organizarea timpului se face de dimineaţă
Atribuţiile îngrijitorului la domiciliu:
 cantitativ: acordarea primului ajutor, asigurarea stării de sănătate a asistatului,
recuperarea, prevenirea, comunicarea, participarea îngrijitorului la treburile menajere
 calitativ: păstrarea secretului profesional , constinciozitatea, atitudine decentă,
relaţie caldă între asistat şi îngrijitor, să posede calităţi deosebide, să aibă abilităţi, să
protejeze dreptul asistatului, fermitate, respectuos, înţelegător, răbdător.

Rolul suportului psihologic şi moral în activitatea îngrijitorului la domiciliu


Atributiiţe şi calităţile îngrijitorului

Relaţia îngrijitor la domiciliu şi adult sau copil asistat trebuie să fie o relaţie umană
apropiată în care îngrijitorul nu trebuie să piardă din vedere nici un moment asistatul.

44
Această relaţie se bazează pe respect reciproc şi sinceritate, în măsura în care părerile şi
atitudinea fiecăruia în faţa dificultăţilor întâmpinate în procesul de îngrijire sunt împărţite iar
implicarea este egală.
Reactiile psihologice:
 reacţie psihică imediată – este o reacţie care îşi revine cu timpul
 reacţie psihică tardivă
 reacţie psihică patologică (nu-şi mai revine).
Reacţiile asistatului la domiciliu – frica, panica şi stress-ul.
Bolnavului îi este frică de bătrâneţe, asistat, familie.
Panica – când doarme şi a avut în somn un coşmar
Stress – luarea medicamentelor, muzică, asistat, zgomot.
Ca asistatul să poată depăşi aceste stări :
 comunicarea
 informarea – blând dar ferm, că merge la doctor asupra procedurii
 educaţia – să fie o relaţie şi o atmosferă plăcută, ţinem cont de plăcerile asistatului:
pictura, lectura, emisiuni preferate T.V.
 omul şi religia- religia este cea mai veche formă de manifestare a sufletului
omenesc. Terapia prin religie modelează atitudinea persoanelor. Ea dezvoltă toleranţa,
grija pentru aproapele tău, bunăvoinţa şi comunicarea între semeni.
Definiţie. Bătrâneţea este acea perioadă din viaţa în care organismul uman intră într-
o etapă de declin progresiv de scădere a abilităţilor individului.
Demenţa senilă – Boala ALZEIMER:
 pierderea memoriei – bolnavul uită, nu-şi mai aminteşte evenimentele
 abilităţităţile intelectuale – anxios (neliniştit) reţinut de disconfort, de tensiune şi
insomnie
 singurătate (pierde contactul cu societatea), se simte izolaţi, frustrat şi gânduri triste
care merg până la suicid
 devin violenţi, agitaţi, furios
 consum de alcool şi de droguri
 imaginea de sine – are o personalitate a lui.

45