Contents

1. ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN .......................................................................................................................2

2. FUNCȚIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMULUI UMAN ..........................................................................4
2.1. FUNCȚIILE DE RELAȚIE ............................................................................................................................4
2.1.1. SISTEMUL NERVOS ...............................................................................................................................4
2.1.1.1. SISTEMUL NERVOS SOMATIC .....................................................................................................5
2.1.1.2. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV ...............................................................................................10
2.1.2. ANALIZATORII .................................................................................................................................12
2.1.2.1. ANALIZATORUL VIZUAL ............................................................................................................13
2.1.2.2. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR...............................................................................18
2.1.2.3. ANALIZATORUL CUTANAT.........................................................................................................21
2.1.3. GLANDELE ENDOCRINE ................................................................................................................23
2.1.4. SISTEMUL OSOS .............................................................................................................................28
2.1.5. SISTEMUL MUSCULAR ...................................................................................................................32
2.2. FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE .........................................................................................................................35
2.2.1. DIGESTIA ȘI ABSORBŢIA................................................................................................................35
2.2.2. CIRCULAŢIA .....................................................................................................................................39
2.2.3. RESPIRAŢIA .....................................................................................................................................43
2.2.4. EXCREŢIA .........................................................................................................................................45
2.2.5. REPRODUCEREA.............................................................................................................................46
1. GENETICĂ ..........................................................................................................................................................51
1.1. GENETICĂ MOLECULARĂ .......................................................................................................................51
1.1.1. ACIZII NUCLEICI ..................................................................................................................................51
1.1.2. ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC ........................................................................................56
1.2. GENETICĂ UMANĂ ...................................................................................................................................58
1.2.1. GENOMUL UMAN .................................................................................................................................58
1.2.2. MUTAGENEZA ȘI TERATOGENEZA ...............................................................................................63
1.2.3. DOMENII DE APLICABILITATE ȘI CONSIDERAȚII BIOETICE ÎN GENETICA UMANĂ ...............65
2. ECOLOGIE UMANĂ ...........................................................................................................................................66
2.1. CARACTERISTICILE ECOSISTEMELOR ANTROPIZATE ȘI MODALITĂŢI DE INVESTIGARE .............66
2.2. IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA ECOSISTEMELOR NATURALE .........................................................68
 CONȚINUTURI – CLASA A XI-A
1. ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN
TOPOGRAFIA
ORGANELOR
ȘI A ALCĂTUIRE – FUNCȚII
SISTEMELOR
DE ORGANE
-sunt alcătuite din grupări de celule și țesuturi care s-au diferențiat în vederea
ORGANELE
îndeplinirii anumitor funcții în organism
SISTEMELE -sunt unități morfologice, alcătuite din mai multe organe care îndeplinesc anumite
DE ORGANE funcții ale organismului: de relație, de nutriție și de reproducere
CORPUL -este un tot unitar din punct de vedere morfologic și funcțional
UMAN
alcătuit din: cap -partea craniană, corespunzătoare neurocraniului (cutia
craniană)
-partea facială, corespunzătoare viscerocraniului (oasele
feței)
gât -partea posterioară – ceafă
-partea anterioară – gâtul propriu-zis
trunchi -torace – cavitatea toracică (mușchiul diafragm separă
format cavitatea toracică de cea abdominală)
din: -abdomen – cavitatea abdominală

-pelvis – cavitatea pelviană

membre membrele centura scapulară: leagă membrele
alcătuite superioare superioare de trunchi
din: alcătuite
porțiunea liberă: prezintă 3 segmente: braț,
-centuri din:
antebraț și mână
-porțiuni
libere membrele centura pelviană: leagă membrele inferioare
inferioare de trunchi
alcătuite porțiunea liberă: prezintă 3 segmente:
din: coapsă, gambă și picior

PLANURI ȘI RAPORTURI ANATOMICE ALE CORPULUI UMAN

Corpul uman:
- este tridimensional;
- are simetrie bilaterală;
- este străbătut de 3 axe şi 3 planuri.
AXELE corespund dimensiunilor spațiului şi se întretaie în unghi drept.

AXELE CORPULUI UMAN PARTICULARITĂŢI

Axul longitudinal/vertical = în lungimea corpului: superior-cranial

1.
are 2 poli: inferior-caudal

Axul sagital/anteroposterior = al grosimii anterior

2.
corpului: are 2 poli: posterior

Axul transversal/orizontal = al lățimii corpului: stâng

3.
are 2 poli: drept

PLANURILE corpului uman trec prin câte două axe.

PLANURILE CORPULUI PARTICULARITĂŢI

- este dispus vertical şi este orientat
paralel cu fruntea; trece prin axul
longitudinal şi transversal
1. FRONTAL - împarte corpul într-o parte anterioară
(ventrală) și una posterioară (dorsală)
- exemple: nasul este situat anterior, iar
coloana vertebrală, posterior
- este perpendicular pe cel frontal şi
străbate corpul dinainte înapoi, trecând
prin axul longitudinal şi sagital
2. SAGITAL - trece prin mijlocul corpului ca un plan de
simetrie
- exemple: ochii sunt așezați lateral față de
nas şi medial față de urechi
- este perpendicular pe cel frontal şi
sagital şi trece prin axul sagital si
transversal
- împarte corpul în:
3. TRANSVERSAL  partea superioară (cranială)
 partea inferioară (caudală)
- exemple: nasul e situat cranial față de
gură, iar genunchiul este situat caudal
fată de sold
 2. FUNCȚIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMULUI UMAN
2.1. FUNCȚIILE DE RELAȚIE
2.1.1. SISTEMUL NERVOS
CLASIFICAREA SISTEMULUI NERVOS
1. Din punct de a) sistem nervos - encefal - trunchi - bulb rahidian
vedere central (ax cerebral - puntea lui
topografic: cerebrospinal/ Varolio
nevrax) - mezencefal
- cerebel
- diencefal - talamus
- metatalamus
- epitalamus
- hipotalamus
- emisfere cerebrale
- măduva - localizată în canalul vertebral
spinării - se întinde de la vertebra
cervicală C₁ la vertebra lombară
L₂
- se continuă cu filum terminale
până la vertebra a 2-a
coccigiană
b) sistem nervos - nervi periferici - 12 perechi de nervi cranieni
periferic (prelungirile (senzitivi, motori, micști)
neuronale) - 31 perechi de nervi spinali
(micști).
- ganglioni - spinali
nervoși - cranieni
(aglomerări de - vegetativi
corpi neuronali)
2. Din punct de a) sistem nervos - integrează organismul în mediul său de viață
vedere somatic - al vieții
funcțional: de relație
b) sistem nervos - coordonează - sistem - intervine în
vegetativ - activitatea nervos situații
autonom organelor simpatic neobișnuite de
interne viață
- sistem - intervine în
nervos situații obișnuite
parasimpatic de viață
 2.1.1.1. SISTEMUL NERVOS SOMATIC
A. FUNCŢIA REFLEXĂ
Funcția reflexă se realizează prin substanța cenușie a sistemului nervos. La
nivelul organelor nervoase, substanța cenușie este dispusă astfel:
În măduva spinării ⇒ substanța cenușie este dispusă la interior și prezintă prelungiri
numite coarne:
- 2 coarne anterioare ce conțin neuroni somatomotori;
- 2 coarne posterioare ce conțin neuroni somatosenzitivi;
- 2 coarne laterale ce conțin neuroni vegetativi:
- visceromotori;
- viscerosenzitivi.
În trunchiul cerebral ⇒ substanța cenușie este dispusă la interior sub formă de nuclei:
- motori;
- senzitivi;
- vegetativi;
- proprii.
În cerebel ⇒ substanța cenușie formează:
- la exterior - scoarța cerebeloasă;
- la interior - nuclei de substanță cenușie.
În diencefal ⇒ sunt mase de substanță cenușie sub formă de nuclei în toate
componentele sale:
- talamus;
- metatalamus;
- epitalamus;
- hipotalamus.
În emisferele cerebrale ⇒ substanța cenușie formează:
- la exterior - scoarța cerebrală (cortexul cerebral);
- la interior - nucleii bazali (corpii striați).
Actul reflex este procesul fiziologic de răspuns la acțiunea unui stimul asupra
unei zone receptoare. Baza anatomică a actului reflex este arcul reflex.
Componentele unui arc reflex:

Cale aferentă CENTRUL DE Cale eferentă

RECEPTOR EFECTOR
(Cale senzitivă) COMANDĂ (Cale motorie)

Preia
Analizează
informațiile din
Conduce informațiile şi Conduce Execută
mediu şi le
informațiile elaborează comanda comanda
transformă în
comenzi
impuls nervos
 Receptorul
- este o structură excitabilă care răspunde la stimul prin variații de potențial
gradate, proporțional cu intensitatea stimulului;
- rolul receptorului este de a transforma energia stimulului în influx nervos.
Calea aferentă
- este senzitivă;
- face legătura dintre receptori şi centrii nervoși;
- este reprezentată de:
- dendritele şi axonii neuronilor senzitivi din ganglionii spinali;
- dendritele şi axonii neuronilor senzitivi de pe traseul unor nervi cranieni.
Centrii nervoși
- reprezintă toate structurile sistemului nervos central care analizează şi
prelucrează informațiile primite şi generează impulsuri nervoase;
- fiecare centru nervos are 2 compartimente funcționale:
- compartimentul senzitiv unde sosesc informațiile de la receptori;
- compartimentul motor care transmite comenzile către efectori.
Calea eferentă
- este motorie;
- face legătura dintre centrii nervoși şi efectori, transmițând comenzile;
- este reprezentată de:
- axonii neuronilor motori din măduva spinării;
- fibrele motorii ale nervilor cranieni.
Efectorii
- execută comanda primită de la centrii nervoși;
- sunt reprezentați de:
- mușchii striați (efectori ai sistemului nervos somatic);
- mușchii netezi (efectori ai sistemului nervos vegetativ) care răspund prin
contracție;
- glande exocrine;
- glande endocrine care răspund prin secreție.

CLASIFICAREA RECEPTORILOR
1. După exteroceptorii sunt situați spre periferia organismului şi
localizare primesc informații din mediul extern

proprioceptorii sunt localizați în mușchi, tendoane, articulații,

periost (membrană conjunctivă a oaselor)

interoceptorii sunt situați în pereții organelor interne

(visceroceptorii) (viscerelor) şi primesc informații din interiorul
organismului
2. După mecanoreceptori tactili, termici, auditivi, vestibulari
natura termoreceptori pentru diferențe de temperatură
agentului baroreceptori pentru presiune
excitant osmoreceptori pentru presiune osmotică
chemoreceptori olfactivi, gustativi
algoreceptori, nociceptori pentru durere
fotoreceptori pentru stimuli luminoși
3. După viteza activitatea crește la aplicarea stimulului şi
de adaptare fazici scade la menținerea stimulului (receptorul
olfactiv)
activitate constantă pe durata aplicării
tonici
stimulului (receptorul vizual)

B. FUNCŢIA DE CONDUCERE

FUNCŢIA DE CONDUCERE se realizează prin substanța albă, formată din căi:

- ascendente
- descendente

CLASIFICAREA CĂILOR DE CONDUCERE

CĂILE ASCENDENTE – ALE SENSIBILITĂŢII:

- sunt senzitive;
- conduc excitațiile sub formă de influx nervos de la receptori (exteroceptori,
proprioceptori și interoceptori) la centrii nervoși şi deservesc sensibilitatea
corpului.

Aceste căi sunt de 2 tipuri:

- specifice pentru fiecare tip de sensibilitate (exteroceptivă şi proprioceptivă);
conduc impulsuri cu rol în perceperea şi discriminarea stimulilor;
- nespecifice care conduc sensibilitatea interoceptivă (visceroceptivă) împreună
cu calea spinotalamică.

1. Căile sensibilității exteroceptive:

- sunt căi specifice;
- conduc impulsuri de la exteroceptorii tactili, termici și dureroși în scoarța
cerebrală, pentru formarea senzațiilor specifice;
- au pe traseul lor 3 neuroni;
- au proiecție corticală.
Clasificare:
a) Sensibilitatea tactilă grosieră, protopatică
- este condusă prin fasciculul spinotalamic anterior;
- prezintă 3 neuroni:
- primul neuron (protoneuronul) - în ganglionul spinal;
- al doilea neuron (deutoneuronul) - în cornul posterior medular;
- al treilea neuron (tritoneuronul) – în talamus.
- proiecția corticală, în neocortexul receptor, aria somestezică II;
- rol – conduc informații tactile grosiere şi de presiune ușoară.
b) Sensibilitatea tactilă fină, epicritică
- este condusă prin fasciculele spinobulbare Goll şi Burdach;
- prezintă 3 neuroni:
- primul neuron (protoneuronul) - în ganglionul spinal;
- al doilea neuron (deutoneuronul) - în nucleii Goll şi Burdach din bulb;
- al treilea neuron (tritoneuronul) - în talamus.
- proiecția corticală este în neocortexul receptor, în aria somestezică I;
- rol – conduc informații tactile fine şi vibrațiile.
c) Sensibilitatea termică si dureroasă
- este condusă prin fasciculul spinotalamic lateral;
- prezintă 3 neuroni:
- primul neuron (protoneuronul) - în ganglionul spinal;
- al doilea neuron (deutoneuronul) - în cornul posterior medular;
- al treilea neuron (tritoneuronul) - în talamus.
- proiecția corticală, în neocortexul receptor – în aria somestezică I;
- se încrucișează la nivelul măduvei spinării.
- rol – conduc informații termice și dureroase.

2. Căile sensibilității proprioceptive:

- sunt căi specifice;
- conduc informațiile de la proprioceptori;
- au proiecție corticală sau subcorticală.
a) Sensibilitatea proprioceptivă conștientă kinestetică - simțul poziției si al mișcării în
spațiu
- este condusă prin fasciculele spinobulbare Goll şi Burdach;
- prezintă 3 neuroni:
- primul neuron (protoneuronul) – în ganglionul spinal;
- al doilea neuron (deutoneuronul) - în nucleii Goll şi Burdach din bulb;
- al treilea neuron (tritoneuronul) – în talamus.
- proiecția corticală - în neocortexul receptor, în zona senzitivomotorie;
- se încrucișează la nivelul bulbului rahidian:
 - rol: conduc informațiile de la proprioceptorii din regiunea gâtului, trunchiului,
membrelor, la scoarța cerebrală.
b) Sensibilitatea proprioceptivă inconștientă - de control al mișcării -este condusă
prin:
- fasciculul spinocerebelos direct (Flechsig) care preia informații din partea
inferioară a corpului; nu se încrucișează;
- fasciculul spinocerebelos încrucișat (Gowers) care preia informații din partea
superioară a trunchiului şi membrele superioare; se încrucișează la nivelul
măduvei spinării.
- prezintă 2 neuroni:
- primul neuron (protoneuronul) - în ganglionul spinal;
- al doilea neuron (deutoneuronul) - în cornul posterior medular.
- proiecția corticală în cerebel;
- rol: conduc informațiile de la proprioceptorii din regiunea gâtului, trunchiului și
membrelor în cerebel.

3. Căile sensibilității interoceptive (visceroceptive):

- sunt specifice şi nespecifice:
- căile specifice sunt reprezentate de fasciculele spinotalamice;
- căile nespecifice sunt reprezentate de substanța reticulată care se
distribuie de la măduva sacrată până la talamus.
- rol – conduc informații de la viscere.

CĂILE DESCENDENTE - ALE MOTILITĂŢII:

Caracteristici:
- sunt motorii;
- deservesc motilitatea corpului;
- conduc impulsuri nervoase de la centrii nervoși ai encefalului spre măduvă;
- sunt de 2 tipuri:
- voluntare;
- involuntare.
CĂILE DESCENDENTE - ALE MOTILITĂȚII CARACTERISTICI
1. Căile a) căile piramidale  străbat descendent toate etajele trunchiului
motilității corticospinale (directe şi cerebral;
voluntare - încrucișate)  sunt formate din 2 neuroni:
piramidale • un neuron cortical, central, de comandă;
conduse prin: • un neuron inferior, periferic sau de
execuție.
 conduc comenzi pentru mișcările voluntare,
precise, coordonate ale musculaturii somatice din
regiunea trunchiului, membrelor și o parte din

b) căile corticonucleare
2. Căile a) căile extrapiramidale
motilității cu origine corticală
involuntare -
extrapiramidale:
b) căile extrapiramidale
cu origine subcorticală
Rol - conduc comenzi
către mușchii scheletici şi
determină contracții
musculare automate -
intervin în realizarea unor
activități umane
complexe, cum ar fi:
mersul, scrisul, condusul
mașinii, înotul, cântatul la
instrumente.
2.1.1.2. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV
Sistemul nervos vegetativ coordonează activitatea inconștientă a organelor interne;
Componență:
- sistemul nervos vegetativ simpatic
- sistemul nervos vegetativ parasimpatic
Receptori vegetativi
- sunt localizați la nivelul organelor interne.
Calea aferentă
regiunea gâtului de la nivelul centrilor motori ai
cortexului cerebral.
 se opresc in trunchiul cerebral;
 se încrucișează la nivele diferite ale trunchiului
cerebral;
 sunt formate din 2 neuroni:
• primul neuron (protoneuronul) - în ariile
neocortexului motor;
• al doilea neuron (deutoneuronul) - în
nucleii motori de origine ai fibrelor motorii
ale nervilor cranieni.
 conduc comenzi pentru mișcările voluntare,
precise, coordonate, ale musculaturii somatice din
regiunea capului şi o parte din regiunea gâtului.
 au pe traseu 3 neuroni:
• primul neuron (protoneuronul) - în
neocortexul motor;
• al doilea neuron - în ganglionii bazali
(corpii striați);
• al treilea neuron - în cornul anterior al
măduvei spinării.
 au pe traseu 2 neuroni:
• primul neuron (protoneuronul) - în centrii
subcorticali;
• al doilea neuron (deutoneuronul) - în
coarnele anterioare ale măduvei spinării.
 sunt reprezentate de fasciculele:
Tectospinale: origine în coliculii cvadrigemeni din
mezencefal;
Rubrospinale: origine în nucleii roșii din mezencefal;
Nigrospinale: origine în substanța neagră din
mezencefal;
Vestibulospinale: origine în nucleii vestibulari din
bulb;
Olivospinale: origine în olivele bulbare din bulb;
Reticulospinale: origine în substanța reticulată a
trunchiului cerebral.
 - este formată din neuronii senzitivi din rădăcina posterioară a nervilor spinali și
omologii acestora de pe traseul nervilor cranieni
Centrii nervoși
- pentru simpatic – în coarnele laterale ale măduvei spinării din regiunea toracică
și lombară (T2-L2)
- pentru parasimpatic – în trunchiul cerebral și coarnele laterale ale măduvei
spinării din regiunea sacrală
Calea eferentă
- pentru simpatic – sinapsa dintre neuronul preganglionar și neuronul
postganglionar se realizează în cele 22 de perechi de ganglioni paravertebrali
- pentru parasimpatic – sinapsa dintre neuronul preganglionar și cel
postganglionar se realizează în ganglionii previscerali sau intramurali;
Majoritatea organelor au o inervație dublă și antagonică (opusă), altele au o
inervație dublă cu același tip de efect, dar diferit cantitativ, cât și calitativ (glandele
sudoripare), iar unele organe au o inervație simplă, respectiv simpatică (ficatul) sau
parasimpatică (glandele intestinale).

EFECTUL STIMULĂRII EFECTUL STIMULĂRII

ORGANUL EFECTOR
SIMPATICE PARASIMPATICE
iris dilatare constricție
mușchi ciliar relaxare (ajută la vederea la contracție (ajută la vederea de
distanță) aproape)
glandele lacrimale scade secreția crește secreția
glandele sudoripare crește secreția crește secreția în palme
glande salivare scade secreția (salivă crește secreția (salivă apoasă)
vâscoasă)
glande gastrice scade secreția crește secreția
glande intestinale nu are efect crește secreția
glande medulosuprarenale crește secreția hormonală nu are efect
glande mucoase scade secreția crește secreția
frecvența cardiacă crește scade
conducerea inimii crește scade
contracția inimii crește forța de contracție nu are efect
vase sangvine majoritatea se contractă unele se dilată
arbore bronșic dilatație constricție
ficat crește glicogenoliza nu are efect
pancreas scade excreția exocrină crește excreția exocrină
splină crește contracția nu are efect
tract urinar reduce debitul urinar și contractă mușchiul detrusor
secreția de renină vezical
 NOȚIUNI ELEMENTARE DE IGIENĂ ȘI DE PATOLOGIE

BOLI CAUZE MANIFESTĂRI PREVENIRE

COMA - stare apare ca urmare a pierderea cunoștinței, - evitarea surmenajului,
patologică de unor boli grave: pierderea a activității nervoase
inhibiție profundă a meningită, encefalită, sensibilității motrice excesive:
activității nervoase hemoragii cerebrale, voluntare cu - adoptarea unui stil de
tumori, intoxicații păstrarea funcțiilor viață sănătos;
medicamentoase respiratorii şi - evitarea consumului
circulatorii excesiv de alcool,
MENINGITA - infecțioase, toxice, febră, dureri de cap, cafea,
inflamarea alergice vărsături, fotofobie, - tutun, droguri;
meningelor contracția mușchilor - evitarea frigului sau
cerebrospinale cefei, modificări în căldurii excesive;
lichidul cefalorahidian - alimentație rațională,
bogată în fructe
legume şi săracă în
HEMORAGII hipertensiune cefalee severă,
grăsimi de origine
CEREBRALE – arterială, afecțiuni vărsături, paloare,
animală;
revărsarea cardiace şi vasculare, agitație, hipotensiune,
- practicarea unui sport.
sângelui din vasele fumatul, consumul puls accelerat
cerebrale excesiv de alcool

2.1.2. ANALIZATORII
Analizatorii - sunt sisteme morfofuncționale complexe şi unitare care au rolul
de a recepționa, conduce și transforma in senzații specifice excitațiile primite din
mediul extern sau intern.
Din punct de vedere anatomic, analizatorii sunt alcătuiți din 3 segmente:
1. Segmentul periferic (receptorul):
- reprezentat de structuri specializate ale organelor de simț;
- este stimulat de variația unei anumite forme de energie;
- determină formarea potențialului de receptor care se poate transforma în potențial
de acțiune.
2. Segmentul intermediar (de conducere):
- este alcătuit din căile nervoase ascendente prin care potențialele de acțiune ajung
la centrii nervoși superiori;
- conduce de la receptori mesaje sub formă de impulsuri nervoase.
3. Segmentul central:
- este reprezentat de o anumită arie din scoarța cerebrală la care ajunge impulsul
nervos
- transformă în senzații specifice informațiile primite
 2.1.2.1. ANALIZATORUL VIZUAL
Rolul analizatorului vizual:
- diferențierea luminozității, formei și culorii obiectelor;
- orientarea în spațiu;
- menținerea echilibrului;
- menținerea tonusului cortical (atenția);
- furnizează peste 90% din informațiile mediului înconjurător.
Globul ocular este alcătuit din:
- 3 tunici;
- sistemul optic;
- sistemul fotoreceptor.
Tunicile globului ocular

1. Tunica externă - prezintă:

- sclerotica
- porțiunea posterioară
- opacă, alb-sidefie
- rol protector
- corneea
- porțiunea anterioară
- transparentă, avasculară
2. Tunica medie- are 3 porțiuni:
- coroida
- membrana pigmentară, vasculară
- rol în nutriția globului ocular
- corpul ciliar format din:
- mușchiul ciliar - alcătuit din fibre musculare netede dispuse radiar şi
circular
- procesele ciliare - ghemuri vasculare care secretă umoarea apoasă şi
umoarea sticloasă
- irisul
- alcătuit din fibre musculare netede circulare şi radiare
- prezintă un orificiu central, pupila, cu diametrul variabil în funcție de
intensitatea luminii
3. Tunica internă - retina, conține celule fotoreceptoare
- alcătuită din:
- celule fotoreceptoare: celule cu conuri şi bastonașe
- neuroni bipolari
- neuroni multipolari
- celule de susținere
- celule pigmentare
 - are 2 zone importante:
- pata galbenă (macula lutea)
- unde predomină celule cu conuri
- are în centru o depresiune, fovea centralis
- în care se găsesc numai conuri
- reprezintă zona cu acuitatea vizuală maximă
- pata oarbă
- nu conține celule fotoreceptoare
- este locul pe unde iese nervul optic din retină
Sistemul optic este format din mediile transparente ale globului ocular:
a. corneea
b. umoarea apoasă
- lichid transparent, secretat de procesele ciliare
- are compoziție asemănătoare lichidului cefalorahidian
- se află în camera anterioară (între cornee şi iris) şi în camera posterioară
(între iris şi cristalin)
c. cristalinul
- este o lentilă biconvexă
- se află într-o capsulă elastică, numită cristaloidă
- la extremități se leagă de mușchiul ciliar prin ligamentul suspensor
focalizează razele luminoase pătrunse prin pupilă
d. corpul vitros (umoarea vitroasă)
- se găsește între cristalin şi retină
- este transparent, cu consistență de gel

Sistemul fotoreceptor - reprezentat de retină.

SEGMENTELE ANALIZATORULUI VIZUAL

1. Segmentul periferic (receptorul)

- reprezentat de celulele fotoreceptoare:
a) celulele cu conuri
- sunt în număr de 6-7 milioane
- conțin pigmentul numit iodopsină
- au prag de excitabilitate ridicat
- sunt receptori pentru vederea diurnă şi perceperea culorilor
b) celulele cu bastonașe
- sunt aproximativ 125-130 milioane
- conțin pigmentul fotosensibil numit rodopsină (purpurul retinian)
- au prag de excitabilitate scăzut
- sunt receptori pentru vederea nocturnă şi crepusculară
 2. Segmentul intermediar (de conducere)
- este format din 3 neuroni:
- primul neuron (protoneuronul) - este un neuron bipolar din retină
- al doilea neuron (deutoneuronul) - este un neuron multipolar din
retină. Axonii neuronilor multipolari formează nervul optic. La
nivelul chiasmei optice se încrucișează axonii care provin din
jumătățile nazale ale celor două retine. Din chiasma optică pornesc
2 fascicule, denumite tracturi optice, fiecare tract optic conduce
informația din jumătatea temporală a retinei de aceeași parte şi din
jumătatea nazală a retinei din partea opusă
- al treilea neuron (tritoneuronul) - în corpul geniculat lateral –
metatalamus
3. Segmentul central - localizat în aria vizuală primară, lobul occipital, pe marginile
scizurii calcarine.

FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VIZUAL

Procesele prin care se realizează vederea sunt:

- recepția vizuală
- transmiterea mesajelor vizuale
- formarea senzațiilor vizuale
Recepția vizuală se realizează la nivelul celulelor fotoreceptoare din retină şi se
bazează pe mecanisme optice şi pe fenomene fotochimice.
Ochiul emetrop (normal)
- razele de lumină paralele emise de un obiect situat la infinit focalizează pe
- retină
- pe retină se formează imagini clare, reale, mai mici şi răsturnate ale obiectelor
Ochiul miop
- este mai alungit anteroposterior decât ochiul normal - miopie axială
- fasciculul de raze paralele focalizează în fața retinei
- imaginea formată este neclară
- se corectează cu lentile divergente (biconcave)
Ochiul hipermetrop
- este mai turtit decât ochiul normal - hipermetropie axială
- fasciculul de raze focalizează în spatele retinei
- imaginea formată este neclară
- se corectează cu lentile convergente (biconvexe)

Reflexul pupilar fotomotor

 - irisul reglează reflex (prin variația diametrului pupilar) cantitatea de lumină
proiectată pe retină
- la lumină puternică:
- se contractă fibrele musculare circulare ale irisului (inervate de fibre
nervoase parasimpatice)
- pupila se micșorează = pupiloconstricţie (mioză)
- la lumină slabă:
- se contractă fibrele musculare radiare (inervate de fibre nervoase
simpatice)
- pupila se mărește = pupilodilatație (midriază)
Acomodarea
- reprezintă variația puterii de refracție a cristalinului în raport cu distanța la care
privim un obiect;
- este un proces automat de adaptare a ochiului pentru vederea clară a obiectelor
situate intre punctul proxim și punctul remotum;
- se datorează:
- elasticității cristalinului;
- aparatului suspensor al acestuia;
- mușchiului ciliar - organul activ al acomodării.
Punctul proxim
- punctul cel mai apropiat de ochi la care vederea clară a obiectului se face cu
efort maxim de acomodare
- la tineri se află la 25 cm
Punctul remotum
- punctul cel mai apropiat de ochi la care vederea clară a obiectului se face fără
acomodare
- la tineri se află la 6 m
Modificări apărute în procesul de acomodare:
- rotirea internă a globilor oculari datorită contracției mușchilor extrinseci;
- micșorarea pupilei;
- contracția fibrelor circulare ale mușchiului ciliar (inervate de fibre nervoase
parasimpatice);
- ligamentele cristalinului se relaxează;
- curbura cristalinului crește.
Adaptarea celulelor fotoreceptoare:
- se realizează prin descompunerea pigmenților fotosensibili sub acțiunea lumini
și refacerea pigmenților la întuneric;
- depinde de cantitatea de pigment fotosensibil din celulele fotoreceptoare şi
durata expunerii lor la lumină sau la întuneric:
 - adaptarea la întuneric durează 20-30 min;
- adaptarea la lumină durează 5 min.
Mecanismul vederii cromatice - Teoria tricromatică Young-Helmholtz - consideră:
• retina conține 3 tipuri de celule cu conuri ce prezintă pigmenți pentru culorile
roșu, verde, albastru;
• stimularea unei singure categorii de conuri determină senzația culori absorbite
• stimularea concomitentă și inegală a celor 3 categorii de conuri oferă diferitele
senzații cromatice;
• stimularea concomitentă și egală a celor 3 categorii de conuri oferă senzația de
lumină albă, iar în lipsa stimulării luminoase se produce senzația de negru.

BOLI CAUZE MANIFESTĂRI PREVENIRE

CATARACTA - - lovituri; - pierderea vederii; - respectarea
opacifierea totală sau - diabet; - modificarea culorii regulilor de
parțială a cristalinului - intoxicați; pupilei. igienă a
- vârsta înaintată; vederi;
- cauze congenitale; - evitarea
- neutilizarea privitului
echipamentului adecvat îndelungat la
de către muncitorii care televizor;
lucrează la temperaturi - folosirea
ridicate, radiați ochelarilor de
infraroșii (turnătorii, soare şi a
fabrici de sticlă) ochelarilor de
protecție la
CONJUNCTIVITA - infecție virală - inflamarea și locul de
= inflamație a înroșirea muncă;
conjunctivei globului conjunctivei - evitarea
ocular globului ocular; frigului,
- boală contagioasă ce - senzație de arsură vântului.
se transmite prin la nivelul ochilor şi
secreți ajunse pe lăcrimare;
mâini, prosop, față de - scurgere purulentă.
pernă
- netratată duce la
orbire
GLAUCOMUL (apa - creșterea tensiunii - scăderea vederi
neagră) intraoculare; pană la pierderea ei;
- produce atrofierea - atrofierea nervului - dureri de cap
nervului optic și optic; violente;
îngustarea câmpului - vârsta înaintată; - roșeață în ochi.
vizual - ereditate;
- boli vasculare;
- miopie.
 2.1.2.2. ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
ALCĂTUIREA URECHII
Componentele urechii Caracteristici
1. Urechea externă formată din
- pavilionul urechi
- conductul auditiv extern
2. Urechea medie - situată în stânca osului temporal
(camera timpanică) - prezintă la
- exterior – timpanul
- interior – fereastra ovală și fereastra rotundă
- comunică cu nasofaringele prin trompa lui Eustachio
- conține aer la valoarea presiunii atmosferice
- între timpan şi membrana ferestrei ovale se află lanțul de 3 oscioare:
- ciocanul
- nicovala
- scărița
3. Urechea internă - este formată din labirintul osos în care se află labirintul membranos
- labirintul osos conține perilimfă și este alcătuit din:
- 3 canale semicirculare osoase
- vestibulul osos
- melcul osos (cohlee osoasă)
- labirintul membranos conține endolimfă şi este alcătuit din:
- 3 canale semicirculare membranoase
- vestibul membranos format din
- utriculă
- saculă
- melcul membranos (cohlee membranoasă)
• receptorii vestibulari: se găsesc în canalele semicirculare, utriculă și
saculă
• receptorii auditivi: se găsesc în melcul membranos, fiind reprezentați de
organul lui Corti

SEGMENTELE ANALIZATORULUI AUDITIV

1. Segmentul periferic (receptorul): organul Corti - se află în melcul

membranos (cohlee, canal cohlear).
Cohleea (melcul membranos):
- se află în melcul osos (cohleea osoasă), un canal osos răsucit de două ori şi
jumătate în jurul unui ax central, numit columelă;
- conține două rampe: vestibulară și timpanică, între care se află canalul cohlear
(organul lui Corti), separat de:
- rampa vestibulară, prin membrana Reissner;
- rampa timpanică, prin membrana bazilară.
- cele două rampe conțin perilimfă și comunică printr-un orificiu numit helicotremă.
 Organul Corti:
- este situat pe membrana bazilară;
- conține un lichid numit endolimfă;
- este format din:
- celule de susținere - delimitează tunelul lui Corti;
- celule senzoriale auditive: prezintă la polul apical cili care străbat
membrana reticulară, iar vârful lor se inclavează în membrana tectoria.
2. Segmentul intermediar (de conducere) - este format din 4 neuroni:
- primul neuron (protoneuronul) -este localizat în ganglionul spiral Corti din
columelă
- dendritele sunt conectate cu celulele senzoriale
- axonii formează ramura acustică (cohleară) a nervului acustico-vestibular
- al doilea neuron (deutoneuronul) - situat în nucleii cohleari din punte;
- al treilea neuron - se află în coliculul inferior din mezencefal;
- al patrulea neuron - se află în corpul geniculat medial din metatalamus.
3. Segmentul central - se află în girul temporal superior

FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC

Stimulul pentru receptorii auditivi este reprezentat de: undele sonore care
prezintă următoarele însușiri:
1. amplitudinea = intensitate (urechea umană percepe sunete cu intensitate între 0
şi 120 dB)
2. frecvența = înălțime (urechea umană percepe sunetele cu o frecvență între 16 și
20 000 MHz)
3. timbrul = vibrații armonice superioare însoțitoare
4. viteza = 331-340 m/s - sunetele percepute de om

FUNCȚIA AUDITIVĂ

Undele sonore Pavilion Conduct auditiv Timpan

Organul receptor Corti Endolimfa Perilimfa Fereastra ovală

Creier Senzația de auz

Mecanismul auzului:
- Pavilionul captează undele sonore, conductul auditiv extern le transmite la
membrana timpanică ce vibrează, vibrațiile fiind transmise prin sistemul de
oscioare la fereastra ovală, de unde sunt preluate de perilimfa din rampa
vestibulară și timpanică.
- Oscilațiile perilimfei determină și oscilațiile endolimfei, deoarece membrana
vestibulară este extrem de subțire. Oscilațiile perilimfei determină deformarea
membranei bazilare pe care se află organul Corti.
- Cilii celulelor auditive se îndoaie față de membrana tectoria și se declanșează un
potențial de acțiune transmis sub formă de impuls nervos, prin calea auditivă, la
segmentul central, unde se transformă în senzație de auz.
- La baza melcului se percep sunetele înalte, iar la vârful acestuia cele joase.

SEGMENTELE ANALIZATORULUI VESTIBULAR

1. Segmentul periferic (receptor) este reprezentat de:

- crestele ampulare;
- aparatul otolitic (macula).
Crestele ampulare:
- se află în ampulele canalelor semicirculare membranoase;
- conțin celule de susținere și senzoriale cu cili inclavați într-o masă gelatinoasă
(cupula);
- mențin echilibrul in condițiile acceleraților circulare ale capului şi corpului (mișcări
în jurul axei orizontale, verticale, laterale).
Macula:
- se află în utriculă şi saculă;
- conține celule de susținere și celule senzoriale cu cili care se află în contact cu o
masă gelatinoasă, ce conține otolite (cristale microscopice de carbonat de Ca și Mg);
- permite menținerea echilibrului în condiții statice şi dinamice.
Stimulul pentru receptorii vestibulari este reprezentat de:
1. mișcările capului, de fapt de accelerarea, sau de încetinirea acestor mișcări
care fac ca otolitele să se deplaseze și să excite astfel celulele cu cili
stimulează receptorii situați în utriculă și saculă;
2. mișcările de rotație ale capului și corpului și de balansările puternice
stimulează receptorii de la baza canalelor semicirculare.

2. Segmentul intermediar (de conducere) este alcătuit din 3 neuroni:

- primul neuron (protoneuronul):
- se află în ganglionul vestibular Scarpa;
- dendritele sunt conectate cu celulele senzoriale;
- axonii formează ramura vestibulară a nervului acustico-vestibular;
 - al doilea neuron (deutoneuronul) se află în nucleii vestibulari din bulbul rahidian;
- al treilea neuron se află in talamus
3. Segmentul central - se află în girusul temporal superior.

FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR

Când capul stă nemișcat, otolitele apasă asupra receptorilor din maculă care
trimit impulsuri nervoase spre segmentul central, informându-l asupra poziției
corpului.
Când capul și corpul suferă accelerări liniare (înainte, înapoi sau lateral), otolitele
sunt împinse în sens opus mișcării. Se declanșează impulsuri nervoase care ajung la
segmentul central și reacții motorii pentru corectarea poziției corpului și a capului,
mișcările de rotație antrenează rotația simultană a canalelor semicirculare aflate în
planul rotației respective.
La nivelul receptorilor iau naștere potențiale de acțiune care sunt transmise prin
nervul și calea vestibulară (segment intermediar) până la segmentul central.
Canalele semicirculare orizontale și laterale informează asupra mișcărilor în
jurul axului vertical (răsuciri, întoarceri).
Canalele semicirculare verticale informează asupra mișcărilor în jurul axelor
orizontale (căderi, sărituri).
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
OTITA - micotice; Otita externă, eczemă acută sau Respectarea
- otita externă = - bacteriene; cronică. regulilor de igienă a
infecția urechi - virale. Otita medie: urechii.
externe; - durere;
otita medie = - scăderea auzului;
infecția urechii - febră, frisoane;
medii. - stare general proastă;
- perforarea timpanului;
- complicații: meningite, encefalite

2.1.2.3. ANALIZATORUL CUTANAT

Analizatorul cutanat conține receptorii tactili, termici, dureroși, de presiune şi vibrații.
ALCĂTUIREA PIELII
Componente /Straturi Caracteristici
- stratul superficial al pieli conține țesut epitelial pluristratificat,
Epiderma
keratinizat, așezat pe membrana bazală
- conține țesut conjunctiv dens
Derma
- prezintă papile dermice
- conține țesut conjunctiv lax, cu celule adipoase
Hipodermul
- este rezerva de grăsime subcutanată a organismului
 SEGMENTELE ANALIZATORULUI CUTANAT
1. Segmentul periferic (receptorul) - este reprezentat de:
a) receptorii tactili:
- corpusculii Meissner, corpusculii Merkel - sunt situați în derm;
- corpusculii Golgi, corpusculii Ruffini, corpusculii Vater-Pacini situați în
hipoderm.
b) receptorii termici:
- corpusculii Krause - în derm;
- corpusculii Ruffini - în hipoderm.
c) receptorii dureroși:
- terminații nervoase libere - în epiderm, derm.
2. Segmentul de conducere - este reprezentat de căile sensibilității exteroceptive:
- conduc informațiile de la exteroceptorii tactili, termici, dureroși în scoarța
cerebrală pentru formarea senzațiilor specifice;
- au pe parcurs 3 neuroni;
- conduc impulsuri prin fasciculele:
a. spinotalamice:
- laterale - pentru sensibilitatea termică și dureroasă;
- anterior - pentru sensibilitatea tactilă grosieră și protopatică.
- conțin 3 neuroni:
 primul neuron - neuronul somatosenzitiv din ganglionul spinal;
 al doilea neuron - în cornul posterior al măduvei spinării;
 al treilea neuron - în talamus;
- se încrucișează la nivelul măduvei spinării.
b. spinobulbare:
- pentru sensibilitatea tactilă fină;
- conțin 3 neuroni:
 primul neuron - neuronul somatosenzitiv din ganglionul spinal;
 al doilea neuron - în nucleii Goll și Burdach din bulbul rahidian;
 al treilea neuron - în talamus;
- se încrucișează la nivelul bulbului rahidian.
3. Segmentul central se află în girusul post central din lobul parietal ariile
somestezice.

FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI CUTANAT

Sensibilitatea tactilă fină (epicritică):
- este determinată de deformări ușoare ale tegumentului;
- zone cu sensibilitate mare sunt pulpa degetelor şi buzele.
Sensibilitate tactilă grosieră (protopatică):
- este determinată de apăsare;
 - receptorii sunt situați în profunzimea tegumentului.
Sensibilitatea termică:
- este neuniformă pe suprafața tegumentului;
- receptorii pentru rece sunt mai numeroși decât cei pentru cald;
- intensitatea senzației depinde de mărimea suprafeței excitate și de diferența de
temperatură dintre tegument și excitant
Sensibilitatea dureroasă:
- este determinată de excitanți care produc leziuni celulare;
- zone cu sensibilitate mare: degete, buze, vârful limbii;
- durerea tegumentară se manifestă cu o mare capacitate de discriminare;
- algoreceptorii sunt mai mari în viscere;
- durerea viscerală nu se poate localiza precis.
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
HERPESUL - virale - erupție de mici - baie generală regulată;
- boală a bășicuțe plie cu - spălarea pe mâini cu apă şi săpun
pielii şi a lichid; înainte de masă şi după folosirea
mucoaselor - eroziuni; toaletei;
- senzație de arsură și - folosirea prosopului individual;
mâncărime. - evitarea contactului direct cu
persoanele bolnave.

2.1.3. GLANDELE ENDOCRINE

HIPOFIZA - GLANDA PITUITARĂ
Localizare: la baza creierului, în șaua turcească a osului sfenoid.
Structură:
- are 3 lobi: anterior, intermediar şi posterior;
- este legată de baza hipotalamusului prin tija pituitară;
- tija pituitară este alcătuită din:
- sistemul port-hipofizar, alcătuit din vase de sânge dispuse între hipotalamus și
lobul anterior al hipofizei; are rol în transportul hormonilor de la hipotalamus la
adenohipofiză;
- tractul hipotalamo-hipofizar, alcătuit din fibre nervoase dispuse între
hipotalamus şi lobul posterior al hipofizei; are rol în transportul hormonilor de
la hipotalamus la lobul posterior al hipofizei.
LOBUL ANTERIOR (ADENOHIPOFIZA) produce:
- hormoni glandulotropi - care controlează activitatea altor glande endocrine:
tirotropina, corticotropina, hormonul luteinizant şi hormonul foliculostimulant;
- hormoni nonglandulotropi: hormonul somatotrop, prolactina.
Hormonii glandulotropi:
1. tirotropina (TSH):
 - controlează creșterea și dezvoltarea glandei tiroide;
- stimulează secreția de hormoni ai glandei tiroide.
2. corticotropina (ACTH):
- controlează creșterea și dezvoltarea glandelor corticosuprarenale;
- stimulează secreția glandelor corticosuprarenale.
3. hormonul luteinizant (LH) - determină:
- la femei, ovulația și apariția corpului galben;
- la bărbați, stimulează secreția de hormoni masculini (androgeni, testosteron).
4. hormonul foliculostimulant (FSH) - determină:
- la femei, creșterea și maturarea foliculilor ovarieni și secreția de estrogeni
(hormoni sexuali feminini);
- la bărbați, stimulează spermatogeneza (producerea spermatozoizilor), la nivelul
tubilor seminiferi ai testiculelor.
Hormonii nonglandulotropi:
1. hormonul somatotrop (STH):
- are rol în creșterea și dezvoltarea organismului, prin stimularea creșterii oaselor
lungi, dezvoltarea masei musculare, a organelor interne (viscere), cu excepția
creierului;
- stimulează sinteza de proteine;
- are efect hiperglicemiant;
- determină mobilizarea acizilor grași din depozitele lipidice.
Hiposecreția de STH: la copii, determină: nanismul hipofizar sau piticismul,
caracterizat prin talie redusă, dezvoltare somatică redusă, dar armonioasă, și
dezvoltare psihică normală.
Hipersecreția de STH
 la copii, determină gigantismul, caracterizat prin creștere exagerată in înălțime
(peste 2 m).
 la adulți, determină acromegalia, caracterizată prin creștere exagerată a mâinilor, a
oaselor feței, a mandibulei, limbii și buzelor, a unor viscere (organe interne).
2. prolactina stimulează:
- secreția lactată;
- dezvoltarea glandelor mamare.

LOBUL INTERMEDIAR (MIJLOCIU) secretă hormonul melanocitostimulator (MSH) -

stimulează sinteza de melanină, în melanocite, cu rol de pigmentare a pielii.

LOBUL POSTERIOR (NEUROHIPOFIZA)

- conține un depozit de hormoni produși de nuclei hipotalamici anteriori;
- hormonii produși se numesc neurohormoni; ei sunt:
1. Hormonul antidiuretic (ADH), vasopresina:
- determină reabsorbția apei la nivel renal;
 - are efect antidiuretic, prin micșorarea cantități de urină eliminată;
- crește tensiunea arterială când se află în cantități mari (vasopresină).
Hiposecreția de ADH, determină diabetul insipid, caracterizat prin:
- poliurie (eliminarea unei cantități mari de urină);
- polidipsie (consumarea unei cantități mari de apă);
- hipotensiune (scăderea tensiunii arteriale).
2. Ocitocina stimulează:
- contracția uterului la gravide in perioada travaliului, ducând la expulzia fătului,
- ejecția laptelui din glandele mamare.

TIROIDA
Localizare: este situată în partea anterioară a gâtului, într-o lojă fibroasă
Structură: are 2 lobi uniți printr-o porțiune mediană numită istm
Tiroida secretă: tiroxina şi triiodotironina.
Acțiunile hormonilor tiroidieni:
- au efect calorigen, manifestat prin creșterea metabolismului bazal;
- au rol în creșterea și dezvoltarea organismului, în special a sistemului nervos;
- determină descompunerea proteinelor și creșterea eliminărilor de azot;
- determină hiperglicemie;
- stimulează lipoliza (descompunerea lipidelor);
- produc iritabilitate şi neliniște;
- stimulează activitatea gonadelor.
Hiposecreția tiroidiană determină:
- la copil, nanismul tiroidian, caracterizat prin:
- înălțime redusă, dezvoltare fizică și psihică redusă (cretinism),
- defecte ale dinților, deformări osoase
- la adult, mixedemul, caracterizat prin:
- creștere in greutate, senzație permanentă de frig, edem mucos, piele uscată
şi îngroșată, căderea părului, scăderea capacității de concentrare şi învățare
Hipersecreția tiroidiană determină la adult boala Basedow-Graves (gușa exoftalmică),
caracterizată prin:
- slăbire accentuată, iritabilitate, neliniște, hipertensiune, hiperfagie (creșterea
poftei de mâncare), gușă, ochi exoftalmici (ieșiți din orbite).
Lipsa iodului din alimentație produce gușa endemică, care se caracterizează prin:
- hiposecreție tiroidiană, însoțită de mărirea glandei.
Un rol important în alimentație îl are sarea iodată, deoarece este o sursă de iod
care este necesar formării hormonilor tiroidieni.
 PANCREASUL ENDOCRIN
Localizare: pancreasul (glandă cu secreție mixtă) se găsește în cavitatea abdominală
în spatele stomacului.
Structură: pancreasul endocrin este alcătuit din celulele insulelor Langerhans, formate
din:
- celule alfa care produc glucagon;
- celule beta care produc insulină.
Acțiunile hormonilor pancreatici:
Insulina: este principalul hormon hipoglicemiant al organismului, deoarece:
- stimulează pătrunderea glucozei în țesutul muscular si țesutul adipos;
- intensifică consumul de glucoză la nivel celular;
- stimulează glicogenogeneza hepatică (formarea de glicogen din glucoză);
- determină lipogeneza (formarea de lipide) din glucoză;
- la nivelul metabolismului proteic, stimulează sinteza proteinelor.
Hiposecreția de insulină determină diabetul zaharat, caracterizat prin:
- hiperglicemie (creșterea glicemiei peste valorile normale);
- poliurie (eliminarea unei cantități mari de urină);
- polidipsie (consumarea unui volum mare de lichide);
- glucozurie (prezența glucozei în urină);
- polifagie (consumarea unei cantități mari de alimente);
- scăderea în greutate;
- stare de apatie.
Hipersecreția de insulină determină hipoglicemie, scăderea forței musculare şi
chiar pierderea cunoștinței și apariția stării de comă.
Glucagonul: este principalul hormon hiperglicemiant, deoarece:
- stimulează glicogenoliza (descompunerea glicogenului în glucoză), numai la
nivel hepatic, nu şi muscular;
- stimulează gluconeogeneza (formarea de glucide din aminoacizi).

GLANDELE SUPRARENALE
Localizare: sunt situate la polul superior al rinichiului.
Structură: sunt alcătuite din 2 formațiuni:
- corticosuprarenala (CSR);
- medulosuprarenala (MSR).
Corticosuprarenala este dispusă la periferia glandei și produce următoarele grupe de
hormoni:
- glucocorticoizi;
- mineralocorticoizi;
- sexosteroizi.
 A. Hormonii glucocorticoizi sunt reprezentați de cortizol; ei determină următoarele
acțiuni:
- stimulează gluconeogeneza (sinteza de glucoză din aminoacizi) şi hiperglicemia;
- la nivelul metabolismului proteic determină creșterea excreției de azot;
- la nivelul metabolismului lipidic produce activarea lipolizei (descompunerea
lipidelor).
Glucorticoizii sunt utilizați pentru tratarea unor afecțiuni, ei având rol
antiinflamator.
B. Hormonii mineralocorticoizi sunt reprezentați de aldosteron care determină la
nivelul tubilor colectori și distali ai nefronului:
- creșterea reabsorbției apei şi a sodiului;
- creșterea eliminărilor de potasiu şi hidrogen
Astfel, aldosteronul determină diminuarea cantității de urină și creșterea acidității
acesteia.
C. Hormonii sexosteroizi au acțiune asemănătoare cu cei produși de gonade.
Contribuie la apariția si menținerea caracterelor sexuale secundare care diferențiază
cele două sexe la pubertate.

Medulosuprarenala reprezintă partea mijlocie a glandei:

- secretă hormonii: adrenalina şi noradrenalina.
Hormonii medulosuprarenalei au următoarele efecte:
- la nivelul sistemului cardiovascular, produc:
• tahicardie (accelerarea bătăilor inimi), vasoconstricție și hipertensiune.
- la nivelul sistemului digestiv, produc:
• relaxarea musculaturii netede;
• contracția sfincterelor;
• inhibarea secrețiilor digestive.
- la nivel metabolic, produc:
• glicogenoliză şi hiperglicemie.
Adrenalina acționează în special pe metabolismul energetic, iar noradrenalina
are acțiuni vasculare mai intense. Acești hormoni se mai numesc catecolamine și au
efecte similare cu cele ale stimulării sistemului nervos simpatic.

GONADELE
Gonadele sunt glande mixte și sunt reprezentate de testicule şi ovare.
TESTICULELE - funcția endocrină
Localizare: organe pereche, situate în regiunea inghinală.
Structură - conțin:
- tubi seminiferi care produc spermatozoizi;
- celule interstițiale Leydig ce produc hormonul sexual masculin numit testosteron.
 Efectele testosteronului:
- stimulează creșterea și dezvoltarea organelor genitale masculine;
- asigură dezvoltarea și menținerea caracterelor sexuale secundare (dezvoltarea
scheletului și a masei musculare, pilozitatea, îngroșarea vocii, distribuția grăsimii
de rezervă);
- determină dezvoltarea masei musculare (anabolizant proteic).
OVARELE- funcția endocrină
Localizare: organe pereche, situate în regiunea pelviană.
Structură - ovarul conține:
- o zonă corticală, unde sunt prezenți foliculii ovarieni care produc hormonii
sexuali feminini;
- o zonă medulară formată din țesut conjunctiv lax, vase de sânge și nervi.
Hormonii secretați de ovarul endocrin sunt: estrogenii şi progesteronul.
Hormonii estrogeni sunt sintetizați de:
- celulele foliculului ovarian, în timpul maturării;
- corpul galben;
- placentă, în timpul sarcinii.
Efectele estrogenilor:
- stimulează proliferarea mucoasei şi musculaturii uterine;
- stimulează dezvoltarea glandelor mamare;
- stimulează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare la femei.
Progesteronul este sintetizat de:
- corpul galben;
- placentă, în timpul sarcinii;
- glandele corticosuprarenale
Efectele progesteronului:
- acționează asupra mucoasei uterine, determinând modificări secretorii care
pregătesc pentru nidație (fixarea celulei-ou).

2.1.4. SISTEMUL OSOS

Mișcarea se realizează prin intermediul sistemului osos - partea pasivă și
sistemul muscular - partea activă a aparatului locomotor. Totalitatea oaselor legate
între ele prin articulații formează scheletul corpului care cuprinde peste 200 de oase.

SCHELETUL
ALCĂTUIRE
După regiunile corpului, se disting: scheletul capului, scheletul trunchiului şi
scheletul membrelor superioare şi inferioare.
1. SCHELETUL CAPULUI:
- este format din 22 de oase;
 - cuprinde:
• neurocraniul;
• viscerocraniul.
a) Neurocraniul (cutia craniană): format din 8 oase late care adăpostesc encefalul,
din care:
4 neperechi:
 osul frontal (osul frunții);
 osul etmoid și sfenoid așezate la baza cutiei craniene;
 osul occipital (osul cefei).
2 perechi:
 oasele temporale (oasele tâmplelor);
 oasele parietale (oasele bolții craniene).
b) Viscerocraniul: format din 14 oase, din care:
2 oase nepereche:
 osul vomer;
 osul maxilarului inferior: mandibula.
6 oase perechi:
 oasele maxilare;
 oasele palatine;
 oasele nazale;
 oasele lacrimale;
 oasele zigomatice;
 oasele cornetele nazale inferioare
2. SCHELETUL TRUNCHIULUI cuprinde: coloana vertebrală, coastele și sternul.
a) Coloana vertebrală este formată din 33-34 vertebre articulate prin discurile
intervertebrale:
- cuprinde 5 regiuni:
 cervicală, formată din 7 vertebre;
 toracală, formată din 12 vertebre;
 lombară, formată din 5 vertebre;
 sacrală, formată din 5 vertebre;
 coccigiană, formată din 4-5 vertebre reduse
- prezintă 4 curburi fiziologice:
 lordoza cervicală și lordoza lombară, cu concavitatea dispusă posterior;
 cifoza toracală și cifoza sacrală, cu convexitate dispusă posterior.
b) Coastele sunt oase late, în număr de 12 perechi, dintre care:
- 7 perechi - coaste adevărate (I-VII), se articulează direct cu sternul cartilajele
costale proprii;
- 3 perechi - coste false (VIII-X), se articulează indirect cu sternul prin cartilajul
coastei a VII-a;
- 2 perechi - flotante (ultimele 2 perechi XT-XII) - nu se articulează cu sternul.
 c) Sternul - osul pieptului:
- este os lat;
- format din corp, manubriu și apendice xifoid;
- se articulează cu claviculele și primele 7 perechi de coaste.
Sternul, coastele și regiunea toracală a coloanei vertebrale formează cutia toracică.
3. SCHELETUL MEMBRELOR - format din scheletul centurilor şi scheletul
membrelor propriu-zise.
a) Scheletul membrelor superioare cuprinde:
- centura scapulară: leagă oasele membrelor superioare de scheletul trunchiului
este formată din:
 omoplat (scapulă);
 claviculă.
- scheletul membrului liber propriu-zis, format din:
 scheletul brațului: humerus;
 scheletul antebrațului: radius și cubitus (ulna);
 scheletul mâinii:
• 8 carpiene;
• 5 metacarpiene;
• 14 falange.
b) Scheletul membrelor inferioare cuprinde:
- centura pelviană: leagă scheletul membrului inferior de cel al trunchiului; este
formată din:
 2 oase coxale care împreună cu osul sacrum și coccisul formează bazinul
- scheletul membrului liber propriu-zis format din:
 scheletul coapsei: femur;
 scheletul gambei: tibie și fibulă (peroneul);
 scheletul piciorului:
• 7 tarsiene;
• 5 metatarsiene;
• 14 falange.
 rotula (patela): osul genunchiului,
ROLUL SISTEMULUI OSOS
Sistemul osos îndeplinește funcții importante pentru viața organismului:
1. rol.de pârghii ale aparatului locomotor:
- asigură susținerea corpului şi locomoția;
- asigură stațiunea bipedă a omului;
- asupra lor acționează mușchii;
- reprezintă locuri de inserție pentru mușchi
2. rol de protecție ale unor organe vitale:
- cutia craniană - adăpostește encefalul;
- canalul vertebral - adăpostește măduva spinării;
 - cutia toracică - adăpostește inima, plămânii, vasele mari;
- bazinul osos - adăpostește organele pelviene.
3. rol antitoxic:
- oasele rețin substanțe toxice pătrunse accidental in organism (Hg, Pb, F), fiind
apoi eliminate renal;
- previne efectul nociv asupra altor organe, micșorând concentrația lor în sânge.
4. rol în formarea elementelor figurate ale sângelui.
5. rol în metabolismul calciului și fosforului; reprezintă principalul rezervor de
substanțe minerale al organismului.
CREȘTEREA OASELOR
1) Creșterea în lungime:
- caracterizează oasele lungi (ex: femur, tibie, radius, ulnă);
- se realizează cu ajutorul cartilajelor de creștere în lungime numite diafizo-
epifizare; situate la limitele dintre diafiză şi epifiză;
- asigură creșterea formarea în de grosime: țesut osos nou spre diafiză prin
osificarea de cartilaj.
2) Creșterea în grosime:
- caracterizează toate formele de oase: lungi, late, scurte;
- se realizează prin activitatea periostului, membrană conjunctivo-vasculară
situată la exteriorul osului.
Creșterea oaselor depinde de factori endocrini, de prezența vitaminelor (A, C, D), de o
alimentație bogată în calciu şi fosfor.
BOLI CAUZE CARACTERISTICI/SIMPTOME PREVENIRE
1. DEFORMĂRI OSOASE: - poziția incorectă a Accentuarea curburii - respectar
a) cifoza corpului timp îndelungat toracale a coloanei ea unui
- întâlnită la persoane vertebrale (cocoașă). regim
care muncesc stând în alimentar
poziție aplecată: bogat în
ceasornicari, cizmari, vitamine
cicliști și săruri
b) scolioza - poziția incorectă a Devierea laterală a coloanei minerale;
corpului vertebrale, caracterizată - efectuarea
prin ridicarea unui umăr și de
coborârea celuilalt. exerciții
c) lordoza - poziția incorectă a Accentuarea concavității fizice;
corpului curburii lombare a coloanei - respectar
vertebrale. ea unui
regim
d) piciorul plat - statul în picioare timp Apare în timpul creșterii
alimentar
îndelungat oaselor, deoarece nu se
bogat în
- încălțăminte formează bolta piciorului.
necorespunzătoare
 2. FRACTURILE: - politraumatisme, Durere, echimoze (vânătăi), calciu și
- închise, dacă pielea accidente deformarea regiunii, fosfor;
rămâne intactă; scurtarea regiunii. - respectar
- deschise, dacă sunt ea
afectați mușchii și pielea, regulilor
iar capetele osului ies la de
exterior. protecție a
muncii şi
3. ENTORSELE: - mișcări bruște, Dureri locale, echimoze, de
întinderea sau ruperea necontrolate, umflături ale articulației. circulație.
ligamentelor într-o traumatisme
articulație.
4. LUXAŢIILE: - accidente Simptome similare cu
dislocări ale entorsele.
componentelor unei
articulații.

2.1.5. SISTEMUL MUSCULAR

PRINCIPALELE GRUPE DE MUŞCHI SCHELETICI- SOMATICI
După regiunile corpului, mușchii sunt grupați în:
1. mușchii capului;
2. mușchii gâtului;
3. mușchii trunchiului;
4. mușchii membrelor.
1) MUŞCHII CAPULUI sunt:
a) Mușchii mimicii – cutanați - rol în determinarea expresiei feței:
- frontal;
- occipital;
- mușchii grupați în jurul orificiilor: nazale, orbitale, auditive.
b) Mușchii masticatori - rol în masticație:
- maseteri;
- temporali.
c) Mușchii limbii - rol în mișcările limbii (formarea bolului alimentar, deglutiție,
vorbire etc.).
d) Mușchii extrinseci ai globului ocular - rol în mișcările globilor oculari:
- drept superior şi drept inferior;
- drept intern și drept extern;
- oblic superior şi oblic inferior.
2) MUȘCHII GÂTULUI sunt:
- pielosul gâtului;
- sternocleidomastoidienii;
- hioidienii.
 3) MUŞCHII TRUNCHIULUI sunt:
a) Mușchii spatelui și ai cefei:
- trapez;
- dorsal;
- ai șanțurilor intervertebrale.
b) Mușchii toracelui:
- pectorali;
- dințați,
- intercostali;
- diafragma.
c) Mușchii abdomenului:
- drepți abdominali;
- oblici externi;
- oblici interni.
4) MUŞCHII MEMBRELOR
Mușchii membrelor superioare sunt:
• mușchii umărului - deltoidul;
• mușchii brațului - biceps și triceps brahial;
• mușchii antebrațului - flexori și extensori ai degetelor, pronatori şi supinatori ai
mâinii;
• mușchii mâinii.
Mușchii membrelor inferioare sunt:
• mușchii fesieri - în jurul articulației coxo-femurale.
• mușchii coapsei:
- mușchiul croitor;
- mușchiul cvadriceps femural;
- mușchiul biceps femural; mușchii adductori ai coapsei.
• mușchii gambei:
- mușchiul triceps sural alcătuit din mușchii gastrocnemieni şi solear;
- mușchii extensori ai degetelor, flexori ai degetelor; mușchii pronatori și
supinatori ai piciorului.
• mușchii plantari - mușchii flexori şi extensori și degetelor
TIPURI DE CONTRACŢII
Mușchii sunt organe active ale mișcării care asigură tonusul, postura, echilibrul
mimica, mișcările voluntare.
CONTRACŢIILE IZOMETRICE se caracterizează prin:
- mușchiul nu își modifică dimensiunile, ci starea de tensiune;
- energia este transformată în căldură;
- nu realizează lucru mecanic;
 - sunt caracteristice musculaturi posturale care asigură stațiunea bipedă a
corpului.
CONTRACŢIILE IZOTONICE se caracterizează prin:
- mușchiul se scurtează și se produce mișcarea;
- tensiunea rămâne aceeași;
- realizează lucru mecanic;
- sunt caracteristice majorității mușchilor membrelor (ex: prin contracția
musculaturii membrelor inferioare se realizează mersul).
CONTRACȚIILE AUXOTONICE se caracterizează prin:
- își modifică atât tensiunea, cât și dimensiunea mușchiului

BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE

OBOSEALA - activitate fizică dezorganizată; - dureri musculare; dozarea efortului
MUSCULARĂ - stres; scade randamentul - scăderea forței muscular;
energetic; musculare; evitarea
- acumulare de acid lactic, lipsa - scăderea sedentarismului;
oxigenului, scăderea substanțelor excitabilități tratarea unor boli
macroergice (ATP), a glucozei la musculare; endocrine;
nivelul plăcii motorii. - instalarea stil de viată
contracturii. echilibrat.
ÎNTINDERI - eforturi musculare intense - dureri locale; - repaus;
ȘI RUPTURI (frecvente la sportivi); - echimoze și - regim de viață
MUSCULARE - întinderea excesivă a mușchiului tumefierea zonei echilibrat;
peste limita de elasticitate; afectate; - tratament
- ruptura musculară (ruperea - vărsături și colaps chirurgical în
mușchiului și a țesutului conjunctiv în cazuri grave. cazuri grave.
adiacent).
 2.2. FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE
2.2.1. DIGESTIA ȘI ABSORBŢIA
TRANSFORMĂRI FIZICO-CHIMICE ALE ALIMENTELOR ÎN TUBUL DIGESTIV
Digestia reprezintă totalitatea proceselor mecanice, fizice și chimice prin care
sunt transformate substanțele complexe din alimente în substanțe simple sau
nutrimente ușor asimilabile de către organism.
Digestia, după locul în care se desfășoară, poate fi:
- bucală;
- gastrică;
- intestinală.
I. Digestia bucală - se desfășoară în cavitatea bucală. Constă in realizarea unor:
- procese mecanice - masticația - prin care alimentele sunt fragmentate cu
ajutorul dinților, limbii şi mușchilor masticatori. Fragmentarea alimentelor:
 mărește suprafața de contact cu sucurile digestive;
 favorizează formarea bolului alimentar.
- procesele chimice: se realizează sub acțiunea salivei produsă permanent de
glandele salivare (glande salivare mari: glande sublinguale, submaxilare și
parotide și glande salivare mici).
Compoziția Substanțe anorganice apă, electroliți
salivei Substanțe organice - mucus, cu rol
- de protecție a cavității bucale
- de legare a particulelor alimentare
- de favorizare a deglutiției
- lizozim - substanţă cu efect bactericid
- amilaza salivară (ptialină), enzimă glicolitică
care transformă amidonul preparat (fiert sau
copt) în maltoză (dizaharid)
Rezultatul proceselor din cavitatea bucală este bolul alimentar.
Deglutiția reprezintă trecerea bolului alimentar din cavitatea bucală prin faringe
și esofag în stomac.

II. Digestia gastrică - se desfășoară în stomac prin procese mecanice și chimice

care permit transformarea bolului alimentar într-o pastă numită chim gastric.
- activitatea motorie - realizată de musculatura stomacului, prin:
 contracții tonice, cu rol de a permite umplerea stomacului;
 contracții peristaltice - asigură deplasarea alimentelor spre intestinul subțire;
 contracții de retropulsie - asigură amestecul alimentelor cu sucul gastric.
- activitatea secretorie - glandele gastrice secretă sucul gastric.
Compoziția Componenta - apă - solvent universal, mediul de desfășurare a reacțiilor
sucului anorganică biochimic
gastric - acid - asigură un pH acid, favorabil activității enzimelor
clorhidric digestive, activează pepsinogenul (secretat inactiv pentru
evitarea autodigestiei) în pepsină, distruge bacteriile
ajunse în stomac
Componenta - mucus - protejează peretele stomacului de acțiunea enzimelor
organică proteolitice proprii
- enzime pepsinogen → pepsină - descompune proteinele în
𝐻𝐶𝑙

proteolitice (formă inactivă) (formă activă) fragmente mai mici (albumoze

și peptone)
labfermentul - coagulează laptele
gelatinaza - hidrolizează gelatina
- enzime lipaza gastrică - descompune lipidele, deja
lipolitice emulsionate, în acizi grași și
glicerol
III. Digestia intestinală - se desfășoară la nivelul intestinului subțire, locul unde se
definitivează digestia și se realizează absorbția nutrimentelor. Constă în:
 activități motorii- asigură amestecul chimului cu sucurile digestive si
împingerea resturilor nefolositoare spre intestinul gros, prin contracții intestinale de
tip peristaltic și mișcări segmentare.
 activități secretorii - la nivelul intestinului subțire acționează trei sucuri
digestive sucul biliar sau bila, sucul pancreatic și sucul intestinal.
SUCUL
CARACTERISTICI COMPOZITIE ROL
DIGESTIV
Sucul biliar Este secretat NU conține
(bila) permanent de către enzime conține:
celulele ficatului apă, acizi biliari,
(hepatocite). În perioada lecitină
interdigestivă, sucul săruri biliare (din -rol în emulsionarea grăsimilor,
biliar este depozitat în degradarea activarea enzimelor lipolitice,
vezica biliară (colecist), colesterolului) absorbția produșilor lipidici
iar în timpul digestiei pigmenți biliari
ajunge în duoden prin (din degradarea
canalul coledoc. hemoglobinei)
Sucul Este secretat de partea apă
pancreatic exocrină a pancreasului anionul carbonic -se combină cu Na și formează
și ajunge în duoden HCO3 Na2CO3, cu rolul de a neutraliza
printr-un canal care se aciditatea chimului gastric
deschide împreună cu enzime -secretate în formă inactivă și
canalul coledoc. proteolitice activate în cavitatea intestinală,
peptidaze descompun proteinele în
oligopeptide:
• tripsinogenul care se transformă
în tripsină activă;
 • tripsina provenită din tripsinogen
inactiv;
• chimotripsina provenită din
chimotripsinogen;
• carboxipeptidazele: descompun
oligopeptidele în di şi tripeptide;
• elastaza: hidrolizează proteinele
fibroase.
amilaza acționează asupra amidonului
pancreatică transformându-l în maltoză
lipaza transformă lipidele neutre
pancreatică (trigliceride) în acizi grași și glicerol
Sucul Este produs de glandele apă
intestinal intestinale. mucus asigură protecția peretelui intestinal
Enzimele sunt atașate de aciditatea chimului gastric
de membrana apicală a peptidaze (di şi descompun di si tripeptidele în
enterocitelor. tripeptidaze) aminoacizi
dizaharidaze descompun dizaharidele în
monozaharide
lipaza intestinală descompune lipidele emulsionate în
acizi grași si glicerol
Absorbția intestinală – este procesul prin care nutrimentele rezultate din digestie
trec in sânge sau în limfă.
Mucoasa intestinală prezintă o serie de adaptări pentru a favoriza absorbția:
• este subțire și poate fi traversată ușor,
• are o suprafață mare de absorbție datorită cutelor, vilozităților şi microvililor;
• vine în contact cu o rețea vasculară bogată.
ABSORBȚIA FORMA SUB CARE VASE DE
TIP DE TRANSPORT
SUBSTANŢELOR SUNT ABSORBITE TRANSPORT
Glucide Monozaharide transport activ, dependent de sodiu capilarele
din enterocite trec în capilarele sangvine, vena
sangvine din vilozitățile intestinale portă, ficat
prin difuziune
Proteine Aminoacizi transportați activ, utilizând ATP, în capilarele
enterocite sangvine, vena
după absorbție, aminoacizi trec portă, ficat
prin difuziune în capilarele
sangvine ale vilozităților
Lipide Acizi grași si Fiind substanțe liposolubile, trec chilifer central,
glicerol prin difuziune în enterocite, dar canal toracic,
caracterul hidrofob împiedică să circulație
treacă în sânge (acesta are un sangvină
conținut mare de apă). Acizii grași
se combină în enterocite, în
principal cu proteine si trec în
 vasele limfatice prezente în
vilozități (numite și chilifere
centrale).
Minerale Minerale Transport activ: Na+, K+, Ca2+, Fe2+ capilarele
Transport pasiv: Cl- sangvine, vena
Din enterocite trec prin difuziune portă, ficat
în capilarele sangvine.
Apă Apă Transport pasiv, prin osmoză. capilarele
Se realizează atât in intestinul sangvine, vena
subțire, cât şi în colon. portă, ficat

FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS

Activitatea secretorie - celulele secretoare din mucoasa intestinului gros produc
mucus, cu rol în formarea și deplasarea materiilor fecale.
Absorbția - la acest nivel se absorb apa, sărurile minerale, unele vitamine (din
complexul B și vit. K) și unele medicamente.
Procese de fermentație - au loc în prima parte a intestinului gros, sub acțiunea
florei bacteriene aerobe. Prin aceste procese, glucidele nedigerate (celuloza) sunt
transformate în monozaharide și apoi în acid lactic.
Procese de putrefacție - se desfășoară în a doua parte a intestinului gros şi
constau în descompunerea proteinelor nedigerate prin decarboxilare și dezaminare.
Rezultă amoniac, amine și substanțe toxice, componente ale materiilor fecale.
Defecația - reprezintă eliminarea materiilor fecale. Este un act reflex parțial
voluntar, se închide în măduva spinării, dar sub control cortical.
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
Cariile Bacterii, factori Leziuni ale smalțului Respectarea regulilor de igienă
dentare mecanici, chimici, dentar care pot ajunge bucală, efectuarea controlului
variații bruște de până la pulpa dintelui, stomatologic, evitarea
temperatură. provocând dureri. alimentelor prea reci sau prea
fierbinți.
Stomatita Infecții, alergii, Inflamarea mucoasei Respectarea regulilor de igienă
substanțe toxice. bucale, leziuni, stare bucală.
generală alterată.
Enterocolite Paraziți Inflamații ale mucoasei Prepararea si păstrarea
intestinali, intestinului subțire sau alimentelor în condiții igienice,
bacterii, alergii, a celui gros, colici, spălarea fructelor și legumelor,
exces de diaree, febră. spălarea mâinilor înainte de
antibiotice. masă.
Ciroza Hepatita Boală cronică a ficatului Respectarea măsurilor de igienă,
hepatică epidemică, caracterizată prin evitarea consumului exagerat de
alcoolism. distrugerea celulelor alcool, tutun, condimente.
hepatice și proliferarea
țesutului conjunctiv din
interiorul ficatului.
Litiaza Alimentație Colică biliară, greață, Reducerea consumului de
biliară bogată în grăsimi, vărsături, febră. grăsimi.
creșterea
concentrației de
săruri în sucul
biliar.
Pancreatita Asociată cu Inflamație a Alimentație echilibrată, evitarea
litiaza biliară, dar pancreasului cu dureri consumului excesiv de alcool,
pot fi și cauze abdominale puternice, mese regulate.
infecțioase, vărsături.
alcoolismul
cronic sau
ulcerul.

2.2.2. CIRCULAŢIA
Grupe sangvine, imunitate
Sângele reprezintă 8% din masa corporală și este constituit din:
- plasmă - 55% din sânge;
- elemente figurate - 45% din sânge, reprezentate de:
• hematii - cu rol în transportul gazelor respiratorii;
• leucocite sau globule albe - cu rol imunitar;
• trombocite - cu rol în coagularea sângelui.
Grupele sangvine sunt determinate de prezența aglutinogenilor A, B în membrana
hematiilor și a aglutininelor alfa și beta în plasma sangvină.
Sistemul ABO

GRUPA SANGVINĂ AGLUTINOGEN AGLUTININA POSIBILITĂȚI DE TRANSFUZII

Poate dona celorlalte grupe, dar nu poate primi

0(I) - alfa şi beta
decât de la grupa 0 (). Donator universal
Donează grupei AB (IV) și grupei proprii și
A(II) A beta
primește de la O (I) și A (II)
Donează grupei AB (IV) si grupei proprii şi
B(III) B alfa
primește de la O (I) şi B (III)
Primește de la toate grupele, dar donează doar
AB(IV) A și B -
persoanelor cu grupa AB (IV), Primitor universal.
 Întâlnirea aglutinogenului cu aglutinina omoloagă (A cu alfa sau B cu beta)
determină un conflict imun antigen-anticorp, care duce la distrugerea hematiilor sau
hemoliză.
Sistemul Rh - pe suprafața hematiilor a fost identificat și antigenul D sau Rh; în
funcție de existența sau lipsa acestuia, persoanele sunt considerate:
• Rh+: aproximativ 85% dintre oameni prezintă pe suprafața hematiilor un antigen
D sau Rh;
• Rh-: restul de 15% din populația umană care nu prezintă antigenul D sau Rh.
În mod natural, nu există aglutinine anti-Rh, dar se pot forma în urma unor
transfuzii repetate de sânge Rh+. În cazul mamelor cu Rh-, sarcina cu un făt cu Rh+
moștenit de la tată, determină formarea de anticorpi anti-Rh. Prima sarcină decurge
normal, dar la o nouă sarcină, anticorpii pot trece prin placentă și produc reacții de
incompatibilitate (icter hemolitic, avort precoce).
IMUNITATEA - CAPACITATEA ORGANISMULUI DE A SE APĂRA DE AGRESIUNI
TIPUL DE IMUNITATE CARACTERISTICI
Imunitatea Prezentă la toți oameni, e transmite ereditar, se realizează prin piele,
nespecifică mucoase, lizozim, activitatea fagocitară a leucocitelor.
Se manifestă in urma expuneri la agenți care determină un răspuns
imun. Poate fi dobândită natural prin mecanisme:
- pasive (transfer transplacentar de anticorpi)
- active (în urma unei boli)
și artificial prin mecanisme:
Imunitatea specifică - pasive (administrare de anticorpi)
sau dobândită - active (vaccinare = introducerea in organism a unor agenți
patogeni atenuați sau omorâți, dar care pot declanșa producerea
de anticorpi)
Răspunsurile imune specifice sunt mediate de:
limfocite B (imunitate umorală, prin anticorpi)
limfocite T (imunitate celulară)
Activitatea cardiacă, parametrii funcționali
Inima, prin structura sa, asigură circulația continuă a sângelui în organism,
îndeplinind un rol de pompă aspiro-respingătoare. Este situată în mediastin (spațiul
dintre cei doi plămâni).
COMPARTIMENTELE
CARACTERISTICI
INIMII
Conține nodulul sinoatrial care descarcă impulsuri cu o frecventă de 70-
80 /min. și are rolul de a asigura activitatea ritmică a inimii.
Atriul drept
La nivelul acestuia se deschid venele cave care aduc sângele cu dioxid de
carbon din corp.
La acest nivel se varsă cele 4 vene pulmonare care aduc sângele oxigenat
Atriul stâng de la plămâni.
 Cele două atrii sunt separate prin septul interatrial, unde se află nodulul
atrioventricular, nodul ce descarcă impulsuri cu o frecvență de. 40/min. si
funcționează in paralel ca nodulul sinoatrial.
Are peretele mai gros decât pereții atriilor.
Comunică cu atriul drept prin orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu
valvula tricuspidă, care direcționează curgerea sângelui dinspre atriu spre
Ventriculul drept ventricul.
Din acest ventricul pleacă artera pulmonară, cu sânge neoxigenat, spre
plămâni, la baza arterei pulmonare găsindu-se valvulele sigmoide care
împiedică întoarcerea sângelui în ventricul.
Peretele acestuia are grosimea cea mai mare dintre toate
compartimentele inimi, deoarece trimite sângele oxigenat în tot
organismul, prin cea mai mare arteră, artera aortă, care este prevăzută cu
valvule sigmoide la bază.
Ventriculul stâng Ventriculul stâng comunică cu atriul stâng prin orificiul atrioventricular
stâng, prevăzut cu valvula bicuspidă sau mitrală. În septul interventricular
se află fasciculul Hiss care se ramifică în masa miocardului ventricular și
formează rețeaua Purkinje, cu un ritm de descărcare a impulsurilor de
25/min.

Proprietățile miocardului pot fi comune cu ale mușchilor striați, dar și specifice.

Automatismul Capacitatea celulelor modificate ale miocardului (țesutul excitoconductor),

(ritmicitatea) grupate în centri sau noduli de a genera spontan și ritmic potențiale de acțiune.
Inima continuă să bată pentru un timp, chiar dacă este scoasă din organism.
Excitabilitatea Proprietatea miocardului de a răspunde la stimuli printr-un potențial de acțiune
propagat, lucru posibil doar în timpul diastolei (în faza de relaxare).
Conductibilitatea Capacitatea de a conduce potențialul de acțiune în toată masa miocardului, pe
următorul traseu: nodul sinoatrial→nodul atrioventricular→fascicul
Hiss→rețeaua Purkinje→miocard contractil ventricular.
Contractilitatea Proprietatea miocardului de a genera tensiune între capetele fibrelor sale, iar
rezultatul este expulzia sângelui. Activitatea mecanică a inimii constă într-o
succesiune de contracții (sistole) și relaxări (diastole).
O sistolă și o diastolă succesive formează un ciclu cardiac, care are o durată de
0,8s pentru o frecvență a inimii de 70 contracții/min.
Durata sistolei şi a diastolei este în:
- atrii:
Sistola atrială = 0,1 s și asigură trecerea sângelui în ventricule
Diastola atrială = 0,7s.
- ventricule:
Sistola ventriculară = 0,3 s; începe cu închiderea valvelor atrioventriculare, se
continuă cu deschiderea valvelor sigmoide de la baza aortei şi trunchiului
pulmonar pentru împingerea sângelui în aceste artere. La finalul sistolei
ventriculare, valvele sigmoide se închid.
Diastola ventriculară = 0,5 s; presiunea din ventricule scade si valvele
atrioventriculare se deschid, permițând curgerea sângelui din atrii în ventricule.
Diastola generală = perioada in are se suprapun diastola atrială cu cea
ventriculară: și durează 0,4s.
 Parametrii funcționali ai activității cardiace
Frecvența cardiacă numărul de contracții/min = 70-80 contracții/min, în condiție repaus
Debitul sistolic volumul de sânge pompat într-o sistolă ventriculară = 70-90 ml
Debitul cardiac - volumul de sânge pompat de inimă în unitatea de timp = produsul dintre frecvența
cardiacă şi debitul sau volumul sistolic
- are o valoare medie de 5,6 l/min (70 contracții x 80 ml); în condiții de efort, sarcină sau
febră, debitul cardiac poate să crească, ar în timpul somnului scade
Tensiunea arterială - presiunea cu care circulă sângele în artere; are o valoare:
• maximă în timpul sistolei ventriculare = 120 mm Hg;
• minimă în timpul diastolei ventriculare = 80 mm Hg;
- se măsoară cu ajutorul tensiometrului și depinde de rezistența periferică, debit cardiac,
elasticitatea vaselor, volumul de sânge
Pulsul arterial - expansiunea peretelui arterial la pomparea unei noi cantități de sânge
- poate fi perceput prin comprimarea unei artere pe un plan osos și furnizează informații
despre ritmul cardiac si calitatea arterelor

Circulația mare şi circulația mică

La om, ca și la celelalte mamifere, circulația sângelui este:
- închisă (sângele circulă prin inimă și vase);
- completă (sângele oxigenat nu se amestecă cu cel neoxigenat);
- dublă (sângele parcurge două circuite: circulația mare și mică).
Circulația mare = sistemică = nutritivă: sângele cu oxigen și substanțe nutritive
pornește din inimă (ventriculul stâng) prin artera aortă spre țesuturi, unde sângele
cedează oxigenul și substanțele nutritive și preia CO2 și substanțele rezultate din
metabolismul celular, întorcându-se la inimă (în atriul drept), prin venele cave.
artera aortă
Vs O2 țesuturi vene cave superioară
CO2
și inferioară
Ad
Circulația mică = pulmonară = funcțională: sângele cu CO2 pleacă din ventriculul
drept, prin trunchiul pulmonar, ajunge în plămâni și realizează schimburile gazoase la
nivelul alveolelor pulmonare, iar sângele oxigenat se întoarce în atriul stâng prin patru
vene pulmonare.
Vd artera pulmonară
CO2 plămâni vene pulmonare
O2 As
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
Cardiopatie Îngroșarea arterelor coronare și Dureri toracice - Respectarea unui
ischemică pierderea elasticității, ceea ce persistente, 20-30 de regim alimentar
determină o irigare insuficientă a minute, tulburări de ritm echilibrat, evitarea
inimii. cardiac, infarct. consumului de
Hemoragii Secționarea unor vase de sânge: Paloare, agitație, și grăsimi,
interne sau interne (sângele ajunge în țesuturi amețeli, hipotensiune, supraalimentările.
externe sau cavități) sau externe (sângele transpirație, senzație de - Evitarea fumatului,
ajunge la suprafața corpului). Boli sete. drogurilor,
infecțioase si alergice. condimentelor.
Leucemii Creșterea numărului de leucocite Oboseală, anemie, - Practicarea
până la câteva sute de mi/mm3 de hemoragii, creșterea în exercițiilor fizice,
sânge; leucocitele nou formate nu volum a ganglionilor excursiilor și
se maturează complet. Reprezintă limfatici, scăderea drumeților.
un cancer al sângelui. imunității. - Tratarea bolilor
Anemii Scăderea numărului de hematii și Paloare accentuată, infecțioase,
a cantității de hemoglobină, oboseală, slăbire evitarea
cauzată de lipsa fierului sau progresivă, aritmii. traumatismelor.
vitaminei B12, de cauze genetice, - Alimentație bogată
infecțioase sau tumorale. în fier și vitamine.

2.2.3. RESPIRAŢIA
Respirația asigură energia necesară organismului, prin arderea substanțelor
organic în prezența oxigenului.
Organele care asigură preluarea oxigenului și eliminarea dioxidului de carbon
formează sistemul respirator.
Componentele acestuia sunt:
- căile respiratorii (asigură transportul, purificarea, umezirea și încălzirea aerului)
reprezentate de fosele nazale, faringe, laringe, trahee și bronhii principale;
- plămâni (organe care asigură schimburile gazoase) formați din parenchim
pulmonar și ramificații ale bronhiilor care alcătuiesc arborele bronșic. Schimburile de
gaze se realizează între alveolele pulmonare și capilarele sangvine, structuri cunoscut
ca membrane alveolo-capilare.
Ventilația pulmonară se realizează prin mișcări de inspirație (introducerea aerului
atmosferic cu oxigen în plămâni) și expirație (eliminarea aerului bogat în dioxid de
carbon din plămâni).
INSPIRAȚIA EXPIRAȚIA
Proces activ, se realizează prin: Proces pasiv, se realizează prin:
→ mărirea volumului cutiei toracice și a → revenirea la normal a cutiei toracice,
plămânilor, ca urmare a: respectiv a volumului pulmonar, ca urmare
- contractării mușchiului diafragm şi a:
creșterea diametrului longitudinal at cutiei - relaxării mușchilor inspiratori.
toracice; - creșterea presiunii aerului din interiorul
- contractări mușchilor intercostali și plămânilor, peste valoarea presiunii
creșterea diametrului antero-posterior şi atmosferice.
transversal; Rezultatul: aerul este eliminat din plămâni.
- scăderea presiunii intrapulmonare. În condiții de efort, expirația devine un
Rezultatul: aerul atmosferic pătrunde în proces activ (se contractă mușchii
plămâni. abdominali).
În condiții de efort, inspirația devine forțată.
 Volume şi capacități respiratorii
Volume respiratorii
VALOAREA
TIP DE VOLUM DEFINIȚIE
VOLUMULUI
Volumul curent (V.C.) Volum de aer vehiculat într-o respirație normală. 500 ml
Volum inspirator de Volum de aer introdus in plămâni printr-o inspirație
1 500 ml
rezervă (V.I.R.) forțată, care urmează unei inspirații normale.
Volum expirator de Volum de aer eliminat după o expirație forțată, care
1 500 ml
rezervă (V.E.R.) urmează unei inspirații normale.
Volum rezidual (V.R.) Volum de aer care rămâne in plămâni după o expirație
1 500 ml
forțată.
Capacitățile respiratorii - sunt sume de volume respiratorii
Capacitatea vitală (C.V.) Reprezintă suma volumelor de aer care pot fi C.V.=V.C.+V.I.R.+
mobilizate din plămâni şi pot fi măsurate cu V.E.R.= 3 500 ml
ajutorul spirometrului.
Capacitatea pulmonară Este suma dintre capacitatea vitală și volumul C.P.T.=C.V.+V.R. =
totală (C.P.T.) rezidual. 5 000 ml
Debitul respirator reprezintă volumul curent (500 ml) înmulțit cu frecvența
respiratorie (16 -18 respirații pe min.). În condiții de repaus, valoarea este de 8-9 l/min.
Schimburile şi transportul sangvin al gazelor respiratori
Schimburile de gaze la nivel alveolar se realizează după legile difuziuni, pe baza
diferenței presiunilor parțiale ale gazelor implicate în aceste schimburi.
Oxigenul are o presiune parțială de 100 mm Hg în aerul alveolar și trece în sângele
din capilarele pulmonare unde presiunea sa parțială este de 40 mm Hg.
Dioxidul de carbon are presiunea parțială de 40 mm Hg în aerul alveolar şi 46 mm
Hg în sângele capilar, de aceea va trece din sânge în alveole.
Transportul sangvin
02 CO2
Combinat cu hemoglobina și formează Combinat cu hemoglobina = carbohemoglobina: 5%
oxihemoglobina: 98,5%
Dizolvat în plasmă: 1,5% Dizolvat în plasmă: 5%
Sub formă de bicarbonați de sodiu și potasiu: 90%
Schimburile de gaze, la nivel tisular, constau în trecerea gazelor din capilare spre
celule și invers, prin intermediul lichidului interstițial. Se desfășoară tot pe baza
difuziunii, de la presiune mare la presiune mică. O2 trece din sânge (100 mm Hg) în
spațiul interstițial (46 mm Hg) și apoi în celule, iar CO2 în sens invers.
La nivelul celulelor, în mitocondrii, au loc procese de oxidoreducere a substanțelor
organice cu producere de energie, CO2 și apă.
 BOLI CAUZE
Gripa Boală virală contagioasă.
Poate să apară izolat sau
sub formă de epidemii.
Fibroza Inhalarea microparticulelor
pulmonară de siliciu, cărbune sau
azbest, tabagism.
Emfizemul Fumatul este principala
pulmonar cauză a acestei boli,
inhalarea unor substanțe
iritante. Are loc o iritare a
mucoasei bronhice și
scăderea imunității locale.
SIMPTOME
Febră, stare generală
alterată, inflamații ale
căilor respiratorii
superioare, secreții nazale,
tuse, cefalee. Se poate
asocia cu pneumonia.
Înlocuirea țesutului
pulmonar normal cu țesut
conjunctiv fibros, scăderea
capacității respiratorii.
Astuparea bronhiilor,
expirația devine dificilă și
aerul rămâne în alveole.
Pereții alveolari se întind și
se pot rupe. Se instalează
cianoza și tusea.
PREVENIRE
Vaccinarea antigripală,
alimentație bogată în
vitamine, practicarea
exercițiilor fizice,
îmbrăcăminte adecvată.
Evitarea zonelor aglomerate.
Respectarea normelor de
protecție a muncii din
anumite sectoare, filtre
pentru aer. Renunțarea la
fumat.
Evitarea fumatului activ sau
pasiv.

2.2.4. EXCREŢIA
Formarea urinei
Prin excreție se elimină produșii de catabolism, substanțele aflate în exces sau
produse cu potențial toxic ajunse în organism.
Organele care asigură excreția formează sistemul excretor, alcătuit din:
- rinichi, formați din unități structurale și funcționale numite nefroni, cu rol în
producerea urinei;
- căi urinare: uretere, vezică urinară și uretră, cu rol în conducerea și eliminarea
urinei.
Urina se formează la nivelul nefronilor prin procese de filtrare glomerulară,
reabsorbție tubulară și secreție. Un nefron este alcătuit din:
 corpuscul renal: glomerul renal (ghem de capilare sangvine) şi capsula Bowmann;
 tub urinifer format din tub contort proximal, ansa Henle și tub contort distal.
1. Filtrarea glomerulară - presupune trecerea plasmei sangvine din capilarul
glomerular în capsula nefronului, prin procese pasive de difuziune și osmoză. Lichidul
filtrat se numește urină primară și se formează în cantitate de 125 ml/min prin toți
nefronii, ceea ce reprezintă aproximativ 180 l/24 ore. Debitul sangvin renal este de
aproximativ 20% din debitul cardiac de repaus.
2. Reabsorbția tubulară - este procesul prin care sunt recuperate anumite substanțe
utile organismului. Acestea trec din tubul urinifer, în special din partea proximală, în
capilarele peritubulare (din jurul tubilor uriniferi).
Mecanismele de transport ale substanțelor pot fi:
  active: pentru glucoză (în totalitate), unii aminoacizi și peptide, unii ioni ca Na+,
K+, Ca2+, Mg2+, fosfați, sulfați, vitamina B12;
 pasive: pentru uree, apă și Cl-.
3. Secreția tubulară - reprezintă trecerea unor substanțe (toxice) din capilarele
peritubulare în interiorul tubului urinifer (se desfășoară invers față de reabsorbție),
Secreția tubulară se realizează prin transport activ pentru H+, acid uric, medicamente
şi prin transport pasiv pentru uree și amoniac.

Rezultatul celor trei procese este urina finală, in cantitate de 1,5 1/24 ore.
Compoziția urinei finale este: 95% apă, 5%, alți componenți (săruri minerale,
substanțe organice).
Eliminarea urinei
Urina formată la nivelul nefronilor este colectată și transportată în pelvisul renal
sau bazinet, iar de aici trece în uretere, care se deschid în vezica urinară, care are
rolul de a depozita și elimina urina. Acumularea a 200-300 ml de urină determină
distensia peretelui vezical și declanșarea reflexului de micțiune.
Micțiunea este actul prin care are loc golirea vezicii urinare și eliminarea urinei
prin uretră. Reflexul de micțiune este parțial voluntar, adică se închide în centrii din
măduva spinării, dar este controlat de centrii nervoși corticali care acționează asupra
sfincterului vezical extern striat.
Centrii nervoși medulari acționează astfel:
- cei simpatici determină relaxarea mușchiului vezical și contracția sfincterului
intern neted;
- cei parasimpatici asigură contracția mușchiului vezical și relaxarea sfincterului
intern.
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
Cistita Infecții bacteriene. Urinări frecvente, dureri în Alimentație corectă,
timpul micțiunii, nevoia de a activități sportive,
urina, deși nu se elimină nimic. îmbrăcăminte
Nefrita Infecții bacteriene Hematurie, urină roșiatică, adecvată, evitarea
(streptococ) sau procese prezența proteinelor în urină, excesului de
autoimune edeme. medicamente,
Glomerulonefrita Infecții bacteriene Palpitații, hipertensiune, dureri igiena regiunii
(streptococi) sau procese lombare. urogenitale și
autoimune perianale.

2.2.5. REPRODUCEREA
Sistemul reproducător: componente, fiziologie
Sistemul reproducător asigură supraviețuirea speciei umane. Presupune o
diferențiere a organelor reproducătoare masculine și feminine care se completează
reciproc.
 SISTEMUL REPRODUCĂTOR FEMININ
COMPONENTE CARACTERISTICI ROL
1. Gonade = ovare - situate în pelvis; Ovarul este o glandă mixtă:
- au formă ovoidă și rol exocrin - producerea de ovule (ovogeneza);
sunt legate cu rol endocrin - secreția hormonilor sexuali (de
elementele din jur către celulele foliculilor, iar în cazul gravidelor
prin ligamente. și de către placentă):
 estrogeni = hormonul feminității: asigură
Structură: apariția și dezvoltarea caracterelor sexuale
- o zonă corticală, secundare;
periferică, în care  progesteron = hormonul maternității:
se află foliculi modifică mucoasa uterină în vederea
ovarieni în diverse sarcinii.
etape de evoluție și Ovogeneza presupune o succesiune de diviziuni
în care se dezvoltă prin care dintr-o celulă diploidă se ajunge la
ovocitul; ovocitul de ordinul II, haploid (are jumătate din
- o zonă medulară, numărul de cromozomi ai celulei diploide).
cu țesut conjunctiv Toate ovocitele II prezintă cromozomul X.
lax, vase de sânge Procesele se desfășoară la nivelul foliculului
și nervi. ovarian şi sunt controlate de hormonii
hipofizari, pe parcursul unui ciclu ovarian, cu o
durată de 28 de zile, format din trei faze:
- Faza foliculară - are loc dezvoltarea și
maturarea unui folicul ovarian.
- Ovulația - în a 14-a zi a ciclului menstrual,
foliculul matur se rupe și eliberează ovocitul II,
captat de trompele uterine.
- Faza luteală - presupune transformarea
foliculului rupt în corp galben care secretă
hormoni estrogeni și progesteron:
• timp de 10 zile, dacă nu a avut loc fecundația;
• timp de trei luni, în cazul unei sarcini.
2. Căi genitale: conducte situate la nivelul lor este captat ovocitul II și poate
a. trompe uterine între ovare și uter avea loc fecundația
b. uter organ musculos - la nivelul mucoasei uterine se fixează
cavitar, în formă de embrionul (nidație)
pară, situat în Mucoasa uterină suferă modificări ciclice sub
cavitatea pelviană, acțiunea hormonilor sexuali feminini, în timpul
între vezica urinară ciclului uterin (se suprapune celui ovarian);
și rect durează 28 de zile, cu trei faze:
- faza menstruală: ovulul nefecundat va fi
eliminat odată cu stratul superficial al
mucoasei uterine, însoțit de o ușoară
sângerare; durează 3-4 zile;
 - faza de proliferare: continuă faza
menstruală până în a 14-a zi a ciclului; se
produce îngroșarea mucoasei uterine;
- faza secretorie: începe din ziua a 14-a și
durează până la o nouă menstruație.
c.vagin conduct musculo-conjunctiv care se inserează pe uter cu un capăt, iar
celălalt capăt se deschide la exterior prin orificiul vaginal; la nivelul
lui are loc acuplarea
3. Organe genitale fantă mărginită de două pliuri cutanate numite labii mari şi labii mici;
externe - vulva labile mici mărginesc vestibulul vaginal în care se deschid uretra şi
orificiul vaginal
4. Glande anexe Sunt reprezentate de glandele mamare. Sunt formate din lobi cu
glande și canale care se deschid la nivelul mamelonului. Ele asigură
secreția laptelui.

SISTEMUL REPRODUCĂTOR MASCULIN

COMPONENTE CARACTERISTICI ROL
1. Gonade = - situate într-o pungă Testiculul este o glandă mixtă:
testicule tegumentară numită rol exocrin - producerea de spermatozoizi
scrot; (spermatogeneza);
- sunt alcătuite dintr- rol endocrin - secreția hormonului masculin -
o membrană testosteron.
conjunctivă numită Spermatogeneza constă în diviziuni ale
albuginee din care spermatogoniilor (celule diploide) și formarea
pornesc lame spermatocitelor de ordinul I (diploide), iar
conjunctive ce ulterior, prin diviziune meiotică rezultă
delimitează lobuli; spermatocitele de ordinul II (haploide), care
- în fiecare lobul se parcurg a doua etapă a meiozei și formează
află 1-4 tubi spermatidele. Spermatidele trec printr-un
seminiferi la nivelul proces de maturare şi
cărora se produc devin spermatozoizi.
spermatozoizii; Spermatozoizii conțin 22 de cromozomi autozomi
- printre tubii şi un cromozom heterozom X sau Y.
seminiferi se Procesul de spermatogeneză începe la pubertate
găsesc celule și continuă pe toată durata vieții.
interstițiale, cu rol Secreția de testosteron determină dezvoltarea și
în secreția de menținerea caracterelor sexuale secundare.
testosteron.
2. Conducte - rol: asigură circulația spermatozoizilor şi lichidului spermatic;
spermatice - se clasifică în:
 căi intratesticulare (tubii drepți și rețeaua testiculară);
 extratesticulare (canale eferente, canalul epididimar, canalul
deferent, canalul ejaculator și uretra).
3. Organe genitale - organ copulator, format din rădăcină, corp și gland, structuri acoperite
externe - penis de tegument; în structura internă se descriu doi corpi cavernoși si un
corp spongios, formațiuni erectile dispuse în jurul uretrei
4. Glande anexe - sunt reprezentate de:
- veziculele seminale: glande pereche, situate posterior de vezica
urinară care, prin secrețiile elaborate, asigură nutriția și mobilitatea
spermatozoizilor;
- prostată: glandă situată sub vezica urinară care elimină secreții cu
efect antiacid și lubrifiant;
- glandele bulbouretrale: se deschid in uretră și secretă un lichid
asemănător celui prostatic care se adaugă spermei.

Sănătatea reproducerii:
planificarea familială, concepție și contracepție, sarcina și nașterea
Asigurarea sănătății reproducerii presupune ca oamenii să fie capabili de a duce o
viață sexuală normală, lipsită de riscuri, dreptul de a fi informați, libertatea de a alege
momentul procreării și posibilitatea de a avea acces la metode sigure și eficiente de
planificare familială.
Planificarea familială reprezintă controlul fertilității cuplurilor.
Concepția presupune procesul de fecundație. Momentul optim pentru concepție în
perioada de ovulație este atunci când ovocitul II ajunge în trompa uterină şi întâlnește
spermatozoidul fecundant, momentul stabilirii sexului viitorului copil: dacă ovocitul cu
n = 22 + X întâlnește un spermatozoid cu n = 22 + X, produsul de concepție va fi de sex
feminin, iar dacă întâlnește un spermatozoid cu n = 22 + Y, va fi de sex masculin. În
urma fecundației se formează celula-ou sau zigotul, care va avea 2n = 44 + XX sau 2n =
44 + XY. Zigotul începe să se dividă, iar după trei zile petrecute în trompa uterină
începe să se deplaseze spre uter unde are loc nidația sau fixarea embrionului în
mucoasa acestuia.
Sarcina reprezintă perioada de timp necesară dezvoltării embrionului și durează 9
luni. În timpul sarcinii, schimburile nutritive dintre mamă și făt se realizează prin
intermediul placentei.
Nașterea reprezintă procesele prin care este expulzat fătul la finalul celor 9 luni de
sarcină.
Contracepția asigură posibilitatea alegerii momentului concepției unui copil.
Presupune utilizarea unor metode prin care se împiedică procesul de fecundație.
Metodele contraceptive prezintă atât avantaje, cât și dezavantaje și trebuie aleasă
metoda potrivită fiecărui cuplu.
Metodele contraceptive pot fi:
- Metode temporare: contraceptive de barieră (prezervative, diafragmă, spermicide),
contraceptive orale (pilule hormonale), injecții cu progesteron sau implanturi
subcutanate cu hormoni, steriletul.
 - Metode definitive (sterilizarea): vasectomia, legarea trompelor uterine,
histerectomia.
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
Anexita Infecții apărute după avort sau Dureri lombare, febră, secreții Respectarea
naștere. vaginale, hemoragii. normelor de igienă
Adenom Creșterea volumului prostatei, Urinări dese şi întrerupte, retenția individuală, viață
de cu compresie pe vezica urinară. de urină, infecții urinare, litiază şi sexuală normală,
prostată Poate fi o tumoare benignă. chiar insuficiență renală. sexul protejat.
 CONȚINUTURI – CLASA A XII-A
1. GENETICĂ
1.1. GENETICĂ MOLECULARĂ
1.1.1. ACIZII NUCLEICI
Caracteristici
- reprezintă materialul genetic responsabil de transmiterea ereditară a caracterelor
și este prezent la toate viețuitoarele;
- dețin, sub formă codificată, informația genetică are determină însușirile specifice
ale organismului;
- au un rol hotărâtor în sinteza celor mai importante substanțe organice, proteinele,
atât structurale cât și funcționale (enzime, hormoni etc.) din aminoacizi preluați prin
absorbția intestinală;
- sunt substanțe chimice macromoleculare = catene (lanțuri) polinucleotidice;
- sunt formați din unități: NUCLEOTIDE= bază azotată + pentoză (zahar)+ radical
fosforic:
• baze azotate
 purinice: adenina (A) și guanina (G), (comune ADN și ARN);
 pirimidinice: - citozina (C) și timina (T) – în ADN;
- citozina (C) și uracilul (U) – în ARN.
• pentoza (glucid cu 5 atomi de carbon):
 riboza – la ARN;
 dezoxiriboza – la ADN.
• radicalul fosforic (grupare fosfat) – asigură legătura între nucleotide, rezultând
catene (lanțuri) polinucleotidice.
Legături între nucleotide:
• intracatenare – legături covalente din cadrul monocatenei care se stabilesc
între radicalul fosfat (P) si atomul de carbon 3 al unei nucleotide, respectiv
carbonul 5 al celei de-a doua nucleotide;
• intercatenare – se stabilesc între bazele azotate purinice și pirimidinice; sunt
legături de hidrogen și se realizează pe principiul complementarității (conform
teoriei lui Watson și Crick): o bază purinică se leagă întotdeauna de una
pirimidinică prin dublă legătură şi invers, respectiv A=T/T=A, sau GC/CG prin
triplă legătură.
TIPURI DE ACIZI NUCLEICI
I. ADN (acidul dezoxiribonucleic)
- întâlnit la majoritatea organismelor: dezoxiribovirusuri, procariote și eucariote
- macromoleculă bicentenară formată din două lanțuri polinucleotidice, înfășurate în
spirală, în jurul unui ax comun, formând un dublu helix ADN
structură - monocatenară = reprezintă secvența de nucleotide dintr-o catenă, care
primară exprimă modalitatea de înscriere, sub formă codificată biochimic, a
informației ereditare
structură - bicentenară = este dată de structura bicentenară de dublu helix; fiecare
secundară spiră a dublului helix conține 10 perechi de nucleotide;
- cele două lanțuri polinucleotidice sunt:
• antiparalele = paralele dar cu sensuri opuse: una merge în sens 3'→5';
iar cealaltă în sens 5'→3';
• complementare = legate între ele prin punți de hidrogen care se
formează totdeauna între o bază purinică şi una pirimidinică, respectiv:
A-T;T-A;C-G;G-C.
- prezintă o mare stabilitate fizică asigurată de:
• legăturile fosfodiesterice intracatenare;
• legăturile de hidrogen intercatenare.

Proprietăți datorate structurii bicatenare:

denaturare - Denaturarea; prin încălzirea unei soluții de ADN, punțile de hidrogen se
renaturare rup și ADN-ul devine monocatenar. Prin răcirea bruscă a soluției, ADN
rămâne monocatenar  ADN denaturat.
Renaturarea: dacă răcirea soluției se face treptat, punțile de hidrogen se
refac și ADN-ul devine bicatenar  ADN renaturat.
Importanță: amestecând monocatene ADN de la specii diferite, se
formează, prin renaturare parțială, hibrizi moleculari. Procedeul este
folosit in studiul relațiilor filogenetice dintre specii.
replicarea = dublarea cantități de ADN, în interfază, după modelul semiconservativ.
- Se realizează prin ruperea legăturilor de hidrogen dintre cele două
catene care devin independente și servesc fiecare ca matriță pentru
formarea unei noi catene pe bază de complementaritate, adică prin
atașarea de nucleotide libere din citoplasmă (după cele 4 tipuri posibile)
la cele vechi, rezultând în final două molecule, de ADN pe jumătate noi,
fiecare având o catenă veche care a servit drept model și o catenă nou-
sintetizată. De aici rezultă transmiterea cu mare fidelitate a caracterelor
ereditare în descendență.
Procesul se realizează cu ajutorul unor enzime care acționează ca și
cursorul unui fermoar, despărțind cele două catene. Separarea este
înceată, pornind de la un punct I (de inițiere) și se continuă până la un
punct T (terminus). În timpul replicaţiei, molecula ADN capătă forma literei
Y, brațele acestuia formând o „bifurcație de replicație”. Pe măsură ce
spirala se desface, intervin o serie de enzime (ADN-polimeraze) care
refac cele două catene, adică la fiecare dintre ele se vor atașa
complementar nucleotide complementare din mediul celular.
La finele procesului se formează două molecule de ADN fiice care sunt
numai pe jumătate noi și care se vor repartiza în cele doua celule-fiice, în
timpul diviziunii.
 II. ARN (acidul ribonucleic)
- deține informația genetică a ribovirusurilor
- structură monocatenară, în general
- structură chimică asemănătoare ADN-ului, cu unele diferențe:
• pentoza este riboza;
• conține uracil în locul timinei.
- moleculele de ARN au dimensiuni mai mici, deoarece cu cât creste numărul de
nucleotide, cu atât stabilitatea moleculei scade
- sinteza ARN (transcripția) se realizează tot pe baza complementarității bazelor
azotate, dar se va transcrie numai una dintre cele două catene ale moleculei ADN
(catena antisens)
Tipuri ARN
1. ARN viral - materialul genetic al unor virusuri (ribovirusuri): VMT (virusul
mozaicului tutunului), virusul gripal;
- poate avea structură monocatenară sau bicentenară;
- în cazul retrovirusurilor, replicația se realizează cu ajutorul enzimei
reverstranscriptaza (utilizează ca matriță ARN-ul pentru sinteza
ADN).
2. ARN celular este implicat în sinteza proteinelor
a. ARN mesager - purtătorul informației genetice pe care o copiază din ADN în procesul
(ARNm) de transcripție;
- este monocatenar și are lungime variabilă;
- se asociază cu ribozomi din citoplasmă cu care realizează sinteza de
proteine.
b. ARN de transfer - transportă aminoacizi la locul sintezei proteice, adică la ribozomi;
(ARN t) - are porțiuni bicatenare şi seamănă cu o frunză de trifoi, prezentând
doi poli: unul de atașare a unuia aminoacid (de transportat) şi altul ce
conține anticodonul corespunzător codonului din ARN-ul mesager.
c. ARN ribozomal - rol în sinteza proteinelor;
(ARN r) - intră în structura ribozomilor, organitele specializate ale celule în
realizarea acestui proces;
- are porțiuni bicatenare și formă neregulată.

FUNCȚIILE ACIZILOR NUCLEICI

I. Funcția autocatalitică = replicația ADN-ului
Constă in capacitatea moleculelor de ADN de a se reproduce cu mare fidelitate după
model semiconservativ (fiecare macromoleculă de ADN va deține o catenă veche și
una nou-formată) = dublarea cantității ADN.
Cantitatea de ADN dintr-o celulă variază pe parcursul ciclului celular:
- în mitoză (se desfășoară în celulele somatice):
• în interfază:
  perioada G1 - cantitatea de ADN rămâne constantă, cromozomii sunt
monocromatidici (formați dintr-o singură moleculă de ADN);
 perioada S - are loc replicația ADN, cromozomii devenind bicromatidici;
 perioada G2 - cantitatea de ADN rămâne constantă.
• în profază și metafază - cantitatea de ADN rămâne ca în interfază, cromozomi
fiind bicromatidici;
• în anafază și telofază, cromozomi suferă fenomene de clivare devenind
monocromatidici, la fel ca la intrarea celulei în interfază; la sfârșitul diviziunii se
formează două celule-fiice identice cu celula-mamă (cu aceeași cantitate de
ADN).
- în meioză (se desfășoară în celulele organelor reproducătoare), din celule diploide
(2n) se formează celule haploide (n), adică se reduce numărul de cromozomi şi
cantitatea de ADN la jumătate, refacerea cantității de ADN și garniturii diploide
urmând să se realizeze în procesul de fecundație, în celula-ou (zigot).
II. Funcția heterocatalitică = sinteza proteinelor
Proteinele sunt componente esențiale ale organismelor vii, care îndeplinesc rol
structural esențial, fiind principalele substanțe „plastice" ale organismului, dar și rol
funcțional major (enzime, hormoni, anticorpi, pigmenți respiratori etc.).
transcripție translație
ADN ARNm Proteine
Sinteza proteinelor, în organismul viu, se realizează pe baza informației genetice
înscrise codificat în structura ADN-ului.
Proteinele sunt substanțe organice complexe alcătuite, în principal, din 20 aminoacizi,
așezați într-o anumită ordine în molecula proteică ce conferă specificitate moleculei.
Legătura dintre succesiunea aminoacizilor din molecula proteică şi succesiunea
nucleotidelor din ADN este realizată prin intermediul codului genetic alcătuit din unități
de codificare a informației genetice numite codoni (grupări de cate trei nucleotide din
molecula de ADN, capabile să determine includerea unui anumit aminoacid în molecula
proteică). Codul genetic conține 64 de codoni, din care 3 sunt codoni STOP (UAA, UAG,
UGA) care marchează sfârșitul sintezei proteice, iar 61 sunt codoni sens care codifică
cei 20 aminoacizi, codonul AUG fiind și codon de inițiere pentru translație.
Caracteristicile codului genetic:
 este degenerat: numărul codonilor (64) este mai mare decât numărul
aminoacizilor (20), de aceea mai mulți codoni pot codifica același aminoacid,
lucru dovedit și experimental;
 este universal, în sensul că un codon codifică întotdeauna același aminoacid, el
constituindu-se în însuși procesul de apariție a vieții pe Pământ;
 codul genetic este ambiguu, un codon poate determina includerea mai multor
tipuri de aminoacizi în proteine;
 este nesuprapus, codonii nu sunt suprapuși, nu au nucleotide comune;
 codonii sunt adiacenți, nu au spații între ei;
 citirea mesajului genetic se face întotdeauna într-un singur sens.
 Etapele sintezei proteice
a. transcripția Reprezintă copierea informației genetice (mesajului genetic din
macromolecula de ADN în moleculele de ARNm):
- considerată că prima etapă a sintezei proteice;
- concomitent, se sintetizează și celelalte tipuri de ARN: ARNt (ARN de
transport) și ARNr (ARN ribozomal) implicați în sinteza proteică;
- se desfășoară în nucleul celulei, sub acțiunea enzimei ARN-polimeraza, în
mai multe faze:
 faza de inițiere - ARN-polimeraza se asociază cu o secvență de ADN
numită promotor;
 faza de alungire - are loc creșterea moleculei de ARNm nou-formată;
 faza de încheiere - stoparea transcripției când se întâlnește, în
mesajul genetic, un codon „stop" sau intervine un factor de terminare.
b. translația Reprezintă decodificarea informației din molecula de ARNm (informația
copiată într-o anumită succesiune a nucleotidelor ADN), adică
transformarea într-o anumită succesiune de aminoacizi pe baza codului
genetic:
- are loc în citoplasmă, la nivelul ribozomilor;
- asigură asamblarea aminoacizilor aduși de ARNt, conform informației
inițiale din ADN, în polipeptide și apoi în proteine specifice;
- se poate derula și în alte organite celulare autodivizibile (cloroplaste,
mitocondrii) care conțin material genetic (ADN propriu).
Pentru că translația să se realizeze, trebuie ca la locul sintezei să ajungă
toți factori implicați, astfel:
• Migrarea ARNm în citoplasmă, la nivelul ribozomilor; ARNm recunoaște
locul sintezei proteice datorită primelor nucleotide ce formează o secvență
de inițiere și atrage cele 2 subunități ale ribozomului, între care se prinde
pentru „citire";
- Ia eucariote, secvența conține codonul AUG (codon de inițiere ce codifică
metionina, aminoacid care va fi ulterior înlăturat).
• Pregătirea aminoacizilor (AA) se realizează prin:
 activarea lor: legarea de ATP (adenozintrifosfat);
 aminoacidul activat (AA-AMP) se atașează de un ARNt ce-| va
transporta la locul sintezei proteice;
AA + ATP = AA – AMP + P-P
AA - AMP + ARNt = AA - ARNt + AMP
• Translația şi asamblarea proteinelor: începe traducerea fiecărui codon în
câte un aminoacid, stabilind astfel ordinea în care se leagă aminoacizii pe
baza informației din ARNm, până când se ajunge la codonul STOP.
Asamblarea aminoacizilor este catalizată de enzima peptid-polimeraza. La
sfârșitul procesului se va forma o catenă polipeptidică cu același număr de
aminoacizi ca și numărul de codoni din ARNm, mai puțin unul
(corespunzător codonului STOP).
 1.1.2. ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC
VIRUSURI
Caracteristici - sunt entități infecțioase de nivel subcelular (acelulare)
- au dimensiuni cuprinse între 80 și 2 500 Å
- nu au metabolism propriu
- nu au enzime proprii
- structură:
• capsida - înveliș proteic format din unități (capsomere)
• genom viral (material genetic) reprezentat de o moleculă de acid
nucleic, ADN sau ARN (niciodată împreună)
Forme de Virion = virus matur, infecțios (alcătuit din capsidă și genom viral)
existență ale Virus vegetativ = virus decapsidat, existent in interiorul celulei-gazdă;
virusurilor alcătuit numai din genom viral
Provirus = genom viral integrat în genomul celulei - gazdă
Clasificare - Adenovirusuri - genomul viral este reprezentat de ADN:
• monocatenar, ex. bacteriofagul phi X 174
• bicatenar, ex. virusul herpetic
- Ribovirusuri - genomul viral este reprezentat de ARN:
• monocatenar, ex. virusul gripal, HIV
• bicatenar, ex. reovirusuri
Multiplicare Sunt multiplicate de celula-gazdă cu materialul propriu, ea primind doar
informația genetică din genomul viral.
Genomul viral, pătruns în celula-gazdă, determină devierea proceselor
de biosinteză caracteristice acesteia, astfel încât gazda va efectua
sinteze noi după modelul furnizat de virion. Se sintetizează acid nucleic
viral și proteine pentru capsidă care ulterior se asamblează într-un
număr mare de virioni ce vor fi eliberați prin liza (distrugerea) celulei-
gazdă.
Replicarea - respectă complementaritatea bazelor azotate, cu unele particularități:
materialului • la adenovirusuri, catena ADN poate servi ca matriță pentru sinteza
genetic viral alteia
• la ribovirusuri, catena ARN poate servi ca matriță pentru sinteza altei
catene complementare care devine matriță pentru sinteza ARN inițial;
• la retrovirusuri, replicarea ARN se realizează cu ajutorul
reverstranscriptaze care utilizează ARN pentru sinteza ADN, rezultând
un hibrid ADN-ARN, ulterior ARN este hidrolizat, iar ADN este trecut în
forma bicatenară din care se formează un alt ARN in celula-gazdă.
PROCARIOTE
Caracteristici -organisme procariote: algele albastre-verzi şi bacteriile
-sunt unicelulare și au dimensiuni între 1 şi 10 nm
-structură: membrană, citoplasmă și un nucleoid, fără membrană
nucleară
Material - 1 cromozom bacterian
genetic • de formă circulară, cuprinde 2 000-3 000 gene
• Este atașat de membrană prin intermediul unei invaginări a acesteia
numită mezozom
• lungime de 1 000 de ori mai mare decât diametrul celulei, de aceea
prezintă 40-50 de bucle cu suprarăsuciri, menținute prin intermediul
unor molecule de ARN
-plasmide: structuri ereditare adiționale reprezentate de molecule de
ADN bicatenar ce poartă 6-8 gene (1% din cromozomul bacterian), care
se replică independent de cromozomul bacterian
• exemple: factorul F (factor de fertilitate), factorul R (factor de
rezistență la antibiotice)
• determină heterogenitatea bacteriilor, prin transfer de la o bacterie la
alta, prin mutații, prin pierderea sau redobândirea lor
• reprezintă elemente esențiale în tehnologiile ADN recombinant
EUCARIOTE
Caracteristici -organisme eucariote: majoritatea organismelor: protiste, fungi, plante și
animale
-sunt unicelulare și pluricelulare
-celulele conțin un nucleu adevărat, delimitat de o membrană nucleară
Material ADN nuclear: este reprezentat de cromatină, forma interfazică a
genetic cromozomilor
- Cromozomii
• rezultă prin condensarea și împachetarea filamentului de cromatină
• sunt structuri permanente, vizibili la microscopul optic în timpul
diviziunii celulare, în special în metafază
• se găsesc în număr constant și caracteristic pentru fiecare specie
• structura: un cromozom metafizic este format din două subunități
separate între ele longitudinal (cromatide - brațe), unite printr-o
structură numită centromer
• compoziția chimică: 13-15% ADN, 12-13% ARN, 62-78% proteine histonice
și nonhistonice, lipide, ioni de calciu și magneziu
• cea mai importantă componentă este ADN-ul ce se prezintă sub două
forme care alternează:
 secvențe unice, informaționale, în care sunt incluse genele;
 secvențe repetitive, noninformaționale.
- Cromatina nucleară este de natură proteică și se prezintă sub formă de
fibre asemănătoare cu un șirag de perle, fiind alcătuită din unități
numite nucleozomi:
• nucleozomul are o formă cilindrică, fiind format dintr-un octamer
histonic (conține proteinele histonice: H2A, H2B, H3 și H4, luate câte
două), fiind înconjurat la exterior de un segment de ADN de 140 perechi
de nucleotide la vârf şi la bază; tot ADN-ul asigură şi legătura între 2
nucleosomi (ADN-linker) fiind asociat cu proteina histonică H1;
 • se prezintă sub două forme:
 eucromatină: regiuni cu fibre de cromatină laxe și gene activ
metabolice;
 heterocromatină: regiuni cu fibre compacte care conțin gene inactiv
metabolice; prezintă funcții reglatoare.
ADN extranuclear - se găsește în mitocondrii şi cloroplaste
- apare sub forma unui cromozom circular
- se replică după model semiconservativ, dar independent de materialul
genetic nuclear
- comparativ cu ereditatea nucleară (mendeliană), ereditatea
extranuclear se caracterizează prin transmiterea la descendenți a
trăsăturilor genetic materne, deoarece numai gametul femel, având
dimensiuni mai mari, posedă în citoplasmă organite de tip mitocondrii
sau cloroplaste

1.2. GENETICĂ UMANĂ

1.2.1. GENOMUL UMAN
CROMOZOMII UMANI
Cromozomii reprezintă componentele nucleare în care sunt localizate moleculele
de ADN, purtătoare de gene, deci un cromozom reprezintă, practic, un segment de
ADN. În 1956, cercetători J.H.Tjio și A. Levan au descoperit că în celulele somatice
umane există 46 cromozomi (2n=46) care formează complementul cromozomial al
genomului uman, dintre care:
 44 sunt cromozomi autozomi;
 2 sunt heterozomi (cromozomi ai sexului):
• XX la femeie;
• XY la bărbat.
Complementul cromozomial al genomului uman este alcătuit din 2 seturi haploide
de câte 23 de cromozomi, unul de origine maternă și unul de origine paternă.
Dispunerea cromozomilor unei celule diploide, ordonați pe perechi si grupe, în
funcție de dimensiune, formă și prezența sateliților (sistem de clasificare a cromozomi
întocmit de Denver) reprezintă cariotipul speciei respective.
Cariotipul uman normal grupează cele 23 perechi în 7 grupe notate cu literele mari
ale alfabetului de la A la G, astfel:
- Grupa A – cuprinde cromozomi din perechile 1-3; sunt cei mai mari, metacentrici;
- Grupa B – cuprinde cromozomi din perechile 4-5; mari, submetacentrici;
- Grupa C – cuprinde cromozomi din perechile 6 -12; mijlocii, submetacentrici;
- Grupa D – cuprinde cromozomi din perechile 13-15; medii, acrocentrici, cu satelit pe
brațul scurt;
- Grupa E – cuprinde cromozomi din perechile 16-18; scurți, metacentrici sau
submetacentrici;
- Grupa F – cuprinde cromozomi din perechile 19-20; scurți și metacentrici;
 - Grupa G - cuprinde cromozomi din perechile 2 1-22; foarte scurți și acrocentrici;
- Cromozomii sexuali: X şi Y:
 X este submetacentric, asemănător cu cei din grupa C;
 Y este acrocentric, fără sateliți; este cel mai mic din cariotip și este localizat la
sfârșitul acestuia (grupa G).
MUTAȚIILE
MUTAŢIA = reprezintă fenomenul prin care se produc modificări în structura și
funcția materialului genetic, care nu sunt consecința recombinării genetice. Procesul
producerii mutațiilor constituie mutageneza, îndeplinind un rol important în evoluția
organismelor.
CLASIFICAREA MUTAŢIILOR
CRITERIUL DE TIPURI DE
CARACTERISTICI
CLASIFICARE MUTAȚII
a) Tip de celulă gametice - se transmit ereditar;
în care apar - produc gameți anormali.
somatice - induc organismului o structură mozaicată;
- sunt implicate în geneza cancerului și accelerarea senescenței
organismului.
b) Structura genice - pot afecta genele în totalitate sau doar perechi de nucleotide;
genetică - cea mai mică mutație afectează o pereche de nucleotide din
afectată secvența genei = mutație punctiformă;
- se realizează prin: translocații, deleții, adiții, inversii.
cromozomiale - duc la apariția cromozomilor restructurați ca dimensiune
(mărime), structură și poziție a genelor;
- se realizează prin: translocați (înlocuiri), deleții (pierderi), adiții,
inversii, duplicații (dedublări).
genomice - afectează întregul genom;
- se manifestă prin:
• multiplicarea seturilor de cromozomi (poliploidii: 3n,4n,5n...; n =
set de cromozomi);
• variații ale numărului de cromozomi fără modificarea
numărului de bază (aneuploidii: 2n-1, 2n+1; n = set cromozomal).
Variația numărului de cromozomi în genom duce în timp la apariția
de specii noi.
c) Tip autozomale - se transmit uniform la descendenți
cromozomi
afectați heterozomale - se transmit cu o frecvență mai mare la unul dintre sexe
d) Mod de dominante - apar în fenotip
manifestare recesive - apar în fenotip doar în stare homozigotă (gene de același fel)
fenotipică codominante - determină un fenotip nou
letale - determină moartea individului
semiletale - pot duce la moartea individului
e) Efect produs folositoare - foarte puține;
 - duc la apariția unor caractere noi care-l fac pe individ mai adaptat
la factorii de mediu.
neutre - majoritatea mutațiilor care nu produc schimbări pozitive sau
negative
dăunătoare - determină apariția unor anomali incompatibile cu viața sau stări
patologice
f) Mod de naturale - apar în mod spontan;
apariție - sunt produse de numeroși factori naturali, deseori insuficient
cunoscuți de om;
- reprezintă aproximativ 1,5% din totalul mutațiilor înregistrate de
om.
artificiale - sunt provocate de factori mutageni, de fapt factori naturali
controlați de om
Factori mutageni
Factorii mutageni reprezintă agenți mutageni care au capacitatea de a produce
mutații cu o frecvență superioară mutațiilor spontane.
FACTORI
EXEMPLE EFECTE
MUTAGENI
Fizici radiații neionizante • fragmentări ale cromozomilor sau cromatidelor
(ultraviolete), ionizante • transformarea apei în peroxizi
(razele X, razele gama, alfa, • au efect cancerigen și teratogen (apariția unor
beta, electronii, neutronii), malformații în dezvoltarea intrauterină)
radiații cosmice, variații • radiațiile ionizante produc mutații chiar în doze
bruște de temperatură mici, căci nu există un prag la acțiunea lor
mutagenă
Chimici - agenți alkilanţi (substanțe • împerecheri eronate de baze azotate prin
asemănătoare bazelor înlocuirea grupării amino din structura lor
azotate din alcătuirea • fragmentarea acizilor nucleici
acizilor nucleici, iperita) • erori de replicare sau transcriere
- unele antibiotice, unii • eliminarea unor baze azotate din structura
coloranți, aditivi alimentari acizilor nucleici
- unele îngrășăminte chimice, • inhibă fusul celular și blochează diviziunea
insecticide, fungicide, • blocarea sintezei de adenină şi guanină
erbicide • au efect cancerigen și teratogen (apariția unor
- colchicina, acidul nitros, malformații în dezvoltarea intrauterină)
cofeina etc.
Biologici virusurile şi unele • fragmentări comozomale
microorganisme parazite • translocații
• transformarea malignă a celulelor
• modificări ale diviziunii şi diferențierii celulare
• inserarea unor fragmente de ADN proprii în
ADN-ul celulelor-gazdă
• efecte cancerigene (transformarea celulelor
normale în celule tumorale)
 MALADII EREDITARE - clasificare si exemple
Maladiile ereditare reprezintă bolile care sunt produse de acțiunea unor factori
mutageni asupra materialului genetic la om, boli care se transmit ereditar. Ele pot
afecta atât structura și numărul cromozomilor, cât și a genelor plasate în aceștia,
determinând tulburări ale metabolismului celular. Transmiterea bolii înseamnă
transmiterea genei sau a genelor afectate la urmași.
1. Maladii Maladii - la om, de obicei, sunt letale, rezultând indivizi neviabili
determinate provocate de - au fost evidențiate numai la embrioni eliminați prin avorturi
de mutații poliploidii spontane
genomice Maladii Maladii provocate Sindromul persoanele afectate nu
(modificarea provocate de de anomalii Patau = depășesc 3-4 luni, apar
numărului de aneuploidii autozomale trisomia 13 malformații ale scheletului,
cromozomi) (modificarea inimii, sistemului nervos
numărului de central
cromozomi Sindromul indivizii afectați prezintă
datorată Edwards = malformații ale capului,
nondisjuncției trisomia 18 feței, sunt înapoiați mintal,
cromozomilor au grave deficiențe
în meioză) neurosenzoriale
Sindromul talie mică, craniu mic,
Down = rotund, cu profilul feței
trisomia 21 plat; gât scurt și gros,
mâini scurte și late, urechi
mici, implantate mai jos, a
treia pleoapă în unghiul
intern, modificări
cantitative ale activități
enzimatice
Maladii provocate Sindromul fenotip normal, coeficient
de anomalii Klinefelter = de inteligență normal,
heterozomale trisomia XXY atrofie testiculară,
ginecomastie (dezvoltarea
glandelor mamare),
azoospermii
(spermatozoizi imobili)
Sindromul înălțime peste medie
„dublu comportament agresiv,
mascul" = înapoiere mintală, atrofie
trisomia XYY testiculară, ginecomastie,
azoospermie
Sindromul pilozitate pe față şi corp,
superfemelă sterilitate
 = trisomia
XXX
Sindromul talie redusă, față
Turner = bătrânicioasă, gât scurt,
monosomia întârziere mintală, anomalii
XO scheletice, sterilitate
2. Maladii Sindromul „cri du chat" sau „țipătul - se datorează deleției parțiale a brațului
determinate pisicii" scurt al cromozomului din perechea a V-
de mutații a;
cromozomiale - copii prezintă defecte faciale, dezvoltare
anormală a laringelui şi glotei (la
naștere, emit sunete ca țipătul pisicii);
- prezintă microcefalie cu întârziere
mintală gravă.
3. Maladii Maladii sindactilia degete unite; maladie autozomală
provocate de genice dominantă
mutații genice autozomale polidactilia degete suplimentare; maladie autozomală
dominantă
brahidactilia degete scurte; maladie autozomală
dominantă
prognatismul mărire anormală a buzei inferioare,
aplatizare transversală a craniului;
maladie autozomală dominantă
anemia falciformă - eritrocite în formă de seceră; maladie
autozomală recesivă;
- în stare homozigotă este letală, iar în
stare heterozigotă este benefică, în
zonele afectate de malarie, deoarece
permite supraviețuirea organismului.
Maladii hemofilia - maladie heterozomală recesivă;
genice determinată de mutația unei gene de pe
heterozomale heterozomul X; bolnavii prezintă
(sex-linkate) hemoragii puternice la cele mai mici
traumatisme, deoarece nu se
sintetizează anumiți factori de
coagulare.
La bărbați, se manifestă într-un singur
exemplar (hemizigoţie), deoarece nu dețin
o genă alelă pe cromozomul Y; la femei,
se manifestă doar în stare homozigotă.
daltonismul - maladie heterozomală recesivă;
determinată de mutația unei gene de pe
heterozomul X; incapacitatea de a
 deosebi culori complementare (roșu de
verde)
La bărbați, se manifestă într-un singur
exemplar (hemizigoţie), deoarece nu dețin
o genă alelă pe cromozomul Y; la femei,
se manifestă doar în stare homozigotă.
miopatia - maladie heterozomală recesivă;
Duchenne - distrofie musculară: anomalii ale
mersului la copiii mici; în jur de 20 de ani,
tinerii nu mai pot merge deloc, deoarece
musculatura se atrofiază ireversibil.
rahitism rezistent maladie heterozomală dominantă (sunt
la vitamina D relativ rare)
Maladii hemoglobinopatiile sunt cauzate de mutații ale genelor care
metabolice determină sinteza hemoglobinei
ereditare: maladii care sunt determinate de mutațiile genelor
determină afectează care determină o deficiență enzimatică ce
tulburări metabolismul perturbă lanțul metabolic și produc boli:
grave de bazelor azotate guta, diabetul zaharat, fenilcetonuria,
metabolism; purinice și cretinismul guşogen, galactozemia etc.
sunt pirimidinice
determinate maladii care hipercolesterolemia, hiperlipemia
de mutațiile afectează idiopatică
unor gene metabolismul
recesive care lipidelor
se manifestă enzimopatiile determinate de mutații ale genelor care
numai în determină sinteza de enzime
stare albinismul - absența pigmentului melanic din piele,
homozigotă. păr, iris;
- maladie autozomală recesivă,
provocată de o mutație a genei care
determină sinteza unei enzime ce
intervine în procesul de transformare a
tirozinei în melanină.

1.2.2. MUTAGENEZA ȘI TERATOGENEZA

CARCINOGENEZA reprezintă procesul prin care este indus cancerul, o tulburare a

diviziunii celulare care se declanșează atunci când celula normală crește și se
dezvoltă necontrolat și invaziv. Celulele canceroase reprezintă mutante ale celulelor
normale care au suferit modificări ireversibile, iar rezultatul acestor modificări în
activitatea celulelor este formarea unei tumori care își mărește dimensiunile treptat,
iar celulele din tumoră pot fi diseminate prin circulația sangvină, în diferite regiuni ale
corpului.
Procesul de carcinogeneză se desfășoară în mai multe etape:
• inițierea - apariția de mutații în celulele somatice;
• dezvoltarea;
• progresia - proliferarea celulelor mutante.
În procesul de carcinogeneză, un rol decisiv îl prezintă agenții carcinogeni
reprezentați de:
a) diferite substanțe chimice:
- pesticidele, bogate în arsenic - induce cancerul pulmonar;
- unele uleiuri minerale induc cancerul de piele;
- benzenul - poate induce leucemia;
- fumul de țigară - induce cancer respirator, digestiv, excretor.
b) radiații neionizante și ionizante - induc cancer de piele;
c) unele virusuri.
Tipuri de cancer:
- leucemie = cancer al globulelor albe
- limfom = cancer al țesutului limfoid
- mielom = cancer al măduvei osoase și celulelor din plasmă
- sarcom = cancer care se dezvoltă în țesutul muscular
- carcinom = cancer al țesutului epitelial
- melanom = cancer al pielii
Procesul de carcinogeneză este determinat frecvent de mutați numerice a
structurale ale cromozomilor, de deficiențe în repararea leziunilor din molecula de
ADN sau de fragilitatea cromozomilor care induc leziuni în molecula de ADN.
Unele tumori conțin celule cu numeroase anomalii de structură a cromozomilor
translocații, inversii, deleții etc. Astfel:
- cancerul sangvin (leucemia cronică mieloidă) este asociată la om cu deleția
brațului lung al cromozomului 22 şi translocația sa reciprocă cu un segment din
cromozomul 9;
- cancerul de sân prezintă numeroase linii celulare determinate de interschimburi
între cromozomul 1 și oricare alți cromozomi ai complementului cromozomial;
- în limfomul Burkitt întâlnim o translocație între cromozomii 8 şi 14.
Tehnica transfecţiei descrie modul în care mutațiile determină apariția cancerului și
presupune următoarele etape:
- izolarea ADN nuclear din celule tumorale;
- fragmentarea ADN extras cu ajutorul enzimelor;
- testarea capacității fiecărui fragment de a induce cancer în celulele umane; s-a
demonstrat că este necesară o singură genă specifică (genă oncogenă) pentru a
transforma o celulă care se divide normal într-o celulă canceroasă.
 Oncogenele sunt versiuni modificate ale unor gene numite protooncogene, prezente
în celulele normale care codifică proteinele necesare structurii şi funcțiilor normale
ale celulelor. Au rol principal în controlul proliferării și diferențierii celulare. Prin
activarea protooncogenelor sub acțiunea factorilor carcinogeni, celulele normale
suferă modificări ireversibile și devin mutante, multiplicându-se rapid, anarhic și dând
naștere unei populații celulare numită tumoră.

1.2.3. DOMENII DE APLICABILITATE ȘI CONSIDERAȚII BIOETICE ÎN GENETICA UMANĂ

Metode de studiu în genetica umană
Metodele de cercetare în genetica umană sunt întrucâtva deosebite de cele
tradiționale utilizate în genetică, deoarece:
- omul nu poate fi supus experimentelor de încrucișare dirijată (motive etice,
religioase);
- descendența relativ redusă a unei familii;
- durata unei generații relativ mare (aproximativ 30 de ani).
Metodele de cercetare specifice cele mai utilizate azi în genetica umană sunt:
• ancheta familială care permite întocmirea arborelui genealogic (sau pedigreeului)
al unei familii, pe baza căruia se poate studia transmiterea de la o generație la
alta a unor caractere normale (culoarea ochilor, a părului etc.) sau a unor boli
genetice (ex. hemofilia);
• studiul gemenilor monozigoți care provin în urma segmentării unui singur ovul
după fecundație, spre deosebire de gemenii dizigoți proveniți din fecundarea
concomitentă a două ovule de către doi spermatozoizi diferiți. Gemenii monozigoți
sunt foarte asemănători și au întotdeauna același sex, fiind practic identici
genotipic, deosebirile dintre ei fiind datorate acțiunii factorilor de mediu. Gemenii
dizigoți nu se disting de frații „obișnuiți" decât prin dezvoltarea lor simultană și
pot fi în proporție de 50% de sexe diferite;
• alte metode: studiul familiilor consangvine (realizate între rude apropiate),
metode biochimice (studiul ADN-ului, studiul cromatinei sexuale), metode
statistice etc.
Eredopatologia consemnează astăzi foarte multe boli ereditare, de aceea sfaturile
genetice și diagnoza prenatală joacă un rol important în cunoașterea riscurilor de a
avea descendenți afectați de boli ereditare.
Sfaturile genetice au rolul de a informa asupra riscului de a avea urmași cu
anomalii ereditare, fiind adresate cuplurilor aflate în una dintre următoarele situații:
- unul sau ambii părinți au o maladie ereditară;
- au în familie rude cu boli ereditare;
- au un copil afectat ereditar și vor să cunoască riscul apariției de alți copii afectați;
- au avut avorturi spontane repetate;
 Diagnosticul prenatal asigură detectarea unor maladii din primele luni de sarcină. Se
poate alcătui arborele genealogic al unei familii, știind istoricul unei boli și stabilind
modul de transmitere a bolii.
Amniocenteza sau analiza lichidului amniotic de la femeile însărcinate poate
determina o serie de maladii cromozomiale și genice, prin extragerea, cu ajutorul unei
seringi speciale, a unei mici cantități de lichid amniotic în care se găsesc celule
aparținând fătului.
Fertilizarea în vitro (FIV - crearea embrionului în afara corpului uman) se
realizează utilizând gameții soților care se vor contopi în medii de cultură speciale,
formând zigotul, care la 72 ore după concepție se va transfera la mama purtătoare. Se
implantează de regulă 2-3 embrioni femeilor sub 35 de ani și nu mai mult de 4 celor
peste 35, iar embrionii nefolosiți se păstrează la congelator și se folosesc în caz de
sarcină eșuată (se face testul de sarcină la 2 săptămâni după embriotransfer). FIV nu
implică o creștere a ratei malformațiilor. Este recomandată în cazul cuplurilor afectate
de infertilitatea masculină severă, în caz de deteriorare sau blocaj al trompelor
uterine, tulburări de ovulație, endometrioză, sterilizare tubară în antecedente etc.
Clonarea reprezintă procesul de a crea o copie identică genetic a unui original.
Clonarea poate fi:
• terapeutică, prin acest procedeu se utilizează un ovul anucleat în care se
introduce un nucleu diploid provenit dintr-o celulă a corpului, care va evolua spre
embrion; clonarea embrionilor se face când se obține o cultură de celule „stem",
celule capabile să diferențieze orice tip de țesut, reprezentând un material utilizat
în refacerea țesuturilor necrozate; se utilizează pentru clonare celulele
pacientului, eliminând astfel pericolul respingerii materialului transplantat;
• reproductivă – urmărește nașterea unui organism complet dezvoltat. Clonarea
reproductivă a ridicat și ridică probleme de bioetică și religioase, deci nu se poate
vorbi de legalizarea clonării umane în acest moment.
Terapia genică reprezintă metoda de tratare a maladiilor ereditare care constă în
transferul de gene în celulele umane, în scopul înlocuirii genelor mutante cu cele
normale. Nu urmărește înlocuirea genelor defecte din toate celulele, ci înzestrarea
bolnavului cu câteva celule modificate genetic, astfel încât ele să conțină gena
normală.

2. ECOLOGIE UMANĂ
2.1. CARACTERISTICILE ECOSISTEMELOR ANTROPIZATE ȘI MODALITĂŢI DE
INVESTIGARE

Ecosistemul cuprinde biotopul (totalitatea factorilor abiotici) și biocenoza

(totalitatea factorilor biotici) dintr-un anumit areal, componente supuse unor
modificări permanente, determinate de evenimente naturale (ploi torențiale, inundații,
cutremure etc.), dar şi prin intervenția umană (defrișări, arături etc.). Influențele
specifice existenței şi activității umane în mediul natural au generat așa-numitele
sisteme antropizate.
Ecosistemele antropizate:
• au apărut ca un răspuns la cerințele tot mai mari ale umanității care nu mai puteau
fi satisfăcute în mod natural, ecosistemele trebuind să asigure atât materii prime
pentru diferite ramuri ale industriei, cât și spațiu pentru desfășurarea activităților
umane;
• nu manifestă diferențe nete față de cele naturale;
• sunt sisteme ecologice naturale, optimizate fie pentru obținerea unor producții
vegetale sau animale sporite, fie pentru alte scopuri umane;
• un ecosistem antropizat are următoarea structură:
 biocenoza: fitocenoza naturală și plantele de cultură + zoocenoza naturală şi
animalele domestice;
 totalitatea oamenilor din sistem;
 produsele naturale (natura transformată) create prin activități umane (solul
amenajat, construcții, mașini);
 depozitele de deșeuri și reziduuri stagnante.
• se caracterizează printr-un anumit grad de antropizare, adică intensitatea
influențelor de origine antropogenă asupra mediului natural, fiind diferit de la o zonă
la alta (în zonele urbane, foarte industrializate, ecosistemele sunt puternic
antropizate):
 în agrosisteme:
- fitocenoza este controlata direct de om;
- numărul speciilor este foarte mic;
- stabilitatea este redusă;
- echilibrul sistemului nu poate fi menținut decât tot prin intervenția
permanentă a omului.
 în ecosistemele cu densitate redusă a populației, factorii antropogeni sunt
neglijabili.
TIPURI DE ECOSISTEME ANTROPIZATE
1. Agrosistemele
- ecosisteme în care omul înlocuiește formele naturale de plante şi animale cu
varietăți cultivate și animale domestice, în scopul asigurări unei productivități
maxime ale acestora;
- numărul speciilor de plante și animale este foarte mic, având ca efect:
• productivitate foarte mare;
• vulnerabilitatea plantelor la influențele mediului înconjurător.
Biocenoza: suportă intervenții din partea omului, în sensul protejării organismelor
cultivate și distrugeri celor care exercită influențe negative asupra acestora:
• Producătorii primari, de interes economic:
 sunt supuși presiunii demografice şi concurenței plantelor spontane (buruieni)
cu care își dispută biotopul îmbogățit cu azotați şi fosfați;
 asupra lor acționează atât consumatori de ordinul I, cât şi dăunători şi paraziți;
 cumulează acțiunea negativă a 3 categorii de organisme, de aceea este
necesară intervenția directă a omului, prin îmbunătățirea mediului de cultură, și
cea de fitoterapie;
 pentru obținerea unei productivități maxime, au fost selectate diferite soiuri de
plante, eliminând practic mijloacele naturale de apărare a plantelor cultivate
prin pierderea din genotipul plantelor de cultură a unor gene de rezistență la
diferite atacuri;
 omul urmărește prin acțiunile sale atât ameliorarea productivități, cât şi a
rezistenței plantelor de cultură.
• Consumatorii de ordinul II (animalele): în cazul acestora, numărul acțiunilor biotice
este mai redus, urmărindu-se în special reducerea consumatorilor răpitori,
agenților infecțioși și parazitari.
Biotopul: suferă intervenții ale omului, în sensul executării unor arături repetate pentru
afânarea solului, oferind condiții prielnice de creștere si dezvoltare a plantelor, dar
conducând la o dezechilibrare a proceselor biologice care contribuie la formarea
solului.
2. Sistemele urban-industriale
- se caracterizează printr-un grad mare de antropizare, determinat de aglomerările
de populație și industrializare:
- se constată o răspândire extrem de diversă a grupărilor omenești sub formă de
așezări stabile;
- așezările pot fi, în funcție de populațiile predominante:
 urbane (orașe);
 rurale (sate).
- sub aspect ecologic, o așezare reprezintă un organism viu a cărei esență rezidă din
relațiile dintre oameni şi mediul construit;
- populația sistemelor urban-industriale este dependentă de bioproductivitatea
agrosistemelor învecinate.

2.2. IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA ECOSISTEMELOR NATURALE

Organismele vii se caracterizează prin schimburi permanente cu celelalte
componente ale ecosistemului, fapt care produce modificări continue în mediul
înconjurător. În cazul ecosistemelor naturale, aceste modificări sunt de cele mai multe
ori de proporții reduse, se petrec cu viteze mici și este posibil ca echilibrul ecologie să
fie restabilit oricând, pentru menținerea intactă a structurii și funcționării întregului
sistem.
 În prima perioadă a dezvoltării omenirii, au fost produse schimbări în mediu, prin
activitatea de procurare a hranei, fără a se stabili un dezechilibru ecologic. Însă
activitățile următoare însă au produs modificări majore mediului:
- prima activitate care a afectat în mod deosebit mediul a fost agricultura, deoarece
unele ecosisteme naturale (păduri) au fost transformate în agrosisteme;
- dacă primele activități umane au produs modificări lente care au permis diferitelor
organisme să se adapteze, ulterior, odată cu creșterea populației şi dezvoltarea
tehnologiei, intervenția omului în natură a produs schimbări din ce în ce mai
profunde și mai rapide, în special în ultimele decenii, prin creșterea populației
globului și accelerarea industrializării şi urbanizării (s-au intensificat exploatările
petroliere, defrișările, exploatările miniere, a rocilor de construcție, paralel cu
distrugerea florei și faunei);
- rezultatul acestor activități nesăbuite a dus la degradarea echilibrului natural, la
cote ridicate, pe anumite teritorii, prin reducerea posibilităților de autopurificare a
biosferei, reducerea ecranului de ozon, poluarea oceanelor, prin scurgeri masive
de substanțe nocive pentru flora și fauna marină.
Impactul uman asupra mediului înconjurător reprezintă toate modificările care se
situează în afara legilor ecologice, suferite de mediul natural, ca urmare a activităților
omenești. Impactul este direct proporțional cu numărul populației și cu volumul
activităților umane. Formele sub care se prezintă impactul uman asupra mediului său
înconjurător sunt: defrișări masive de păduri, deșertificarea stepelor, desțeleniri de
pajiști, extinderea eroziunii solurilor, poluarea râurilor, lacurilor, a atmosferei,
distrugerea unor specii de plante și animale etc.

Impactul activităților umane asupra mediului, prin:

Activități umane
Supraexploatarea - crearea și extinderea
resurse lor ecosistemelor antropizate,
naturale pentru obținerea unor
producții vegetale sporite, în
vederea satisfacerii
necesităților umane
- exploatarea fără
discernământ a pădurilor,
pentru lemn de construcții,
combustibil, fabricarea hârtiei, - specii de plante şi animale,
mobilei etc.
- domesticirea animalelor și
modificarea condițiilor
naturale de viață
Efecte
- extinderea spațiilor pentru
suprafețele cultivate (distrugerea
mediului natural: defrișări etc.)
- distrugerea pădurilor, ignorând
rolul igienico-sanitar al pădurii,
dispariția unor
influențarea climei locale și
regionale, efectul negativ, mergând
până la deșertificare
- modificarea dinamicii numerice a
populațiilor, diferită de cea existentă
în condiții naturale
 - supraexploatarea speciilor - sărăcirea în pește a unor zone, ca
prin pescuit și vânătoare şi diminuarea numărului unor specii
excesivă din ocean: midi stridii, creveți, balene
etc.;
- diminuarea simțitoare a
populațiilor unor animale sălbatice,
multe fiind pe cale de dispariție.
Introducere de - creșterea neobișnuită a numărului indivizilor introduși în
specii noi în ecosisteme, deoarece aceștia nu au dușmani naturali, producând
ecosisteme adevărate catastrofe ecologice și economice;
- ex. prin introducerea afidului Filoxera vitifolii din America în
Franța, în secolul trecut, au fost distruse culturile de vită-de-vie; la
fel şi introducerea gândacului de Colorado, dăunător al cartofului, din
America in Europa, a produs distrugerea culturilor de cartof.
Poluare - reprezintă o modificare mai mult sau mai puțin dăunătoare atât
pentru om, cât şi pentru speciile din ecosistemele naturale și
artificiale, a factorilor de mediu, din cauza introducerii în mediu a
poluanților (substanțe chimice: pesticide, țiței, gaze, substanțe
organice; factori fizici: căldură, radiații ionizante; factori biologici:
germeni patogeni);
- direct proporțională cu creșterea numerică a omenirii, înmulțirea
necesităților umane și dezvoltarea de noi tehnologii.

Degradarea mediului este un fenomen extrem de complex, determinat de numeroși

factori ecologici, economici, sociali, politici care interacționează și influențează
variatele sfere ale activității umane.