Anatomia şi

fiziologia
omului
Dr. Leşe Mihaela
Proporțiile corpului uman conform lui Vitruviu, Leonardo da Vinci, 1490, Desenul este
bazat pe corelațiile dintre proporțiile umane ideale și geometrice, descrise de arhitectul
roman Vitruviu în Cartea 3 a tratatului său De architectura. Vitruviu a descris corpul
uman ca fiind sursa principală de proporții din cadrul ordinelor clasice ale arhitecturii.
El a determinat că trupul ideal ar trebui să aibă o înălțime de opt capete. Desenul lui
Leonardo este tradițional denumit în onoarea arhitectului.
 Introducere in
anatomia omului

•ANATOMIA OMULUI este ştiinţa care se ocupă cu studiul

formei şi structurii corpului uman. Taxonomic, ea face parte din
grupa ştiinţelor biologice fundamentale. Termenul de anatomie,
derivă din două cuvinte ,
-unul de origine latină “ana” inseamna prin,
-altul din greacă “tomein” care au acelaşi inteles şi inseamnă “a
taia” , “a diseca”.

•Denumirea ei a luat naştere şi din termenul tehnic de “a diseca”,

deoarece multă vreme principala metoda de cercetare şi
cunoaştere a corpului uman a fost disecţia, bisturiul devenind
simbolul anatomiei macroscopice.

Acumularea datelor deţinute prin disecţii, despre forma şi

structura organismului uman, a determinat la un moment dat
sistematizarea lor, punându-se astfel bazele anatomiei descriptive
sau sistematice. Aceasta se ocupă cu descrierea analitică a
organelor pe care le grupează în sisteme şi aparate.

•Concomitent, necesitatea intelegerii funcţionarii părtilor

componente ale corpului a dus la desprinderea din anatomie a
fiziologiei care a devenit o ştiintă de sine stătătoare .
Pictura nu ar fi o lecție de anatomie , ci o lecție de fiziologie . Rembrandt ar fi înțeles perfect
lecția lui Tulp care constă în demonstrarea anatomiei funcționale a mâinii prin funcţionarea
mușchilor antebrațului. Tulp va exercita o tracțiune pentru a provoca o mișcare, o mișcare pe
care o anunță cu propria sa mână stângă și care va avea loc: flexia degetelor.

Lecția de anatomie a doctorului Tulp,

Rembrandt, 1632
2
Fiziologia este știința care studiază funcțiile diferitelor părți și organe ale
corpului, ca de exemplu digestia, respirația, circulația sângelui, locomoția etc.,
care se desfășoară în condiții normale de viață.

Anatomia și fiziologia sunt științe strâns legate între ele. Fără cunoștințe de
anatomie cu privire la alcătuirea organismului sau a părților sale constitutive, nu
putem înțelege fiziologia lor, adică modul cum trebuie să funcționeze normal.

NOȚIUNI DE ANATOMIE TOPOGRAFICĂ

Termenii anatomici sunt folosiți pentru a localiza leziunea sau durerea.

Cunoașterea termenilor anatomici de bază ai corpului uman este importantă

deoarece toate cadrele medicale trebuie să folosească un limbaj comun când
tratează un pacient. Totuși, dacă nu vă puteți aminti denumirea anatomică corectă
pentru un anumit punct al corpului, puteți folosi un termen popular.

Orientări
Vizualizați o persoană care stă în picioare cu fața spre voi, cu brațele întinse
lateral, cu degetul mare spre exterior (cu palmele spre voi). Aceasta este poziția
anatomică standard utilizată atunci când descriem localizarea pe corp:
ortostatism şi supinaţie.

Direcții, poziții
Primii termeni care trebuiesc lămuriți sunt dreapta și stânga. Acești termeni se
referă întotdeauna la poziția din punctul de vedere al pacientului examinat.
Printr-un plan median trasat vertical, perpendicular pe fața anterioară a corpului,
acesta este împărțit în jumătatea stângă și jumătatea dreaptă (fig.1).
3
Anterior și posterior - anterior sau ventral înseamnă partea din față și
posterior sau dorsal descrie partea din spate a corpului (fig.1).

Alți doi termeni frecvent folosiți sunt medial și lateral (fig.1). Medial
înseamnă în apropierea liniei mediane a corpului; lateral înseamnă departe
de această linie. În acest context, ochii sunt lateral față de nas, brațele sunt
situate lateral de torace, sternul este situat medial față de coaste.

Termenul proximal desemnează ceea ce se află în apropiere, în timp ce

distal înseamnă îndepărtat. În cazul corpului, proximal înseamnă în
apropierea punctului în care membrul superior sau membrul inferior se
leagă de corp.

Distal înseamnă mai îndepărtat de punctul de legătură. De exemplu, dacă

femurul este rupt, fractura aceasta poate fi proximală (capătul apropiat de
șold) sau distală (la capătul mai îndepărtat de șold); mâna este situată distal
față de cot, la rândul său cotul este situat proximal față de încheietura
mâinii.

Termenul superior (cranial) înseamnă mai apropiat de cap și inferior

(caudal) înseamnă mai apropiat de picior. De exemplu, abdomenul este
inferior față de torace, toracele este superior față de șold, gura se află
inferior față de nas.

4
Planuri și axe

Axele corespund dimensiunilor spațiului și se întretaie în unghi drept.

Axul longitudinal, axul lungimii corpului, este vertical la om și are doi poli: superior
(cranial) și inferior (caudal). El pleacă din creștetul capului și merge până la suprafața tălpilor
și spațiul dintre ele.
Axul sagital sau antero-posterior este axul grosimii corpului. Are un pol anterior și altul
posterior.
Axul transversal corespunde lățimii corpului. Este orizontal și are un pol stâng și altul drept.
Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate fi
împărţit în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (fig.2):
- un plan sagital
- un plan frontal
- un plan transversal

Planurile se formează cu participarea a două dintre axele menționate anterior.

Planurile sagitale trec prin corp vertical, împărţindu-l în regiunile dreaptă şi stângă. Planul
medio-sagital este cel care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2 jumătăţi egale.
Planurile frontale secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în regiunile anterioară (spre
în faţă) şi posterioară (spre în spate). Planul frontal trece prin axul longitudinal și cel
transversal.
Planurile transversale împart corpul în regiunile superioară (cranială) şi inferioară
(caudală). Se formează prin unirea axului sagital cu cel transversal. Meritul tomografiei
computetrizate cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi
obţinute decât prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea
dificilă, dacă nu imposibilă, localizarea prin suprapunerea elementelor anatomice ale corpului.

5
6
Linii de orientare – servesc la descrierea poziţiei anatomice
1.Linii anterioare si verticale:
-linia medio-sternala care corespunde liniei mediane a corpului
-linii parasternale- corespund articulaţiilor condro-sternale
-linii medio-claviculare- linii coborate din mijlocul claviculei, tangente la
torace, la barbati trec prin mamelon
-linii axilare anterioare- cu membrul superior in abductie fortata, aceasta linie
continua sau se traseaza pe marginea laterala a marelui pectoral
-linia axilara mijlocie- din vârful axilei si este tangentă la coaste
- liniile semilunare se suprapun marginilor laterale ale dreptilor abdominali

2.Linii anterioare si orizontale:

-linia claviculara- trece prin cele 2 clavicule
-linia bimamelonara- folosita doar la barbati
-linia subcostala- uneste punctele cele mai declive ale marginii inferioare a
cutiei toracice.

3.Linii posterioare, verticale:

-linia medio-dorsala- uneste procesele spinoase vertebrale
-liniile para-vertebrale- trec prin extremitatile laterale ale proceselor transverse
-linia scapulara- trece prin unghiul inferior al scapulei
-linia axilara posterioară- coboara din extremitatea posterioară a plicii axilare si
trece prin marginea laterala a marelui dorsal, unde acesta se indeparteaza de
trunchi.

4.Linii orizontale:
-linia subcostala- trece prin punctele cele mai declive ale marginii caudale a
cutiei toracice
- linia interspinoasă – uneşte crestele iliace
7
Termenul de „poziție” desemnează o anumită orientare a corpului în spațiu

Ortostatism – poziţia în picioare

Clinostatism – corpul este întins pe plan orizontal, pe una din feţele sale
( Figura 4 ) şi poate fi:
- decubit dorsal, supinaţie (a)
- decubit ventral, pronaţie (b)
- decubit lateral drept sau stâng (c)
Poziția Fowler, capul și toracele pacientului sunt ridicate la 40-90 grade
Poziţia Trendelenburg, pacientul este poziționat în supinație cu capul în
jos și picioarele în sus, cu o înclinație de 10-15 grade
Poziţia Trendelenburg inversat, pacientul este așezat cu capul în sus și
picioarele in jos, într-un unghi de 10-15 grade

Mişcarea

Abductie - departarea unui membru de zona de mijloc a corpului

Adductie - apropierea unui membru de zona de mijloc a corpului
Pronatie/Rotatie internă - deplasarea anterioara a unui membru aproape de
mijlocul corpului
Supinatie/Rotaţie externă- deplasarea partii anterioare a unui membru
departe de mijlocul corpului
Flexie – segmentele corpului se apropie
Extensie – segmentele corpului se dispun în continuitate

8
Regiunile anatomice ale corpului uman
Organismul uman este compus din 5 elemente anatomica principale: capul, gatul, trunchiul, membrele
superioare (maini) si membrele inferioare (picioare).
Fiecare din aceste elemente este compus din segmente sau zone care, la randul lor, sunt impartite in regiuni
topografice.
1. Capul este impartit in 2 zone:
– craniana (corespunzatoare calotei craniene si elementelor sistemului nervos central care sunt
adapostite acolo). Aceasta zona cuprinde urmatoarele regiuni
a) frontala
b) parietala
c) temporala
d) occipitala
e) auriculara
– faciala (corespunzatoare fetei). Aceasta zona are urmatoarele regiuni:
a) orbitala (palpebrala)
b) geniana
c) nazala
d) maseterina
e) labiala
f) zigomatica
g) mentoniera
h) parotidiana
2. Gatul prezinta patru zone: anterioara, posterioara, laterala dreapta si laterala stanga
I. Zona anterioara a gatului are 2 segmente delimitate de osul hioid si anume:
a) suprahioidian si
b) subhioidian cu regiunile:
– laringiana
– traheala
– tiroidiana
– trigonul carotidian
– fosa suprasternala
II. Zona posterioara a gatului se mai numeste regiunea nucala sau a cefei.
III. Zonele laterale ale gatului cuprind regiunile sternocleidomastoidiene, care in portiunea Figura 6. Regiunile topografice ale capului si gatului.
inferioara prezinta fosa subclaviculara (triunghiul omoclavicular) si regiunea laterala a gatului
(regiunea supraclaviculara sau triunghiul omotrapezian). 9
 Pentru corecta localizare topografica a unor leziuni, toracele este impartit in mai multe regiuni topografice

Regiunea sternala corespunde sternului,

Regiunea infraclaviculara este situata sub
clavicula si limitata de o linie curba care trece
la nivelul coastei a doua,

Regiunea clavi-delto-pectorala de forma

triunghiulara situata lateral de regiunea
infraclaviculara intre os si cei doi muschi,

Regiunea mamara este situata sub regiunea

infraclaviculara si marginita inferior de
marginea muschiului pectoral mare.

Regiunea laterala toracica ( sau pectorala )

ramane nedivizata, având o constituitie
anatomica uniforma.

Regiunea scapulara corespunde omoplatului si

este subimpartita de spina scapulei intr-o
regiune supraspinoasa si una infraspinoasa.
Figura 7. Regiunile topografice ale toracelui.

Regiunea infra-scapulara este intinsa inferior

de linia bianguloscapulara pana la linia
subcostala.
10
 Anatomia topografică a abdomenului

Peretele anterior al abdomenului este împărţit de

2 linii orizontale şi 2 linii verticale în 3 etaje
abdominale şi 9 regiuni ( Figura 8 ):
- linia ce uneşte arcurile costale (extremitatea
anterioară a coastelor X,
- linia bispinoasă care uneşte crestele iliace
- cele 2 linii verticale = liniile pararectale care
corespund marginii laterale a muşchiului drept
abdominal şi unesc extremităţile de aceeaşi parte
ale coastelor X cu tuberculul pubic de aceeaşi
parte

Cele 9 regiuni ale abdomenului sunt împărţite în 3

etaje:
-Superior - între reperele de proiecţie ale diafragmei
(sup) şi linia orizontală ce uneşte extremitatea
anterioară a coastelor X (inf)
-Mijlociu – între linia ce uneşte arcul costal
(extremitatea anterioară a coastelor X) şi linia
bispinoasă Figura 8. Împărţirea topografică a abdomenului.
-Inferior - între linia bispinoasă şi plicile inghinale

11
 Suprafaţa corpului uman

Suprafața corpului este suprafața pielii care acoperă corpul.

Conceptul de suprafață a corpului uman este utilizat în mod obișnuit

pentru testarea si a doza anumite medicamente specifice (cum ar fi
citostatice care sunt utilizate în terapiile oncologice ), pentru a estima
leziunile cutanate ( în arsuri ) sau pentru a evalua performanța debitului
cardiac.

Suprafața corpului ( BSA – Body Surface Area ) intră în calculul

indicelui de grăsime pe baza suprafeței corpului, care oferă estimări mai
bune ale gradului obezității decât IMC ( Indicele de Masa Corporala )
pentru subiecții de peste 18 ani.

Formula lui Mosteller

Formula lui Mosteller de calculare a suprafetei corpului este cea mai
simpla și este astăzi cea mai răspândită:

12
Celula reprezintă unitatea structurală și funcțională a Celula
materiei vii și are următoarele caracteristici definitorii:
• Stocarea informației genetice sub formă de ADN
• Transmiterea caracterelor ereditare unei noi celule fiice prin
diviziune
• Capacitate de autocontrol și adaptabilitate în vederea
supraviețuirii
Distincția dintre celulele procariote și eucariote este cea mai
importantă distincție între grupurile de organisme.
Celulele eucariote conțin organule delimitate de membrană, cum
ar fi nucleul, în timp ce celulele procariote nu ( bacterii si arhee ).
Diferențele de structură celulară a procariotelor și eucariote
includ prezența mitocondriilor și cloroplastelor, a peretelui
celular și a structurii ADN-ului cromozomial.

Corpul omului contine aproximativ 100 de trilioane de celule,

fiecare din acestea reprezentand o structura vie ce
supravietuieste nedefinit si se poate reproduce atunci cand are
conditii corespunzatoare. Principalele structuri ale celulei sunt :
Celula are doua componente principale:
-Nucleul prezinta membrana nucleara care il separa de -mitocondriile,
citoplasma, -aparatul Golgi,
-Citoplasma este delimitata de mediul din jur prin membrana -reticulul endoplasmic,
celulara. -lizozomii,
In afara de aceste doua componente, celula mai contine -centriolii,
diferite substante si acestea poarta numele de protoplasma. -membrana nuleara si
Protoplasma este formata din: apa, electroliti, proteine, lipide, glucide. -membrana celulara.
13
 Membrana celulară

Membrana contine in principal lipide si proteine. Moleculele proteice penetreaza adesea intreaga membrana intrerupand bariera
lipidica, si formeaza astfel cai transmembranare sau canale prin care vor trece diferite substante. Lipidele vor forma o bariera in calea
apei si a altor substante care ar putea traversa membrana celulei.

Lipidele membranei celulare sunt reprezentate de colesterol si fosfolipide.

O parte din ele sunt solubile numai in lipide, formand partea hidrofoba
( dispusa spre interior ), iar altele sunt solubile in apa, fiind partea hidrofila
( asezate spre exterior ). Acest strat bilipidic este o adevarata bariera
pentru substantele hidrosolubile ca ureea, glucoza, sau diferiti ioni, in
schimb pot trece cele liposolubile ca dioxidul de carbon, oxigenul,
alcoolul.

Proteinele membranei celulare se impart in doua categorii si anume :

- proteine integrale care formeaza canale ( pori ) prin care trec substante
hidrosolubile; aceste canale sunt selective, realizand o difuziune diferentiata
Glucidele membranei (glicocalixul ) celulare sunt in combinatie
pentru diferite substante.
cu proteinele si lipidele si au functii importante in functionarea
- proteine periferice care sunt atasate de fata interna ale membranei fara a o
celulei:
traversa; ele sunt atasate de cate una dintre proteinele integrale si au rol de
1.Confera suprafetelor celulare incarcatura negative.
enzime ce catalizeaza reactii chimice foarte importante pentru functia
2.Solidarizeaza celulele intre ele (glicocalixurile a doua celule se
celulei; in afara acestor proteine, membrana poseda si proteine
pot atasa).
carausi (carrier) care se ocupa de “transportul activ”al substantelor (in sens
3.Activeaza proteinele integrale actionand ca substante
invers celui natural de difuziune).
receptoare ce leaga hormoni (insulina).
4.Participa la reactii imunologice.
14
Reticulul endoplasmic

Este format dintr-o retea de structuri veziculare tubulare si aplatizate ce sunt

interconectate. Peretii sunt constituiti din doua straturi lipidice si proteine. In
interiorul tubilor se gaseste un mediu lichid diferit de citosol –
matricea endoplasmica. Reticulul endoplasmic are un rol foarte important in
activitatea metabolica a celulei, avand numeroase enzime atasate de membranele
sale. La fata externa a membranei sale sunt atasate mici particule granulare,
numite ribozomi. Ansamblul reticul endoplasmic – ribozomi reprezinta
reticulul endoplasmic rugos sau granular.O parte a reticulului nu are ribozomi, el
numindu-se reticul endoplasmic neted sau agranular.

Aparatul Golgi

Este format din patru sau mai multe straturi suprapuse de

vezicule subtiri. Are relatii stranse cu reticulul endoplasmic,
membranele fiind similare cu ale acestuia si functionand in
asociere cu el. In figura alaturata se observa ca din reticulul
endoplasmic se desprind mici“vezicule de transport” care
ulterior fuzioneaza cu aparatul Golgi. Acesta este modelul de
transport al substantelor intre reticulul endoplasmic si
aparatul Golgi din care se vor forma lizozomii si veziculele
secretorii (bine reprezentat in celulele secretorii ale
organismului).

15
Lizozomii
Lizozomii constituie un sistem digestiv intracelular prin care celula
inlatura, prin digestie, substantele nedorite (ex. bacteriile).Ei sunt
formati in aparatul Golgi, apoi dispersati in citoplasma. Lizozomii au
diametrul 250-750 nm, iar membrana lizozomala este bilipidica cu
agregate proteice in structura sa.In urma digestiei, din proteine vor
rezulta aminoacizi, iar glicogenul va fi hidrolizat la glucoza.
Principalele substante digerate sunt:proteinele, acizii nucleici, lipidele
si glicogenul, mucopolizaharidele. In lizozomi s-au gasit peste 50
hidrolaze acide diferite, membrana lizozomala impiedicand intalnirea
acestora cu elemente din citoplasma.

3 MECANISME DE DIGESTIE INTRACELULARA

• PARTICULELE MARI EXTRACELULARE, cum sunt bacteriile,
resturile celulare sau corpii străini, sunt endocitate prin
fagocitoză. Un fagozom, format prin internalizarea particulelor
mari, primește enzime hidrolitice, devine endozom târziu care se
va maturiza și va forma lizozomul.
• PARTICULELE MICI EXTRACELULARE, cum sunt proteinele
extracelulare, proteinele membranare, sau complexele ligand–
receptor, sunt internalizate prin pinocitoză și endocitoză mediată
de receptori. Aceste particule urmează calea endocitotică trecând
prin endozomii timpurii și târzii și sunt, în cele din urmă,
degradate în lizozomi.
• PARTICULELE INTRACELULARE (organitele, proteine
citoplasmatice, sau alte componente celulare) sunt izolate de
matricea citoplasmatică prin membrane ale RE , transportate ca
autofagozomi în lizozomi și degradate. Acest proces se numește
autofagie. 16
 Mitocondriile
Denumite “uzinelele energetice” ale celulei, extrag din oxigen si
alimente cantitati mari de energie. Sunt raspandite in toata citoplasma
iar numarul lor poate fi de sute sau mii, in functie de nevoile fiecarui
tip de celula. Mitocondria este compusa in principal din doua
membrane proteo-lipidice ( interna si externa ) si matrice. Membrana
interna are falduri formand septuri sau creste de care sunt legate
enzimele oxidative.Matricea este cavitatea interna a mitocondriei si
contine multe enzime dizolvate.Aceste enzime lucreaza impreuna cu
enzimele de pe septurile membranei interne determinand oxidarea
principiilor alimentare din care rezulta CO2 si H2O. Energia astfel
rezultata este utilizata la sinteza adenozin trifosfat (ATP), care este
modalitatea de folosire a energiei de catre intreaga celula.

Din categoria teoriilor care indică schimbările celulare intrinseci

drept cauză a îmbătrânirii, una dintre cele mai proeminente afirmă
că mitocondriile joacă rolul primordial. În timp ce nu este încă
știut de ce mitocondriile se deteriorează pe măsură ce îmbătrânim,
dovezile existente până acum arată că acest proces duce la efecte
precum insuficiența cardiacă sau degenerescența neuronală.

Originea mitocondriilor
Este posibil ca mitocondriile să fi evoluat din bacterii timpurii care erau atât de
simbiotice cu gazdele lor, celulele eucariote, încât au devenit organele indispensabile
producătoare de energie în celulele eucariote (teoria endosimbiotică).

17
Nucleul
Nucleul ramane cea mai importanta parte intracelulara. Este centrul de control
al celulei.El contine cantitati mari de ADN (gene) ce vor determina
caracteristicile enzimelor citoplasmei, influentand functiile acesteia.Tot
genele intervin in reproducere, ele fiind primele care se divid in cadrul
mitozei cu formare de celule fiice, fiecare din acestea primind cate unul din
cele doua seturi de gene. Nucleul este clar conturat si bine delimitat de
citoplasma prin membrana nucleara.
Este foarte usor de observat la microscop in celula vie deoarece are un
indice de refractie diferit de citoplasma. Nucleul prezinta cromatina
raspandita peste tot in nucleoplasma, iar aceasta in timpul mitozei formeaza
cromozomii.

Invelisul nuclear
Membrana nucleara este dubla, o componenta fiind la interior si una la
exterior. Membrana de la exterior este in continuarea reticulului endoplasmic,
deci si spatiul dintre cele doua membrane vine in continuarea spatiului din
interiorul reticulului endoplasmic. Acest invelis este traversat de mii de pori
nucleari mari, prin ei trecand molecule cu greutate moleculara mare
si mica.

Nucleolii
Nucleii in interfaza (stare de fals repaus al celulei), au unul sau mai multi
nucleoli - corpusculi ce nu poseda membrana proprie. Rolul nucleolului este
sinteza ARN şi asamblarea precursorilor ribozomali. Segmentul de AND
(cromozom) în care se conţin gene ce codifică pentru ARN poartă denumirea
de organizator nucleolar. La om există 5 perechi de cromozomi cu
organizatori nucleolari care controlează formarea nucleolilor la sfârşitul
mitozei. 18
 Proprietatile celulei
a. generale: metabolism, sinteza proteica, reproducere, transport
transmembranar, potential de membrana;
b. speciale: contractilitatea, activitate de secretie.

Metabolismul celular
Celulele au nevoie de energie pentru mișcare, diviziune, multiplicare și alte
procese pe care o obțin și o utilizează prin intermediul metabolismului.

În biologia celulară și biologia moleculară, termenul de ”metabolism” se referă

la reacțiile biochimice care se desfășoară în interiorul organismelor pentru a
produce energie. Utilizarea termenului de ”metabolism” în sens nutrițional se
referă la procesele chimice care au loc în corp pentru a converti hrana în
energie.

Există mai multe procese metabolice. Respirația celulară este un tip de cale
metabolică prin care glucoza este degradată pentru a produce adenozintrifosfat
(ATP).
Principalele etape ale respirației celulare la eucariote sunt:
- glicoliza;
- oxidarea piruvatului;
- ciclul acidului citric (ciclul Krebs);
- fosforilarea oxidativă.
Principalii reactanți sunt glucoza și oxigenul, iar principalii produși sunt
dioxidul de carbon, apa și ATP.

19
La eucariote, respirația celulară are loc în principal în mitocondrii. Celulele eucariote depind de
respirația celulară pentru a supraviețui.

În timpul glicolizei, celula descompune glucoza din citoplasmă în prezența sau în lipsa oxigenului.
Ea împarte această moleculă de zahăr cu șase atomi de carbon în două molecule de piruvat formate
din trei atomi de carbon. În plus, glicoliza produce ATP și convertește NAD+ (nicotinamidă
adenină dinucleotidă cu încărcătură pozitivă ) în NADH ( NAD + + H + + 2e → NADH ). În
timpul oxidării piruvatului, acesta intră în matricea mitocondrială și devine coenzima A sau acetil-
CoA, eliberând dioxid de carbon și producând și mai mult NADH.

În timpul ciclului acidului citric (ciclul Krebs), acetil-CoA se combină cu oxaloacetatul pentru a
forma citratul. Apoi citratul participă la mai multe reacții prin care este transformat în dioxid de
carbon și NADH. Ciclul produce, de asemenea, FADH2 ( flavin adenină dinucleotidă
hidrogenată ) și ATP.

În timpul fosforilării oxidative, lanțul transportator de electroni joacă un rol esențial. NADH și
FADH2 donează electroni lanțului transportator de electroni și se transformă în NAD+ și FAD. NADH și FADH 2 sunt formele reduse de
Electronii se deplasează de-a lungul lanțului și formează ATP. Din acest proces rezultă și apă. coenzime, cunoscute sub numele de NAD
Majoritatea producției de ATP din timpul respirației celulare are loc în această ultimă etapă. (nicotinamidă adenină dinucleotidă) și respectiv
FAD (flavin adenină dinucleotidă). Acestea joacă
Fermentația acidului lactic este un tip de reacție anaerobă care produce energie pentru bacterii. un rol crucial în producția de energie celulară.
Această cale metabolică este întâlnită și în celulele musculare ale omului. În timpul acestui proces,
celulele produc ATP prin glicoliză în lipsa oxigenului. Procesul transformă piruvatul în acid lactic Principala diferență între NADH și FADH 2 este
și produce NAD+ și ATP. că fiecare moleculă NADH produce 3 molecule
de ATP în timpul fosforilării oxidative, în timp
Există numeroase aplicații industriale ale acestui proces, cum ar fi producerea iaurtului și a ce fiecare moleculă FADH 2 produce 2 molecule
alcoolului etilic. De exemplu, bacteria Lactobacillus bulgaricus ajută la fabricarea iaurtului. ATP .
Bacteria fermentează lactoza din lapte pentru a produce acid lactic, care face ca laptele să se
coaguleze și să se transforme în iaurt. 20
Sinteza proteinelor
În primul moment are loc transcripția, care constă in sinteza mARN de către una dintre catenele de
ADN dintr-o genă. Acest mARN are o structură complementară catenei de ADN matrice,
reprezentând o „imagine în oglindă” a acestuia, o transcriere mecanică a codonilor catenei de ADN,
respectiv a mesajului genetic, cu simboluri complementare.

În al doilea moment are loc translația care constă în migrarea mARN în citoplasmă și asocierea
mARN cu ribozomii activi în sinteza proteică (ribozomii 70 S la procariote, respectiv 80 S la
eucariote). Catena de mARN se fixează simultan prin adsorbție pe mai mulți ribozomi la distanța
între ei de 300 — 350 A, formând poliribozomi. Aceștia constituie un tipar efectiv pentru sinteza
unei anumite proteine, deoarece secvența de baze din mARN specifică secvența de aminoacizi în
proteina care urmează să fie sintetizată.

În al treilea moment are loc activarea aminoacizilor, care constă în reacția unui aminoacid cu
adenozin-trifosfat (ATP) catalizată de aminoacil-ARN sintetaza, și formarea de aminoacil-adenilat
(aminoacil — AMP), care se atașează (sub influența aceleiași enzime) de o moleculă de tARN,
determinând apariția unui complex aminoacil — tARN ( ARN de transfer ). Acesta transporta
aminoacizii din citosol pe ribozomi in vederea biosintezei proteice. Fiecare aminoacid este
recunoscut si transportat de un ARNt specific pe catena mARN din polizom, care reprezintă un tipar.

Astfel, se vor amplasa, la nivelul fiecărui ribozom, numai acele complexe aminoacil — tARN care,
pe bucla centrală, reprezentând anticodonul, posedă o secvență de trei ribonucleotizi complementară
codonilor mARN din complexul polizomului. În acest fel, aminoacizii sunt legați enzimatic într-o
ordine impusă de ADN care a matrițat mARN și care joacă un rol direct în biosinteza proteinei. În al
patrulea moment are loc translația, polimerizarea sau ansamblarea aminoacizilor. Legătura se
realizează între gruparea COOH a primului aminoacil care reprezintă punctul activ al biosintezei
progresive, cu gruparea NH2, a celui de al doilea aminoacil, în prezența enzimei peptid-polimeraza,
care catalizează formarea legăturilor peptidice între aminoacizi; iau astfel naștere lanțuri
polipeptidice care se eliberează de pe polizom.
21
Diviziunea celulara
Diviziunea celulară reprezintă procesul de formare a două sau mai multe celule fiice dintr-o
singură celulă mamă.
Diviziunea celulară este de două tipuri:
- diviziunea mitotică (mitoza)
- diviziunea meiotică (meioza).
Se divide mai întâi nucleul celulei (proces numit cariokineză), după care are loc diviziunea
citoplasmei (proces numit citokineză).

Mitoza este un tip de diviziune nucleară în urma căreia rezultă două celule fiice, având fiecare
un nucleu care conține același număr și același tip de cromozomi ca și celula mamă. Fiecare
cromozom se divide în lungime în două cromatide, care se despart și formează cromozomii
celor doi nuclei ai celulelor fiice. Procesul cuprinde patru faze: profaza, metafaza, anafaza şi
telofaza.
Profaza – primul stadiu al diviziunii celulare, în cursul căruia cromatina începe să se
condenseze, membrana nucleară şi nucleolul încep să se dezagrege. Centriolii încep să formeze
fusul de diviziune. Materialul genetic este dublu (46 de cromosomi/cromatină bicromatidici).
Metafaza – în cursul acestei faze membrana nucleară se distruge total, se finalizează fusul de
diviziune, iar cromozomii se fixează cu centromerii de fus, formând placa ecuatorială (zona
care se formează pe linia de centru a celulei aflate în diviziune).
Anafaza – stadiul trei al diviziunii în care cromatidele fiecărui cromozom se separă și se
deplasează în direcții opuse, îndepărtându-se fiecare spre câte un pol al fusului de diviziune.
Telofaza– ultimul stadiu al diviziunii, în care cromatidele care s-au separat în anafază se adună
la polii fusului. În jurul fiecărui grup se formează o membrană nucleară, rezultând doi nuclei fii
cu același număr și același fel de cromozomi ca și nucleul inițial al celulei. Nucleii fii se
formează din cromatide.

22
Meioza

În urma diviziunii meiotice, nucleii care au rezultat posedă numai

jumătate din numărul inițial de cromozomi. Este procesul de diviziune
care se desfăşoară în celulele generatoare din organele sexuale. Are ca
rezultat obţinerea de celule haploide (care conţin doar jumătate din
cantitatea de material genetic, 23 cromosomi).

Meioza precede fecundaţia şi are loc tocmai pentru a păstra cantitatea de

material genetic constantă în descendenţă (23 cromosomi materni + 23
cromosomi paterni = 46 cromosomi).

Diviziunea celulară pornește de la o celulă mamă diploidă (care are un

număr dublu de cromozomi).
În urma diviziunii mitotice vor rezulta două celule fiice tot diploide, ca și
celula mamă, adică care au număr dublu de cromozomi.

În schimb, în urma diviziunii meiotice vor rezulta patru celule fiice

haploide (care au doar jumătate din numărul de cromozomi ai celulei
mamă).

23
Transportul transmembranar
Trecerea substanțelor specifice este permisă de canale proteice specifice, sau pur și simplu
prin difuzarea substanțelor lipidice prin membrană. Prin urmare, este posibil să se distingă
două tipuri diferite de transport al substanțelor: transportul pasiv și transportul activ.
Transportul pasiv constă în trecerea moleculelor în funcție de gradient. Poate fi mediat de
proteinele de membrană. Acest tip de transport poate fi de două tipuri diferite: difuzie
simplă, difuzie facilitată.

Difuzie simplă
Difuzia simplă este un tip de transport care nu necesită niciun sistem proteic. Moleculele
nepolare, cum ar fi hormonii steroizi, sunt capabili să difuzeze cu ușurință prin bistratul
lipidic. Moleculele apolare trec ușor, deoarece partea interioară a membranei este formată
din lanțuri de hidrocarburi. Chiar și moleculele polare mici, cum ar fi apa , ureea ,
glicerina, etanolul și indolul , pot trece, deși cu o anumită dificultate. În ciuda polarității
sale puternice, apa poate trece deoarece, fiind foarte mică, alunecă între moleculele apolare.
În acest tip de transport, gradientul de concentrație este favorabil și este pozitiv. Prin
urmare, nu există cheltuieli de energie în ceea ce privește ATP pentru a împinge molecula
către cealaltă parte a membranei.

Difuzia facilitata
Difuzia facilitată se bazează pe proteine ​canal sau proteine ​purtătoare care facilitează și
accelerează trecerea unei molecule specifice sau a unui ion specific, prin formarea de
legături slabe, necesare pentru a facilita eliberarea moleculei de cealaltă parte a membranei.
Zaharurile simple și aminoacizii trec prin purtători, în timp ce ionii trec în general prin
canale. De asemenea, în acest tip de transport, gradientul de concentrație este favorabil și
este pozitiv, prin urmare nu există cheltuieli de energie (în termeni de ATP) pentru a
împinge molecula către cealaltă parte a membranei.
24
Transportul activ
- se realizeaza de catre carausi cu consum de energie furnizata de ATP
- asigura transportul moleculelor si al ionilor impotriva gradientului de concentratie;

Exista doua tipuri de transport activ:

Transportul activ primar este mediat de proteinele de membrană purtătoare de solut. Se ocupă cu
transferul moleculelor împotriva unui gradient de concentrație, care necesită prezența ATP (deci
există o cheltuială de energie). Transportul activ primar este capabil să genereze un gradient de
concentrație și un gradient electric de-a lungul membranei celulare (așa cum se întâmplă, de
exemplu, atunci când ionii sunt transportați). Deplasarea unui solut de cealaltă parte a membranei, de
către proteina membranei, este strâns legată de reacția exergonică a conversiei ATP în ADP și fosfat
anorganic.

Transport activ secundar ( cotransportul )

Vorbim de transport activ secundar atunci când transportul unei molecule (A) împotriva gradientului
este permis de gradientul altei molecule (B) creat anterior de un transport activ primar. De fapt, este
necesar ca transportul endoergonic (care necesită energie) al B să se întâmple mai întâi, astfel încât
Transporturile secundare includ:
acesta să se acumuleze pe o parte a membranei. Se folosește astfel gradientul electrochimic - generat
de transportul activ - ca sursă de energie pentru mișcarea moleculelor împotriva gradientului, și deci
Simport Na + / glucoză;
nu necesită în mod direct o sursă de energie chimică precum ATP. Această cuplare se numește
Aminoacizi Na + / simport;
cotransport și este realizată de proteinele intrinseci ale membranei celulare capabile să recunoască
Antiport Na + / Ca2 + ;
moleculele A și B. De obicei, B este un ion, sodiu sau proton, care este numit ion driving (șofer).
Antiport Na + / H +
Există trei tipuri de cotransport: uniport, antiport și simport.
Uniportul permite trecerea unui singur ion sau moleculă într-o singură direcție.
Antiportul permite trecerea simultană, dar în direcții opuse a doi ioni și / sau molecule diferite.
Simportul permite trecerea simultană, dar în aceeași direcție a doi ioni și / sau molecule diferite.
25
Potenţialul de membrană
Prin potențial membranar înțelegem diferența de potențial electric , măsurabilă
într-o celulă , între citosol , care are sarcini negative și spațiul extracelular,
care are sarcini pozitive. Faptul că interiorul celulei are sarcini negative și
sarcini pozitive exterioare nu înseamnă că în interior există doar sarcini
negative și în exterior doar sarcini pozitive. În realitate, această diferență de
sarcini este dată de distribuția inegală a ionilor între interiorul și exteriorul
celulei și prezența canalelor selective pentru ioni deschise în repaus, în special
potasiu și clor.
Canalele ionice
În citoplasma țesuturilor excitabile există Na + , K + , Ca ++ , Mg ++ ,
Cl - , A - ( anioni proteici organici, adică peptide mari care la pH
citosolic sunt în formă anionică).
Majoritatea canalelor cationice ( mult mai frecvente decat cele pentru anioni )
permit trecerea mai presus de toate a unei singure specii ionice, fie că este
vorba de Na + , K + sau Ca ++ și, prin urmare, sunt selective, dar există și
canale care permit trecerea tuturor cationilor, aproape fără distincție.
Există canale active (în celulă în repaus ele sunt în mare parte închise și
deschise numai în condiții particulare) și canale pasive care permit
trecerea ionilor în funcție de gradientul de concentrație.
Gradientul de concentrație al ionilor dintre interiorul și exteriorul celulei este
permis de un mecanism activ care transportă ionii împotriva gradientului
natural ( pompa Na + –K + ).
Datorită gradientului de concentrație și, prin urmare, a gradientului
electric, se generează diferența de potențial care poate fi măsurată prin
aplicarea a doi microelectrozi conectați între ei și la un galvanometru
aplicabil în interiorul și în exteriorul celulei.

26
Concepţia clasică a organizării corpului omenesc include trei categorii de noţiuni: organ, aparat si sistem.

Se înţelege prin noţiunea de organ o asociere a unor ţesuturi diferenţiate în vederea îndeplinirii anumitor funcţii. Organele includ un grup de
ţesuturi cu rol diferit; prin însumarea acestor roluri rezultă funcţia organului. De exemplu, stomacul care este un organ cu rol în digestie are în
structura peretelui său ţesut epitelial (mucoasă de tip cilindric, unistratificat), ţesut muscular (fibre musculare netede cu dispoziţie longitudinală si
circulară), ţesut conjunctiv de suport, ţesut nervos (plexuri nervoase vegetative în tunica submucoasă si musculară).

Noţiunea de aparat era folosită pentru a indica o reuniune de organe cu structură diferită, dar cu funcţie principală comună (exemplu aparatul
digestiv, aparatul respirator, aparatul de reproducere etc.).

Un grup de organe cu structură asemănătoare formează un sistem.

Sistemele corpului uman funcţionează în strânsă corelaţie pentru a asigura procesele bazale ale vieţii: protecţie, miscare, suport, excitabilitate,
transport, respiraţie, ingestie, digestie, excreţie, reproducere si integrare (coordonarea tuturor activităţilor menţionate).

- Aparat locomotor
- Sistem nervos
- Aparat respirator
- Aparat digestiv
- Aparat cardiovascular
- Sistem limfatic
- Sistem endocrin
- Aparat urinar
- Aparat genital

27