ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

Definiția Anatomiei - terminologie anatomică uzuală

Anatomia omului este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului
uman.
Anatomia omului face parte din grupa disciplinelor fundamentale.
Denumirea Anatomiei a luat naştere din termenul tehnic de “a diseca”, aceasta
deoarece multă vreme principala metodă de cercetare a corpului uman a fost disecţia,
bisturiul devenind simbolul anatomiei macroscopice (Viorel Ranga); cuvântul compus de
anatomie derivă de la “ana” de origine latină şi de la “temnein” de origine greacă
ambele având aceeaşi semnificaţie: a tăia, a diseca.
Pe măsură ce datele din disecţii au fost acumulate s-a impus sistematizarea lor,
ceea ce a făcut posibilă punerea bazelor anatomiei descriptive sau sistematice. Aceasta
se ocupă cu descrierea analitică a organelor, pe care le grupează în sisteme şi aparate.
În acelaşi timp, necesitatea înţelegerii modului în care părţile componente ale
aparatelor şi sistemelor funcţionează a determinat desprinderea din disciplina de
anatomie a fiziologiei ca disciplină de sine stătătoare.
Aprofundarea părţilor componente ale organismului în dinamică a pus bazele
anatomiei dezvoltării. Aceasta cuprinde etapa dezvoltării intrauterine, embriologia, şi
cea a dezvoltării postnatale, anatomia vârstelor din care ulterior se va dezvolta
gerontologia medicală.
În perioada modernă, prin trecerea la studiul şi cunoaşterea structurilor dincolo
de limita vizibilităţii cu ochiul liber, a luat naştere anatomia microscopică, care a stat la
baza dezvoltării citologiei şi a histologiei.
Corpul uman este alcătuit din aparate şi sisteme, care funcţionează într-o
interrelaţie constantă şi permanentă. Acestea sunt reprezentate de:
 aparatul locomotor, care cuprinde: oasele, articulaţiile, muşchii şi anexelor lor;
 aparatul respirator, în care sunt incluse căile respiratorii şi plămânii;
 aparatul cardio-vascular: inima şi sistemul de vase sanguine;
 sistemul limfatic: splina, timusul, ganglionii limfatici;
 aparatul digestiv, în care se descriu organele care participă la procesul de digestie;
 aparatul excretor: rinichii şi căile urinare;
 aparatul de reproducere;  sistemul endocrin;  sistemul nervos.
 ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

Pentru încadrarea şi exprimarea relaţiilor spaţiale ale corpului uman, cât şi a

părţilor sale componente, au fost unanim acceptaţi o serie de termeni.
Poziţia anatomică a corpului uman este cea de ortostatism (verticală), în care: 

capul şi privirea orientate anterior,

 membrele superioare sunt lipite de părţile laterale ale trunchiului, coatele se găsesc
în extensie,
 faţa palmară a mâinii este orientată anterior, în supinaţie,
 membrele inferioare sunt perfect apropiate, şoldurile şi gambele în extensie, 

picioare sunt în unghi drept faţă de gambe (Figura 1).

Corpul uman este o structură tridimensională ceea ce face posibilă descrierea a
trei axe şi trei planuri spaţiale principale. De regulă, axele exprimă direcţia spaţială.
Planurile se referă la secţiuni convenţionale sau reale ale corpului, care precizează
localizarea sau poziţia spaţială a uneia dintre structurile corpului.
Axele. Axul vertical (longitudinal) străbate corpul în lungimea sa şi este
perpendicular pe sol. Este denumit şi axul cranio-caudal, deoarece are un pol superior,
cranial şi unul inferior, caudal. Axul care pleacă de la vertex (creştetul capului) şi cade
în centrul poligonului de susţinere (reprezentat de suprafaţa plantară de susţinere şi
spaţiul dintre suprafeţele plantare ale picioarelor), reprezintă axul vertical principal –
axul înălţimei sau al taliei. În embriologie axul longitudinal este axul cranio-caudal care
trece prin vertex şi coccis.
Axul sagital (antero-posterior, ventro-dorsal) corespunde grosimii corpului şi
prezintă un pol anterior sau ventral şi unul posterior sau dorsal. Axul sagital formează
cu axul vertical un unghi de 90°. La embrion este denumit axul ventro-dorsal.
Axul transversal (orizontal) străbate corpul de la stânga la dreapta şi exprimă
lăţimea.
În raport cu axele corpului, structurile anatomice pot fi descrise ca fiind situate:
superior-inferior, cranial-caudal, anterior-posterior, ventral-dorsal sau dreapta-stânga.
Planurile se referă la secţiunile corpului şi fiecare din ele trece prin câte două din
cele trei axe principale – a se urmări Figura 1. Planul median (simetriei bilaterale) trece
prin axul longitudinal şi cel sagital străbătând corpul pe linia mediană şi împărţindu-l în
 ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

două jumătăţi simetrice: antimere. Simetria celor două antimere se referă numai la
părţile somatice ale corpului, nu şi la viscere. La suprafaţa corpului, planul median
uneşte linia mediană anterioară cu linia mediană posterioară. Planurile paralele cu
planul median se numesc planuri paramediane sau parasagitale. Planul frontal (planul
coronal) trece prin axul longitudinal şi cel transversal şi divide corpul într-o parte
anterioară, ventrală şi alta posterioară, dorsală. Este perpendicular pe planul sagital şi
paralel cu fruntea şi sutura coronală. Planul transversal (orizontal, planul metameriei
corpului) se raportează la poziţia orizontală şi trece prin axul sagital şi transversal, fiind
perpendicular pe planurile sagital şi frontal. Secţiunile corpului prin acest plan îl taie în
felii suprapuse, paralele între ele; unele sunt superioare, iar altele sunt inferioare. În
raport cu cele trei axe şi planuri se mai pot utiliza în descrierea elementelor anatomice
termeni ca: Figura 1. Planurile corpului
- medial - apropiat de planul median
- poziţionat în plan median
- medius - la mijloc din trei elemente;
- lateral - mai departe de planul median;
- dorsal - în spate, posterior;
- ventral - în faţă, anterior;
- proximal - în apropierea trunchiului;
- distal - la distanţă faţă de trunchi;
- sagital - perpendicular pe suprafaţa corpului;
- frontal - în plan frontal;
- central - în centrul corpului;
- cranial - spre extremitatea cefalică;
- caudal - spre coccis;
- radial - orientat spre radius;
- ulnar - orientat spre ulnă, cubitus;
- fibular - orientat spre peroneu;
- fibular - orientat spre peroneu;
- tibial - orientat spre partea osoasă a gambei;
- rostral (nazal) – poziţionat spre nas;
 ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

- occipital - orientare spre posterior;

- adducţia - mişcarea prin care două segmente sau un membru se apropie de
planul sagital median
- abducţia - mişcarea prin care două segmente sau un membru se îndepărtează de
planul sagital median;
- flexia - mişcare prin care două segmente ale unui membru sau ale corpului se
apropie unul de altul;
- extensia - mişcare prin care două segmente ale unui membru sau ale corpului se
îndepărtează unul de altul;
- rotaţia - mişcarea prin care are loc modificarea poziţiei anatomice în sensul axei
lungi intern sau extern;
- circumducţia - mişcare combinată care presupune ca un segment al corpului să
treacă succesiv prin flexie, abducţie, extensie, adducţie şi să revină în poziţia
iniţială de flexie;
- pronaţia - mişcarea prin care mâna, antebraţul, gamba sau piciorul se rotesc în
aşa fel încât degetul mare să se apropie de planul sagital median;
- supinaţia - mişcare de sens invers pronaţiei, prin care se revine în poziţia
anatomică.
Musculatura flexoare este poziţionată anterior la nivelul membrelor superioare şi
posterior la cele inferioare. Această inversare a localizării se datorează rotaţiei pe care
o suferă membrele în timpul dezvoltării intrauterine, precum şi datorită adaptării la
poziţia de ortostatism.
Aparatul locomotor este specializat în realizarea mişcărilor specifice corpului
omenesc şi/sau locomoţie.
Locomoţia reprezintă deplasarea corpului omenesc dintr-un punct în altul,
realizată de regulă cu ajutorul unui motor propulsor (“locus” înseamnă loc, “motus”
mişcare). La om mişcările sunt mai complexe fiind în acelaşi timp şi combinate; nu se
realizează mişcări strict de deplasare, ci şi de statică, prehensiune, lovire, împingere,
căţărare, coordonare a mişcărilor de citit şi/sau vorbit.