NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Delimitări conceptuale
Conceptul de Anatomie are un caracter general, universal, după cum reiese şi din
definiţia elaborată de Fr. I. Rainer: “Anatomia este ştiinţa formei vii”. Deci, Anatomia este
aplicabilă ansamblului lumii vii, fiind ştiinţa care studiază forma şi structura organismelor
vii. Există astfel o Anatomie a râmei, a insectelor, a broaştei, a plantelor şi în general a
oricărei vieţuitoare. Anatomia omului este acea ramură a Anatomiei, destinată speciei
umane.
Anatomia omului are ca obiect de studiu forma, structura şi organizarea
macroscopică a organismului uman.
Originea termenului: Gr. Ana = prin, tomein = a tăia.

2. Metode de studiu
După cum reiese din însăşi termenul de Anatomie, metoda de studiu a acesteia este
cea a disecţiei. În Anatomie se pot distinge două nivele de studiu interconectate : 1. inspecţia
exteriorului structurilor cercetate, descriindu-le raporturile, morfologia, etc. şi 2. studiul
alcătuirii interne a acestora, în general în limita structurilor evidenţiabile cu ochiul liber.
Deci, domeniul anatomiei este cel macroscopic, structurile submacroscopice aparţinând
histologiei sau biologiei celulare.

3. Poziţia omului în natură

Specia umană, Homo sapiens, aparţine Încrengăturii Cordate, Subîncrengăturii
Vertebrate, Supraclasa Tetrapode, Clasa Mamifere, Ordinul Primate, Familia Hominidae,
Genul Homo.
Multă vreme, s-a perpetuat opinia conform căreia omul este cea mai evoluată specie
de pe planetă. Linne începea clasificarea lumii animale cu omul, clasificând apoi restul
taxonilor în funcţie de gradul de înrudire cu acesta, cu cât mai înrudite cu atât mai aproape.
De altfel numele ordinului, Primate, înseamnă primul, cel dintâi. De abia la începutul anilor
1900, această idee se clatină, Osborn (1910) plasând pe cea mai înaltă treaptă a sistemului
său de clasificare, ca şi cel mai evoluat grup de Mamifere, Cetaceele. Stugren şi Coroiu
(1994) încheie clasificarea Mamiferelor cu Rozătoarele, considerând că cel mai evoluat grup
de Mamifere este cel care a generat cel mai mare număr de specii adaptate celor mai variate
medii de viaţă, Rozătoarele evoluând exploziv în Holocen. Pe de altă parte, nici din punctul
de vedere al anatomiei comparate, omul nu poate fi considerat cea mai evoluată specie, ca
urmare a faptului că în organizarea sa păstrează structuri arhaice (organizarea autopodului
membrului toracal care reprezintă modelul iniţial de organizare al acestei structuri). O
structură evoluată este una adaptată unei anumite funcţii, iar mâna de om respectă schema
arhaică de organizare de la Tetrapode.
În concluzie, din punct de vedere strict biologic (fără a face referiri psihologice sau
sociologice), omul nu este cea mai evoluată specie de pe planetă (nici greutatea absolută a
creierului şi nici numărul de circumvoluţiuni al acestuia neplasându-l pe poziţia supremă a
arborelui filogenetic). Dar, ca specie aparţinătoare Mamiferelor, omul este una dintre cele
mai avansate produse ale evoluţiei lumii vii în condiţiile acestei planete.
Specia umană este rezultatul unui îndelung proces evolutiv. De asemenea, fiecare om
ca individ, parcurge o serie de etape în dezvoltarea sa. Filogeneza reprezintă “filmul”
evoluţiei unui grup de vieţuitoare, indiferent dacă este vorba despre specie, clasă, etc. Este
“filmul” stadiilor evoluţiei, a momentelor importante de pe drumul evolutiv. Ontogeneza este
“filmul” stadiilor de dezvoltarea a unui organism individual.

4. Nivele de organizare şi integrare ale individului uman

a) Nivelul celular şi subcelular (molecular), cuprinde celula şi subansamblurile acesteia,
fiind studiat de biologia celulară şi moleculară.
b) Nivelul tisular, cuprinzând ţesuturile, este studiat de Histologie.
c) Nivelul organelor aparţine Anatomiei. Organele sunt grupări de celule şi ţesuturi
diferenţiate în vederea îndeplinirii unei anumite funcţii.
d) Nivelul sistemic aparţine Anatomiei. Sistemele sunt grupări de organe care au aceeaşi
structură, fiind alcătuite din acelaşi tip de ţesuturi.
e) Nivelul aparatelor aparţine tot Anatomiei. Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie
principală comună, deşi structura lor morfo - histologică este diferită.
Diferenţa dintre Sisteme şi Aparate rezidă în faptul că primul termen are un sens
morfo - funcţional, în vreme ce Aparatele au o valoare funcţională. Spre exemplu, sistemul
osos, totalitatea oaselor unui organism, are o rezonanţă morfologică (os), în timp ce aparatul
locomotor, care este alcătuit din trei sisteme, osos, articular şi muscular, are un înţeles
funcţional, fiind definit pe baza funcţiei pe care o îndeplineşte, anume locomoţia (mişcarea).
f) Nivelul individual reprezintă organismul uman în ansamblu, înţeles ca fiind format din
totalitatea sistemică, morfo-funcţională.
g) Nivelul supraindividual aparţine Ecologiei, în cazul speciei umane putând fi suprapus
într-o anumită măsură nivelului social.

Termeni generali de Anatomie Umană

1. Poziţia anatomică
Reprezintă postura de referinţă în Anatomia Umană, fiind poziţia ortostatică cu
membrele toracale paralele cu corpul, cu faţa palmară a acestora şi partea ventrală a corpului
şi a capului orientate înainte.

2. Segmentele corpului uman.

Corpul uman poate fi împărţit în două unităţi: 1. segmentul axial şi 2. segmentul
apendicular.
Segmentul axial este format din: cap, gât şi trunchi. Capul şi gâtul alcătuiesc
împreună extremitatea cefalică. Capul prezintă două părţi: 1. una cranială, orientată postero-
superior şi 2. una facială, antero-inferioară. Gâtul reprezintă segmentul de legătură dintre cap
şi trunchi. Trunchiul este alcătuit, la rândul său, din trei unităţi suprapuse, anume, torace,
abdomen şi pelvis, fiecare dintre acestea conţinând o cavitate care adăposteşte diferite
organe.
Segmentul apendicular este constituit din două perechi de membre, cu funcţie
primordială în locomoţie. În anatomia umană sunt descrise membre superioare şi membre
inferioare. Întrucât această clasificare este realizată pe baza unui caz particular şi secundar
evolutiv, reprezentat de staţiunea şi locomoţia bipedă, la Vertebratele patrupede membrele
superioare sunt anterioare, iar cele inferioare sunt posterioare. Astfel, este recomandabilă
folosirea termenilor de membre toracale şi membre pelviene, pentru cele două perechi de
membre de la Tetrapode şi implicit de la om, existând sinonimiile:
• Membru superior, anterior sau toracal.
• Membru inferior, posterior sau pelvian.
Ambele perechi de membre cuprind un segment proximal, cu ajutorul căruia se leagă
de segmentul axial (centură) şi un segment distal constituit de membrul liber. Centura
membrului toracal se numeşte centură scapulară (toracală) iar cea a membrului pelvian
centură pelviană. Membrul liber este alcătuit din trei segmente dispuse proximo-distal:
stilopod, zeugopod (zigopod) şi autopod. Fiecare segment are o denumire proprie, astfel, la
membrul toracal stilopodul se numeşte braţ, zeugopodul antebraţ, iar autopodul reprezintă
mâna. La membrul pelvian, în aceeaşi ordine se dispun coapsa, gamba şi piciorul.

3. Termeni de orientare anatomică

Organismul uman poate fi raportat la cele trei dimensiuni ale spaţiului, descriindu-i
lungimea, lăţimea şi volumul (grosimea). Pe lângă acestea, fiinţa umană, ca orice fiinţă vie,
se mai raportează la o dimensiune nonspaţială, anume timpul. Pentru înţelegerea exactă a
segmentelor corporale, ale relaţiilor şi a raporturilor dintre acestea, se foloseşte o
terminologie anatomică generală. Aceasta cuprinde axele şi planurile de referinţă.
Identificarea lor se realizează în poziţia anatomică.
Axele reprezintă linii care străbat organismul pe anumite direcţii.
a) Axul vertical sau longitudinal, străbate corpul în lungime, din creştet la poligonul de
susţinere, fiind perpendicular pe sol.
b) Axul antero-posterior sau sagital, corespunde grosimii corpului, pe care îl traversează pe
direcţia faţă - spate.
c) Axul transversal exprimă lăţimea, străbătând corpul lateral, de la stânga la dreapta, sau
de la dreapta al stânga.
Există o multitudine de axe din fiecare grupă, paralele între ele, străbătând corpul pe
respectivele direcţii.
Planurile sunt secţiuni ale corpului, care trec fiecare prin câte două axe.
a) Planul median (sagital) sau al simetriei bilaterale, trece prin axul longitudinal şi sagital.
b) Planul frontal trece prin axul longitudinal şi transversal.
c) Planul transversal sau orizontal trece prin axul sagital şi transversal.
Fiecare dintre cele trei planuri împarte corpul în două segmente, situate de o parte şi
de alta a acestuia, de unde derivă noţiunile de direcţie. Evident, se pot trasa o multitudine de
planuri aparţinând oricăruia dintre cele trei categorii, paralele între ele.
Planul transversal împarte organismul în două segmente, unul superior sau cranial şi
altul inferior sau caudal.
Planul frontal împarte organismul în două unităţi, una posterioară sau dorsală şi una
anterioară sau ventrală.
Planul median împarte organismul în două segmente, unul drept şi unul stâng.

APARATUL LOCOMOTOR
 Aparatul locomotor este alcătuit din trei sisteme: sistemul osos, sistemul articular şi
sistemul muscular. Funcţional prezintă două componente: una statică având rol de suport,
anume oasele şi elementele de legătură dintre acestea reprezentate de articulaţii şi una cu
rolul de a mobiliza componenta statică, anume musculatura.

Sistemul osos
Osteologia este ramura anatomiei care studiază oaselor. Oasele sunt organe dure,
rezistente, de culoare alb-gălbuie. Ansamblul lor reprezintă scheletul. Proprietăţile fizice ale
oaselor sunt rezistenţa şi elasticitatea.

Clasificarea oaselor
Se realizează în principal după forma geometrică a acestora, dar şi după alte criterii.
Există mai multe tipuri de oase:
1. oasele lungi sunt oase la care predomină lungimea. Apar în principal la nivelul
membrelor. Prezintă un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize, una proximală şi una
distală.
2. oasele plane (turtite, late, aplatizate), sunt oase la care predomină lăţimea. Apar în
principal la nivelul cutiei craniene.
3. oasele scurte, au cele trei dimensiuni relativ egale, fiind reprezentate spre exemplu,
de oasele carpiene de la încheitura mâinii.
4. oasele pneumatice prezintă în interior cavităţi care conţin aer. Astfel de oase se
găsesc la nivelul cutiei craniene.

Periostul
Este o membrană conjunctivă, fibroasă, care înveleşte oasele. Intervine în nutriţia
osului şi în osteogeneză.

Măduva osoasă
Reprezintă o substanţă semifluidă, bine vascularizată, situată în cavităţile din
interiorul oaselor. Morfo-funcţional se deosebesc trei tipuri de măduvă osoasă:
1. măduva roşie, este prezentă la adulţi în vertebre, coaste şi stern. Are funcţie
hematopoetică.
2. măduva galbenă se află în majoritatea oaselor adultului, fiind un depozit adipos.
3. măduva brună sau gelatinoasă se găseşte la persoanele în vârstă, fiind bogată în
elemente conjunctive, reprezentând o formă degenerată a măduvei galbene.

Morfologia externă a oaselor

Pe suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
Proeminenţele sunt de două categorii: articulare şi nearticulare. Proeminenţele
articulare sunt acoperite de cartilaj articular, contribuind la realizarea unor articulaţii.
Proeminenţe nearticulare nu prezintă cartilaj articular, servind la inserţia unor muşchi.
Cavităţile sunt tot de două categorii: articulare şi nearticulare. Cavităţile articulare
răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, fiind acoperite de cartilaj articular.
Cavităţile nearticulare sunt reprezentate de canale sau şanţuri şi găuri. Şanţurile adăpostesc
diferite elemente anatomice. Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului,
reprezentate de găurile nutritive şi găuri de trecere, reprezentate de orificiile nervilor
cranieni. Găurile nutritive sunt destinate trecerii elementelor vasculare care hrănesc osul.

Structura internă a oaselor

Oasele sunt alcătuite din două tipuri de substanţă osoasă: compactă şi spongioasă.
Substanţa osoasă compactă este formată din lame osoase paralele, alipite, fără cavităţi
intermediare. Substanţa osoasă spongioasă este constituită din lame osoase dispuse
dezordonat, întretăiate între ele în diferite unghiuri, delimitând astfel cavităţi care conţin
măduvă osoasă.
1. Structura internă a oaselor lungi. La exterior prezintă o teacă de substanţă osoasă
compactă. Spongioasa este localizată la interior, dar numai la nivelul epifizelor. În interiorul
diafizei se află un conduct gol, numit cavitate medulară, care pe viu conţine măduvă osoasă.
2. Structura internă a oaselor plane. La exterior se află două lame de substanţă osoasă
compactă, iar la interior spongioasă.
3. Structura oaselor scurte. La exterior oasele scurte sunt învelite de substanţă osoasă
compactă, care acoperă spongioasa situată la interior.

Creşterea oaselor
Creşterea oaselor în lungime se realizează cu ajutorul cartilajului de conjugare sau
diafizo-epifizar. Acesta este un disc cartilaginos situat între diafiză şi epifize. În grosime
oasele cresc prin intermediul periostului.

Funcţiile oaselor în organism

Oasele deţin două grupe de funcţii, una pasivă în slujba aparatului locomotor şi una
activă, cu implicaţii metabolice şi imunitare. Funcţia pasivă se exprimă prin: determinarea
formei, dimensiunilor şi raporturilor corpului sau ale segmentelor sale, sprijinul corpului,
realizarea unor cavităţi de protecţie (cutia craniană), în acelaşi timp oferind inserţii
muşchilor. Oasele au rol energetic conferit de măduva galbenă pe care o conţin, constituie
rezerva calcică a organismului, având şi rol imunitar prin intermediul măduvei roşii
hematogene.

Studiul sistematic al scheletului uman

Scheletul uman este format din aproximativ 208 oase, aproximativ fiindcă unele oase
pot varia numeric în funcţie de individ. Dintre acestea, 33-34 alcătuiesc coloana vertebrală
care funcţionează drept ax de susţinere, în jurul acesteia grupându-se celelalte oase.
Scheletul uman se împarte în două subunităţi: 1. scheletul axial şi 2. scheletul
apendicular. Scheletul axial este reprezentat în mod primordial filogenetic şi ontogenetic la
vertebrate prin notocord, formaţiune din care la om persistă doar nucleul pulpos al discurilor
intervertebrale. La om, scheletul axial cuprinde coloana vertebrală, coastele, sternul şi
craniul.

Coloana vertebrală
 Reprezintă un ax medio-dorsal, format din suprapunerea a 33-34 de piese osoase
numite vertebre. Acestea au dispoziţie metamerică. După regiunile corporale la nivelul
cărora se găsesc, vertebrele poartă anumite denumiri zonale. Astfel, există cinci grupe de
vertebre:
1. vertebre cervicale, în număr de 7 (C1-C7), formează coloana cervicală, care corespunde
gâtului
2. vertebre toracale, în număr de 12 (T1-T12), formează coloana toracală, care corespunde
toracelui. La nivelul lor se inseră coastele.
3. vertebre lombare, în număr de 5 (L1-L5), formează coloana lombară.
4. vertebre sacrale sunt tot în număr de 5. Sunt sudate între ele, formând un os unic, osul
sacru, situat la nivelul pelvisului
5. vertebre coccigene, în număr de 4 sau 5, sunt unite între ele formând un os unic
coccisul, situat tot în pelvis.
Vertebrele din ultimele două regiuni ale coloanei se numesc vertebre false, din cauza
faptului că piesele componente sunt sudate între ele. Vertebrele din primele trei regiuni, fiind
independente, sunt considerate vertebre adevărate.
Vertebrele sunt piese osoase scurte, dispuse metameric. Toate vertebrele prezintă
caractere generale comune tuturor, indiferent de regiune. Vertebrele fiecărei regiuni prezintă
caractere regionale, proprii numai vertebrelor respectivei regiuni,. De asemenea există
anumite vertebre, care prezintă caractere speciale reprezentând rezultatul unor condiţii
funcţionale specifice. Indiferent de regiunea unde sunt situate, vertebrele adevărate prezintă
anumite caracteristici comune, numite caractere universale ale vertebrei.

Caractere universale ale vertebrei

Vertebra este formată din două unităţi: 1. corpul vertebral situat ventral, reprezentând
partea cea mai voluminoasă a vertebrei şi 2. arcul vertebral situat dorsal. Corpul şi arcul sunt
legate prin intermediul a două punţi osoase mici, numite pediculi.
Arcul vertebral este format din mai multe elemente. 1. Lamele vertebrale, două la
număr, sunt situate între pediculi şi procesul spinos. 2. Procesul spinos este cea mai dorsală
prelungire a vertebrei. 3. Procesele transverse, în număr de două, simetrice, unul drept şi
unul stâng, se află în părţile laterale ale vertebrei. 4. Procesele articulare (zigapofize), în
număr de patru: două superioare şi două inferioare, reprezintă principalul mijloc de articulare
al vertebrelor.
Gaura vertebrală este un orificiu delimitat de corpul vertebral, pediculii şi arcul
vertebral. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale rezultă canalul vertebral, care conţine
măduva spinării.

Caractere regionale ale unor vertebre adevărate

1. Vertebrele cervicale au corpul vertebral mic şi alungit transversal. Procesul spinos
este scurt şi bifid terminal. Procesul transvers are la bază un orificiu (gaură transversală) pe
unde trece pachetul vascular vertebral. Vârful procesului transvers este împărţit în doi
tuberculi: unul anterior şi unul posterior. În realitate, tuberculul anterior reprezintă un
rudiment de coastă fuzionată la vertebra cervicală, amintind de descendenţa mamiferelor din
strămoşi reptilieni. Şi în prezent mamiferele primitive (monotremele) prezintă coaste
cervicale.
 2. Vertebrele toracale au corpul vertebral dezvoltat în plan sagital. Corpul prezintă
patru scobituri, două pe fiecare parte, una superioară şi una inferioară. Suprafaţa inferioară
de pe jumătatea unei vertebre împreună cu cea superioară a vertebrei învecinate alcătuiesc
împreună o suprafaţă articulară unică, destinată articulaţiei cu capul coastei. Procesul spinos
este orientat caudal. Procesul transvers prezintă o suprafaţă articulară pentru tuberculul
coastei.
3. Vertebrele lombare au corpul vertebral de dimensiuni mari. Procesul spinos este
dreptunghiular, procesele transverse fiind reduse, având forma unor mici proeminenţe numite
procese accesorii. Procesele accesorii sunt situate la rădăcina unor proeminenţe mari, numite
procese costiforme, reprezentând resturi de coastă.

Caractere speciale ale unor vertebre adevărate

Vertebra cervicală 1 (C1), se numeşte atlas, fiind specială ca urmare a faptului că nu
prezintă corp vertebral. Este alcătuită din două mase laterale, continuate cu procesele
transverse şi două arcuri, unul dorsal şi unul ventral. Arcul anterior prezintă pe faţa
posterioară o suprafaţă articulară destinată dintelui axisului.
Vertebra cervicală 2 (C2), se numeşte axis. Prezintă, pe faţa cranială a corpului, o
proeminenţă numită apofiză odontoidă sau dintele axisului. Dintele axisului reprezintă în
realitate o parte din corpul atlasului, sudată pe parcursul evoluţiei pe faţa cranială a corpului
axisului.

Vertebrele false
Osul sacru este un os median şi nepereche. Este situat inferior ultimei vertebre
lombare, cu care formează un unghi numit promotoriu. Prezintă patru feţe (dorsală, ventrală
şi două feţe laterale), o bază şi un vârf. Faţa ventrală, este concavă, prezentând median un ax
osos care corespunde corpurilor vertebrelor sacrale. Locul de sudare a acestora este indicat
de patru linii transverse. Faţa dorsală este convexă, prezentând pe mijloc creasta sacrală
mediană, rezultată din contopirea proceselor spinoase ale vertebrelor sacrale. Feţele laterale
prezintă o suprafaţă articulară, similară unui pavilion de ureche, numită suprafaţă auriculară,
destinată articulaţiei cu coxalul. Baza sacrului este orientată cranial, reprezentând faţa
superioară a corpului primei vertebre sacrale. Vârful este orientat caudal, fiind articulat cu
coccisul.
Sacralizarea este procesul de contopire a vertebrelor sacrale, conducând la formarea
osului sacru. Acesta intervine în susţinerea greutăţii segmentelor corporale superioare şi
transmiterea acesteia membrelor de sprijin. Acest rol se amplifică la om, datorită staţiunii şi
locomoţiei bipede. Astfel, la Primatele inferioare sacrul este format numai din două vertebre,
iar la om din cinci. Situaţia este general valabilă la vertebratele bipede.
Coccisul constituie segmentul caudal caracteristic vertebratelor. Este o formaţiune
regresată la om. Coccisul este un os median şi nepereche, situat caudal faţă de sacru. Prezintă
două margini laterale, o faţă dorsală, una ventrală, o bază articulată cu sacrul şi un vârf
orienat caudal.

Coloana vertebrală în ansamblu

Lungimea coloanei vertebrale variază în funcţie de vârstă, sex şi înălţimea corpului.
Lăţimea coloanei variază în funcţie de regiune, fiind maximă la baza sacrului.
 Aspectul exterior al coloanei vertebrale la om este rezultatul staţiunii bipede. La
mamiferele patrupede coloana vertebrală are dispoziţie orizontală, având formă de arc cu
concavitatea orientată ventral. La om coloana este verticală şi transmite întreaga greutate
corporală membrelor pelviene. Datorită acestui fapt, coloana vertebrală la om are patru
curburi orientate în plan sagital: 1. curbura cervicală, are convexitatea orientată ventral 2.
curbura toracală, are convexitatea orientată dorsal 3. curbura lombară, are convexitatea
orientată ventral 4. curbura sacrococcigiană, are convexitatea orientată dorsal. Curburile cu
convexitate ventrală se numesc lordoze, iar cele cu convexitatea dorsală se numesc scifoze.
Sub influenţa unor factori ambientali nefavorabili, curburile se pot dezvolta excesiv, trecând
în sfera patologicului.
Ontogenetic, în perioada intrauterină, coloana vertebrală a omului, prezintă o singură
curbură cu convexitatea orientată dorsal. Curburile de la adult apar în decursul copilăriei, ca
rezultat al ridicării capului şi apoi a locomoţiei bipede, deci ontogenetic şi filogenetic sunt
dobândite ca rezultat al staţiunii şi locomoţiei bipede, începând să se formeze în momentul
ridicării membrelor toracale de pe sol.

Toracele osos

Toracele osos este o cavitate edificată de coloana vertebrală toracală, coaste şi stern.
Sternul
Se află în partea medio-ventrală a toracelui. Este un os nepereche, lung şi turtit.
Prezintă trei subunităţi: 1. o parte cranială numită manubriu, 2. o parte intermediară numită
corpul sternului şi 3. o parte caudală sau procesul xifoidian, cartilaginos cu excepţia
persoanelor în vârstă. Sternul prezintă o faţă ventrală, una dorsală, două margini laterale, o
bază şi un vârf. Corpul prezintă 3-4 linii transverse, care indică locul de fuziune al unor piese
osoase numite sternebre, demonstrând că osul era alcătuit iniţial din mai multe piese
independente, dispuse metameric. Marginile laterale expun un şir de şapte scobituri costale,
destinate articulaţiei cu cartilajele costale.
Coastele
Sunt arcuri osteocatilaginoase, situate între coloana vertebrală şi stern. Sunt 12
perechi, a căror lungime creşte de la coasta I şi coasta XII spre coasta VII, care este cea mai
lungă. În funcţie de raportul cu sternul, coastele se împart în coaste adevărate şi coaste false.
Coastele adevărate sunt primele 7 perechi, care se articulează independent cu sternul.
Coastele false, ultimele 5 perechi, nu ajung la stern, împărţindu-se în 2 grupe: coaste false
propriu-zise: perechile VIII, IX, X, care deşi nu mai ajung la stern, se articulează totuşi cu
acestea prin intermediul coastelor situate deasupra; coastele flotante, perechile XI şi XII,
care nu mai ajung la stern, rămânând libere anterior.
Coastele prezintă un corp, o extremitate dorsală şi una ventrală. Corpul are o faţă
laterală convexă şi o faţă medială concavă. Extremitatea dorsală prezintă: capul coastei care
se articulează cu corpurile vertebrale şi tuberculul coastei care se articulează cu procesul
transvers al vertebrelor toracale. Extremitatea ventrală a coastei osoase se continuă cu
cartilajul costal, prin intermediul căruia coastele se articulează cu sternul
Toracele osos în ansamblu
Are aproximativ forma unui trunchi de con, prezentând o suprafaţă interioară, una
exterioară, o bază şi un vârf.
 Oasele capului

Sunt în număr de 23, fixe cu excepţia mandibulei şi a hioidului. Se împart în două

grupe: 1. oasele neurocraniului şi 2. oasele viscerocraniului sau ale branhocraniului.
Filogenetic, această clasificare exprimă o realitate faptică, oasele neurocraniului
formând capsula cefalică primară, având rol de protecţie a encefalului, fiind dispuse în jurul
acestuia. Viscerocraniul a avut în mod primordial un rol respirator, reprezentând segmente
ale arcurilor branhiale, ulterior mandibulare şi maxilare, de unde şi denumirea de
branhocraniu.
La neurocraniu trebuie incluse doar acele oase care în mod primar au avut funcţie
legată de protecţia encefalului, iar la viscerocraniu acele oase a căror origine este legată de
arcurile branhiale. Chiar dacă la om neurocraniul şi viscerocraniul sunt în contact intim,
migrate sau contopite, trebuie căutată topografia şi funcţia primordială a acestora.

OASELE NEUROCRANIULUI

Sunt în număr de 17: frontal, etmoid, sfenoid, occipital, 2 parietale, 2 temporale, 2

cornete inferioare, 2 lacrimale, 2 nazale, 1 vomer şi 2 zigomatice. Sunt oase pneumatice,
neregulate sau plane. Liniile de articulaţie dintre oasele craniului se numesc suturi.
Osul frontal este un os pneumatic, neregulat, lăţit, nepereche, amplasat median, în
partea ventrală a craniului. Formează peretele anterior al cutiei craniene şi parţial cavităţile
nazale şi orbitele. Frontalul este format dintr-o porţiune verticală sau solzoasă şi una
orizontală, împărţită în două segmente orbitale şi unul nazal. Porţiunea solzoasă prezintă
uneori, în partea mediană, o scurtă linie de sutură (sutura metopică). Prezenţa acestei suturi,
chiar inconstantă, dovedeşte faptul că ontogenetic şi filogenetic osul frontal provine din
contopirea a două oase simetrice, ca urmare a necesităţii creşterii rezistenţei zonei anterioare
a cutiei craniene, subliniind direcţia evolutivă a craniului de vertebrate, în sensul reducerii
numărului de oase fie prin contopire, fie prin dispariţie. Segmentele orbitale formează
peretele superior al orbitelor. Segmentul nazal este situat între cele două segmente orbitale.
Frontalul conţine două cavităţi pneumatice (sinusuri frontale) care se deschid în cavităţile
nazale.
Osul etmoid este un os pneumatic, median şi nepereche, situat în partea antero-
medio-bazală a craniului, posterior frontalului, fiind mărginit pe laturi de cele două porţiuni
orbitale ale acestuia. Este format din trei segmente: Primul segment este o lamă orizontală,
ciuruită, situată între segmentele orbitale ale frontalului. Lama orizontală este
dreptunghiulară, prezentând 25 - 30 de orificii, prin care trec filetele nervilor olfactivi. Al
doilea segment este o lamă verticală perpendiculară pe cea orizontală. Al treilea segment este
alcătuit din două mase laterale cubice, atârnate pe laturile lamei orizontale, osul având în
ansamblu forma unei balanţe. Masele laterale se află între cavităţile nazale şi orbite.
Osul Sfenoid reprezintă un conglomerat osos complex, provenit evolutiv din
contopirea unui ansamblu de piese osoase independente. Este un os median şi nepereche,
situat la baza craniului. Are formă neregulată, putând fi comparat cu o viespe în zbor.
Sfenoidul este alcătuit dintr-un un corp, două perechi de aripi, una mică şi una mare, precum
şi o pereche de prelungiri dedublate, numite procese pterigoidiene. Corpul prezintă în partea
superioară şaua turcească, alcătuind fosa hipofizară, care adăposteşte glanda hipofiză. Aripile
mici sunt două triunghiuri osoase, articulate anterior cu segmentele orbitale ale frontalului.
Aripile mari prezintă o bază situată pe laturile corpului şi un vârf orientat latero - superior,
articulat cu parietalul. Procesele pterigoidiene sunt două lame osoase dispuse vertical,
perpendicular pe corp şi aripile mari. Fiecare proces pterigoidian este format dintr-o lamă
laterală şi una medială care diverg, delimitând o depresiune cu deschiderea dorsală (fosa
pterigoidiană). Procesele pterigoidiene au fost în mod primordial elemente ale
viscerocraniului, sudate în mod secundar la neurocraniu.
Osul Occipital este un os median şi nepereche, amplasat în porţiunea postero -
inferioară a craniului. În realitate este format, ontogenetic şi filogenetic, din fuziunea a patru
oase grupate în jurul unui orificiu larg, numit gaură occipitală. Cele patru oase, complet
fuzionate la omul adult, alcătuiesc cele patru porţiuni ale occipitalului: 1. porţiunea bazală,
situată anterior găurii occipitale, 2. porţiunea superioară sau solzul occipital, situată posterior
faţă de gaură şi 3. două porţiuni laterale, localizate pe laturile găurii occipitale. Porţiunile
laterale prezintă condilii occipitali, reprezentând două proeminenţe ovoide, situate pe laturile
găurii occipitale. Condilii servesc la articulaţia cu atlasul. Gaura occipitală realizează
comunicarea dintre cavitatea neurocraniului şi canalul vertebral.
Osul Parietal este un os pereche, plan, de formă patrulateră, situat exclusiv la nivelul
bolţii craniului, între frontal şi occipital, deasupra temporalului. Faţa endocraniană prezintă
impresiuni arteriale.
Osul Temporal este un os pereche, neregulat, situat pe laturile cutiei craniene.
Prezintă cinci porţiuni: solzoasă, timpanică, pietroasă sau stânca temporalului, mastoida şi
procesul stiloidian. Aceste porţiuni reprezintă oase independente la vertebratele primitive. 1.
Porţiunea solzoasă se articulează cranial cu parietalul. Prezintă procesul zigomatic al
temporalului, care se articulează cu osul zigomatic, formând împreună cu acesta arcada
zigomatică. Inferior, prezintă o suprafaţă articulară destinată articulaţiei cu mandibula. 2.
Porţiunea timpanică are dimensiuni reduse, înconjurând intrarea în conductul auditiv. 3.
Porţiunea pietroasă (stânca temporalului) are formă de piramidă, cu vârful orientat antero -
medial spre corpul sfenoidului. În interiorul stâncii temporalului se află cavităţile urechii
medii şi interne. 4. Mastoida este situată posterior porţiunii solzoase. 5. Procesul stiloidian
reprezintă o prelungire orientată caudal a feţei inferioare a porţiunii pietroase.
Cornetul inferior este un os pereche, de dimensiuni reduse, situat în cavităţile
nazale. Are forma unei lame torsionate, articulându-se cu maxila.
Osul Lacrimal este un os pereche, mic, patrulater, fiind situat între orbite şi cavităţile
nazală.
Osul Nazal reprezintă un os pereche, mic, plan, patrulater. Participă la realizarea
scheletului nasului. Superior se articulează cu frontalul, lateral cu maxila, iar medial se
articulează cu nazalul pereche.
Osul Vomer este un os nepereche, median, contribuind la formarea septului nazal.
Are formă de lamă, prezentând două feţe: dreaptă şi stângă. Superior se articulează cu
sfenoidul.
Osul Zigomatic este un os lat, pereche, situat în părţile laterale ale feţei, formând
pomeţii obrajilor. Prezintă trei procese. 1. Procesul temporal, formează împreună cu procesul
zigomatic al temporalului arcada zigomatică. 2. Procesul frontal se articulează cu frontalul.
3. Procesul orbital se articulează cu maxila.

OASELE VISCEROCRANIULUI
 Viscerocraniul este format din 6 oase, care se dispun în jurul segmentului proximal al
aparatului digestiv, fiind implicat primordial în respiraţie, hrănire şi mai recent şi în fonaţie.
Este alcătuit din maxilarul inferior, reprezentat de mandibulă şi maxilarul superior format din
maxilă şi palatin. La viscerocraniu este inclus şi osul hioid, provenit din al II-lea arc branhial,
cu toate că topografic acesta este situat în gât.
Maxila este os pereche, neregulat, amplasat în centrul feţei, contribuind la formarea a
numeroase regiuni ale scheletului capului: cavitate bucală, boltă palatină, orbite şi cavităţi
nazale. Prezintă un corp situat central, de pe care se formează patru procese. Corpul maxilei
are formă de piramidă triunghiulară, cu baza orientată medial, spre cavităţile nazale, ai căror
pereţi laterali îi edifică. Procesul palatin are formă dreptunghiulară şi dispoziţie orizontală.
Procesele palatine ale celor două maxile se articulează între ele median, formând împreună
cu oasele palatine bolta palatină sau cerul gurii. Procesul frontal este orientat cranial,
articulându-se cu osul frontal. Procesul alveolar este situat inferior, prezentând alveole
dentare. Procesul zigomatic se articulează cu osul zigomatic. Maxila este un os pneumatic,
conţinând sinusul maxilar.
Osul palatin este un os pereche, de dimensiuni reduse, situat posterior maxilei.
Împreună cu procesele palatine ale maxilei formează bolata palatină.
Mandibula este un os mobil, median şi nepereche. Provine din fuziunea pe linia
mediană a două jumătăţi simetrice. Prezintă un corp şi două ramuri. Corpul are formă de
potcoavă, cu concavitatea orientată posterioar. Corpul este alcătuit din baza mandibulei şi
porţiunea alveolară, situată cranial. Median, corpul mandibulei prezintă simfiza mentonieră,
care indică locul de unire a celor două jumătăţi ale osului. Dedesubtul simfizei se află
protuberanţa mentonieră (bărbia). Ramurile mandibulei prezintă superior două proeminenţe
separate de o depresiune. Proeminenţa anterioară are formă triunghiulară, numindu-se proces
coronoidian, servind la inserţia muşchiului temporal. Proeminenţa posterioară, de formă
elipsoidală, se numeşte proces condilian, articulându-se cu osul temporal.
Osul hioid se află în partea cranio-ventrală a gâtului. Este un os median şi nepereche,
având forma literei U. Prezintă un corp şi două perechi de prelungiri numite coarne (coarne
mici şi coarne mari).

Privire de ansamblu asupra scheletului capului.

Din punctul de vedere al anatomiei comparate craniul de om poate fi descris prin
două artribute esenţiale: sinapsid şi auximetamer.
Craniul sinapsid este acel tip de craniu care prezintă o singură pereche de fose
temporale şi o singură pereche de arcade zigomatice. Prezenţa acestui tip de craniu este de
natură a sublinia descendenţa mamiferelor din linia reptilelor sinapside.
Craniul auximetamer este acel craniu care a înglobat în structura sa un număr de
segmente vertebrale (metamere). Craniu auximetamer prezintă reptilele şi descendenţii lor,
păsările şi mamiferele. Acest fapt este indicat de prezenţa la respectivii taxoni a 12 perechi
de nervi cranieni faţă de doar 10 la amfibieni. Ultimele două perechi de nervi cranieni de la
amniote reprezintă de fapt nervi spinali înglobaţi la cutia craniană împreună cu segmentele
vertebrale corespunzătoare şi deveniţi astfel nervi cranieni.
Craniul cuprinde două unităţi deosebite pe baza funcţiei lor primare din evoluţie,
neurocraniul şi viscerocraniul. Cu toate că pe măsura urcării pe scara filogenetică distincţia
dintre aceste două componente este din ce în ce mai dificil de realizat, evidenţierea lor la om
nu poate fi acceptată decât pe baza originii şi evoluţiei diferite a acestora.
Descriptiv, craniul de om privit în ansamblu, prezintă două segmente: bolta şi baza
craniului, ambele expunând o suprafaţă externă, exocraniană (exobaza şi exobolta) şi una
internă, endocraniană (endobaza şi endobolta).

Regiuni importante ale cutiei craniene

Orbitele sunt două cavităţi care adăpostesc globii oculari, fiind situate în partea
ventrală a craniului. Au forma unor piramide patrunghiulare, prezentând o bază, un vârf şi
patru feţe. Baza reprezintă deschiderea orbitei, fiind orientată ventral. Vârful este îndreptat n
partea opusă bazei, fiind orientat spre partea dorsală. Feţele orbitelor sunt: laterală, medială,
superioară (bolta) şi inferioară (planşeul).
Cavităţile nazale sunt două conducte situate în zona medio-dorsală a feţei, alungite în
sens antero-posterior. Comunică cu exteriorul prin intermediul unei deschideri anterioare
(apertură piriformă) şi posterior cu faringele, prin intermediul choanelor. Fiecare cavitate
nazală prezintă patru pereţi, unul superior, unul inferior, unul lateral şi unul medial.
Cavităţile nazale sunt separate de cavitatea bucală prin intermediul boltei palatine.
Bolta palatină este alcătuită din procesul palatin al maxilei şi osul palatin. Are o
importanţă funcţională deosebită, dezvoltarea sa filogenetică deplasând choanele în direcţie
dorsală. Astfel, se realizează o separare tot mai amplă căilor respiratorii (etajul superior
boltei palatine) de cele digestive (etajul inferior boltei palatine), acest fenomen reprezentând
o importantă direcţie evolutivă a viscerocraniului.
Fosele temporale se află pe laturile craniului, servind la inserţia muşchilor temporali.

Caracteristici ale craniului uman. Craniul omului prezintă unele caracteristici,

rezultate ale modalităţilor evolutive proprii acestei specii: 1. gaura occipitală este orizontală,
ca rezultat al staţiunii bipede (această poziţie este comună formelor bipede), 2. protuberanţă
mentonieră este cea mai proeminentă parte a mandibulei, 3. orbite sunt închise în mod
secundar (fără comunicare cu fosa temporală), 4. reducerea ponderii elementelor
viscerocraniului faţă de neurocraniu, 5. mărirea capacităţii neurocraniului, ultimele două
elemente fiind corelate, evoluţia lor putând fi urmărită şi la alte grupe de Vertebrate.

Scheletul apendicular

Scheletul apendicular este reprezentat de oasele membrelor. Atât în cazul membrului

toracal cât şi a celui pelvian, se descriu patru segmente: 1. scheletul zonal sau al centurii; 2.
scheletul stilopodului; 3. scheletul zeugopodului; 4. scheletul autopodului. Scheletul zonal,
este numit în funcţie de membru, al centurii scapulare pentru membru toracal şi al centurii
pelviene pentru membrul pelvian. În mod primordial la mamifere, fiecare centură este
alcătuiti din trei oase: scapulă, coracoid şi claviculă la membrul toracal, ilion, ischion şi
pubis la membrul pelvian. Evoluţia a condus la fuzionarea diferenţiată a celor trei oase, în
funcţie de membru.

Oasele membrului toracal

 În anatomia umană cele patru segmente ale membrului toracal se numesc: umăr, braţ,
antebraţ şi mână.

Oasele centurii membrului toracal

La om, centura scapulară este alcătuită din două oase: claviculă şi scapulă. Cel de-al
treilea os, coracoidul, independent la mamiferele primitive, este la om fuzionat cu scapula,
alcătuind procesul coracoidian al scapulei.
Clavicula. Este o punte osoasă care leagă membrul toracal de scheletul axial, anume
de stern. Claviculele sunt oase lungi, pereche, situate la limita dintre gât şi torace fiind
întinse în direcţie laterală, între stern şi scapulă. Au forma literei „S” culcat. Clavicula
prezintă două extremităţi: 1. medială, voluminoasă, articulată cu sternul şi 2. laterală, turtită,
articulată cu scapula.
Scapula sau Omoplatul este un os lat, pereche, situat în regiunea dorso-superioară a
toracelui. Are formă de triunghi, cu baza orientată cranial. Omoplatul expune două feţe:
dorsală şi ventrală. Faţa dorsală prezintă o lamă osoasă puternică, orientată transversal,
numită spina scapulei. Spina se continuă lateral cu o prelungire liberă, numită acromion.
Acesta se articulează cu extremitatea laterală a claviculei. Faţa ventrală este orientată spre
coaste. Latero-superior, scapula prezintă două repere importante: cavitatea glenoidă şi
procesul coracoidian. Cavitatea glenoidă reprezintă o cavitate superficială, ovală, destinată
articulaţiei cu humerusul. Procesul coracoidian este o proeminenţă recurbată, reprezentând
coracoidul mamiferelor.

Scheletul stilopodului membrului toracal

Braţul conţine un singur os, numit humerus.
Humerusul este un os lung, pereche, prezentând o diafază sau corp şi două epifize.
Corpul este prismatic, triunghiular cu trei feţe şi trei margini.
Epifiza proximală prezintă capul humerusului. Acesta este o suprafaţă sferică, netedă,
care se articulează cu cavitatea glenoidă a scapulei. Lateral, epifiza proximală prezintă două
proeminenţe numite tuberculi (mare şi mic), servind la inserţii musculare.
Epifiza distală este turtită dorso-ventral, prezentând un condil şi doi epicondili.
Condilul prezintă suprafeţe articulare şi adâncituri nearticulare. Suprafeţele articulare servesc
la articularea cu oasele antebraţului. Există două suprafeţe articulare, una în formă de
scripete, situată medial, servind la articularea cu ulna şi una rotunjită, situată lateral, care
răspunde radiusului. Adânciturile nearticulare sunt reprezentate pe de o parte de fosa
oleocraniană situată dorsal şi pe de altă parte de fosa coronoidă şi fosa radială situate ventral.
În acestea pătrund, în timpul diverselor mişcări produse în articualţia cotului, diferite
segmente ale oaselor antebratului. Epicondilii (lateral şi medial), servesc la inserţii
musculare.

Oasele zeuopodului membrului toracal (antebraţului)

La nivelul antebraţului se află două oase paralele, unul medial, situat în prelungirea
degetului mic, numit ulnă şi unul lateral, situat în continuarea degetului mare, numit radius.
Cele două oase sunt în contact doar la nivelul epifizelor, diafizele fiind distanţate.
Ulna (cubitus) este un os lung şi pereche. Prezintă un corp şi două epifize. Corpul
este prismatic, triunghiular cu trei feţe şi trei margini. Epifiza proximală prezintă două
proeminenţe perpendiculare între ele, una verticală, numită olecran (cotul) şi una orizontală
numită proces coronoidian. Cele două procese delimitează între ele o cavitate deschisă
ventral, destinată articulaţiei cu suprafaţa în formă de scripete de la nivelul condilului
humerusului. Lateral, epifiza proximală prezintă o suprafaţă articulară pentru radius. Epifiza
distală este mult mai redusă.
Radiusul este un os lung, pereche. Prezintă un corp şi două epifize. Corpul este
prismatic, triunghiular cu trei feţe şi trei margini. Epifiza proximală prezintă capul
radiusului, prezentând superior o adâncitură numită foseta capului radial, care se articulează
cu condilul humerusului. Circumferinţa capului radiusului se articulează cu ulna.
Tuberozitatea radiusului este o proeminenţă ovoidă, situată în partea anterioară a epifizei
proximale, reprezentând inserţia muşchiului biceps. Epifiza distală se articulează caudal cu
oasele carpiene, fiind mai voluminoasă decât cea proximală.

Oasele autopodului (mâinii)

Autopodul cuprinde trei grupe de oase, dispuse dinspre zeugopod în următoarea
ordine: carpiene, metacarpiene şi falange sau oasele degetelor.
Oasele carpiene sunt 8 oase scurte, dispuse pe doup rânduri. Au formă cuboidală,
prezentând 6 feţe. Rândul proximal este în raport cu radiusul. Conţine patru oase: scafoid,
semilunar, piramidal, pisiform. Pisiformul este cel mai medial os al rândului, având formă de
bob de mazăre. Rândul distal conţine tot 4 oase: trapez, trapezoid, os mare sau capitat (cel
mai mare os carpian) şi osul cu cârlig, care prezintă pe faţa palmară o prelungire în formă de
cârlig.
Metacarpienele sunt cinci oase lungi care alcătuiesc scheletul palmei. Fiecare
metacarpian prezintă o bază care se articulează cu carpienele, un corp prismatic triunghiular
şi un cap care se articulează cu falanga proximală.
Oasele degetelor sau falangele. Degetul mare este numit police. Fiecare deget are trei
falange, cu excepţia policelui care prezintă numai două. Falangele sunt alcătuite dintr-o bază,
un corp turtit dorso-ventral şi un cap. Falanga distală are corpul foarte redus, terminându-se
cu o tuberozitate care corespunde unghiei.

Oasele membrului pelvian

În anatomia umană cele patru segmente ale membrului pelvian se numesc: bazin,
coapsă, gambă şi picior.

Oasele centurii membrului pelvian

La adult, centura pelviană este alcătuită din două oase coxale plane, voluminoase şi
neregulate, unite între ele ventral. Fiecare coxal este format în realitate din trei oase: ilion,
ischion şi pubis, care se sudează complet între ele până la 18 ani. Fiecare dintre cele trei oase
contribuie parţial la realizarea unei importante cavităţi articulare, numită cavitate cotiloidă.
Ilionul este cel mai voluminos os al coxalului, fiind situat deasupra cavităţii. Ischionul este
orientat caudal. Pubisul formează porţiunea antero-inferioară a coxalului. Ischionul şi pubisul
delimitează între ele un orificiu larg, numit gaură obturată.
Coxalul, privit în ansamblu prezintă două feţe: laterală şi medială. Faţa laterală
expune în partea mijlocie cavitatea cotiloidă sau acetabulul, destinată articulaţiei cu capul
femural. Cranial faţă de acetabul se întinde un vast perimetru uşor escavat, numit suprafaţă
gluteală sau fesieră, care reprezintă inserţia muşchilor fesieri. Faţa medială prezintă o
suprafaţă concavă numită fosa iliacă, şi o suprafaţă articulară destinată articulaţiei cu osul
sacru.
Pelvisul osos (bazinul) este alcătuit de cele două oase coxale, sacru şi coccige
articulate între ele. Pelvisul este situat aproximativ la mijlocul corpului, având o deosebită
importanţă statică şi biomecanică, intervenind în transmiterea greutăţii corporale la membrul
de sprijin.

Oasele stilopodului membrului pelvian

Oasele coapsei sunt reprezentate în principal de un os lung, femurul, pe lângă care, în
zona distală a segmentului, se mai află un os scurt, numit rotulă.
Femurul este un os lung (cel mai lung os al omului), pereche, prezentând un corp şi
două epifize. Corpul este prismatic triunghiular, cu trei feţe şi trei margini.
Epifiza proximală prezintă capul femural, care este o proeminenţă sferică, destinată
articulaţiei cu cavitatea cotiloidă a coxalelor. Capul femural este legat de restul osului printr-
o porţiune mai îngustă numită col (gât). Lateral, epifiza prezintă două proeminenţe numite
trohanteri (mare şi mic), servind la inserţii musculare.
Epifiza distală reprezintă un segment osos dezvoltat transversal şi alcătuit din două
proeminenţe denumite condili femurali (lateral şi medial), servind la articulaţia cu tibia.
Ventral cei doi condili converg spre o suprafaţă articulară comună, destinată rotulei. Dorsal
condilii diverg, delimitând o depresiune (fosa intercondiliană) în care se inseră ligamente. Pe
laturile condililor se află două proeminenţe numite epicondili (lateral şi medial), servind la
inserţii musculare.
Rotula (patela) este un os pereche, scurt şi turtit dorso-ventral. Are formă
triunghiulară, cu partea mai voluminoasă orientată cranial.

Oasele zeugopodului membrului pelvian

Gamba cuprinde două oase paralele, unul medial, numit tibie (singurul articulat cu
femurul) şi unul lateral, mult mai mic, numit fibulă. Cele două oase sunt în contact doar la
nivelul epifizelor, diafizele fiind distanţate.
Tibia este un os lung, pereche, format dintr-un corp şi două epifize. Corpul este
prismatic triunghiular, fiind alcătuit din trei feţe şi trei margini. Marginea anterioară este
situată sub tegument, proeminentă şi palpabilă în întregime. Epifiza proximală este mai
dezvoltată, prezentând o faţa superioară (cranială) şi o circumferinţă. Faţa superioară
prezintă două scobituri slab pronunţate, destinate articulaţiei cu condilii femurali. Între cele
două suprafeţe articulare se află spina tibiei. Epifiza proximală prezintă lateral o suprafaţă
articulară pentru capul fibulei. Epifiza distală este mai slab dezvoltată, având formă
cuboidală. Lateral se articulează cu fibula, inferior cu oasele tarsiene, iar medial se
prelungeşte cu o proeminenţă numită maleola medială.
Fibula (Peroneul) este un os lung, pereche, situat lateral faţă de tibie, mult mai subţire
decât aceasta. Prezintă un corp prismatic, triunghiular, cu trei feţe şi trei margini, precum şi
două epifize. Epifiza proximală este numită capul fibulei. Epifiza distală este turtită în plan
sagital, numită maleolă laterală, se articulează cu tibia şi cu oasele tarsiene.

Oasele autopodului membrului pelvian

 Oasele autopodului membrului pelvian sunt grupte în trei subunităţi: oase tarsiene,
oase metatarsiene şi oasele degetelor sau falange, totalizând 26 de oase.
Oasele tarsiene Sunt reprezentate de şapte oase, dispuse pe două rânduri: un rând
proximal cu două oase suprapuse: talusul şi calcaneul şi un rând distal cu cinci oase: cuboid,
navicular şi trei cuneiforme. Talusul este osul tarsial cel mai cranial, interpus între calcaneu
şi oasele gambei. Calcaneul este cel mai mare os tarsian. Superior se articulează cu talusul.
Posterior formează călcâiul.
Metatarsienele sunt 5 oase lungi, foarte asemănătoare cu metacarpienele. Prezintă o
bază masivă care se articulează cu oasele tarsiene; un corp prismatic triunghiular şi un cap
care se articulează cu falanga proximală.
Oasele degetelor se numesc falange. Fiecare deget are trei falange, mai puţin degetul
mare, numit haluce, care are numai două. Fiecare falangă prezintă o bază, un corp turtit
dorso-ventral şi un cap. Falanga distală are corpul foarte redus, terminându-se cu o
tuberozitate care corespunde unghiei.

Sistemul articular
Artrologia este ramura a anatomiei care studiază articulaţiilor. Articulaţiile sunt
formaţiuni anatomice a căror funcţie constă în unirea elementelor osoase.

Clasificarea articulaţiilor
Se realizează după două criterii: după tipul materialului prin care sunt unite oasele şi
după amplitudinea mişcărilor care au loc în articulaţii. După primul criteriu există trei
categorii de articulaţii: 1. fibroase (sinartroze), 2. cartilaginoase (amfiartroze) şi 3. sinoviale
(diartroze). După criteriul mobilităţii se deosebesc tot trei categorii de articulaţii: 1. fixe, 2.
semimobile şi 3. mobile.

Articulaţiile fibroase (sinartroze)

Legătura dintre oase este realizată prin intermediul ţesutului fibros dens. Oasele sunt
strâns unite, mişcările fiind extrem de reduse sau absente. Sunt de două tipuri:
1.) sindesmoza este un tip de articulaţie fibroasă în cazul căreia oasele sunt unite prin
intermediul unui ligament interosos (ligamentele galbene dintre lamele vertebrale).
2.) suturile sunt articulaţii fibroase în care oasele sunt unite printr-un strat subţire de
ţesut fibros. Sunt prezente numai la cutia craniană, fiind de trei tipuri. 1. sutură dinţată
(marginile oaselor au aspect dinţat invers conformat), 2. sutura solzoasă (oasele sunt tăiate
oblic şi suprapuse asemeni unor solzi), 3. sutura plană (oasele vin în contact prin margini
plane).

Articulaţiile cartilaginoase (amfiartroze)

Legătura dintre oase este realizată prin intermediul cartilajului fibros sau hialin.
Permit numai mişcări reduse, fiind semimobile. Prezintă două subtipuri:
1.) sincondroza este acea articulaţie cartilaginoasă în care oasele sunt unite prin
cartilaj hialin. Au existenţa limitată în timp, evoluând în direcţia sudării definitive a oaselor
(articulaţia dintre oasele ce compun coxalul).
 2.) simfiza este acea articulaţie cartilaginoasă în care oasele sunt unite prin
fibrocartilaj (discurile intervertebrale).

Articulaţii sinoviale sau diartroze

Sunt acele articulaţii în care legătura directă dintre oase dispare, între acestea
interpunându-se o cavitate care conţine lichid. Sunt articulaţii mobile, fiind cele mai
răspândite articulaţii din organismul uman. La realizarea unei articulaţii sinoviale participă o
multitudine de formaţiuni anatomice.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de elementele osoase implicate în realizarea
articulaţiei. Acestea sunt acoperite de cartilaj articular, un cartilaj hialin, alb-sidefiu, lucios,
fără vase sanguine sau terminaţii nervoase.
Formaţiunile care asigură concordanţa articulară, au rolul de a mări corespondenţa
dintre suprafeţele articulare, în vederea unei mai bune funcţionări a articulaţiei. Sunt de două
tipuri: 1. cadrul articular, este un cadru circular care înconjoară periferic unele cavităţi
articulare, mărindu-le suprafaţa de recepţie (articulaţia coxo-femurală). 2. fibrocartilaje
intraarticulare se găsesc în interiorul articulaţiilor, între oase. Sunt de două feluri: discuri şi
meniscuri, care au formă semilunară.
Mijloacele de unire ale oaselor sunt de două feluri: 1. capsulă articulară şi 2.
ligamente articulare.
Capsula articulară este un manşon care înconjoară complet articulaţia, inserându-se la
limita cartilajului articular, delimitând o cavitate, numită cavitate articulară. În interiorul
cavităţii articulare se află un lichid vâscos, gălbui, cu rol de lubrifiant al elementelor
articulare, numit lichid sinovial.
Ligamentele articulare sunt benzi fibroase, rezistente şi inextensibile, care unesc între
ele oasele.

Clasificarea articulaţiilor sinoviale se realizează după trei criterii:

a. după numărul oaselor participante se disting două grupe: 1. articulaţii simple
(formate doar din două oase) şi 2. articulaţii complexe (edificate de mai mult de două oase).
b. după forma suprafeţelor articulare se deosebesc şapte grupe: 1. diartrozele plane
sunt realizate între două suprafeţe articulare plane. Permit doar mişcări limitate de alunecare
(articulaţiile oaselor carpiene). 2. articulaţia în formă de scripete (trohleană) este realizată
între o suprafaţă articulară în formă de scripete şi o suprafaţă articulară invers conformată
acesteia (articulaţia cotului). 3. articulaţiile trohoide se prezintă sub forma unui cilindru osos
conţinut într-un inel osteofibros, în interiorul căruia se roteşte cilindrul (articulaţia radio-
ulnară proximală). 4. articulaţiile condiliene sunt reprezentate de două suprafeţe articulare în
formă de segmente de cilindru rotunjite ale unui os, cărora le corespund două cavităţi invers
conformate, ale celuilalt os (articulaţia genunchiului). 5. articulaţia în şa este realizată de
două suprafeţe articulare concav-convexe, concavitate unui os răspunzând convexităţii
celuilalt (articulaţia trapezului cu metacarpianul policelui). 6. articulaţiile elipsoidale sunt
reprezentate printr-o suprafaţă în formă elipsoidală recepţionată într-o cavitate invers
conformată (articulaţia radio-carpiană). 7. articulaţiile sinoviale sferoidale sunt realizate între
o proeminenţă sferică (cap), căreia îi corespunde o cavitate invers conformată (articulaţia
şoldului).
c. după numărul axelor de realizare ale mişcărilor se deosebesc trei categorii de
articulaţii sinoviale: 1. articulaţii uniaxiale, 2. articulaţii biaxiale, 3. articulaţii triaxiale.
 Biomecanica articulară (mişcările în articulaţii)
Amplitudinea şi tipul mişcărilor produse într-o articulaţie sunt determinate de
morfologia suprafeţelor articulare. În articulaţii pot avea loc trei tipuri principale de mişcări:
1. Alunecarea este reprezentată de deplasarea suprafeţelor articulare una în raport cu
cealaltă, producându-se în articulaţiile plane.
2. Rostogolirea (învârtirea) este echivalentul deplasării unei roţi, constând în
deplasarea unei suprafeţe articulare sferice la nivelul altei suprafeţe corespunzătoare, având
ca rezultat deplasarea unui segment în raport cu celălalt (articulaţia genunchiului).
3. Rotaţia este răsucirea unui os în jurul axului longitudinal propriu, fiind vorba
despre o mişcare circulară având ca rezultat învârtirea unui os în raport cu celălalt (articulaţia
radio-ulnară proximală).
Ca urmare a diferitelor mişcări, segmentele corporale se aşează în diferite poziţii, în
funcţie de tipul mişcării. După aceste raporturi se deosebesc următoarele poziţii opozite:
flexiune-extensiune, adducţie-abducţie, pronaţie-supinaţie.
Flexiunea este mişcarea prin intermediul căreia două segmente corporale se apropie
unul de altul. Extensiunea este mişcarea inversă flexiunii, având ca efect îndepărtarea
respectivelor segmente corporale.
Adducţia este mişcarea de apropiere a unui membru sau segment de membru de
planul sagital al corpului. Abducţia este mişcarea opusă, având ca efect îndepărtarea
respectivului membru sau segment de membru de planul sagital al corpului.
Pronaţia reprezintă rotaţia unui segment de membru în jurul propriului ax, având ca
efect apropierea policelui de corp. Supinaţia este mişcarea contrarie, de rotaţie, în urma
căreia policele se îndepărtează de planul corpului.

Studiul sistematic al articulaţiilor omului

Articulaţiile coloanei vertebrale

La nivelul coloanei se deosebesc două grupe de articulaţii: 1. articulaţiile proprii
coloanei, realizate între vertebrele acesteia şi 2. articulaţii care leagă coloana vertebrală de
alte segmente corporale.
Articulaţiile proprii coloanei
Unesc două vertebre între ele, fiecare vertebră articulându-se cu alte două vertebre,
una dispusă cranial şi una dispusă caudal, cu excepţia atlasului care se articulează superior cu
occipitalul şi a ultimei vertebre caudale terminată liber.
Vertebrele sunt unite printr-o varietate de dispoziţie de unire.
Articulaţiile dintre corpurile vertebrale sunt articulaţii cartilaginoase, de tipul
simfizelor, realizate prin intermediul discurilor intervertebrale. Aceste discuri sunt
fibrocartilaje alcătuite dintr-o parte centrală, numită nucleu pulpos şi o parte periferică
numită inel fibros. Nuclelul pulpos este elastic, de culoare albicioasă, fiind inclus în inelul
fibros, care reprezintă un chenar de fibre conjunctive.
Articulaţiile apofizelor articulare sunt articulaţii sinoviale plane. Articulaţiile
proceselor spinoase se realizează cu ajutorul ligamentelor interspinoase şi a ligamentului
supraspinos. Articulaţiile proceselor transverse se realizează prin intermediul ligamentelor
intertransverse.
 Biomecanica coloanei. Mişcările efectuate de coloana vertebrală rezultă din
însumarea mişcărilor realizate în fiecare articulaţie dintre două vertebre. La nivelul coloanei
se execută mişcări de flexiune, extensiune, înclinarea laterală, rotaţie.
Articulaţiile coloanei vertebrale cu craniul
Se realizează între occipital şi primele două vertebre cervicale.
Articulaţia dintre atlas şi occipital este o articulaţie sinovială de tip condilian.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de condilii occipitali şi de cavităţile articulare
corespunzătoare ale atlasului.
Articulaţia dintre atlas şi axis prezintă două grupe laterale şi una medială. Cele
laterale unesc apofizele articulare ale atlasului şi axisului. Articulaţia mediană uneşte dintele
axisului cu scobitura de pe faţa dorsală a arcului anterior a atlasului. Este o diartroză de tip
trohoid, cilindrul osos fiind reprezentat de dintele axisului iar inelul osteofibros de suprafaţa
articulară a atlasului completată de ligamentul transvers.
Biomecanica articulaţiilor cranio-vertebrale este reprezentată de mişcări de flexie-
extensie, înclinare laterală şi rotaţie. Flexia-extenisa se produce în articulaţia dintre atlas şi
occipital, condilii occipitali deplasându-se pe suprafeţele articulare ale atlasului. Rotaţia se
produce în articulaţia dintre atlas şi axis, atlasul împreună cu craniul deplasându-se la nivelul
dintelui axisului.

Articulaţiile capului
Marea majoritate a articulaţiilor capului sunt imobile, numite suturi, una singură fiind
mobilă, anume articulaţia temporo-mandibulară. Aceasta uneşte mandibula cu osul temporal.
Suprafeţele articulare sunt reprezentate de două cavităţi articulare situate pe temporal şi de
condilii mandibulei. Este o articulaţie sinovială de tipul condilian.
Biomecanică. Mişcările acestei articulaţii sunt rezultat al tipului de hrănire al
diferitelor specii, recent evolutiv la om intervenind în vorbire. În articulaţia temporo-
mandibulară au loc mişcări de coborâre - ridicare, lateralitate, proiecţie ventrală şi proiecţie
dorsală.

Articulaţiile toracelui
Se împart în două grupe: 1. grupul posterior reprezentat de articulaţii dintre vertebre
şi coaste şi 2. grupul anterior cuprinzând articulaţiile coastelor cu sternul şi articulaţiile dintre
coasta osoasă şi cartilajul costal. Articulaţiile dintre coaste şi vertebre sunt reprezentate pe de
o parte de articulaţiile dintre corpurile a două vertebre şi capul unei coaste, şi pe de altă parte
de articulaţiile dintre procesul transvers ale unei vertebre şi tuberculul unei coaste. Ambele
sunt articulaţii sinoviale plane, întărite de o serie de ligamente.
Biomecanica toracelui este legată de respiraţie, implicând dilatarea cutiei toracice
tradusă prin inspiraţie şi revenirea acesteia tradusă prin expiraţie. Dilatarea cutiei toracice
implică ridicarea coastelor.

Articulaţiile membrului toracal

Articulaţiile centurii scapulare
Leagă membrul toracal de scheletul axial. Se împart în două grupe:
a.) articulaţia sternoclaviculară este o diartroză în formă de şa. Uneşte porţiunea
medială a claviculei cu sternul şi primul cartilaj costal. Mijloacele de unire sunt reprezentate
de o capsula articulară întărită de un aparat ligamentar. Biomecanica articulaţiei este foarte
importantă pentru mişcările întregului membru toracal, clavicula şi întregul membru toracal
mişcându-se pe stern. În articulaţia sternoclaviculară au loc două categorii de mişcări: 1.
ridicare şi coborâre; 2. proiecţie înainte şi proiecţie înapoi.
b.) articulaţia dintre claviculă şi omoplat este o articulaţie sinovială, plană care uneşte
extremitatea laterală a claviculei cu acromionul scapulei. Permite scapulei şi implicit
membrului toracal liber, să urmeze mişcările efectuate de claviculă pe stern.
Articulaţia dintre centura scapulară şi humerus (scapulo-humerală).
Este o articulaţie sinovială de tip sferoidal, care uneşte cavitatea glenoidă a scapulei
cu capul humerusului. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară întărită
de ligamente. Biomecanica este reprezentată de mişcări foarte diverse şi ample. În articulaţia
scapulo-humerală au loc mişcări de flexie (proiecţia ventrală a membrului) şi extensie
(proiecţia dorsală a membrului), adducţie - abducţie şi rotaţie.
Articulaţia stilo-zeugopodiană a membrului toracal (cotul)
Este edificată de trei oase: humerus, radius şi ulnă. Epifizele proximale ale ulnei şi
radiusului sunt unite între ele printr-un ligament, acţionând sincron. În consecinţă, ulna se
deplasează pe suprafaţa în formă de scripete a condilului humerusului, radiusul legat de ulnă
fiind antrenat în această mişcare. Articulaţia dintre humerus şi ulnă este o articulaţie
sinovială în formă de scripete (trohlee). Biomecanica articulaţiei cotului se limitează doar
mişcări de flexie şi extensie.
Articulaţiile proprii zeugopodului membrului toracal (radio-ulnare)
Interesează articulaţiile dintre ulnă şi radius. Cele două oase se articulează atât la
nivelul epifizelor cât şi al diafizelor. Articulaţia radio-ulnară proximală este o diartroză
trohoidă, inelul osteofibros fiind reprezentat de ulnă completată de un ligament, iar cilindrul
osos este alcătuit de capul radiusului. Articulaţia radio-ulnară distală este tot o articulaţie
sinovială trohoidă. Articulaţia radio-ulnară mediană uneşte diafizele celor două oase prin
intermediul unei membrane interosoase.
Biomecanica articulaţiei radioulnare este reprezentată de mişcarea de rotaţie, tradusă
la nivelul antebraţului prin pronaţie - supinaţie. Această mişcare, caracteristică omului, are o
deosebită importanţă evolutivă, la majoritatea mamiferelor oasele zeugopodului fiind
imobilizate în pronaţie fixă, cu palma aplicată pe sol, prin fuzionarea ulnei la radius.
Mobilitatea celor două oase ale zeugopodului era un impediment pentru speciile terestre,
alergătoare, fiind însă foarte importantă pentru speciile arboricole precum primatele,
reprezentând fundamentul anatomic al prinderii ramurilor. Posibilitatea realizării acestor
mişcări, moştenită de la strămoşi arboricoli, a avut o deosebită importanţă pentru om,
permitându-i folosirea uneltelor. În supinaţie ulna este paralelă cu radiusul, în pronaţie ulna
rămâne fixă, radiusul rotindu-se deasupra acesteia şi încrucişând-o, autopodul urmând
această mişcare, diafizele celor două oase suprapunându-se.
Articulaţia zeugo-autopodiană a membrului toracal (încheietura mâinii)
Uneşte radiusul şi primul rând de oase carpiene. Ulna este mai scurtă decât radiusul,
necontribuind direct la realizarea articulaţiei. Este o articulaţie sinovială de tip elipsoid.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi de ligamente. Biomecanica
cuprinde mişcări de flexie - extensie şi mişcări de adducţie - abducţie.
Articulaţiile autopodului membrului toracal
Sunt de mai multe tipuri, în funcţie de oasele pe care le unesc. Articulaţiile dintre
carpiene şi metacarpiene sunt în general articulaţii sinoviale plane, care permit mişcări
extrem de reduse. Excepţia o reprezintă articulaţia dintre trapez şi matacarpianul policelui,
care este o articulaţie sinovială în formă de şa, permiţând realizarea mişcărilor de adducţie-
abducţie şi opoziţie-repoziţie. Are o deosebită importanţă funcţională, datorită acestei
articulaţii policele fiind opozabil. Articulaţiile dintre metacarpiene şi falange sunt diartroze
de tip elipsoid, în care au loc mişcări de flexie-extensie şi adducţie-abducţie. Articulaţii
dintre falange sunt diartroze de tip trohlean, care permit mişcări de flexie-extensie.

Articulaţiile membrului pelvian

Articulaţiile centurii pelviene
Oase care compun coxalele sunt unite prin sincondroze care se osifică la adolescenţă.
În afara acestor articulaţii proprii fiecărui coxal, acestea se articulează atât între ele cât şi cu
osul sacru. Cele două oase coxale se articulează între ele prin intermediul simfizei pubiene,
situată în partea ventrală a pelvisului, unind cele două oase pubiene. Articulaţia sacro-iliacă
este o articulaţie sinovială, suprafeţele articulare fiind reprezentate de suprafeţele articulare
ale sacrului şi ale coxalelor. Această articulaţie este întărită de ligamente puternice.
Articulaţia centurii pelviene cu femurul (coxo-femurală)
Uneşte cavitatea cotiloidă a coxalului cu capul femural. Este o articulaţie sinovială de
tip sferoidal. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi de ligamente.
Mişcările acestei articulaţii sunt numeroase şi ample, fiind reprezentate de flexie - extensie;
adducţie - abducţie şi rotaţie.
Articulaţia stilo-zeugopodiană a membrului pelvian (genunchiul)
Este cea mai mare articulaţie din organismul omului. Uneşte trei oase: femur, tibie şi
rotulă. Genunchiul este o articulaţie sinovială, articulaţia dintre femur şi rotulă fiind o
articulaţie în formă de scripete (trohleană), iar articulaţia dintre femur şi tibie este o
articulaţie condiliană. Între femur şi tibie există două meniscuri care aderă la tibie. Cele trei
oase sunt unite cu ajutorul unei capsule articulare, întărită de un aparat ligamentar. Anterior
există ligamentul rotulian, pe laturi se află ligamentele colaterale, tibial şi fibular, iar dorsal
se află ligamentele încrucişate. Acestea sunt situate între depresiunea dintre condilii
femurului pe de o parte şi spina tibiei pe de altă parte. Biomecanica cuprinde mişcări de
flexie - extensie, înclinare laterală şi rotaţie.
Articulaţiile proprii zeugopodului memebrului pelvian (tibio-fibulare)
Unesc între ele tibia şi fibula. Tibia şi fibula se articulează între ele atât la nivelul
epifizelor cât şi la nivelul diafizelor. Articulaţia tibio-fibulară proximală este o articulaţie
sinovială plană, cea distală este o sindesmoză, iar articulaţia dintre diafizele celor două oase
se realizează printr-o membrană interosoasă. Între cele două oase au loc doar mişcări limitate
de alunecare.
Articulaţia zeugoautopodiană a membrului pelvian (glezna)
Se realizează între epifizele distale ale tibiei şi fibulei pe de o parte şi osul talus pe de
altă parte. Este o articulaţie sinovială de tip scripete (trohleană), în care au loc mişcări de
flexie - extensie.
Articulaţiile autopodului membrului pelvian
Sunt de mai multe tipuri. Articulaţiile dintre oasele tarsiene şi dintre acestea şi
metatarsiene sunt articulaţii plane, care permit mişcări extrem de reduse. Articulaţiile dintre
metatarsiene şi falange sunt diartroze elipsoidale, în care au loc mişcări de flexie-extensie şi
adducţie-abducţie. Articulaţiile dintre falange sunt articulaţii sinoviale de tip scripete, care
permit mişcări de flexie-extensie.
 Sistemul muscular
Miologia este ramura anatomiei care studiază muşchii şi anexele acestora. Muşchii
reprezintă o componentă importantă cantitativ a organismului (30-40 % din greutatea
corpului). Aparatul locomotor cuprinde doar muşchii scheletici, cu inserţii oasoase, care
intervin în locomoţie. Aceştea sunt muşchi striaţi, contractându-se rapid şi voluntar.
Organismul omului conţine şi muşchi independenţi de aparatul locomotor, reprezentaţi în
primul rând de muşchii netezi de la nivelul aparatului digestiv.
Muşchiul are două componente: 1. corpul muscular, care este contractil şi 2.
tendoanele, cu ajutorul cărora muşchii se fixează pe diferite suporturi, în general pe oase,
mai rar pe piele, sau chiar pe tendoanele altor muşchi. În mod convenţional, unul dintre
capetele de inserţie ale muşchiului, capătul proximal, se numeşte origine, iar extremitatea
distală se numeşte inserţie terminală.

Clasificarea muşchilor
Se realizează după diferite criterii:
I. După formă, se deosebesc cinci categorii de muşchi: 1. muşchii lungi, sunt
localizaţi în special la nivelul membrelor, 2. muşchii laţi (plaţi) situaţi în regiunea
trunchiului, 3. muşchii scurţi au o întindere limitată de două elemente osoase apropiate, 4.
muşchii în formă de evantai, având o inserţie îngustă şi una foarte lată, 5. muşchii orbiculari
sunt dispuşi concentric în jurul diferitelor orificii.
II. După numărul capetelor de origine se disting cinci categorii de muşchii: 1. muşchi
simplu, care prezintă ambele capete de inserţie simple, 2. muşchi biceps, la care unul dintre
capetele de inserţie este bifurcat, celălalt capăt fiind simplu, 3. muşchiul triceps, este trifurcat
la unul dintre capetele de inserţie, simplu la celălalt, 4. muşchiul cvadriceps, este
cvadrifurcat la unul dintre capetele de inserţie, 5. muşchiul dinţat, prezintă unul dintre
capetele de inserţie segmentat în mai mult de patru unităţi.
III. După modul de grupare al fasciculelor musculare în raport cu tendoanele,
muşchii sunt de două tipuri: 1. muşchi cu fibrele situate în prelungirea directă a tendonului,
2. muşchi la care între fibrele musculare şi tendon nu mai există continuitate, fibrele fiind
dispuse oblic faţă de tendon (muşchi penaţi).
IV. În raport cu forma sub care se prezintă corpul muscular se disting trei categorii:
1. muşchi monogastrici, care prezintă un singur corp, fiind cei mai răspândiţi muşchi ai
omului, 2. muşchii digastrici, care au două corpuri musculare separate printr-un tendon
intermediar, 3. muşchii metamerizaţi având mai mult de două corpuri şi un tendon
intermediar.
V. După poziţie şi raporturi se disting două grupe: 1. muşchi superficiali, cu
dispoziţie imediat subtegumentară, 2. muşchi profunzi, situaţi în profunzime, dedesubtul
altor muşchi.
VI. După numărul articulaţiilor peste care se întind se deosebesc: 1. muşchi
uniarticulari, care se suprapun doar peste o singură articulaţie, 2. muşchi biarticulari, care se
întind peste două articulaţii, 3. muşchi poliarticulari, suprapuşi peste mai multe articulaţii.
VII. După mişcarea pe care o realizează în diferitele articulaţii mobilizate se
deosebesc: 1. muşchii flexori, care realizează mişcarea de flexiune, 2. muşchii extensori care
realizează extensiunea, 3. muşchii adductori care apropie membrele sau segmentele acestora
de planul corporal sagital, 4. muşchii abductori care îndepărtează un membru sau un segment
al acestuia de planul corporal sagital. 5. muşchii rotatori care realizează rotaţia diferitelor
segmente, pronatorii şi supinatorii realizând pronaţia sau supinaţia, variante de rotaţie.

Bivalenţa funcţională a muşchiului

Muşchiul poate acţiona asupra ambelor capete de inserţie, putându-le deplasa pe
amândouă. De obicei însă, rezistenţa la unul din capete este mai mare, fapt care determină
producerea mişcării într-o anumită direcţie. În context, există trei posibilităţi: 1. dacă
rezistenţele sunt egale şi mici, muşchiul se scurtează la ambele capete, inserţiile apropiindu-
se între ele, 2. dacă ambele capete sunt fixe, contracţia este statică, ambele inserţii rămânând
imobile, 3. dacă rezistenţa întâmpinată la cele două capete este inegală, extremitatea care
întâmpină rezistenţa mai mare rămâne fixă, iar cealaltă se deplasează spre prima. În funcţie
de situaţie, acelaşi cap poate fi fix într-un caz şi mobil în altul.

Modalităţi de acţiune grupată a muşchilor

Funcţia musculaturii scheletice rezidă în efectuarea unor mişcări. În acest scop,
muşchii se asociază în grupe funcţionale, care cuprind muşchii care efectuează anumite
mişcări în diferite articulaţii. Sinergiştii sunt acei muşchi ce efectuează toţi o anumită
mişcare într-o definită articulaţie. Astfel, toţi muşchii care realizează flexia antebraţului pe
braţ sunt sinergişti. Agoniştii şi antagoniştii reprezintă grupe musculare definite pe baza
efectuării unor mişcări oposite, astfel flexorii sunt agonişti şi extensorii sunt antagoniştii lor.

Studiul sistematic al muşchilor omului

Muşchii capului
Se împart în 2 grupe: muşchii mimicii sau pieloşi şi muşchii masticatori.
I. Muşchii mimicii. Determină mimica, deci expresiile faciale traducătoare ale
stărilor psihice. Se numesc pieloşi, fiindcă una dintre inserţiile lor se realizează la nivelul
pieii feţei. Astfel, aceşti muşchi acţionează prin deformarea pieii deplasând-o înspre inserţia
osoasă. Muşchii mimicii se grupează în jurul orificiilor faciale, funcţiile lor primordiale
evolutiv fiind legate de alimentaţie, respiraţie şi olfacţie. Se împart în mai multe grupe:
1.) muşchii bolţii craniene se inseră pe pielea regiunii sprâncenelor pe care o ridică.
2.) muşchii pleoapelor sunt situaţi la baza orbitelor, reprezentând muşchii motori ai
pleoapelor. Sunt reprezentaţi de muşchii pleoapelor şi ai circumferinţei orbitei (orbicularul
ochiului), care intervine în apropierea pleoapelor, precum şi dintr-un grup de muşchi
periferici, care acţionează asupra pieii regiunii sprâncenelor.
3.) Muşchii nasului sunt reduşi la om. Modifică diametrului deschiderilor nazale.
4.) Muşchii regiunii orificiului bucal reprezintă o grupare musculară bine
dezvoltată, împărţindu-se în două grupe: 1. central şi 2. periferic. Grupul central este alcătuit
din muşchiul orbicular al gurii, care constituie suportul muscular al buzelor, intervenind în
închiderea gurii. Grupul periferic este mai complex, cuprinzând mai mulţi muşchi, situaţi la
nivelul obrajilor, sau inseraţi pe pielea de la colţurile gurii, pe care o deplasează în diferite
direcţii în funcţie de inserţia osoasă, exprimând astfel diferite sentimente. Muşchiul
buccinator este un muşchi mare, situat pe laturile cavităţii bucale, formând suportul muscular
al obrajilor.
5.) Muşchii urechii externe determină mişcările pavilionului urechii, fiind regresaţi la
om.
II. Muşchii masticatori Sunt patru la număr, având ambele inserţii pe oase,
obligator una dintre inserţii fiind pe mandibulă. Sunt muşchii motori ai mandibulei, având rol
în masticaţie şi vorbire.
1. Muşchiul temporal este cel mai puternic muşchi masticator al omului. Are formă de
evantai, cu originea în fosa temporală, inserţia fiind pe procesul coronoidian al mandibulei.
2. Muşchiul maseter este superficial, fiind evident în timpul masticaţiei. Este situat între
marginea inferioară a arcadei zigomatice şi feţele laterale a ramurilor mandibulei.
3. Muşchiul pterigoidian medial este situat profund, între fosa pterigoidiană a sfenoidului
şi părţile mediale ale ramurilor mandibulei.
4. Muşchiul pterigoidian lateral este un muşchi scurt şi gros, dispus perpendicular pe
ramurile mandibulei. Este situat între procesele pterigoidiene şi procesul condilian al
mandibulei.
Când acţionează bilateral, muşchii masticatori ridică mandibula şi o deplasează
anterior sau posterior, iar când acţionează unilateral, aceştea realizează mişcarea de
lateralitate.

Muşchii gâtului
Muşchii gâtului se împart în trei grupe: 1. laterali, 2. anteriori şi 3. posteriori. Muşchii
grupului posterior realizează o unitate morfologică cu muşchii spatelui.
Muşchii laterali ai gâtului
Muşchiul sternocleidomastoidian, este muşchi de tip biceps, lung şi puternic. Are
două inserţii inferioare: una pe stern şi una pe claviculă. Cranial se inseră pe mastoida osului
temporal. Acţiune: în contracţia bilaterală realizează flexia capului şi a gâtului, unilateral
înclinând capul înspre muşchiul care se contractă.
Pielosul gâtului (platisma) este un muşchi pielos, situat superficial pe laturile gâtului.
Muşchii regiunii anterioare a gâtului
Sunt superficiali şi profunzi. Cei superficiali constituie musculatura osului hioid. În
funcţie cu raportul faţă de acesta, se împart în două grupe: 1. muşchii suprahioidieni
(digastric, stilohioidian, milohioidian, geniohioidian) şi 2. muşchii subhioidieni:
(sternohioidian, omohioidian, tirohioidian). Intervin în degluţie (ridicând hioidul) şi secundar
în masticaţie (coborând mandibula). Au una dintre inserţii pe osul hioid, cei suprahioidieni
deplasând osul cranial, iar cei subhioidieni deplasându-l caudal. Milohioidianul este muşchi
lat, situat între mandibulă şi hioid, formând planşeul cavităţii bucale. Muşchii profunzi sunt
situaţi direct deasupra vertebrelor cervicale, intervenind în flexia capului şi gâtului.

Muşchii trunchiului
Se împart în muşchii spatelui, ai toracelui şi ai abdomenului.

Muşchii spatelui
Cuprind două grupe distincte evolutiv: 1. musculatura allohtonă a spatelui şi 2.
musculatura autohtonă a spatelui.
 Musculatura allohtonă cuprinde muşchi care leagă membrul toracal de scheletul axial
şi care filogenetic nu aparţin părţii dorsale a trunchiului. Muşchii allohtoni ai spatelui sunt
dispuşi pe două planuri: 1. Superficial, cu doi muşchi (trapez, latisim) şi 2. Profund, cu cinci
muşchi: (ridicătorul scapulei, romboidul, cei doi dinţaţi posterior şi spleniusul).
Muşchiul trapez este un muşchi lat, în formă de triunghi. Are o bază largă de inserţie
pe occipital şi procesele spinoase ale vertebrelor C7-T12. Lateral se inseră pe claviculă şi
scapulă. Acţiunea muşchiului trapez este reprezentată de deplasarea medială a centurii
scapulare.
Muşchiul latissim sau marele dorsal este cel mai lat muşchi al omului. Medial are o
inserţie largă, situată pe ultimele trei sau patru coaste, procesele spinoase ale ultimelor cinci
sau şase vertebre toracale, vertebrele lombare, creasta sacrală medială şi creasta iliacă.
Lateral se inseră pe humerus. Acţiunea constă în coborârea membrului ridicat.
Muşchiul ridicătorul scapulei este situat între procesele transverse ale primelor patru
vertebre cervicale şi unghiul superior al scapulei. Deplasează scapula în direcţie cranială.
Muşchiul romboid este situat între procesele spinoase ale vertebrelor C6-T4 şi
marginea medială a scapulei. Acţiune: ridică omoplatul.
Musculatura autohtonă a spatelui reprezintă musculatura motoare a coloanei
vertebrale, având o dispoziţie paralelă cu aceasta. Prezintă trei planuri: 1. superficial, 2.
intermediar şi 3. profund. Planul superficial este dispus dedesubtul musculaturii allohtone,
fiind constituit dintr-un complex muscular orientat cranio-caudal, situat în şanţurile costo-
vertebrale. Uneşte bazinul cu coloana vertebrală şi toracele, diferitele segmente vertebrale
între ele şi aceasta cu cutia cranială. Este reprezentat de muşchiul extensor sau elector al
coloanei vertebrale. Planul intermediar este alcătuit din muşchii care unesc procesul
transvers al unei vertebre cu procesul spinos al unei vertebre superioare, sărind peste 2, 3 sau
4 vertebre. Planul profund este alcătuit din muşchi scurţi, care unesc fie procesele spinoase a
două vertebre învecinate (interspinoşi), fie procesele transverse (intertransverşi).

Muşchii toracelui
Sunt reprezentaţi de două categorii de muşchi: 1. extrinseci şi 2. intrinseci.
Muşchii extrinseci sunt comuni toracelui şi membrului toracal, legând cele două
unităţi. Intervin atât în biomecanica toracelui cât şi a membrului toracal.
Pectoralul mare este un muşchi lat, superficial. Medial se inseră pe claviculă, stern,
cartilajele primelor 6 coaste şi pe teaca muşchiului drept abdominal. Lateral se inseră pe
tuberculul mare al humerusului. Acţiunea sa constă în adducţia membrului toracal.
Pectoralul mic este situat dedesubtul precedentului, între feţele antero-laterale ale
coastelor 3-5 şi procesul coracoid al scapulei. Acţiunea muşchiului este reprezentată de
deplasarea scapulei caudal şi ventral.
Dinţatul anterior se inseră pe coaste, de unde se îndreaptă spre scapulă. În cazul în
care puntul fix este situat pe scapulă, muşchiul ridică coastele, intervenind în inspiraţie. Dacă
punctul fix este pe torace, muşchiul deplasează scapula ventro-lateral.
Muşchii intrinseci sunt reprezentaţi de muşchii intercostali, care constituie muşchii
motori ai coastelor. În spaţiul dintre două coaste se află doi muşchi intercostali, unul intern şi
unul extern. Muşchii intercostali sunt mai scurţi decât spaţiul dintre două coaste, intercostalul
extern întinzându-se de la extremitatea vertebrală până la articulaţia dintre coaste şi cartilajul
costal. Fibrele celor două tipuri de muşchi intercostali sunt orientate în direcţii opuse.
Acţiunea intercostalilor externi este reprezentată de ridicarea coastelor, fiind inspiratori.
Intercostalii interni coboară coastele, intervenind în expiraţie.

Muşchii abdomenului
Sunt muşchi laţi, care formează pereţii abdomenului. Se împart în patru grupe: 1.
antero-laterali, 2. posteriori, 3. muşchi superiori şi 4. muşchi inferiori sau perineali.
Muşchii regiunii antero-laterale a abdomenului intervin în realizarea presei
abdominale, care menţine poziţia organelor din abdomen.
1. Dreptul abdominal este dispus longitudinal, fiind situat în partea medio-ventrală a
abdomenului, între cartilajele coastelor 5-7, procesul xifoid al sternului şi simfiza pubiană.
Acţiunea acestui muşchi este reprezentată de flexia toracelui pe bazin.
2. Muşchii oblici (intern şi extern) sunt situaţi pe părţile laterale ale abdomenului,
având fibrele dispuse invers unul faţă de celălalt.
3. Muşchiul transvers abdominal este situat profund, între faţa medială a cartilajelor
coastelor 7-12, procesele costiforme ale vertebrelor lombare şi creasta iliacă, de unde se
îndreaptă spre teaca dreptului abdominal. Acţiune: strânge abdomenul ca un brâu.
În regiunea posterioară a abdomenului se află muşchiul pătrat lombar, situat pe
laturile coloanei, între coasta 12 şi ilion. Acţionând unilateral, înclină lateral coloana.
Muşchii regiunii superioare a abdomenului sunt reprezentaţi de un singur muşchi,
diafragma. Diafragma este un perete muscular, care separă toracele de abdomen. Prezintă o
componentă musculară situată lateral, în centru având o parte membranoasă, de forma unei
frunze de trifoi. Inserţia diafragmei este reprezentată de circumferinţa inferioară a toracelui.
Prezintă trei orificii prin care trec esofagul, aorta şi vena cavă inferioară. Acţiune diafragmei
este reprezentată de mărirea diametrului toracic, intervenind în inspiraţie.
Muşchii regiunii inferioare formează planşeul cavităţii pelviene (diafragma pelviană).

Muşchii membrului toracal

Muşchii centurii scapulare sunt şase la număr, formând conturul umărului.
Muşchiul deltoid este cel mai superficial şi mai voluminos muşchi al regiunii. Cranial
se inseră pe claviculă şi spina scapulei. Caudal se inseră pe corpul humerusului. Acţiunea sa
constă în abducţia braţului.
Muşchii stilopodului (muşchii braţului) sunt muşchi masivi, puternici, în număr de
patru. Dintre aceştea, trei sunt situaţi ventral: bicepsul brahial, coracobrahialul şi muşchiul
brahial şi unul este situat dorsal: tricepsul.
Bicepsul este un muşchi lung, fusiform, având două capete de origine, un cap scurt
situat pe procesul coracoidian al scapulei şi un cap lung, situat deasupra cavităţii glenoide a
scapulei. Terminal se inseră pe tuberozitatea radiusului. Acţiunea bicepsului constă în flexia
antebraţului pe braţ.
Muşchiul triceps brahial este situat posterior, având trei porţiuni de origine: capul
lung, care se inseră sub cavitatea glenoidă al scapulei; capul lateral, amplasat pe faţa
posterioară a humerusului; capul medial situat pe faţa posterioară a humerusului. Terminal,
muşchiul se inseră pe olecran. Tricepsul este extensor al antebraţului.
Muşchii zeugopodului (antebraţului). Sunt muşchi lungi, mai puţin voluminoşi, dar
mai numeroşi decât precedenţii, intervenind în realizarea mişcărilor de mare fineţe şi precizie
ale autopodului omului. Se împart în trei grupe: 1. ventral, 2. dorsal şi 3. lateral, conţinând în
total 20 de muşchi.
 Muşchii regiunii ventrale conţin muşchi flexori, fie ai autopodului pe zeugopod, fie ai
degetelor. Flexorii degetelor (superficial şi profund) au originea simplă, terminal împărţindu-
se în patru tendoane destinate degetelor 2-5. Flexia policelui este asigurată de un muşchi
propriu. Regiunea ventrală cuprinde şi muşchi pronatori.
Muşchii regiunii dorsale sunt în general extensori, tendoanele unora observându-se
pe partea dorsală a autopodului. Cuprind atât muşchi extensori ai degetelor cât şi ai
autopodului. Policele este deservit de muşchi extensori proprii, datorită importanţei
funcţionale deosebite a acestuia.
Muşchii autopodului reprezintă un grup muscular complex, fiind dezvoltaţi în raport
cu mişcările variate şi precise pe care le efectuează mâna omului. Mâna prezintă elemente
musculare numai pe faţa ventrală (palmară) şi la nivelul spaţiilor interosoase, faţa dorsală
fiind lipsită de muşchi. Muşchi autopodului se împart în trei grupe, fiecare cu mai mulţi
muşchi: 1. muşchii regiunii laterale (eminenţă tenară) destinaţi policelui, 2. muşchii regiunii
mediane (eminenţă hipotenară) conţinând muşchii motori ai degetului mic şi 3. muşchii
regiunii mijlocii ai autopodului reprezentaţi de muşchii interosoşi, situaţi în spaţiul dintre
metacarpiene.

Muşchii membrului pelvian

Muşchii centurii pelviene sunt cea mai puternică şi mai voluminoasă concentrare
musculară din organismul uman. Cuprind două grupe: 1. endopelvian (ventral) cuprinzând
un singur muşchi, iliopsoasul şi 2. exopelvian (dorsal) cu muşchi glutei sau fesieri: mare,
mijlociu şi mic.
Muşchiul iliopsoas este situat în cavitatea abdominală şi toracală, prezentând două
segmente: 1. muşchiul psoas mare, fusiform, inserat pe ultima vertebră toracală şi primele
patru lombare şi 2. muşchiul iliac, lat, situat în fosa iliacă. Ambii formează un corp comun,
care se inseră la nivelul trohanterului femural mic. Acţiunea muşchiul iliopsoas constă în
flexia coapsei pe pelvis.
Muşchii fesieri sunt situaţi între suprafaţa gluteală a coxalului şi femur, fiind
suprapuşi, cel mare fiind superficial. Intervin în menţinerea poziţiei bipede, fiind extensori ai
coapsei.
Muşchii stilopodului (coapsei) constituie un grup muscular voluminos, care acoperă
complet femurul. Se împart într-un grup anterior, care acţionează ca extensori ai articulaţiei
stilozeugopodiene (croitorul şi cvadricepsul femural), un grup medial, conţinând muşchii
adductori ai piciorului şi un grup posterior, acţionând ca flexori ai genunchiului (muşchiul
biceps femural, semimembranos şi semitendinos).
Muşchiul croitor este superficial, fiind cel mai lung muşchi al omului. Originea
muşchiului se află pe coxal, inserţia fiind pe faţa medială a tibiei. Acţiunea constă în flexia
coapsei pe bazin.
Muşchiul cvadriceps femural este cel mai voluminos şi mai puternic muşchi al
omului, având patru capete de origine: 1. dreptul femural format pe coxal, 2. vastul lateral,
situat pe trohanterului mare, 3. vastul medial, inserat posterior pe femur şi 4. vastul
intermediar, localizat în partea superioară a femurului. Cele patru capete de origine
fuzionează, formând un corp comun, al cărui tendon cuprinde şi depăşeşte rotula, inserându-
se tibie. Acţiunea cvadricepsului este reprezentată de extensia zeugopodului pe stilopod
atunci când acţionează în articulaţia genunchiului şi de flexia stilopodului pe trunchi (doar
dreptul femural), atunci când acţionează în articulaţia coxofemurală.
 Muşchiul biceps femural ocupă zona postero-laterală a coapsei, prezentând două
capete de origine, unul lung, format pe coxal şi unul scurt format pe femur. Corpul comun se
inseră pe capul fibulei. Acţiunea muşchiului constă în extensia coapsei pe pelvis (porţiunea
lungă) şi flexie în articulaţia genunchiului (ambele segmente).
Musculatura gambei Formează o masă musculară dispusă asimetric în jurul celor
două oase ale segmentului, astfel încât faţa medială şi marginea anterioară a tibiei rămân
neacoperite de musculatură. Musculatura gambei se clasifică în trei grupe: 1. grupul anterior,
ai cărui muşchi acţionează ca extensori (ai autopodului sau ai degetelor) 2. grupul lateral
(peronierul lung, peronierul scurt) şi 3. grupul posterior cuprinzând muşchii flexori ai
autopodului sau ai degetelor (triceps sural).
Muşchiul triceps sural ocupă planul superficial al regiunii dorsale a gambei. Are trei
capete de origine: doi gemeni sau gastrocnemieni, unul medial (inserat pe condilul femural
medial) şi unul lateral (inserat pe condilul femural lateral), fuzionând caudal într-un corp
muscular comun şi solearul, situat profund, dedesubtul gemenilor, la nivelul segmentelor
craniale ale tibiei şi fibulei. Cele trei elemente formează un corp comun, care se termină
brusc, la jumătatea segmentului, continuându-se cu un tendon puternic (cel mai voluminos
tendon al omului), tendonul lui Ahile, care se inseră pe faţa posterioară a calcaneului.
Acţiunea tricepsului sural constă în extensia, supinaţia şi adducţia piciorului, precum şi în
flexia gambei pe coapsă.
Musculatura autopodului se împarte în muşchii plantei şi muşchii dosului piciorului.
La nivelul dosului piciorului se află doi extensori scurţi (ai degetelor şi a halucelui). Muşchii
plantei sunt mai numeroşi, împărţindu-se în trei grupe: 1. grupul medial destinat halucelui, 2.
grupul lateral, destinat degetului mic şi 3. grupul medial, cel mai numeros conţinând flexorul
scurt al degetelor şi muşchii interosoşi situaţi în spaţiile dintre metatarsiene.

SISTEMUL TEGUMENTAR
Sistemul tegumentar este format din piele şi producţiiunile sale. Acoperă în întregime
şi delimitează organismul de mediul ambiant (tegmen = înveliş). Ca urmare a contactului
nemijlocit cu mediul, tegumentul reflectă fidel relaţia dintre organism şi mediu,
modificându-se evident în funcţie de condiţiile de mediu, atât la diferite unităţi taxonomice,
cât şi în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de anumite condiţii.

Pielea

Este un organ conjunctivo - epitelial. Este formată, la animale în general, din două
componente: epiderma (provenită din ectoderm) şi derma (provenită din mezoderm).
Dedesubtul dermei se află hipoderma. Pielea se continuă la nivelul orificiilor naturale (gură,
anus) cu mucoasele. Mamiferele au cea mai diferenţiată piele.
Grosimea pieii este variabilă în funcţie de vârstă, sex şi regiunea corporală. La
bătrâni, femei şi copii pielea este mai subţire. Grosimea maximă a pieii (aproximativ 4 mm)
este atinsă în zona palmelor şi a tălpilor, regiuni aflate în contact direct şi continuu cu factorii
mecanici din mediu. Grosimea minimă a pieii se înregistrează în zona pleoapelor (0,5 mm).
La un om de talie mijlocie, pielea poate atinge până la 18 kg, reprezentând astfel o
componentă importantă volumetric a corpului uman.
Culoarea pieii este variabilă, fiind determinată de bogăţia în pigment melanic şi
gradul de vascularizaţie. Variaţiile culorii pieii pot fi influenţate de vârstă, expunere la
lumină, sau de zona corporală şi determinate de regiunea geografică, prin factorii ambientali
care acţionează asupra acesteia. Populaţiile umane din regiunile nordice au un tegument mai
depigmentat, pe măsura apropierii de zonele ecuatoriale, gradul de pigmentaţie crescând.
Suprafaţa pieii este neregulată, prezentând un relief alcătuit dintr-o serie de
depresiuni şi proeminenţe vizibile cu ochiul liber. Depresiunile se numesc pliuri sau cute, iar
proeminenţele se numesc creste papilare. Acest relief reprezintă un caracter individual,
servind la identificarea persoanelor, reprezentând amprentele digitale. Alături de acestea,
există şi depresiuni ce pot fi observate doar cu lupa, reprezentând orificiile glandelor
sudoripare sau ale foliculilor piloşi.

Structura pielii
Pielea este alcătuită din trei straturi: 1. Epiderm, 2. Derm. 3. Hipoderm.
Epidermul
Este format din ţesut epitelial, reprezentând statul superficial al pieii. Epiderma
Vertebratelor este pluristratificată. Conţine terminaţii nervoase receptoare, fiind străbătută de
firele de păr şi canalele de excreţie ale glandelor pieii. Nu prezintă vase de sânge. Prezintă
două zone principale, fiecare alcătuită din mai multe straturi, anume o zonă profundă, mai
groasă, şi una superficială, subţire transparentă, uscată numită zonă cornoasă.
Zona profundă este alcătuită din trei straturi, dispuse dintre profunzine în următoarea
ordine:
1. Statul bazal sau germinativ, prezintă un singur rând de celule cilindrice. Este stratul care
asigură regenerarea epidermului, la nivelul său având loc numeroase diviziuni.
2. Stratul celulelor poliedrice, prezintă mai multe rânduri de celule poliedrice, unite prin
fibrile paralele cu suprafaţa pielii, care îi conferă o anumită elasticitate şi rezistenţă.
3. Stratul granular este alcătuit din 1-5 rânduri de celule fusiforme, ce conţin o proteină
numită keratohialină. Acest strat este mai dezvoltat în zonele mai expuse contactului cu
mediul (zona palmară sau plantară).
Zona superficială sau cornoasă, prezintă la rândul său trei straturi, dispuse dinspre
profunzine în următoarea ordine:
1. Stratul lucid, cuprinde celule cu nucleu degenerat, care dispare complet la celulele cele
mai superficiale ale stratului. Keratohialina s-a transformat în eleidină, o substanţă
omogenă şi uleioasă, care face tegumentul impermeabil.
2. Stratul cornos prezintă celule lăţite, lipsite de nuclei. Zona periferică a celulelor este
formată din keratină. Statul este mai gros în zona plantară şi palmară.
3. Stratul exfoliator este cel mai superficial, fiind alcătuit din celule cornoase, moarte, care
se descuamează în permanenţă.
La nivelul epidermei are loc în permanenţă o evoluţie a celulelor între diferitele
staturi, pornind de la stratul bazal şi ajungând la cel exfoliator. Acest proces durează
aproximativ 26 - 28 de zile. Omul elimină pe parcursul vieţii aproximativ 16 kg de piele
moartă din stratul exfoliator, pielea fiind supusă astfel unui necontenit proces de reânoire.
Toate straturile prezentate mai sus sunt evidente numai la nivelul palmar şi plantar, unde
pielea este mai groasă.
 Dermul
Este un ţesut conjunctiv dens, separat de epiderm prin intermediul membranei bazale.
Dermul conţine glande sebacee, canalele de excreţie ale glandelor sudoripare, zona
superficială a foliculilor piloşi, vase de sânge şi nervi, precum şi corpusculi senzitivi. Dermul
este alcătuit din două staturi indistincte: 1. un strat papilar, situat spre epiderm şi 2. un strat
reticular situat profund. Statul papilar prezintă o serie de ridicături, dintre care unele
deformează epidermul, producând crestele papilare (amprente) de la nivelul palmelor şi
plantelor.
Hipodermul
Reprezintă stratul profund al tegumentului, fiind reprezentat de un ţesut conjunctiv
lax. Prezintă numerose celule adipoase de dimensiuni mari. Ansamblul acestora formează
paniculul adipos. Hipodermul conţine vase sanguine, nervi, glandele sudoripare, corpusculi
senzitivi, precum şi muşchi pieloşi. Realizează contactul dintre piele şi organele subcutanate
(muşchi, oase), permiţând mişcările de lunecare a tegumentului.

Poducţiunile pieii
Se împart în două categorii: 1. Fanere şi 2. Glandele pielii

Fanerele
Sunt producţiuni de natură cornoasă, fiind reprezentate la om de păr şi unghii. La
mamifere în general, aici sunt cuprinse ghearele, copitele, şi coarnele.
Părul are aspect filiform, fiind flexibil. Este alcătuit din două porţiuni: 1. Rădăcina,
situată în piele şi 2. Tulpina liberă la exteriorul acesteia.
Rădăcina este situată în foliculul pilos, format de epidermă şi dermă. Prezintă în
partea bazală o depresiune la nivelul căreia pătrunde o formaţiune dermică, vascularizată şi
inervată, numită papila dermică. Foliculul pilos prezintă o teacă epitelială internă, o teacă
epitelială externă şi o teacă fibroasă la exterior.
Tulpina reprezintă firul de păr propriu zis, terminat printr-o extremitate ascuţită. Este
alcătuită din celule dispuse concentric dinspre interior spre exterior în trei straturi: măduvă,
scoarţă şi epidermiculă. Măduva ocupă interiorul firului de păr, fiind alcătuită din celule
poliedrice mari, care conţin pigment. Degenerarea acestor celule şi transformarea lor în
vezicule uscate, pline cu aer, determină albirea părului. Scoarţa reprezintă cantitativ cea mai
importantă componentă a firului de păr. Celulele scoarţei conţin pigment melanic sub diferite
forme. Variaţia cantitativă, sau dispoziţia acestor granulaţii determină culoarea părului.
Epidermicula prezintă celule lăţite, keratinizate, transparente.
Părul prezintă două tipuri de anexe: glande sebacee şi muşchii erectori sau ridicători,
alcătuiţi din fibre musculare netade.
Unghiile Sunt produse keratinizate ale epidermei. Ocupă faţa dorsală a ultimei
falange ale fiecărui deget. Reprezintă lame cornoase dure, aproape plate, inclavate în piele,
atât posterior cât şi lateral. Reprezintă o varietate adaptativă a ghearei. Extremitatea
posterioară a unghiei este subţire, fiind situată în piele, constituind rădăcina unghiei.
Porţiunea albă, semilunară, cuprinsă între corp şi rădăcina unghiei se numeşte lunulă. Unghia
proriu zisă sau limbul, este alcătuită din celule keratinizate, lăţite, dispuse pe mai multe
straturi. Celulele nu se descuamează, astfel încât unghiile cresc continuu.
 Glandele pielii
Sunt de trei tipuri: sebacee, sudoripare şi mamare
Glandele sebacee sunt glande acinoase, simple sau compuse. Secretă un produs gras,
numit sebum, care unge părul şi apoi suprafaţa pieii. Unele glande sebacee se deschid în
cavitatea foliculilor piloşi, altele direct la suprafaţa pieii, neavând legătură cu părul.
Glandele sudoripare sunt glande tubuloase simple. Prezintă o parte profundă, sau
secretoare, situată în profunzimea dermului sau în hipoderm, încolăcită, terminată în fund de
sac, o parte dreaptă sau canal sudoripar şi o porţiune spiralată situată în epiderm
Glandele mamare sunt glande de tip tubulo-acinos compus, în formă de ciorchine.
Se consideră că reprezintă glande sebacee modificate. Glandele mamare sunt grupate în
mamele, la om în număr de două, situate sub pielea zonei pectorale, reprezentând un caracter
sexual secundar feminin. Sunt învelite de un strat adipos. Anterior prezintă o zonă circulară,
mai închisă la culoare, numită areolă mamară. În centrul areolei se află o proeminenţă numită
mamelon, prezentând mai mulţi pori. Secreţia glandulară este discontinuă.

Funcţiile tegumentului
Tegumentul delimitează organismul de mediu, intervenind în apărarea acestuia faţă
de diferiţii factori din mediu. Intervine în termoreglare, prin modificarea calibrului vaselor
sanguine, prin intermediul panicului adipos şi prin transpiraţie. Prin transpiraţie intervine şi
în excreţie. Reprezintă un depozit de materiale de rezervă (ţesut adipos). Reprezintă un organ
de simţ important, adăpostind receptorul analizatorului cutanat. Prin intermediul glandelor
mamare, intervine în reproducere. Parţial intervine în respiraţie (funcţie mult mai importantă
la amfibieni).

SISTEMUL NERVOS
Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor alcătuite predominant din
ţesut nervos, specializat în recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea excitanţilor din mediul
extern sau intern. Excitabilitatea nu este o caracteristică exclusivă a sistemului nervos. Şi un
Protozoar, fără a avea sistem nervos, recepţionează şi prelucrează informaţii din mediu. În
concluzie, excitabilitatea este o caracteristică generală a lumii vii. Sistemul nervos reprezintă
o componentă a organismelor animale, strict specializată, în urma unui îndelungat proces
evolutiv, pentru a îndeplini această funcţie. Dezvoltarea sistemului nervos este îndreptată
tocmai în direcţia realizării cât mai optime a acestei funcţii.
Sistemul nervos, prin intermediul encefalului, a devenit organul conştiinţei.
Funcţionarea sa generează starea de conştiinţă, deci capacitatea unei fiinţe vii de a percepe şi
înţelege lumea înconjurătoare şi propria persoană, fiind în acelaşi timp sediul personalităţii
individului. Aceste funcţii au atins un nivel maxim de evoluţie la encefalul de om. Encefalul
nu trebuie considerat echivalentul personalităţii sau a conştiinţei. Este doar suportul material
al existenţei acestora, funcţionarea sa generându-le.
Sistemul nervos realizează, pe baza informaţiilor primite de la organele de simţ,
legătura dintre organism şi mediu, asigurând unitatea organism - mediu. În acelaşi timp
sistemul nervos coordonează activitatea tuturor ţesuturilor, organelor, etc. Ca urmare a
faptului că sistemul nervos îndeplineşte aceste două tipuri de funcţii, este împărţit, dintr-o
perspectivă fiziologică, în două componente: 1. sistem nervos somatic şi 2. sistem nervos
vegetativ. Sistemul nervos somatic, sau al vieţii de relaţie, realizează integrarea
organismului în mediul ambiant. Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţionarea
organelor interne, numindu-se şi autonom, ca urmare a faptului că activitatea sa nu este
coordonată conştient. Din alte puncte de vedere nu este autonom, cele două componente ale
sistemului nervos fiind interconectate atât morfologic cât şi funcţional.
Din perspectivă anatomică, sistemul nervos se împarte în două componente: 1.
sistemul nervos central şi 2. sistemul nervos periferic. Primul este alcătuit din encefal şi
măduva spinării, corespunzătoare tubului neural primordial. Sistemul nervos periferic
cuprinde nervii. Nervul reprezintă un grup de fibre nervoase aflate în exteriorul sistemului
nervos central. Fibrele nervoase din componenţa nervilor sunt în realitate axoni. Alături de
grupările de axoni, nervii conţin şi ţesut conjunctiv şi vase de sânge. După locul de
apartenenţă, există nervi spinali (care aparţin măduvei) şi nervi cerebrali (care aparţin
creierului).
Din punt de vedere funcţional, există nervi senzitivi, nervi motori şi nervi mixti.
Nervii senzitivi conduc informaţii de la nivelul organelor de simţ spre sistemul nervos
central. Nervii motori conduc impulsuri nervoase de la sistemul nervos central (în principal
comenzi pentru muşchi). Nervii mixti conduc impulsuri nervoase în ambele direcţii (atât spre
sistemul nervos central cât şi de la acesta). În fond, între fibrele senzitive şi cele motoare nu
există deosebiri anatomice. Sunt asemeni unor linii de cale ferată, pe care “trenurile” circulă
fie într-o direcţie, fie în alta, fie în ambele direcţii, în cazul nervilor mixţi (linii duble).
“Trenurile” care circulă pe fibrele nervoase sunt impusurile nervoase. Acestea reprezintă
impulsuri electrice, produse de acţiunea diferiţilor stimuli.
În cea ce priveşte structura internă, sistemul nervos central este alcătuit, în sens
clasic, din două tipuri de substanţă: substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie
este formată din corpii neuronali, iar cea albă din axoni. Axonii sunt înveliţi în teaca de
mielină, o substanţă de natură lipidică, care le conferă aspectul alb. Ganglionii sunt grupări
de substanţă cenuşie, deci de corpi neuronali, situaţi la exteriorul sistemului nervos central,
uneori în sau în vecinătatea unor organe.

Originea ontogenetică a sistemului nervos

Sistemul nervos se dezvoltă din ectodermul părţii dorsale a discului embrionar.
Acesta se scufundă şi formează într-o primă etapă un şanţ, numit şanţ neural. Acest şanţ
continuă să se scufunde, până când marginile sale se unesc, separându-l complet de mediul
extern. Astfel se formează tubul neural. Iniţial, tubul neural comunică la ambele capete cu
mediul extern prin două orificii, apoi şi acestea se închid. Partea anterioară a tubului neural
va forma encefalul, iar partea posterioară va da naştere măduvei spinării.
Ontogenetic, encefalul parcurge mai multe etape de evoluţie. Iniţial reprezintă doar o
parte mai lăţită a tubului neural. În această etapă se numeşte veziculă primară. Vezicula
primară se împarte ulterior în trei vezicule: 1. anterioară numită prozencefal, 2. intermediară
numită mezencefal şi 3. posterioară numită rombencefal. Vezicula intermediară
(mezencefalul) nu mai evoluează pe calea împărţirii în alte componente, dar prozencefalul şi
rombencefalul se scindează în continuare. Astfel, din prozencefal se vor forma telencefalul şi
diencefalul, iar din rombencefal vor rezulta metencefalul şi mielencefalul. Iniţial encefalul
este situat pe aceiaşi linie cu măduva. Ulterior, pe măsura formării veziculelor, la nivelul
encefalul vor apărea curburile caracteristice adultului. Astfel, la om între telencefalul şi
măduva adultului se formează un unghi drept.
Iniţial, în ontogeneză dar şi în filogeneză, cele cinci vezicule ale encefalului au
dimensiuni apropiate. Ulterior, telencefalul se dezvoltă mult mai accentuat decât celelalte
componente, pe care tinde să le acopere în proporţii diferite în funcţie de grup. Canalul din
interiorul encefalului formează ventriculii cerebrali.

Filogeneza sistemului nevos

Nu toate animalale au sistem nervos, dar toate îndeplinesc funcţiile fundamentale ale
acestuia, repectivele organisme integrându-se în mediu. Astfel, filogeneza funcţiei şi apoi a
sistemului nevos are mai multe etape. Prima este etapa iritabilităţii, în care nu există celule
nervoase diferenţiate. La acest nivel evolutiv se află Protozoarele, la care întreaga celulă este
excitabilă şi răspunde la stimuli din mediu. Astfel, chiar dacă sistemul nervos nu a apărut ca
structură anatomică, funcţia sa este îndeplinită de structuri nespecializate, deci funcţia poate
fi îndeplinită şi în absenţa structurii specializate. În a doua etapă apar celule nervoase
diferenţiate. Într-un prim stadiu există numai doi neuroni fundamentali: senzitiv şi motor.
celenteratele se află în acest stadiu evolutiv. La acestea se poate vorbi despre un sitem
nervos, difuz la polipi şi sub formnă de inele la meduze. Într-o etapă ulterioară între neuronii
senzitivi şi cei motori se interpun neuroni de asociaţie. Neuroni de asociaţie sunt prezenţi la
toate grupele de animale superioare celenteratelor.
Sistemul nervos evoluează în direcţia centralizării neuronilor, care formează grupări
din ce în ce mai mari. Astfel, iniţial sistemul nervos este difuz. Apoi, pe scara evolutivă apar
diferite stadii de centralizare, ajungându-se la sistemul nervos de la vetebrate şi în special de
la om, unde cea mai mare parte a materialului nervos este concentrat în encefal. Evident, în
context şi funcţiile sistemului nervos vor fi coordonate de encefal, în comparaţie cu
vertebratele inferioare, la care în multe cazuri coordonarea este medulară. O direcţie
evolutivă similară are loc, în mod paralel, şi la nevertebrate, unde la formele superioare de
artropode, sistemul nervos este de asemenea centralizat, prezentând ganglioni cerebroizi bine
individualizaţi (echivalenţi creierului de la vertebrate). Alături de ganglionii cerebroizi, în
corpul acestor artropode există un număr redus de ganglioni de dimensiuni mari. Gruparea
materiei nervoase în unităţi tot mai mari are loc indiferent de unitatea taxonomică, fiind
modalitatea cea mai potrivită de realizare a funcţiilor acesteia.

Sistemul nervos somatic

Prezintă o componentă centrală, reprezentată de măduva spinării şi encefal sau creier,
şi o componentă periferică, constituită din nervii spinali şi nervi cerebrali sau cranieni.

Măduva spinării

Măduva spinării este acea parte a sistemului nervos central situată în canalul
vertebral. Este mai scurtă decât canalul vertebral, la adult terminându-se la nivelul celei de a
doua vertebra lombare. Această neconcordanţă de lungime, este secundară, datorându-se
dezvoltării mai rapide a elementelor osoase în comparaţie cu cele nervoase. Astfel, până în
luna a treia de viaţă intrauterină măduva are aceiaşi lungime ca şi canalul vertebral. La
naştere ajunge până la cea de a treia vertebră lombară, iar la adult numai până la a doua
vertebră lombară.
Terminal, măduva spinării prezintă un segment conic (con medular). Acesta se
prelungeşte cu o structură filiformă, numită fillum terminale, care se prelungeşte până la
baza coccisului, unde se fixează de ligamentul coccigian. La omul adult măduva are 43 - 45
de cm lungime şi un diametru de aproximativ 1 cm, reprezentând o componentă puţin
importantă cantitativ în raport cu creierul şi subordonată funcţional acestuia. Situaţia este
secundară filogenetic, la vertebratele inferioare măduva conţinând mai multă substanţă
nervoasă decât creierul. Astfel, se poate observa că evoluţia conduce la o sporire a volumului
de substanţă nervoasă de la nivelul creierului în comparaţie cu măduva.

Morfologie externă
Măduva are forma unui cilindru uşor comprimat dorso-ventral. Prezintă curburile
coloanei, dar numai primele două, ca urmare a faptului că este mai scurtă decât canalul
vertebral. Măduva nu are un diametru uniform, prezentând zone mai groase şi zone mai
subţiri. La nivelul măduvei există două porţiuni mai dilatate, una în regiunea cervicală şi alta
în regiunea lombară (umflătură cervicală şi umflătură lombară). Zonele dilatate corespund
funcţiilor mai complexe ale măduvei de la acest nivel, legate de coordonarea activităţii
motorii a membrelor. Astfel, la nivelul umflăturii cervicale se formează nervii plexului
brahial, iar din cea lombară se formează nervii plexului lombar şi sacral. Umflăturile lipsesc
la vertebratele lipsite de membre precum şerpii. Erau însă foarte bine dezvoltate la masivele
reptile bipede din mezozoic (dinozauri), la care puteau depăşi cantitativ creierul.
Măduva spinării prezintă două feţe (anterioară şi posterioară). Pe faţa anterioară se
află un şanţ median, numit fisura mediană anterioară. Pe faţa posterioară, se află un şanţ
median, numit şanţ median posterior. Pe laturile fisurii mediane anterioare se află câte un
şanţ superficial numit şanţ lateral anterior. Pe laturile şanţului median posterior se află câte
un şanţ superficial numit şanţ lateral posterior. La nivelul şanţurilor laterale se află rădăcinile
nervilor spinali.
Măduva spinării prezintă 4 regiuni, care nu corespund regiunilor coloanei vertebrale:
1. cervicală situată între vertebrele C 1 - C 6
2. toracală situată între vertebrele C 6 - T 9
3. lombară situată între vertebrele T 9 - T 12
4. sacrală situată între vertebrele T 12 - L 2
La nivelul măduvei spinării se formează 31 de perechi de nervi spinali: 8 perechi de
nervi cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5 perechi de nervi lombari, 5 perechi de nervi
sacrali şi 1 pereche de nervi coccigieni. Fiecare pereche de nervi spinali se formează la
nivelul câte unui segment al măduvei spinări. Aceste segmente se numesc segmente spinale
sau neuromere, măduva spinării fiind astfel metamerizată.
Fiecare pereche de nervi spinali părăseşte canalul vertebral pe la nivelul orificiului
intervertebral corespunzător. Datorită lipsei de corespondenţă dintre lungimea măduvei şi
cea a coloanei vertebrale, nervii spinali vor avea o poziţie din ce în ce mai oblică, o dată cu
apropierea de segmentul terminal al măduvei. Astfel, rădăcinile nervilor spinali din regiunile
lombară, sacrală şi coccigiană au un traiect vertical. Aceştea, alături de fillum terminale,
formează un buchet de fibre numit coada de cal. În consecinţă, în canalul vertebral din
zonele inferioare celei de a doua vertebre lombare nu se mai află măduvă, ci doar
mănunchiul ultimelor perechi de nervi spinali.

Structură internă
Substanţa cenuşie este situată la interiorul măduvei, similar unui cilindru dispus pe
întreaga lungime a acesteia. În secţiune are aspectul unui fluture cu aripile îndepărtate, sau
aspectul literei H. Astfel, prezintă un segment transversal şi două laterale. Segmentul
transversal se numeşte comisură cenuşie, unind cele două segmente laterale. Prezintă la
interior canalul ependimar, care reprezintă un vestigiu al canalului tubului neural primordial.
Segmentele laterale corespund aripilor de fluture. Fiecare segment lateral este alcătuit din
trei părţi, numite coarne: unul dorsal, unul ventral şi unul intermediar sau lateral. Aceste
corespund în spaţiu unor coloane de substanţă cenuşie dezvoltate pe lungimea măduvei.
Cornul anterior este mai voluminos, scurt şi rotunjit. Cornul posterior este mai subţire, lung
şi ascuţit, ajungând până aproape de suprafaţa măduvei.
Coarnele anterioare constituie locul de formare al rădăcinii anterioare a nervilor
spinali, conţinând neuroni motori (somatomotori). Coarnele posteriore formează rădăcinile
posterioare ale nervilor spinali, conţinând neuroni senzitivi (somatosenzitivi). Coarnele
laterale sunt evidente în regiunea toracală şi lombară a măduvei, conţinând neuroni
vegetativi simpatici. În partea anterioară a coarnelor laterale se află neuroni visceromotori,
iar în partea posterioară a acestora sunt prezenţi neuroni viscerosenzitivi.
Substanţa albă este alcătuită din fibre nervoase mielinice şi mai rar amielinice.
Majoritatea fibrelor sunt dispuse pe lungimea măduvei, formând fascicule sau tracturi.
Acestea pot fi ascendente şi descendente. Există şi fascicole care unesc jumătatea dreaptă cu
cea stângă a măduvei. Acestea alcătuiesc comisura albă, situată în partea anterioară a
comisurii cenuşii.
Din punct de vedere anatomic, substanţa albă din măduvă se împarte în trei perechi
de funicule sau cordoane: două anterioare, două posteriore şi două laterale. Cordonul anterior
este delimitat de fisura mediană anterioară şi de cornul anterior. Cordonul posterior este
situat între şanţul median posterior şi cornul posterior. Cordonul lateral se află între cornul
anterior şi cel lateral. Măduva conţine fibre scurte care leagă între ele diferite zone ale
acesteia, precum şi fibre lungi care unesc măduva cu diferitele etaje ale encefalului.
Din punct de vedere funcţional, fibrele din măduvă sunt de două feluri, anume
ascendente şi descendente. Primele conduc influxul nervos spre encefal, iar cele descendente
conduc influxul nervos de la encefal.
1. Fascicule ascendente:
1. fasciculul spinotalamic anterior, urcă la talamus. Se află în cordonul anterior al măduvei.
Conduce excitaţiile exteroceptive tactile conştiente.
2. fasciculul spinotalamic lateral urcă în talamus. Se află în cordonul lateral al măduvei.
Conduce excitaţiile exteroceptive tactile inconştiente.
3. fasciculul spinocerebelos anterior (Gowers) urcă la cerebel. Se află în cordonul lateral al
măduvei. Conduce impulsuri de la muşchi, tendoane, articulaţii. Se încrucişează la
nivelul măduvei spinării cu perechea sa, astfel numindu-se şi fascicol spinocerebelos
încrucişat.
4. fasciculul spinocerebelos posterior (Flechsig) urcă la cerebel. Se află în cordonul lateral
al măduvei, dar posterior faţă de precedentul. Conduce impulsuri proprioceptive
 inconştiente. Nu se încrucişează în măduvă cu perechea sa, astfel numindu-se şi fascicol
spinocerebelos direct.
5. fasciculul Goll (gracilis) uneşte ganglionii spinali cu bulbul, traversând măduva. Se află
în cordonul posterior al măduvei. Conduce sensibilitatea profundă conştientă, simţul
mişcărilor.
6. fasciculul Burdach (cuneatus) uneşte ganglionii spinali cu bulbul, tranzitând măduva. Se
află în cordonul posterior al măduvei, lateral faţă de precedentul. Conduce sensibilitatea
profundă conştientă, simţul mişcărilor.
2. Fascicule descendente
1. fasciculul corticospinal anterior (piramidal direct) se află în cordonul anterior. La nivelul
măduvei se încrucişează cu perechea sa.
2. fasciculul corticospinal lateral (piramidal încrucişat) se află în cordonul lateral al
măduvei. Se încrucişează cu perechea sa în bulb, formând decusaţia piramidelor.
3. fasciculul tectospinal este localizat în cordonul anterior. Este prezent doar în regiunea
cervicală a măduvei, transmiţând informaţii spre muşchii gâtului.
4. fasciculul rubrospinal se află în cordonul lateral. Se formează în nucleul roşu, fiind mai
slab dezvoltat la om decât la animale.
5. fasciculul vestibulospinal este situat în cordonul anterior.
6. fasciculul olivospinal se formează în olivele bulbare, fiind situat în măduvă în cordonul
anterior.

Encefalul

Encefalul este componenta sistemului nervos central situată în cutia craniană. La om

şi la vertebratele superioare în ansamblu, encefalul este, din punct de vedere cantitativ, cea
mai importantă componentă a sistemului nervos central. Este alcătuit din patru componente:
1. trunchiul cerebral, 2. cerebelul (creierul mic), 3. diencefalul (creierul intermediar), 4.
emisferele cerebrale (telencefal sau creier mare).

1. Trunchiul cerebral

Trunchiul cerebral este cea mai caudală componentă a encefalului. Este situat în
partea inferioară a cutiei craniene, anterior fiind în raport cu baza osului occipital. Este
format din trei componente: a. bulbul rahidian, b. puntea lui Varolio, c. mezencefalul
(pedunculi cerebrali).

a. Bulbul rahidian
Reprezintă segmentul inferior al trunchiului cerebral. Între bulb şi măduva spinării nu
există o limită clară, bulbul numindu-se în consecinţă şi măduvă prelungită. Are formă de
trunchi de con, cu baza mare orientată în sus şi baza mică în jos, în continuarea măduvei.
Limita inferioară a bulbului corespunde unui plan convenţional situată sub decusaţia
piramidelor. Limita superioară a bulbului este reprezentată de şanţul bulbo-pontin (şanţul
dintre bulb şi punte).
Configuraţia externă
Bulbul rahidian prezintă două feţe: antero - laterală şi posterioară
 1. Faţa antero-laterală prezintă elementele de configuraţie externă ale măduvei, puţin
modificate. Fisura mediană anterioară se întinde pe toată lungimea bulbului, ajungând până
la şanţul bulbo-pontin. Coarnele anterioare ale măduvei sunt mai voluminoase, mai
dezvoltate la nivelul bulbului, numite piramide bulbare. Cordoanele laterale prezintă în
partea anterioară o ridicătură ovoidă, numită olivă bulbară. Decusaţia piramidelor reprezintă
încrucişarea fasciculelor cortico-spinale laterale. Decusaţia, reprezentând limita dintre bulb şi
măduva spinării, poate fi observată cu ochiul liber, fasciculele care se încrucişează la acest
nivel acoperind parţial fisura mediană anterioară.
2. Faţa posterioară este modificată evident în comparaţie cu faţa posterioară a
măduvei. Astfel, canalul ependimar al măduvei rămâne nemodificat doar în partea inferioară
a bulbului. În partea superioară a bulbului, acesta devine superficial şi se lărgeşte mult,
formând ventriculul IV, care se continuă şi pe faţa posterioară a punţii. Ventriculul este o
cavitate largă, care ocupă partea cranială a feţei posterioare a bulbului. La nivelul feţei
posterioare se află pedunculii cerebeloşi inferiori, prin intermediul cărora bulbul rahidian se
leagă de cerebel.
Structura internă
Bulbul rahidian este alcătuit din cele două substanţe caracteristice sistemului nervos
central: substanţa cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie este situată la interior. În jumătatea inferioară a bulbului dispoziţia
substanţei cenuşii este similară cu cea din măduva spinării, dar în jumătatea superioară nu
mai este dispusă sub formă de coloane, ci se fragmentează în grămezi de celule nervoase care
alcătuiesc nucleii bulbului. Această fragmentare este cauzată de încrucişările fasciculelor
substanţei albe. Nucleii de substanţă cenuşie ai bulbului sunt de patru categorii: motori,
senzitivi, vegetativi şi proprii.
1. Nucleii motori corespund, din punct de vedere funcţional, coarnelor anterioare ale
măduvei. Reprezintă originea reală a fibrelor motori care alcătuiesc nervii cranieni. În bulb
se află doi nuclei motori: nucleul ambiguu (reprezentând originea nervilor glossofaringian,
vag şi accesor) şi nucleul hipoglosului (reprezentând originea nervul hipoglos).
2. Nucleii senzitivi corespund din punct de vedere funcţional coarnelor posterioare
ale măduvei. La nivelul bulbului se află doi nuclei senzitivi: nucleul solitar (care primeşte
fibre de la nervul vag şi glossofaringian) şi nucleul trigemenului (care primeşte fibre de la
nervul trigemen).
3. Nucleii vegetativi corespund coarnelor laterale ale măduvei. Sunt centri unor
reflexe vegetative şi originea reală a fibrelor parasimpatice a nervilor cranieni. În bulb se află
doi nuclei vegetativi: nucleul dorsal al vagului (nucleul cardiopneumoenteric) şi nucleul
salivator inferior.
4. Nucleii proprii ai bulbului nu au corespondent la nivelul măduvei. Bulbul prezintă
următorii nuclei proprii: nucleii substanţei reticulate (conţinând centri respiratori şi cardiaci
din bulb), nucleii olivari şi nucleul Goll şi nucleul Burdach.
Substanţa albă
Este alcătuită din fibre ascendente, descendente şi proprii sau de asociere.
Fasciculele ascendente (spinotalamice, spinocerebeloase) urcă din măduva spinării în
bulb, reprezentând în fapt o continuare a fasciculelor din măduvă. Tranzitează bulbul,
îndreptându-se spre etajele superioare ale sistemului nervos central.
Fasciculele descendente coboară de la etajele superioare ale sistemului nervos
central, tranzitează bulbul şi se îndreptă spre măduvă. Sunt reprezentate de fasciculele
corticospinale (cu originea în scoarţa cerebrală), fascicolele rubrospinale, tectospinale şi
olivospinale.
Fasciculele proprii sau de asociere, leagă între ei diferiţi nuclei ai bulbului, limitându-
se ca întindere doar la bulb.

b. Puntea lui Varolio

Reprezintă segmentul mijlociu al trunchiului cerebral, fiind situată între bulbul
rahidian şi pedunculii cerebrali ai mezencefalului. Puntea este o bandă de substanţă nervoasă
lată de 3 cm, dispusă transversal. Este delimitată inferior de şanţul bulbo-pontin, iar superior
de şanţul ponto-peduncular. Puntea reprezintă un etaj al sistemului nervos central
caracteristic mamiferelor.
Configuraţia externă
Puntea lui Varolio prezintă, la fel ca şi bulbul, două feţe: 1. antero-laterală şi 2.
posterioară.
1. Faţa antero-laterală prezintă mai multe elemente descriptive. 1. Şanţul median sau
bazilar, reprezentând o depresiune alungită, situată pe linia mediană a punţii. La nivelul său
se află artera bazilară. 2. Piramidele punţii sunt două proeminenţe situate de o parte şi de alta
a şanţului median. 3. Braţele punţii, sau pedunculii cerebeloşi mijlocii, sunt două prelungiri
laterale ale punţii, continuând-o lateral şi apoi posterior. Braţele leagă puntea lui Varolio de
emisferele cerebeloase.
2. Faţa posterioară este mult mai simplificată morfologic, prezentând continuarea
ventriculului IV de la nivelul bulbului.
Structura internă
Puntea lui Varolio este alcătuită la interior din substanţă cenuşie şi substanţă albă, cea
din urmă fiind majoritară.
Substanţa cenuşie se află la interiorul punţii, fiind la fel ca şi în cazul bulbului,
fragmentată de fibrele substanţei albe în grămezi de celule nervoase, care formează nucleii
punţii. Nucleii sunt de patru feluri: motori, vegetativi, senzitivi şi proprii.
Nucleii motori din punte sunt reprezentaţi de nucleii nervilor trigemen, facialul şi
abducens. Reprezintă locul de formare al respectivilor nervi cerebrali, sau doar a unor ramuri
ale acestora.
Nucleii senzitivi ai punţii aparţin nervilor trigemen şi acustic. Aceşti nuceli sunt
destinaţia respectivilor nervi, sau destinaţia unor ramuri ale acestora.
Nucleii vegetativi din punte sunt reprezentaţi de nucleul salivator superior şi de
nucleul lacrimal.
Nucleii proprii sunt reprezentaţi de nucleii pontini.
Substanţa albă este formată din fibre proprii punţii (care leagă între ei diferiţi nuclei
ai punţii) şi fibre de tranzit, care traversează puntea şi se îndreaptă spre alte etaje ale
sistemului nervos central. Fibrele de tranzit pot fi longitudinale (ascendente şi descendente)
şi transversale, care alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii, legând puntea lui Varolio de
cerebel. Prin punte trec fascicole de substanţă albă care leagă creierul mare de cerebel,
formând fascicolul corticopontocerebelos.

c. Mezencefalul
Este componenta superioară a trunchiului cerebral, fiind situat între puntea lui
Varolio şi diencefal. Inferior, mezencefalul este delimitat de Puntea lui Varolio prin
intermediul şanţului pontopeduncular. La interior conţine apeductul cerebral sau apeductul
Sylvius, care reprezintă un canal îngust situat în continuarea ventriculului IV, pe care îl leagă
de ventriculul III.
Configuraţia externă
Mezencefalul prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară.
1. Faţa antero-laterală este reprezentată în cea mai mare parte de pedunculii cerebrali.
Aceştea sunt două cordoane de substanţă nervoasă, situate între puntea lui Varolio şi
diencefal. Între pedunculii cerebrali se află fosa interpedunculară, de formă triunghiulară cu
baza orientată în sus.
2. Faţa posterioară prezintă corpii sau coliculii cvadrigemeni, în număr de patru, doi
superiori şi doi inferiori. Între cei patru corpi cvadrigemeni se află un şanţ în formă de cruce.
Structura internă
La interior, mezencefalul este format din substanţă albă şi substanţă cenuşie.
Substanţa cenuşie se află la interior, prezentându-se sub formă de grămezi, care
formează nucleii mezencefalului. Similar cu situaţia de la bulb şi de la punte, nucleii
mezencefalului sunt motori, senzitivi, vegetativi şi proprii.
Nucleii motori sunt reprezentaţi de nucleul nervului trohlear şi nucleul nervului
oculomotor.
Nucleii senzitivi sunt constituiţi de nucleul nervului trigemen.
Nucleii vegetativi sunt reprezentaţi de nucleul accesor al nervului oculuomotor.
Nucleii proprii ai mezecefalului sunt alcătuiţi de substanţa neagră, nucleul roşu şi
nucleii coliculilor cvadrigemeni.
Substanţa albă este formată din fibre proprii mezencefalului (care unesc diferiţi
nuclei ai mezencefalului) şi din fascicule de tranzit (ascendente şi descendente) care străbat
mezencefalul legându-l de alte segmente ale sistemului nervos central.

2. Cerebelul (creierul mic)

Este aşezat în partea postero-inferioară a cutiei craniene, dorsal fiind în raport cu

solzul osului occipital. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral, fiind situat deasupra şi în
spatele acestuia. Superior este acoperit parţial de lobii occipitali ai creierului mare. Este
separat de emisferele cerebrale printr-o membrană conjunctivo - fibroasă, numită cortul
cerebelului, reprezentând o prelungire a meningelui.
Configuraţia externă
Cerebelul are formă ovoidă, diametrul mare fiind orientat transversal. Prezintă o
porţiune mediană, alungită, numită vermis şi două porţiuni laterale, numite emisfere
cerebeloase. Cerebelul are trei feţe: 1. superioară, orientată spre creierul mare, aflată în
raport cu cortul cerebelului; 2. inferioară, orientată spre porţiunea solzoasă a osului occipital;
3. anterioară, aflată în raport cu trunchiul cerebral.
Exteriorul cerebelului nu este neted, fiind brăzdat de două tipuri de şanţuri: 1.
profunde, care delimitează lobii şi lobulii cerebelului şi 2. superficiale, care separă lamelele
sau foliile. Cerebelul este împărţit de un şanţ orizontal în două porţiuni: superioară, sau
corpul cerebelului şi inferioară, numită lob floculonodular sau arhicerebel. Corpul
cerebelului prezintă un lob anterior şi unul posterior.
Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin intermediul pedunculilor cerebeloşi.
Există trei perechi de pedunculi cerebeloşi. Cei inferiori leagă cerebelul de bulbul rahidian,
cei mijlocii leagă cerebelul de puntea lui Varolio, iar cei superiori realizează legătura cu
mezencefalul. Împreună cu trunchiul cerebral, cerebelul delimitează ventriculul IV. Acesta
comunică cu spaţiul delimitat de meninge prin 3 orificii.
Structura internă
Similar celorlalte etaje ale sistemului nervos central, cerebelul este alcătuit din două
tipuri de substanţă: albă şi cenuşie. Însă, spre deosebire de etajele inferioare, în cazul
creierului mic şi ulterior şi a creierului mare, substanţa cenuşie se află la exterior iar cea albă
la interior.
Substanţa cenuşie este dispusă la periferia cerebelului, formând cortexul sau scoarţa
cerebeloasă. Există însă zone de substanţă cenuşie situate în interiorul celei albe, unde
formează nucleii cerebeloşi. Cortexul cerebelos este format din 3 straturi de celule dispuse
uniform pe toată suprafaţa cerebelului. La exterior se află stratul molecular, la mijloc stratul
celulelor lui Purkinje, iar la interior stratul granular. Caracteristice scoarţei cerebeloase sunt
celulele Purkinje, piriforme, cu numeroase dendrite care pătrund în stratul molecular. Nucleii
cerebelului sunt perechi, fiind situaţi atât în vermis cât şi în emisferele cerebeloase, de o
parte şi de alta a liniei mediane. Există patru perechi de nuclei cerebeloşi: fastigiali (situaţi în
vermis), globoşi, emboliformi şi dinţaţi.
Substanţa albă ocupă interiorul cerebelului, fiind formată din trei feluri de fibre: 1. de
asociere, care leagă diferitele zone ale substanţei cenuşii din cadrul aceleaşi emisfere, 2.
comisurale, care leagă cele două emisfere cerebeloase între ele şi 3. fibre de proiecţie, care
leagă cerebelul de alte etaje ale sistemului nervos. Fibrele de proiecţie pot fi: aferente, care
vin la cerebel (fascicol spinocerebeloas anterior şi posterior, fascicol bulbocerebelos,
olivocerebelos, cortico-ponto-cerebelos) şi eferente, care pleacă de la cerebel.

3. Diencefalul (creierul intermediar)

Este o componentă a sistemului nervos central aşezată între mezencefal şi creierul

mare. Este situat în prelungirea trunchiului cerebral, superior fiind acoperit de emisferele
creierului mare. Datorită dezvoltării deosebite a creierului mare în cazul mamiferelor,
diencefalul este parţial inclus în acesta, fiind poziţionat între corpii striaţi. Diencefalul
cuprinde mai multe mase de substanţe nervoasă: talamus, metatalamus, epitalamus,
hipotalamus şi subtalamus. În interiorul diencefalului se află ventriculul III.
Configuraţia externă
Diencefalul prezintă două feţe: 1. bazală, vizibilă la exterior în partea inferioară a
encefalului şi 2. posterioară, acoperită complet de emisferele cerebrale. Acest fapt este
determinat de dezvoltarea deosebită a creierului mare la vertebratele superioare, la formele
inferioare, faţa posterioară a diencefalului nefiind acoperită.
Faţa bazală prezintă chiasma optică, tracturile optice şi glanda hipofiză. Chiasma
optică reprezintă un cordon de substanţă albă, formată din intersecţia parţială a fibrelor
nervilor optici. Tracturile optice sunt două cordoane de substanţă albă care pleacă de la
chiasma optică la corpii geniculaţi laterali.
Faţa posterioară a diencefalului prezintă epifiza sau glanda pineală, având forma unui
corpuscul culcat pe coliculii cvadrigemeni superiori ai mezencefalului. De asemenea, pe faţa
posterioară se observă talamusul, format din două mase de substanţă nervoasă situate pe
laturile ventricului III.
 Structura internă
Talamusul este porţiunea cea mai voluminoasă a diencefalului, fiind alcătuit mai ales
din substanţă cenuşie. Substanţa cenuşie este dispusă la interior, sub formă de grămezi, care
alcătuiesc nucleii talamusului. Substanţa albă este alcătuită din fibre amestecate printre
nucleii de substanţă cenuşie. Cuprinde fibre nervoase care fac legătura fie între nucleii
talamusului, fie leagă talamusul cu alte structuri ale sistemului nervos central. Fibrele
substanţei albe sunt fie aferente (fascicolul spinotalamic) fie eferente (talamocorticale).
Metatalamusul este situat în partea postero-inferioară a talamusului, fiind format din
două proeminenţe nervoase perechi, numite corpi geniculaţi, doi laterali şi doi mediali.
Corpii geniculaţi conţin în principal substanţă cenuşie. La corpii geniculaţi mediali vin fibre
acustice iar la cei laterali vin fibre optice.
Subtalamusul este constituit în principal din două mase de substanţe cenuşie care
alcătuiesc nucleul subtalamic şi zona incertă. Nucleii de substanţă cenuşie ai subtalamusului
fac parte din sistemul extrapiramidal, având conexiuni cu corpii striaţi.
Epitalamusul este situat superior, fiind alcătuit în principal din glanda epifiză.
Hipotalamusul cuprinde substanţă cenuşie grupată sub formă de nuclei, dintre care
cei mai importanţi sunt nucleii supraoptici. Substanţa albă este alcătuită din trei feluri de
fibre: internucleare care leagă diferiţii nuclei hipotalamici între ei, aferente şi eferente. În
partea inferioară a hipotalamusului se află glanda hipofiză.

4. Emisferele cerebrale (telencefalul sau creierul mare)

Creierul mare este, la om şi vertebratele superioare în general, organul de comandă şi

control al întregului organism. Reprezintă segmentul cel mai voluminos al sistemului nervos
central, astfel încât se numeşte creier mare, atingând la om 1360 g la mascul şi 1250 g la
femelă. Creierul omului este printre cele mai voluminoase creiere mari din lumea animală,
fiind însă depăşit de cel al elefantului şi al balenei, la care poate ajunge la 6700 de grame. Ca
greutate relativă însă, depăşeşte aproape toate animalele, raportul fiind de 1 la 42 la mascul şi
de 1 la 40 la femelă. Există totuşi o specie primitivă de maimuţe la care raportul este mai
favorabil (1 la 15).
Telencefalul se formează din vezicula telencefalică, de unde şi denumirea de
telencefal, evoluţia organului conducând la creşterea deosebită a acestuia. Dimensiunile mari
ale emisferelor sunt caracteristice doar vertebratelor superioare, la peşti spre exemplu fiind
slab dezvoltate.
Creierul mare este alcătuit din două emisfere cerebrale, una dreaptă şi una stângă,
separate printr-un şanţ adânc, numit fisură interemisferică sau longitudinală. În partea bazală
a fisurii, cele două emisfere sunt unite printr-o lamă de substanţă albă, numită corpul calos,
precum şi prin intermediul altor formaţiuni nervoase de substanţă albă.
Configuraţie externă
Emisferele cerebrale au formă ovoidă, axul mare al acestora fiind orientat antero-
posterior. Cele două emisfere prezintă câte trei extremităţi sau poli, trei feţe şi trei margini.
Extremităţile sunt: anterioară (pol frontal); posterioară (pol occipital) şi latero-inferioară (pol
temporal), denumiri provenite la oasele cutiei craniene spre care sunt orientate. Feţele sunt:
dorso-laterală, aflată în raport cu bolta craniană; medială, orientată spre fisura interemisferică
şi bazală, în raport cu baza craniului. Marginile emisferelor cerebrale sunt: laterală, supero-
medială şi infero-medială.
 Creierul mare al omului nu este neted la exterior, feţele emisferelor cerebrale
prezentând numeroase şanţuri, numite scizuri sau fisuri. Şanţurile adânci delimitează lobii
cerebrali, iar cele superficiale delimitează circumvoluţiunile sau girusurile. Cutarea
creierului mare este o consecinţă a creşterii sale deosebite, caracteristică vertebratelor
evoluate, la formele primitive, inclusiv la mamiferele primitive, creierul mare fiind neted.
Creierul cutat, se numeşte girencefal, iar creierul neted se numeşte lisencefal. Astfel, creierul
uman este un girencefal.
Cutarea reprezintă o creştere spre interior, o adaptare apărută ca urmare a
imposibilităţii organului de a creşte la infinit în volum. În fond, cutarea măreşte suprafaţa
externă a creierului ocupată de scoarţa cerebrală, permiţând creşterea acestuia fără o creştere
continuă, evident imposibilă, a cutiei craniene. Faptul este dovedit de apariţia independentă
a creierului cutat la mai multe grupe paralele de mamifere, demonstrând că aceleaşi
imperative evolutive au determinat acelaşi răspuns la nivelul organului în cauză. Evoluţia
independentă a creierului cutat la diferite linii de mamifere, a condus la atingerea unor nivele
diferite de complexitate ale acestuia, trebuind subliniat faptul că nu la om girencefalul a atins
nivelul cel mai avansat de evoluţie, ci la elefanţi şi balene.
Cele mai importante şanţuri ale emisferelor cerebrale sunt:
• şanţul lateral, sau scizura lui Sylvius, este situat pe faţa dorso-laterală şi inferioară.
• Şanţ central, sau scizura lui Rolando, este situat pe faţa dorso-laterală şi medială.
• Şanţ calcarin, este situat pe faţa medială a părţii posterioare a emisferelor.
• Şanţul parieto-occipital, sau scizura perpendiculară, se află pe faţa medială şi dorso-
laterală.
• Şanţul cingului, este situat pe faţa medială, fiind paralel cu corpul calos.
Lobii emisferelor cerebrale sunt numiţi după oasele cutiei craniene cu care se află în
raport. Fiecare emisferă este împărţită de şanţurile mai adânci în patru lobi: 1. frontal, în
raport cu osul frontal, situat înaintea şanţului central; 2. parietal, în raport cu osul parietal,
situat în spatele şanţului central; 3. temporal, în raport cu osul temporal, situat sub şanţul
lateral; 4. occipital, în raport cu osul occipital. Fiecare lob prezintă mai multe
circumvoluţiuni, delimitate de şanţurile superficiale.
La nivelul feţei bazale a emisferelor cerebrale se află bulbul şi tractul olfactiv. În
regiunea inferioară a lobului frontal se află cel mai vechi segment al creierului mare, numit
rinencefal sau creier olfactiv (care prelucrează informaţiile legate de miros). Funcţiile
olfactive sunt primordiale în evoluţia creierului mare, la vertebratele inferioare (ciclostomi şi
peşti) acesta fiind implicat aproape complet în olfacţie. Zona cea mai puţin modificată în
evoluţia creierului mare este zona olfactivă. Rinencefalul are suprafaţă netedă, fără
circumvoluţii, alcătuind paleocortexul.
Structura internă
Creierul mare este alcătuit din substanţa cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţă, formând scoarţa cerebrală sau cortexul
cerebral. De asemenea, substanţa cenuşie este prezentă la baza emisferelor, în interiorul
substanţei albe, alcătuind nucleii bazali sau corpul striat.
Scoarţa cerebrală este alcătuită din celule nervoase, de tip, formă şi mărimi diferite,
dispuse pe mai multe straturi, repartizate neuniform la nivelul emisferelor. Omul are în jur de
14 - 18 miliarde neuroni la nivelul scoarţei cerebrale. În afară de neuroni, scoarţa cerebrală
conţine nevroglii, fibre nervoase şi vase sangvine.
 Cortexul prezintă două regiuni: 1. allocortexul sau paleocortexul (cortex primordial),
format din două straturi de celule: un strat receptor şi unul motor şi 2. izocortexul sau
neocortexul, care este filogenetic mai nou decât precedentul, fiind mai larg răspândit decât
acesta. Izocortexul prezintă şase straturi de celule: molecular, granular extern, piramidal
extern, granular intern, piramidal intern, şi fusiform. Aceste straturi nu sunt distribuite
uniform pe întreaga scoarţă cerebrală. Există zone unde predomină straturile granulare, zone
unde predomină straturile piramidale, precum şi zone în care straturile sunt repartizate
proporţional. Cortexul homotipic cuprinde toate cele şase straturi. Cortexul heterotipic
prezintă numai unele din straturi. Când predomină straturile piramidale, cortexul se numeşte
agranular. Când predomină straturile granulare cortexul se numeşte granular. Cortexul
agranular este mai gros, fiind motor, iar cortexul granular este mai subţire, fiind senzorial.
Nucleii bazali reprezintă grupări de substanţă cenuşie situate la baza emisferelor
cerebrale, în plină masă de substanţa albă. În secţiune au aspect striat, numindu-se astfel corp
striat. Se deosebesc trei nuclei principali: 1. nucleul caudat, în formă de virgulă alcătuit din
cap, corp şi coadă; 2. nucleu lentiform; 3. nucleul claustrum.
Substanţa albă este alcătuită din trei feluri de fibre:
a.) fibre de asociere, care leagă între ele diferitele zone ale aceleiaşi emisfere.
b.) fibre comisurale, care unesc între ele cele două emisfere, făcându-le să
funcţioneze simultan. Fibrele comisurale sunt grupate în trei formaţiuni:
1. corpul calos, alcătuit din fibre dispuse transversal având forma unei benzi late de
substanţă albă dispuse în profunzimea fisurii longitudinale.
2. fornixul sau trigonul cerebral, este situat sub corpul calos.
3. comisura albă anterioară leagă părţile inferioare ale lobilor temporali
c.) fibre de proiecţie, leagă scoarţa cerebrală de regiunile inferioare ale sistemului
nervos. Aceste fibre converg la locul de trecere dintre talamus şi nucleii bazali, unde
alcătuiesc o formaţiune numită capsula internă.

Ventriculii cerebrali

Sunt reprezentaţi de patru cavităţi situate în interiorul encefalului, în continuarea

canalului ependimar al măduvei. Sunt notaţi cu cifre romane de la I la IV. Se formează în
cursul dezvoltării embrionare prin dilatarea porţiunii iniţiale a canalului neural primordial. În
fond, la fel ca şi canalul ependimar, au fost iniţial o parte externă sistemului nervos, care a
ajuns în interiorul acestuia, o dată cu invaginarea tubului nervos, caracteristică neurulaţiei.
Ventriculii cerebrali conţin, la fel ca şi canalul ependimar, lichid cefalorahidian (L.C.R).
Ventriculul IV este situat între trunchiul cerebral şi cerebel. Ventriculul III este situat
în interiorul diencefalului, comunicând cu ventriculul IV, prin intermediul apeductului lui
Sylvius din mezencefal. Ventriculii I şi II, numiţi şi ventriculi laterali, se află în interiorul
emisferelor cerebrale ale creierului mare, tavanul lor fiind alcătuit de corpul calos. Fiecare
ventricul lateral are o parte centrală şi trei prelungiri numite coarne: un corn anterior ce
pătrunde în lobul frontal, un corn posterior ce pătrunde în lobul occipital şi un corn inferior
care pătrunde în lobul temporal.
În partea centrală a ventriculilor laterali, precum şi în ventriculul IV, se află plexurile
coroide, formaţiuni vasculare, care produc lichidul cefalorahidian, asemănător cu limfa.
Această circulă în ventriculii cerebrali şi în canalul ependimar, ajungând în spaţiul delimitat
de meninge prin orificiile ventriculului IV. Din spaţiul subarahnoidian, lichidul
cefalorahidian este resorbit în sânge de către corpusculii lui Pacchioni sau vilozităţile
arahnoidiene, situate în sinusul sagital al durei mater. Lichidul cefalorahidian, intervine în
protecţia mecanică a creierului, fiind practic un mediu lichid în care este imersat sistemul
nervos central.

Nervii spinali

Nervii spinali sunt alcătuiţi atât din fibre motorii cât şi senzitive, (somatice şi
vegetative). Astfel, nervii spinali sunt nervi micşti.
Omul are 31 de perechi de nervi spinali. Aceştea se formează la nivelul neuromerelor
măduvei, părăsind canalul vertebral prin orificiile intervertebrale. Deşi măduva spinării este
mai scurtă decât coloana vertebrală, nervii părăsesc coloana şi pe la nivelul orificiilor
inferioare punctului de terminare al măduvei. Astfel, la nivelul nervilor spinali, omul
păstrează încă, relativ puţin alterată, metameria primordială caracteristică tuturor cordatelor.
Nevii spinali sunt alcătuiţi din trei componente: rădăcini, corp şi ramuri. Fiecare nerv
spinal prezintă două rădăcini: una anterioară, motoare şi una posterioară senzitivă, pe
traiectul căreia se află ganglionul spinal. Ganglionul este o grupare de corpi neuronali situaţi
în afara sistemului nervos central. Rădăcina anterioară se formează la nivelul cornului
anterior, motor, de la nivelul substanţei cenuşii a măduvei, iar rădăcina posterioară vine la
cornul posterior, senzitiv, al substanţei cenuşii a măduvei. Cele două rădăcini se unesc în
interiorul canalului vertebral, formând trunchiul comun, mixt, al nervului.
Ulterior părăsirii coloanei vertebrale pe la nivelul orificiului intervertebral, trunchiul
fiecărui nerv spinal se împarte în două ramuri mixte: una dorsală şi una ventrală. Ramurile
dorsale sau posterioare sunt mixte, cu dispoziţie metamerică, inervând tegumentul şi
musculatura spatelui. Ramurile anterioare, tot mixte, sunt mai masive decât cele dorsale,
inervând pielea şi musculatura pereţilor laterali şi anteriori ai trunchiului, precum şi
membrele. În cea mai mare parte a corpului, dispoziţia, primordial metamerică a ramurilor
anterioare ale nervilor spinali este alterată, datorită unirii mai multor nervi. Astfel, doar
ramurile anterioare din regiunea toracală î-şi păstrează independenţa, formând 12 perechi de
nervi intercostali, dispuşi metameric, inervând pielea şi musculatura toracelui şi parţial a
abdomenului. Ramurile din celelalte regiuni se unesc între ele, formând plexuri.
Omul prezintă 5 plexuri: cervical, brahial, lombar, sacral şi sacro-coccigian. Plexul
cervical conţine ramurile anterioare ale primilor 4 nervi cervicali. Inervează pielea şi
musculatura gâtului, a regiunii inferioare a capului şi muşchiul diafragm. Plexul brahial
rezultă din contopirea ramurilor ultimilor 4 nervi cervicali, distribuindu-se la membrul
toracal. Plexul lombar cuprinde ramurile primilor trei nervi lombari, inervând membrul
inferior şi parţial muşchii abdomenului. Plexul sacral grupează ultimii doi nervi lombari şi
primii trei sacrali. Inervează regiunea fesieră şi membrul inferior. Plexul sacroccocigian
cuprinde ultimii doi nervi sacrali şi nervul coccigian, inervând regiunea anusului şi a
organelor genitale.

Nervii cerebrali sau cranieni

 Sunt nervi pereche şi simetrici, inervând extremitatea cefalică. Sunt analogii nervilor
spinali, alcătuind împreună cu aceştia sistemul nervos periferic. La om sunt 12 perechi de
nervi cranieni, notaţi cu cifre romane: I olfactiv, II optic, III oculomotor, IV trohlear
(patetic), V trigemen, VI abducens, VII facial, VIII acustico-vestibular, IX gloso-faringian,
X vag, XI accesor (spinal), XII hipoglos. În mod primordial la vertebrate există doar 10
perechi de nervi cranieni, ultimele două perechi, caracteristice doar reptilelor, păsărilor şi
mamiferelor, fiind iniţial nervi spinali. Aceştea au fost înglobaţi de encefal o dată cu
neuromerele corespunzătoare, inervând şi în prezent zone ale trunchiului. După funcţie,
nervii cerebrali sunt de trei tipuri: senzitivi, motori şi micşti.
Primele două perechi de nervi (olfactiv şi optic) aparţin creierului mare, fiind în
realitate porţiuni ale encefalului îndepărtate de acesta. Ceilalţi 10 nervi aparţin trunchiului
cerebral. Se consideră că nervii III - XII au fost iniţial nervi spinali, migraţi în encefal o dată
cu dezvoltarea acestuia, în diferite etape evolutive. Nervii V, VII, IX şi X au inervat iniţial
aparatul branhial, transformându-se în evoluţie o dată cu modificările acestuia, în prezent
inervând în principal derivatele aparatului branhial.
Nervii motori, sau partea motoare a celor micşti, prezintă o origine aparentă (locul
prin care nervul părăseşte trunchiul cerebral) şi o origine reală (nucleul de substanţă cenuşie
în care nervul se formează în realitate). Nervii senzitivi sau ramurile senzitive ale celor
micşti, prezintă un nucleu de substanţă cenuşie spre care se îndreaptă, dar pe parcursul lor
prezintă şi ganglioni situaţi în exteriorul trunchiului cerebral. Spre deosebire de nervii
spinali, cei cranieni nu sunt dispuşi metameric, datorită modificărilor profunde care au
afectat, în evoluţia vertebratelor, segmentul cefalic.
Nervii cranieni senzitivi conduc informaţii de la receptorii organelor de simţ craniene
la encefal. Sunt în număr de trei: olfactiv, optic şi acustico-vestibular.
I.) Nervul olfactiv este alcătuit din axonii celulelor olfactive din mucoasa olfactivă.
Aceştia se grupează, formând filetele, olfactive care străbat lama ciuruită a osului etmoid,
ajungând la encefal.
II.) Nervul optic este alcătuit din axonii celulelor multipolare din retină. Nervul
părăseşte polul posterior al globului ocular şi pătrunde în cavitatea craniană, unde axonii din
jumătatea mediană a fiecărei retine se încrucişează cu cei de pe partea opusă, formând
chiasma optică. Axonii care provin din porţiunea laterală a fiecărei retine rămân pe aceeaşi
parte. De la chiasma optică se formează tracturile optice, care se îndreaptă spre diencefal.
Nervul optic reprezintă în realitate o parte modificată a encefalului.
VIII.) Nervul acustico-vestibular (stato-acustic) este alcătuit din două părţi distincte,
nervul cohlear sau acustic şi nervul vestibular. Nervul cohlear este nervul auzului. Se
formează în ganglionul spiralat a lui Corti din melcul osos al urechii interne. Nervul
vestibular este nervul echilibrului. Se formează în ganglionul lui Scarpa din urechea internă.
Cele două componente se unesc, pătrund în cutia craniană, îndreptându-se spre trunchiul
cerebral.
Nervii cranieni motori sunt formaţi exclusiv din fibre motorii. Conduc influxul
nervos motor voluntar şi involuntar de la encefal la muşchii extremităţii cefalice.
III.) Nervul oculomotor este alcătuit din axonii neuronilor motori din nucleul
oculomotor, situat în pedunculii cerebrali ai mezencefalului care reprezintă originea reală a
nervului. Părăseşte trunchiul cerebral prin fosa interpedunculară, care reprezintă astfel
originea aparentă a nervului. Se distribuie la musculatura pleoapei şi a globului ocular. Pe
lângă aceste fibre somato-motorii, nervul mai conţine fibre viscero-motorii, care se distribuie
la muşchii netezi ai corpului ciliar şi ai irisului.
IV.) Nervul trohlear sau patetic are originea reală în pedunculii cerebrali, iar originea
aparentă sub coliculii cvadrigemeni inferiori. Inervează muşchiul oblic superior al globului
ocular.
VI.) Nervul abducens are originea reală în punte, iar originea aparentă în şanţul
bulbo-pontin. Se distribuie la muşchiul drept lateral al globului ocular.
XI.) Nervul accesor sau spinal este format din 2 rădăcini: una bulbară şi una spinală
sau medulară. Inervează muşchii trapez, sternocleidomastoidian, muşchii faringelui,
laringelui, ai boltei palatine.
XII.) Nervul hipoglos are originea reală în nucleul hipoglosului din bulb. Este nervul
motor al limbii.
Nervii cranieni micşti sunt formaţi atât din fibre senzitive cât şi motorii, atât somatice
cât şi vegetative.
V.) Nervul trigemen este format din fibre senzitive cu originea reală în ganglionul
semilunar al trigemenului sau ganglionul lui Gasser şi fibre motorii cu originea reală în
nucleul masticator din punte. Originea aparentă este tot la nivelul punţii. În dreptul
ganglionului lui Gasser, nervul se împarte în trei ramuri: 1. ramura oftalmică, formată numai
din fibre senzitive, inervează globul ocular, mucoasa nazală, pielea frunţii; 2. ramura
maxilară, formată numai din fibre senzitive, inervează maxilarul superior, dinţii superiori,
bolta palatină, mucoasa nazală, pielea regiunii temporale, a buzelor şi a pleoapei inferioare;
3. ramura mandibulară mixtă, inervează senzitiv mandibula, glandele salivare,
submandibulare şi linguale, parţial limba, pielea obrajilor, pavilionul urechii, iar fibrele
motorii se distribuie la muşchii masticatori şi o parte din muşchii suprahioidieni.
VII.) Nervul facial are originea aparentă în şanţul bulbo-pontin. Originea reală a
fibrelor motorii este în punte. Fibrele senzitive inervează mucoasa linguală având originea în
ganglionul geniculat. Fibrele motorii inervează muşchii mimicii, muşchii stilohioidieni şi
digastrici. Nervul are o componentă vegetativă, care inervează glandele salivare.
IX.) Nervul glosofaringian are atât originea aparentă cât şi cea reală la nivelul
bulbului rahidian. Fibrele senzitive inervează mucoasa linguală, mucoasa regiunii
amigdaliene şi a urechii medii. Fibrele motorii inervează muşchii regiunii superioare a
faringelui.
X.) Nervul vag este alcătuit majoritar din fibre vegative, atât senzitive cât şi motorii.
Cuprinde şi fibre somatice, de asemenea şi senzitive şi vegetative. Este nervul cranian cu cel
mai lung traiect. Originea aparentă a nervului se află la nivelul bulbului, iar cea reală se află
de asemenea în bulb. Nervul se împarte în trei feluri de ramuri: cervicale, toracale şi
abdominale. Ramurile cervicale se subâmpart în ramuri meningiale, ramuri auriculare
(inervează pavilionul urechii), ramuri faringiene, laringiene şi cardiace. Ramurile toracale
sunt formate din ramuri bronşice, ramuri esofagiene, ramuri pericardice. Ramurile
abdominale formează plexul gastric anterior şi posterior, precum şi ramurile hepatice,
pancreatice, splenice.

Sistemul nervos vegetativ

 Este format, la fel ca şi cel somatic, dintr-o parte centrală şi una periferică. Partea
centrală a sistemului nervos vegetativ este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în trunchiul
cerebral şi în măduva spinării, alcătuind nucleii sau centrii nervoşi vegetativi. Partea
periferică formează ganglioni vegetativi, fibre nervoase şi plexuri. Fibrele nervoase care
pleacă de la măduva spinării şi trunchiul cerebral fără să inerveze musculatura scheletică,
aparţin sistemului nervos vegetativ. Fibrele eferente vegetative nu inervează direct organele
efectoare. Fibrele vegetative care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fac sinapsă cu
neuronii din ganglionii vegetativi periferici, numindu-se astfel fibre preganglionare. Fibrele
care părăsesc ganglionii se numesc postganglionare, distribuindu-se la organele pe care le
inervează.
Sistemul nervos vegetativ se împarte, după funcţia pe care o îndeplineşte, în două
componente: 1. sistem nervos vegetativ simpatic şi 2. sistem nervos vegetativ parasimpatic.

Sistemul nervos vegetativ simpatic

Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi situaţi în coarnele laterale ale
măduvei spinării din regiunile toracală şi lombară, unde formează centrii nervoşi vegetativi
simpatici.
Porţiunea periferică este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în ganglionii simpatici
latero-vertebrali şi în ganglionii simpatico-viscerali. Ganglionii simpatici latero-vertebrali
sunt situaţi de o parte şi de alta a coloanei, formând astfel două lanţuri ganglionare. Fiecare
şir cuprinde 19 - 22 de ganglioni, legaţi între ei prin fascicule interganglionare. Fiecare
ganglion simpatic latero-vertebral este legat de câte un nerv spinal prin 2 ramuri, anume
comunicanta albă şi comunicanta cenuşie. Comunicanta albă este formată din fibre
preganglionare mielinice, iar comunicanta cenuşie din fibre postganglionare amielinice.
Fiecare lanţ de ganglioni simpatici cuprinde patru grupuri de ganglioni: ganglioni cervicali în
număr de 3; ganglioni toracali în număr de 10-11; ganglioni lombari în număr de 3-4;
ganglioni pelvieni în număr de 3-5. Ganglionii simpatici viscerali sunt situaţi în apropierea
organelor pe care le inervează. Omul prezintă trei ganglioni simpatici viscerali mai
importanţi, anume ganglionul celiac, ganglionul mezenteric superior şi ganglionul
mezenteric inferior.

Sistemul nervos vegetativ parasimpatic

Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi ai trunchiului cerebral şi ai

măduvei sacrale, care se grupează formând nuclei sau centri nervoşi vegetativi parasimpatici.
Nucleii vegetativi parasimpatici din trunchiul cerebral sunt: nucleul accesor al nervului
oculo-motor din mezencefal; nucleul lacrimal şi nucleul salivator superior din punte; nucleul
salivator inferior; şi nucleul dorsal al vagului din bulb. În măduva sacrală se află centrul
vezico-spinal al micţiunii, centrul ano-spinal al defecaţiei, precum şi centrul genito-spinal al
erecţiei.
Porţiunea periferică a sistemului nervos vegetativ parasimpatic este alcătuit din
neuroni vegetativi care se grupează sau nu în ganglionii viscerali parasimpatici. Ganglionii
parasimpatici sunt situaţi periferic, în imediata vecinătate sau chiar în pereţii organelor pe
care le inervează. În regiunea craniană se află următorii ganglioni parasimpatici: ciliar, otic şi
submaxilar.
 Meningele
Meningele reprezintă un sistem de membrane care învelesc sistemul nervos central.
În alcătuirea meningelui intră trei membrane dispuse dinspre exterior în următoarea ordine:
dura mater, arahnoida şi pia mater. Meningele care acoperă encefalul este numit meninge
cerebral, iar meningele care acoperă măduva este numit meninge spinal.
Dura mater este alcătuită din ţesut fibros şi elastic, fiind foarte rezistentă, având rol
de protecţie. Între dura mater şi peretele canalului vertebral se află spaţiul epidural, care
conţine ţesut conjunctiv. Dura mater cerebrală aderă strâns la faţa endocraniană a oaselor
cutiei craniene, formând periostul intern al acestora. Dura mater cerebrală prezintă trei
prelungiri sau septuri: coasa creierului care separă cele 2 emisfere cerebrale; coasa
cerebelului care separă emisferele cerebeloase şi cortul cerebelului care se interpune între
creierul mare şi creierul mic. Aceste derivate ale durei mater cerebrale conţin vase sanguine
speciale, numite sinusuri venoase.
Arahnoida este foiţa intermediară a meningelui, situată între dura mater şi pia mater.
Între arahnoidă şi pia mater se află spaţiul subarahnoidian, care conţine lichidul
cefalorahidian. Este foarte fragilă, asemănătoare unei pânze de păianjen, asemănare de la
care îi provine numele.
Pia mater este o membrană conjunctivo-vasculară, foarte fragilă, aderând intim de
substanţa nervoasă. Arahnoida şi pia mater alcătuiesc împreună leptomeningele, sau
meningele moale. Intervin în hrănirea şi protecţia sitemului nervos central, precum şi în
circuitul lichidului cefalorahidian.

ANALIZATORII
Analizatorii, sau organele de simţ, sunt structuri specializate, care intervin alături de
sistemul nervos în integrarea organismului în mediul înconjurător şi coordonarea activităţii
organelor interne. În consecinţă, oferă premizele adaptării individului la modificarea
condiţiilor de mediu, şi implicit permit supravieţuirea acestuia. Practic, analizatorii
informează sistemul nervos asupra lumii înconjurătoare, transmiţând modificările factorilor
de mediu care pot afecta individul. În absenţa analizatorilor, fiinţa vie ar fi scoasă în afara
mediului, fiind lipsită de orice informaţii asupra acestuia. Orice analizator este format din
trei segmente: 1. segment periferic sau receptor, 2. segment intermediar sau de conducere şi
3. segment central sau de percepţie.
Segmentul periferic sau receptorul, diferă structural în funcţie de analizator.
Receptorii sunt organe specializate, care recepţionează excitanţii din mediu, îi transformă în
impuls nervos, pe care îl transmit segmentelor de conducere. Astfel, funcţia unui receptor
poate fi redată prin trei cuvinte, recepţionează, transformă şi transmite. Practic, receptorul
transformă diferite tipuri de semnale din mediu în singurul limbaj cunoscut de sistemul
nervos, anume impulsul nervos.
După teritoriul de recepţie se deosebesc trei tipuri de receptori: 1. exteroreceptori, 2.
interoreceptori şi 3. proprioreceptori. Exteroreceptorii recepţionează stimuli din mediul
extern. Se împart în receptori de contact (tactili şi gustativi) şi de distanţă sau telereceptori
(vizual, auditiv şi olfactiv). Interoreceptorii numiţi şi visceroceptori, preiau stimuli de la
organele interne. Proprioceptorii preiau stimuli din muşchi, tendoane, capsule articulare,
ligamente şi vase sanguine (sunt în principal receptorii aparatului locomotor).
După natura excitanţilor, există mai multe tipuri de receptori: mecanoreceptori,
termoreceptori, chemoreceptori, receptori electromagnetici (receptori pentru radiaţia
luminoasă), algoreceptori. Algoreceptorii recepţionează orice fel de stimuli capabili să
provoace durerea. Algoreceptorii nu sunt specializaţi, orice stimul din mediu care depăşeşte
valoarea tolerată de fiinţa vie, determină apariţia senzaţiei de durere.
Segmentul intermediar sau calea de conducere, este reprezentată de nervii şi căile
nervoase care conduc impulsurile nervoase de la receptori la sistemul nervos central.
Segmentul central sau de percepţie, este reprezentat de zonele din sistemul nervos
central în care sunt prelucrate informaţiile primite de la receptori. Există zone diferite din
encefal unde sunt prelucrate informaţiile primite de la diferiţii analizatori. Segmentul central
transformă informaţiile primite de la analizatori în senzaţii specifice. Deci, senzaţiile se
produc la nivelul encefalului şi nu al receptorului.

Analizatorul cutanat

Segmentul periferic este reprezentat de receptorii din piele, fiind astfel un analizator
cu un receptor deosebit de vast. Segmentul de conducere este alcătuit de căile sensibilităţii
tactile, termice şi dureroase. Segmentul central este reprezentat de zona de proiecţie a
sensibilităţii generale din scoarţa cerebrală.
Receptorii cutanaţi Inervaţia pieii este deosebit de bogată, pielea având funcţie de
organ de simţ. Fibrele nervose senzitive de la nivelul pieii sunt reprezentate de dendritele
neuronilor senzitivi din ganglionii spinali de pe traiectul nervilor spinali sau din ganglionii
senzitivi ai nervilor cranieni. Fibrele nervoase senzitive din piele sunt de două feluri: libere
sau încapsulate.
Terminaţiile nervose libere
Sunt situate atât în epidermă cât şi în dermă, reprezentând arborizaţii dendritice. Cele
din epiderm sunt firişoare nervoase care provin din fibrele nervoase ale papilelor dermice.
Terminaţiile nervoase îşi pierd teaca de mielină, străbat membrana bazală, ajungând în stratul
mucos al epidermului, unde se ramifică şi pătrund printre celulele acestui strat. Astfel
formează o reţea intraepidermică de fibre nervoase amielinice, care recepţionează excitaţiile
dureroase. Terminaţii libere asemănătoare se află în jurul foliculilor piloşi.
În epidermă se găsesc şi formaţiuni senzitive numite meniscurile sau discurile
Merkel, care pot fi considerate intermediare între terminaţiile nervoase libere şi receptorii
încapsulaţi. Discurile Merkel sunt alcătuite din terminaţia dilatată a unui neuron, aflată în
contact cu o celulă specializată din epidermă. În dermă există fibre nervoase amielinice care
formează arborizaţii în papilele dermice şi în jurul vaselor sanguine, recepţionând excitaţii
tactile fine.
Fibrele nervoase senzitive încapsulate:
Reprezintă structuri conjunctivo-nervoase, localizate în derm şi hipoderm. Se numesc
corpusculi senzitivi, fiind de mai multe tipuri:
1. Corpusculii Meissner se află în ţesutul conjunctiv al papilelor dermice din pulpa
degetelor. Apar şi la nivelul mucoasei bucale, limbii, boltei palatine, a organelor genitale
feminine şi a mamelonului. Corpusculul are formă eliptică, prezentând o stromă conjunctivă
şi o expansiune nervoasă, la exterior fiind delimitat de o capsulă conjunctivă. Stroma este
alcătuită din lame conjunctive dispuse în straturi. Între lame se află celule conjunctive. Fibra
nervoasă senzitivă, care pătrunde în stromă are, în zona periferică, un traiect elicoidal, apoi
se divide în mai multe ramuri terminate prin extremităţi dilatate. Corpusculii Meissner
recepţionează excitaţii tactile.
2. Corpusculii Krause sunt localizaţi în dermă, în mucoasele conjunctive şi în
mucoasa bucală. Au dimensiuni mai reduse decât precedenţii, având formă cilindrică sau
sferoidală. Sunt formaţi din 1-2 lamele conjunctive care delimitează la interior o substanţă
granulară care conţine celule. În interiorul substanţei granulare pătrunde o fibră amielinică,
care se ramifică foarte abundent. Corpusculii Krause recepţionează excitaţii pentru senzaţia
de rece.
3. Corpusculii Vater - Pacini sunt cei mai voluminoşi corpusculi senzitivi din piele,
putând să ajungă la 4 mm lungime. Se găsesc în hipodermul palmar şi plantar, în principal în
pulpa degetelor. Au formă ovoidă, prezentând o capsulă, o porţiune axială şi o fibră nervoasă
la interior. Capsula este alcătuită din lamele conjunctive concentrice (30 - 60), separate prin
spaţii care conţin o substanţă fluidă. Porţiunea axială se află în interiorul capsulei, fiind
formată din ţesut conjunctiv fibrilar, în care pătrunde fibra nervoasă senzitivă. Fibra nervoasă
străbate porţiunea axilară pe toată lungimea acesteia, terminându-se la capătul opus. Aceşti
corpusculi sunt mecanoreceptori, recepţionând presiuni mari.
4. Corpusculii Golgi - Mazzoni se află în hipodermul pulpei degetelor, în derm şi în
stratul exterior ale muşchilor. Au formă ovoidală, asemănându-se cu corpusculii Vater -
Pacini, dar au mai puţine lamele conjunctive la exterior. Porţiunea centrală este mai
voluminoasă, iar fibra nervoasă centrală are un traiect mai sinuos, împărţindu-se în mai
multe ramuri. Recepţionează presiuni mai slabe decât precedenţii.
5. Corpusculii Ruffini se găsesc atât în hipoderm cât şi în derm, având formă
cilindrică sau de fus. Prezintă o capsulă conjunctivă, alcătuită din 4 - 5 lamele, un ţesut
conjunctiv de susţinere şi o fibră nervoasă, care prezintă ramificaţii fine în formă de reţea.
Recepţionează excitaţiile pentru senzaţia de cald.
Segmentul intermediar sau calea de conducere, este alcătuit din căile nervoase care
conduc influxul nervos de la receptori la centrii nervoşi.
Segmentul central sau de percepţie este reprezentat de zone din scoarţa cerebrală a
lobului parietal. Acestea analizează stimulii primiţi de la receptori, generând senzaţii
specifice.

Analizatorul kinestezic

Serveşte la perceperea mişcărilor organismului, contribuind implicit la menţinerea

echilibrului şi la coordonarea mişcărilor. Segmentul periferic este reprezentat de
proprioceptorii din muşchi, tendoane, capsule articulare, membrane sinoviale şi periost.
Receptorii analizatorului kinestezic sunt de mai multe tipuri: fusuri neuromusculare,
corpusculi tendinoşi Golgi, corpusculi Vater - Pacini, terminaţii nervoase libere.
1. Fusurile neuromusculare reprezintă proprioceptori senzitivomotori, care determină
gradul de întindere al muşchilor. Fusul neuromuscular este alcătuit din 2 - 10 fibre musculare
striate, subţiri, învelite la exterior într-o capsulă conjunctivă. Aceste fibre se numesc fibre
intrafusale, fiind situate paralel cu fibrele musculare normale. Fibrele intrafusale se inseră fie
pe alte fibre musculare, fie pe acestea şi pe tendoane. Fusul neuromuscular prezintă o
porţiune mijlocie, voluminoasă, necontractilă şi două extremităţi contractile. Porţiunea
centrală a fusului neuromuscular este înfăşurată de terminaţii nervoase senzitive, dispuse
spiralat sau în formă de floare. Extremităţile fusului sunt contractile, primind terminaţii
nervoase motorii. Excitantul fusurilor este reprezentat de întinderea porţiunii centrale a
acestuia, întinderea muşchiului antrenând pasiv şi întinderea fibrelor intrafusale, declanşând
astfel un impuls nervos.
2. Corpusculii tendinoşi Golgi sunt proprioceptori situaţi la locul de unire dintre
fibrele musculare şi tendoane. Sunt alcătuiţi dintr-o reţea de fibre nervoase, situate la nivelul
fasciculelor tendinoase, terminate sub formă de butoni. Corpusculii tendinoşi sunt stimulaţi
de contracţia activă a muşchilor, determinând gradul de contracţie al acestora, în scopul
împiedicării contracţiilor prea puternice, care ar putea afecta muşchii.
3. Corpusculii Vater - Pacini sunt identici structural şi funcţional cu cei descrişi la
analizatorul cutanat.
Segmentul intermediar al analizatorului kinestezic este reprezentat de fibrele
senzitive ale nervilor spinali şi de fasciculele ascendente din măduvă.
Segmentul central se află în lobul parietal al creierului mare. O parte din informaţii
ajung la scoarţa cerebelului.

Analizatorul olfactiv

Omul are mirosul relativ slab dezvoltat în comparaţie cu alte mamifere, astfel
analizatorul olfactiv neavând un rol promordial pentru această specie. Segmentul periferic
este reprezentat de celulele olfactive din mucoasa olfactivă. Mucoasa olfactivă are o
suprafaţă de 2-3 cm², acoperind lama ciuruită a osului etmoid şi parţial cornetul nazal
superior şi septul nazal.
Mucoasa olfactivă este alcătuită din două componente: epiteliul olfactiv şi corionul.
Epiteliul olfactiv cuprinde trei tipuri de celule: olfactive, de susţinere şi bazale.
Celulele olfactive sunt reprezentate de neuroni bipolari senzitivi, dendritele lor fiind situate
la polul apical al celulei, terminându-se printr-o umflătură numită buton olfactiv. De la
nivelul acestui buton pornesc 6-8 cili olfactivi. Axonii se află la polul bazal, pătrunzând în
corion. Axonii formează filetele nervului olfactiv, care traversează lama ciuruită a osului
etmoid şi ajung la bulbul olfactiv. Celulele de susţinere sunt celule epiteliale prismatice.
Celulele bazale despart epiteliul de corion.
Corionul este alcătuit din ţesut conjunctiv, la nivelul căruia se află vase de sânge,
fibre nervoase şi glande tubulo - acinoase de tip seros. Secreţia acestor glande umezeşte
mucoasa olfactivă.
Segmentul intermediar este alcătuită din axonii celulelor olfactive care formează
nervii olfactivi. Aceştea ajung în bulbul olfactiv, unde fac sinapsă cu celulele mitrale, a căror
axoni alcătuiesc tracturile olfactive. Segmentul central este alcătuit din centrii primari şi
secundari. Analiza primară a informaţiilor olfactive se realizează la nivelul rinencefalului,
situat în partea inferioară a lobului frontal al creierului mare.
 Analizatorul gustativ

Segmentul periferic este reprezentat de mugurii gustativi din cavitatea bucală.

Aceştea sunt situaţi în principal pe limbă, la nivelul papilelor caliciforme, fungiforme şi
foliate. Papilele filiforme nu conţin muguri gustativi, având rol în masticaţie. Un număr
redus de muguri gustativi se află în mucoasa epiglotei, a vălului palatin, a faringelui, a
buzelor şi a zonelor interioare ale obrajilor.
Mugurii gustativi sunt situaţi între celulele epiteliale ale papilelor. Un mugure
gustativ este alcătuit din celule senzoriale gustative şi celule de susţinere. Extremitatea
exterioară a mugurelui este prevăzută cu un scurt canal, numit canal gustativ, care se
deschide la suprafaţă prin porul gustativ. Celulele senzoriale gustative prezintă prelungiri
numite cili gustativi, care pătrund în canalul gustativ. Cilii gustativi reprezintă regiunea
sensibilă a celulelor gustative, care vine în contact cu moleculele substanţelor dizolvate în
salivă. La polul opus, celulele gustative sunt în legătură cu fibre nervoase.
Segmentul intermediar este format dintr-un lanţ alcătuit din trei neuroni senzitivi.
Primul neuron senzitiv se află în ganglionii de pe traiectul nervilor facial, glosofaringian şi
vag. Al doilea neuron senzitiv se află în trunchiul cerebral, al treielea neuron senzitiv este
localizat în talamus. Segmentul central al analizatorului gustativ este situat în scoarţa
cerebrală a porţiunii inferioare a girului postcentral.

Analizatorul vizual

Este cel mai important analizator al omului, oferind marea majoritate a informaţiilor
asupra lumii înconjurătoare. Este alcătuit din trei componente:
1. Segmentul periferic, reprezentat de ochi.
2. Segmentul intermediar, reprezentat de calea optică.
3. Segmentul central, format de scoarţa cerebrală a lobului occipital din regiunea scizurii
calcarine

Ochiul (fotoreceptorul)

Ochiul este alcătuit din două componente: 1. globul ocular şi 2. anexele globului
ocular. În mod priordial la vertebrate există două categorii de ochi: nepereche (pineal şi
parietal) şi pereche. La om şi la mamifere în general, se păstrează doar cei doi ochi pereche.
Dintre ochii nepereche, ochiul parietal dispare, iar cel pineal devine glanda pineală sau
epifiza.

1. Globul ocular

Globii oculari (drept şi stâng), sunt localizaţi în orbite, ocupând numai partea
anterioară a acestora. În partea posterioară a globilor oculari există spaţiul retrobulbar, care
conţine un ţesut conjunctiv gras.
Globul ocular este aproximativ sferic. Prezintă un pol anterior şi unul posterior. Linia
care uneşte cei doi poli se numeşte axul anteroposterior sau axa optică. Ca urmare a formei
sferice pe care o prezintă, globului ocular îi poate fi descris un ax anteroposterior, un ecuator
(perpendicular pe ax) şi meridiane (trec prin ambele extremităţi ale globului).
Structural, globul ocular este format din două categoririi de componete: 1. elemente
componente ale peretelui globului şi 2. elementele cuprinse în interiorul peretelui globului
ocular. În prima categorie sunt incluse cele trei straturi (pături, tunici), anume externă, medie
şi internă, care formează peretele globului ocular. Din a doua categorie fac parte: umoarea
apoasă, corpul vitros şi cristalinul. Acestea se numesc medii transparente, ca urmare a
faptului că pot fi străbătute de lumină. Totuşi, la aceste medii transparente trebuie adăugată şi
o componentă a tunicii externe a peretelui globului ocular, anume corneea, care deşi aparţine
peretelui globului ocular este transparentă, fiind străbătură de lumină. Partea senzitivă a
globului ocular reprezintă o porţiune evaginată a encefalului.

Peretele globului ocular

Prezintă trei componente, numite tunici: externă, medie şi internă

Tunica externă
Are rolul de a proteja globul ocular, în acelaşi timp permiţând luminii să străbată o
parte a sa. Ca urmare a structurii şi funcţiei diferite a tunicii externe, se deosebesc două
regiuni ale acesteia, anume: 1. sclerotica şi 2. corneea.
1. Sclerotica
Protejază globul ocular, servind la inserţia musculaturii extrinsece a acestuia. Este o
membrană dură şi inextensibilă, de culuoare alb - sidefie, opacă, neputând fi străbătură de
lumină. La polul posterior prezintă un sector perforat, numit lamă ciuruită, pe la nivelul
căreia trec fibrele nervului optic şi vase sanguine. Sclerotica este formată din ţesut conjunctiv
fibros dens. Caracteristic structurii scleroticii este faptul că fibrele conjunctive din alcătuirea
acesteia se întretaie dezordonat, fiind orientate în toate direcţiile. Între fibrele conjunctive se
află spaţii lacunare care conţin limfă şi vase de sânge.
2. Corneea
Este, spre deosebire de sclerotică, transparentă. Se află în partea anterioară a globului
ocular, având forma unui segment de sferă.
Transparenţa corneei se datorează modului de alcătuire a acesteia, în principal a
dispunerii fibrelor conjunctive din structura sa. Corneea este formată din cinci straturi:
epiteliul anterior, membrana elastică anterioară, ţesutul propriu cornean sau parenchimul,
membrana elastică posterioară şi epiteliul posterior. Parenchimul este stratul cel mai gros al
corneei, fiind alcătuit din fibre conjunctive colagene. Caracteristic structurii corneei este
faptul că aceste fibre sunt aşezate paralel cu suprafaţa corneei. Între fibre se află celule
corneene, precum şi un lichid interstiţial, corneea neavând vase sanguine. Alături de
dispunerea ordonată a fibrelor conjunctive, prezenţa lichidului interstiţial are rol în
determinarea transparenţei corneei. Cornea are dublu rol: de protectie şi de a permite trecerea
luminii.

Tunica mijlocie
Se mai numeşte uvee, sau tunică vasculară, prezentând trei componente: 1. coroida,
2. corpul ciliar şi 3. irisul. În partea posterioară, tunica mijlocie este în raport cu sclerotica,
dar anterior este distanţată faţă de cornee.
1. Coroida
 Este o membrană vasculară, având o culoare închisă, brun negricioasă. Ocupă partea
posterioară a globului ocular. Posterior prezintă orificul de trecere al nervului optic.
Coroida este alcătuită din patru straturi: 1. supracoroidian situat la exterior, alcătuit
din ţesut conjunctiv bogat în celule pigmentare, 2. stratul vaselor coroidiene, format dintr-o
reţea de artere şi vene; în spaţiul dintre acestea se află ţesut conjunctiv ce conţine celule
pigmentare 3. stratul vaselor capilare şi 4. membrana bazală. Coroida deţine două funcţii, pe
de o parte asigură nutriţia mediilor transparente printr-un lichid interstiţial de imbibiţie, iar
pe de altă parte asigură nutriţia retinei prin vasele pe care le conţine. A doua funcţie a
coroidei este exercitată prin intermediul celulelor pigmentare, contribuind la formarea
camerei obscure a globului ocular.
2. Corpul ciliar
Este situat în partea anterioară a globului ocular. Este o formaţiune conjunctivo -
musculară, care privită în ansamblu are forma unui inel aflat în partea sa externă în contact
cu sclerotica. Prezintă două componente: procesele ciliare şi muşchiul ciliar.
Procesele ciliare reprezintă formaţiuni vasculare conectate între ele. Sunt alcătuite din
vase sanguine, incluse într-un ţesut conjunctiv care conţine şi celule pigmentare. Există
aproximativ 70 - 80 de procese ciliare, ansamblul acestora alcătuind coroana ciliară, dispusă
circular. Procesele ciliare secretă umoarea apoasă.
Muşchiul ciliar se află în partea anterioară a corpului ciliar, fiind constituit din fibre
musculare netede, dispuse longitudinal, circular şi radiar. Intervine în acomodarea vizuală la
distanţă.
3. Irisul (iris în greacă înseamnă curcubeu)
Este cea mai anterioară componentă a tunicii medii a globului ocular. Are formă de
disc, fiind vizibil ca urmare a transparenţei corneei. În partea centrală, irisul prezintă un
orificiu numit pupilă. Irisul prezintă o faţă anterioară, vizibilă la exterior, una posterioră, şi
două margini: pupilară, delimitând pupila şi periferică, aflată în contact cu corpul ciliar. Faţa
anterioară prezintă diferite culori, ca urmare a celulelor cromatofile din structura sa. Irisul
este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă, un epiteliu anterior, unul posterior şi din muşchi
netezi dispuşi atât circular (sficterul pupilei) cât şi radiar (muşchiul dilatator al pupilei).
Aceşti muşchi modifică diametrul pupilei, dozând astfel lumina care pătrunde în interiorul
globului ocular.

Tunica internă
Se numeşte retină, fiind o componentă nervoasă, reprezentând o prelungire a nervului
optic. În ontogeneză, retina se formează extrem de devreme, apărând în urma unei evaginări
laterale a prozencefalului, fiind astfel o parte a creierului distanţată de acesta. Este o
membrană fotosensibilă, transparentă, de culoare roz. Prezintă două zone: 1. retina optică sau
vizuală şi 2. retina oarbă.
1. Retina vizuală
Ocupă partea posterioară a globului ocular. Are o faţă externă, în raport cu coroida şi
una internă, în raport cu corpul vitros.
Retina vizuală este formată din trei tipuri de celule: nervoase, pigmentare şi de
susţinere. Există cinci tipuri de celule nervoase: vizuale, bipolare, multipolare, orizontale şi
amacrine.
Celulele vizuale sunt de două categorii: cu bastonaş şi cu con. Celulele cu bastonaş
prezintă o prelungire a corpului celular în formă de baston. Acesta conţine o substanţă
fotosensibilă numită rodopsină. Corpul celular se continuă în partea opusă bastonaşului cu o
prelungire cu structură de axon. Celulele cu bastonaş au rol în vederea la lumină slabă.
Celulele cu con prezintă o prelungire a corpului în formă de con. Acesta conţine o substanţă
fotosensibilă numită iodopsină. Corpul celular se termină în partea opusă conului cu o
prelungire în formă de disc ramificat. Aceste celule au rol în vederea diurnă.
Celule bipolare reprezintă primul neuron senzitiv al căii optice, denditele lor făcând
sinapsă cu celulele vizuale. Celulele multipolare reprezintă al doielea neuron al căii optice,
axonii lor formând nervul optic. Celulele orizonatale reprezintă neuroni de asociere de formă
stelată. Celulele amacrine sunt tot neuroni de asociere, fără dendrite, având un axon foarte
ramificat.
Retina este formată din suprapunerea a zece straturi. Stratul celulelor vizuale este
dispus spre coroidă, nervul optic formându-se spre interiorul globului ocular. Cele zece
straturi vor fi enumerate dinspre coroidă:
1. Stratul celulelor pigmentare este reprezentat de un rând de celule ce conţin pigment
melanic.
2. Stratul conurilor şi bastonaşelor conţine prelungirile în formă de con sau de bastonaş ale
celulelor vizuale.
3. Membrana limitantă externă este alcătuită din prelungirile celulelor gliale situate la baza
conurilor şi bastonaşelor, alcătuind o reţea interpusă între prelungirile şi corpurile
celulelor vizuale.
4. Stratul granular extern conţine corpurile celulelor vizuale.
5. Stratul plexiform extern este alcătuit din axonii celulelor vizuale şi dendritele celulelor
bipolare, precum şi din prelungirile celulelor orizontale.
6. Stratul granular intern cuprinde corpii celulelor bipolare, orizontale şi amacrine.
7. Stratul plexiform intern este alcătuit din axonii neuronilor bipolari şi dendritele celulelor
ganglionare, care alcătuiesc următorul strat.
8. Stratul celulelor ganglionare este compus din celulele multipolare.
9. Stratul fibrelor optice este constituit de axonii neuronilor multipolari, care se îndreaptă
spre papila optică (pata oarbă). Aceşti axoni se dispun spre interiorul globului ocular,
spre corpul vitros. Această dispoziţie determină existenţa papilei optice, lipsită de celule
fotoreceproare.
10. Membrana limitantă internă separă retina de corpul vitros, fiind alcătuită din prelungirile
unor celule nevroglice.
Retina prezintă două zone deosebite structural: 1. papila optică şi 2. pata galbenă.
Papila optică (pata oarbă) este o zonă ovalară sau discoidală, situată deasupra şi în
interiorul polului posterior al globului ocular. Reprezintă locul de trecere al filetelor nervului
optic, fiind lipsită de celule fotoreceptoare. Existenţa petei oarbe este o consecinţă a
arhitectonicii retinei animalelor evoluate. Astfel, în retină celule fotosensibile se află spre
exteriorul globului ocular, deci spre tunica medie, straturile retinei dispunându-se spre
interiorul globului ocular. În consecinţă, nervul optic se formează spre interiorul globului
ocular, spre corpul vitros, lumina care excită conurile şi bastonaşele trebuind să străbată
înainte de a ajunge pe acestea, toate straturile retinei. Ca urmare a formării nervului optic în
interiorul globului ocular, locul prin care acesta iese din globul ocular nu are cum să prezinte
celule fotosensible, fiind în consecinţă “orb”. Astfel, pata oarbă este caracteristică ochilor
inverşi, fiind o consecinţă a structurii răsturnate a retinei acestora.
 Pata galbenă (macula lutea) este o zonă ovală, localizată la capătul posterior al axei
vizuale. Reprezintă punctul de maximă sensibilitate al retinei, prezentând la centru o mică
depresiune (fovea centralis).
În esenţă, stratificarea retinei constă din suprapunerea mai multor tipuri de celule
nervoase, începând cu cele vizuale situate înspre coroidă. În mod tradiţional au fost descrise
cele zece straturi, dintre care unele conţin doar prelungiri ale acestor celule. Structura retinei
diferă în funcţie de zonă. Astfel, toate cele zece straturi amintite se observă cel mai evident la
periferia petei galbene, unde retina are cea mai mare grosime. În fovea centralis însă, retina
este foarte subţire, fiind alcătuită numai din două straturi, anume stratul pigmentar şi cel al
celulelor vizuale, unde se regăsesc doar celule cu con. Începând de la pata galbenă spre
periferia retinei numărul celulelor cu con se reduce progresiv.
2. Retina oarbă este localizată în regiunea anterioară a globului ocular, în zona în care
lumina nu ajunge direct, fiind un ţesut epitelial, fără funcţie fotoreceptoare. Acoperă corpul
ciliar (retină ciliară) şi faţa posterioară a irisului (retină iriană).

Mediile transparente (medii refringente, sistem dioptric al ochiului)

Se află în interiorul globului ocular, refractând radiaţiile luminoase, proiectând astfel
imaginea pe retină. Evident în această categorie intră şi corneea, care aparţine însă peretelui
globului ocular, unde a fost descrisă. Mediile transparente sunt reprezentate de umoarea
apoasă, cristalinul şi corpul vitros (sticlos). Rolul acestora este de a permite luminii să
pătrundă în interiorul globului ocular şi de a o proiecta exact pe celulele fotosensiblie din
retină, unde aceasta va fi transformată în impuls nervos.
Umoarea apoasă
Este situată în partea anterioară a cristalinului, de o parte şi de alta a irisului. Irisul
împarte acest spaţiu în două regiuni care comunică prin intermediul pupilei. Regiunea situată
între iris şi cornee se numeşte cameră anterioară, cea situată între iris şi cristalin reprezintă
camera posterioară. Anterior umoarea apoasă ajunge în contact cu corneea. Umoarea apoasă
este un lichid incolor, transparent.
Cristalinul
Este localizat între iris şi corpul vitros. Are forma unei lentile biconvexe dispusă în
plan frontal. Este suspendat în poziţia sa, fiind fixat de corpul ciliar cu ajutorul ligamentului
suspensor al cristalinului (zonula lui Zinn). Acesta înconjoară circumferinţa cristalinului, pe
care îl leagă de corpul ciliar. Cristalinul are o faţă anterioară, una posterioară în raport cu
corpul vitros şi o circumferinţă, de care se inseră ligamentul suspensor. La exterior,
cristalinul este învelit într-o capsulă elastică, numită cristaloidă. Sub cristaloidă, în partea sa
anterioară, se află un epiteliu unistratificat. Cea mai mare parte a cristalinului este formată
din fibrele cristalinului şi o substanţă amorfă. Cristalinul se poate deforma uşor,
modificându-şi raza de curbură, realizând astfel acomodarea.
Corpul vitros
Este situat în partea posterioară a cristalinului, între acesta şi peretele posterior al
globului ocular. Este o substanţă gelatinoasă, alcătuită dintr-o masă amorfă care conţine fibre
de colagen.

2. Anexele globului ocular

 Sunt, după funcţia deţinută, de două categorii: 1. anexe de protecţie şi 2. anexe de
motilitate.

Anexe de protecţie
Intervin în protecţia globului ocular. Sunt reprezentate de orbită, pleoape, cută
semilunară, sprâncene, conjunctivă şi aparat lacrimal.
Pleoapele sunt situate în partea anterioară a orbitei, pe care o pot închide, protejând
astfel globul ocular. Sunt pliuri ale pieii, fiind perechi, una superioară şi una inferioară.
Reprezintă formaţiuni musculo - cutanate, de formă patrulateră. Prezintă o faţă anterioară,
una posterioară, o margine aderentă (care leagă pleoapa de orbită) şi una liberă, care
delimitează fanta palpebrală, adică deschiderea anterioară a orbitei. Pleoapa superioară este
mai mare şi mai mobilă decât cea inferioară. Marginile libere ale pleoapelor prezintă nişte
peri situaţi pe mai multe rânduri, numiţi gene sau cili. La exterior pleoapele prezintă o piele
subţire. Dedesubtul acesteia se află un ţesut celular subcutanat, apoi un strat muscular striat,
un strat fibros şi înspre globul ocular este situată conjunctiva palpebrală. Pleoapele
protejează globii oculari, reglează cantitatea de lumină prin modificarea diametrului fantei
palebrale. De asemenea, prin clipire, pleoapele întind lacrimile pe suprafaţa globului ocular.
Cuta semilunară este situată în unghiul intern a ochiului, având formă semilunară cu
concavitatea îndreptată spre exterior. Este un organ rudimentar, corespunzând celei de a treia
pleoape sau membrana nictitantă, bine dezvoltată la alte grupe de vertebrate.
Sprâncenele sunt situate transversal, pe marginea superioară a orbitelor. Sunt
formaţiuni musculo - cutanate, acoperite de peri. Împiedecă pătrunderea sudorii la globul
ocular, deviind-o lateral.
Conjunctiva reprezintă o membrană inserată pe de o parte pe faţa posterioră a
pleoapelor (conjunctivă palpebrală) iar pe de altă parte pe regiunea anterioară a globului
ocular (conjunctivă bulbară). Conjunctiva bulbară şi cea palpebrală sunt în legătură, formând
o cavitate care înconjoară partea anterioară a globului ocular şi partea posterioară a
pleoapelor. Conjunctiva este formată dintr-un epiteliu şi un strat subţire de ţesut conjunctiv.
Aparatul lacrimal este alcătuit din glanda lacrimală şi căile lacrimale. Glanda
lacrimală se află în partea supero - externă a orbitei. Prezintă o porţiune orbitală şi una
palpebrală. Este o glandă de tip tubulo-acinos seros. Canalele excretoare ale glandei se
deschid în cavitatea conjunctivală. Căile lacrimale sunt reprezentate de o serie de canalicule
(canal nazolacrimal) care conduc lacrimile de la nivelul cavităţii conjunctive până în
cavitatea nazală. Aparatul lacrimal produce şi transportă lacrimile. Acestea menţin suprafaţa
corneei umedă în permanenţă.

Anexe de motilitate
Sunt reprezentate de muşchii extrinseci ai globului ocular, care realizează mişcările
acestuia. Muşchii extrinseci sunt muşchi striaţi, în număr de şase, patru drepţi şi doi oblici.
Se află în orbită, inserându-se cu excepţia unuia, la nivelul vârfului orbitei printr-un tendon
comun, de unde diverg anterior, formând un con muscular care conţine în centru globul
ocular. Muşchii drepţi sunt: superior, inferior, medial şi lateral. Muşchii oblici sunt: superior
sau mare şi inferior sau mic.

Segmentul de conducere al analizatorului vizual

 Se numeşte cale optică, fiind formată dintr-un lanţ de trei neuroni. Primul este celula
bipolară din retină, iar al doielea este celula multipolară, situată tot în retină. Axonii celulelor
multipolare se grupează, formând nervul optic, apoi chiasma optică şi tracturile optice. Al
treielea neuron este localizat în corpul geniculat lateral din diencefal. Ca urmare a faptului că
retina este în realitate o parte a encefalului, nervul optic poate fi asemuit cu un tract al
sistemului nervos central.

Segmentul central

Este situat în scoarţa cerebrală a lobului ocicipital al telencefalului, localizată în

regiunea învecinată scizurii calcarine.

Analizatorul acusticovestibular

Reuneşte în fapt doi analizatori deosebiţi funcţional şi evolutiv, anume analizatorul

acustic, deservind auzul şi analizatorul vestibular, deservind echilibrul. Componenta pentru
echilibru este mai veche filogenetic, în forma sa primitivă fiind reprezentată de statocişti. În
ciuda vechimii mari a analizatorului acusticovestibular, acesta funcţionează şi la om
asemănător statociştilor de la nevertebrate. Reunirea celor doi analizatori este caracteristică
vertebratelor. Analizatorul acusticovestibular este alcătuit din trei componente:
4. Segmentul periferic, reprezentat de organul statoacustic (urechea).
5. Segmentul intermediar, reprezentat de calea acustico - vestibulară.
6. Segmentul central, format de centri subcorticali şi corticali situaţi în zona scizurii
Sylvius.

Organul statoacustic (Urechea)

Urechea cuprinde trei porţiuni distincte anatomic şi funcţional, anume urechea

externă, urechea medie (mijlocie) şi urechea internă. Acesta este nivelul de maximă
complexitate la care organul statoacustic ajunge la vertebrate.

Urechea externă

Este alcătuită din două segmente: 1. Pavilionul urechii şi 2. Conductul auditiv extern.
Pavilionul urechii este prezent doar Mamiferele.

1. Pavilionul urechii
Este situat pe părţile laterale ale capului, fiind un organ fibrocartilaginos, acoperit la
exterior de tegument. Are o formă asemănătoare unei pâlnii turtite, prezentând o faţă laterală
care corespunde părţii mai lăţite a pâlniei, o faţă medială şi o circumferinţă. Pavilionul
urechii prezintă o serie de formaţiuni, reprezentate de proeminenţe şi depresiuni, care
alcătuiesc relieful pavilionului. Acesta este vizibil pe ambele feţe ale pavilionului, dar apare
invers conformat, proeminenţele unei feţe fiind reprezentate de depresiuni la nivelul
celeilalte.
 Pe faţa medială a pavilionului se află următoarele elemente de morfologie externă: 1.
Helixul şi 2. Antexelixul, reprezentând două proeminenţe semicirculare dispuse concentric în
partea posterioară a pavilionului. Helixul şi antexelixul sunt separate de un şanţ numit: 3.
Jgheabul helixului. În partea antero-medială a antexelixului se află o depresiune numită 4.
Concă, în care se deschide conductul auditiv extern. În partea anterioară a concăi se află un
tubercul numit: 5. Tragus, iar în partea posterioară, la nivelul antexelixului, se află un
tubercul numit: 6. Antitragus. Partea inferioară a pavilionului urechii nu prezintă schelet
fibrocartilaginos, numindu-se lobul urechii.
Pavilionul urechii este fixat prin muşchi şi ligamente de ţesuturile învecinate, muşchii
acestuia fiind rudimentari.

2. Conductul auditiv extern

Este situat între concă şi urechea medie, de care este separat prin membrana
timpanică. Reprezintă un canal cu diametrul mai mare la exterior şi mai îngust spre urechea
medie, având o lungime de 2 - 3 cm. Nu este rectiliniu, prezentând 3 curburi. Prezintă o
porţiune cartilaginoasă la exterior, situată în continuarea pavilionului urechii şi o porţiune
osoasă situată la nivelul osului temporal. Spre interior, conductul auditiv extern este acoperit
cu piele, la nivelul căreia sunt prezente glande ceruminoase, care secretă cerumenul (ceara).

Urechea medie

Este alcătuită din două componente: 1. Cavitatea timpanică şi 2. Anexele cavităţii

timpanice.

1. Cavitatea timpanică
Reprezintă o cavitate situată în interiorul stâncii temporalului. Are formă neregulată,
fiindu-i descrişi şase pereţi: 1. Peretele lateral, separă urechea medie de cea internă, fiind
reprezentat de un cadru osos care conţine membrana timpanică. Timpanul este fixat de
peretele osos lateral al cavităţii timpanice cu ajutorul unei benzi de ţesut conjunctiv.
Membrana timpanică este alcătuit din trei straturi, extern reprezentat de pielea a conductului
auditiv extern, mijlociu, fibros, formând scheletul membranei timpanice, şi intern format din
mucoasa care căptuşeşte în general cavitatea timpanică, fiind un derivat al mucoasei
faringiene care pătrunde în urechea medie pe la nivelul trompei lui Eustachio. 2. Peretele
medial desparte urechea medie de cea internă. Prezintă două orificii numite ferestre, după
formă deosebindu-se o fereastră rotundă şi o fereastră ovală. 3. Peretele superior este orientat
cranial. 4. Peretele inferior este orientat caudal. 5. Peretele anterior prezintă orificiul tubar, la
nivelul căruia se deschide trompa lui Eustachio, prin intermediul căreia urechea medie
comunică cu faringele. Datorită acestei legături, cavitatea timpanică conţine aer. 6. Peretele
posterior prezintă orificiul prin care sistemul de canale mastoidiene se deschid în urechea
medie.
În interiorul cavităţii timpanice se află muşchi, ligamente şi un sistem de trei
oscioare, legate între ele, situate între membrana timpanică şi fereastra ovală, numite după
forma lor: ciocan, nicovală şi scăriţă. Ciocanul este osciorul cel mai lung al urechii medii,
prezentând un mâner aflat în contact cu membrana timpanică, un gât şi un cap. Nicovala este
osul intermediar, prezentând un cap şi două apofize. Scăriţa se aseamănă cu o scăriţă de
cavalerie, prezentând un corp, doi stâlpi şi o bază aflată în contact cu fereastra ovală. Cele
trei osciore sunt fixate de pereţii cavităţii timpanice cu ajutorul unor ligamente şi muşchi.
Mişcarea unuia dintre cele trei oase determină mişcarea celorlalte două, transmiţând
lichidului din urechea internă vibraţiile membranei timpanice, determinate de undele sonore
captate de urechea externă. Cele trei oscioare ale urechii medii provin de fapt din oasele
pătrat şi articular, oase care aparţin în realitate maxilarului inferior al reptilelor. Deci, în mod
primordial, cele trei oscioare ale urechii medii au aparţinut arcurilor branhiale, derivând din
acestea.

2. Anexele cavităţii timpanice

Sunt în număr de două: trompa lui Eustachio şi celulele mastoidiene.
Trompa lui Eustachio (tuba faringotimpanică) este un conduct care leagă cavitatea
timpanică de urechea medie, prezentând o porţiune osoasă, situată la nivelul stâncii
temporalului şi o porţiune cartilaginoasă. La interior, prezintă o mucoasă acoperită cu cili.
Rolul tubei faringotimpanice este de a egaliza presiunea aerului de pe cele două părţi al
timpanului.
Celulele mastoidiene sunt cavităţi situate în mastoida osului temporal, conţinând aer.

Urechea internă

Este formată dintr-un sistem de cavităţi şi canalicule situate în interiorul stâncii

temporalului, numite labirint. Există un labirint osos şi un labirint membranos. Acestea sunt
situate unul în interiorul celuilalt, labirintul osos conţinându-l pe cel membranos, care îi
căptuşeşte acestuia pereţii. Între labirintul osos şi cel membranos există un spaţiu care
conţine un lichid asemănător cu lichidul cefalorahidian, numit perilimfă. În interiorul
labirintului membranos există un lichid cu aceiaşi compoziţie, numit endolimfă.

Labirintul osos
Are pereţii alcătuiţi din ţesut osos, aparţinând stâncii osului temporal. Este format
dintr-o serie de cavităţi neregulate aflate în legătură între ele. În cadrul labirintului osos se
deosebesc trei părţi: 1. Vestibulul osos, 2. Canalele semicirculare osoase şi 3. Melcul osos.

1. Vestibulul osos
Este un fel de antecameră, fiind o cavitate osoasă de formă ovoidă. Este în legătură
atât cu urechea medie, cu celelalte două componente ale urechii interne (canale semicirculare
şi melc) cât şi cu cutia craniană. Comunică cu urechea medie prin intermediul celor două
ferestre (rotundă şi ovală), iar cu cavitatea craniană comunică prin intermediul conductului
auditiv intern.
2. Canalele semicirculare osoase
Reprezintă trei canale osoase de formă semicirculară aflate în legătură cu vestibulul.
Legătura cu vestibulul este realizată prin cinci orificii, ca urmare a faptului că două dintre
canale se unesc între ele la câte o extremitate înainte de a se deschide în vestibul. Aceste
canale sunt orientate în cele trei planuri ale spaţiului (frontal, sagital, transversal). Pot fi
comparate cu trei potcoave perpendiculare între ele. Fiecare dintre cele trei canale
semicirculare prezintă la una dintre extremităţi câte o dilataţie, numită ampulă.
3. Melcul osos (cohleea)
 Reprezintă un canal osos spiralat aflat în legătură cu vestibulul. Tubul osos al
melcului se răsuceşte de două ori şi jumătate în jurul unui ax central conic, numit columelă
sau modiol. Peretele canalului osos situat în partea opusă columelei se numeşte lamă de
contur. De la nivelul columelei se desprinde o lamă osoasă care pătrunde în interiorul
conductului pe toată lungimea sa, numită lamă osoasă spirală. Aceasta nu ajunge până la
nivelul lamei de contur, astfel realizând doar o împărţire incompletă tubului osos într-un
spaţiu situat deasupra lamei osoase spirale, numit rampă sau scală vestibulară şi un spaţiu
situat dedesubtul lamei osoase spirale, numit rampă sau scală timpanică. Lama osoasă spirală
nu ajunge până în capătul distal al tubului osos al melcului, între lamă şi peretele canalului
rămânând un spaţiu numit helicotremă. Columela este străbătută de o serie de canalicule
săpate în substanţa osoasă a acesteia. Canaliculele se unesc cu un canal spiralat situat la baza
lamei osoase spirale, numit canalul Rosenthal.

Labirintul membranos
Este conţinut în interiorul labirintului osos, având o formă asemănătoare cu acesta.
Cuprinde la fel ca şi labirintul osos trei părţi: 1. vestibulul membranos 2. canalele
semicirculare membranoase şi 3. melcul membranos.

1. Vestibulul membranos
Cuprinde două compartimente, unul superior, turtit, numit utriculă, la nivelul căreia
se deschid canalele semicirculare, şi unul inferior, sferic, numit saculă, aflat în legătură cu
porţiunea proximală a melcului. Utricula şi sacula comunică între ele printr-un canal. Pereţii
vestibulului membranos sunt alcătuiţi dintr-o membrană fibro - elastică, un corion şi un
epiteliu. Epiteliul de la nivelul utriculei şi saculei prezintă zone cu aspect deosebit, numite
macule, una fiind situată în utriculă şi una în saculă. Maculele reprezintă o parte a
receptorului analizatorului vestibular. Epiteliul de la nivelul maculelor este alcătuit din celule
senzoriale şi celule de susţinere. Celulele senzoriale sau receptoare sunt în contact, la polul
lor inferior, cu dendritele neuronilor senzitivi din ganglionul Scarpa. Polul superior al acestor
celule prezintă cili, care pătrund într-o substanţă gelatinoasă numită membrană otolitică.
Membrana otolitică acoperă suprafaţa maculelor, conţinând cristale prismatice alcătuite din
carbonat dublu de calciu şi magneziu, numite otolite sau otoconi.
2. Canalele semicirculare membranoase
Au o morfologie similară cu cea a canalelor semicirculare osoase în interiorul cărora
se află. La fel ca şi canalele semicirculare osoase cele membranoase prezintă fiecare câte o
dilataţie numită ampulă. La nivelul fiecărei ampule se află câte o creastă ampulară,
reprezentând o parte a receptorului analizatorului vestibular. Structura crestelor ampulare
este relativ asemănătoare cu cea a maculelor. Crestele ampulare sunt situate la nivelul unor
proeminenţe formate de stratul conjunctivo - elastic de dedesubtul acestora. Epiteliul
crestelor ampulare este mai înalt decât cel al ampulelor, celulele receptoare având cili mai
lungi şi mai groşi. Aceşti cili pătrund într-o substanţă gelatinoasă transparentă, fără otolite,
numită cupolă ampulară sau cupolă terminală.
Crestele ampulare şi maculele au o structură asemănătoare cu cea a organelor liniei
laterale de la vertebratele primar acvatice.
3. Melcul membranos (canalul cohlear)
Ocupă doar o parte a melcului osos, răsucindu-se în schimb tot două ture şi jumătate
ca şi acesta. Melcul osos este delimitat de două membrane: a.) membrana bazilară care
continuă capătul liber al lamei osoase spirale până la lama de contur şi b.) membrana
vestibulară (Reissner) care leagă baza lamei osoase spirale de lama de contur. Între
membrana vestibulară pe de o parte şi lama osoasă spirală şi membrana bazilară pe de altă
parte se află astfel canalul cohlear. Deasupra membranei vestibulare se află rampa
vestibulară iar dedesubtul lamei osoase spirale şi a membranei bazilare se află rampa
timpanică. Cele două rampe conţin perilimfă, comunicând între ele la nivelul helicotremei.
Canalul cohlear conţine endolimfă.
Canalul cohlear are formă triunghiulară, cu baza orientată spre lama de contur şi
vârful spre columelă. La nivelul bazei canalului cohlear se află un epiteliu vascular care
secretă endolimfa. Membrana vestibulară reprezintă una dintre laturile triunghiului, fiind
alcătuită dintr-o lamă de ţesut conjunctiv. A doua latură a triunghiului este reprezentată de
lama osoasă spirală şi de membrana bazilară. La nivelul feţei orientate spre canalul cohlear a
membranei bazilare se află receptorul analizatorului acustic, anume organul Corti. Acesta
este format din membrana bazilară, epiteliul senzorial auditiv şi membrana tectoria.
Epiteliul senzorial auditiv este alcătuit din trei tipuri de celule: piliere, de susţinere şi
auditive. Celulele piliere sunt situate la nivelul membranei bazilare pe două şiruri, unul
orintat spre lama osoasă spirală, iar altul spre lama de contur. Cele două şiruri sunt separate
la bază şi unite la vârf, formând astfel tunelul Corti. Pe laturile acestui tunel se află celulele
de susţinere. Celulele senzoriale auditive sunt situate printre celulele de susţinere, pe laturile
tunelului Corti. Polul inferior al celulelor auditive este în legătură cu dendritele neuronilor
senzitivi din ganglionul spiralat. Polul superior al acestor celule prezintă cili care străbat o
membrană subţire şi transparentă, numită membrană reticulară. După ce străbat membrana
reticulară cilii celulelor acustice vin în contact cu membrana tectoria, o formaţiune acelulară,
flexibilă.

Segmentul intermediar

Ca urmare a faptului că analizatorul acusticovestibular are dublă funcţie, intervenind

atât în auz cât şi în echilibru, la nivelul său se deosebesc practic două organe de simţ.
Segmentele periferice ale acestora alcătuiesc o unitate anatomică, astfel încât au fost tratate
împreună, dar segmentele intermediare şi centrale sunt separate, urmând astfel a fi descrise
separat.
 Segmentul intermediar şi central al analizatorului acustic
Segmentul intermediar este alcătuit în urma legării a trei neuroni. Primul este situat în
ganglionul spiralat Corti, situat la nivelul canalului spiralat (Rosenthal), amplasat la baza
lamei spirale. Axonii neuronilor din ganglionul spiralat alcătuiesc nervul acustic sau cohlear.
Acesta se uneşte cu nervul vestibular, alcătuind împreună nervul acusticovestibular, care
ajunge în cutia craniană prin orificiul acustic intern, pătrunzând apoi în trunchiul cerebral. Al
doielea neuron este localizat în nucleii cohleari din trunchiul cerebral. Al treielea neuron se
află în corpul geniculat medial din metatalamus.
Segmentul central al analizatorului acustic se află pe faţa superioară a lobului
temporal, în profunzimea scizurii laterale (Sylvius).

Segmentul intermediar şi central al analizatorului vestibular

Calea vestibulară conduce impulsurile nervoase de la receptorii din macule şi crestele
ampulare. Este formată dintr-un lanţ alcătuit din trei neuroni. Primul neuron se află în
ganglionul vestibular (Scarpa), axonii săi alcătuind componenta vestibulară a nervului
acusticovestibular. Al doielea neuron se află în trunchiul cerebral, iar al treielea în talamus.
Segmentul central nu este localizat precis, probabil fiind situat în lobul temporal.

GLANDELE ENDOCRINE
Glandele endocrine, sau glandele cu secreţie internă, sunt organe care secretă
substanţe cu structură chimică caracteristică, denumite hormoni. Hormonii sunt eliberaţi
direct în sânge, limfă sau alte componente ale mediului intern. Din punct de vedere
structural, glandele endocrine se compun în general dintr-un parenchim secretor, un ţesut de
susţinere de natură conjunctivă, o bogată vascularizaţie şi inervaţie vegetativă. Parenchimul
este reprezentat de celule epiteliale sau epiteloide, grupate sub formă de cordoane şi separate
între ele prin capilare sanguine. Fiecare celulă a parenchimului glandular are un pol în
contact cu capilarul sanguin, vărsându-se produsul în acesta. Prin intermediul circulaţiei
sanguine, hormonii ajung în tot organismul. Hormonii produşi de glandele endocrine intervin
în reglarea activităţii tuturor organelor şi ţesuturilor, modulând inclusiv activitatea sistemului
nervos. Împreună cu sistemul nervos şi cu organele de simţ, glandele endocrine asigură
unitatea organismului şi adaptarea lui la mediu.

Hipofiza
Glanda hipofiză este situată la baza creierului, în şaua turcească a osului sfenoid. Are
formă ovoidă, atingând mărimea unui bob de fasole. Este conectată de hipotalamus prin
intermediul unei formaţiuni numită tija glandei hipofizare sau tija pituitară. Hipofiza este
alcătuită din trei lobi: anterior, intermediar şi posterior. Lobul anterior şi lobul intermediar
formează adenohipofiza, iar lobul posterior, împreună cu tija, formează neurohipofiza.
Adenohipofiza este de origine epitelială, iar neurohipofiza este de origine nervoasă. Cele
două componente ale hipofizei au origini, structuri şi funcţii diferite, formând în mod
secundar un organ unic.
 1. Adenohipofiza este situată în partea anterioară a glandei, fiind cea mai
voluminoasă partea a acesteia, alcătuind 75 - 85 % din volumul hipofizei. Adenohipofiza
este formată dintr-un parenchim glandular, ţesut de susţinere, vase sanguine şi terminaţii
nervoase vegetative. Parenchimul glandular se compune din trei tipuri principale de celule,
stabilite după colorabilitatea granulelor din citoplasmă, anume: cromofobe, acidofile şi
bazofile. Aceste celule sunt dispuse sub formă de cordoane sau cuiburi, înconjurate de fibre
fine de reticulină.
2. Neurohipofiza este localizată în partea posterioară a glandei, reprezentând 15 - 25
% din aceasta. Este alcătuită din celule nevroglice, cu rol secretor, numite pituicite, fibre
nevroglice, fibre nervoase, fibre conjunctive şi celule bazofile provenite din adenohipofiză.
La nivelul neurohipofizei există mai puţine capilare sanguine, acestea fiind mai subţiri decât
cele din adenohipofiză. Fibrele nervoase de la nivelul neurohipofizei provin din tractul
supraopticohipofizar, fiind în majoritate amielinice. Corpii neuronilor din care provin aceste
prelungiri axonice se află în nucleii supraoptici ai hipotalamusului. Hormonii neurofipofizei
nu sunt secretaţi de celulele acesteia, ci de neuronii din hipotalamus, de unde sunt expediaţi
de-a lungul axonilor, spre pituicite, care îi eliberează în sânge.

Epifiza sau glanda pineală

Este o glandă de formă conică, de culoare roşu - cenuşie. Epifiza este aşezată în
depresiunea dintre coliculii cvadrigemeni anteriori. Este legată printr-o tulpină de tavanul
ventriculului III. La copii este mai mare, la pubertate începând să involueze. Epifiza este
alcătuită dintr-o capsulă, un ţesut de susţinere sau stromă şi un parenchim secretor. Capsula
este reprezentată de pia mater, care înveleşte epifiza, din ea desprinzându-se septuri
conjunctive care împart glanda în lobi neregulaţi. Parenchimul secretor este alcătuit din
celule gliale, celule pigmentare, celule nervoase, precum şi din celule speciale, numite
pinocite, care secretă hormoni.
Epifiza provine filogenetic ochiul pineal, nepereche, al vertebratelor primitive.
Celulele gandulare provin din trasnformarea celulelor fotoreceptoare primordiale. Deşi în
prezent structura şi funcţia epifizei sunt modificate, glanda păstrează legături cu centri optici,
secreţia sa fiind influenţată de lumină.

Tiroida

Tiroida este cea mai mare glandă endocrină a omului, fiind situată în partea
anterioară a gâtului, înaintea laringelui şi a traheei, în loja tiroidiană. Este fixată de ţesuturile
învecinate printr-o capsulă fibroasă şi prin ligamentele tiroidiene. Este un derivat faringian,
formându-se iniţial în evoluţie la nivelul părţii ventrale a acestuia.
Glanda tiroidă prezintă de obicei doi lobi, unul drept şi unul stâng, uniţi printr-o
porţiune intermediară, numită istm. În consecinţă forma glandei este asemănătoare cu a
literei H. Lobii tiroidieni au formă piramidală, faţa lor medială aflându-se în raport cu
laringele şi traheea. La unii oameni, la nivelul istmului, se află un al treielea lob, lobul
piramidal, situat pe partea superioară a istmului.
 La exteriorul glandei există o capsulă conjunctivă din care pornesc septuri care
împart parenchimul glandular în lobuli. Lobulii sunt formaţi din ţesut conjunctiv care
alcătuieşte stroma glandei, precum şi din ţesut glandular. Ţesutul conjunctiv conţine celule
conjunctive şi fibre colagene şi elastice. Ţesutul glandular sau parenchimul, este alcătuit din
vezicule de diferite mărimi, numite foliculi tiroidieni. Foliculii sunt formaţiuni cavitare, al
căror perete este format dintr-un epiteliu unistratificat situat pe o membrană bazală.
Cavitatea foliculilor conţine o substanţă fluidă, galben - cafenie, numită coloid. Coloidul
conţine hormoni tiroidieni. În perioadele în care glanda este inactivă foliculii conţin mult
coloid, fiind astfel mari, cu celulele turtite. Când glanda este activă, foliculii sunt mai mici,
celule fiind înalte.

Paratiroidele

Sunt glande de dimensiuni reduse, atingând aproximativ 1 cm în diametru. Au formă

ovoidă şi culoare brun - gălbuie. Omul are patru glande paratiroide, aşezate perechi, pe faţa
posterioară a lobilor tiroidei. La fel ca şi tiroida sunt derivate faringiene. Sunt incluse în
ţesutul conjunctiv al lobilor tiroidei, fiind înfăşurate într-o capsulă fibroasă proprie. Din
această capsulă se desprind septuri care împart glanda în lobuli de formă neregulată.
Paratiroidele prezintă un ţesut glandular care formează parenchimul şi un ţesut conjunctiv
care alcătuieşte stroma. Parenchimul este format din celule epiteliale poliedrice situate în
cordoane, sau mai rar în foliculi. Celulele epiteliale sunt de două feluri: principale şi oxifile.
Cele axiale au dimensiuni mai mari dar apar în număr mai mic, reprezentând forme de
îmbătrânire ale celulelor principale.

Timusul
Este o glandă endocrină situată în cutia toracică, în spaţiul dintre cei doi plămâni.
Reprezintă, la fel ca şi tiroida, un derivat faringian, formându-se în părţile laterale ale
acestuia. La om, timusul se dezvoltă până la al doielea an de viaţă, rămâne staţionar până la
14 ani, apoi involuează. Are formă alungită fiind alcătuit din 2 lobi, drept şi stâng, alipiţi la
nivelul feţelor mediale, iniţial în ontogeneză fiind un organ pereche.
La exterior, lobii timusului sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă, din care se desprind
septuri conjunctive ce delimitează lobulii. Lobulii prezintă o zonă corticală la exterior şi una
medulară la interior. Zona corticală este alcătuită din limfocite şi limfoblaste. Zona medulară
este alcătuită din celule reticulare, limfoblaste şi corpusculii Hassal. Aceştia sunt formaţi din
straturi de celule ovalare, mici, dispuse concentric în jurul a două sau mai multe celule mai
mari, degenerate, impregnate cu săruri de Ca. Alături de rolul endocrin, timusul are rol şi în
imunitate, fiind primul organ limfoid care se dezvoltă în ontogeneză, la nivelul său
maturându-se limfocitele T.

Glandele suprarenale
 Suprarenalele sunt glande mici, pereche, situate deasupra polului superior al fiecărui
rinichi, în lojele glandelor suprarenale. Au formă de con turtit. Prezintă o faţă anterioară,
aflată în raport cu peritoneul, una posterioară, în raport cu diafragmul, una inferioară, situată
pe polul superior al rinichiului şi un vârf acoperit de diafragmă.
Glandele suprarenale sunt alcătuite dintr-un schelet conjunctiv, numit stromă şi un
ţesut glandular sau parenchim. Scheletul conjunctiv este reprezentat de o capsulă conjunctivo
- fibroasă care acoperă glanda la exterior. De la nivelul capsulei se formează o reţea
conjunctivă care pătrunde în interiorul glandei. Ţesutul glandular este alcătuit din două zone:
una periferică de culoare galbenă, numită zonă corticală (corticosuprarenala) şi una centrală,
cenuşie, numită zonă medulară (medulosuprarenala).
Parenchimul zonei corticale conţine celule epiteliale de mărimi variabile, dispuse în
cordoane şi separate prin sinusuri venoase. După modul de dispunere al celulelor în
cordoane, se deosebesc trei zone ale corticalei: glomerulată, fasciculată şi reticulată. Zona
glomerulată este subţire, alcătuită din celule dispuse în cordoane scurte în formă de arc. Zona
fasciculată este alcătuită din celule aşezate în cordoane paralele. Zona reticulată este mai
subţire, situată profund, fiind alcătuită din celule dispuse în cordoane unite între ele, formând
o reţea, în ochiurile căreia se află sinusuri venoase.
Parenchimul zonei medulare cuprinde celule poligonale, grupate în cordoane scurte.

Pancreasul endocrin

Pancreasul este o glandă cu funcţie dublă, fiind atât organ endocrin, producând
hormoni, cât şi exocrin, secretând sucul pancreatic care intervine în digestie. Partea
endocrină este alcătuită din insule de celule cu structură de glande endocrine, răspândite în
interiorul lobulilor pancreasului exocrin, numite insulele lui Langerhans. Insulele sunt
alcătuite din cordoane celulare, care se unesc între ele, formând o reţea în ochiurile căreia se
află capilare sanguine. Cordoanele se compun din două feluri de celule: alfa, situate în
centrul insulei şi beta, mai mici şi mai numeroase, situate periferic (secretă insulină). Insulele
lui Langerhans sunt separate de ţesutul pancreasului exocrin printr-o capsulă conjunctivă
fină.

Ovarul endocrin. Ovarul are funcţie dublă: exocrină care constă în producerea
celulelor germinale sau ovogeneză şi endocrină, care constă în secreţia de hormoni.
Testiculul endocrin. Testiculul are funcţie dublă: exocrină asigurată de ţesutul
seminal care produce spermii; endocrină asigurată de ţesutul interstiţial care secretă hormoni.

APARATUL DIGESTIV
Este alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexe ale acestuia.

Tubul digestiv (canal alimentar)

Tubul digestiv este un conduct continuu, de calibru neuniform, care străbate corpul,
comunicând cu exteriorul prin două orificii: bucal prin care sunt introduse alimentele şi anal
prin care sunt eliminate materiile nefolositoare. Este alcătuit din mai multe segmente: 1.
cavitate bucală, 2. faringe, 3. esofag, 4. stomac, 5. intestin subţire şi 6. intestin gros. Tubul
digestiv străbate viscerocraniul, gâtul, toracele, abdomenul (unde se află cea mai mare parte
a acestuia) şi pelvisul.
Pereţii segmentelor tubului digestiv sunt alcătuiţi din patru straturi sau tunici: 1.
internă sau mucoasă, 2. submucoasă, 3. musculară şi 4. externă. Tunicile au structură diferită
la nivelul diverselor segmente ale tubului.
Tunica internă sau mucoasă, prezintă un epiteliu şi un corion. Epiteliul este de tip
pavimentos stratificat în cavitatea bucală, faringe, esofag şi canalul anal şi de tip cilindric
unistratificat în restul tubului. Corionul reprezintă un ţesut conjunctiv lax, care conţine vase
de sânge, fibre nervoase şi glande. În segmentele de deasupra diafragmei, epiteliul este
adaptat funcţiei de masticaţie şi deglutiţie, iar în restul tubului funcţiei de absorbţiei.
Tunica submucoasă este alcătuită din ţesut conjunctiv lax, prezentând vase de sânge,
formaţiuni nervoase şi uneori glande. Tunica submucoasă permite alunecarea mucoasei pe
tunica musculară, în timpul mişcărilor acesteia.
Tunica musculară conţine muşchi striaţi la nivelul cavităţii bucale, faringelui şi părţii
superioare a esofagului. În restul tubului digestiv muşchii sunt netezi. Ţesutul muscular are
două straturi: intern circular şi extern longitudinal. În unele regiuni ale tubului digestiv, la
limita dintre segmente, fibrele musculare circulare se grupează, formând sfinctere.
Tunica externă diferă în funcţie de regiunea tubului digestiv. Astfel, la nivelul
porţiunii superioare diafragmei, precum şi la nivelul canalului anal, este alcătuită din ţesut
conjunctiv lax, numindu-se şi tunică adventice. La nivelul stomacului şi a intestinelor, tunica
externă este alcătuit din seroasa peritoneală, astfel numindu-se tunică seroasă.

1. Cavitatea bucală

Este situată la nivelul viscerocraniului, între fosele nazale şi partea superioară a

gâtului. Cavitatea bucală este separată de fosele nazale prin intermediul boltei palatine şi de
regiunea cervicală prin muşchii milohioidieni. Comunică cu exteriorul prin orificiul bucal şi
cu faringele prin istmul buco-faringian. Cavitatea bucală este împărţită de arcadele dentare în
două regiuni: anterioară, sau vestibul bucal şi posterioară, sau cavitate bucală propriu zisă.
Vestibulul are formă de potcoavă, cu concavitatea orientată posterior. Prezintă două
înfundături: una superioară şi una inferioară, fiecare prezentând median un pliu al mucoasei,
numit frâul buzelor.
Cavitatea bucală prezintă şase pereţi: anterior, posterior, superior, inferior şi doi
pereţi laterali.
Peretele anterior este realizat de cele 2 buze: superioară şi inferioară. Buzele
reprezintă două cute musculo-cutanate, care delimitează orificiul bucal. Buza superioară este
separată de obraji şi nări prin intermediul şanţului nazo-labial. În partea centrală, buza
superioară prezintă o depresiune, numită filtrum. Buza inferioară este separată de bărbie prin
şanţul mento-labial. Cele două buze se unesc lateral, formând unghiurile buzelor. Fiecare
buză este alcătuită dintr-o zonă cutanată şi o zonă mucoasă, separate prin zona de tranziţie.
Zona cutanată este orientată spre exterior, prezentând foliculi piloşi, glande sebacee şi
sudoripare. Zona mucoasă este orientată spre interiorul cavităţii, continuându-se cu mucoasa
gingiei. Zona de tranziţie formează roşul buzelor, epiteliul acestei zone fiind foarte subţire.
Prin transparenţa epiteliului zonei de tranziţie se observă numeroase vase de sânge, care
determină culoarea roşie a buzelor. Buzele sunt alcătuite dintr-un schelet conjunctivo-
muscular. La exterior sunt acoperite de piele, iar la interior de mucoasa labială. Conţin
corpusculi senzitivi.
Peretele posterior al cavităţii bucale este incomplet, corespunzând istmului buco-
faringian, reprezentând un orificiu prin care cavitatea bucală comunică cu faringele. 3
Pereţii laterali sunt reprezentaţi de cei doi obraji. Obrajii sunt formaţiuni musculo-
cutanate, de formă patrulateră. Obrazul este alcătuit din patru straturi: 1. pielea, situată la
exterior, 2. corpul adipos al obrazului, 3. muşchii obrazului şi 4. mucoasă bucală, orientată
spre cavitatea bucală.
Peretele superior este reprezentat de bolta palatină. Bolta palatină are două regiuni: 1.
palatul dur şi 2. palatul moale, sau vălul palatului.
Palatul dur reprezintă partea anterioară a boltei palatine. Este alcătuit dintr-un schelet
osos, alcătuit din procesele palatine ale maxilei şi oasele palatine. Acest schelet este acoperit
de mucoasa palatină, care prezintă medial o dungă albicioasă.
Palatul moale sau vălul palatin este o formaţiune musculo-membranoasă, mobilă,
situată în continuarea palatul dur, în partea posterioară a acestuia. Se interpune ca o perdea
între cavitatea bucală şi faringe. Vălul palatin prezintă o faţă anterioară şi una posterioară,
orientată spre faringe şi patru margini: superioară, inferioară şi două laterale. Marginea
superioară este fixată pe palatul dur. Marginea inferioară este liberă, prezentând central o
prelungire ovoidă, contractilă, numită uvulă sau luetă (omuşor). În structura vălului palatin
intră un schelet fibros şi muşchi striaţi. În părţile latero-inferioare ale vălului palatin se află
amigdalele palatine, reprezentând formaţiuni limfoide.
Peretele inferior, sau planşeul cavităţii bucale, este situat între mandibulă şi osul
hioid. Este reprezentat de cei doi muşchi milohioidieni, care se unesc între ei pe linia
mediană, formând diafragma cavităţii bucale.

Limba
Limba reprezintă un organ de consistenţă musculo-epitelială şi membranoasă. Este
situată în cavitatea bucală propriu-zisă, fiind fixată de planşeul bucal. În mod primordial
serveşte la întroducerea alimentelor în cavitatea bucală şi în masticaţie, ulterior intervenind
în vorbire. De asemenea, reprezintă o mare parte din suportul receptorului analizatorului
gustativ.
Configuraţia externă
Limba prezintă o porţiune verticală, sau rădăcina limbii şi o porţiune orizontală,
liberă, numită corpul limbii, care se termină cu vârful limbii. Limita dintre rădăcină şi corp
este marcată de un şanţ în forma literei V, cu deschiderea anterioară, numit şanţ terminal. La
baza limbii există formaţiuni limfoide, care alcătuiesc amigdala linguală. Corpul limbii este
turtit cranio-caudal, având o faţă superioară, una inferioară şi două margini laterale. Faţa
superioară prezintă un şanţ median longitudinal.
La nivelul feţei superioare a limbii se observă papilele linguale: filiforme,
fungiforme, circumvalate, foliate. Papilele filiforme, larg răspândite pe suprafaţa limbii,
reprezintă ridicături conice, lungi şi subţiri, cu rol în masticaţie, intervenind în frecarea
alimentelor pe palatul dur. Papilele fungiforme au forma unor ciuperci. Sunt mai puţine decât
cele filiforme, predominând pe vârful şi pe marginea limbii. Papilele circumvalate (valate
sau caliciforme) sunt reduse numeric (între 6 şi 12), de dimensiuni mari, fiind situate înaintea
şanţului terminal în formă de V. Fiecare papilă circumvalată este înconjurată de un şanţ,
numit valum. Papilele foliate au forma unor lame verticale, predominând în parte posterioară
a marginii limbii. Faţa inferioară a limbii prezintă frâul limbii, pe laturile căruia se observă,
prin transparenţa mucoasei, venele ranine.
Structură internă
Limba prezintă la interior un schelet conjunctiv, muşchi striaţi şi mucoasă linguală.
Muşchii limbii sunt de două tipuri: extrinseci şi intrinseci. Muşchii extrinseci au originea pe
oasele din vecinătatea limbii; muşchii intrinseci sunt proprii limbii. Mucoasa linguală este
formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat şi un corion, care conţine vase sanguine,
nervi, formaţiuni limfoide şi celule adipoase.

Dinţii
Reprezintă organe dure, rezistente, de culoare albă. Sunt localizaţi în alveolele
dentare pe maxilă şi mandibulă. Alcătuiesc aparatului masticator, alături de muşchii
masticatori şi de articulaţia temporo-mandibulară. De asemenea participă în fonaţie. Ca
origine, dinţii sunt producţiuni dermo-epidermice.
Configuraţia externă
Dinţii prezintă trei porţiuni: 1. coroana, 2. colul sau gâtul şi 3. rădăcină. Rădăcina
este acea parte a dintelui situată în alveola dentară. Rădăcina are formă conică, terminându-
se cu un vârf, sau apex, care prezintă un orificiu de trecere pentru vasele sanguine şi nervi.
Coroana reprezintă partea vizibilă a dintelui, având culoare sidefie şi formă variabilă în
funcţie de grupul dintelui. Colul (gâtul) este segmentul dintre coroană şi rădăcină, fiind
marcat de inserţia mucoasei gingivale.
Structura dinţilor
Dintele este alcătuit în secţiune din următoarele componente, dispuse dinspre interior
spre exterior: 1. cavitate dentară, 2. dentină, 3. smalţ şi 4. ciment.
1. Cavitatea dentară sau camera pulpară, este un spaţiu situat în interiorul coroanei
continuat spre rădăcină cu canalele radiculare. În camera dentară şi în canalele radiculare
există un ţesut conjunctiv moale, numit pulpă dentară, care conţine vase sanguine, vase
limfatice şi nervi.
2. Dentina sau fildeşul, constituie cantitativ cea mai importantă componentă a dintelui, fiind
reprezentată de o substanţă dură, de culoare gălbuie. Dentina este un tip special de ţesut
osos (fără canale Havers), format din substanţă fundamentală cu numeroase canalicule,
conţinând oseină şi substanţe minerale. Dentina nu prezintă vase sanguine.
3. Smalţul sau emailul înveleşte coroana, fiind mai gros pe faţa masticatoare. Smalţul este
cel mai dur ţesut din organism, având o compoziţie predominant minerală.
4. Cimentul (cementul) acoperă rădăcina, fiind o substanţă asemănătoare osului.
Paradontul (paradenţiul) alcătuieşte patul dintelui, fiind format din elementele de
legătură dintre dinte şi maxilă şi mandibulă, anume ciment, periodont, os alveolar şi gingie.
Periodontul este un ţesut conjunctiv care leagă dintele de osul alveolar. Fibrele conjunctive
ale acestui ţesut alcătuiesc aşa numitul ligament alveolo-dentar, realizând o articulaţie
fibroasă specială (gomfoză). Osul alveolar este reprezentat de peretele alveolei dentare. La
persoanele în vârstă, ca urmare a resorbţiei osoase, peretele alveolar se reduce progresiv.
Gingia reprezintă regiunea mucoasei bucale care acoperă osul alveolar. Gingia aderă de gâtul
dintelui, formând un inel cu rol în fixarea acestuia de osul alveolar.
Caractere de diferenţiere ale dinţilor
 Dinţii omului, ca şi ai majorităţii mamiferelor, sunt diferiţi morfologic între ei,
desemnând astfel o dentiţie heterodontă, în opoziţie cu dinţii identici morfologic ai formelor
în general mai puţin evoluate (dentiţie homodontă). Caracterele speciale ale dinţilor sunt
determinate de rolul acestora în masticaţie şi implicit de aşezarea lor în cavitatea bucală.
1. Incisivii, în număr de opt, servesc la tăiatul alimentelor, având coroana turtită în formă de
lopată şi o singură rădăcină.
2. Caninii, în număr de patru, sunt situaţi pe laturile incisivilor laterali. Au rol în sfâşiat,
coroana având formă conică. Caninii prezintă o singură rădăcină.
3. Premolarii, în număr de opt, intervin în zdrobitul şi măcinatul alimentelor. Coroana
prezintă pe faţa masticatoare doi tuberculi. Rădăcinile premolarilor inferiori sunt simple,
a celor superiori fiind bifurcate.
4. Molarii, în număr de 12, macină şi zdrobesc alimentele. Pe faţa masticatoare prezintă
patru tuberculi, molarii superiori având trei rădăcini, iar cei inferiori două. Ultimul molar
(măseaua de minte) apare târziu, având formă variată, uneori lipsind, în orice caz fiind în
regres.
Dentiţia (dantura)
Reprezintă totalitatea dinţilor celor două arcade dentare. Omul prezintă două feluri de
dentiţii: temporară (de lapte), formată din 20 de dinţi şi permanentă formată din 32 dinţi.
Astfel, dentiţia omului se schimbă doar o dată în viaţă, spre deosebire de cea a vertebratelor
inferioare, care î-şi pot schimba dinţii de nenumărate ori.
Formula dentară este modalitatea de exprimare a dentiţiei unei jumătăţi de maxilar şi
unei jumătăţi de mandibulă.
Formula dentară în cazul dentiţiei de lapte: I = 2/2; C = 1/1; M = 2/2.
Formula dentară în cazul dentiţiei permanente: I = 2/2 ; C = 1/1; P = 2/2; M = 3/3.
(I = incisiv, C = canin, P = premolar, M = molar)

2. Faringele

Faringele este un organ musculo-fibros, cavitar, alungit, localizat între baza craniului
şi orificiul superior al esofagului care este situat în dreptul celei de a şasea vertebre cervicale.
Este un conduct amplasat în partea anterioară a coloanei vertebrale, înapoia foselor nazale, a
cavităţii bucale şi a laringelui. Prin intermediul faringelui, fosele nazale comunică cu
laringele alcătuind calea respiratorie, iar cavitatea bucală comunică cu esofagul, alcătuind
calea digestivă. Faringele este în legătură cu urechea medie, prin intermediul trompei lui
Eustachio.
La nivelul faringelui, se intersectează tubul digestiv cu calea respiratorie. Faringele
mamiferelor, poate fi privit ca fiind în realitate un punct terminal, o linie închisă a evoluţiei,
fiind rezultatul a trei etape evolutive independente, fiecare având valoare adaptativă,
conferind avantaje la momentul în cauză, dar a căror reunire a condus pe un drum închis.
Practic, la mamifere intersectarea celor două căi la nivelul faringelui tinde să se limiteze,
apărând organe precum epiglota, care blochează parţial una dintre căi. La mamifere şi la om,
intersectarea celor două căi este o consecinţă a faptului că calea aeriană se află sus şi în faţă,
iar calea digestivă jos şi în spate. Mai precis, pe de o parte nasul este situat deasupra gurii, iar
traheea este amplasată în faţa laringelui, iar pe de altă parte, gura este sub nas, dar esofagul
se află în spatele trahei. În consecinţă, cele două căi trebuie să aibă o parte comună, o
intersecţie, căci altfel s-ar separa nasul cu esofagul şi gura cu traheea.
 Totuşi, situaţia de la mamifere şi om este doar punctul final al evoluţiei organului.
Pentru a explica de ce nasul se află deasupra gurii şi traheea în faţa esofagului, trebuie pornit
de la un nivel mult mai inferior în filogeneză. Astfel, trebuie subliniat faptul că conductele
respiratorii inferioare faringelui şi plămânii, provin în fapt din faringe, fiind diverticule
ventrale ale acestuia. Toate vertebratele respiră fie prin faringe (branhiile sunt situate în
faringe) fie prin derivate ale acestuia (plămânii).
Respiraţia pulmonară a apărut în mediul acvatic, fiind prezentă la unii peşti fosili şi la
unii actuali. Aceşti peşti ies la suprafaţa apei şi înghit aer. În context, plămânii s-au format la
nivelul părţii ventrale al faringelui. Partea ventrală favoriza înghiţitul aerului în timpul
scufundării, în acelaşi tip, acea zonă, corpul animalului prezentând mai mult spaţiu. În
consecinţă, formare ventrală a plămânilor era avantajoasă la acest nivelul evolutiv. La aceşti
peşti cele două căi comunică larg şi în faringe şi în cavitatea bucală, fără a se stânjeni.
Trebuie subliniat faptul că peştii cu plămâni nu preiau aerul prin cavitatea nazală, din
simplul motiv că la ei nările nu se deschid în gură, fiind doar două depresiuni ale
tegumentului, funcţia primordială a nasului fiind de organ olfactiv şi nu respirator. Ulterior
cavităţile nazale se adâncesc şi ajung să se deschidă în gură. Este evident că acest fapt nu
putea avea loc decât în partea dorsală a capului, pentru că acolo erau situate nările
primordiale. În acelaşi, timp această deschidere a nasului este avantajoasă, animalul scoţând
din apă doar vârful botului spre a lua aer. De asemenea, pentru formele greoaie de amfibieni
primitivi era mai avantajos să preia aerul prin orificiul nazal. În context, formarea orificiul
nazal respirator în partea dorsală a fost firească. De asemenea şi la aceste forme calea
respiratorie şi cea digestivă comunică larg şi în gură şi în faringe.
La broaşte, cavităţile nazale se deschid imediat în spatele dinţilor superiori, fapt care
nu le deranjează, fiindcă ele nu mestecă ci înghit prada întreagă. La formele care mestecă,
acest fapt este însă foarte deranjant, oprindu-le practic să respire în timpul mestecatului. În
consecinţă, la mamifere, forme care mestecă, se dezvoltă bolta palatină care separă cavitatea
bucală de cea nazală, permiţând animalului să mestece şi să respire în acelaşi timp. Deci,
apariţia boltei palatine reprezintă un avantaj evolutiv.
Bolta palatină evoluează în direcţie tot mai dorsală, separând tot mai mult cavitatea
bucală de cea nazală. Această evoluţie nu poate continua dincolo de un anumit punct, căci ar
conduce la separarea nasului şi esofagului pe de o parte, faţă de gură şi trahee pe de altă
parte. În concluzie, faringele actual al mamiferelor poate fi considerat o “înfundătură”
evolutivă, un organ care din motive evidente, nu mai poate evolua pe direcţia iniţială. În
consecinţă, apar formaţiuni derivate de separaţie parţială, precum epiglota. Astfel, faringele
omului este rezultatului unui îndelung drum evolutiv, format din mai multe episoade relativ
independente, fiind în acelaşi timp un organ mult diferit de cel iniţial din filogeneză.
Faringele este deschis anterior, fiind mai lărgit în partea superioară şi mai îngust în
partea inferioară. Prezintă cinci pereţi: superior, inferior, anterior, posterior şi doi pereţi
laterali. Peretele superior este în raport cu baza osului occipital. Peretele inferior al faringelui
este incomplet, pe la nivelul său organul comunicând cu laringele şi cu esofagul. Peretele
posterior este aşezat înaintea coloanei vertebrale cervicale. Peretele anterior este incomplet,
în porţiunea sa superioară comunicând cu cavităţile nazale prin intermediul coanelor, iar în
partea mijlocie comunicând cu cavitatea bucală prin istmului buco-faringian.
Faringele prezintă trei etaje: superior sau nazo-faringe (prezentând deschiderea
trompei lui Eustachio), mijlociu sau buco-faringe, inferior sau laringo-faringe. Pereţii
faringelui prezintă cele patru tunici caracteristice tubului digestiv. 1. Tunica internă sau
mucoasa faringelui, este situată la interior, reprezentând continuarea mucoasei bucale şi
nazale; 2. Tunica fibroasă este formată din ţesut conjunctiv fibros, 3. Tunica musculară este
alcătuită din cinci perechi de muşchi striaţi, trei perechi constrictori, cu fibre dispuse circular
şi două perechi ridicători, cu fibre dispuse longitudinal, 4. Tunica externă sau adventice, este
formată din ţesut conjunctiv lax.

3. Esofagul

Esofagul reprezintă un organ tubular, alungit, situat între faringe şi stomac, cu care
comunică prin orificiul cardia. Are aproximativ 25 de cm lungime. Esofagul nu are un traiect
rectiliniu, prezentând curburi în plan sagital şi frontal. Urmează coloana vertebrală, până la
vertebra T2, apoi se îndepărtează de aceasta. Nu are calibru uniform, prezentând porţiuni mai
înguste, numit strangulaţii. Esofagul tranzitează gâtul, toracele şi abdomenul, astfel
prezentând o porţiune cervicală, una toracală şi una abdominală.
Peretele esofagului este format din cele patru tunici caracteristice tubului digestiv.
Tunica musculară prezintă un strat intern circular şi unul extern, cu fibrele dispuse
longitudinal. Muşchii din partea superioară a esofagului sunt striaţi, dar cei din partea
inferioară sunt netezi.

Cavitatea abdominală. Peritoneul

Cavitatea abdominală este o cavitate larvă, situată în interiorul abdomenului. Este
delimitată de diafragm, peretele posterior şi cei antero-laterali ai abdomenului. Are formă
ovoidă, cu partea voluminoasă orientată în sus. În partea inferioară comunică larg cu
cavitatea pelviană, formând împreună cu aceasta cavitatea abdomeno-pelviană.
Pereţii cavităţii abdominale şi majoritatea organelor din aceasta sunt acoperiţi de o
membrană seroasă, numită peritoneu. Peritoneul este alcătuit dintr-un mezoteliu şi corion.
Peritoneul care căptuşeşte pereţii cavităţii abdominale se numeşte peritoneu parietal, iar cel
care căptuşeşte organele se numeşte peritoneu visceral. Între peritoneul parietal şi cel
visceral se află un spaţiu virtual, numit cavitate peritoneală, care conţine o cantitate foarte
redusă de lichid.
Organele situate în cavitatea peritoneală se numesc intraperitoneale, iar cele situate în
afara cavităţii peritoneale se numesc extraperitoneale sau retroperitoneale. Peritoneul
formează pliuri care leagă organele abdominale de peretele cavităţii abdominale, numite
mezouri, precum şi pliuri care leagă organele abdominale între ele, numite epiploane.

4. Stomacul

Constituie cel mai voluminos component al tubului digestiv. Este un organ cavitar,
situat în etajul superior al cavităţii abdominale, în loja gastrică, delimitată de diafragm, colon
transvers şi peretele abdominal. Este menţinut în poziţie cu ajutorul unor ligamente şi de
continuitatea cu alte segmente ale tubului digestiv.
Configuraţie externă
Forma stomacului este asemănătoare literei J când organul este gol şi asemănătoare
unui cimpoi când este plin. Stomacul este alcătuit dintr-o porţiune verticală care prezintă
fundul stomacului şi corpul stomacului, precum şi dintr-o porţiune orizontală care prezintă
antrul şi canalul piloric. Stomacul prezintă două feţe (anterioară şi posterioară), două margini
(dreaptă şi stângă) şi două orificii (superior şi inferior). Marginea dreaptă a stomacului, sau
curbura mică, este concavă. Marginea stângă a stomacului, sau curbura mare, este convexă.
Orificiul superior, numit cardia, realizează comunicarea stomacului cu esofagul. Orificiul
inferior, numit pilor, realizează comunicarea stomacului cu duodenul.
Structura internă
Tunica mucoasă (mucoasa stomacală) acoperă suprafaţa internă a stomacului, având
culoare roz când stomacul este plin şi culoare albă când este gol. Macroscopic prezintă
marele relief al stomacului, alcătuit din numeroase cute, unite între ele, situate între cardia şi
pilor. Acest relief este determinat de contracţia musculaturii stomacale, fiind evident la
stomacul gol. Cutele lipsesc doar la nivelul micii curburi. Cu ajutorul lupei, se observă micul
relief al stomacului, constituit dintr-o serie de ridicături mamilare, numite areole gastrice,
înconjurate de şanţuri circulare superficiale. La nivelul areolelor gastrice se află orificiile de
deschidere al unor invaginaţii numite cripte gastrice în care se deschid glandele gastrice.
Mucoasa gastrică este constituită dintr-un epiteliu, corion, glande şi musculatura mucoasei.
La nivelul stomacului există trei tipuri de glande: 1. cardiale (situate în vecinătatea orificiului
cardia), 2. fundice (situate la nivelul fundului şi corpului stomacului), 3. pilorice (localizate
în zona antrului şi canalului piloric).
Tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctiv lax. Tunica musculară este
alcătuită din fibre musculare netede, dispuse în trei straturi: 1. extern, cu fibre dispuse
longitudinal, 2. mijlociu cu fibre dispuse circular, 3. intern cu fibre dispuse oblic. Tunica
seroasă conţine ţesut conjunctiv lax.

5. Intestinul subţire

Constituie cel mai lung segment al tubului digestiv, depăşind patru metri lungime.
Este situat între stomac şi intestinul gros, în interiorul cavităţii abdominale. Prezintă trei
porţiuni: duoden, jejun şi ileon.
Duodenul
Este porţiunea iniţială a intestinului subţire, fiind situat între sfincterul piloric şi
unghiul duodeno-jejunal, măsurând aproximativ 30 cm lungime. Este fixat de peretele
posterior al abdomenului. Cuprinde patru segmente: 1. bulbul duodenal, situat între pilor şi
colul vezicii biliare, 2. segmentul descendent, 3. segmentul orizontal şi 4. segmentul
ascendent. Cele patru segmente formează o structură asemănătoare unei potcoave, în a cărei
concavitate se află capul pancreasului.
Tunica mucoasă, prezintă cute transversale, numite plici circulare sau valvule
conivente. Acestea lipsesc la nivelul bulbului. În porţiunea descendentă, se află două
ridicături mamelonate, numite papile: papilă duodenală mare şi papilă duodenală mică. La
nivelul papilei mari se deschid canalul coledoc şi canalul pancreatic principal, iar la nivelul
papilei mici se deschide canalul pancreatic secundar. Mucoasa duodenală este format dintr-
un epiteliu şi un corion. Glandele duodenale sunt de 2 tipuri: glande Brunner, prezente doar
în duoden şi glande Lieberkühn, prezente în tot intestinul subţire.
Jejunul şi ileonul
Formează împreună intestinul mezenterial, situat între unghiul duodeno-jejunal şi
intestinul gros, de care este separat prin valvula ileocecală (valvula lui Bauhin). Se numeşte
intestin mezenterial datorită mezenterului, care reprezintă un derivat peritoneal ce leagă
jejunul şi ileonul de peretele abdominal posterior. Mezenterul reprezintă organul de
susţinere, nutriţie şi mobilitate al acestui segment al intestinului subţire. Intestinul
mezenterial este un organ tubular, prezentând o margine liberă şi una fixată de mezenter.
Este mai lung decât cavitatea abdominală, adaptându-se la volumul acesteia prin formarea a
14-16 anse intestinale.
Tunica mucoasă prezintă o serie de cute circulare, care proeminează spre interiorul
intestinal, numindu-se valvule conivente sau plici circulare Kerkring. Cu ajutorul lupei, la
nivelul mucoasei intestinale se observă numeroase vilozităţi intestinale, de forma unor
ridicături ramificate, prezentând în interior vase sanguine şi limfatice. Vilozităţile măresc
suprafaţa de absorbţie a intestinului, reprezentând o formă de creştere spre interior a acesteia.
Mucoasa intestinală este alcătuită dintr-un epiteliu unistratificat, un corion format din ţesut
conjunctiv, glande Lieberkühn şi formaţiuni limfoide. Formaţiunile limfoide sunt prezente la
nivelul corionului, aglomerându-le în ileon, unde sunt vizibile cu ochiul liber, sub forma
unor pete albicioase. Tunica musculară cuprinde două straturi musculare netede, unul extern
cu fibre dispuse longitudinal şi unul intern cu fibre dispuse circular.

6. Intestinul gros

Este situat între valvula ileocecală şi orificiul anal. Are calibru mai mare decât
intestinul subţire, fiind mai scurt decât acesta, atingând doar aproximativ 1,6 m lungime.
Este situat în etajul inferior al cavităţii abdomeno-pelvine. Se formează în fosa iliacă dreaptă
şi se termină la nivelul celei de a treia vertebre sacrale, după ce urcă în abdomen, descriind
aşa numitul cadrul colic. Cadrul colic are forma literei U, cu concavitatea orientată caudal, în
această concavitate aflându-se intestinul mezenterial. Cadrul prezintă o porţiune ascendentă,
una transversă, una descendentă şi două flexuri colice (stângă şi dreaptă), situate la limita
dintre cele trei porţiuni.
Configuraţie externă
Intestinul gros prezintă mai multe elemente care-l deosebesc de cel subţire, anume:
teniile, plicile semilunare, haustrele şi apendicii epiloici. Teniile sunt trei benzi musculare
situate în lungimea intestinului, formate din gruparea fibrelor musculare longitudinale.
Plicile semilunare sunt cute transversale, apărute ca rezultat al condensării musculaturii
circulare. Haustrele sunt segmente ale intestinului gros, situate între două plici semilunare.
Ciucurii sau apendicii epiploici sunt diverticuli cu grăsime, situaţi de-a lungul teniilor.
Intestinul gros este format din trei segmente: cecul, colonul şi rectul. Cecul este
porţiunea iniţială, situată inferior unghiului ileocecal. Reprezintă o dilataţie, care comunică
superior cu colonul ascendent, iar inferior se îngustează în fund de sac, formând apendicele
vermiform sau vermicular. Apendicele reprezintă un diverticul rudimentar, subţire şi lung de
până la 8 cm. La om, apendicele este lipsit de funcţii legate de digestie, dar conţine mult
ţesut limfoid. Pe faţa medială a cecumului se află valvula ileocecală sau valvula lui Bauhin,
care asigură legătura dintre intestinul subţire şi cel gros. Colonul cuprinde o parte
ascendentă, una transversă şi una descendentă. Este fixat de peretele abdominal posterior cu
ajutorul unui derivat peritoneal. Colonul descendent se continuă cu colonul sigmoid, în
forma literei sigma, situat în fosa iliacă stângă şi apoi în pelvis. Rectul este segmentul
terminal, situat între colonul sigmoid şi anus. Este situat în partea posterioară a bazinului, în
loja rectală. Cuprinde două segmente: unul superior, numit rect pelvian şi unul inferior,
numit rect perineal.
 Structura internă
La nivelul intestinului gros, tunica mucoasă nu prezintă vilozităţi. La nivelul cecului
şi colonului mucoasa este netedă, dar la nivelul rectului prezintă valvulele lui Houston sub
forma unor plici semilunare formate de musculatura circulară, precum şi coloanele lui
Morgagni, reprezentând plici longitudinale paralele între ele. Mucoasa prezintă un epiteliu,
un corion şi glande de tip Lieberkühn. Tunica musculară prezintă un strat extern,
longitudinal şi unul intern, circular.

Glandele tubului digestiv

Tubul digestiv prezintă două categorii de glande: 1. Glande proprii tubului digestiv şi
2. Glande anexe ale tubului digestiv.

Glandele proprii tubului digestiv

Glandele proprii tubului digestiv sunt reprezentate de glande de dimensiuni reduse,

localizate la nivelul pereţilor diferitelor segmente ale tubului digestiv. Aceste glande sunt
situate mai ales în tunica mucoasă a tubului. Din această categorie fac parte, spre exemplu,
glandele Brunner de la nivelul duodenului.

Glandele anexe ale tubului digestiv

Glandele anexe ale tubului digestiv sunt reprezentate de glande de dimensiuni mari,
situate la exteriorul pereţilor tubului digestiv, alcătuind organe de sine stătătoare. Aceste
glande comunică cu tubul digestiv prin intermediul unor canale excretoare. Glandele anexe
ale tubului digestiv sunt reprezentate de: 1. Glande salivare, 2. Ficat şi 3. Pancreas.

1. Glandele salivare

Secretă saliva, un lichid care umectează cavitatea bucală, intervenind în digestia

bucală, dar şi în vorbire. Există două categorii de glande salivare: 1. glande salivare mici şi 2.
glande salivare mari.

Glandele salivare mici

Sunt situate la nivelul mucoasei sau a submucoasei segmentelor proximale ale tubului
digestiv, putând fi astfel considerate ca reprezentând glande proprii tubului digestiv.
Glandele salivare mici sunt prezente la nivelul buzelor, obrajilor, boltei palatine şi a limbii,
fiind formaţiuni de dimensiuni reduse, alcătuite dintr-unul sau mai mulţi acini glandulari.

Glandele salivare mari

Sunt organe pereche, situate în vecinătatea cavităţii bucale, în afara mucoasei
acesteia. Sunt situate în vecinătatea mandibulei, a cărei curbură o urmează. Se deosebesc trei
perechi de glande salivare mari: 1. Parotide, 2. Submandibulare şi 3. Sublinguale.
1. Glandele parotide
 Glanda parotidă este cea mai mare dintre glandele salivare. Anterior este în raport cu
ramura mandibulei, iar posterior cu mastoida şi cu procesul stiloidian al osului temporal,
fiind situată în vecinătatea conductului auditiv extern. Este o glandă tubuloacinoasă de tip
seros. Produsul de secreţie al glandei parotide se varsă în cavitatea bucală prin canalul
Stenon, care străbate corpul adipos al obrazului şi apoi se deschide în cavitatea bucală în
vecinătatea celui de al doielea molar superior.
2. Glanda submandibulară
Este situată sub planşeul bucal, între corpul mandibulei şi muşchii milohioidieni,
fiind o glandă mixtă de tip seromucos. Canalul excretor al glandei (canalul Wharton) se
deschide în cavitatea bucală prin intermediul unei papile, numită carunculă salivară
sublinguală, situată la baza frâului limbii.
3. Glanda sublinguală
Este situată la nivelul planşeului bucal, dedesubtul mucoasei bucale, pe părţile
laterale ale frâului limbii. Este în raport cu corpul mandibulei şi muşchii milohioidieni. Este
o glandă mixtă, de tip mucoseros. Prezintă două canale excretoare, unul principal (Bertholin)
care se deschide la nivelul carunculei salivare sublinguale şi mai multe canale secundare
scurte (Rivinius) care se deschid la nivelul plicii sublinguale.

2. Ficatul

Este situat în etajul abdominal superior, în aşa numita lojă hepatică. Aceasta este
delimitată de diafragm, stomac şi de flexura colică dreaptă. Ficatul este cea mai mare glandă
a organismului uman, având în medie 1500 g. Are culoare brun - roşiatică. Ficatul este
susţinut în poziţia sa de un aparat ligamentar.
Configuraţie externă
Ficatul prezintă două feţe (superioară şi inferioară) şi două margini (inferioară şi
posterioră).
Faţa superioară (diafragmatică) este convexă, fiind în raport cu bolta diafragmului.
Prezintă unele dintre ligamentele care alcătuiesc aparatul ligamentar ce susţine ficatul în
poziţia sa. Aparatul ligamentar este format din derivate peritoneale. Prin intermediul
diafragmului, faţa superioară a ficatului se află în raport cu baza plămânului drept şi cu
inima.
Faţa inferioară (viscerală) este orientată antero-inferior. Prezintă trei şanţuri care
delimitează lobii ficatului, ligamente şi impresiuni. Faţa inferioară a ficatului prezintă trei
şanţuri, două sagitate (drept şi stâng) şi unul transvers situat între precedentele. La nivelul
şanţului transvers este prezent pediculul hepatic care conţine artera hepatică, vena portă,
canalul hepatocoledoc, vase limfatice şi nervi. Lobii ficatului sunt în număr de patru, fiind
delimitaţi de cele trei şanţuri. Pe laturile şanţurilor sagitale se află lobii drept şi stâng. Şanţul
transvers delimitează lobul pătrat situat în partea sa anterioară şi lobul caudat situat în partea
sa posterioară. Această împărţire a ficatului în lobi reflectă un aspect de morfologie externă,
necorespunzând lobilor funcţionali ai ficatului, care sunt stabiliţi de distribuţia arterei
hepatice, a venei porte şi a căilor biliare. Impresiunile sau amprentele sunt determinate de
organele cu care faţa inferioară a ficatului este în raport, anume rinichiul drept, duodenul,
flexura colică dreaptă, stomacul şi esofagul.
 La exterior, ficatul este acoperit de capsula Glisson, o capsulă conjunctivă
transparentă şi subţire. Capsula pătrunde în interiorul ficatului pe la nivelul hilului, formând
scheletul fibros al acestuia.
Structură internă
Ficatul este alcătuit din lobi, segmente şi lobuli. Lobii sunt în număr de doi, unul
drept şi unul stâng. Fiecare lob este alcătuit din două segmente, unul lateral şi unul medial.
Fiecare segment prezintă un pedicul segmentar, pe la nivelul căruia trec artere, vene şi un
canal biliar. Segmentele sunt alcătuite din lobuli hepatici şi din spaţiile dintre aceştea, numite
spaţii portale sau spaţii Kiernan. Lobulul hepatic reprezintă unitatea morfo - funcţională a
ficatului.
Lobulul hepatic are formă prismatică sau piramidală. Este alcătuit din mai multe
componente: hepatocite, capilare sinusoide, capilare biliare şi ţesut conjunctiv de susţinere.
În partea centrală a lobulului se află vena centrolobulară. Hepatocitele sau celulele hepatice
reprezintă ţesutul funcţional al ficatului. Hepatocitele sunt aranjate în forma unor plăci de
celule anastomozate între ele, dispuse radiar faţă de vena centrolobulară. Între aceste celule
se află capilarele sinusoide. Capilarele sinusoide străbat lobulul hepatic, fiind aranjate sub
forma unei reţele care confluează în vena centrolobulară. Capilarele sinusoide se formează la
periferia lobulului hepatic, în urma capilarizării ramurilor venei porte. Pereţii capilarelor
sinusoide sunt formaţi de celulele Kupfer, care reprezintă celule cu capacitate de fagocitoză,
aparţinând sistemului imun. Capilarele biliare formează o reţea de canalicule fără pereţi
proprii. Pereţii acestor canalicule sunt formaţi de către hepatocitele cu care se învecinează.
Spre periferia lobului hepatic se formează, în urma confluenţei capilarelor biliare, capilare
biliare cu pereţi proprii numite colangiole. În urma confluenţei acestora iau naştere canalele
biliare interlobulare situate în spaţiile dintre lobuli.
Spaţiile Kiernan sunt situate între lobuli hepatici, cuprinzând ţesut conjunctiv. În
aceste spaţii sunt prezente canalele biliare interlobulare, ramuri ale arterei hepatice şi ale
venei porte, precum şi nervi.
La nivelul ficatului se disting două reţele vasculare: 1. nutritivă, realizată de artera
hepatică care aduce la ficat sânge oxigenat, şi 2. funcţională, realizată de vena portă care
aduce la ficat sânge venos, provenit din pereţii tubului digestiv. Cele două vascularizaţii
comunică, astfel încât în ficat are loc o amestecare a sângelui arterial cu cel venos. De
asemenea, sistemul venos prezintă două reţele de capilare, una situată în pereţii tubului
digestiv şi a doua situată la nivelul ficatului, reprezentată de capilarele sinusoide, formând
astfel o reţea venoasă de tip admirabil.

Căile biliare extrahepatice

Formează aparatul excretor al ficatului, la nivelul căruia bila este transportată spre
duoden. Reprezintă un sistem de conducte situate la exteriorul ficatului, formându-se în urma
unirii canalelor hepatice drept şi stâng, rezultate din unirea canalelor biliare interlobulare.
Căile biliare extrahepatice sunt formate din canalul hepatocoledoc, canalul cistic şi vezicula
biliară. Canalul hepatocoledoc leagă ficatul de duoden, prezentând un diverticul de pe
direcţia principală, diverticul reprezentat de canalul cistic şi de vezicula biliară.
Canalul hepatocoledoc are o lungime de aproximativ 6 cm, fiind împărţit în două
segmente de punctul de unire cu canalul cistic. Înspre ficat faţă de acest punct se află canalul
hepatic comun, iar înspre duoden faţă de punctul de conflueţă se află canalul coledoc, mai
lung decât precedentul. Canalul coledoc de deschide în duoden la nivelul ampulei duodenale
mari (ampula lui Vater) împreună cu canalul pancreatic principal.
Vezicula biliară are o lungime medie de 8 - 10 cm. Are formă de pară, fiind un organ
cavitar. Este amplasată pe faţa inferioară a ficatului, fiind alcătuită din trei porţiuni: 1. fundul
vezicii biliare, 2. corpul vezicii biliare care aderă de faţa inferioară a ficatului, şi 3. colul sau
gâtul vezicii biliare care se continuă cu canalul cistic. Vezicula biliară depozitează şi
concentrează bila.
Canalul cistic leagă vezicula biliară de canalul hepatocoledoc, fiind prevăzut la
interior cu valvule semilunare.

3. Pancreasul

Este localizat în partea posterioară a cavităţii abdominale, la nivelul vertebrelor

lombare 1 şi 2, în partea posterioară a stomacului. Are formă alungită, fiind asemănător
literei “J”. Pancreasul prezintă patru porţiuni: capul, gâtul sau colul, corpul şi coada. Capul
este situat în partea dreaptă a glandei, fiind localizat în concavitatea duodenului. Colul leagă
capul de corp. Corpul pancreasului este situat la nivelul vertebrelor L 1 - L 2. Coada
prelungeşte organul spre stânga, spre splină şi rinichiul stâng.
Pancreasul are două funcţii diferite: pe de o parte funcţionează ca glandă exocrină,
aparţinând aparatului digestiv, pe de altă parte reprezintă o glandă endocrină. Astfel,
pancreasul este alcătuit dintr-un ţesut care asigură secreţia endocrină (pancreasul endocrin
reprezentat de insulele Langerhans) şi un ţesut care asigură secreţia exocrină (pancreasul
exocrin). Se consideră că conponenta endocrină este mai veche filogentic decât cea exocrină,
ulterior, în cursul filogenezei, fiind înglobată în pancreasul exocrin.
Pancreasul exocrin este o glandă tubuloacinoasă compusă. Produsul de secreţie al
pancreasului exocrin este sucul pancreatic. La exterior pancreasul este învelit într-o capsulă
conjunctivă subţire. De la nivelul corpului se desprind septuri conjunctive. Aceste septuri
împart parenchimul pancreasului în lobuli. Lobulii sunt reprezentaţi de una sau mai multe
grupe de acini glandulari, având aspectul unor boabe de strugure. Acini sunt alcătuiţi din
celule seroase şi celule centroacinoase, situate în regiunea centrală a acinilor. Alături de acini
se află insulele lui Langerhans, care aparţin pancreasului endocrin, apărând sub forma unor
insule situate între acinii în formă de boabe de strugure ai pancreasului exocrin.
Canalele excretoare ale acinilor pancreasului exocrin se grupează formând canale
excretorii mari. Acestea se unesc formând aparatul excretor al pancreasului, care este alcătuit
din canalul pancreatic principal (Wirsung) ce străbate glanda de la coadă spre cap,
deschizându-se în duoden la nivelul papilei duodenale mari şi canalul pancreatic secundar
(Santorini). Acesta se deschide în duoden la nivelul papilei mici, care este situată la
aproximativ 2 cm deasupra celei mari.

APARATUL RESPIRATOR
Este alcătuit din căi respiratorii şi plămâni. În filogeneză, sacii pulmonari apar mai
devreme decât căile aeriene. Atât plămânii cât şi căile aeriene inferioare faringelui provin în
evoluţie din acesta.
 Căile respiratorii

Reprezintă de un sistem de conducte, care conduc aerul spre şi de la plămâni.

Anatomic şi evolutiv prezintă două etaje distincte: 1. căile respiratorii superioare, alcătuite
din cavităţile nazale şi faringe şi 2. căile respiratorii inferioare, alcătuite din laringe, trahee şi
bronhii.

Nasul şi cavităţile nazale

Nasul şi cavităţile nazale formează un organ complex cu dublă funcţie, intervenind

atât în olfacţie cât şi în respiraţie. Cavităţile sau fosele nazale sunt acoperite anterior de nas,
care intervine în protecţia acestora.
Nasul reprezintă o proeminenţă situată în mijlocul feţei. Are formă de piramidă
triunghiulară, prezentând o rădăcină, o bază, un vârf, două feţe laterale şi trei margini.
Rădăcina este orientată cranial, fiind separată de frunte prin şanţul naso-frontal. Baza este
orientată caudal, prezentând două orificii numite narine (nări), separate între ele prin septul
nazal mobil. Feţele laterale prezintă o parte inferioară, mobilă, numită aripa nasului. Nasul
are două margini laterale care îl separă de obraji şi o margine anterioară situată între rădăcină
şi vârf.
Nasul este alcătuit dintr-un schelet osteo-cartilaginos, acoperit de ţesuturi moi (piele,
ţesut conjunctiv şi muşchi). Scheletul osos este alcătuit din cele două oase nazale şi procesele
frontale ale maxilei. Scheletul cartilaginos este alcătuit din cartilajul septului nazal, situat
median. Alături de acesta se află cartilajele laterale, situate anterior, în continuarea oaselor
nazale, precum şi cartilajele alare, care formează conturul sau scheletul narinelor.
Fosele nazale sunt două conducte osoase delimitate de unele din oasele cutiei
craniene (maxilă, etmoid, palatin, cornet inferior, sfenoid, vomer, nazal). Comunică cu
faringele prin intermediul coanelor. În partea anterioară a foselor nazale se află vestibulul
nazal, delimitat de cartilajele nazale şi de deschiderea anterioară a foselor nazale (apertura
piriformă). Cavităţile nazale prezintă o parte superioară, olfactivă, acoperită cu mucoasă
olfactivă şi o parte inferioară, cu rol respirator.
În fosele nazale se deschid sinusurile oaselor cutiei craniene. Cavităţile nazale sunt
căptuşite de mucoasa nazală, care se continuă şi în interiorul sinusurilor cutiei craniene. În
regiunea superioară olfactivă, se află mucoasă nazală olfactivă, formând receptorul
analizatorului olfactiv. În restul cavităţilor nazale se află mucoasă nazală respiratorie,
alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion bogat vascularizat. Celulele epiteliale prezintă cili.
Mucoasa nazală este prevăzută cu celule care secretă mucusul nazal, ce umectează în
permanenţă mucoasa.

Laringele

Este un organ cu dublă funcţie, intervenind atât în respiraţie cât şi în fonaţie. Este
situat în regiunea anterioară a gâtului, sub osul hioid, în partea anterioară a faringelui, fiind
acoperit de piele, muşchi şi de glanda tiroidă.
 Configuraţie externă
Laringele are forma unei piramide triunghiulare, cu partea mai voluminoasă orientată
cranial. Prezintă o bază îndreptată în sus, spre faringe, un vârf orientat caudal, continuat cu
traheea, o faţă posterioară, în raport cu faringele, două feţe antero-laterale şi trei margini.
Structură internă
Este organ cavitar, alungit cranio-caudal. La interior prezintă patru pliuri orientate
sagital, câte două pe fiecare parte a organului. Sunt prezente două plici superioare, numite
plici ventriculare sau coarde vocale false şi două plici inferioare, numite plici vocale sau
coarde vocale adevărate. Doar ultimele intervin activ în fonaţie, având musculatură proprie,
cele superioare fiind antrenate pasiv de curentul de aer. Între corzile vocale false şi cele
adevărate se află o regiune mai dilatată, numită ventriculul laringian, sau ventriculul lui
Morgagni. Corzile vocale inferioare delimitează glota. Glota reprezintă un orificiu variabil ca
dimensiune, în funcţie de poziţia corzilor vocale inferioare. Prin intermediul glotei laringele
comunică cu traheea.
Laringele este alcătuit dintr-un schelet cartilaginos, ligamente care unesc cartilajele,
musculatură şi mucoasă laringiană. Scheletul cartilaginos cuprinde nouă cartilaje. Dintre
acestea, trei sunt nepereche: tiroid, cricoid, epiglotă şi şase sunt pereche: aritenoide,
corniculate şi cuneiforme. Cartilajul tiroid este asemănător cu o copertă de carte deschisă,
prezentând două lame dreptunghiulare, unite între ele median. Muchia mediană este mai
pronunţată la bărbaţi, fiind foarte evidentă sub tegumentul regiunii anterioare a gâtului,
numindu-se popular mărul lui Adam. Cartilajul tiroid este articulat superior cu osul hioid.
Cartilajul cricoid are forma unui inel cu pecete, pecetea fiind situată posterior. Cartilajul
epiglotic reprezintă scheletul epiglotei. Este asemănător unei frunze, fiind dispus vertical,
înaintea orificiului superior al laringelui. Cartilajele laringiene provin din modificarea a patru
perechi de arcuri branhiale, având astfel aceiaşi origine filogenetică ca şi viscerocraniul.
Peste vârsta de 25 de ani cartilajele laringiene se osifică.
Laringele prezintă o musculatură bine dezvoltată, grupată în două categorii: 1.
muşchi extrinseci, inseraţi cu un capăt pe laringe şi cu celălalt capăt pe organele învecinate
laringelui şi 2. muşchii intrinseci, inseraţi cu ambele capete pe cartilajele laringelui. Muşchii
extrinseci intervin în deglutiţie şi fonaţie, iar cei intrinseci, în fonaţie şi respiraţie. Mucoasa
laringiană este situată la interiorul organului, prezentând un epiteliu ciliat şi un corion.

Traheea

Este un organ fibrocartilaginos, tubular, de consistenţă elastică. Traheea este situată

între laringe şi punctul de formare al bronhiilor principale, fiind situată în partea anterioară a
esofagului. Străbate gâtul şi partea superioară a toracelui, prezentând astfel o porţiune
cervicală şi una toracală.
Peretele traheei este format din 3 straturi: 1. tunică mucoasă, situată la interior, 2.
tunică fibroelastică şi 3. tunică adventice, situată la exterior, alcătuită din ţesut conjunctiv
lax. Tunica mucoasă prezintă un epiteliu ciliat şi un corion care conţine glande. Tunica
fibroelastică formează scheletul de susţinere al traheei, fiind formată din 15-20 de inele
incomplete, alcătuite din cartilaj hialin. Semiinelele traheene sunt deschise posterior, unde, în
locul cartilajului, se află un muşchi neted.
 Bronhiile principale

Bronhiile principale sunt două conducte (bronhie dreaptă şi bronhie stângă) care
rezultă din bifurcarea traheei, pe care o continuă latero-inferior, până la hilul plămânului. Au
aceeaşi configuraţie şi structură ca şi traheea, dar dimensiuni mai reduse.

Plămânii

Sunt diverticule pereche, provenind din segmentul anterior al aparatului digestiv

(faringe). Reprezintă organele la nivelul cărora are loc schimbul de gaze dintre organism şi
mediu. Plămânii (drept şi stâng) sunt situaţi în cavitatea toracică, pe laturile mediastinului.
Mediastinul este un spaţiu situat în partea medio-ventrală a toracelui, delimitat de peretele
sterno-costal, coloana vertebrală, plămâni şi diafragm. În mediastin se află inima, vasele
sangvine mari, esofagul, etc.
Configuraţie externă
Plămânii au formă de trunchi de con. Prezintă o bază, orientată caudal, aflată în
raport cu diafragmul, un vârf orientat în sus, trei margini: anterioară, posterioară şi
inferioară, precum şi două feţe: costală şi medială. Faţa costală este convexă, fiind în raport
cu peretele cutiei toracice. Faţa medială este concavă, mult mai redusă ca suprafaţă decât
precedenta, prezentând hilul plămânului. Acesta reprezintă locul de trecere al elementelor
care alcătuiesc pediculului pulmonar, anume bronhia, artera şi venele pulmonare. Pe feţele
mediastinale ale celor doi plămâni se află impresiile inimii şi ale vaselor sanguine mari. La
suprafaţă, plămânii prezintă şanţuri sau fisuri, care îi împart în lobi. Plămânul stâng are o
singură scizură, deci prezintă doi lobi (superior şi inferior). Plămânul drept are două fisuri,
deci prezintă trei lobi (superior, mijlociu şi inferior).
Structura internă
Plămânii mamiferelor şi ai omului sunt structuraţi după modelul reptilian. Plămânul
este alcătuit din două categorii de formaţiuni: un sistem de canale aeriene intrapulmonare,
numit arbore bronşic şi un sistem de saci la nivelul cărora se termină ramurile arborelui
bronşic, numiţi alveole pulmonare. Alături de acestea, se află ţesut conjunctiv, plămânii
mamiferelor fiind de tip parenchimatos. Formaţiunile care alcătuiesc plămânii se grupează în
lobi pulmonari, segmente pulmonare, lobuli pulmonari şi acini pulmonari.
Arborele bronşic este alcătuit din ansamblul bronhiilor intrapulmonare, rezultate din
ramificarea bronhiilor extrapulmonar. Bronhiile principale se împart la nivelul plămânilor în
bronhii lobare, diferite ca număr între cei doi plămâni, ca urmare a diferenţelor dintre
numărul lobilor acestora. Bronhiile lobare se divid în bronhii segmentare, destinate
segmentelor pulmonare. Fiecare segment pulmonar este deservit de un pedicul segmentar,
format din bronhia segmentară şi nervii segmentului respectiv. Fiecare plămân prezintă 10
segmente. Bronhiile segmentare se împart în bronhii interlobulare situate între lobuli, iar
acestea se scindează în bronhiole intralobulare, situate în interiorul lobulilor. Bronhiolele
intralobulare se ramifică în bronhiole terminale, iar acestea din urmă se divid la rândul lor în
bronhiole respiratorii sau acinoase. De la nivelul acestora se formează canalele alveolare, al
căror perete este format din alveole pulmonare.
Peretele bronhiilor este diferit structural în funcţie de calibrul acestora. Bronhiile
lobare şi segmentare se aseamănă cu traheea, dar au inelele cartilaginoase complete.
Bronhiile interlobulare au tunica fibroelastică formată din segmente incomplete de inele, sau
doar din noduli cartilaginoşi. Bronhiolele intralobulare sunt lipsite complet de scheletul
cartilaginos, prezentând o tunică formată din muşchi netezi.
Lobulul pulmonar constituie unitatea morfo-funcţională a plămânului. Mai mulţi
lobuli formează un segment. Lobulul pulmonar are formă de piramidă, în al cărei vârf se află
bronhiola intralobulară. Baza lobului este orientată spre exteriorul plămânului, unde se
observă macroscopic sub forma unor figuri poligonale. Lobulul este legat de arborele bronşic
prin bronhiola intralobulară. Lobulul este alcătuit dintr-o bronhiolă intralobulară, mai multe
bronhiole terminale, mai multe bronhiole respiratorii şi apoi din mai multe canale alveolare.
O bronhiolă respiratorie alcătuieşte, împreună cu canalele alveolare derivate din ea, un acin
pulmonar. Acinul reprezintă o cavitate mică, plină cu aer, legată de bronhiola respiratorie.
Acinul este unitatea morfo-funcţională a lobulului.
Alveolele sunt formaţiuni veziculoase, asemănătoare unui sac mic, prezentând un
orificiu prin intermediul căruia se deschid în canalul alveolar. Numărul alveolelor pulmonare
este foarte mare, astfel suprafaţa destinată schimburilor de gaze fiind la rândul ei extrem de
mare.
Peretele alveolei este alcătuit dintr-un epiteliu alveolar, situat spre interiorul alveolei
şi o stromă conjunctivă care conţine capilare alveolare, provenite din capilarizarea ramurilor
terminale a arterei pulmonare. Celulele alveolare au capacităţi fagocitare. La nivelul
epiteliului foarte subţire al alveolei pulmonare are loc schimbul de gaze dintre spaţiul
alveolar şi capilarele sanguine din pereţii acesteia. În esenţă, schimbul de gaze dintre
organism şi mediu are loc pe la nivelul unui epiteliu foarte subţire.

Pleura
Plămânii sunt acoperiţi la exterior de membrane seroase, numite pleure. Acestea
permit alunecarea plămânilor faţă de pereţii cavităţii toracice în timpul mişcărilor
respiratorii. Pleura este formată din două foiţe aflate în continuitate: 1. pleura viscerală, care
aderă de plămâni şi 2. pleura parietală, aflată în raport cu pereţii cutiei toracice. Pleura
viscerală şi cea parietală delimitează o cavitate închisă, numită cavitate pleurală, care conţine
în mod normal o cantitate foarte redusă de lichid pleural.

APARATUL CIRCULATOR
Este format din inimă şi un sistem de vase prin care circulă sângele sau limfa. Inima
împreună cu vasele prin care circulă sângele alcătuieşte sistemul circulator sangvin, iar
vasele prin care circulă limfa alcătuiesc sistemul circulator limfatic.

Sistemul circulator sanguin

Sistemul circulator sanguin este un sistem închis de vase, prin care circulă sângele,
mişcarea acestuia fiind asigurată de inimă.
 Sângele

Este un lichid de culoare roşie, care circulă într-un sistem de vase pe care nu le
părăseşte nici o dată. Din perspectivă histologică, sângele reprezintă un ţesut conjunctiv, a
cărui substanţă fundamentală este lichidă. Sângele formează componenta principală a
mediului intern, pe care îl edifică alături de limfă şi de lichidul interstiţial.
Sângele este alcătuit din două componente: plasma şi elementele figurate. Plasma
reprezintă substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv, iar elementele figurate sunt
echivalente cu celule acestuia. Sub aspect cantitativ, plasma este majoritară, reprezentând
aproximativ 55 % din total.

Plasma
Reprezintă un lichid de culoare gălbuie, cu gust uşor sărat. Conţine apă, săruri
minerale şi substanţe organice. Cea mai mare parte a plasmei (90 %) este reprezentată de
apă. Plasma sanguină conţine glucide, proteine, lipide, hormoni, vitamine, etc. Proteinele
sunt reprezentate de albumine, globuline, fibrinogen şi diferite enzime. Glucidele sunt
constituite în principal de glucoză, iar lipidele de trigliceride şi de colesterol.

Elementele figurate
Sunt de trei categorii: 1. eritrocite sau hematii (globule roşii), 2. leucocite (globule
albe) şi 3. trombocite (plachete sanguine). Toate celulele sanguine provin dintr-o celulă
unică, primordială, numită celulă stem (celulă suşă sau celulă matcă). Aceasta este o celulă
pluripotenţială, din care descind toate tipurile de elemente figurate sanguine. Celula stem
apare, iniţial în ontogeneză, la nivelul sacului vitelin, apoi la nivelul ficatului. La adult aceste
celulele sunt localizate numai în măduva osoasă roşie. Din diviziunea celulei stem rezultă
celule numite hemocitoblaşti, care la rândul vor evolua, în diferite organe şi sub acţiunea
unor stimuli diferiţi, spre diversele tipuri de celule sanguine mature.
Eritrocitele
Reprezintă celule sanguine anucleate. Lipsa nucleului este secundară filogenetic,
toate vertebratele, cu excepţia mamiferelor, având globulele roşii adulte prevăzute cu nucleu.
La mamifere, formele adulte, circulante ale globulelor roşii sunt, în mod secundar, lipsite de
nucleu. Eritrocitele au rolul de a transporta gazele respiratorii, pierderea nucleului
reprezentând tocmai o adaptare suplimentară la această funcţie. Globulele roşii au forma
unor discuri biconcave. Numărul eritrocitelor este variabil în funcţie de sex, altitudine, efort
fizic, vârstă (în mod normal la bărbat există 5.000.000, iar la femei 4.500.000 de eritrocite /
m³ de sânge). Globulele roşii funcţionează în sânge aproximativ 90 de zile, apoi cele
îmbătrânite sunt distruse în splină. Pe măsura degradării acestora, din măduva osoasă roşie
sunt eliberate în sânge globule roşii tinere. Eritrocitele conţin hemoglobină, substanţă care
reprezintă suportul funcţional al transportului gazelor respiratorii, conferind în acelaşi timp
culoarea roşie a globulelor şi implicit a sângelui.
Leucocitele
Sunt o supraclasă de celule sanguine, cu rol în imunitate. Numărul leucocitelor este
mult mai redus decât al globulelor roşii, fiind mai crescut la copii. Sunt de mai multe tipuri:
Granulocitele sunt globule albe care prezintă la nivelul citoplasmei granulaţii cu
colorabilitate diferită, fapt de la care le provine numele. Au nucleul alcătuit din mai multe
segmente, unite prin zone forte subţiri, motiv pentru care se numesc şi polimorfonucleare.
Granulocitele formează prima linie de apărare a organismului contra agenţilor patogeni
figuraţi (virusuri, bacterii, paraziţi), pe care îi elimină prin fagocitoză. În principal sunt
localizate în ţesuturi, în sânge fiind prezente o perioadă scurtă.
După colorabilitatea granulelor din citoplasmă, granulocitele sunt de trei tipuri.
1. Granulocite eozinofile, au granulele colorabile cu eozină, având culoare portocalie,
nucleul fiind bilobat.
2. Granulocite bazofile au granulele mari, de culoare violet închisă, colorabile cu pigmenţi
bazici.
3. Granulocite neutrofile prezintă granulaţii fine, colorabile cu pigmenţi neutri, nucleul
acestora fiind segmentat în 5-12 lobi, uniţi prin filamente foarte subţiri. Sunt foarte active
în fagocitoză.
Monocitele sunt globule albe de dimensiuni relativ mari, cu nucleul de obicei în
formă de potcoavă şi granule azurofile. Monocitele aparţin seriei monocitar - macrofagice,
reprezentând un stadiu tânăr, circulant, al acestei serii. Forma adultă, reprezentată de
macrofage, este localizată la nivelul diferitelor ţesuturi (osteoclastele din ţesutul osos,
astrocitele din creier, sau celulele Kupffer din ficat, sunt în fapt macrofage). Fagocitează
diferiţi agenţi patogeni.
Limfocitele sunt o clasă specializată de globule albe, care pot recunoaşte structurile
străine organismului prin intermediul unor receptori de la nivelul membranei. Există două
tipuri principale de limfocite, limfocite T şi limfocite B, similare morfologic, dar distincte
funcţional.
1. Limfocitele T se diferenţiază la nivelul timusului. Sunt prezente fie în circulaţie, fie
în diferite organe limfoide. Există mai multe tipuri de limfocite T (citotoxice, ajutătoare,
supresoare, etc.). Cele citotoxice distrug efectiv agenţii patogeni, celelalte tipuri reglând
răspunsul imun.
2. Limfocitele B se diferenţiază la mamifere în măduva osoasă. Sunt limfocite care
produc anticorpi (anticorpii sunt molecule produse de limfocitele B, capabile să recunoască
elementele străine organismului, să se cupleze cu acestea şi astfel să le elimine). Limfocitele
B mature migrează în ganglionii limfatici şi în splină, unde, în contact cu particulele
patogene, încep să producă anticorpi. Anticorpii sunt specifici substanţei străine pentru care
au fost produşi. Astfel, există mai multe subtipuri de limfocite B, care produc diferite tipuri
de anticorpi.
Alături de limfocitele T şi B mai există o clasă de limfocite, care de asemenea
elimină elementele patogene prin mecanisme citotoxice, în mod similar limfocitelor T
citotoxice.
Trombocitele
Au forma unor plăcuţe rotunde sau ovale, având un rol deosebit în coagularea
sângelui. În realitate, trombocitele sunt doar fragmente celulare, rezultate din fragmentarea
unor celule numite magacariocite, formate de asemenea din celula stem.

Inima

Este un organ muscular, cavitar, îndeplinind rolul unei pompe care mobilizează
sângele în interiorul arborelui circulator. Reprezintă un vas sanguin arterial modificat. Inima
este situată în cavitatea toracică, în etajul inferior al mediastinului, între cei doi plămâni,
deasupra diafragmei. Este învelită într-un sac fibro-seros, numit pericard. Are culoare bun-
roşietică şi o greutate de 250-300 de g, fiind similară ca dimensiuni cu pumnul drept al
persoanei în cauză.
Configuraţia externă
Inima are formă de con turtit, prezentând o bază, un vârf, două feţe şi două margini.
Baza este alcătuită în cea mai mare parte de atriul stâng şi mai puţin de cel drept. Baza
prezintă orificiile arterelor şi venelor mari, fiind orientată cranial. În consecinţă, în inimă,
sângele intră şi iese pe aceiaşi parte, pe la nivelul bazei. Acest fapt este un rezultat al
torsiunii inimii pe parcursul dezvoltării. Vârful este rotunjit, fiind alcătuit în totalitate din
miocardul ventriculului stâng.
Faţa anterioară, sau sternocostală a inimii, este convexă fiind în raport cu peretele
anterior al toracelui şi cu plămânii. Prezintă un şanţ longitudinal sau interventricular, care
marchează la exterior limita dintre cele două ventricule. De asemenea, prezintă un şanţ
transversal sau atrioventricular (coronar), care indică limita dintre atrii şi ventricule. Faţa
inferioară, sau diafragmatică, este plană, fiind în raport cu diafragma. Similar feţei
sternocostale şi faţa diafragmatică prezintă atât şanţul longitudinal cât şi cel transversal.
Inima prezintă două margini: dreaptă şi stângă.
Structură internă
La interior, inima este împărţită în patru cavităţi (inimă teracamerală) prin pereţi
longitudinali şi transversali, numiţi septuri. Există un peretele longitudinal, care desparte
inima într-o parte dreaptă şi una stângă, precum şi un perete transversal, care împarte atât
jumătatea dreaptă cât şi cea stângă în două părţi: una situată spre bază, numit atriu şi una
amplasată spre vârf, numită ventricul. Peretele transversal, care desparte atriile de ventricule
se numeşte sept atrio-ventricular. Peretele longitudinal este subdivizat în două părţi: una care
separă atriile, numită sept interatrial şi alta care separă ventriculele, numită sept
interventricular. Cavităţile din jumătatea stângă a inimii nu comunică cu cele din jumătatea
dreaptă. Atriul şi ventriculul de pe aceeaşi parte comunică între ele prin orificiile atrio-
ventriculare.
Atriile reprezintă două cavităţi, de formă aproximativ cubică, situate spre baza inimii.
Cele două atrii nu comunică între ele. Au pereţii mai subţiri, cu mai multe orificii decât
ventriculele. Ambele atrii prezintă o prelungire numită auricul sau urechiuşă. Atriile sunt
separate prin septul interatrial, care prezintă o porţiune mai subţire, numit fosă ovală,
reprezentând vestigiul orificiului lui Botallo. Prin intermediul acestuia, în perioada
dezvoltării embrionare, cele două atrii comunicau între ele.
Atriul drept are forma unui cub neregulat, fiind delimitat de şase pereţi. 1. Peretele
posterior formează septul interatrial. 2. Peretele anterior este neted. 3. Peretele superior
prezintă orificiul de deschidere al venei cave superioare. 4. Peretele inferior prezintă orificiul
de deschidere al venei cave inferioare. 5. Peretele medial prezintă orificiul atrio-ventricular
drept, prevăzut cu valva tricuspidă. 6. Peretele lateral.
Atriul stâng are formă cuboidă, având pereţii mai groşi decât atriul drept. În partea
posterioară, prezintă cele patru orificii de deschidere ale venelor pulmonare, iar în partea
inferioară prezintă orificiul atrio-ventricular stâng, prevăzut cu valvula mitrală.
Ventriculele au formă piramidală, fiind situate spre vârful inimii. Cele două
ventricule nu comunică între ele, fiind despărţite prin septul interventricular. Ventriculele au
capacităţi mai mari decât atriile, având pereţi mult mai groşi, prevăzuţi cu muşchi papilari şi
trabecule cărnoase. Astfel, suprafaţa internă a ventriculelor are aspect neregulat. Trabeculele
cărnoase sunt coloane musculare legate de pereţii ventriculului. Muşchii papilari sunt
elemente musculare care se inseră cu baza de pereţii ventriculari, iar cu vârful de valvulele
atrio-ventriculare.
Ventriculul drept este delimitat de trei pereţi. În partea bazală a ventriculului se află
orificiul atrio-ventricular drept, precum şi orificiul trunchiului arterei pulmonare. Orificiul
atrio-ventricular drept permite comunicarea între atriul şi ventriculul drept. Orificiul este
prevăzut cu valva tricuspidă, alcătuită din trei valvule sau cuspide de formă triunghiulară.
Orificiul trunchiului arterei pulmonare este prevăzută cu trei valvule în formă de cuiburi de
rândunică, numite valvule semilunare sau sigmoide pulmonare.
Ventriculul stâng are tot trei pereţi, mai groşi însă decât cei ai ventriculului drept (de
trei ori mai groşi). În partea bazală a ventriculului se află orificiul atrio-ventricular drept şi
orificiul trunchiului arterei pulmonare. Orificiul atrio-ventricular drept este prevăzut cu valva
bicuspidă sau mitrală, alcătuită din două valvule sau cuspide. Orificiul trunchiului arterei
pulmonare este prevăzut cu trei valvule în formă de cuiburi de rândunică, numite valvule
semilunare sau sigmoide pulmonare.
Structura pereţilor inimii
Peretele inimii este alcătuit din trei straturi: 1. intern numit endocard; 2. mijlociu
numit miocard şi 3. extern numit epicard.
Endocardul este reprezentat de o membrană lucioasă, transparentă, care căptuşeşte
toate cavităţile inimii, continuându-se cu tunica internă a arterelor şi venelor.
Miocardul este alcătuit din muşchiul cardiac. La nivelul atriilor, fibrele miocardului
sunt dispuse circular, iar la nivelul ventriculelor sunt dispuse în fascicule cu direcţie oblic-
spiralată. Musculatura pereţilor atriiilor nu se continuă cu cea ventriculelor, cele două
componente fiind iniţial independente, dispuse liniar, unul în continuarea celuilalt, abia
ulterior torsionându-se şi formând inima cu intrările şi ieşirile pe aceiaşi parte. Inima prezintă
un scheletul fibros, pe care se inseră musculatura acesteia.
În muşchiul cardiac se află aparatul de conducere, sau sistemul excito-conductor.
Acesta este alcătuit din nodulul sinoatrial (Keith-Flack) situat în peretele atriului drept, şi
nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara), localizat în partea inferioară a septului interatrial.
La nivelul nodulului atrioventricular se formează fascicolul atrioventricular (fasciculul Hiss),
situat în septul interventricular. Acesta se împarte într-o ramură destinată ventricului drept şi
una destinată ventricului stâng, ambele bogat ramificate, formând o reţea (reţeaua Purkinje).
Ţesutul nodal generează stimulii responsabili de contracţia autonomă a inimii.
Epicardul este o foiţă conjunctivă, situată la exteriorul inimii.

Pericardul
Este situat la exteriorul inimii, fiind o membrană care înveleşte inima şi baza vaselor
sanguine mari. Este format dintr-o porţiune fibroasă, alcătuind pericardul fibros şi o porţiune
seroasă, alcătuind pericardul seros. Pericardul seros formează un sac închis, la fel ca şi pleura
şi peritoneul. Prezintă o foiţă parietală, care aderă de pericardul fibros şi o foiţă viscerală,
care formează stratul extern al pereţilor inimii. Între cele două foiţe ale pericardului se află
un spaţiu virtual, numit cavitate pericardică, care conţine o cantitate foarte redusă de lichid
pericardic.
 Arborele circulator

Este alcătuit dintr-un sistem de tuburi, delimitate de pereţi proprii, prin care circulă
sângele, numite vase sanguine. Iniţial în ontogeneză se formează o circulaţie branhială,
reprezentată de şase perechi de arcuri arteriale, corespunzând arterelor branhiale. Dintre
acestea se păstrează arcul 4 de pe partea stângă, formând cîrja aortică. Vasele sanguine sunt
de trei tipuri: artere, capilare şi vene.

Arterele

Reprezintă vase prin care sângele circulă de la inimă spre periferia corpului.
Diametrul lor descreşte de la inimă spre reţeaua capilară. Se deosebesc patru tipuri de artere:
mari, mijlocii, mici (arteriole) şi metaarteriole. Pereţii arterelor prezintă trei straturi sau
tunici: internă, medie şi externă. Tunica medie conţine ţesut conjunctiv cu numeroase fibre
elastice, precum şi ţesut muscular neted. După predominarea unuia sau a altuia din aceste
ţesuturi, se deosebesc artere elastice şi artere musculare. La arterele mici şi mijlocii
predomină componenta musculară, acestea având pereţi contractili, putând interveni în
modificarea presiunii sanguine. În cazul arterelor mari predomină componenta elastică.
Totalitatea arterelor alcătuieşte sistemul arterial. Pe criterii funcţionale se deosebeşte
un sistem arterial al marii circulaţii şi unul al micii circulaţii.

Sistemul arterial al marii circulaţii

Este constituit din artera aortă şi ramurile acesteia. Artera aortă se formează în
ventriculul stâng, împărţindu-se în trei porţiuni: 1. aorta ascendentă, 2. arcul aortic şi 3. aortă
descendentă. La rândul ei, aorta descendentă este subîmpărţită în două segmente: aorta
toracală şi aorta abdominală.
1. Aorta ascendentă. Este locul de formare a celor două artere coronare, dreaptă şi
stângă, care irigă inima. Arterele coronare iau naştere la nivelul valvulelor semilunare ale
ventriculului stâng.
2. Arcul aortic. De la nivelul său pornesc trei artere mari: a. trunchiul brahio-cefalic
sau artera nenumită, b. artera carotidă comună stângă şi c. artera subclavie stângă. Trunchiul
brahio-cefalic se împarte în artera carotidă comună dreaptă şi artera subclavie dreaptă.
Artera carotidă comună (atât cea stângă cât şi cea dreaptă) este situată între punctul
său de formare şi marginea superioară a cartilajului tiroid. La nivelul cartilajului tiroid artera
carotidă comună se bifurcă în artera carotidă externă şi artera carotidă internă. Artera
carotidă externă ajunge până la condilul mandibulei, unde se împarte în artera temporală
superficială şi artera maxilară, vascularizând o mare parte din organele gâtului şi capului, în
afară de encefal şi ochi. Artera carotidă internă pătrunde în cutia craniană, irigând o parte din
encefalul, globul ocular şi anexele acestuia.
Artera subclavie dreaptă î-şi are originea în trunchiul brahio-cefalic, iar artera
subclavie stângă se formează direct din arcul aortic, ambele având acelaşi traiect şi teritoriu
de irigare. Artera subclavie formează mai multe ramuri: I. artera vertebrală, care pătrunde în
orificiile transverse ale vertebrelor cervicale ajungând în cutia craniană, unde irigă o parte
din encefal, II. artera toracică internă irigă o parte din peretele toracic, III. trunchiul
tireocervical irigă glanda tiroidă şi faringele. Artera subclavie se întinde până sub claviculă,
unde se continuă cu artera axilară. Artera axilară este situată până la marginea inferioară a
muşchiului pectoral mare, irigând o mare parte a trunchiului. Artera axilară se continuă cu
artera brahială, care irigă braţul. Artera brahială se continuă până la linia de flexie a cotului,
unde se bifurcă în artera radiară şi cea ulnară. Arterele radiară şi ulnară irigă antebraţul şi
mâna.
3.1. Aorta descendentă toracală. Continuă arcul aortic, întinzându-se până la
diafragmă. Formează două feluri de ramuri: a. viscerale care irigă esofagul, bronhiile,
pericardul şi b. parietale, reprezentate de arterele intercostale, care irigă peretele toracic.
3.2. Aorta descendentă abdominală. Este situată între diafragm şi vertebra lombară
patru, unde se împarte în cele două artere iliace comune. Aorta descendentă abdominală dă
naştere la trei feluri de ramuri: viscerale, parietale şi terminale:
a. ramurile viscerale sunt reprezentate de trunchiul celiac, arterele mezenterice şi artera
renală, care irigă organele abdominale, precum şi din arterele testiculară sau ovariană.
b. ramurile parietale sunt reprezentate de artera frenică inferioară care irigă diafragmul şi
arterele lombare care irigă muşchii spatelui şi ai abdomenului;
c. ramurile terminale sunt reprezentate de arterele iliace comune. Acestea se bifurcă în
artere iliace interne, care irigă organele pelviene şi artere iliace externe, care irigă muşchii
laţi ai abdomenului. Artera iliacă externă se continuă cu artera femurală, care irigă o parte
din muşchii coapsei. Artera femurală se împarte în artera tibială anterioară şi artera tibială
posterioară, care irigă gamba. La nivelul autopodului membrului pelvian se află artera
plantară şi artera dorsală a piciorului.

Sistemul arterial al micii circulaţii

Este format din trunchiul arterei pulmonare şi ramurile acestuia: artera pulmonară
stângă şi artera pulmonară dreaptă, care se distribuie la cei doi plămâni.

Capilarele

Sunt vasele sangvine cu diametrul cel mai mic, formând o reţea interpusă între artere
şi vene. Sunt prezente în toate ţesuturile şi organele, formând reţele cu ochiuri de mărimi
diferite. Peretele capilarelor este alcătuit dintr-un endoteliu, prin intermediul căruia se
realizează schimburile dintre sânge şi ţesuturi. În anumite ţesuturi există capilare speciale
precum capilarele sinusoide din ficat, care au calibru neregulat, având peretele discontinu.
De asemenea, unele trunchiuri circulatorii pot prezenta pe lângă reţeaua capilară normală
interpusă între artere şi vene şi o a doua reţea capilară. Dacă a doua reţea capilară este situată
pe traiectul unei vene, se formează un sistem port. Dacă a doua reţea capilară este situată pe
traiaectul unei artere, se formează o reţea admirabilă.

Venele

Sunt vase prin care sângele circulă din ţesuturi spre inimă. Diametrul lor creşte pe
măsura apropierii de inimă. În comparaţie cu arterele, venele au pereţii mai subţiri. Tunicile
din structura pereţilor venelor sunt similare celor de la artere, dar predominante sunt fibrele
colagene, cele elastice şi musculare fiind mai reduse. Structura venelor este diferită atât între
diverse vene, cât şi în cazul sectoarelor aceleaşi vene. Există trei tipuri de vene: 1. fibroase la
nivelul cărora predomină ţesutul fibros; 2. fibro-elastice; 3. musculare, caracterizate prin
predominarea fibrelor musculare în tunica medie. Venele musculare, mai ales cele de la
nivelul membrelor inferioare, prezintă valvule care împiedică refluxul sângelui. Valvulele
sunt pliuri ale tunicii interne, prevăzute cu fibre musculare netede.

Sistemul venos al marii circulaţii

Este constituit din totalitatea venelor care duc sângele în vena cavă superioară şi vena
cavă inferioară, ajungând în final în atriul drept.
Vena cavă superioară şi afluenţii acesteia primesc sângele venos de la nivelul
extremităţii cefalice, a membrelor toracale, precum şi a toracelui. Vena cavă superioară este
situată în mediastin, având ca origine trunchiurile venoase brahio-cefalice. Afluentul venei
care superioare este marea venă azygos, care este situată pe flancul drept al coloanei
vertebrale, colectând sângele din pereţii trunchiului, prin intermediul venelor intercostale.
Venele brahio-cefalice, sau venele anonime, se formează din unirea venelor jugulare
interne cu venele subclaviculare.
Vena jugulară internă primeşte sângele venos din craniu, orbită şi parţial de la faţă; are ca
afluenţi venele faringiene, linguale, oftalmice şi faciale. Vena jugulară primeşte sistemul
venos al craniului, format din sinusurile durei mater craniene. Sinusurile sunt spaţii situate în
interiorul durei mater, în care este colectat sângele venos de la encefal. Vena jugulară externă
este superficială, mai subţire decât precedenta, primind sânge de la pielea capului, faţă şi gât.
Vena subclavie este situată în continuarea venei axilare, primind ca afluenţi venele
jugulare externe. Vena axilară se formează din unirea venelor brahiale în zona marginii
inferioare a muşchiului mare pectoral. Venele membrelor toracale sunt, după poziţie, de două
feluri: 1. superficiale şi 2. Profunde. Venele superficiale sunt situate sub piele, iar cele
profunde sunt situate în profunzime, urmând traseul arterelor. În regiunea autopodului,
venele superficiale formează reţeaua venoasă dorsală a degetelor şi a mâinii. La nivelul
zeugopodului se află trei vene superficiale: radială superficială, ulnară superficială şi
mediană a antebraţului. În braţ se găsesc două vene superficiale importante: cefalică, situată
pe marginea laterală a braţului şi vena basilică, situată pe partea internă a braţului. Venele
profunde de la nivelul antebraţului sunt reprezentate de venele ulnare şi radiale, iar la braţ de
venele brahiale.
Vena cavă inferioară colectează sângele venos din peretele cavităţii abdominale, din
organele abdominale şi pelviene, precum şi din membrele pelviene. Se formează din unirea
celor două vene iliace comune, urcând în trunchi în partea anterioară a coloanei vertebrale,
fiind situată la dreapta aortei. Primeşte două tipuri de vene afluente: 1. viscerale, care aduc
sânge de la organele abdominale şi pelviene; 2. parietale, care colectează sângele de la pereţii
abdomenului.
Venele viscerale sunt reprezentate de venele spermatice, ovariene, suprarenale,
hepatice, care colectează sângele de la organele în cauză.
Vena portă se formează din unirea venei mezenterice superioare cu vena splenică,
luând parte la formarea pediculului hepatic. În ficat, vena portă se divide în ramuri din ce în
ce mai mici, până când în final se recapilarizează, formând capilarele sinusoide. Din
capilarele sinusoide se formează venele centro-lobulare, ce vor forma apoi venele hepatice
care confluează cu vena cavă inferioară. Deci, pe traiectul venei porte există o dublă
capilarizare.
Venele parietale sunt reprezentate de venele lombare care preiau sângele de la pereţii
abdomenului.
 Vena iliacă comună rezultă din unirea venei iliace interne şi externe. Vena iliacă
internă colectează sânge de la uter, vagin, rect, vezică urinară, organele genitale externe şi
zonele fesiere. Vena iliacă externă este situată în continuarea venei femurale, colectând
sânge din peretele abdominal inferior.
Venele membrului pelvian sunt separate după poziţie în vene superficiale şi profunde.
Venele superficiale formează la nivelul autopodului o reţea dorsală şi una plantară. Din
acestea se formează vena safenă mare, situată pe faţa internă a gambei şi coapsei şi vena
safenă mică, situată pe faţa dorsală a zeugopodului. Venele profunde formează la nivelul
autopodului, vene digitale şi interosoase. La nivelul gambei se află venele tibiale anterioare
şi posterioare, precum şi venele fibulare. La nivelul coapsei este prezentă vena femurală, care
urmează artera femurală adunând sângele de la nivelul stilopodului.

Sistemul arterial al micii circulaţii

Este alcătuit din patru vene pulmonare, câte două provenite de la fiecare plămân.
Acestea se varsă în atriul drept.

Sistemul circulator limfatic

Este alcătuit din totalitatea vaselor limfatice, reprezentate de capilarele şi trunchiurile

colectoare limfatice, precum şi de ganglionii limfatici. Prin acest sistem închis de vase
circulă limfa. Limfa este un lichid incolor sau uşor albicios. Are o compoziţie chimică
variabilă, apropiată de cea a plasmei sanguine, dar cu un conţinut proteic redus. Nu prezintă
globule roşii, dar conţine numeroase globule albe.
Capilarele limfatice sunt tuburi foarte subţiri, dar mai largi decât capilarele sanguine,
având calibrul neregulat. Se formează în ţesutul conjunctiv lax din organe şi ţesuturi, sub
forma unor funduri de sac, capătul lor terminal fiind astfel închis. Capilarele limfatice se
unesc între ele, formând reţele care se deschid în trunchiurile colectoare limfatice. Prin
pereţii lor absorb lichidul interstiţial printr-un mecanism osmotic, acesta fiind mecanismul de
formare a limfei.
Vasele limfatice colectoare rezultă din unirea capilarelor limfatice. După mărime sunt
de trei feluri: mici, mijlocii şi mari. Cele mari prezintă din loc în loc strangulări, la nivelul
cărora se află valvule semilunare, asemănătoare cu valvulele venoase, având rolul de a
asigura circulaţia limfei într-un singur sens. La nivelul trunchiurilor limfatice mici şi mijlocii
se află ganglioni limfatici, unde limfa este îmbogăţită cu limfocite şi monocite şi curăţată de
substanţele străine.
Omul prezintă două trunchiuri limfatice importante: 1. trunchiul limfatic drept şi 2.
canalul toracic. Trunchiul limfatic drept sau marea venă limfatică, nepereche, se varsă în
vena subclavie dreaptă. Colectează limfă din partea superioară dreaptă a organismului.
Canalul toracic, tot nepereche, are 20-30 de cm lungime, fiind paralel cu coloana vertebrală.
Se varsă la confluenţa venei jugulare internă stângă cu vena subclavie stângă. Are numeroşi
afluenţi, colectând cea mai mare parte a limfei din corp, drenând partea inferioară şi partea
superioară dreaptă a acestuia.
 Ganglionii limfatici
Sunt organe limfoide secundare, situate pe traiectul vaselor limfatice mici şi mijlocii,
formând o reţea la nivelul corpului. Au formă rotundă sau ovală, prezentând o suprafaţă
convexă prin care pătrund vasele limfatice şi o suprafaţă concavă, numită hil, pe unde ies
vasele limfatice. Pot să ajungă la aproximativ 2 cm în diametru, având consistenţă dură şi
culoare alb-gălbuie. Omul prezintă mai multe grupuri ganglionare: la nivelul capului se
întâlnesc ganglionii occipitali, apoi sunt prezenţi ganglionii gâtului, toracelui, abdomenului,
precum şi cei ai membrelor toracale şi pelviene.
La exterior prezintă o capsulă, de la nivelul căreia pornesc spre interior prelungiri
care împart ganglionul în loji. La interiorul ganglionului se află parenchimul format din ţesut
limfoid. Parenchimul prezintă o porţiune periferică numită zonă corticală, unde limfocitele
sunt dispuse sub formă de noduli şi o porţiune centrală sau zonă medulară, unde limfocitele
sunt dispuse sub formă de cordoane. Ambele adăpostesc limfocite B, limfocitele T fiind
situate în zona paracorticală, situată la periferia zonei medulare.

Splina
Reprezintă un organ ovoid, situat în stânga etajului abdominal superior, între
diafragm, colonul transvers şi rinichiul stâng. Splina este un organ limfoid secundar.
Intervine în distrugerea globulelor roşii îmbătrânite, reprezentând în acelaşi timp un rezervor
de eritrocite care pot fi puse în circulaţie la nevoie. Prezintă o faţă externă sau diafragmatică,
convexă, o faţă internă sau viscerală, la nivelul căreia se observă hilul splinei, o margine
superioară, crenelată şi o margine inferioară, rotunjită.
Splina este alcătuită dintr-o stromă conjunctivă şi un parenchim. Stroma este
delimitată la exterior de o capsulă conjunctivă. Din aceasta se desprind trabecule, care
pătrund în interiorul organului, delimitând compartimente, numite lobuli splenici. În
compartimentele delimitate de trabecule se află fibre de reticulină, alcătuind ţesutul reticular.
În ochiurile ţesutului reticular se află parenchim, alcătuit din pulpa roşie formată din capilare
sinusoide cu perete discontinuu şi pulpa albă formată din ţesut limfoid. Ţesutul limfoid al
pulpei albe este dispus în jurul unei arteriole centrale, limfocitele T fiind situate spre aceasta,
iar limfocitele B spre periferie.

APARATUL EXCRETOR
Aparatul excretor este reprezentat de rinichi şi de căile urinare.

Rinichii

Sunt organe pereche (drept şi stâng), de forma unor boabe de fasole. Sunt situaţi
retroperitoneal, pe laturile colonei vertebrale, la nivelul ultimelor două vertebre toracale şi a
primelor trei vertebre lombare. Se află în lojile renale, delimitate de o formaţiune
conjunctivo-fibroasă numită fascie renală. Aceasta fixează rinichii în poziţia lor. Fascia
renală este compusă dintr-o foiţă prerenală, situată în partea anterioară a rinichiului şi una
retrorenală, situată posterior. Între fascia renală şi rinichi se află grăsimea perirenală.
 Configuraţia externă
Rinichii au aproximativ 11-12 cm lungime, 5-6 cm lăţime şi 3-4 cm grosime. Prezintă
două feţe, două margini şi două extremităţi sau poli. Rinichiul are o faţă ventrală şi una
dorsală. Extremităţile rinichiului sunt: superioară, aflată în raport cu glanda suprarenală şi
inferioară. Marginile rinichiului sunt: laterală, convexă şi medială, concavă, la nivelul căreia
se află hilul renal. Acesta conţine pediculul renal, care prezintă vase de sânge, nervi şi o
parte din căile urinare.
Structura internă
La exterior, rinichiul este delimitat de o formaţiune conjunctivă, uşor detaşabilă,
numită capsulă renală. La interiorul rinichiului se află parenchimul renal. Acesta prezintă o
zonă periferică, groasă de 7-8 mm, brun-gălbuie numită substanţă corticală şi o zonă
centrală, roşu-închisă, numită substanţă medulară. Corticala şi medulara se întrepătrund
nefiind clar delimitate. Substanţa medulară este alcătuită din 15-18 zone piramidale, cu baza
orientată spre corticală, numite piramidele lui Malpighi. Acestea sunt separate prin
intermediul cordoanelor lui Bertin. La nivelul vârfului fiecărui piramide se află o suprafaţă
convexă, numită papilă renală. Fiecare papilă renală prezintă 15-20 de orificii, numite pori
urinari, reprezentând deschiderea tubilor colectori urinari. În zona bazală a piramidelor
Malpighi se află formaţiuni medulare cu aspect conic, care pătrund în substanţa corticală,
numite striaţii medulare sau piramidele Ferrein. La nivelul fiecărei piramide Malpighi se
formează 400-500 de piramide Ferrein.
Rinichiul este alcătuit din lobi şi lobuli. Lobul este format dintr-o piramidă Malpighi
şi formaţiunile anexe (tot segmentul zonei corticale situat între piramidă şi capsula renală).
Lobulul renal este format dintr-o piramidă Ferrein şi substanţa corticală care o înconjoară.
Astfel, numărul lobilor renali este identic cu numărul piramidelor Malpighi conţinute de
rinichi, iar numărul lobulilor este identic cu numărul piramidelor Ferrein.
Nefronul
Reprezintă unitatea morfo-funcţională a lobilor şi lobulilor renali. Numărul nefronilor
ambilor rinichi depăşeşte 2,5 milioane. Nefronul este alcătuit din două componente: 1.
corpuscul renal şi 2. tub urinifer.
Corpusculul renal este o structură sferică, situată la nivelul substanţei corticale dintre
piramidele Ferrein. Este alcătuit din capsula Bowmann şi glomerulul vascular.
1. Capsula Bowmann are aspectul unei cupe care cuprinde la interior glomerulul vascular.
Capsula este formată dintr-o foiţă viscerală care înveleşte glomerulul vascular şi dintr-o
foiţă parietală, continuată cu pereţii tubului urinifer. Spaţiul delimitat de cele două foiţe
se continuă cu tubul urinifer, reprezentând locul unde se adună iniţial urina primară,
evacuată apoi prin tubul urinifer. Capsula prezintă doi poli: 1. polul vascular, prin care
intră arteriola aferentă şi iese arteriola eferentă şi 2. polul urinar, care se continuă cu
tubul urinifer.
2. Glomerulul vascular este un pachet vascular, alcătuit din aproximativ 50 anse capilare
neanastomozate între ele. Corpusculul renal primeşte o arteriolă aferentă, care se ramifică
în interiorul acestuia formând glomerulul vascular. Ulterior, capilarele respective se
reunesc, formând arteriola eferentă, care părăseşte corpusculul. Astfel, reţeaua capilară
reprezentată de glomerulul vascular este urmată tot de o arteriolă, formând astfel o reţea
admirabilă. Prin peretele capilarelor glomerulului vascular are loc filtrarea plasmei
sanguine şi implicit formarea urinei primare.
 Tubul urinifer prezintă trei segmente: 1. segment proximal, 2. segment subţire şi 3.
segment distal.
Segmentul proximal este situat în continuarea capsulei Bowmann, fiind localizat la
nivelul substanţei corticale dintre piramidele Ferrein. Este alcătuit dintr-o porţiune iniţială
lungă şi încolăcită, numită tub contort proximal şi o porţiune terminală, lipsită de sinozităţi,
mai scurtă decât cea iniţială.
Segmentul subţire nu prezintă sinozităţi, fiind situat în continuarea celui proxiamal.
Segmentul distal prezintă o parte neîncolăcită care continuă segmentul subţire şi o
parte încolăcită, numită tubul contort distal. Segmentul subţire şi porţiunea neîncolăcită a
segmentului distal alcătuiesc o structură cu aspectul literei U, numită ansa lui Henle. Partea
încolăcită a segmentului distal se află în substanţa corticală iar partea neîncolăcită, alături de
segmentul subţire şi ansa lui Henle, intră în alcătuirea piramidelor Ferrein. Fiecare nefron se
deschide prin segmentul său distal în tubii colectori, mai mulţi tubi uriniferi formând un tub
colector. Aceştea tranzitează piramidele Ferrein şi apoi piramidele Malpighi, unindu-se între
ei, în final deschizându-se la nivelul porilor urinari de pe suprafaţa papilelor renale.

Căile urinare

Conduc şi depozitează temporar urina produsă de rinichi şi apoi o elimină la

exteriorul corpului. Sunt alcătuite din mai multe componente: 1. calice renale, 2. bazinet, 3.
uretere, 4. vezica urinară şi 5. uretră.

Calicele
Constituie segmentul iniţial al căilor urinare, fiind situat în interiorul rinichiului. Sunt
de două categorii: mici şi mari. Calicele mici sunt formaţiuni musculo-membranoase, cu
aspect de cupă. Fiecare calice mică înconjoară deschiderea câte unei papile renale, astfel
numărul celor două structuri fiind acelaşi. Calicele mari rezultă din unirea celor mici, fiind
asemeni celor mici, formaţiuni musculo-membranoase, cu aspect de pâlnie. Sunt prezente
trei calice renale mari: superior, inferior şi mijlociu.

Bazinetul (pelvisul renal)

Reprezintă un organ cavitar, de formă triunghiulară. Se formează din unirea calicelor
mari şi se continuă cu ureterul. Cuprinde o porţiune intrarenală şi una situată la nivelul
hilului.

Ureterul
Constituie un conduct lung de 25-30 cm, cu calibru inegal, situat între bazinet şi
vezica urinară. Este un organ pereche, având o porţiune abdominală şi una pelviană.
Pătrunde oblic în vezica urinară, formând un unghi ascuţit cu peretele acesteia, fapt care
împiedecă refularea urinei în ureter în momentul umplerii vezicii urinare. Ureterele au
peretele alcătuit din trei tunici: mucoasă, musculară şi adventice.

Vezica urinară
Reprezintă un organ cavitar, situat în cavitatea pelviană, în loja vezicală, fiind parţial
acoperită de peritoneu. Forma vezicii este variabilă în funcţie de cantitatea de urină pe care o
conţine, fiind ovoidă când este plină şi semilunară, cu concavitatea orientată cranial, atunci
când este goală.
Vezica urinară prezintă trei componente: 1. fund, 2. corp şi 3. vârf. Fundul vezicii
este situat inferior, prezentând orificiile ureterelor şi a uretrei, care delimitează o zonă
triunghiulară. Vârful vezicii urinare este orientat cranial, fiind în raport cu intestinul subţire.
Peretele vezicii este alcătuit din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi externă.
Tunica musculară conţine fibre netede dispuse în trei straturi, intervenind în eliminarea
urinii. Tunica musculară formează la nivelul fundului vezicii sfincterul vezical intern.

Uretra
Constituie porţiunea terminală a căilor urinare, reprezentând un canal musculo-
membranos, diferit în funcţie de sex, atât morfologic cât şi funcţional.
Uretra masculină
Este mai lungă decât cea feminină, având dublă funcţie, servind atât la eliminarea
urinei, cât şi a lichidului spermatic. Este un organ tubular, de aproximativ 15-20 cm lungime.
Este situată între fundul vezicii şi capătul penisului, unde se termină printr-un orificiu numit
meat uretral. Prezintă trei porţiuni: 1. uretră prostatică, 2. uretră membranoasă şi 3. uretră
spongioasă.
Uretra prostatică, de 2-3 cm lungime, străbate prostata. În interiorul acesteia
confluează cu canalele ejaculatoare.
Uretra membranoasă, de 1-2 cm lungime, străbate diafragma pelviană.
Uretra spongioasă, de 10-15 cm lungime, străbate penisul.
Uretra masculină este alcătuită din trei tunici: 1. mucoasă, 2. musculară şi 3. externă.
Tunica musculară formează sfincterul neted şi sfincterul striat al uretrei.
Uretra feminină
Este mult mai scurtă decât cea masculină, atingând numai aproximativ 4-5 cm
lungime. Calibrul acesteia este mai mare decât la bărbat. Are o singură funcţie, intervenind
doar în eliminarea urinei. Este situată între fundul vezicii urinare şi vestibulul vaginal.
Prezintă aceleaşi tunici ca şi uretra masculină, tunica musculară formând sfincterul neted al
uretrei şi sfincterul striat al uretrei, care este însă incomplet.

APARATUL GENITAL
Mamiferele şi implicit şi omul prezintă două sexe separate (mascul şi femel). În
consecinţă, se deosebeşte un aparat genital masculin şi unul feminin. Ambele sunt alcătuite
din două componente: 1. Gonade, sau glande genitale care produc gameţii şi 3. Canalele
genitale.

Aparatul genital masculin

Prezintă două categorii de organe: 1. organe genitale interne şi 2. organe genitale

externe. Organele interne sunt constituite de testicule, conductele excretoare şi glande anexe,
iar organele externe sunt reprezentate de organul copulator, numit penis.
 Testiculul
Este un organ pereche, fiind situat în scrot. Astfel, este situat în exteriorul corpului,
dar ca origine a fost localizat în interiorul abdomenului, unde de altfel se află la majoritatea
animalelor. Se dezvoltă în zona lombară a cavităţii abdominale, apoi coboară în scrot.
Scrotul este un diverticul al pieii regiunii perineale anterioare, în care sunt aşezate testiculele.
Testiculele produc gameţii masculini, în acelaşi timp funcţionând şi ca glande
endocrine. Au formă ovală, fiind turtite lateral. Prezintă două feţe: medială şi laterală; două
margini: anterioară şi posterioară şi două extremităţi: inferioară şi superioară. La nivelul
extremităţii superioare şi a marginii posterioare a testiculului se află o formaţiune numită
epididim, reprezentând segmentul iniţial al conductelor excretoare. Epididimul prezintă un
cap aflat în raport cu extremitatea superioară a organului, un corp aflat în raport cu marginea
posterioară a acestuia şi o coadă, continuată cu conductele excretoare.
La exterior, testiculul este învelit de o membrană fibroasă, groasă şi rezistentă, de
culoare albă, numită albuginee. La nivelul marginii posterioare a testiculului, albuginea se
continuă cu o masă conjunctivă, numită mediastinul testiculului. Mediastinul formează
septuri conjunctive care împart parenchimul testicular în 200-300 lobuli cu aspect piramidal
şi vârful orientat spre mediastin.
Lobulul testiculului este alcătuit din tubii seminiferi contorţi, separaţi de ţesut
conjunctiv, care alcătuieşte partea endocrină a testiculului. Tubii seminiferi contorţi se
formează la periferia lobulului, sub forma unor tuburi închise la un capăt. Tubii fiecărui lobul
se unesc între ei şi formează, spre vârful lobulului tubul seminifer drept. Tubii seminiferi
drepţi părăsesc lobulii, intră în mediastin, unde formează o reţea de canalicule (reţeaua
testiculului), continuată cu canalele eferente, care se îndreaptă spre capul epididimului.

Conductele excretoare
Conduc sperma de la testicul la uretra prostatică. În interiorul testiculului se află tubii
seminiferi contorţi, cei drepţi şi reţeaua testiculului, iar la exteriorul acestuia se află
epididimul, canalul deferent şi canalul ejaculator.
Epididimul este continuat de canalul deferent, de 50-60 de cm lungime. De la
epididim, canalul deferent se îndreaptă cranial, străbătând abdomenul şi pelvisul, ajungând
până în partea dorsală a vezicii urinare. Canalul ejaculator este mult mai scurt, atingând doar
2,5 cm. Se formează la confluenţa canalului deferent cu vezicula seminală, străbătând
prostata. Se uneşte cu uretra prostatică.

Glandele anexe
Sunt reprezentate de veziculele seminale şi de prostată.
Veziculele seminale
Sunt organe pereche, situate în spaţiul dintre rect şi vezica urinară. Au formă ovoidă,
atingând 5-6 cm lungime. Secreţia veziculelor seminale formează cea mai mare parte a
lichidului spermatic.
Prostata
Reprezintă un organ glandular, situat în pelvis, inferior faţă de vezica urinară,
înconjurând prima parte a uretrei. Are formă de castană sălbatică. Prezintă o bază, aflată în
raport cu fundul vezicii urinare, un vârf, o faţă anterioară şi una posterioară. Prostata este
înconjurată de o capsulă fibromusculară, de la nivelul căreia se formează trabecule care
delimitează lobuli. Produsul de secreţie al prostatei participă la formarea lichidului
spermatic.

Penisul sau falusul

Este un organ nepereche, cu funcţie dublă, servind atât ca organ copulator cât şi la
eliminarea urinei. Penisul prezintă o rădăcină care se fixează de regiunea anterioară a oaselor
coxale. Rădăcina se continuă cu corpul penisului, de formă cilindrică, uşor turtit dorso-
ventral. Corpul se continuă cu glandul, având forma unei extremităţi umflate. Glandul este
delimitat de corp prin intermediul unui şanţ circular (colul glandului). La capătul liber al
glandului se află meatul uretral, care reprezintă deschiderea uretrei.
Tegumentul care înveleşte penisul nu aderă de gland, ci doar îl înveleşte, formând
prepuţul. Penisul este alcătuit din doi corpi cavernoşi localizaţi dorsal şi un corp spongios,
situat ventral, conţinând uretra spongioasă. Aceştea sunt formaţi din ţesut erectil trabeculo-
alveolar. Creşterea cantităţii de sânge din aceşti corpi determină erecţia penisului.

Aparatul genital feminin

Este alcătuit din organele genitale interne, reprezentate de ovar, trompe uterine, uter
şi vagin, precum şi de organele genitale externe, reprezentate de vulvă.

Ovarul
Ovarul este un organ pereche, situat în pelvis, în fosele ovariene, pe laturile rectului
şi uterului. La fel ca şi testiculele, ovarele produc gameţii feminini, funcţionând însă în
acelaşi timp şi ca glande endocrine. Ovarul are culoare cenuşiu - roşietică, formă ovoidă,
atingând până la 5 cm lungime. Iniţial are suprafaţa netedă, la pubertate devine uşor vălurit
datorită foliculilor ovarieni, iar pe măsura înaintării în vârstă începe să prezinte numeroase
cicatrice, reprezentând corpii albi.
Descriptiv, ovarul are două feţe, două margini şi două extremităţi. Faţa medială este
în raport cu franjurile trompei uterine, iar cea laterală este orientată spre pelvis, fiind legată
de acesta prin intermediul unui ligament. Ovarul prezintă o margine legată de uter prin
intermediul unui ligament şi o margine liberă, opusă celei dintâi. Extremitatea laterală este în
raport cu trompa uterină, iar cea medială este legată de uter.
La exterior, ovarul este delimitat aproape în întregime de epiteliul ovarian. În
interiorul organului se află stroma, alcătuită din ţesut conjunctiv, fibre musculare, vase
sanguine şi nervi. Stroma cuprinde două regiuni distincte, regiunea corticală, situată spre
periferie şi regiunea medulară, localizată spre interior. În interiorul ovarului, în zona
corticală, se află foliculii ovarieni, în diferite grade de evoluţie, precum şi corpii galbeni şi
corpii albi, reprezentând etape succesive de evoluţie a foliculilor după eliberarea ovulului.
Foliculii se formează din epiderma ovarului, parcurgând mai multe etape evolutive. Din
folicul matur este eliberat ovulul, ulterior foliculul devenind corp galben, iar apoi
degenerează într-o cicatrice numită corp alb. După menopauză, foliculii dispar.

Trompa uterină
Este un organ, pereche, tubular şi cavitar. Se întinde între ovar şi uter, având 10-12
cm lungime. La nivelul trompei uterine are loc fecundaţia, astfel aceasta fiind atât calea
gameţilor masculini cât şi a celor feminini, iar apoi calea celulei ou pe care o conduce la uter.
Trompa uterină prezintă o extremitate laterală, prevăzută cu un orificiu numit ostiu
abdominal, prin care se deschide în cavitatea peritoneală şi o extremitate medială, deschisă în
uter prin intermediul ostiului uterin.
Trompa uterină este subîmpărţită în patru segmente; 1. infundibulul, 2. ampula, 3.
istmul şi 4. porţiune intramurală (uterină). Infundibulul trompei uterine este situat în partea
laterală a acesteia, având forma unei pâlnii, a cărei margini sunt franjurate. Extremitatea
laterală, franjurată, captează ovulul eliberat din ovar. Ampula reprezintă o zonă mai dilatată,
care continuă lateral infundibulul. Istmul este situat în vecinătatea uterului, continuându-se
cu porţiunea intramurală sau uterină, care este inclusă în peretele uterului.
Trompele uterine sunt constituite din trei tunici. Tunica mucoasă este situată la
interior, prezentând un epiteliu cu celule ciliate. Tunica musculară este constituită din fibre
musculare netede, iar tunica seroasă este localizată la exterior.

Uterul
Este un organ nepereche, cavitar, piriform. Este localizat în cavitatea pelviană, între
rect şi vezica urinară. Lateral, uterul este delimitat de trompele uterine, iar inferior se
continuă cu vaginul. Are un anumit grad de mobilitate, deşi este fixat cu ajutorul unor
ligamente.
Uterul este alcătuit din trei segmente: 1. fundul uterului, voluminos, orientat cranial,
2. corpul uterului şi 3. colul uterin, orientat caudal. Este turtit dorso - ventral, prezentând o
faţă dorsală şi una ventrală. Pereţii uterului sunt alcătuiţi din trei tunici. La interior se află
tunica mucoasă (endometru), la mijloc se află tunica musculară (miometru) iar la exterior
este localizată tunica seroasă (perimetru). Tunica mucoasă prezintă un epiteliu şi un corion
prevăzut, la femeia adultă, cu numeroase glande. În perioada de fertilitate, mucoasa uterină
este eliminată şi se reface ciclic. Tunica musculară conţine fibre musculare netede.

Vaginul
Formează segmentul inferior al organelor genitale feminine interne. Este un organ
tubular, de aproximativ 5-8 cm lungime, de constituţie musculo - membranoasă. Vaginul este
turtit dorso - ventral, prezentând o faţă dorsală, aflată în raport cu rectul, precum şi o faţă
ventrală, aflată în raport cu vezica urinară şi cu uretra. Superior, vaginul este fixată la nivelul
colului uterin, iar inferior se deschide în vulvă. Pereţii vaginului sunt alcătuiţi din trei tunici,
mucoasă, situat la interior, musculară şi adventice.

Vulva
Vulva reprezintă organul genital feminin extern. Este formată din două o perechi de
cute ale tegumentului, numite labii. Astfel, sunt prezente două labii mari şi două labii mici.
Alături de acestea, în constituţia vulvei, intră şi organele erectile.
Labiile mari sunt situate la exteriorul vulvei, fiind unite între ele atât în partea
anterioară cât şi în cea posterioară. Tegumentul zonelor laterale ale labiilor mari prezintă păr.
Labiile mici sunt situate în spaţiul delimitat de labiile mari, delimitând la rândul lor
vestibulul vaginal.
Organele erectile sunt reprezentate de clitoris şi de bulbii vestibulari. Clitorisul este
situat în partea anterioară a vulvei. Este alcătuit din corpi cavernoşi, fiind fixat de simfiza
pubiană cu ajutorul unui ligament. Bulbii vestibulari sunt situaţi pe laturile vulvei, fiind în
legătură cu clitorisul prin intermediul unor vase sanguine. Organele erectile corespund
penisului de la mascul.
Glandele anexe ale aparatului genital feminin sunt reprezentate de glandele vulvo -
vaginale, situate în regiunea posterioară a labiilor mari. Acestea corespund prostatei de la
mascul.