Ștefan cel Mare și Sfânt

La 2 iulie 1504, Ștefan al III-lea Mușat “se stingea de o moarte blândă la Suceava, în
desăvârșita pace măreață ce se boltea asupra întregei țări pe stâlpii puternici ai biruințelor sale”
(N.Iorga). Așadar, anul acesta se împlinesc 517 ani de când voievodul supranumit “cel Mare”,
“cel Sfânt”, “cel Bun”, “cel Viteaz”, “Atletul lui Hristos” s-a dus la cele veșnice.
Ștefan cel Mare și Sfânt reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai mari personalități
ale neamului românesc.
Despre sfârșitul vieții acestuia, Mihail Sadoveanu scria în 1904 astfel: “Cum au început a
vui clopotele în strălucitoarele turnuri ale Sucevei, s-a știut în norod că Ștefan Vodă s-a dus. Și
din sat în sat, din clopotniță în clopotniță, vaietele de aramă s-au împânzit cu o durere uriașă
peste întregul pământ al Moldovei. Din piscurile munților prinseră a curge spre văi tânguirile
buciumelor de cireș, plăieșii spuneau culmilor și codrilor și drumurilor de ape, tuturor colțurilor
unde se găseau așezăminte de vechi ostași, spuneau durerea cea mare, cea fără de îndreptare. Și
pe căile prăfuite, pe malurile râurilor aurite de soarele de iulie, alergau pe cai repezi, crainicii
plecați pe obâncurile șăilor, spintecau văzduhul ca niște păsări îngrozite, suflate din urmă de
viforul unei vești grozave. A murit Ștefan Vodă! A murit Vodă!...Durerea mușcă din toate
inimile...norodul era bătut de valuri de durere...și era o jale cum nu a mai fost de atunci în
Țara Moldovei... ”.
Glorioasele lui fapte i-au adus respectul conducătorilor contemporani și nu numai, elogii
din partea cronicarilor și a călătorilor străini care au trecut prin Țările Române, dar, mai ales, i-au
adus dragostea poporului care a văzut în Ștefan Vodă un bun apărător al țării sale și al supușilor
săi, un apărător al neatârnării și al credinței orodoxe, un voievod care s-a împotrivit cu bărbăție
turcilor în mijlocul țării sale, gata să moară printre ai săi, câștigăndu-și, pe bună dreptate,
apelativul de “Părinte al Moldovei”. De aceea, la moartea sa, “atâta jale era de plângeau toți ca
după un părinte al său, că cunoștea toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură”, după
cum afirmă cronicarul Grigore Ureche.
Ștefan cel Mare a ocupat tronul cu sabia în mână și cu sprijinul Țării de Jos a Moldovei și
al lui Vlad Țepeș, învingându-l și alungându-l din țară pe Petru Aron, ucigașul tatălui său,
Bogdan al II-lea și plătitorul primului tribut atribuit de Moldova Imperiului Otoman. Astfel, din
acea zi de marți, 12 aprilie 1457, din Săptămâna Patimilor, a început o domnie lungă și glorioasă
timp de aproape o jumătate de veac, fiind considerată cea mai frumoasă perioadă din istoria
Moldovei.
Ștefan cel Mare a marcat apogeul Moldovei medievale. În timpul domniei sale de 47 de
ani, a reușit să restabilească autoritatea centrală care, timp de 25 de ani după moartea lui
Alexandru cel Bun, fusese afectată de frământările interne pentru tron și a reușit să aducă faimă
internațională Moldovei, impunând-o în rândul statelor importante ale Europei, angajate în lupta
împotriva turcilor. De altfel, cronicarul polonez Ian Dlugosz consideră că domnul Moldovei
“este cel mai demn să i se dea conducerea și stăpânirea lumii, și, mai ales funcția de comandant
împotriva turcilor”, iată, renumele de care se bucura Ștefan cel Mare în epocă.
Prestigiul internațional al lui Ștefan cel Mare era dat atât de victoriile asupra
musulmanilor, cât și de cele asupra creștinilor. Amintim victoria de la Baia (1467) asupra regelui
Ungariei Matei Corvin, victoria de la Lipnic (1469) asupra tătarilor, victoria de la Codrii
Cosminului (1497) asupra regelui Poloniei, Ioan I Albert, dar cea mai răsunătoare victorie a fost
cea de la Vaslui, de la Podul Înalt, din 10 ianuarie 1475, împotriva otomanilor.. În ciuda
disproporției de forțe, cca. 120.000 de turci, cu tot cu cei 17.0000 de oșteni din Țara
Românească, împotriva a cca. 49 .000 de moldoveni, cu tot cu poloni, secui și unguri, Ștefan cel
Mare îl învinge zdrobitor pe Suleiman pașa, beilerbeiul Rumeliei trimis de Mehmed al II-lea
asupra Moldovei deoarece domnul Moldovei renunțase la plata tributului către Înalta Poartă. Prin
tactica folosită, Ștefan cel Mare a dat dovadă de adevărate calități de comandant militar și și-a
atras aprecierea Papei Sixtus al IV-lea care l-a intitulat “Athleta Christi ”.
Au mai fost și alte bătălii purtate de Ștefan Vodă. După cum însuși voievodul îi
mărturisește medicului venețian, Matteo Muriano, venit să-l trateze, în anii săi de domnie a
purtat 36 de războaie, fiind învins doar de două ori: la Chilia (1462) unde a căpătat și rana de la
picior care-i va aduce sfârșitul peste 42 de ani și la Valea Albă-Războieni (1476). “La lucruri de
răboaie meșter, unde era nevoie însuși se vârea, ca văzându-l ai săi, să nu să îndăpărtieze și
pentru aceia raru războiu de nu biruiau”, scrie Gr. Ureche în “Letopisețul Țării Moldovei”.
În opinia istoricului Bogdan Murgescu, Ștefan cel Mare i-a depășit pe toți domnii
români care au fost înaintea sa, exercitând o politică externă de anvergură fără precedent pentru
Moldova, pentru “acea poartă a creștinătății” după cum își aprecia voievodul țara.
Ștefan cel Mare a intrat în conștiința poporului român nu doar datorită victoriilor
repurtate, cât și datorită activității desfășurate de el ca organizator de țară și promotor al vieții
culturale, domeniu în care s-au făcut realizări de o valoare inestimabilă, aflându-se, astăzi, în
Patrimoniul Mondial UNESCO. Dincolo de calităţile sale războinice, Ştefan era privit și ca “un
om foarte înţelept şi demn de mare laudă, foare iubit de supuşi, căci e blând şi drept, foarte
vigilent şi darnic”, scria Dogelui Veneţiei, medicul Matteo Muriano. A fost atât de iubit de norod
și pentru că obișnuia să meargă prin țară, „îmbrăcat în haine de țăran”, pentru a o „cerceta în
lung și în lat”, pentru a cunoaște „păsurile locuitorilor și a-i ajuta pe cei nevoiași și “a mai sta la
pilde și tâlcuri cu uncheșii. Îi cununa pe cei care se căsătoreau, le boteza copiii și petrecea la
cumetrii și juca alături de ei”, după cum reiese din povestirile populare cu privire la Ștefan cel
Mare publicate la începutul secolului al XX-lea. Nu se putea ca o asemenea personalitate de
anvergură să nu rămână adânc întipărită în memoria românilor. Cu ocazia împlinirii a 400 de ani
de la trecerea lui Ștefan cel Mare în neființă, în anul 1904, s-au organizat ample festivități și au
fost publicate o serie de lucrări dedicate marelui voievod, printre care și “Istoria lui Ștefan cel
Mare” scrisă de N. Iorga. Din dispoziția lui Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice, lucrarea
a fost împărțită elevilor premianți, devenind cartea de căpătâi din numeroase familii. Învelită
într-un ștergar, “Istoria lui Ștefan cel Mare” era păstrată cu sfințenie pe grinda casei sau „după
icoane”, citindu-se din ea la șezători. Odată cu cartea, a fost împărțit și portretul lui Ștefan cel
Mare realizat după chipul domnului pictat pe una din foile Evangheliei Mănăstirii de la Humor.
Și acesta era ținut la loc de cinste, pe perete, lângă icoane, alături de sfinții la care poporul se
închina. Astfel, canonizarea făcută de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1992,
când Ștefan cel Mare a fost trecut în rândul sfinților, nu a făcut altceva decât să oficializeze o
realitate deja existentă în popor. De altfel, Ștefan cel Mare și Sfânt a dat dovadă de-a lungul
vieții de o profundă credință. Prețuia foarte mult slujba Sfintei Liturghii și, atât el cât și oștenii
săi nu plecau la bătălie fără să se roage, să postească sau să se spovedească. Deși biruitor, chiar și
după Bătălia de la Vaslui a ținut 4 zile de post doar cu apă și pâine, întru slava lui Dumnezeu și
abia apoi a organizat ospețe și a împărțit daruri. Portretul lui Ștefan ca “suveran smerit și
credincios” este creionat și de construirea bisericii de la Războieni pe oasele oștenilor săi căzuți
în lupta cu turcii, de atribuirea biruințelor lui Dumnezeu și nu capacităților sale și de asumarea
înfrângerilor ca dovadă a păcatelor personale. De asemenea, se știe că după fiecare luptă
câștigată împotriva turcilor, zidea câte o biserică sau mănăstire în pomelnicele cărora erau trecuți
vitejii căzuți pe câmpul de luptă.
Faptul că Ștefan cel Mare a rămas viu în amintirea poporului, o demonstrează și afirmația
lui Mihail Kogălniceanu dintr-un calendar din 1845: „...românul îi atribuie lui Ștefan cel Mare
tot ce-i pare...mare, vitejesc... . Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine l-a
făcut, el îți va răspunde: Ștefan cel Mare”. Opinia lui Kogălniceanu este întărită, peste ani, de
aprecierea istoricilor Constantin și Dinu C. Giurescu:“Întocmai cum grecii cei vechi au avut
epoca lui Pericle, acel maximum de strălucire politică și artistică, noi am avut epoca lui Ștefan
cel Mare. Depășind hotarele Moldovei, el a fost și rămâne reprezentativ pentru întreg poporul
nostru care și-a găsit în acest glorios și gospodar voievod cea mai înaltă întrupare a sa.”
Pentru a vedea cum îl percep, astăzi, pe Ștefan cel Mare și Sfânt românii de pretutindeni,
pot fi cercetate și cărțile de oaspeți de la Mănăstirea Putna, locul unde își doarme somnul de veci
marele voievod.

Bibliografie:
-Asociația Culturală Ștefan cel Mare și Sfânt, Ștefan cel Mare și Sfânt în memoria băcăuanilor,
volum îngrijit de Prof. Dr. Ioan Mitrea și Prof. Dr. Alexandru Aritmon, Ed. Conexiuni, Bacău,
2004;
-Bărbulescu, Mihai, Deletant Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Șerban, Teodor, Pompiliu,
Istoria României, Ed. Corint, Bucurețti, 2002;
-Grigoraș, Nicolae, Moldova lui Ștefan cel Mare, Ed. Junimea, Iași, 1982;
-Gorovei, Ștefan S., Szekely, Maria Magdalena, Princeps Omni Laude Maior. O istorie a lui
Ștefan cel Mare, © Sfânta Mănăstire Putna, 2005;
-https://www.stefancelmare.ro/Insemnari-s4-ss64.htm

Prof. Simona Constantinescu