CONTRIBUȚIA VOIEVOZILOR ROMÂNI LA

FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA CULTURII

NAȚIONALE

Voievozii români, stâlpi ai creștinității medievale

Odată cu lupta de la Rovine, Voievodul muntean Mircea cel Bătrân avea să deschidă un lung șir
de victorii, care au făcut din domnitorii români adevărați apărători ai creștinătății. Mai toți
domnitorii români medievali au invocat acest țel, de apărare a creștinătății, atunci când au
solicitat ajutorul Europei, atât al Papalității, cât și al statelor occidentale, care de obicei se rezuma
la promisiuni și frumoase încurajări.
Românii au demonstrat Europei că principalul inamic al ei, Imperiul Otoman, poate fi învins, mai
ales dacă popoarele creștine sunt unite cu adevărat. Fiecare domnitor în parte, începând cu
Mircea cel Bătrân și până la Mihai Viteazul, au făcut din apărarea creștinătății europene un țel al
domniei lor.
Curajul și iscusința lor i-au determinat pe turci să-și dea seama că Þările Române nu pot fi lesne
cucerite și să încheie tratate de vasalitate cu acestea, respectându-le autonomia.
Apărători ai creștinătății, domnitorii români Mircea cel Bătrân, Vlad Þepeș, Ștefan cel Mare,
Petru Rareș, Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu au fost nu numai buni stategi militari, ci
și adevărați ctitori de viață bisericească, atât în țara lor, cât și în țările ortodoxe care aveau nevoie
de acest lucru.
Cum au reușit? Prin permanenta susținere a Bisericii, concretizată îndeosebi în construirea de
lăcașuri de închinare, unele dintre ele unice în Europa.
Cine merge pe Valea Oltului poate admmira bijuteria arhitectonică ctitorită de Mircea cel Bătrân,
Mănăstirea Cozia, care-i este și loc de odihnă veșnică.
Dacă mergem în Moldova, vom întâlni zeci de biserici construite de binecredinciosul voievod
Ștefan cel Mare, cel supranumit de papa Sixt al IV-lea Atletul lui Hristos. El a rămas în conștiința
românilor și a lumii întregi nu numai ca un neîntrecut conducător al oștirii, admirat de străini,
respectat de turci și iubit nespus de români, ci și ca un neîntrecut ctitor de monumente de artă
creștină, geniale sinteze ale stilurilor arhitectonice existente în acea vreme: mănăstirile Putna,
Voroneț, Neamț ș.a.
Demnă de menționat este și opera de ctitor a voievodului martir Constantin Brâncoveanu.
Mănăstirea Hurezi sau Mănăstirea Văcărești sunt adevărate modele de rafinament artistic și de
înțelegere teologică superioară a lucrurilor închinate lui Dumnezeu. Constantin Brâncoveanu este
domnitorul român care a murit ca un martir, pentru că nu a vrut să renunțe la credința creștină.
Viața și faptele a doi dintre domnitorii creștini care au stat la porțile Europei, apărând credința
creștină și creând lucruri frumoase, spre slava lui Dumnezeu, au făcut ca evlavia populară și
rânduiala Bisericii să-i treacă în rândul sfinților. Este vorba de sfântul voievod Ștefan cel Mare și
de voievodul martir Constantin Brâncoveanu, adevărate pilde de asumare lucrătoare a credinței în
Mântuitorul nostru Iisus Hristos și a dragostei față de Biserica Sa.

Mircea cel Bătrân

„Cel mai viteaz și mai capabil domn creștin.”

(Leunclavius – istoric german)

Domnitor al Țării Românești între 1386 și 1418, Mircea cel Bătrân este unul dintre marii
domnitori pe care i-a avut Țara Românească, în timpul căruia s-a dezvoltat economic, politic și
cultural, și-a mărit teritoriul și și-a consolidat poziția militară în contextul geopolitic al vremii.
Pe plan intern a reușit să aducă sub autoritatea sa teritoriile locuite de români. Consolidarea
politică și militară internă l-a ajutat să țină piept amenințărilor care veneau din partea străinilor,
atrași de bogățiile țării și de stăpânirea gurilor Dunării și a litoralului Mării Negre.

Apărător al creștinătății
Întreaga sa activitate politică și militară a contribuit esențial la apărarea vieții creștine din Țara
Românescă, organizată pe atunci în două mitropolii, a Ungro-Vlahiei și a Severinului.
Sprijinindu-i permanent pe ierarhii care au păstorit aceste două mitropolii ortodoxe, voievodul
Mircea cel Bătrân a contribuit la promovarea credinței creștine, permanent amenințată de
pericolul otoman. Prin stoparea pericolului otoman, Mircea cel Bătrân a devenit o figură
proeminentă a luptei creștinilor din Balcani pentru apărarea credinței și a identității naționale.

Ctitor de lăcașuri sfinte

În sprijinul Bisericii, Mircea cel Bătrân a desfășurat și o bogată activitate de ctitor și restaurator
de lăcașuri sfinte. Între acestea, cea mai importantă este Mănăstirea Cozia, aflată pe Valea
Oltului, una dintre cele mai reușite creații arhitecturale din Țara Românească, construită în a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, după modelul Mănăstirii Krusevak, din Serbia. Aici a și fost
înmormântat marele domnitor, în biserica mare, din centrul frumoasei mănăstiri, după ce a trecut
la cele veșnice la 31 ianuarie 1418. A purtat de grijă mănăstirilor Vodița, Tismana, Vișna sau
Cotmeana. În 1392, alături de mitropolitul de atunci, Atanasie, întâmpină moaștele Sfintei
Mucenițe Filoteea, originară din Târnovo (Bulgaria), așezate apoi în Biserica Mitropolitană din
Curtea de Argeș, unde se află și astăzi.
 Ștefan cel Mare
„Bărbat glorios și victorios, care i-a biruit pe toți regii vecini (...)

Om fericit, căruia soarta i-a hărăzit cu multă dărnicie toate darurile”

(Matei Miechowski – cronicar polon)

Apărător de țară, apărător al creștinătății, patron al artei și al culturii, sprijinitor al Bisericii, ctitor
de lăcașuri sfinte, ajutător al Locurilor Sfinte de la Muntele Athos. Sunt aspecte ale personalității
domnitorului Ștefan cel Mare, pe care le-a dezvoltat din plin în timpul îndelungatei sale domnii în
Moldova (1457-1504). Toate aceste calități provin din credința sa puternică în Dumnezeu,
distingându-se în acest sens de toți ceilalți domnitori români. Nu începea și nu sfârșea nimic din
ceea ce făcea, fie că era pace sau război, fără post și rugăciune. De asemenea, ori de câte ori
izbutea să înfrângă dușmanii care cotropeau țara, dedica victoria unui sfânt protector, ridicând,
aproape de fiecare dată, o biserică în cinstea acestuia.

Apărător de țară și al creștinătății

Cei 47 de ani de domnie au reprezentat un permanent efort din partea domnitorului pentru a
păstra integritatea teritorială și independența Moldovei. A folosit de cele mai multe ori o tactică
defensivă. Așa cum aflăm din cronicile vremii, nu pleca la luptă fără să ceară ajutorul lui
Dumnezeu, cu post și rugăciune. S-au păstrat chiar legende potrivit cărora, de multe ori,
domnitorului i s-au arătat sfinți care-l îndrumau spre biruință, așa cum se arătau nu cu mult timp
în urmă marilor împărați bizantini. Cele mai multe lupte le-a purtat cu Imperiul Otoman, condus
pe atunci de Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Este cunoscută victoria oștilor lui
Ștefan de la Podul Înalt (1475), când a reușit, cu numai 40 000 de ostași, să învingă cei 120 000
de otomani conduși de temutul Soliman Pașa. Cronicarii au scris atunci că „niciodată armatele
turcești n-au suferit un dezastru atât de mare”. Ștefan era conștient de importantul rol pe care țara
sa îl avea în apărarea creștinătății, și implicit a Europei, în fața invaziei otomane, fiind o
adevărată poartă a creștinătății. Singur împotriva otomanilor, Ștefan este nevoit să încheie cu
aceștia un tratat de pace, în anul 1489, plătind anual un haraci de 4 000 de galbeni.

Patron al artei și al culturii, sprijinitor al Bisericii, ctitor de lăcașuri sfinte

Marele voievod moldovean a avut permanent alături Biserica, pe care a știut să și-o apropie,
nesituându-se niciodată în afara ei, ci considerându-se permanent un fiu al ei, care trebuie să o
apere. Atunci când a greșit, a știut să ceară iertare lui Dumnezeu, prin Sfânta Taină a
Spovedaniei, înaintea duhovnicului său, Daniil Sihastrul. Și-a asociat ierarhi înțelepți, cu
preocupări cărturărești. Demnă de men- ționat este activitatea de copiere de manuscrise, cum
este, de exemplu, Tetraevangheliarul de la Humor. A sporit numărul lăcașurilor de închinare
ridicate de înaintașii săi cu multe mănăstiri, schituri și biserici de mir. A știut să găsească meșteri
iscusiți, astăzi anonimi, care au pictat numeroasele lăcașuri pe care le-a ctitorit, lăsându-ne peste
veacuri adevărate capodopere. Printre celebrele sale ctitorii se numără mănăstirile Putna, unde se
află și cripta domnitorului, și Volovăț, ca și bisericile mănăstirilor Voroneț, Neamț, Tazlău sau
Sf. Nicolae din Suceava. Epoca lui Ștefan cel Mare reprezintă pentru Moldova o perioadă de
înflorire a vieții bisericești.

Trecerea în rândul sfinților

Cercetând viața și realizările domniei sale, se poate lesne observa că Ștefan al Moldovei a fost nu
numai un neîntrecut conducător de oști, ci și un permanent apărător al creștinătății în fața invaziei
otomane. Atașat de Biserică, însuflețit de o credință puternică în Dumnezeu, care l-a învrednicit
cu ani mulți de domnie, a vegheat la bunul mers al vieții bisericești, la dezvoltarea artei și a
culturii, excelând în lucrarea de ctitor și ocrotitor de lăcașuri sfinte, atât în Moldova, cât și în
afara granițelor ei. La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca
marele domnitor al Moldovei să fie pomenit laolaltă cu bărbații cei cuvioși și sfinți ai Bisericii,
cinstindu-l cu slujbe și cântări de laudă în ziua de 2 iulie, fiind înscris în sinaxar, cărți de cult și
calendarul Bisericii noastre cu numele dreptcredinciosul voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.