TEMA VI. PERSOANA FIZICĂ.

CAPACITATEA DE FOLOSINȚĂ(II)

Timp alocat: 2 ore

Cuprins:

1. Încetarea capacității de folosință;

2. Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- Identificați principalele consecințe ale încetării capacității de folosință a persoanei fizice;

- Explicați efectele anulării unei hotărâri judecătorești declarative de moarte;
- Înțelegeți principalele categorii de sancțiuni care intervin ca urmare a nesocotirii regulilor privind
persoana juridică;

I. PARTEA TEORETICĂ

1. Încetarea capacităţii de folosinţă - decesul persoanei fizice.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea persoanei și numai
odată cu moartea persoanei .

Chiar dispărută, fie şi o lungă perioadă de vreme, persoana este prezumată a fi în viaţă, cu consecinţa
că îşi păstrează neatinsă capacitatea de folosinţă. Această prezumţie poate fi răsturnată numai printr-o
hotărâre judecătorească de constatare (declarare) a morţii.
Inconvenientele cauzate de dispariţie se încearcă a fi surmontate, cât timp persoana are capacitate
de folosinţă, prin mijloacele de ocrotire a capabilului, legea reglementând în aceste situaţii un caz de
curatelă, ca măsură de protecție a majorului.

Data morţii va fi:

 - data fizic constatată (direct, adică prin examinarea cadavrului),

Dacă moartea nu poate fi fizic constată, se impune declararea judecătorească a morții.

- cea stabilită prin hotărâre judecătorească pe bază de probe, această dată fiind şi data încetării
acestei capacităţi.

A nu se confunda data morții cu data hotărârii judecătorești definitive, care este

întotdeauna ulterioară datei decesului! Persoana nu decedează când se pronunță hotărârea
judecătorească care îi constată moartea.

1.1. Declararea judecătorească a morţii.

a) Ipoteze. Trebuie deosebite două situaţii:
A. Declararea judecătorească în condiţii obişnuite (art. 49 NCC). În cazul în care o persoană este
dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre
judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii
ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă. Dacă data primirii ultimelor informaţii sau
indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul de 2 ani se socoteşte de la sfârşitul
lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la
sfârşitul anului calendaristic.

B. Declararea judecătorească în condiţii speciale(art. 50 NCC)

Se caracterizează prin aceea că există o probabilitate mai mare a existenţei decesului. Trebuie să fi
trecut de la cel puţin 6 luni din momentul dispariţiei în condiţii de catastrofă sau calamitate, dar atunci
când decesul a fost sigur, dar nu se găseşte cadavrul, nu se mai ţine cont de niciun termen. Judecătorul
este cel ce apreciază situaţia excepţională.
Judecătorul trebuie să stabilească data morţii prin hotărâre definitivă pe baza probelor
administrate, iar această dată nu trebuie confundată cu data pronunţării hotărârii definitive (care, până
la intrarea în vigoare a noului cod de procedură civilă trebuie citită ca data rămânerii definitive şi
irevocabile a hotărârii).
Uneori intereseaza si ora sau minutul cand persoana a incetat din viata pentru a se solutiona
anumite situatii juridice complicate cum ar fi chestiunea de drept succesoral de a şti care dintre
persoanele care au decedat in aceeasi zi o moşteneşte pe care (dacă ele au vocaţie succesoarală
reciprocă).
Data morţii poate fi rectificată atunci când se stabileşte că a persoana a decedat la altă dată. Acest
aspect este esențial spre exemplu în materie succesorală, pentru a se stabili vocația la o moștenire, prin
raportare la data deschiderii succesiunii (data decesului).

1.2. Situația comorienților.

Se poate întampla ca aceasta data efectivă a morții sa nu se poată stabili cu certitudine. Este cazul
cunoscut sub numele de comorienta sau codecedare.
Vechea reglementare - în cazul in care mai multe persoane au murit in aceeași împrejurare, fara sa
se poata spune daca una a supravietuit celeilalte, ele sunt prezumate ca fiind decedate in acelasi timp;
consecinta este ca se deschid doua succesiuni paralele si niciuna nu o mosteneste pe celalaltă.

Au fost părăsite sistemele istorice anterioare care procedau la ierarhii: cel bătrân, pentru ca e
mai slab, decedează înaintea copilului, adultul decedează după cel tânăr, femeia decedează înaintea
bărbatului, pentru că ar fi mai slabă (idee contrazisă categoric ulterior de știința medicală: femeia

supraviețuiește mai mult pentru că e departe de a fi mai slabă ( , asta nu înseamnă că e mai grasă!,
deși cercetătorii britanici n-au exclus nici această posibilitate!), bolnavul înaintea sănătosului etc.

Noul Cod civil. NCC a pastrat solutia din vechea reglementare şi a perfecţionat-o: în cazul în care
două sau mai multe persoane au murit în aceleaşi împrejurări, neputându-se stabili dacă una a
supravieţuit alteia, persoanele respective nu se pot moşteni între ele [art 957(2) NCC].
Soluția dată comorienților se aplică și când decesul nu a survenit în aceeaşi împrejurare, fiind
suficient să nu se poată stabili supravieţuirea uneia dintre persoane;

1.3. Efectele declarării judecătorești a morții.

Efectul esențial al declarării judecătorești a morții este încetarea capacității de folosință.

Capacitatea persoanelor este supusă publicităţii în cazurile expres prevăzute de lege. Asta
înseamnă că există o opozabilitate ”naturală” a capacității, dacă legea nu prevede altfel.
Faţă de terţi, efectele hotărârii declarative de moarte se produc de la data realizării formalităţilor
de publicitate specifice, cu rol de opozabilitate, cu excepţia cazului în care terţul ar cunoaște actul de
declarare a morții pe altă cale sau legea care reglementează sistemul de publicitate ar prevedea altfel.
Legea de procedură (art. 947 C. pr. civ.) prevede doar obligația comunicării hotărârii către diverse registre
de publicitate, deci nu instituie o cerință de opozabilitate, efectele notărilor fiind prevăzute de aceste
registre.
Efectuarea doar a uneia dintre formalităţile de publicitate, dacă hotărârea judecătorească
declarativă a morţii este supusă în acelaşi timp unor formalităţi de publicitate diferite, nu acoperă lipsa de
publicitate rezultând din neîndeplinirea alteia (art. 17 NCC).
În ceea ce priveşte publicitatea imobiliară, spre exemplu, publicitatea prin notare este obligatorie
sub sancţiunea inopozabilităţii în legătură cu: cererea de declarare a morţii unei persoane fizice, hotărârea
judecătorească de declarare a morţii şi cererea de anulare sau de rectificare a hotărârii judecătoreşti de
declarare a morţii sunt menţiuni obligatorii sub sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi.

Este de reţinut că poate avea loc şi anularea hotărârii declarative a morţii în următoarele
cazuri:
- art. 54 - cazul tipic, găsirea persoanei în viaţă;
- art.55 - găsirea certificatului de deces; în acest caz suntem în prezenţa decesului fizic constatat.

Efectele anulării hotărârii judecătoreşti de declarare judecătorească a morţii sunt reglementate

prin unele norme speciale de către art. 54 și urm. NCC:

“Art. 54 (2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte,
înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin
echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă,
sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori
trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă. “

Din analiza textului se observă următoarele:

- regula este restituirea.

- restituirea prestaţiilor se face integral, dar nu neapărat în natură; această regulă se aplică atât în
raporturile cu moştenitorii cât şi cu terţii.

- moştenitorul (ca dobânditor direct și cu titlu gratuit de la cel declarat mort) este ţinut
întotdeauna la restituire.
- totuşi, terţul dobânditor cu titlu oneros al bunurilor celui declarat mort (care a dobândit de la
moştenitor sau de la succesori ai acestuia) nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva regulilor
de carte funciară, se va face dovada că ştia/trebuia să ştie că cel declarat mort că era în viaţă;

Atenție! Atunci când regulile de carte funciară sunt aplicabile, ele vor avea prioritate; în
celelalte cazuri, art. 54 alin. 2 funcționează ca o normă derogatorie, dobânditorul cu titlu onoeros
fiind pus la adăpost de pretenția celui declarat inițial mort, dacă a fost de bună credință.

Moştenitorii aparenți sunt și ei protejați prin aceea:

➢ că plata pe care au făcut-o terților este liberatorie, cu excepţia cazului în care cunoştea că
persoana declarată moartă era în viaţă;

➢ deşi află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în
viaţă, păstrează posesia bunurilor şi dobândesc fructele acestora, cât timp cel reapărut nu
 solicită restituirea lor (prin derogare de la dreptul comun în materie, reprezentat de către
art. 948 NCC, când le păstra numai cât a fost de bună credință).

1.4. Efectele încetării capacității de folosință.

a) Efectul decesului este încetarea capacității de folosinţă a persoanei fizice.

Pierderea capacităţii de folosinţă marchează moartea civilă a persoanei. Ea nu mai are pe viitor calitatea
de subiect de drept civil şi dispare aptitudinea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii.

Odată cu încetarea capacității de folosință a persoanei fizice:

➢ se sting drepturile sale viagere;

➢ se sting toate drepturile dobândite intuituu personae;

Aprecierea caracterului strict personal se face potrivit legii, stipulaţiei părţilor, naturii contractului
care le-a dat naştere (art. 1.282 NCC) ori naturii dreptului (în cazul drepturilor extracontractuale).

➢ se deschide mostenirea; astfel, ca efect al pierderii capacității de folosință, drepturile și obligațiile

defunctului, care nu se sting, se transmit moștenitorilor;

➢ succesibilii legali sau testamentari, care devin titulari ai drepturilor și obligațiilor defunctului, se
stabilesc în funcţie de data decesului şi nu în funcţie de data rămânerii definitive a hotărârii
declarative de moarte sau de data întocmirii actului de deces.

2. Nerespectarea regulilor privind capacitatea de folosință a persoanei fizice și sancțiunea

acesteia.

Absența totală capacității de folosință atrage, ca regulă, nulitatea absolută a actului; ipoteza
practică de interes este aceea a încheierii de către reprezentant a actului după decesul reprezentantului.
În acest caz se va da ascultare și regulilor de protecție ale terțului care nu a cunoscut lipsa puterilor de
reprezentare, care ar putea invoca inopozabilitatea încetării reprezentării, cu consecința că moștenitorii
reprezentatului vor fi considerați parte la contractul încheiat. la partea generală – art. 1295 și urm.

Nerespectarea unei incapacități speciale de folosință atrage anularea sau nulitatea actului încheiat, după
caz. În principiu se va ţine seama de calificarea dată nulităţii de legiuitor, iar în subsidiar de natura
interesului ocrotit prin normă - ordine publică (nulitatea absolută) sau ordine privată (nulitate relativă) și
dacă nici acest criteriu nu este suficient se va aplica prezumția de nulitate relativă (art. 1252 NCC).
Spre exemplu incapacitatea auxiliarior justiţiei de a dobândi drepturi litigioase este de ordine
publică şi încălcarea ei atrage nulitate absolută, întrucât se protejează încrederea în justiţie şi prestigiul
acesteia [art. 1.653 NCC - (1)] .

Va fi însă nulitate relativă în cazul incapacităţilor de a primi un legat, prevăzute de art. 991 NCC.

Nu există o corelație necesară între incapacitatea absolută/relativă și nulitatea absolută/relativă,

după caz. Unele incapacități absolute atrag nulitatea relativă ș.a.m.d. ...

II. VERIFICAREA CUNOȘTINȚELOR

A. ÎNTREBĂRI TEORETICE

1. Care sunt efectele declarării judecătorești a morții asupra capacității de folosință?

2. Care este sancțiunea incapacităților speciale de folosință?

B. GRILE

1. Capacitatea de folosință:
a) a persoanei fizice încetează prin efectul faptului juridic al dispariției persoanei într-o împrejurare în care
este sigur că s-a produs decesul;
b) încetează prin punerea sub interdicție a persoanei fizice;
c) nu poate fi restrânsă în mod liber prin act juridic, cu consimțământul titularului.

2. După anularea hotărârii judecătorești declarative de moarte, cel care a fost declarat mort poate
obține:
a) de la moștenitorul aparent doar fructele și productele bunurilor din succesiune culese începând cu data
cererii de restituire;
b) de la terțul subdobânditor cu titlu gratuit înapoierea bunului său, doar dacă acesta din urmă a fost de
rea-credință;
c) restituirea prin echivalent a bunului înstrăinat cu titlu oneros de către moștenitorul aparent de bună-
credință unui terț de bună-credință.

C. SPEȚE

1. La data de 5.11.2011, A se afla, singur, în concediu în Japonia, când a avut loc un puternic cutremur
care a provocat decesul a circa 20.000 de persoane din localitatea în care se afla A. Cum localitatea a fost
inundată de valuri oceanice în urma cutremurului, cadavrul lui A nu a fost niciodată descoperit. Ultimul
mesaj transmis in țară de către A fusese un e-mail către soția sa, B, din data de 4.11.2011. La data de
5.07.2012, B l-a născut pe copilul C. Ulterior, la data de 5.09.2012, a fost admisă (definitiv) acțiunea lui B
în declararea morții lui A, fiind stabilită, ca dată a morții, ziua de 5.11.2011. D, care era chiriaș al unui
imobil care îi aparținuse lui A și care a refuzat să părăsească imobilul la expirarea termenului contractual,
în ciuda cererii exprese a lui B (transmisă lui D la 5.08.2012), formulează, la data de 1.04.2013, o cerere în
constatarea inexistenței dreptului de proprietate al lui B și C asupra imobilului în cauză, motivând că:
- Hotărârea judecătorească de declarare a morții lui A este nulă absolut (și, prin urmare, de drept)
de vreme ce a fost ignorată condiția dispariției lui A pentru cel puțin doi ani. Așadar, nu se pune
problema moștenirii lui A de către B și C, acesta fiind prezumat a fi în viață.
- Chiar dacă hotărârea judecătorească ar fi valabilă, ea nu își poate produce efectele decât de la
data la care a rămas definitivă, deci D n-ar putea fi considerat decedat decât cu începere din data
de 5.09.2012.
- În plus, în privința lui C, operează o prezumție absolută în sensul că a fost conceput între a 300-a
și a 180-a zi dinaintea nașterii (5.05.2012), or, această prezumție nu se poate aplica de vreme ce
A nu a fost în viață (potrivit hotărârii judecătorești) în tot acest interval. Prin urmare, C n-a fost
conceput în căsătorie și nu poate fi prezumat copil al lui A. În fine, C nu putea moșteni pentru că
nu avea capacitate civilă la data presupusului deces al lui A.
În calitate de judecător, soluționați acțiunea lui D, pronunțându-vă asupra tuturor susținerilor acestuia.

Legendă:

Idee ancoră
Concluzie
Atenție (se) pică la examene
Nu cădeți în capcană
Dați zoom
Atenție:

R
1. c)
2. c)