«Atîtea biserici a făcut…»

«Ştefan Vodă cel Bun multe războaie au bătut şi aşa se aude din oameni vechi şi bătrîni, că cîte
războaie au bătut, atîtea biserici şi mănăstiri au făcut» (Ion Neculce. O samă de cuvinte).
Monumentele de cultură moldovenească scrisă consemnează cu atenţie atît bătăliile din timpul
domniei lui vodă Ştefan, cît şi evenimentele din viaţa şi activitatea bisericii: prezenţa
mitropolitului la ceremonii însemnate, construirea unor biserici, împroprietărirea lor cu moşii,
acordarea de privilegii ş.a.

Astfel se conturează cele două preocupări majore ale lui Ştefan cel Mare: de a «sta de strajă la
hotare» – apărarea neatîrnării statului şi a demnităţii supuşilor săi şi grija pentru credinţa lor.
Sprijinind răspîndirea învăţăturii Domnului, adîncind credinţa ortodoxă, Ştefan cel Mare întărea
autoritatea domniei şi a domnitorului – unsul lui Dumnezeu, vrerea şi poruncile căruia, mai ales
cînd erau chemaţi la datoria sfîntă – apărarea Moldovei, erau obligaţi să le îndeplenească toţi
supuşii.

În primii 12 ani de domnie, pînă la sfîrşitul anului 1469, Ştefan cel Mare a demonstrat din plin
calităţile sale de politician prevăzător, de administrator priceput, de mare gospodar: a readus ţării
ce era al ei, a arătat cît se poate de convingător că va apăra cu dîrzenie hotarele ţării sale, a
schimbat structura şi atribuţiile dregătorilor statului, ale Cancelariei domneşti, creînd astfel
condiţii de viaţă paşnică pentru supuşii săi.

«Abia aproape după un deceniu de stăpînire şi afirmare a noii puteri pe tronul Moldovei, avea să
deschidă Ştefan şirul actelor sale de cultură. La 4.06.1466 punea temeliile primei sale ctitorii şi
ale celei mai importante, ale mănăstirii Putna, care urma să se încheie în 1469» (Z.Dumitrescu –
Buşulenga, 1982).

Cetăţile. Sistemul de apărare strategică a Moldovei îl alcătuiau cele 9 cetăţi. Ştefan cel Mare a
avut grijă ca acest sistem de apărare să fie bine îngrijit, fortificat şi administrat. Domnitorul a
lărgit şi a înnoit posibilităţile de apărare ale Cetăţii Albe, precum şi ale
cetăţilor Suceava, Neamţ. Pe malul stîng al Siretului, dinspre valahi (munteni), lîngă Roman,
Ştefan Vodă a ridicat o nouă fortăreaţă de piatră ‒ Cetatea Nouă. Cetatea Nouă (Roman) a fost
reconstruită în 1483, fiind întărită cu turnuri puternice, împrejmuită de un şanţ cu apă.

În 1479 Ştefan cel Mare a înălţat (pe malul stîng al Gurii Chilia), dinspre valahi
(munteni) cetatea Chilia. La sfîrşitul anilor 60 ai secolului XV a fost înălţată Citadela Orheiului
Vechi, temelia căreia s-a păstrat pînă în zilele noastre.

Ştefan cel Mare a zidit şi Cetatea Soroca, fapt adeverit de hrisovul domnesc din 12.07.1499, în
care este menţionat «Coste, pîrcălabul de Soroca». Pînă la Vodă Ştefan, Soroca prezenta o
întăritură de lemn şi pămînt. «Cetatea noastră, Soroca ‒ strajă la hotarul cu pagînătatea» (tătarii),
aşa cum o cunoaştem astăzi, reconstruită din piatră, a fost ridicată pe timpul celei de-a doua
domnii a lui Petru Rareş (1541 ‒ 1546).
Arhitectura laică. Dintre realizările arhitecturii laice ale perioadei fac parte şi construirea
(începînd cu 1486) a Palatului Domnesc la Hîrlău, căruia i s-a adăugat un paraclis în 1492. În
afară de aceasta, Ştefan cel Mare a zidit, a refăcut Curţile domneşti de la Vaslui, Iaşi, Suceava,
Piatra, Bacău.

Aflîndu-se, întreaga Ţară a Moldovei, la o treaptă de intensă dezvoltare a meşteşugurilor, fiind în

creştere numărul pietrarilor, zidarilor, varnicerilor, teslarilor (lemnarilor), zugravilor ş.a.,
acumulîndu-se o bună experienţă a construirii unor obiecte laice (militare şi administrative),
începînd cu anii’80 domnitorul purcede la înălţarea unor zidiri, prin care «scoala moldovenească
de arhitectură va păşi pe treapta ei de apogeu» (D.Năstase, 1968).

În afară de ansamblul Putnei, Ştefan cel Mare a măi ctitorit bisericile din Pătrăuţi (1487),
Milişeuţi (1487), Voroneţ (1488), Sf.Ilie de lîngă Suceava, toate împreună reprezentînd
«expresia cea mai simplă a unui tip arhitectonic încheiat: acela al bisericii moldoveneşti de tip
triconc cu turlă pe naos» (D.Năstase).

Bolta moldovenească. Se cere de subliniat în mod deosebit, că la biserica din Milişeuţi apare o
boltire aparte ‒ component arhitectonic, ce «nu-şi găseşte corespondent în bisericile
moldoveneşti ale epocii lui Ştefan cel Mare şi în cele mai vechi… Ea se deosebeşte de sistemele
caracteristice arhitecturii religioase gotice şi este străină celei de tradiţie bizantină… Sistemul de
reazem de pe naosul bisericii Pătrăuţi constituie una din caracteristice importante ale triconcului
moldovenesc din epoca de apogeu… Acestui sistem nu-i găsim precedent în epoca anterioară,
dar nu-i găsim analogie mai strînsă în întreaga arhitectură medievală».

Cu denumirea «boltă moldovenească» sistemul de bolţi moldoveneşti a devenit un element

original al arhitecturii religioase medievale. De altfel, au remarcat specialiştii în materie, şi
«utilizarea sistematică a contraforţilor la bisericile de plan triconc constituie o inovaţie
tipic moldovenească». Astfel, în arhitectura religioasă moldovenească, întîi de toate în bisericile
epocii lui Ştefan cel Mare, au apărut şi s-au statornicit novaţii arhitecturale necunoscute ţărilor
din preajmă.

Avea perfectă dreptate N.Iorga: «În adevăr, totul este deosebit între cele două tări…»:
Moldova şi Valahia.

În ultimul deceniu al veacului XV au fost zidite: bisericile Sf.Ioan din Vaslui (1490), Precista din
Bacău (1491), Sf.Nicolai Domnesc din Iaşi (1491-1492), Sf.Gheorghe din Hîrlău (1492),
Sf.Nicolai din Dorohoi (1495), Sf.Nicolai din Popăuţi (1496), biserica mănăstirii Tazlău (1497).
Ultimele locaşuri sfinte zidite în perioada domniei marelui domnitor au fost bisericile de la
Borzeşti (1493 ‒ 1494), Războieni (1496), Piatra (1497 ‒ 1498). Biserica Sf.Paraschiva din
Dolheşti este ctitorită de hatmanul Şendrea (1481). La 14 noiembrie 1497 Ştefan cel Mare asistă
la sfinţirea noii biserici înălţate la Războieni, unde dezveleşte vestita pisanie.
Locaşurile sfinte zidite în epoca lui Ştefan cel Mare, ctitorite de el, de alţi înalţi dregători, mari
boieri sau feţe bisericeşti, «reflectă nu numai importanţa pe care marele domnitor o acordă vieţii
religioase, ci şi raportul exact în care acesta înţelegea să pună biserica moldovenească faţă
de domnie: valoarea artistică a locaşurilor în care se închina voievodul, curtea sa şi supuşii săi,
exprima forţa spirituală a religiei, iar această forţă este pusă în slujba ţelurilor urmărite de
domnie.

După cum clădirile înseşi ale bisericilor se încadrează complexului de construcţii laice (cetăţi,
curţi domneşti), ce exprimă puterea politica şi militară a suveranului ctitor» (D.Năstase, 1968).

Cele mai vechi monumente de pictură murală, ce s-au mai păstrat din epoca lui Ştefan cel
Mare, sînt frescele bisericii din Dolheşti şi ale bisericii din Lujeni (1452 ‒ 1455).

Frescele bisericii din Lujeni «prezintă asemănări stilistice cu restul picturii moldoveneşti din
vremea lui Ştefan cel Mare şi, în special, cu cea de la Bălineşti, executată în 1493 de cel mai de
seamă pictor moldovean din secolul al XV-lea ‒ Gavriil Ieromonahul» (Sorin Ulea, 1968).
Ansambluri remarcabile de veche pictură moldovenească prezintă bisericile de la Pătrăuţi (1487),
Voroneţ (1488), Sf.Ilie (1488) şi Milişeuţi (1497), distrusă de austrieci în primul război mondial.
Specialiştii în domeniu au constatat că la bisericile mănăstirii Voroneţ şi Sf.Ilie reprezentările
evangheliştilor sînt reproduceri fidele după prototipurile gravate de Gavriil Uric
în Tetraevanghelul său din 1429, fapt ce ilustrează continuitatea de tradiţie a picturii
moldoveneşti din secolul XV.

Remarcabila unitate de principii decorative, stilistice şi iconografice, cît şi corespondenţele

intime cu celelalte genuri de artă dovedesc că pictura din epoca lui Ştefan cel Mare nu reprezintă,
aşa cum s-a afirmat deseori, suma unor influenţe din afară, ce s-ar fi încrucişat mecanic pe
pămînt moldovenesc, ci, dimpotrivă, un fenomen profund autentic, crescut organic din climatul
artistic moldovenesc.

Născută cu un secol mai bine în urmă şi ajunsă ‒ aşa cum o dovedesc

miniaturile Tetraevanghelului din 1429 ‒ la o remarcabilă înflorire încă din prima treime a
veacului al XV-lea, această pictură ne apare, încă de la primele ansambluri murale ce ni s-au
păstrat din vremea lui Ştefan cel Mare, ca o şcoală naţională deplin constituită. Şcoala naţională
de pictură moldovenească.

«Dacă vom aminti faptul că în pictura vremii lui Ştefan cel Mare nu există nici o singură
compoziţie cu caracter monastic, va deveni evident că artiştii acestei vremi au fost cu totul străini
de idealurile evazioniste ale monahismului. Dimpotrivă, arta lor a reflectat cu
limpezime tendinţele şi aspiraţiile fundamentale ale poporului moldovenesc din veacul ai
XV-lea, cristalizate în cele două principii politice călăuzitoare ale domniei lui Ştefan cel
Mare: întărirea continuă a Statului Moldovenesc şi lupta împotriva turcilor pentru
păstrarea independenţei.
Atît prin implicaţiile de actualitate politică, cît şi prin caracterul autohton al esteticii sale, pictura
moldovenească din a doua jumătate a secolului al XV-lea a constituit un fenomen de
cultură reprezentativ nu pentru un grup social restrîns (monahi sau mari feudali), ci
pentru cele mai largi pături ale poporului Moldovei. Iată de ce această pictură constituie, în
adevăratul înţeles al cuvîntului, o şcoală naţională» (S.Ulea). Şcoala naţională de pictură
moldovenească.

Aptitudinile meşterilor zidari şi zugravi moldoveni de a înţelege că arhitectura şi pictura, cu toate

că sînt două forme deosebite ale artei, pot şi trebuie să se înrîurească şi să se completeze,
realizînd ansambluri artistice integre, «constituie o trăsătură fundamentală a esteticii
pictorilor moldoveni din perioada clasică: secolele XV şi XVI. Din acest punct de vedere
pictura moldovenească oferă unul din exemplele cele mai remarcabile din istoria artei
medievale». Aserţiunea este într-o şi mai mare măsură valabilă pentru pictura
exterioară  moldovenească, care va înregistra realizări inegalabile în veacul XVI.

Ştefan al III-lea cel Mare – fondator al literaturii istorice moldoveneşti în limba slavonă

Prin politica sa de consolidare a Statului Moldovenesc, de afirmare a neatîrnării lui în contextul

european, prin faptele sale de arme Ştefan cel Mare a determinat apariţia literaturii istorice
moldoveneşti în limba slavonă.

Laolaltă cu legendele etnogenetice, cu creaţiile norodnice de evocare istorică, inscripţiile votive,

însemnările pe marginile unor manuscrise religioase, pisaniile pe pereţii unor biserici, anumite
scrisori, instrucţiuni voievodale, apoi primele scrieri cu caracter cronografic, păstrează pînă în
zilele noastre mărturii despre situaţia etnică din perioadele respective pe un teritoriu cu hotare
stabilite şi recunoscute. Ştirile despre viaţa şi faptele, despre activitatea domnitorilor, boierilor
mari, ierarhilor, uneori şi despre îndeletnicirile pămîntenilor moldoveni (земляны
молдавские), «constituie elemente caracteristice ale culturii naţionale moldoveneşti medievale».

Astfel de aspecte extrem de importante pentru istoria devenirii şi afirmării poporului

moldovenesc precum constituirea etnosului moldovenesc, statornicirea Statului
Moldovenesc, evidenţierea şi individualizarea moldovenilor în lumea răsăriteană neolatină sînt
oglindite pe larg, multilateral şi convingător în Letopisania moldo-slavonă.

Este cu neputinţă a demonstra şi a fundamenta apariţia etnonimului moldoveni (din secolul

XIII), istoria afirmării şi continuităţii de-a lungul a 700 de ani a comunităţii etnice
moldoveneşti şi a Statului Moldovenesc (din sec. XIV), ignorînd dispreţuitor, cum se face pînă
astăzi, primele noastre istorii – Letopiseţele moldo-slavone scrise în veacul al XV-lea.

Printre primele monumente istorice moldoveneşti scrise în perioada de pînă la Ştefan cel Mare
este Pomelnicul mănăstirii Bistriţa, început la 1407, avînd titlul complet Aici se pomenesc
binecinstitorii domnitori ai Ţării Moldovlahiei, care sînt ei – «formă originală nu atît a
evenimentelor cît a istoriei eroilor Moldovei» (E.Russev).

În ultimul pătrar al veacului XV se scriu din porunca şi sub supravegherea lui Ştefan al III-lea cel
Mare la curtea Moldovei primele istorii ale Moldovei – letopiseţele moldo-slavone, lucrări în
veşmînt slavon, dar moldoveneşti după conţinut.

Cronografia oficială – ştefaniană, moldo – slavonă cuprinde prin operele ei istoria Moldovei de
la descălecarea legendară a lui Dragoş (1352 ?), din 1359 pînă la 1590 – limita cronologică
a Cronicii murale de la Suceava.

Letopiseţele domneşti moldo-slavone (ale lui Macarie (1504 – 1551), Eftimie (1541 – 1554),

Azarie (1551 – 1574), preiau descrierea evenimentelor de la sfîrşitul domniei lui Ştefan cel Mare
(1504). Astfel letopiseţele moldo-slavone acoperă istoria Moldovei din prima jumătate a
veacului al XIV-lea pînă la 1590.

Cronicile moldoveneşti în limba slavonă, reflectînd apariţia şi statornicirea comunităţii etnice

moldoveneşti, consolidarea şi afirmarea în contextul european a Statului Moldovenesc
medieval, consemnează procesul îndelungat de coagulare a etnosului moldovenesc – rezultat al
unor multiseculare migraţiuni multidirecţionale şi eterogene, al unei originale simbioze
etnoculturale şi sociale, definitivate în arealul Carpato-Nistrean.

Letopiseţele cu destinaţie externă: Cronica moldo-germană (1457 – 1499), Cronica moldo-

rusă (1359 – 1504), Cronica moldo-polonă (1352 – 1564) au fost elaborate şi răspîndite cu
scopul de a oferi altor popoare şi suveranilor acestora ştiri despre Statul Moldovenesc, unde se
află, ce fel de popor locuieşte aici, de ce origine, ce voievozi/regi are, ce fapte au săvîrşit…
Afirmarea Statului Moldovenesc în circuitul politic european, consolidarea sistemului existent de
administrare, centralizarea puterii de stat, autoritatea în ascensiune a domnitorului au contribuit
la statornicirea în istorie şi în mediul internaţional a însemnelor fundamentale etnounificatoare
pe plan intern şi etnodeosebitoare pe plan extern: Moldova, moldoveni. Despre aceasta
mărturisesc în mod grăitor şi cu evidenţă de acum titlurile primelor istorii scrise ale Moldovei:

1. Letopiseţul de cînd cu voia lui Dumnezeu s-a început Ţara Moldovei, 1359 – 1507
(Letopiseţul anonim al Moldovei);

2. Cronica scrisă pe scurt a lui Ştefan, din mila lui Dumnezeu, voievod al Ţărilor Moldovei şi
Valahiei, 1457 – 1499 (Cronica moldo-germană);

3. Povestire pe scurt despre  domnii Moldovei, 1359 – 1526 (Letopiseţul de la Putna, versiunea

I);
4. Povestire pe scurt despre  domnii Moldovei, 1359 – 1518 (Letopiseţul de la Putna, versiunea
II);

5. Cronica scurtă a Moldovei, 1359 – 1451;

6.  Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, de cînd s-a început Ţara Moldovei,1359 –
1504  (Cronica  moldo-rusă);

7. Cronica murală de la Suceava, 1574 – 1590;

8. Cronica de la facerea lumii… 1359 de ani. De atunci, cu voia lui Dumnezeu, s-a început  Ţara
Moldovei, 1359 – 1512 (Cronica moldo-sîrbă);

9.Descrierea cronicii despre  Ţara Moldovei şi despre domnii ei, cum au venit moldovenii
înŢara Moldovei, 1352 ‒ 1564  (Cronica moldo-polonă);

10. Pisania de la biserica sf.Arhangheli din Războieni, 1496.

Prima cu adevărat istorie scrisă a Moldovei este Letopiseţul de cînd prin vrerea lui Dumnezeu
începutu-s-a Ţara Moldovei (1359 ‒ 1507), numit convenţional Letopiseţul anonim al
Moldovei (numit cîndva «de la Bistriţa»). Scris la curtea şi sub nemijlocita observare a lui Ştefan
cel Mare, letopiseţul are un netăgăduit caracter oficial şi cu tot temeiul poate fi apreciat ca
aparţinînd domnului. Amploarea, precizia şi caracterul oficial al informaţiei vădeşte faptul
că Letopiseţul anonim al Moldovei este prototipul istoriografiei oficiale moldo-slavone de la
răscrucea veacurilor XV ‒ XVI, monument care pune bazele genului cronicăresc în Moldova
medievală.

Cea mai condensată în informaţii etnice moldoveneşti rămîne Cronica moldo-polonă, realitate ce

se vede şi în titlul ei desfăşurat: Izvodul cronicii despre Ţara Moldovei şi domnii ei, cum au
venit moldovenii în Ţara Moldovei  pentru întîiaşi dată şi cine a fost primul lor gospodar ori
voievod de la anul întîi al faceriilumii 6860, de la naşterea lui Dumnezeu 1352 (Traducere
E.Russev).

În paginile ei se reflectă pe larg tabloul etnonimic (şi toponimic) al Moldovei din acea perioadă.
Se relatează pe larg despre Ţara Moldovei, despre aceea cum «moldovenii prima dată au venit
în Ţara Moldovei, la apa Moldova, unde Dragoş i-a aşezat pe moldovenii ungureni», despre
«Belgorodul moldovenesc» (Cetatea Albă); cînd «moldovenii au început a plăti tribut turcilor»,
cînd «a venit Mateiaş, regele Ungariei, la oraşul moldovenesc Baia»; despre «lupta la Pîrîul
Alb în Ţara Moldovei»; cum «Petru, voievodul moldovenilor, i-a zdrobit pe tătari la
Ştefăneşti»; cum pe vremea domniei lui Lăcustă «moldovenii mai n-au dat jumătate din
pămînturile lor»… Se descrie pe larg cum la 1552 «Sigismund August, regele polon, l-a pus
voievod în Moldova pe Alexandru, tot de neam moldovenesc, iar pe Joldea moldovenii l-au
prins şi i-au tăiat nasul…»
Istoriografia veche moldovenească, primele încercări de investigaţii etnologice de acum în
perioada elaborării lor au devenit cunoscute în diferite ţări din Europa (Cronica moldo-germană,
Cronica moldo-polonă), dar şi în Rusia. Prima istorie etnică moldovenească este cuprinsă
în Сказание вкратце о молдавских господарех отколе начася Молдовская Земля  в лето
6867 (1359); în limba moldovenească: Povestire pe scurt despre domnii/gospodarii
moldoveni de cînd s-a început Ţara Moldovei în anul 1359.

Numită convenţional Cronica moldo-rusă, ea, în original, e o anexă din culegerea

rusească Воскресенская летопись. Prima parte a Cronicii moldo-ruse redă legenda eponimică
despre provenienţa moldovenilor şi muntenilor/ valahilor din fraţii pravoslavnici Vlahata şi
Roman.

Indiferent de cine ar fi scrisă ‒ de un moldovan sau de un rus ‒ această cronică demonstrează că

tradiţia orală, bazată pe fapte reale, despre căile diferite de evoluţie a urmaşilor celor doi fraţi,
era de acum în veacurile medii cunoscută în circuitul istoriografic european şi slav, reflectînd o
realitate istorică etnogenetică şi culturală: existenţa Statului Moldova şi a moldovenilor.

Urmează letopiseţele moldo-slavone postştefaniene, numite domneşti sau boiereşti:

11. Letopiseţul lui Macarie, 1504 ‒ 1551;

12. Letopiseţul lui Eftimie, 1541 ‒ 1554;

13. Letopiseţul lui Azarie, 1551 ‒ 1574.

Este cu neputinţă de explicat, din punct de vedere ştiinţific, de ce politicienii, istoricii şi filologii
romîni declară că aceste creaţii ale autorilor moldoveni despre ţarii (domnitorii) Moldovei,
despre boierii moldoveni, despre Ţara Moldovei, despre schiptrul Moldovei, scrise la curtea
domnească a Moldovei şi la mănăstirile moldoveneşti, de egumeni moldoveni la
îndrumarea arhiereilor moldoveni şi la comanda suveranilor moldoveni, descriind
biruinţele armelor moldoveneşti, faptele de arme ale oştenilor moldoveni (молдавскых воех)
şi ale comandanţilor moldoveni, soarta pămîntenilor moldoveni (молдавскых жителей),
înveşnicind cuprinsul Moldovei cu rîurile moldoveneşti, cu oraşele moldoveneşti, cetăţile
moldoveneşti ar fi, cică, «cronici romîne». Doar se ştie bine că «Istoriografia slavonă a
statului feudal Valahia a fost acefală (= fără cap); nici o cronică internă nu a păstrat istoria
acestei ţări în veacurile XIV ‒ XV» (P.Panaitescu, 1964).

Prin astfel de subterfugii, ce n-au nimic comun cu ştiinţa, prin astfel de «şmecherii romîneşti» se
fac încercări de a denatura nu numai mesajul moldovenesc al primelor istorii ale Moldovei, ci
şi orientarea politico-ideologică a Statului Moldovenesc medieval.
Prin astfel de trucuri se depun eforturi disperate pentru a imprima comunităţii etnice
moldoveneşti, statalităţii moldoveneşti caracteristici etnice şi politice valahe. Pe astfel de căi şi
prin astfel de mijloace dubioase istoriografia vecină încearcă să se căpătuiască, ciupind de ici-
colea creaţii făurite de alte popoare.

Cronicile moldo-slavone oficiale din epoca ştefaniană (ultimele decenii ale secolului al XV-lea‒
începutul veacului al XVI-lea), Pisania de la Războieni (1496), cronicile domneşti: Letopiseţul
lui Macarie, Letopiseţul lui Eftimie, Letopiseţul lui Azarie ‒ creaţii de pionierat în cultura
moldovenească istorică scrisă ‒ constituie temelia istoriografiei moldoveneşti. Prin ele s-au
afirmat în circuitul etnic şi politic european comunitatea etnică moldovenească ‒ moldoveni şi
statul lor ‒ Moldova.

Atunci cînd încercăm să scriem despre o niscaiva «comunitate culturală», ar fi inteligent şi

creştineşte să ştim despre existenţa ‒ unică, despre valoarea excepţională în Europa în acea
epocă a acestui tezaur etnocultural şi istoriografic moldovenesc: Letopiseţele moldoveneşti în
limba slavonă.

Vasilie Stati, cartea ”Moldova și moldovenii”

Bibliografie : terramoldaviae.wordpress.com/tag/pictura-moldoveneasca/