Sunteți pe pagina 1din 10

ARHITECTURA

RELIGIOASĂ
Catrinoiu Irina
Despa Andreea
Suciu Sabina
Lăcaşul de cult între tradiţie şi modernitate

 Arhitectura religioasă s-a prezentat întotdeauna ca o diversitate de


stiluri, pe masură ce au apărut noi religii şi culte şi în strânsă legatură
cu miscarea artistică în general. Nu se poate nega faptul că există
anumite influenţe reciproce în acest domeniu: de exemplu, primele
moschei au preluat elemente ale arhitecturii creştine, iar aceasta a fost
influenţată de austeritatea decoraţiei din spaţiul musulman.
 Edifiicile religioase sunt destinate, pretutindeni în lume, rugăciunii,
stabilirii legăturii dintre lumea profană şi cea divină, cultului şi
ritualurilor practicate de fiecare comunitate în parte.
 Ele sunt considerate, în acelaşi timp, case ale lui Dumnezeu
( lăcaşuri ale zeilor în Extremul Orient). Cele mai cunoscute denumiri
ale acestor edificii, păstrate până astăzi, sunt cele de templu, în religiile
orientale, în iudaism, dar şi în unele comunităţi creştine protestante,
biserica, specific lumii creştine, şi moschee în spaţiul Islamic.
Arhitectura bisericească în Ţara Românească şi Moldova
în secolele XIX—XX

 Secolul XIX înseamnă, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, dispariţia


aproape totală a vechiului stil românesc din arhitectura bise­ricească, sub năvala
copleşitoare a influenţelor occidentale şi a celor ruseşti (acestea din urmă vizibile
mai ales în Moldova, în tendinţa de înmulţire a turlelor de diverse forme, mai ales
cepiforme). În nordul Moldovei, arhitectul austriac Romstorfer restaurează câteva
monumente de artă ca : Putna (în forma din secolele XVII—XVIII), Sf. Gheorghe
din Suceava (de la începutul secolului XVI), Mirăuţii din Suceava (în forma din sec.
XVII) ş.a., cu oarecare respect pentru vechiul stil moldovenesc, în schimb, în Ţara
Românească, în epoca domnitorilor Barbu Ştirbei şi Gheorghe Bibescu, arhitecţi ca
austriacul Schlatter, fără nici o înţelegere faţă de valorile artei bizantine şi
româneşti, refac într-un stil neogotic hi­brid, la modă pe atunci în Austro-Ungaria,
biserici vechi, ca Bistriţa din Oltenia (secolele XV—XVI), Tismana, Arnota, Antim şi
Sf. Spiridon din Bucureşti ş.a., desfigurându-le şi modificându-le substanţial
formele iniţiale. Opera aceasta de falsificare a înfăţişării originare a vechilor noastre
monumente e continuată, după Unirea Principatelor, de arhitec­tul francez Andre
Lecomte du Nouy, care «restaurează», printr-o fă-ţuială modernă, unele vechi
ctitorii, fără să le dărâme (mînăstirea lui Neagoe de la Curtea de Argeş şi
Trisfetitele de la Iaşi), dar dărâmând pe altele, pentru a le reface din materialele
vechi, în forme cu totul noi sau prea puţin asemănătoare cu cele vechi (mitropolia
din Târgovişte, Sf. Nicolae domnesc din Iaşi, Sf. Dumitru din Craiova ş.a.).
 Cât priveşte bisericile noi, construite în această perioadă, ele repre­
zintă, din punct de vedere arhitectonic, ori simple copii neizbutite ale
unor modele mai vechi, ori amalgamuri hibride şi neomogene, de
influ­enţe eterogene diverse (mai ales apusene, gotice şi neoclasice sau
ba­roce), altoite artificial pe vechiul fond bizantin şi românesc. Chiar
cele de mari proporţii şi realizate cu mijloace costisitoare (ca
mitropolia nouă din Iaşi, Sf. Spiridon Nou şi Domniţa Bălaşa din
Bucureşti ş.a.) sunt lipsite de proporţii, de unitate de stil şi de valoare
artistică sau, chiar când sunt realizate mai izbutit din punct de vedere
arhitectonic, ele n-au nimic comun cu arta constructivă românească.
Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX aduce renaşterea nu
numai a stilului naţional în arhitectura civilă (prin arhitecţi ca Ion
Mincu), ci şi a celui bizantino-românesc în arhitectura noastră biseri­
cească, datorită arhitecţilor şi istoricilor de artă grupaţi în jurul fostei
Comisiuni a Monumentelor Istorice (N. Iorga, Gr. Cerkez;, N. Ghika-
Budeşti ş.a.). Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX aduce
renaşterea nu numai a stilului naţional în arhitectura civilă (prin
arhitecţi ca Ion Mincu), ci şi a celui bizantino-românesc în arhitectura
noastră biseri­cească, datorită arhitecţilor şi istoricilor de artă grupaţi
în jurul fostei Comisiuni a Monumentelor Istorice (N. Iorga, Gr.
Cerkez;, N. Ghika-Budeşti ş.a.).
 Sub înţeleapta conducere a acestora se ridică din ruine şi se restaurează
în formele lor originare (sau cât mai apropiate de aces­tea) monumente
de preţ ale vechii noastre arte bisericeşti, ca : Sf. Ni­colae din Curtea de
Argeş, Cozia, Snagovul, Mihai Vodă şi Curtea Ve­che din Bucureşti, o
mare parte din bisericile moldovene ale lui Ştefan ş.a. Totodată, sub
conducerea unor arhitecţi (ca Petre Antonescu, N. Ionescu-Berechet ş.a.),
se clădesc biserici-catedrale şi parohiale monumentale, care revin la
formele arhitecturii clasice bizantine sau reproduc monumentele cele
mai izbutite ale stilului naţional mun­tenesc (brâncovenesc) ori
moldovenesc (Sf. Elefterie Nou şi Sf. Vineri-Griviţa din Bucureşti,
catedrala mitropolitană din Sibiu, catedrala din Tg. Mureş, catedrala
fostei episcopii din Constanţa ş.a.).
 In zilele noastre, opera de restaurare şi conservare a vechilor noas­tre
monumente de artă bisericească, a fost o vreme intensificată, realizân­du-
se restaurări definitive şi pricepute ale multora din vechile noastre
monumente de artă bisericească, lăsate până azi în ruină (mănăstirea
Brâncoveni din Romanaţi, Govora, mînăstirea Dealu, Plumbuita de lîngă
Bucu­reşti, vechea mitropolie din Iaşi, catedrala patriarhală din Bucureşti
şi pa­raclisul alăturat, Neamţ, Arbore, Domnească din Tîrgovişte, Biserica
Neagră din Braşov, catedrala fostei mitropolii catolice din Alba-Iulia
ş.a.).
Arhitectura bisericească la românii din Transilvania.
Bisericile de lemn
 

 În Transilvania, din cauza situaţiei de robie în care au fost ţinuţi românii


până la 1918, nu s-a putut dezvolta o artă arhitectonică ortodoxă în aceeaşi măsură
cu cea din Ţara Românească şi Moldova, iar modestele biserici româneşti de zid
construite aici au suferit, mai mult decât cele din restul ţării, influenţa bisericilor
romanice şi gotice ale naţionalităţilor conlocuitoare. Cele mai vechi biserici
ortodoxe care ni s-au păstrat în Transilva­nia sunt cele de piatră, din ţinutul
Hunedoarei şi Zarandului, construite în secolele XIII şi XIV. Ca plan şi structură
acestea sunt foarte variate. Unele din ele (ca cea din Densuş , de lângă oraşul
Haţeg) amintesc mo­numente mult mai vechi din arhitectura creştină-orientală
(naos aproape pătrat, acoperit cu turlă de tip romanic pe bază cubică şi susţinută pe
patru stâlpi puternici de piatră aşezaţi în mijlocul navei şi legaţi între ei prin arcuri
centrate, altar semicircular, cu o încăpere dreptunghiulară pe latura de sud); altele
(ca cele din Strein, Cinciş şi Sfânta Măria-Orlea, azi calvină reformată) sunt
alcătuite dintr-o navă dreptunghiulară acoperită cu boltă semicilindrică, cu absidă
dreptunghiulară la est, acoperită cu icalotă sau boltă cu nervuri, şi un turn-
clopotniţă înalt la vest, legându-se astfel mai mult de arta romanică, de tip
lombard, cu unele influenţe gotice. Atât la Streiu cât şi la Densuş s-au folosit ca
materiale de construcţie pietre din vechile construcţii daco-romane înve­cinate..
 . Acelaşi plan are biserica Seghişte şi cea din Remetea (lângă Beiuş) cu deosebirea
că altarul e semicircular. Biserica din Gura-Sada (circa 1300) are forma unui
patrulob acoperit cu bolţi cilindri ce şi ca­lote, peste care se ridică o turlă prismatică,
pătrată, acoperită cu o ca­lotă suspendată. În a doua jumătate a secolului XIV,
călugărul Nicodim şi ucenicii lui din Ţara Românească zidesc biserica mănăstirii
Prislop, singura bise­rică de tip treflat (cu turlă pe naos) din Transilvania (refăcută
în secolele XVI şi XVIII). Celelalte biserici mănăstireşti sau parohiale, atestate de
documente în aceeaşi vreme (mănăstirea din Cuhea, mănăsti­rea din Peri,
mănăstirea ortodoxă din Scorei, întemeiată de Mircea cel Bătrân la 1391, biserica Sf.
Paraschiva din Răşinari, zidită de Radu I ş.a), au dispărut de mult.
 În cursul secolului XV, bisericile din Criscior (ctitoria jupânului Laslău Bălea
din 1404), Ribiţa (zidită de jupânul Vladislav şi jupâniţa Stana, 1417), Zlatna (1424,
refăcută) continuă planul şi formele celor din secolul anterior (turn-clopotniţă la
faţadă, naos şi altar dreptunghiu­lar), cu influenţe gotice. Elemente gotice
(contraforturi, cadre de uşi şi ferestre, nişe în arc frânt) găsim şi la vechea biserică
de zid din Roşcani (Hunedoara), construită probabil tot în sec. XIV sau XV şi
refăcută la 1766 (Dr. Coriolan Petranu, Un vechi monument istoric: Biserica din
Roşcani, în «Omagiu I. P. S. S. Dr. Nic. Bălan», Sibiu 1940, p. 643—646). Biserica din
Streiu-Sângeorgiu (1409) are planul în cruce, cu un turn lan­ternă peste punctul de
întretăiere a braţelor crucii (plan asemănător, în cruce greacă, cu turlă scundă pe
naos şi altar semicircular, are şi bise­rica mănăstirii «Săraca» sau Sumig, din Banat,
lângă Şemiacul Mic, tot din sec. XV). Biserica fostei mănăstiri Rîmeţ (1487) adoptă
planul bizan­tin drept (fără turlă), adăugind la faţada de vest un turn masiv de apă­
rare, cu trei etaje. Din aceeaşi epocă datează biserica Sf. Nicolae din Hunedoara
(plan de cruce greacă înscrisă în dreptunghi, cu turn-clopot­niţă masiv la faţada de
vest).
 Dar, fără îndoială, monumentele cele mai caracteristice şi mai de valoare pentru
arhitectura religioasă a românilor transilvăneni sunt bise­ricile de lemn. Foarte
numeroase în toată regiunea munţilor şi mai ales în Maramureş şi Crişana, ele
preced arhitectura de zid şi de piatră, deşi dată fiind lipsa de rezistenţă a
materialului lemnos, din care sunt fă­cute nu ni s-au putut păstra exemplare prea
vechi (despre una din bisericile din Zeud-Maramureş se pretinde că ar fi din anul
1364, iar o biserică din Apşa de Mijloc ar fi fost construită la anul 1400, deşi exem­
plarele cele mai vechi, sigur datate, provin din secolele XVII şi XVIII). Construite de
obicei pe coline care domină satele şi împrejurimile, bise­ricile acestea se ridică pe o
temelie (un soclu) din pietre sau pe tălpi groase din lemnul cel mai durabil (stejar,
tisă). Pe un plan de cele mai multe ori dreptunghiular (mai ales treflat), corpul lor e
alcătuit dintr-o singură navă, despărţită transversal în două încăperi (pronaos sau
tindă şi naos) şi terminată totdeauna spre răsărit printr-o absidă mai îngustă decât
nava, de formă dreptunghiulară ori poligonală (cu trei, patru sau mai multe laturi),
rareori circulară. Pereţii laterali sunt făcuţi din bârne solide, de stejar, carpen,
frasin, fag, tisă sau gorun, aşezate orizontal şi îmbinate la colţuri în mod ingenios şi
solid; pe dinăuntru, acestea sunt făţuite cu un strat de tencuială, spre a primi
pictura. Pronaosul este aco­perit cu tavan drept, iar naosul, de obicei cu boltă
semicirculară în sen­sul lungimii, e făcut din bârne aşezate în lung şi susţinute
uneori de arcuri dublouri transversale. Un portic deschis, sprijinit pe stâlpi, se în­
tinde fie numai pe faţada de vest, fie pe cea de sud (unde în acest caz e şi intrarea),
fie pe laturile de sud şi vest, sau pe ambele faţade laterale. Acoperişurile, din
şindrilă, sunt foarte înalte, în două sau mai multe pante (feţe) repezi, spre a înlesni
scurgerea apei şi a zăpezilor, şi cu streşini joase şi largi, spre a proteja corpul
clădirii (bisericile maramureşene au şi o poală continuă, sub nivelul acoperişului
principal, pentru a proteja ferestrele joase şi scunde).
Arhitecţi şi catedrale în secolul al XX-lea

 Arhitectura secolului al XX-lea poartă pecetea unor creatori de geniu: Walter Gropius (1883-
1969), dar mai ales Le Corbursier (1887-1965). Acesta din urmă, supranumit şi ’’idolatrul
betonului’’, a contribuit, prin marea lui autoritate, la extinderea unui stil international bazat pe
beton, oţel şi sticlă, caracterizat de o tensiune internă extremă, care conferă construcţiilor
dinamism. Pentru aceşti arhitecţi, proiectele de biserici, datorită funcţiei lor simbolice,
constituie ocazia unor experienţe artistice originale. Amintim pe cele din anii 1960-1970: Saint-
Nicolas, proiectată de elvetianul W. Forderer, Biserica de la Neviges sau San Giovanni Battista
din Toscana. Planurile realizate de Le Corbursier pentru Catedrala Notre-Dame din Ronchamp
ilustrează ceea ce autorul numeşte ’’arhitectură acustică’’; este o clădire atipică, cu forme
convexe şi concave, care reflectă parcă interiorul spre exterior ca sunetele unei partituri
muzicale. Discuţiile pe care le-a suscitat acest proiect demonstrează nu doar faptul că arhitecţii
vin cu inovaţii şi în acest domeniu mai puţin permisiv, ci şi pe acela că se află într-o febrilă
căutare de soluţii care să individualizeze secolul în raport cu realizările anterioare.
 Catedrala din Conventry este o îmbinare între vechi si nou- edificiul gotic, distrus de
bombardamentele naziste în cel de-Al Doilea Razboi Mondial, şi noua catedrală.La sfârşitul
războiului, britanicii au dorit să conserve amintirea acestei distrugeri salbatice, construind nu
peste ruine, ci alături de acestea. Elemente recuperate sunt prezente în marele crucifix al noii
catedrale, iar între pereţii distruşi se oficiază serviciul religios. O inscripţie: Father forgive este
plasată între ruinele care adăpostesc un centru de reconciliere creştină. Noua catedrală,
construită dupa planurile arhitectului Basil Spence (1907-1976), dar la care au contribuit
numeroşi artişti britanici şi străini, a utilizat tehnologii şi materiale de ultima oră: beton, oţel şi
sticlă, rezultând o constructie luminoasă şi absolut modernă. Folosirea sticlei, chiar în exces, ca
bază pentru pictură şi sculptură creează impresia că figurile reprezentate plutesc în aer.
Absida este decorată cu o tapiserie a pictorului Graham Sutherland reprezentându-l pe
Hristos. Baptisteriul, de forma rotundă, este realizat în întregime din vitralii.
 Templul baptist din Alamo reprezintă, la randul lui, un model de simplitate şi
modernitate în acelaşi timp. Deşi s-au utilizat materiale moderne, induce un
sentiment de simplitate şi austeritate prin piatra pereţilor şi faptul că sunt, în
veritabilă tradiţie baptistă, complet goi, fără decoraţie, cu excepţia câtorva texte
care conţin fragmente din Evanglelii. Deoarece baptiştii practică botezul adultilor,
templul conţine un bazin cu apă în care se reflectă candelabrele simple şi pereţii
austeri.
 În Brasilia, noua capitală a Braziliei, construită, între 1957 şi 1961, după
proiectele urbanistului Lucio Costa şi arhitectului Oscar Niemeyer, ambii discipoli
ai lui Le Corbursier, se află o catedrală unică în lume.