ARHITECTURA

RELIGIOASĂ

 Arhitectura religioasă s-a prezentat întotdeauna ca o diversitate de
stiluri, pe măsură ce au apărut noi religii și culte și în strânsă
legătură cu mișcarea artistică în general.
Nu se poate nega faptul că există anumite influențe reciproce în
acest domeniu, de exemplu: primele moschei au preluat elemente ale
arhitecturii creștine, iar aceasta a fost influen țată de austeritatea
decorației din spațiul musulman.
 Arhitectura religioasă contemporană încearcă să îmbine, în mod armonios,
tendințele moderne cu
liniile tradiționale, să folosească noile tehnologii în construirea lăca șurilor de cult.
a. arhitectura ortodoxă păstrează stilul tradițional neobizantin
b. arhitectura catolică a adoptat un stil modern, și materiale noi precum o țelul,
sticla și betonul
armat în construirea unor catedrale zvelte.
c. arhitectura mozaică
• este reprezentată de sinagogi cu linii drepte
• folosește materiale tradiționale, precum marmura care dau sobrietate
d. arhitectura islamică a acceptat influențele occidentale moderne în construirea
moscheelor.
e. arhitectura budistă – stupele budiste nu și-au însușit noile tendin țe în
arhitectură decât într-un
mod limitat, în Japonia de exemplu – Templul din Tokio.
 De-a lungul ultimei jumătăți a secolului al XIX-lea, construc țiile religioase
au cunoscut o reluare și o îmbinare a stilurilor mai vechi, rezultând a șa-zisele
tendințe „neo” (neogotic, neoclasic, neobizantin etc.) care au conferit bisericilor
apusene planuri și stiluri arhitecturale dintre cele mai variate. Dar evolu ția
tehnologică a permis în scurt timp proiectarea unor construc ții îndrăzne țe prin
folosirea structurilor metalice și a materialelor noi de construc ție (ciment, beton
armat, sticlă etc.). În acest fel, Noua Artă s-a manifestat printr-o reînnoire
arhitecturală care a făcut ca bisericile să capete
aspecte bizare, nemaisemănând cu cele vechi.
Reprezentativă, în acest sens, este catedrala Sagrada Familia din Barcelona
(Spania) creată de Antonio Gaudi, care prin verva imaginară avea să producă o
derută totală. Utilizând betonul armat cu funcție decorativă, la vedere,
A. Perret construiește biserica Notre Dame din Raincy (Franța), asemenea
unui turn piramidal foarte înalt, iar în Statele Unite, biserica protestantă din
New York, având 8 etaje, este ridicată asemenea zgârie-norilor americani.
Cea mai mare inițiativă a secolului al XX-lea în domeniul arhitecturii religioase
avea să fie construirea în Coasta de Fildeș (Africa) a celei mai mari biserici din
lume, basilica Notre Dame de la Paix.
 Arhitectura religioasă în
România

În ce privește arhitectura noastră bisericească, sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea aduce renașterea stilului
bizantino-românesc.
Este epoca în care au fost restaurate în formele lor originale
monumente de
preț precum Curtea de Argeș, Snagov, Mihai Vodă și Curtea Veche
din
București, ca și o mare parte dintre bisericile lui Ștefan cel Mare din
Moldova.
În paralel sunt construite biserici parohiale monumentale, care revin
la formele
clasice bizantine, cum este de exemplu cea de la Tg. Mure ș.
 În zilele noastre, opera de restaurare și conservare a vechilor noastre
monumente de artă bisericească a fost intensificată, concomitent cu construirea
unor lăcașuri noi, multe având trăsăturile unei arhitecturi moderne, dar de
inspirație autohtonă (Predeal, Brașov, București etc.). De asemenea, în multe
locuri au fost construite biserici de lemn, un simbol al vechilor noastre tradi ții.
Așadar, distingem cinci tipuri fundamentale de arhitectură:
a) Arhitectura ortodoxă
b) Arhitectura catolică
c) Arhitectura mozaică
d) Arhitectura islamică
e) Arhitectura budistă
 Arhitectura ortodoxă

Bisericile ortodoxe au formă de navă, arătând prin
aceasta că Biserica este corabia Mântuirii, sau de cruce,
simbolul de căpătâi al creștnismului, reprezentând
patima, moartea și învierea Domnului.
In calitatea ei de lacas de inchinare, Biserica este acea
clădire anume construită și sfințită pentru că în ea
comunitea creștină locală să se adune și să oficieze
cultul divin. Aici se propovăduieștee Evanghelia, se
săvârșesc Sfintele Taine și Sfanta Liturghie. De aceea,
lăcașul de cult are o arhitectura aparte, izvorâtă din
doctrina bisericii.
Biserica ortodoxa este impartita in trei parti componente: altar, naos si pronaos.
Altarul ne face, bineînțeles, să ne gândim la tronul Sfintei Treimi, la ce e mai
presus de Ceruri. In mijlocul Sfantului altar se află Sfânta Masa pe care este
așezată Sfanta Evanghelie, Sfântul Chivot care primește Sfanta Împărtășanie,
trupul și sângele Domnului.
In naos stau credinciosii, iar pronaosul era pregatit special pentru cei care
aspirau sau doreau să îmbrățișeze credința creștină și pentru cei care implineau
stadiul de penitență.
 Planul in cruce greaca inscrisa
Sub dinastia Macedonenilor s-a impus formula cea mai raspandita in arhitectura
bizantina, aceea a planului in cruce greaca inscrisa, care prezenta solutia cea mai
satisfacatoare a adaptarii cupolei, simbol al boltii ceresti, la planul dreptunghiular
mostenit de la bazilica paleocrestina. Acest tip isi datoreaza numele faptului ca patru
bolti in leagan, desenand bratele egale ale unei cruci grecesti, sprijina si incadreaza
cupola centrala. Pentru a neutraliza impingerile leaganelor, unghiurile dintre brate sunt
ocupate de compartimente care inscriu crucea intr-un dreptunghi. La Constantinopol
aceste compartimente sunt acoperite de bolti incrucisate, de calote, sau de cupole, in
alte parti in general de bolti in leagan.
Cupola (sau domul) este o structură arhitecturală care constituie acoperământul unui
edificiu. Forma sa poate fi circulară, poligonală sau eliptică, în funcție de planul
clădirii. Modul în care lumina pătrunde în cupole poate să reprezinte o diferență
suplimentară între aceste structuri. Cupola răsăriteană (și cea bizantină) capătă lumină
și aer prin ferestre situate la baza elementului de acoperământ. Cupola occidentală, în
schimb, este caracterizată de o lumină zenitală, care pătrunde printr-un ocul (sau
lanternou) situat în partea cea mai înaltă a structurii, distribuindu-se uniform în spațiul
interior, datorită suprafețelor curbe ale cupolei.
Pictura bisericească este executată în mai multe tehnici: frescă, ulei, tempera şi
encaustică. Fresca este practicată în mod deosebit în bisericile ortodoxe, chiar
de la apariţia stilului bizantin. O frescă renumită este pictura exterioară a
Voroneţului, mănăstire din timpul domniei lui Petru Rareş.Pictura murală în
frescă există încă din Antichitate. După secolul al XIII-lea, fresca a devenit un
termen generic, pentru că nu s-a mai făcut o delimitare clară între fresca
veritabilă sau simili-fresca şi pictura murală, care deşi se execută pe tencuială
specifică frescei, e finalizată cu ajutorul culorilor tempera. Fresca este o
pictură murală executată pe tencuială umedă, în care culoarea este încorporată
chimic pentru a fi conservată un timp nelimitat. Are ca suport zidul din
piatră sau cărămizi, care trebuie să fie uscat şi fără denivelări.
Arcul este un element de arhitectură în forma arcuită care descrie un traseu
curb între două puncte de sprijin și care susține un zid deasupra unei
deschideri, leagă între ele două ziduri, două coloane sau întăre ște intradosul
unei bolți.
 Arhitectura catolică

Stilul romanic, este un stil apărut în secolul X , și este specific mai ales
Bisericii Romano-Catolice, pe lângă acesta, tot specific Bisericii romano-
catolice este și stilul gotic, dar și stilul renascentist.
Trăsătura cea mai izbitoare a bisericilor și catedralelor romanice este
masivitatea și utilizarea frecventă a arcurilor curbe pentru ferestre, u și
sau arcade. Același principiu al construcțiilor semicirculare a fost aplicat
și pentru acoperișul de piatră, care a înlocuit în cele mai multe biserici
lemnul; bolta in leagan (ca un arc rotund continuu) sau pe cea a bol ții
ogivale (ce consta din două bolți în leagan care se intersectau). Stâlpii
masivi, rotunzi, și pereții groși ai clădirilor romanice erau necesită ți
structurale până la descoperirea tehnicilor perfecționate, asociate cu stilul
gotic târziu, ce permiteau preluarea tensiunilor, unele dintre acestea (mai
ales bolțile ogivale) fiind utilizate chiar și în perioada precedentă.
 Marele avânt pe care l-a cunoscut arhitectura romanică s-a datorat unor
reforme ale ordinului benedictin, mișcări pornite la Cluny (reforma
cluniacenză), respectiv Cîteaux (în urma cărora au apărut cistercienii). Printre
cele mai impozante clădiri nou construite se numără abațiile, capelele și
bisericile de pelerinaj situate pe drumul către biserica ce adăposte ște moa ștele
Sf. Iacob, în Compostela, din Spania. Multe construc ții aveau o arcadă (un
culoar construit în jurul bisericii) pentru pelerini.
In comparatie cu stilul romanic, stilul gotic se distinge prin urma­toarele
caractere generale :
a) Planul predominant e cel de cruce latina (romana), iar edificiile sunt de
dimensiuni mari.
b) Zidurile masive din stilul romanic sunt inlocuite cu ziduri mai subtiri si
inalte, sprijinite la exterior de contraforti in forma de arcuri butante (proptitori
ingusti si inalti, meniti sa preia o parte din greutatea boltilor).
c) Interiorul e impartit (ca si la basilici) in mai multe nave longitu­dinale, (trei
sau cinci), delimitate prin siruri de coloane subtiri.
d) Elementul nou si specific stilului gotic e arcul frant sau ascutit (unghiul
format de intretaierea a doua segmente de cerc), dar mai ales ogiva si bolta
ogivala (bolta sprijinita pe doua arcuri diagonale de sus­tinere, care se
incruciseaza in punctul de cheie a boltii). Elementele acestea aparusera
sporadic, inca din sec. XII, la unele catedrale roma­nice din nordul Frantei.
e) Dintre incaperile bisericilor de tip romanic dispar nartica de la fatada si criptele de
sub chor, dar se mentin deambulatoriile, formate din siruri de coloane, iar absidele
altarului sunt mai mult poligonale decat semicirculare, fiind flancate spre exterior de
mici capele.
f) Ferestrele sunt foarte numeroase, largi si inalte, terminate in forma de rozeta sau de
flacara si impartite longitudinal prin colonete, avind geamuri multicolore (vitralii
translucide), care dau interiorului lu­mina multa (goticul a cultivat cel mai mult arta
vitraliilor, dintre care unele cuprind o minunata iconografie a sticlei colorate, fiind
adevarate opere de arta).
g) In ornamentatia interioara pictura este intrebuintata mai putin ;
predomina (mai ales la exterior) sculptura monumentala (statuara).
Stilul gotic decade in sec. XVI, cand este concurat din ce in ce mai mult de arta noua
a Renasterii.
 Arhitectura mozaică

Mozaic se numește o lucrare de tehnică decorativă, care constă în
ansamblarea artistică a unor bucăți mici de marmură, de ceramică, de sticlă,
de smalț sau de alte materiale, de diferite culori, care formează figuri
geometrice, flori, imagini cu reprezentări zoomorfe sau antropomorfe.
Cele mai vechi mozaicuri, păstrate din antichitate, provenind din
Mesopotamia, unde erau făcute din bucăți mici de piatră fină, și din Egiptul
Antic, se împart în două mari categorii:
-mozaicuri de paviment, precum cel găsit la Pella, vechea capitală a
Macedoniei.
-mozaicuri murale, multe din ele fiind descoperite în ruinele ora șului
Pompeii acoperite cu cenușă vulcanică.
O deosebire esențială între tipurile de mozaicuri constă și în subiectele
tratate:
Mozaicurile bizantine, ca și întreaga artă bizantină, se axează pe
reprezentări religioase, de icoane.
 Mozaicurile islamice, ca și întreaga artă islamică, unde Coranul interzice
reprezentările umane sau animaliere, se bazează pe motive geometrice
complexe, arabescuri inspirate de formele vegetale și inscrip ții caligrafice,
asociate cu cadre ornamentale.
La începutul secolului XX, curentul Art Nouveau a redescoperit mozaicul, pe
care l-a adaptat noului stil artistic.
Cele mai vechi modele de mozaicuri făcute din diferite materiale au fost găsite
în templele din Abra, Mesopotamia, și datează din a doua jumătate a
mileniului al treiliea înainte de Hristos. Aceste opere constau într-un amalgam
de piese colorate, scoici și fildeșuri. Săpăturile desfășurate la Susa și Chogha
Zanbil au evidențiat apariția primelor dale smălțuite, ce datează din jurul
anilor 1500 înainte de Hristos.
În 2000, arheologii ce lucrau în Leptis Magna, din Libia, au descoperit un
mozaic lung de 30 picioare în culori vii, făcut cel mai probabil în secolul 1 sau
2 după Hristos. Acesta reprezintă lupta dintre un războinic și un cerb, patru
tineri ce luptă cu un taur sălbatic și un gladiator ce se odihne ște, utitându-se
uimit la adversarul său mort..Acest mozaic a fost declarat de către savan ți
drept unul dintre cele mai bune mozaicuri văzute vreodată. Mozaicurile
descoperite recent în Zeugma, Commagene, sunt, de asemenea, foarte
frumoase și expresive.
 Arhitectura islamică

Numim arhitectură islamică arta de a construi (în arabă al-bina)
dezvoltată într-o regiune ce se întinde din Spania până în India între 622
și secolul XIX, așa numitul Dar-al-islam, corespunzătoare califatului
umayyad.
Materiale
Alegerea unui material depinde de mai mulți factori : regiunea în care
este construită clădirea, accesibilitatea materialului, costul acesteia,
destinația acestuia.
Există sase tipuri de materiale utilizate în construcție în Islam, pe lângă
lemn, și anume
tabya (chirpiciul): este un amestec de pământ, var și lut ars și pisat
(șamotă) sau pietricele mici. Presat între două plăci de lemn, acest
material este utilizat în principal pentru case.
banco: amestec de lut și paie, Moscheia Djingareyber din Timbuktu este
din banco.
 tawb (cărămidă nearsă): el are avantajul de a fi ușor de găsit și de folosit, și
ieftin. Marele său neajuns se află în faptul că apa îi este fatală.
adjurr (cărămidă arsă): foarte utilizat în Irak, în India, el a fost, de asemenea,
materialul preferat în Egipt până în secolele XII și XIII. Acesta este utilizat
pentru toate tipurile de monumente, de la cele mai simple până la cele mai
importante (moschei, madrasas, morminte). Nu este foarte scump și se conservă
bine.
moloz: este făcut din pietre îmbinate și unite cu mortar din var și nisip, la care s-
a adăugat uneori cărbune și șamotă.
piatră: este în uz din Spania și până în Irak. Natura pietrelor folosite variază în
funcție de regiuni. În general, marmura este utilizată pentru proprietățile ei
decorative (culori).
Există o mie și una de modalități de a decora o clădire în ținuturile Islamului.
Ceramica, sculptura, pictura, mozaicul sunt unele dintre cele mai des utilizate
tehnici. Anumite elemente arhitecturale au, de asemenea, o voca ție
ornamentală.
Desigur, decorul unei clădiri este determinat mai întâi de componentele
arhitecturii sale. Materiale, arcuri, paranteze, cupole sunt tot atâtea suporturi de
decor: nu este o întâmplare că Marea moschee din Cordoba are coloane de
marmură albă și albastră, arce cu bolțari de culori alternate, uneori polilobate, și
muluri în cupole. Un element destul de caracteristic lumii islamice ilustrează
importanța elementelor arhitecturale cu rol decorativ: muqarnele, numite și
"muqarba" în țările din occidentul musulman sau, mai simplu, "stalactite". În
 Mai multe materiale sunt utilizate pentru a le crea, în func ție de regiuni și
perioade : stuc și faianță în Iran, piatră în Egipt și Siria. Ablaq este, de
asemenea, o tehnică islamică, răspândită în principal în Siria și Egipt, dar care
poate fi, de asemenea, găsită uneori în Anatolia. Ea constă în încorporarea de
pietre de diferite culori (marmură în cea mai mare parte) în perete[5].
Capodopera acestei tehnici este mihrabul de madrasei Firdaws din [[Alep]],
care datează din perioada de ayyubidă, dar și mamelucii, au folosit această
tehnică într-un mod expansiv
În lumea islamică, musulmanii sunt, de obicei, înmormânta ți direct în groapă,
într-un giulgiu, fără sicriu sau mormânt. Cu toate acestea, s-au dezvoltat rapid
mai multe tipuri de arhitectura funerară pentru persoanele de rang înalt și,
mai ales, pentru sfinți. Această arhitectură s-a născut în partea de est a ariei
islamizate, adică în Iran, unde se practicau multe religii cu moduri diferite de
a trata defuncții și unde șiiții dominau. Prin dimensiunea sa martirială, șiismul
a favorizat apariția de mausolee, care servesc ca loc de rugăciune și de
invocarea a sfinților.
 Arhitectura budistă

Combinând arhitectura, sculptura, pictura și caligrafia, templul budist caută
să creeze atmosfera propice pentru liniștirea minții, pentru eliberarea ei de
asaltul grijilor cotidiene. Formele arhitecturii budiste variază de la un spa țiu
geografic la altul, păstrând caracteristici similare între zonele învecinate:
templele din Ceylon sunt asemănătoare cu edificiile indiene, cele din
Birmania, Thailanda și Cambodgia împărtășesc aceeași preferința pentru
lemn, stupele de piatra din Tibet și Java refac structura mandalei. În China,
templul budist se mulează pe stilul clasic al arhitecturii autohtone (complex
de clădiri separate de curți și grădini, înconjurat de un zid de incintă), iar în
Japonia se va alătura sanctuarelor shinto indigene și se va armoniza cu ele.
 Simbolismul parților unui complex arhitectonic budist
Clădirea reprezentând sala principală, unde sunt amplasate statuile zeităților,
este situată pe o platformă de susținere reprezentând elementul Pământ, baza
orizontală în formă pătrată, pe care se înalță toate celelalte elemente. Se urcă
apoi câteva trepte spre ușa de intrare.
Zidurile templului, ca și zidul de incintă al întregului complex, feresc spa țiul
sacru de exterior. Zidurile sunt legătura spirituală ce leagă Microcosmosul,
sufletul credinciosului, de Macrocosmos. Zidul este simbol pentru elementul
Apă.
Coloanele - de obicei circulare - împodobite cu dragoni și flori de lotus,
semnifică ideile ce se înalță de la pământ pentru a înflori apoi în arhitrave. Sunt
realizate din lemn de diverse esențe, cu colorit și ornamente simbolice.
Coloanele, cu verticalitatea lor, simbolizează elementul Aer.
Acoperișul, prin forma sa originală arcuită în sus - la început din lemn, în
formă de cocoașa de cămilă, apoi cu mai multe ape și realizat din materiale
diverse care au culminat estetic în țigla smălțuită de diverse culori - este simbol
pentru lumea celestă, reprezentând elementul Foc.
Curțile și grădinile interioare ale complexului sau natura în care se integrează
în mod delicat constituie cadrul ce dă armonie și unitate întregului.
 Cele mai reprezentative clădiri budiste sunt stupele. O stupă este o clădire
religioasă budistă, în formă de movilă, ce conține relicve, cunoscute sub numele
de śarīra (cenușa, fire de păr, dinți ai lui Buddha sau ai unui călugăr etc.) și
poate fi folosită ca loc de rugăciune sau de meditație.
Istorie
După parinirvāṇa (moartea finală, definitivă care rupe cercul dintre moarte și
renaștere) lui Buddha din anul 483 î.Hr, rămășițele sale au fost incinerate, iar
cenușa sa a fost împărțită și îngropată sub opt movile (stupa), iar sub alte două
movile au fost îngropate urna și tăciunii. Cele zece stupe au fost realizate în
diferite părți din nordul și nord-estul Indiei. Se presupune că au fost construite
din lemn și pământ, din acest motiv ele nemaiexistând până în prezent. Cu
timpul , alte stupe au fost construite de către credincio șii budi ști pentru a
adăposti relicvele sfinte ale discipolilor lui Buddha sau ale altor călugări
importanți. În secolul al III-lea î.Hr, în timpul Imperiului Maurya, vechile stupe,
mai ales cele ce găzduiau relicvele lui Buddha au fost reconstruite din piatră și
cărămidă sub patronajul împăratului Așoka. Cele mai importante exemple de
stupe sunt cele de la Sanchi, Sarnath, Amaravati și Bharhut.
Odată cu răspândirea budismului dincolo de granițele Indiei, stupele au fost
preluate de alte popoare și au început să varieze în formă și stiluri. Un exemplu
ar fi pagodele din Asia de Est ce au forma unor turnuri cu streașini ce se
micșorează succesiv de jos în sus. Alte stupe în schimb au formă piramidală sau
de clopot, cum sunt cele din Tibet.
Arhitectura religioasă s-a dezvoltat, astfel, permanent,
pentru fiecare religie în parte, oferindu-ne locuri și
clădiri cu totul fabuloase pe întreaga suprafața a
globului, datând din cele mai vechi timpuri.