Piața Unirii din Timișoara 

 
─ 

Arh. Alexandra Sabo și Arh. Alexandru Todirică 

Universitatea Politehnica Timișoara 
Facultatea de Arhitectură și Urbanism 
Master - Restaurare și Regenerare Patrimonială  
Arheologie 2018/2019 

 
 

 
 1 
 

Cuprins 
Cuprins 1 

Introducere 2 

Încadrare în context 2 
Localizare 2 
Evoluție istorică 2 
Alcătuirea pieței 5 
Domul Romano-Catolic 6 
Casele canonicilor 10 
Clădirea școlii primare a Liceului „Nikolas Lenau” 11 
Casa cu lei 12 
Casa comunității ortodoxe 12 
Catedrala Ortodoxă Sârbă 13 
Palatul Episcopiei Ortodoxe 13 
Clădirea Băncii de Scont 13 
Casele „La Elefant” și „La Trei Husari” 14 
Casa Brück 14 
Palatul Baroc 15 
Fântâna 18 
Monumentul „Sfânta Treime” 18 

Săpături arheologice 19 

Anul 2014 19 
Anul 2015 21 

Concluzii 23 

Bibliografie 23 

 
 
 
 
 
 
 2 
 

1. Introducere 
Una  dintre  cele  mai  frumoase  piețe  publice  din  Timișoara,  atrăgătoare  prin 
arhitectura  și  culorile  vii  ale  clădirilor  ce  o  definesc,  Piața  Unirii  și-a  câștigat în ultimul timp 
rolul de atractor al tinerilor din oraș. Acest caracter o transformă într-un spațiu efervescent, 
plin  de  viață,  predominat  de  tineri  dezinvolți,  care  se  bucură  de  lumina  și  iarba  verde  de 
care piața beneficiază din plin. 
Prin  apariția  ei  încă  din  perioada  de  început  a  orașului  și-a  definit  foarte  clar 
identitatea  în  țesutul  urban  la  acestuia,  iar  împreună  cu  Piața  Victoriei,  Piața  Sfântul 
Gheorghe  și  Piața  Libertății  conlucrează  în  definirea  spațiului  public  din  cartierul  Cetate. 
Această  tetradă  de  piețe,  care  conectează  cele  mai  importante  puncte  din  centrul  vechi  al 
orașului,  generează  scenografia  care  definește  identitatea  atât  vizuală  cât  și  spirituală  a 
orașului  Timișoara.  Planimetria  piețelor  și  clădirile  arhitecturale  care  s-au  păstrat  într-o 
formă  originală  (unele  mai  mult  altele  mai  puțin  sau  chiar  deloc)  oferă ”arce peste timp” în 
istoria orașului din anumite perioade de înflorire economică și politică. 
În  ciuda  lipsei  unui  șir  de  evenimente  istorice  importante  care  să  se  fi  întâmplat  în 
Piața  Unirii,  aceasta  rămâne  totuși  una  dintre  cele  mai  populare  piețe  din  Timișoara  și 
atrage mii de turiști an de an.  

2. Încadrare în context 
2.1. Localizare 
Piața  Unirii  reprezinta  una  dintre  cele  mai  mari piețe publice din orașul Timișoara și 
are  o  poziție  aproximativ  centrală  la  nivelul  urbei  de  pe  Bega.  Această  piață  trebuie 
înțeleasă  la  scara  orașului,  ci  nu  individual,  deoarece  împreună  cu  Piața  Victoriei,  Piața 
Libertății  și  Piața  Sfântul  Gheorghe,  generează  un  sistem  de  piețe  interconectate,  care 
crează scenografia cartierului cetate. 
Poziționată  în  partea  de  nord  a  vechii  cetăți  a  orașului,  înspre  poarta  Viena  (Piața 
Mărăști),  are  o  formă  regulată  cu  dimensiunea  de  150  metrii  pe  110  metrii,  fiind  o  piață 
barocă,  închisă  pe  laturi  și  penetrată  de  rețeaua  carteziană  de  străzi  păstrată  până  în 
prezent.  Piața  găzduiește  o  serie  de  clădiri  importante  și  în  prezent  are  un  caracter 
efervescent, fiind punctul de atracție pentru populația tânără a orașului. 

2.2. Evoluție istorică 

De-a  lungul  timpului,  Piața  Unirii  a  avut  mai  multe  denumiri  caracterizate  de  influența 
politică  sau  religioasă.  Dacă  la  început  s-a  numit  ​Hauptplatz  ​sau  Piața  Principală,  ​imediat dup 
construcția  domului  catolic  a  primit  denumirea  de   Domplatz  sau  Piața  Domului,  ca  mai  apoi  în 
onoare  ​comitelui  Stefan  Losonczy,  ucis  de  turci  la  1552,  când  aceştia  cuceresc  cetatea,  să 
primească denumirea de ​ Piața Losonczy.   
 3 
 

Modul  de  dezvoltarea a Pieței Unirii este strâns legată de evoluția istorică a orașului. 

În  ​1716  ​trupele  imperiale  ale  generalului  Eugeniu  de  Savoia  au  cucerit  Timișoara  din 
mâinile  otomanilor,  deschizând  două  secole  de  dezvoltare  urbană  în  directă  legătură  cu 
stăpânirea  austriacă  și  austro-ungară.  Chiar  în  acela  an  a  început  redesenarea  Timișoarei, 
care  a  devenit  dintr-o  cetate  medievală  înconjurată  de  mlaștini  o  fortăreață  modernă  cu 
străzi sistematizate.1 
Din  ​1716​, teritoriul actualei piețe era traversat de la colțul nord-vestic la cel sud-estic 
de  un  val  de  pământ,  care  făcea  parte  din  fortificațiile  Timișoarei.  La  exteriorul  său  era 
șanțul  cetății.  Dacă  la  acel  moment  valul  deteriorat  în  asediu  a  fost  reparat,  la  ​1740  ​a 
început demolarea lui și umplerea șanțului.2 
Incă  din  ​1733-1735 s-a vehiculat ideea realizării unei noi piețe rectangulare în partea 
de  nord  a  Cetății,  în  zona  traversată  anterior de fortificațiile rămase din perioada stăpânirii 
otomane.  Fortificațiile  urmau  să  fie  demolate.  Pe  primele  schițe  din  anii  ​1733-1735​,  noua 
piață  avea  o  suprafață  mai  mică  decât  Piața  Libertății  și  era  dominată  doar  de  un  amplu 
palat  numit  al  „Generalatului” (sediul comandamentului general, care din păcate nu s-a mai 
construit.3 
Mutarea  sediului  Episcopiei  Catloice  de  Cenad,  de  la  Seghedin  la  Timișoara,  a  făcut 
necesară  edificarea  unei  catedrale  ,  a  unui  dom  catolic  pentru  episcopie.  Între  ani 
1733-1735  se  întocmesc  mai  multe  variante  de  proiecte  urbanistice  cu  diferite 
amplasamente  pentru  noul  domn  în  noua  piață.  În  cele  din  urmă biserica romano-catolică 
a  fost  amplasată  lateral  de  axul  pieței,  în  timp  cea  biserica  ortodoxă  a  fost  amplasată  pe 
axul central. 
Pe  planul  din  anul  ​1734  ​este  deja  înfățișată  „Clădirea  Oficiului  Minier”,  prima 
construcție  din  noua  piaț,  clădire  formând  colțul  de  nord-vest  al  actualului  Muzeu  de Artă, 
al  așa  numitului  Palat  Baroc  (înglobată  astăzi  în  clădirea  palatului,  str.  Florimund  Mercy 
nr.6).  Pe  vremea  aceea  se  prevedea  ca  piața  să  ocupe  un  singur  careu  din  trama  stradală 
rectangulară  a  cetății  și  să  fie  mai  mică  decât  Piața  Libertății.  În  anul  1736  se  începe 
construirea  domului  (terminat  în  anul  ​1774​).  Forma  finală  a  pieței  nu  era definitiv stabilită. 
Abia  după  anul  ​1740  ​valul  de  apărare  din  perioada  otomană,  care  traversa  pe  diagonală 
piața  actuală,  a  început  să  fie  demolat.  Ulterior  și  șanțul  cetății  este  umplut  cu  pământ, 
trecându-se  la  pavarea  pieței  cu  pavele  de  dimensiuni  relativ  mari  din  piatră  de  râu. 
Ultimele  rămășițe  ale  fortificațiilor  au  existat  în  piață  până  în  anul  1746-1747.  Anterior 
acelui  an  se  decisese  extinderea  pieței  spre  vest,  astfel  încât  să  ocupe  două  careuri, 
devenind  astfel  cea  mai  mare  piață  a  cetății:  150x100  metrii.  Aceste  dimensiuni  erau 

1
  ​Michael  Wieczorek,  ​Timișoara  –  Fazele  dezvoltării  urbane  moderne  în secolele XVIII–XIX​, Historia Urbana, 
Tomul XIX, 2011, Editura Academiei Române 
2
  ​Primăria  Timișoara  (noiembrie  2009),  ​„Piața  Unirii”​,  ​Info  Centrul  Turistic  Timișoara​,  accesat  în  1 
octombrie 2014 
3
  Mihai  Opris  si  Mihai  BotescuMihai  Opris  si  Mihai  Botescu,  Arhitectura  Istorică  din  Timișoara,  Editura 
Tempus, 2014 
 4 
 

neobișnuit  de  ample  pentru  suprafața  cartierului Cetate din secolul al XVIII-lea dar mai ales 

pentru orașele fortificate din secolul al XVIII-lea. 
În  anul  ​1746-1747  ​existau  în  piață,  pe  lângă  șantierul  domului  (a  cărui  construire 
continua)  și  biserica  episcopală  ortodoxă  (actuala  Catedrală  Sârbească  edificată  între  anii 
1744-1748),  sediul  episcopului  ortodox  (Piața  Unirii  nr.4),  o  casă  civilă  la  intersecția  laturii 
de sud a pieței cu actuala Str. V.Alecsandri, precum și Casa Camerală, adică partea de vest a 
actualului Palat Baroc. 
Treptat  se  mobilează  cu  clădiri  și  celelalte  fronturi  ale  pieței,  cum  ar  fi  cel  de  nord, 
existent  deja din anul ​1753​.  În anul ​1754 ​monumentul Sf. Treimi a fost mutat în piață. Până 
în  anul  ​1808  ​pe  careul  aflat la sud de Domul Catolic (Piața Unirii nr.13 și nr.14) încă nu erau 
cnostruit  nimic.  Abia  ulterior  acest  front  al  pieței  a  fost  complet  construit,  iar  Piața  Unirii a 
devenit un spațiu închis urban. 
La  1  noiembrie  1846,  pianistul  virtuoz  Franz  Liszt  a  poposit  în  Timișoara,  în  cadrul 
turneului  despre  care  dorea  să  fie  ultimul  din  cariera  sa.  Primirea  care  i  s-a  făcut  a  fost 
deosebită,  în  Piața  Domului  ridicându-i-se  un  arc  de  triumf, pe care erau înscrise cuvine de 
întâmpinare.  Liszt  a  concertat  la  2  noiembrie  în  sala  festivă  a  primăriei,  care  se  afla  în 
clădirea care în prezent adăpostește cursurile primare ale Liceului „Nikolaus Lenau”.4 
Timp  de  trei  secole  piața  a  fost  locul  unor  importante  parade  militare,  al  unor 
manifestări  religioase  și  al  altor  evenimente  politice  și  culturale  de  prestigiu.  În  clădirile, 
care  formează  fronturile  pieței,  au  funcționat  unele  dintre  cele  mai  de  seamă  instituții  ale 
orașului​. 
În  1893  a  fost  forată  prima  fântână  din  piață  la  o  adâncime  de  mai  bine  de  400  de 
metrii  fiind  recunoscută  pentru  calitatea  apei.  Aceasta  a  fost  mutată  și  reforată  într  anii 
1982-1983. 
La  sfârșitul  anului  ​1903  ​s-a  hotărât  mutarea  pieței  de  alimente  șa  celei  de  animale 
din  Piața  Libertății  în  Piața  Unirii.  În  acest  spațiu  urban  piețele  comerciale  menționate  au 
funcționat  până  în  perioada  ​1966-1969​.  După  mutarea  piețelor  comerciale  în  „Piața  700”, 
suprafața  centrală  a  Pieței  Unirii  a  fost  adâncită  amenajându-se  alei pavate și suprafețe de 
gazon.  (arhitect  Ștefan  Iojică,  lucrare  finalizată  în  ​1969​).  În  perioada  comunistă  a  fost 
construit  un  bloc  în  trepte  în  apropiata  Piață  Mărăști,  care  se  repercutează  din  punct  de 
vedere  estetic  negativ  asupra  Pieței  Unirii,  fiind  ușor  vizibil.  După  ce  a  început  restaurarea 
Palatului  Baroc  (în  anul  ​1979​,  arhitect Șerban Sturdza) și reabilitarea fațadelor unora dintre 
clădirile  pieței  (​1980​,  de  cître  o  echipă  de  arhitecți  coordonată  de  către  arh.  Șerban 
Sturdza), piața a fost remodelată în stil neobaroc (​1988-1989​). 

4
  ​Stefan  Both,  „Povestea  primului  superstar  care  a  poposit  în  Banat:  Franz  Liszt,  în  1846  VIDEO”, 
Historia, accesat în 30 septembrie 2014 
 5 
 

Astăzi  piața  reprezintă  cea  mai  importantă  rezervație  de  arhitectură  barocă  a 
orașului.  Cele  mai  însemnate  clădiri  sunt  cele  doua  catedrale,  cea  romano-catolică  și  cea 
ortodoxă,  astăzi  sârbească,  precum  și  Palatul  Baroc  și  monumentul  sfintei  treimi,  toate 
aparținând stilului baroc. Excepție fac unele elemente decorative ale bisericii ortodoxe, care 
sunt în stil clasicist. 
Prin  prelucrarea  creatoare  a  sugestiilor  oferite  de  caracteristicile  țesutului  urban 
existent,  îmbinând  exuberanța  barocă  a  fațadelor  cu  severitatea  carteziană  a  planului 
cartierului  Cetate,  autorul  remodelării  a  conferit  pieței  valențe  noi,  care  tind  să  o 
transforme într-un adevărat „salon în aer liber”. 
  

2.3. Alcătuirea pieței 

 
Figura 1. Reprezentarea schematică a clădirilor care mărginesc Piața Unirii 

Din  momentul  în care a fost construită prima clădire care avea să definească piața și 

ultima  clădirea,  care  a  închis  complet  planul  acesteia,  au  trecut  aproape  100  de  ani.  Dată 
fiind  perioada  și  caracterul  așezării, lucrurile s-au mișcat rapid, iar odată cu punerea pietrei 
de  temelie  a  celor  două  biserici,  caracterul  acesteia  a  fost  asigurat.  Evoluția  din  momentul 
eliberării  otomane  până  la  momentul  închiderii  pieței  cu  ultima  clădire,  este  detaliat 
schematic în Anexa nr. 1. 
 6 
 

2.3.1. Domul Romano-Catolic 

Domul  Romano-Catolic,  situat  în  partea  estică  a  pieții  este  una  dintre  cele  mai 
valoroase  clădiri  baroce  de  patrimoniu  ale  orașului,  fiind  clasificată  drept  monument 
istoric de importanţă A.5 

 
Figura 2. Imagine din Piața Unirii cu Domul Catolic  
Istoric 
Fiind  a  doua  clădire  ca  vechime  din  actuala piaţă a Unirii, a fost construit de meşteri 
locali,  iar  piatra  sa  de  temelie  a  fost  pusă  în  6  august  1736.  Până  în  7  septembrie  1754, 
când  a  avut  loc  inaugurarea,  a  fost  ridicată  partea  principală  a  clădirii,  dar  întreaga 
construcție  a  fost  terminată  doar  în  1774.  Planurile  domului  îi  sunt  atribuite  vienezului 
Johann Jakob Scheiblauer, unele surse consideră că primele trei variante ale proiectului ar fi 
fost  întocmite  de  inginerul  timişorean  Kaspar  Dissel,  care  a  condus  şantierul  între  anii 
1736-1750,  iar  consideră  că  proiectantul  a  fost  vienezul  Josef  Emanuel  Fischer  von  Erlach, 
constructorul palatului imperial din Viena. 

5
TM-II-m-A-06176, Ministerul Culturii, Lista monumentelor istorice 2015, județul Timiș, p.14 
 7 
 

 
Figura 3. Imagini istorice cu domul de la 1844(stânga ) și mijlocul sec XIX( dreapta) 

Arhitectură 

 
Figura 4. Elevația și planul Domului Catolic, după planșele inginerului Carl Joseph Römmer 

Clădirea,  prevăzută  cu două turnuri vestice, are o planimetrie de cruce latină, format 

dintr-o  navă  cu  trei  travee,  un  transept,  şi  de  un  cor  cu  închidere  poligonală  având  o 
lungime de două travei. 
Faţada  vestică  a  edificiului,  spre  piaţă,  este  formată  din  tipicele  elemente  ale 
arhitecturii  ecleziastice  vieneze.  Un  brâu  puternic  accentuat  şi  profilat  împarte  fațada  în 
 8 
 

două  registre:  cel  superior  fiind  format  dintr-un  nivel  și  cel  inferior  fiind  format  din  două 
nivele.  Fațada  este  articulată  de  pilaştrii  ionici  pe  șase  axe,  cu  lăţimi  diferită,  dispuse 
simetric  în  funcţie  de  axul  central  al  acesteia.  ​Intrarea  principală  a bisericii este accentuată 
printr-un portic dreptunghiular amplasat în faţa, având colțurile decorate cu coloane ionice. 
În registrul de jos, ancadramentele ferestrelor de la etaj, sunt decorate cu console cu 
volute,  şi  încoronate  de  frontoane  triunghiulare  și  cilculare.  Cele  5  axe  ale geamurilor sunt 
dispuse  simetric  față  de  axul  central.  Toate  ferestrele  sunt  dreptunghiulare,  cele  de  la 
parter fiind lipsite de frontoane. 
Ferestrele  celui  de-am  doilea  registru  asigură  iluminarea  încăperilor  din  turn.  La 
ultimul  nivel  fiecare  latură  a  celor  două  turnuri,  care  se  ridică  deasupra  brâului  faţadei 
conținec câte o ferestră închisă în arc de cerc, cu frontón triunghiular. 
Faţadele  laterale  ale  catedralei  au  o  tratare  identică.  Pereţii  laterali  ai  navei  sunt 
articulaţi  pe  trei  axe  de  pilaştri  cu  capitel  ionic,  în  fiecare  axă  cu  o  fereastră  cu  închidere 
semicirculară,  decorată  cu  volute  şi  girlande.  Pe  lângă  acestea,  în  axa  centrală  se deschide 
câte un portal cu ancadrament din piatră, atât pe latura nordică cât şi pe cea sudică. 
Turnurile 
Mecanismul  ceasului  a  fost  realizat  de  timişoreanul  Martin  Kidl,  în  1764,  iar primele 
clopote  au fost comandate în 1754. Până în anii primului război mondial,  se auzeau bătând 
şase  clopote,  dar  după  izbucnirea  războiului  s-a  trecut  la  rechiziţionarea  clopotelor  de 
biserică,  pentru  a  fi  transformate  în  tunuri.  Episcopia  din  Timişoara  a  încercat  să  salveze 
două din clopotele domului, dar a reuşit să păstreze doar unul din ele, cel turnat în 1763. 
Turnurile  bisericii  sunt  surprinzător de scunde, probabil din cauza măsurilor impuse 
de  administraţie  cu  privire  la  regimul  de  înălţime  ale  clădirilor.  Biserica  a  avut  totuşi  de 
suferit  în  timpul  asediului  din  1849,  când  o  ghiulea  a lovit acoperişul acesteia. Potrivit unor 
planşe  de  epocă  semnate  de  inginerul  Carl  Joseph  Römmer,  se  propunea  ca  turnurile 
domului catolic să fie înălţate, dar acest proiect nu a fost niciodată realizat. 
 

 
Figura 5. Modul de tratate stilistică a celor două turnuri și ceasul poziționat pe acestea 

Interior   
 9 
 

Interiorul  catedralei  este  boltit  alternativ  prin  bolţi  cilindrice  şi  calote,  a  căror  arce 
dublou  se  sprijină  pe  stâlpi  adosaţi.  Deasupra  stâlpilor  se  întinde  pe  întregul  perimetru  al 
interiorului  o  cornişă  bogat  profilată.  Portalurile  cu  ancadramente  cu  partea  superioară 
evazată,  deschise  pe  cele  două  laturi  ale  peretelui  corului  asigură  accesul  spre  oratoriu  şi 
sacristie. 
Construcţia  impozantă  şi  bogat  poleită  a  altarului  principal  se  ridică  pe  un  plan 
concav,  închiderea  semicirculară  a  altarului  este  flancată  de  o  pereche  de  coloane  şi 
pilaştrii.  Frontonul  său  este  decorat  printr-o  reprezentarea  celestă  a  Sfintei  Treimi.  Pictura 
altarului  principal,  reprezintă  lupta  Sfântului  Gheorghe,  înfăţişat  pe  un  cal  alb cu dragonul, 
şi  este  opera  din  anul  1754  a  fostului  director al Academiei de Arte vieneze Michael Angelo 
Unterberger.  Sculptura  altarului,  adică  statuile  frontonului  şi statuile Sfintei Tereza de Avila 
şi  a  Sfântului  Carlo  Borromeo,  aflate  pe  cele  două  flancuri  ale  construcţiei,  provin  din 
atelierul  vienez  al  lui  Johann  Joseph  Resler.  Candela  de  argint  realizată de Josef Moser este 
un  alt  obiect de valoare iar orga, construită în atelierele timişoreanului Leopold Wegenstein 
la  sfârşitul  secolului  al  XIX-lea,  are  o  acustică  deosebită,  ceea  ce  a  făcut  ca  organişti  de 
seamă să concerteze în biserica episcopală.  

 
Figura 6. Interiorul bisericii realizat în stil baroc 

Cripta catedralei 
  Tunelul  criptei  se  află  chiar  sub altarul principal al Domului.  De-a lungul veacurilor 
aici  au  fost  înmormântaţi  episcopii,  canonicii  şi  o  serie  întreagă  de  militari  de  rang  înalt  şi 
comandanţi  ai  cetăţii  Timişoara.  „Prima  înmormântare  a  avut  loc  aici  în 1740. Este vorba 
de  un  canonic,  Carlo  Tazzoli,  care  era  de  origine  italiană  şi  a  venit  în  Banat  în  prima 
jumătate  a  secolului  al  XVIII-lea,  împreună cu coloniştii italieni de la Carani”6. Carlo Tazzoli a 
fost  înmormântat în pardoseală, fiind singurul mormânt de acest fel în cripta, restul plăcilor 
fiind în pereții laterali. 

6
​Citat Claudiu Călin, arhivist la Episcopia Romano-Catolică 
 10 
 

Figura 7. Interiorul criptei 

2.3.2. Casele canonicilor 

 
Casele  canonicilor  reprezintă un ansamblu de patru clădiri monument istoric7, aflate 
pe  latura  nordică  a  pieței.  Ele  sunt  atestate  încă  din  anul  1758.  În  conformitate  cu  moda 
secolului  XVIII  clădirileau  regimul  de  înălțime  parter  și  etaj.  Cele  patru  case  formau  o 
singură clădire în anul 1758, fiind acoperite de un singur acoperiș. 
Conform  istoricului  Ioan  Hațegan,  la  1828  una  din  case  era  în  proprietatea 
Episcopiei  catolice,  în  timp  ce  celelalte  trei  erau  deținute  de  particular:  Johann  Szervinatz, 
Koszta  Nica  și  Krautwaschl.  De-a  lungul  timpului  și-a  schimbat  proprietarii  și  destinațiile 
comerciale.  

Casa canonică numărul 9   

Istoric 
1828 – proprietar era Johann Szervinatz 
1847 – funcţiona ospătăria „La trei Husari” 
1852 – funcţiona fabrica de oţet 
Arhitectura: 
Stil  eclectic  istoricist  (neobaroc).  Parterul  este  tratat  cu  bosaje  în  partea  de  acces  al 
clădirii.  Pilaştrii  cu  profie  clasiciste,  sunt  dublaţi  în  manieră  barocă  la  cele  trei  travee 
centraleiar  la cei din etremități se continuă și la parter. Poarta terminată cu un arc în mâner 
de coş se află pe axul de simetrie al fațadei. 
În  urma  restaurării  s-au  păstrat  culoarea  inițială  a  fațadei,  elementele  de  detaliu 
fiind albe. 
 
 

7
TM-II-m-B-06175, Ministerul Culturii, Lista monumentelor istorice 2015, județul Timiș, p.13 
 
 11 
 

Casa canonică numărul 10 

Istoric 
1828 – proprietar era Koszta Nica   
Sec.  XIX  –  în  clădire  funcţiona  ospătăria  „La  balotul  din  Ardeal”  precum  şi  alte  firme 
comerciale şi filiale de bănci 
Arhitectura: 
Stilul  arhitectural  este  cel  eclectic  ca  și  la  ce  precedentă,  având  accesul  marcat  prin 
intermediul  a  două  coloane  angajate.  Cele  3  accese:  unul  principal  de  tip  gang  și  două 
aparținând  spațiilor  comerciale  se  termină  în  arc  în  plin  cintru,  În  timp  ce  ferestrele 
dreptunghiulare  sunt  bordate  de  ancadramente  în  relief.  Cornișa  este  destul  de 
proeminentă, având în centru un fronton. Culoarea folosită în urma restaurării este alb. 

Casa canonică numărul 11 

Istoric 
1781 – Margareta Bibich, născută Tomejan donează clădirea  
1781 (12 mai) – imobilul este vândut canonicului Sorgenfrei 
1828 – Casele Canonicilor (domherrn Gebäude) 
Sec XIX, XX – în clădire funcţionau diferite firme comerciale 
Arhitectura: 
Stilul  arhitectural  este  cel  eclectic  ca  și  la  ce  precedente  ​având  decoraţiuni 
neobaroce.  Parterul  este  tratat  cu  bosaje  mai  proeminente  decât  bosajele  de  la  etaj. 
Deasupra  ferestrelor  de  la  etaj  se  întâlnesc  frontoane  unduite  frânte,  tipic  baroce.  Poarta 
de  acces  este  terminată  cu  un  arc  în  mâner  de  cos,  fiind  asemănătoare  cu  cea  de  la  pria 
casă.  
 

Casa canonică numărul 11 

Istoric 
1828 – proprietar era Frantz Krautzaschl 
1844 – în clădire funcţiona ospătăria „La struţ” – nr.119 
Sec. XIX, XX – în clădire funcţionau filiale de bănci, redacţii, sedii de partide 
Arhitectura: 
Stilul  arhitectural  este  cel  eclectic  ca  și  la  ce  precedente  ​având  decoraţiuni 
neobaroce.  Parterul  tratat  ca  un  soclu  cu  bosaje.  Pilaștrii  corintici  se  află  numai  registrul 
 12 
 

superior  și  sunt  dublați  în  anumite  zone.  Prezintă  3  accese  la  fel  ca  și  casa  10.  Ferestrele 
dreptunghiulare au frontoane triunghiulare și circulare. 

2.3.3. Clădirea școlii primare a Liceului „Nikolas Lenau” 

Clădirea  adăpostește  clasele  primare  (I-IV)  ale  Liceului  „Nikolaus  Lenau”.  Fațada  clădirii  a 
fost  refăcută  între  1995  și  1996 în stil istoricist simplificat, proiectul aparținându-i arhitectei 
Lucia Pfaff. 

2.3.4. Casa cu lei 

Casa  cu  Lei  datează  din  jurul  anului  1758,  fiind  prima  clădire  ridicată  în  perimetrul 
Pieței  Unirii.  „În  Timişoara  era  obiceiul  să întrebi la ce casă stai. Fiecare casă avea un semn. 
Această  casă  nu  a  avut  un  rol  istoric  fascinant,  a  fost  o  clădire  în  piaţa  centrală,  şi  în  afară 
de  faţada  frumoasă,  în  interior  au  funcţionat  multe  alte  sedii  de  firme.  Leii  erau  un  semn. 
Unde?  La  Casa  cu  Lei!  Multe  clădiri  erau  numite  şi  după cârciumile de la parter. În afară de 
trei excepţii, toate clădirile din Piaţa Unirii aveau cârciumi”8 
Istoric 
  ​De-a  lungul  timpului,  casa  a  purtat mai multe denumiri și a fost, pe rând, ospătărie, 
băcănie  și  prăvălie.  Inițial  a  fost  construită  în  stilul  baroc  austriac,  iar  în  jurul  anilor  1900 a 
fost  refăcuta,  tot  atunci  fiind  amplasați  și  cei  doi  lei  ce  străjuiesc elementul cel mai înalt de 
pe acoperișul casei. 
  Clădirea  este  amintită  în  1818 sub numele Casa Palick –după numele proprietarului, 
iar  din  anul  1840,  aici  a  funcţionat  cârciuma  „La  Soarele  de  Aur”,  iar  apoi  băcănia  "La 
Câinele Alb". În jurul anului 1900 era în proprietatea Casei Comerciale Weiss Grunbaum.  
Arhitectura 
Din  1900  datează  și  fațada  actuală  în  stil  Secession  de  factură  eclectică  cu  pilaștri 
decorativi  cu  volute  ionice  și  decorațiuni  neobaroce  și  zoomorfe  cum  sunt  celebrii  ’’lei’’. 
Arhitectural,  clădirea  este  împărțită  în  2  registre,  având  bosaje  mai  accentuate  la  parter. 
Simetria  compozițională  a  fațadei  este  ruptă  prin  întroducerea  unui  bovindou  circular  la 
etaj  în  extremitatea  fațadei.  La  nivelul  cornișei  prezintă  un  fronton  triunghiular  care  se 
extinde  de-a  lungul  a  3  axe  de  ferestre  și  6  axe  de pilaștri. Ferestrele sunt dreptunghiulare 
atât  la  parter  cât  și  la  etaj,  cele  din  urmă  fiind  marcate  în  zona  centrală  a  fațadei  prin 
frontoane triunghiulare. 

2.3.5. Casa comunității ortodoxe 

 
Pe  locul  actualei construcții este atestată în planul cetății Timișoara încă de la 1752 o 
clădire  care  deservea  comunitatea  ortodoxă,  atât  cea  română,  cât  și cea sârbească. Se afla 

8
Declarație a istoricului Ioan Haţegan referitoare la motivația numelui casei. 
 13 
 

acolo  de  asemenea  un  teren  mlăștinos,  rămășită  a  șanțurilor cetăți turcești. Planul exact al 

acelei clădiri s-a păstrat din 1786–1788. 
Ridicată  aproximativ  în  jurul  anului  1821,  clădirea  actuală  aparţinea  Comunităţii 
Ortodoxe.  De-a  lungul  timpului,  casa  a  avut  mai  multe  întrebuinţări.  Astfel,  în  anul  1823 
funcţiona  aici  o şcoală ortodoxă, pentru ca în anul 1847 casa să fie cunoscută cu numele de 
„Noua  Casă  Iliră”,  având  pivniţă  de  vinuri  şi  spaţii  comerciale  la  parter.  În  anul  1853 
funcţionau în acest spaţiu 9 prăvălii. 
Din  punct  de  vedere  arhitectural,  clădirea  este  executată  în stil clasicist, tipic pentru 
începutul  sec.  al  XIX-lea,  cu  unele  influenţe  baroce,  cum  sunt  semicoloanele  dorice  duble, 
care  marchează  portalul  de  intrare.  Se  remarcă  arcurile  „în  plin  cintru”,  caracteristice 
stilului clasicist, acoperind deschiderile de la parter, trei în stânga și trei în dreapta clădirii. 
În  anul  1983,  arh.  Șerban  Sturdza  marchează  axa  de  simetrie  a  clădirii  la  nivelul 
acoperișului  printr-un  fronton  cu  unduiri  tipice  stilului  baroc,  fronton  care  nu  a  existat 
anterior acolo. 

2.3.6. Catedrala Ortodoxă Sârbă 

 
Clădirea  situată  în  partea  de  vest  a  pieței,  are  fațada  principală  spre  strada 
Ungureanu  și  este  construită în stil clasicist, cu elemente baroce. Pe locul actualei catedrale 
a  fost  înainte  de  1745  o  biserică  de  lemn,  care  servea  drept  lăcaș  de  cult  atât  creștinilor 
ortodocși  de  origine  română,  cât  și  sârbă.  Între  1745  și  1748  a  fost  construit imobilul, care 
inițial  nu  avea  turnuri.  Turnurile  au  fost  adăugate  spre  actuala  stradă Ungureanu odată cu 
restaurarea  din  1791.  Abia  din  1865  lăcașul  de  cult  a  revenit  prin  partajare  comunității 
sârbești,  devenind  catedrală ortodoxă sârbă. În secolul al XX-lea, catedrala a fost restaurată 
în 1906 și 1980. 
  Iconostasul  a  fost  sculptat  de  Mihajlo  Ianici  între  1830-1836  iar  pictura  a  fost 
realizată de Constantin Daniel între 1838-1843 

2.3.7. Palatul Episcopiei Ortodoxe 

 
Palatul  Episcopiei este alături de Catedrala ortodoxă și de Casa comunității ortodoxe 
una  din  cele  trei  clădiri  situate  pe  perimetrul  așa-zisului  careu rascian, porțiunea rezervată 
comunității ortodoxe în vestul pieței. 
Clădirea  a  fost  construită  între  anii  1745-1747.  Frontonul  baroc  care  încununa  cele 
trei nave centrale un mai există în 1900 probabil fiind demolat în urma asediului din 1849.  
Fațada  dinspre  piață  a  primit  autorizația  de  construire  în  1905  pe  baza  proiectului 
arhitectului  Laszlo  Szekely  în  stilul  anilor  1900  neosârbesc.  În  anul  1912  s-a  introdus 
instalația  de  apă  și  canalizare.  Clădirea  a  fost  restaurată  în  2012-2013  de  către  arhitectul 
Bogdan Demetrescu. 

2.3.8. Clădirea Băncii de Scont 

 14 
 

Clădirea  Băncii  de  Scont este aflată în colțul pieței, între laturile vestică și sudică. Are 

fațade  atât  spre  strada  Vasile  Alecsandri,  cât  și  spre  strada  Gheorghe  Lazăr,  prima  fațadă 
fiind mai scurtă și mai bogat ornamentată, în timp ce a doua este mai lungă și mai sobră. 
Monumentul  a  fost  construit  între  1906-1908,  stilul  arhitectural  fiind  caracteristic  acelor 
vremuri,  Secession,  o  variantă  vieneză  a  ​Jugendstil​-ului.  Arhitecții  au  fost  Marcel  Komor  și 
Dezsö  Jakab,  doi  elevi  ai  lui  Ödön  Lechner.  Inspirația  clădirii  vine  din  motive  ale  folclorului 
maghiar.  Ușile  masive  sunt  decorate  cu  motivul  albinei.  Clădirea  a  fost  construită  în  anul 
1904  pe  locul  unei  foste  case,  care  data  de  la  începutul  secolului  al  XVIII-lea.  Pilaştrii  pe 
două  niveluri  (etajele  I  şi  II)  au  capiteluri  ornate  cu  decoraţiuni  antropomorfe.  Clădirea  a 
adăpostit iniţial Banca Economică din Ungaria de Sud.  

2.3.9. Casele „La Elefant” și „La Trei Husari” 

Pe  locul  ambelor  clădiri  exista  încă  din  a  doua  jumătate  a  secolului  al  XVIII-lea  un 
imobil cu parter și etaj, proprietarul fiind un sticlar numit Mathias Simon. 
Casa  „La  Elefant”  a  fost  construită  între  anii  1746  și  1747.  În  anul  1754,  clădirea  a 
funcționat  ca și hanul ‘’La Elefant’’. În anul 1932, clădirea care aparținea lui Viliam Werkner a 
fost  supraînălțată  cu  2  etaje.  Edificiul  care  pierduse  între  timp toate ornamentele istorice a 
fost  renovat  între  1980  și  1981,  fiind  decorat  cu  elemente  ornamentale  clasiciste  și 
neobaroce,  conform  proiectului  arhitectului  Șerban  Sturdza.  În  anul  2009  clădirea  a  fost 
reabilitată  cromatic  conform  proiectului  arhitectei  Marcela  Titz.  Arhitectul  Sturdza  declara 
într-un  interviu că a ales să refacă fațada clădirii care la acel moment aparținea Trustului de 
construcții  în  stil  «​„istorist”, aducând-o cumva la aspectul său inițial​». În continuare spunea că 
a fost criticat de colegi arhitecți, care i-au reproșat că nu a făcut o casă modernă.  
Fațada  dinspre  piață  este impărțită în 3 registre, separate prin cornișe proeminente. 
Primul  registru  este  format  dintr-un  singur  nivel.  Clădirea  are  un  singur  acces,  la  nivelul 
acestei  fațade și este situat pe axa de simetrie a acesteia. Registrul 2 conține 2 nivele și este 
decorat  de  pilaștri  care  alternează  cu  axele  ferestrelor.  Ferestrele  sunt  dreptunghiulare 
având frontoane semicirculare la primul nivel și triunghiulare la cel de-al doilea. 
Casa  „La  Trei  Husari”,  situată  la  adresa  Piața  Unirii  nr.  2,  își  trage  numele  de  la 
ospătăria  pe  care  a  găzduit-o  în  incinta  sa.  La  fel  ca  și  casa  „La  Elefant”  avea  doar  un  etaj, 
însă  a  fost  supraetajată,  în perioada interbelică, la două nivele și o mansardă.  Deşi primele 
două  niveluri  păstrează  zidăria  inițială,  întreaga  faţadă  este  tratată  în  stil  “modern”,  cu  o 
expresie  plastică caracteristică unor vile timișorene din perioada interbelică.  Clădirea nu se 
încadra  deci  în peisajul Pieţei Unirii. În 1983 arh. Șerban Sturdza construiește o nouă fațadă 
în  stil  eclectic  istoricist.  În  prezent  clădirea  are  magazine  la  parter  şi  locuinţe  la  etajele 
superioare.  Din  punct  de  vedere  arhitectural,  clădirea  este  construită  în  stil  eclectic, 
istoricist,  cu  elemente  de  arhitectură  clasicistă  și  barocă.  În  curtea  interioară  sunt  vizibile 
diferenţele între cele două faze de construcţie. 
 
 15 
 

2.3.10. Casa Brück 

 
Autorizația  de  construire  pentru  această  clădire  a  fost  obținută  în  1910,  lucrările 
fiind  terminate  în  1911.  Clădirea  a  fost  construită  după  planurile  arh.  Laszlo  Sezekely,  în 
stilul Secession. 
In 1758 pe această parcelă a existat o clădire care în secolul 19 funcționa la parter ca 
farmacia  ‘’La  crucea  de  aur’’.  Înainte  de  a  se  construi  edificiul  actual,  pe  amplasament 
exista o casă cu 2 etaje, cu fațade simple, în stil eclectic, istoricist. 
Limbajul  plastic  utilizat  este  tipic pentru arhitectura lui Sezekely din a 2-a perioadă a 
activității  sale  ca  arhitect.  Pentru  faţadă  au  fost  folosite  ca  ornament  plăci  ceramice  cu 
motive  folclorice  maghiare,  generalizate  la  arhitectura  Secession  din  Ungaria.  Pe  fronton 
sunt  inscripționate  literele  ​BS​,  inițialele  primului  proprietar.  Fundaţia  imobilului  este  din 
cărămidă,  la  fel  şi  zidurile  care  au  o  grosime  de  70  de  centimetri,  în  timp  ce  tavanul  este 
prevăzut cu bolţi. 
Casa a fost restaurată prin eforturile unui italian, Gianluca Testa, care a cumpărat un 
apartament  și  a  făcut  eforturi  pentru  a  fi  aprobate  de  către  primărie planurile de refacere. 
La  parterul  Casei  Brück  funcționează  din  1910  o  farmacie,  care  păstrează  în  parte 
mobilierul și vitrinele originale. 

2.3.11. Palatul Baroc 

Clădirea  de  patrimoniu  clasă  A9,  domină  vizual  latura  sudică  a  pieței,  fiind 
poziționată între străzile Pacha şi Mercy. 
Istoric 
Între  anii  1733-1735  pe  terenul  palatului  existau  clădirea  Oficiului  Minier  şi, 
învecinată  acesteia,  Casieria  Militară.  Din  cele  două  imobile,  unite  prin  supraetajare,  s-a 
pornit  construcţia  Palatului  Baroc.  Datorită  caracterului  mlăștinos  al  pieței  Dom-ului, 
încăperile  carea  aveau  deschidere  spre  aceasta  erau  cele  mai  neimportante.  Accesul 
principal se făcea pe latura vestică. 
În  anul  1752,  Casa  Camerală Veche, denumită astfel după funcţia pe care a avut-o în 
timpul  administraţiei  mixte  germano-sârbeşti  a  oraşului,  era  o  clădire  cu  parter  şi  două 
etaje.  În  spate,  spre  curte,  avea  ca  anexe  câteva  grajduri  şi  depozite.  Parterul  fusese  al 
Administraţiei Cancelariei Banatului şi al Serviciului Casieriei Militare. 
 

9
​TM-II-m-A-06174, ​Ministerul Culturii, Lista monumentelor istorice 2015, județul Timiș 
 16 
 

Figura 8. Fațada principală a Muzeului de Artă din Timișoara (Palatul Baroc)

În  anul  1754,  Casa  Camerală  Veche  a  fost  amenajată  ca  reşedinţă  a  primului 
preşedinte  al  administraţiei  civile,  contele  de  Vilana  Perlas,  cunoscută  pentru  un  timp  sub 
numele  de  Casa/Palatul  Preşedintelui.  Acestuia  i  s-a  aranjat  locuinţa  în  încăperile  de  la 
etaje,  parterul revenind serviciilor de cancelarie şi de expediţie. Latura clădirii situată înspre 
Piaţă  a  fost  extinsă,  construindu-se  portalul  ce  se  păstrează  pînă  astăzi.  În anul 1774, Casa 
Preşedintelui  s-a  extins  cu  reluarea  ,,în  oglindă”  a  corpului  existent,  dobîndnd  astfel  o  a 
doua curte interioară, la care accesul se făcea printr-un culoar boltit. 
În  contextul  în  care  Viena  a  decis  în  1778  reorganizarea  regiunii,  punând-o  sub 
coordonarea  Consiliului  administrativ  al  Ungariei,  vechile  districte  devenind  comitate, 
Palatul  Baroc  avea  să  continue  să-şi  joace  rolul sub denumirea de Casa Comitatului. Aici va 
fi  sediul  subprefectului,  al  funcţionarilor  comitatului  şi  arestul  pentru  delictele  civile,  iar  în 
aripa veche, la parter, Contabilitatea Camerală. 
Între  anii  1849-1861,  Palatul  Baroc  a  devenit  sediul  administraţiei  care  în  acel 
deceniu  a  fost  direct  subordonată  Vienei.  Cu  excepţia  unor  lucrări  de  reparaţii  şi zugrăvire 
în culoarea gri, lucrări executate în anul 1858, nu s-a intervenit în chip major asupra clădirii. 
La  sfârşitul  secolului  al  XIX-lea,Palatul  Baroc  a  suferit  o  transformare,  ajungînd  la 
forma  de  astăzi.  Modificarea  ei  a  fost  realizată  în  acord  cu  gustul  epocii  și  anume  orice 
intervenţie  asupra  unei  clădiri  trebuia  făcută  prin  înnoire  şi  prin  găsirea  unui  stil 
reprezentativ  pentru  arhitectura  contemporană.  De  unde  şi  ignorarea  moştenirilor  baroc. 
Prin  urmare,  s-a  propus  o  restaurare  prin  aşa-numita  ,,purificare  stilistică”.  Ea  a  fost 
executată în anii 1885-1886 de către Jakob-Jacques Klein (1855-1928), arhitect şi constructor 
originar din Cernăuţi. 
În  urma  intervenţiilor,  a  fost  demolat  corpul  care  separa  cele  două  curţi  interioare. 
Acoperişul  dinspre  Piaţă  a  fost  mansardat,  iar  încăperile  au  fost  recompartimentate. 
 17 
 

Decoraţia  barocă  a  fost  eliminată  de  pe  faţadă.  Decorul  în  relief  de  tencuială  a  dispărut, 
ferestrele primind ancadramente rectangulare cu coronamente identice. 
După  cel  de-al  doilea  război  mondial,  înPalatul  Baroc  a  funcţionat  Facultatea  de 
Agronomie  din  cadrul  Politehnicii  din  Timişoara,  devenită  ulterior  Universitatea  de 
Agronomie şi Medicină Veterinară Banatul. 
Începute  în  anul  1983,  cele  mai  recente  lucrări  de  restaurare  ale  Palatului  Barocau 
avut  ca  rezultat  o  parţială  dare  în  folosinţă  în  anul  2006,  urmând  ca  acestea  să  fie 
continuate  de  echipele  de  proiectanţi  şi  de  constructori  ale  căror  intervenţii  sunt 
coordonate de Ministerul Culturii. 
Palatul  Baroc adăposteşte astăzi Muzeul de Artă Timişoara, o instituţie de referinţă a 
vieţii  culturale  contemporane  timișorene,  adăpostind  valori  artistice  locale,  naţionale  şi 
universale şi atrăgînd numeroşi vizitatori.10 
 

 
Figura 9. Reprezentare istorică a Palatului baroc și a Pieței Dom-ului 

Arhitectura 
Faţada principală a clădirii cu două etaje, se deschide spre piaţa Unirii şi este dominată
de simetria segmentelor fiind împărțită în segmente având 5, 6 sau o axă de ferestre . Axele
ferestrelor alternează cu pilaștrii de înărțimea clădirii. Compoziţia simetrică este caracteristică
clădirilor baroce, motivele ornamentale însă, ţin de limbajul decorativ al secolului al XIX-lea.
Suprafaţa pilaştrilor la parter este striată echidistant, iar la nivelul etajelor este decorată cu
ornamente de stuc. La parter, golurile sunt simple, dreptunghiulare, încadrate de chenare
înguste cu partea superioară evazată. În axele 6 şi 13 acestea sunt înlocuie de 2 portaluri cu
ancadramente de piatră. Accesul terminat într-un arc în formă de mîner de coş, este evidenţiat
de un coronament cu profil simplu şi de o ghirlandă clasică inpirată de barocul imperial.

10
Muzeul de artă Timișoara, Istoria clădirii palatului Baroc, 
http://www.muzeuldeartatm.ro/istoria-cladirii-palatul-baroc/ 
 18 
 

La etaj, golurile dreptunghiulare au chenare tencuite, cu frântură şi evazare la treimea

superioară, accentuate prin decoraţia zonei de lintou, cu forme triunghiulare şi arcuite
alternante. Sub fiecare gol, zona de parapet este decorată cu ornamente geometrice de două
tipuri.
Faţada Palatului are o somptuoasă decoraţie barocă, în care alternează două tipuri de
împletituri desfăşurate la nivelul pilaştrilor, al parapetelor şi al coronamentelor ferestrelor. La
nivelul faţadei, fastuoasa decoraţie provenind din faza iniţială a construcţiei este simplificată
prin folosirea unui singur motiv vegetal, aplicat însă la nivelul pilaştrilor.

Figura 10. Detalii. Fațada Palatului Baroc după restaurare 

2.3.12. Fântâna 
Se  află  între  statuia  Sfintei  Treimi  și  domul  catolic.  Aducținea  de  apă  s-a  făcut 
printr-un  foraj  în  anul  1894  până  la  adâncimea  de  412  metri.  Apa  avea  un  conținut  ridicat 
de magneziu, calciu și o temperatură de 24,5 grade. Timp îndelungat după săparea fântânii, 
pe  lângă  apă  a  mai  ieșit  la  suprafață  și  gaz metan. Temperatura apei în timp a scăzut, ceea 
ce  i-a  crescut  gradul  de  potabilitate.  Începând  de  la  mijlocul  anilor  2000, apa care se poate 
bea provine dintr-o altă sursă subterană și nu mai are mineralizarea puternică dinainte. 

2.3.13. Monumentul „Sfânta Treime” 

 
Între  anii  1738-1739  orașul  a  fost  decimat  de  ciumă,  care  a  cauzat  moartea  a  cca 
1000  de  persoane,  ceea  ce  la  data  respectivă  însemna  a  șasea  parte  a  orașului.  După 
încetarea  epidemiei,  comunitatea  orașului  a  ridicat  statuia  ​„Sfânta  Treime”  în  semn  de 
mulțumire  lui  Dumnezeu.  Monumentul  a  fost  realizat  la  Viena  în  perioada  1739-1740,  și  a 
fost transportat până la Timișoara pe calea apei, pe Dunăre, Tisa și pe canalul Bega. Statuile 
componente  sunt  grupate  în  jurul unei coloane înalte ​triunghiulară​, în vârful căreia se vede 
Sfânta  Treime.  La  baza  coloanei  se  află  statuile:  Sfântul  Ioan  de  Nepomuk,  regele  David, 
 19 
 

Sfânta  Barbara,  patroana  minerilor,  și  cunoscuta  figură  a  monumentelor  de  ciumă,  Sfânta 
Rozalia,  pornind  de  la  convingerea  ca persoanele cu acest nume au fost ferite de ciumă. Pe 
soclu pe lângă sculpturile în relief, reprezentând războiul, foametea și ciuma apar și statuile 
unor  puteri  legendare  ocrotitoare:  Sfântul  Rochus,  Sfântul  Sebastian  și  Sfântul  Carol 
Boromeus.  Inițial  monumentul  a fost montat în Piața Porții Transilvaniei în 1740 urmând ca 
între anii 1755-1758 să fie mutat în Piața Unirii. 
 

3. Săpături arheologice 
3.1. Anul 201411 
Proiectul  „Reabilitarea  spaţiilor  publice  din  centrul  istoric  al  Municipiului  Timişoara” 
a  avut  ca  obiectiv  refacerea  reţelei  de  apă,  canal  şi  telecomunicaţii  din  perimetrul 
cartierului  Timişoara-Cetate.  Cercetările  arheologice  din  Piaţa  Unirii  s-au  desfăşurat  în 
perioada ​21 februarie – 16 august 2014​. 
Georeferenţierile  hărţilor  de  la  începutul  sec.  XVIII,  întocmite  după  harta  din  1716 a 
căpitanului  Perette  (Pl.  I/2,  Pl.  II/1),  a  indicat  prezența  zidului  nordic  de  incintă  al  cetății 
Timișoara  din  perioada  otomană  precum  și  a  primului  șanț  de  apărare  care  a  deservit 
fortificația.  Pe  fiecare  din  cele  patru  laturi  ale  pieţei  au  fost  trasate  câte  o  secţiune 
magistrală,  lată  de  2  m  (S.I  pe  latura  estică,  S.II  pe  latura  nordică,  S.III  pe  latura  vestică  şi 
S.IV  pe  latura  nordică)  (Pl.  II/1,  Pl.  III).  Stratul  modern  de  amenajare a pieţei, gros de aprox. 
0,60 m - 1 m, a fost decapat mecanic, în straturi succesive de câte 0,20 m grosime.  
Cercetările  arheologice  preventive  au  consacrat  obiectivul  Piaţa  Unirii  ca  pe  un  sit 
arheologic  multistratificat,  în  care  cele  mai  vechi  urme  de  locuire  se  datează către sfârşitul 
Epocii  Cuprului  (cca.  3650-2900  cal  BC).  Fragmentele  ceramice  descoperite  în  stratul  de 
humus de deasupra sterilului, indică prezenţa în areal a unei comunităţi de tip Baden.  
Tot  în  Piaţa  Unirii  au  fost  descoperite  şi  3  complexe  aparţinând  perioadei  mijlocii  a 
primei  vârste  a  Epocii  Fierului.  Prezența  unei  locuri  de  sec.  II-IV  în  perimetrul  Pieţei  Unirii 
este  indicată  atât  de  fragmentele  ceramice  descoperite  în  poziție  secundară  (în  complexe 
otomane  târzii)  cât  şi  în  complexe  arheologice  clare  (două  locuințe  semi-îngropate  și  o 
fântână).  Prezența  locuirii  medievale,  anterioare  cuceririi  otomane,  este  evidențiată  de 
două  complexe  arheologice  cu  materiale  arheologice  caracteristice  sec.  XI-XII  (o fântână) și 
sec. XV (o groapă cu funcționalitate incertă). 
Descoperirile  arheologice  aparținând perioadei otomane se grupează, stratigrafic, în 
trei  etape  importante.  Majoritatea  complexelor  arheologice  otomane  din  ​faza  timpurie 

11
Cronica cercetărilor arheologice din România, 1983 - 2012. ,Rapoarte preliminare de cercetare 
arheologică, Raport de cercetare arheologică, 
http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=5406&d=Timisoara-Piata-Unirii-2014 , accesat 07.01.2019, accesat 
07.01.2019 
 20 
 

sunt,  în  fapt,  gropi  de  împrumut  lut,  umplute  ulterior  cu  material  aluvionar  sau  cu  resturi 
menajere  (bucăţi  de  schelete  de  mamifere  ierbivore  de  talie  mare  (cai,  bovidee). 
Descoperirile  otomane  aparţinând,  stratigrafic,  unei  ​etape  intermediare sunt formate din 
locuinţe,  fântâni  şi  gropi  de  provizii.  Locuinţe, de formă rectangulară, amenajate cu pivniţe, 
sunt  prezente  atât  în  exteriorul  liniei  de  fortificaţie  (la  nord  de  şanţul  de  apărare)  cât  şi  în 
spatele  zidului  de  incintă  a  cetăţii.  La  nord  de  şanţul  de  apărare  au  fost  descoperite  şi 
morminte  de  inhumaţie,  simple,  fără  inventar  funerar  (probabil,  creştine).  Toate 
complexele  arheologice  atribuie  etapei  intermediare  de  locuire  a  terasei nordice a braţului 
de  râu  sunt  suprapuse  de  un  strat  lutos,  cu  grosimi  cuprinse  între  0,30  şi  0,60  m,  foarte 
sărac  în  materiale  arheologice,  care  indică  o  nivelare  a  zonei  în  vederea  reamenajării  ei. 
Acest  moment  poate  fi  legat,  cel  mai  probabil,  de  construirea  ultimei  linii  de  fortificaţie  a 
cetăţii  turceşti  (prima  linie  de  la  exteriorul  cetăţii  turceşti  vizibilă  pe  harta  căpitanului 
Perette).  ​Ultimei  secvenţe  stratigrafice  aparţinând  locuirii  otomane  aparţin  construcţiile 
ridicate  pe  structuri  de  rezistenţă  masive,  amenajate  în  şanţuri  de  fundaţie  sau  gropi  de 
implementare,  în  care  au  fost  dispuşi  baterii  de  fundare  formate  din  ţăruşi  ascuţiţi.  Una 
dintre  aceste  locuinţe,  situată  în  S.II  prezintă  şi  un  nivel  de  distrugere  bine  delimitat.  În 
cadrul  acestui  nivel  de  distrugere  a  fost  descoperită  o  monedă  emisă de Suleyman al II-lea 
(sultan  între  1687-1691).  Cel  mai  probabil,  această  locuinţă  a  fost  distrusă  cu  ocazia 
asediului şi cuceririi Timişoarei de către Eugeniu de Savoya în 1716. 
Dezvelirea  zidului  de  incintă  al  cetăţii  Timişoara  a  fost  anticipată  ca  urmare  a 
georeferenţierilor  hărţii  din  1716,  întocmită  de  căpitanul  Perette.  Secţiunile  arheologice au 
permis  cercetarea  zidului  de  incintă  a  cetăţii  Timişoara în două locuri (în colţul de sud-est a 
pieţei,  respectiv,  pe  latura  vestică  a  pieţei).  Cercetările  arheologice  au confirmat descrierile 
din  izvoarele  istorice  ale  vremii  (Sigismondo  de  Prato  ,  Henrik  Ottendorf  ,  Evliya  Çelebi  , 
Tutovicz  János  etc.).În  ambele  sectoare  de  cercetare,  zidul  de  incintă  a  fost  format  din 
straturi  succesive  de  pământ  şi  lut  albăstrui,  depuse  în  spatele  unei  structuri  de rezistenţă 
din  stâlpi  masivi  de  stejar. Acest sistem de fortificaţie a fost descris de Sigismondo de Prato 
ca  fiind  un  sistem  de  fortificare  modo  hungarico . Palisada de deasupra zidului de incintă a 
fost  formată  din  gabioane  făcute  împletituri  de  nuiele  şi  viţă  de  vie  în  care  a  fost  bătut  lut 
semnalate şi de Evliya Çelebi .  
În  condiţiile  în  care  partea  superioară  a  zidului  a  fost  distrus  de  nivelările  din  sec. 
XVIII,  evidenţe  arheologice  surprinse  în  cadrul  acestor  cercetări  arheologice  preventive 
indică  existenţa  a  cel  puţin  trei  etape  majore  de  reparaţii  a  zidului  si  mai  multe  reparaţii 
punctuale.  Aceste  reparaţii  punctuale  sunt  evidente  în  tronsonul  de  zid  dezvelit  în  colţul 
sud-estic  al  Pieţei  Unirii,  zonă  în  care  au  avut  loc  şi  cele  mai  intense  bombardamente  ale 
artileriei  austriece,  în  1716.  După  cucerire,  cetatea  avariată  va  fi  reparată  parţial  şi  va  fi  în 
uz  până  la  demararea  construcţiilor  noi  fortificaţii,  bazate  pe  principiile  moderne  ale 
arhitecturii  militare. După începerea construirii catedralei episcopale romano-catolice, zona 
în  care  a  existat  zidul  de  incintă  se  transformă  într-un  spaţiu  de  interacţiune socială care a 
deservit  oraşul  în  cadrul  manifestărilor  religioase.  Cercetările  arheologice  au  surprins 
 21 
 

evoluţia  amenajărilor  pieţei,  începând  din  prima  jumătate  a  sec.  XVIII  până  la  sfârşitul  sec. 
XX. 

3.2. Anul 201512 

În  cadrul  proiectului  „​Reabilitarea  spațiilor  publice  din  centrul  istoric  al  Municipiului 
Timișoara​”,  Muzeul  Banatului  a  efectuat  în  Piața  Unirii  cercetări  ​arheologice  preventive 
care  au  fost  finalizate  în  data  de  ​16  august  2014​.  Ulterior,  pe  latura  vestică  a  pieței, 
constructorul  a  coborât  sub  cota  de  fundație  a  proiectului  (-0,65  m), dezvelind baza valului 
de  pământ care a format zidul de incintă a cetății Timişoara, în perioada stăpânirii otomane 
(Pl.  1/1-2).  Ca  urmare  a  sesizării  şirului  de  stâlpi  care  au  format  structura  de  rezistenţă  a 
valului  de  pământ,  DJC  Timiş  a  solicitat  Muzeului  Banatului  reluarea  cercetărilor 
arheologice  preventive  pentru  descărcarea  de  sarcină  arheologică  a  vestigiilor  arheologice 
afectate.  A  doua  campanie  de  cercetări  arheologice  preventive  de  la  obiectivul  Timişoara  - 
Piaţa Unirii a demarat în 9 decembrie 2014 şi a fost finalizată pe data de 23 ianuarie 2015. 
Perimetrul  iniţial  al  cercetării  arheologice  (secţiunea  S.III.B)  a  fost  de  149  m2. 
Secţiunea  arheologică  a  avut,  iniţial,  o  lungime  de  34,25  m  şi  4,35  m  lăţime.  Deoarece 
umpluturile  moderne  de  pământ  ale  pieţei  prezentau  un  risc  major  de  surpare,  în  baza 
informărilor  oficiale  făcute  de  specialiştii  proiectului,  cercetarea  arheologică  a  fost 
restrânsă  succesiv,  pentru  a  se  evita  afectarea  fundaţiilor  clădirilor  istorice  de  pe  latura 
vestică a pieţei precum şi a infrastructurii de apă potabilă a cartierului Cetate. 
Noile  cercetări  arheologice  preventive  din  Piaţa  Unirii  au  completat,  în  mod 
substanţial,  informaţiile  ştiinţifice  privind  atât  tehnica  de  construire  a  zidului  de  incintă  a 
cetăţii Timişoara cât şi a amenajării pieţei, în sec. al XVIII-lea. 
Zidul  de  incintă  a  fost construit din depuneri succesive de pământ şi lut, confirmând 
descrierile făcute de către Henrik Ottendorf(1), Evliya Çelebi(2) şi Tutovicz János(3). 
Cele  trei  escarpe  surprinse  în  secţiunea  S.III.B  (Pl.  11/1)  au  corespuns  cu  escarpele 
surprinse  în  secţiunea  S.lll,  din  prima  campanie  de  cercetări arheologice preventive (2014). 
Escarpele I şi II care  corespund  unor  perioade  istorice  anterioare  asediului  din  1716 
au  fost  formată  din  câte  două  şiruri  paralele  de  trunchiuri  de  copaci  (probabil,  stejar),  cu 
diametrul  de  0,15  m  -  0,24  m.  Aceste trunchiuri au avut vârful ascuţit, fiind bătuţi în şanţuri 
de fundaţie. 
Cea  de-a treia escarpă a vechiului val de pământ din perioada otomană a fost ultima 
reparaţie  de  dinaintea  asediului  din  1716.  Din  această  reparaţie,  a  fost  surprins  un  singur 
şir  de  trunchiuri  de  copaci.  Conform  hărţii  din  lui  Ostertag  Heinrich,  tirul  artileriei 
habsburgice  a  fost  concentrat  pe  latura  nordică  a  cetăţii  Timişoara, identificată, în prezent, 
cu zona Pieţei Unirii. Urmele acestui bombardament au fost surprinse şi arheologic. 

12
​Cronica cercetărilor arheologice din România, 1983 - 2012. ,Rapoarte preliminare de cercetare 
arheologică, Raport de cercetare arheologică, 
http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=5406&d=Timisoara-Piata-Unirii-2014 
 22 
 

Pe  baza  artefactelor  arheologice  descoperite  în  lutul  şi  pământul  adus  pentru 
amenajările  succesive  ale  escarpei  zidului  de  incintă,  s-a  putut  constata  faptul  că  cetatea 
otomană  a  avut  trei  reparaţii  majore  şi mai multe intervenţii punctuale, de reparare sau de 
consolidare  a  structurii  de  rezistenţă  a  valului  de  pământ.  Aceste  reamenajări  ale  escarpei 
au  avut  loc  în  decursul  sec.  XVI-XXVIII.  în  ceea  ce  priveşte  reparaţiile  punctuale,  nu  ar  fi 
exclus  ca  acestea  să  fi  fost  rezultatul evenimentelor militare de la sfârşitul sec. XVII când. în 
cadrul  evenimentelor  militare  din  anul  1716,  latura  nordică  a  cetăţii  a  fost  bombardată  de 
artileria habsburgică, urmele bombardamentului fiind surprinse şi în secţiunea S.III.B. 
În  completarea  informaţiilor  obţinute  în  cursul  cercetărilor  arheologice  preventive 
din  2014,  în  cadrul  celei  de-a  doua  campanii,  a  fost  confirmat  faptul  că  după  cucerirea 
Timişoarei,  habsburgii  au  reparat  şi  reutilizat  cetatea  de  pământ.  Baza  valului  de  pământ 
care  a  format  zidul  de  incintă  a  fost  lăţit aprox. 4 m, fiind protejată de o escarpă solidă, din 
trunchiuri  de  stejar.  Escarpa  a  IV-a  valului de pământ a fost făcută din trunchiuri masive de 
copaci  de  aprox.  0,30  m  în  diametru,  dispuse  orizontal.  Fixarea  escarpei  s-a  făcut  cu 
ajutorul  unor  trunchiuri  masive  de copaci (foarte probabil, de stejar). Aceştia au fost ciopliţi 
la  vârf  şi  bătuţi  în  albia  îngustată  a  braţului  de  râu  care  a  protejat  latura  nordică  a  cetăţii 
Timişoara. 
După  demararea lucrărilor de construcţie a fortificaţiei bastionare de tip Pagan(4), în 
1732(5),  vechea  cetate  de  pământ  a  Timişoarei  a  fost  dezafectată  definitiv.  Construirea 
catedralei  episcopale  romano-catolice  (1736-1771)(6)  a  determinat  şi  amenajarea 
urbanistică  a  zonei  în  care  a  existat  zidul  de  incintă.  La  amenajarea  pieţei  care  urma  să 
deservească  procesiunile  religioase  din  faţa catedralei episcopale romano-catolice, valul de 
pământ  a  fost  nivelat,  în  prezent,  păstrându-se  doar  baza  acestuia.  Din  această  cauză,  în 
lipsa  unor  evidenţe  stratigrafice  clare,  unele  reamenajări  şi  reparaţii  ale  fortificaţiei  sunt 
greu de precizat. 
În  secţiunea  S.III.B  nu  au  fost  dezvelite  vechile  amenajări  pietonale  ale  pieţei, 
surprinse  pe  laturile  de  nord,  sud  şi  est  a  pieţei  însă,  în  afara  perimetrului  de  cercetare 
arheologică,  la  marginea  trotuarului  actual,  în  decaparea  făcută  de  constructor  au  fost 
dezvelite  vechile  canalizări  ale  Timişoarei.  Aceste  conducte  se  datează  la  sfârşitul  sec.  XIX - 
începutul  sec.  XX.  Alături  de  conducta  canalizării  „Vidrighin”,  introdusă  la  aprox.  4  m 
adâncime,  pe  latura  vestică  a  Pieţei  Unirii  (cel  mai  probabil,  în  1910),  a  fost  descoperită 
partea  inferioară  unei  conducte  de  beton  de  aprox.  0,40  m,  care  a  făcut  parte  din  reţeaua 
de  canalizare  a  oraşului,  la  începutul  sec.  XX.  Marcajele  în  relief  de  pe  exterior  indică  ca  şi 
fabricant  pe  Goldstein  Fülöp,  cunoscut fabricant de ciment din Timişoara. La est de această 
conductă a fost dezvelită vechea ţeavă de canalizare a oraşului, introdusă de Stan Vidrighin. 
Artefactele  arheologice  descoperite  în  S.III.B,  în special ceramică, artefacte din fier şi 
piele)  se  datează,  în  marea  lor  majoritate,  în perioada otomană. în pământul de umplutură 
din  amenajarea  escarpei  IV  (reparaţia  habsburgică)  a  fost  descoperit  o  monedă 
fragmentară  veneţiană  din  aur  (un  zecchino,  posibil  Andrea  Gritti,  1523-1538).  Poziţia 
 23 
 

secundară  în  care  s-a  aflat  moneda  nu  permite  utilizarea  ei  ca  şi  argument  de datare însă, 
contribuie  la  informaţiile  privind  relaţiile  comerciale  pe  care  le  avea  Timişoara  la  sfârşitul 
evului mediu. 
La  analizarea  cercetărilor  arheologice  preventive,  trunchiurile  de  copaci  rămaşi  in 
situ,  au  fost  conservaţi  în baza soluţiei tehnice formulate de specialişti. La final, trunchiurile 
de  copaci  care au format cele patru escarpe a fost acoperite cu pământ din acelaşi nivel, iar 
mai apoi, acoperiţi cu geotextil. 
 

4. Bibliografie 
[1]Michael  Wieczorek,  Timișoara  –  Fazele  dezvoltării  urbane  moderne  în  secolele  XVIII–XIX, 
Historia Urbana, Tomul XIX, 2011, Editura Academiei Române 
[2]Mihai  Opris  si  Mihai  BotescuMihai  Opris  si  Mihai  Botescu,  Arhitectura  Istorică  din 
Timișoara, Editura Tempus, 2014 
[3]Primăria  Timișoara  (noiembrie  2009),  „Piața  Unirii”,  Info  Centrul  Turistic  Timișoara, 
accesat în 1 octombrie 2014 
[4]Stefan  Both,  „Povestea  primului  superstar  care  a  poposit  în  Banat:  Franz  Liszt,  în  1846 
VIDEO”, Historia, accesat în 30 septembrie 2014 
[5]  TM-II-m-A-06176,  Ministerul  Culturii,  Lista  monumentelor  istorice  2015,  județul  Timiș, 
p.14 
[6]Hațegan,  Ioan  (2010),  ​Turist  prin  Timișoara​,  ediția  II-a,  Timișoara:  Editura  Orizonturi 
Universitare 
[7]Pascu,  Ștefan  (1969),  ​Timișoara.  Pagini  din  trecut  și  de  azi​,  Timișoara:  Consiliul  Popular  al 
Municipiului Timișoara 
[8]Stoicescu,  Nicolae  (1973),  ​Bibliografia  localităților  și  monumentelor  medievale  din  Banat​, 
Timișoara: Editura Mitropoliei Banatului 
[6]  Muzeul  de  artă  Timișoara,  Istoria  clădirii  palatului  Baroc, 
http://www.muzeuldeartatm.ro/istoria-cladirii-palatul-baroc/ 
[7]Cronica  cercetărilor  arheologice  din  România,  1983  -  2012.  ,Rapoarte  preliminare  de 
cercetare  arheologică,  Raport  de  cercetare  arheologică, 
http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=5406&d=Timisoara-Piata-Unirii-2014  ,  accesat 
07.01.2019, accesat 07.01.2019 
[8]Cronica  cercetărilor  arheologice  din  România,  1983  -  2012.  ,Rapoarte  preliminare  de 
cercetare  arheologică,  Raport  de  cercetare  arheologică, 
http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=5406&d=Timisoara-Piata-Unirii-2014 
 
 
 
 
 24 
 

Anexa nr. 1 - Procesul de închiderea al pieței cu clădiri 

1730 1735 

 
1740 1750 

 
 
 
 
 
 
 25 
 

1760 1790 

 
1812 1825