Amcr Bun

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM „ION MINCU" BUCUREŞTI
ARHITECTURA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ ÎN ROMÂNIA
NOTE DE CURS
Titular: prof. dr. arh. Nicolae Lascu
Notele de curs au fost elaborate de:
Prof. dr. arh. Nicolae Lascu - Părţile I şi li
Lector dr. arh. Irina Tulbure Moldovan - Partea a III-a
2018
ARHITECTURA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ ÎN ROMÂNIA NOTE DE CURS 2018
© Nicolae Lascu & Irina Tulbure Moldovan
2
CUPRINS
Partea 1-a. ORAŞUL ŞI ARHITECTURA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
Contextul istoric general 4
Modernizarea urbană 5
Tipologiile arhitecturale ale secolului al XIX-iea 14

Principalele orientări ale arhitecturii 22
Partea a II-a. CULTURA ARHITECTURALĂ A PERIOADEI INTERBELICE

Urbanismul şi evoluţia oraşelor 41
Profesiunea şi arhitecţii 49
Curentele arhitecturale 51
Partea a III- a. PROFESIUNEA, ORAŞUL ŞI ARHITECTURA ÎN PERIOADA 1944-1989

Profesiunea de arhitect 69
Evoluţia oraşului şi principiile urbanistice 71
Programe de arhitectură 79
Expresia Arhitecturală 82
Practica de restaurare şi protecţia patrimoniului 89

Personalităţi şi generaţii de arhitecţi 90
Bibliografie selectivă şi Recomandări de lectură 93
3
PARTEA I. ORAŞUL ŞI ARHITECTURA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
CONTEXTUL ISTORIC GENERAL
Cadrul istoric general care urmează consemnează doar elementele esenţiale, care permit
înscrierea în epocă a proceselor de transformare a oraşelor şi a arhitecturii. Secolul al XIX-iea va
fi privit, în realitate, până la Primul Război Mondial, căci, atât din punctul de vedere al
arhitecturii cât şi al evoluţiei oraşelor, abia după 1920 au avut loc marile modificări ale culturii
arhitecturale şi urbanistice cu manifestări concrete în România. Totodată, este avut în vedere
contextul diferit, până la sfârşitul Primului Război Mondial, al provinciilor care fac parte din
graniţele actuale ale României.
Pe parcursul secolului al XIX-iea Muntenia şi Moldova au urmat calea desprinderii de
suzeranitatea otomană până la proclamarea Regatului prin câteva momente politice importante:
pacea de la Adrianopol, din 1829, care a încheiat un război ruso-turc, prin care Principatele
Române au obţinut eliminarea monopolului pe care Imperiul otoman îl avea în privinţa
comerţului; guvernarea rusă, prin persoana generalului Pavel Kiseleff, până în anul 1834 şi
promulgarea Regulamentelor Organice (1831 în Muntenia, respectiv 1832 în Moldova); Unirea
Principatelor (1859) sub Alexandru Ioan Cuza (1859-1866); venirea la conducerea ţării a
principelui Carol de Hohenzolern (1866); proclamarea independenţei faţă de Imperiul otoman
(1877) şi, în fine, Proclamarea Regatului României (1881), sub Regele Carol I.
Transilvania şi Banatul au avut un alt parcurs politic, fiind parte componentă a Imperiului
habsburgic. În 1867 a avut loc actul politic numit dualismul, prin care imperiul a fost practic
divizat în două: Austria şi Ungaria, căruia i-au fost ataşate cele două provincii româneşti.
Transilvania a pierdut, în acest fel, autonomia seculară, devenind o provincie direct dependentă
de Budapesta. Această situaţia durat până la sfârşitul Primului Război Mondial.
Diferenţele considerabile din punct de vedere politic au condus, totuşi, la unele
consecinţe comune sau similare. Una dintre acestea a fost dezvoltarea economică mai însemnată
în a doua jumătate a secolului al XIX-iea, apărând ramuri economice noi, de tip manufacturier şi
apoi industrial, dominantă rămânând însă, în continuare, agricultura. Industrializarea lentă,
treptată, a ambelor mari zone ale României a avut drept consecinţă, printre altele, sporirea
populaţiei urbane. În acelaşi timp, dezvoltarea comerţului, în condiţiile apariţiei căilor ferate şi a
modernizării relative a drumurilor din teritoriu, a constituit un alt impuls semnificativ al
transforn1ărilor urbane. În general, modernizarea treptată, a societăţii, s-a bazat pe formarea
structurilor capitaliste, pe elaborarea legislaţiei statului burghez, pe creşterea economică, în
4
special cea industrială etc. În consecinţă, în mediul urban se modifică semnificativ componenţa
populaţiei, odată cu sporirea profesiunilor eminamente urbane.
În privinţa contextului cultural, trebuie subliniată orientarea din ce în ce mai accentuată
spre civilizaţia şi cultura europeană, în cazul teritoriilor extracarpatice; modernizarea a fost
sinonimă, prin urmare, cu occidentalizarea. Apartenenţa Transilvaniei, a Banatului şi a Bucovinei
la sfera de influenţă culturală central-europeană a asigurat o asimilare firească a arhitecturii
secolului al XIX-lea, iar arhitecţii activi în aceste provincii au fost maghiari (în cea mai mare
parte), dar şi austrieci şi germani .. În Ţara Românească şi Moldova a avut loc însă o mutaţie
radicală, arhitecturile occidentale reprezentând un import. Acest transfer cultural a fost facilitat
de: prezenţa arhitecţilor străini (stabiliţi temporar sau definitiv în România), veniţi în special din
Franţa, dar şi din Germania, Austria şi Italia; de formarea primilor arhitecţii români în şcolile din
străinătate (Franţa, Germania, Italia) şi înfiinţarea, în 1891, a şcolii de arhitectură din Bucureşti,
după modelul învăţământului practicat la Ecole des Beaux Arts din Paris.
MODERNIZAREA URBANĂ
Înnoirea structurilor urbane a avut loc în condiţiile economice favorabile (schiţate mai
sus), care au condus, spre sfârşitul secolului, la sporirea populaţiei urbane. Structurile
administrative înnoite, în ambele mari zone ale ţării, s-au bazat pe un corp tehnic de specialitate,
din ce în ce mai numeros, şi au fost sprijinite de o legislaţie generală şi de cea specifică
domeniului administrativ. Pentru Principatele Române fundamentală este scurta domnie a lui Al.
I. Cuza, care a pus bazele legislative modeme. În direcţia de interes a cursului, esenţiale sunt
câteva legi promulgate în 1964: Legea comunală (care stabileşte competenţele primăriilor),
Codul civil şi Legea de expropriere pentru cauză de utilitate publică. O lege similară (referitoare
la expropriere) a existat din 1881 în Transilvania (legea ungară XLI). Aceste legi au permis
exproprieri pentru realizarea unor operaţii urbane de anvergură, fie de către municipalităţi, fie de
către stat, cum au fost noile artere (bulevardele), construcţiile publice, parcurile şi grădinile
publice etc., precum şi în situaţiile care priveau mari lucrări la nivel teritorial (realizarea traseelor
de cale ferată, de exemplu). Trebuie menţionat că legile din cele două mari zone istorice erau
practic similare, căci acestea, ca şi marea majoritate a legilor de expropriere ale statelor
europene, au avut la bază legea franceză din 1841.
Legislaţia cu caracter urbanistic a fost generată, ca pretutindeni, de măsurile necesare de
igienă publică sau a locuinţelor. Dar principalul instrument de control al dezvoltării urbane îl
reprezintă diferitele reglementări urbanistice şi arhitecturale şi, imediat după 1900, planurile de
sistematizare. În Vechiul Regat modelele urbanistice aplicate sunt cele occidentale, în timp ce,
Transilvania continuă preluarea modelor central-europene.
Intervenţiile urbanistice, care au condus treptat la modernizarea urbană, pot fi grupate
în 3 mari categorii: oraşe noi şi restructurarea radicală a celor existente; extinderea
planificată; transformarea oraşelor existente. Cea mai mare parte a primelor două categorii
poate fi întâlnită în zona extracarpatică (Principatele Române, apoi Vechiul Regat), în timp ce
modernizarea, prin transformare, a oraşelor existente, este o caracteristică a tuturor oraşelor, cu
particularităţi pentru fiecare zonă sau tipuri de localităţi.
5
1. Oraşenoi şi restructurarea radicală a celor existente. Consecinţele păcii de la

Adrianopol au fost extrem de importante pentru oraşele - port de pe malul românesc al Dunării
de Jos. Liberalizarea comerţului Ţărilor Române a stimulat dezvoltarea oraşelor, prin care
produsele ţării puteau fi exportate în orice direcţie utilizând cursul fluviului, într-o perioadă în
care drumurile nu erau încă modernizate, iar siguranţa circulaţiei pe ele era încă redusă. Pe de
altă parte, instaurarea protectoratului rus asupra principatelor, prin guvernatorul Kiseleff, a
marcat începutul dezvoltării modeme. Apariţia Regulamentului Organic, considerat a fi prima
formă de constituţie a celor două principate, a stabilit cadrul legal necesar unei înnoiri de
substanţă.
a. Oraşe noi. Unul din efectele acestui ansamblu de factori a fost apariţia unui fenomen
unic în istoria urbanismului românesc, şi anume dezvoltarea unui număr apreciabil de localităţi
noi situate la Dunăre (oraşe - port) având planuri prestabilite. Pe porţiunea aflată sub jurisdicţia
principatelor române, începând cu perioada regulamentară au fost realizate planuri urbanistice
pentru următoarele localităţi, enumerate din amonte în aval: Turnu Severin, Calafat, Bechet,
Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Olteniţa, Călăraşi. Acestor oraşe li se adaugă oraşul
Alexandria, situat la câteva zeci de km de Dunăre, cărei înfiinţare a fost însă strâns legată de
comerţul cu cereale, transportate pe Dunăre.
Din punctul de vedere al perioadei de întocmire a planului, poate fi stabilită o succesiune
în trei etape:
- oraşe proiectate şi realizate în anii 1830: Turnu Severin şi Turnu Măgurele;
- oraşe proiectate şi realizate până la începutul anilor 1850: Călăraşi, Olteniţa, Calafat;
- oraşe proiectate şi executate pe parcursul anilor 1860-70: Corabia, Zimnicea şi Bechet.
Deşi planurile oraşelor sunt adaptate condiţiilor locale de relief, a relaţiei cu Dunărea, a
poziţiei faţă de căile de comunicaţie etc., pot fi puse în evidenţă câteva caracteristici comune,
care atestă existenţa unor principii urbanistice modeme pentru perioada respectivă: regularitatea
formei generale a planului, tramă stradală regulată, divizarea regulată, uniformă a terenului (prin
parcele de forme şi, mai ales, de dimensiuni identice), prevederea unor spaţii cu caracter public -
fie pieţe, fie zone de agrement (parcuri sau grădini publice), fie ambele. În imediata apropiere a
fluviului au fost amenajate instalaţiile portuare, de amploare diferită, în funcţie de importanţa
comercială a oraşului-port. Totodată, pe unele planuri originale (de exemplu Turnu Măgurele sau
Olteniţa) apar diferenţieri ale ţesutului urban omogen (reprezentate prin culori distincte), care
indică valoarea diferită (de vânzare) a terenului respectiv, în raport cu importanţa stabilită prin
proiect a fiecărei zone, fapt care sugerează o segregare socială.
b. Restructurarea radicală. Cea de-a doua categorie de intervenţii urbanistice, legată tot
de oraşele-port, este aceea a restructurării radicale a unor localităţi care avuseseră un rol
important şi înaintea păcii de la Adrianopol. Acestea sunt oraşele Giurgiu şi Brăila, ambele foste
raiale turceşti. Începute efectiv, în cazul ambelor oraşe, în anul 1834, restructurările au câteva
elemente comune: desfiinţarea fortificaţiilor perimetrale, realizate în secolul al XVIII-lea de
imperiul otoman, şi înlocuirea lor cu o arteră, un bulevard periferic, care delimita localitatea de
teritoriul înconjurător; trama stradală, şi, prin urmare, compoziţia de ansamblu, este condiţionată,
în măsură considerabilă, de configuraţia localităţii: trasarea unor noi străzi, rectilinii, pe
terenurile neocupate anterior, care conferă oraşelor o certă ordonare quasi-geometrică şi,
6
totodată, rectificarea locală a străzilor existente; parcelarea regulată a terenurilor aferente noilor
străzi; realizarea unor pieţe principale, centrale; amenajarea unor grădini sau parcuri publice.
Un interes aparte reprezintă Brăila. Principalul port la Dunăre al Munteniei, încă din Evul
Mediu, ultimul port dunărean la care au acces vasele maritime, de tonaj mai mare, a avut, după
1830, o evoluţie constantă şi importantă, din punct de vedere economic, prin sporirea rolului
portului şi, în general, a comerţului, pe durata întregului secol al XIX-lea. Creşterea populaţiei a
făcut ca suprafaţa oraşului, delimitată în planul întocmit în 1834 de maiorul Rudolph von
Borroczyn (cel care în 1846 va întocmi primul plan topografic al Bucureştiului) să nu mai fie
suficientă. Prin urmare, oraşul este extins, prin planuri prestabilite, succesive, de două ori pe
parcursul secolului: odată la 1855 şi a doua oară în 1870. Ambele extinderi preiau elementele
geometrice esenţiale ale primului proiect, din 1834, în aşa fel încât, în preajma anului 1900,
Brăila avea o structură urbană coerentă, amplă,de o formă foarte apropiată unui semicerc, deschis
spre Dunăre. În paralel, suprafaţa destinată activităţilor portuare şi industriale strâns legate de
port a crescut considerabil, prin amenajări modeme.
În concluzie, se poate constata că acţiunea de apariţie a unor noi oraşe-port şi de
restructurare radicală a oraşelor a început cu cele mai importante dintre ele si, în primul rând cu
fostele raiale turceşti, vechi si importante porturi medievale, puncte strategice defensive la
Dunăre. 1n etapa a doua, reţeaua a fost completată cu porturi de importanţă secundară, pentru ca
la începutul anilor '70 sa fie adăugate două localităţi cu rol minor. Se poate observa ca, în
general, aceasta ierarhie s-a păstrat până astăzi. Mai trebuie adăugat ca cele mai interesante
compoziţii planimetrice aparţin oraşelor realizate până la sfârşitul anilor '30: Brăila, Giurgiu,
Turnu Severin, Galaţi, Turnu Măgurele.
2. Extinderi planificate ale oraşelor existente. Extinderea unei localităţi urbane în

teritoriul înconjurător este un proces practic permanent, care poate fi întâlnit, de-a lungul istoriei
în toate perioadele şi la toate categoriile de oraşe, de la cele mari la cele de dimensiuni reduse.
Există, întotdeauna, motivaţii foarte precise care determină creşterea suprafeţei urbanizate: cele
mai frecvente sunt cauzele economice, schimbarea situării în raport cu noile căi de comunicaţie
(calea ferată), prezenţa nouă, importantă, a funcţiunilor administrative etc. Toate acestea conduc
la atragerea populaţiei, sporesc implicit suprafeţele terenurilor destinate locuinţelor, cele
destinate activităţilor productive de tip manufacturier şi apoi industrial etc.
Pe parcursul secolului al XIX-lea extinderea spontană, neplanificată, caracterizează cea
mai mare parte a localităţilor urbane din România. Aceasta s-a produs prin ocuparea cu funcţiuni
urbane a unor terenuri exterioare oraşului în acel moment şi care aveau anterior diferite destinaţii
agricole (culturi agricole, păduri, livezi etc.). Extinderile spontane s-au făcut, în mare parte, la
început, de-a lungul unor artere de legătură cu teritoriul învecinat, de unde rezultă caracterul
tentacular al acestui tip de extindere, pentru ca, apoi, treptat, să fie ocupate şi terenurile dintre
aceste artere importante. Nu trebuie însă neglijate parcelările relativ regulate, de obicei cartiere
de locuit, realizate de proprietari ai unor terenuri extravilane. Ele sunt însă intervenţii ordonate,
de cele mai multe ori cu pronunţat caracter geometric, dar de dimensiuni reduse, care se înscriu
printre zonele dezvoltate spontan.
Spre deosebire de extinderile spontane, cele planificate, realizate de cele mai multe ori de
municipalităţi, prin intermediul serviciilor tehnice în curs de constituire şi consolidare, prezintă
7
un interes aparte, înainte de toate, prin marea lor noutate, în cazul oraşelor din zona
extracarpatică, respectiv prin continuarea unor astfel de operaţii în câteva dintre oraşele din
Transilvania şi Banat. În al doilea rând, extinderile planificate, dezvoltate de obicei pe mari
suprafeţe de teren, care presupun existenţa unui plan (proiect) de urbanism, reflectă o intenţie
bine precizată a administraţiei asupra dezvoltării oraşului respectiv. Acestea conţin suprafeţe
parcelate regulat (deseori uniform), destinate locuinţelor, spaţii publice (pieţe sau ansambluri de
pieţe), spaţii destinate amplasării unor funcţiuni de interes public, uneori spaţii verzi (parcuri sau
grădini) etc. În toate situaţiile poate fi semnalată logica acestor extinderi, care preiau direcţii ale
arterelor existente, iar racordul cu ţesutul existent este făcut cu deosebită abilitate.
Exemple semnificative de extinderi planificate, fiecare cu particularităţile sale, sunt
oraşele Galaţi, Constanţa şi Predeal. La Galaţi, important port la Dunăre al Moldovei, o extindere
de foarte mari dimensiuni, realizată la mijlocul anilor 1830 a avut două direcţii de dezvoltare:
una, perpendiculară pe cursul fluviului, şi o alta, de dimensiuni mai reduse, între Dunăre şi lacul
Brateş. În timp ce prima parte a rămas, până în prezent, ca zonă importantă cu caracter rezidenţial
şi cu funcţiuni publice, cea de-a doua a fost considerabil modificată în timp, din punctul de
vedere al funcţiunilor principale, devenind zona portuară şi industrială principala a Galaţiului
până la cel de-al Doilea Război Mondial. În cazul oraşului Constanţa, devenit cel mai important
port al României la Marea Neagră, după integrarea Dobrogei şi realizarea căii ferate până la
Bucureşti, extinderea din ultimii ani ai secolului al XIX-lea a prelungit spre nord zona cea mai
veche - peninsula - singura zonă locuită până atunci. Planul a prevăzut atât zone de locuit, cât şi
un mare parc public, terenuri destinate industriei şi activităţilor militare etc. Gara oraşului,
existentă în acel moment, a fost astfel, integrată în organismul urban. Trebuie menţionat faptul că
dezvoltarea teritorială ulterioară a Constanţei s-a făcut, până la cel de-al Doilea Război Mondial,
prin adiţionări de parcelări succesive care cuprindeau mari suprafeţe de teren. Extinderea
planificată de la Predeal este un caz diferit. Dezvoltarea de la sfârşitul secolului al XIX-lea a
localităţii (punct de frontiera intre România si Imperiul Austro-ungar) s-a datorat aprecierii
curative a zonei, devenind o staţiune climaterică foarte căutată. Parcelările ample realizate au fost
făcute cu scopul de a oferi terenuri de vânzare pentru construirea de vile (case) de vacanţă.
Proiectul extinderii nu mai are la bază o regularitate strict geometrică, ortogonală, ci se adaptează
firesc la neregularităţile terenului.
3. Transformarea oraşelor existente. A fost în secolul al XIX-lea, ca în once altă

perioadă, cea mai frecventă modalitate de a moderniza structura urbană. Transformările pot fi
sesizate prin câteva componente principale ale oraşului.
a. Căile de circulaţie. În această privinţă au existat două direcţii de acţiune: intervenţii
asupra tramei stradale existente şi realizarea unor noi artere.
Intervenţiile asupra căilor existente de circulaţie au urmărit regularizarea, prin
geometrizare, a traseelor şi a lăţimii străzilor; în consecinţă, s-au făcut rectificări locale ale
traseelor (pentru a asigura aliniamente cât se poate de lungi) şi s-a asigurat lăţimea constantă a
arterei.
Apariţia unor noi artere de circulaţie, cu logică bine precizată în trama stradală generală a
oraşului, a presupus străpungerea unui ţesut anterior, de obicei cu alcătuire neregulată. Străzile
noi au fost proiectate şi executate totdeauna liniare, sau cu o geometrie bine definită, contrastând
8
cu traseul străzilor existente. Apariţia unei străzi noi presupune şi parcelarea terenurilor adiacente
care, în special spre sfârşitul secolului al XIX-iea, a fost făcută de asemenea regulat, având
laturile terenurilor perpendiculare pe noua stradă. Poate câteva exemple.
Un caz cu totul special al noilor artere îl reprezintă marile căi de comunicaţie realizate în
numeroase oraşe ale zonei extracarpatice, care au reprezentat - şi reprezintă şi azi - axele majore
de circulaţie ale oraşului. Este vorba de bulevarde care au preluat, parţial, principiile modelului
haussmannian de la Paris: dublarea unor artere vechi, sinuoase şi înguste; legarea diferitelor părţi
ale oraşului ocolind centrul; legarea gărilor cu părţile centrale ale oraşului etc. Artere de mare
lungime, drepte, largi, de cele mai multe ori fiind însoţite de plantaţie de aliniament, bulevardele,
realizate după 1860, au reprezentat cu predilecţie noul spaţiu urban al oraşului burghez. În
România poate fi stabilită o clasificare a funcţiei principale a bulevardelor: bulevard pe traseul
unor foste fortificaţii (Brăila, Giurgiu) bulevard de legătură a gării cu centrul oraşului (Ploieşti,
Târgovişte, Râmnicu Sărat), bulevard circular (Craiova) etc. Singurul oraş în care a fost realizată
o reţea de astfel de artere este Bucureştiul unde, începând cu primii ani ai deceniului 8, au fost
trasate cele două axe majore pe direcţia est-vest şi nord-sud, bulevardele Maria, precum şi
bulevardele Mărăşeşti, Schitu Măgureanu, Dinicu Golescu, Dacia.
b. Modificarea parcelarului şi adaptarea la noile funcţiuni urbane. A fost un
proces practic continuu care s-a accentuat în special în a doua jumătate a secolului al XIX-iea,
odată cu transformările modernizatoare ale întregului oraş, ca efect al transformărilor sociale şi
economice ale societăţii. Modificarea parcelarului este, în foarte mare măsură, un proces spontan,
de adaptare a dimensiunilor terenurilor la funcţiunile noi, prin excelenţă urbane. Suprafeţele de
mărimi diferite dar, înainte de toate, marile proprietăţi funciare, aflate în interiorul perimetrelor
administrative, cu funcţiuni diverse - terenuri agricole, livezi, vii, proprietăţi urbane (particulare,
ale statului sau ale municipalităţilor), fără o utilizare bine precizată, sunt divizate (parcelate)
pentru a putea fi utilizate pentru amplasarea industriei, a diferitelor clădiri publice, pentru
amenajarea parcurilor şi grădinilor etc. dar, in foarte mare măsură, pentru realizarea unor cartiere
(parcelări) de locuinţe. Deseori apariţia unei funcţiuni noi pe un teren urban (de exemplu o gară),
atrage după sine parcelări succesive ale terenurilor învecinate, fie pentru hoteluri, magazine,
diverse instituţii, fie pentru cartiere de locuit. În toate situaţiile terenurile sunt dependente de
funcţiunea nouă, urbană, rezumându-se la suprafeţele strict necesare. Există, de exemplu, o
legătură foarte strânsă între tipurile de locuinţe şi dimensiunea terenului aferent acesteia, fie
locuinţe noi, în cadrul ţesutului existent, fie locuinţe în parcelări. Restrângerea considerabilă a
numărului noilor mari reşedinţe urbane (palatele urbane) şi cristalizarea noilor tipuri de locuinţe
- imobilul de raport, vila sau locuinţa ieftină (socială), toate locuinţe cu caracter urban - a
condus la reducerea suprafeţelor de terenuri pe care sunt amplasate locuinţele. În acest fel începe
diferenţierea parcelărilor, în funcţie de tipul de locuire căreia îi este destinată. Pe de o parte, sunt
realizate parcelări de locuinţe ieftine, cu dimensiuni strict funcţionale ale terenurilor (de exemplu
200-250 mp), parcelări destinate burgheziei în formare, cu terenuri de câteva sute de metri pătraţi
etc. În foarte mare măsură parcelările (cartierele) de vile proiectate şi realizate spre sfârşitul
secolului al XIX-iea şi începutul celui următor, însoţite şi de reglementări a modului de
construire, au recurs la modelul fizic al oraşului-grădină, fapt care a condus la denumirea lor de
,,parcuri" (parcul Filipescu sau parcul Ioanid din Bucureşti).
9
Trebuie menţionat faptul că acest proces de divizare a terenurilor, prin parcelare, poate fi
întâlnit, la scară suficient de largă, în practic toate oraşele României. Excepţii sunt zonele
interioare ale oraşelor fortificate din Transilvania şi Banat, unde structurile parcelare fuseseră
deja sedimentate, în cea mai mare măsură, până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.
c. Unificarea organismului urban (zona intra-muros cu cea extra-muros) este un
procedeu urbanistic utilizat totdeauna în secolul al XIX-iea când dezvoltarea oraşului depăşeşte
limitele fizice ale unei fortificaţii / zid de incintă realizat în secolele anterioare. Cartierele sau
zonele întregi urbanizate apărute, în timp, în afara fortificaţiilor, deseori de mari dimensiuni,
având funcţiuni noi (de exemplu industrie) au legături dificile cu partea veche, centrală, a
oraşului, incomodând buna funcţionare a organismului urban. Totodată, s-a dovedit inutilitatea
fortificaţiilor, într-o perioadă în care evoluţia armelor este foarte rapidă şi când strategiile de
apărare se îndreaptă spre cele la nivel teritorial. În consecinţă, ,,deschiderea" oraşului nu mai ia în
considerare problema apărării, ca funcţiune fundamentală anterior. Exemplul „clasic", în această
privinţă - a modului de rezolvare a acestui tip de situaţii, a fost - şi este - modelul Ringului
vienez, operaţiune urbanistică declanşată la mijlocul secolului.

În cazul României, acest tip de transformare a oraşului existent se aplică Transilvaniei şi
Banatului acolo unde existau fortificaţii de diferite tipuri, înălţate fie în evul mediu, fie în
secolele următoare. Pierderea rolului defensiv, dezafectarea, demolarea parţială sau integrală a
fortificaţiilor, a fost un proces care, de cele mai multe ori, a durat câteva decenii; în cazuri
particulare (Timişoara), demolarea fortificaţiilor a avut loc într-un timp foarte scurt. Trebuie, de
asemenea, subliniat faptul că preluarea şi aplicarea completă a modelului vienez nu se întâlneşte
în cazul României (şi nici în alte foarte numeroase exemple europene), neexistând nici
autoritatea politică, nici forţa economică necesară pentru a realiza integral această transformare
modernizatoare a oraşelor.
La Cluj demolarea parţială a fortificaţiilor medievale a început în ultimii ani ai secolului
al XVIII-lea, terenul astfel eliberat fiind vândut de municipalitate în parcele construibile.
Planurile din jurul anului 1900 arată centrul medieval al oraşul cu legăturile deja stabilite cu
zonele urbanizate în afara fortificaţiilor. La Sibiu, demolarea parţială a fortificaţiilor a fost
realizată în jurul anului 1850 dar, încă înainte de aceasta, de-a lungul uneia dintre laturile
oraşului medieval, în exteriorul fortificaţiei şi paralel cu aceasta, a fost amenajată o promenadă
publică, bogat plantată cu plantaţie de aliniament. O situaţie similară poate fi întâlnită la Braşov,
unde latura nordică a fortificaţiilor vechiului oraş a fost dublată, la exterior, de o promenadă
publică. Demolarea integrală a acestei părţi a fortificaţiilor a deschis centrul spre platoul Bârsei,
iar terenurile disponibile au fost ocupate de câteva dintre primele clădiri modeme ale sfârşitului
de secol XIX.
Cazul particular al Timişoarei este unic în România prin amploare şi mod de realizare.
Structura complexă a oraşului este rezultatul transformările radicale realizate de imperiul austriac
după ocuparea Banatului şi a Timişoarei la începutul secolului al XVIII-lea. Vechiul oraş
medieval, transformat masiv în timpul ocupaţiei otomane, a fost demolat şi în locul lui a fost
trasat un nou oraş, pe plan riguros ortogonal, înconjurat de o amplă incintă fortificată, proiectată
(şi executată parţial) după principiile generalului francez Vauban. Lăţimea totală a terenului
ocupat de fortificaţie şi de zona non aedificandi perimetrală era de circa 950 m. Tot în secolul al
XVIII-lea, în cadrul colonizării Banatului, au fost realizate, în imediata apropiere a Timişoarei,
10
localităţirurale care au devenit cartiere ale oraşului: Iosefin, Elisabetin, Mehala şi Fabric.
Unificarea acestei structuri urbane (şi teritoriale) s-a făcut după 1892, când a fost aprobată
demolarea fortificaţiilor Vauban (cu excepţia unui singur bastion). Au fost întocmite câteva
proiecte succesive de urbanism pentru a se alege soluţia urbanistică cea mai adecvată de
amenajare. Suprafaţa de teren eliberată a fost efectiv utilizată pentru realizarea unei artere
circulare modeme, care asigură legătura fluentă între partea centrală (,,cetatea") şi celelalte părţi
ale oraşului, prin mari parcuri publice şi prin rezervarea unor terenuri pentru construirea unor
clădiri publice impuse de viaţa oraşului modem. Aceste principii de folosire a terenului
subliniază influenţa - cea mai puternică în România - a principiilor aplicate în cazul intervenţiei
vieneze.
11
MODERNIZAREA URBANĂ. ILUSTRAŢII
Oraşe noi proiectate În anii 1830

Turnu Măgurele, planul oraşului, 1836
Turnu Severin, planul oraşului, 1833

Restructurarea radicală a oraşelor existente
Brăila, planul oraşului, 1886
Extinderi planificate ale oraşelor

Constanţa, extinderea oraşului la sf'arşitul secolului al XIX-lea
Modernizarea oraşului. Parcuri şi Grădini
Bucureşti, Grădina Cişmigiu, Ludwig Mayer, 1846

Transformarea oraşelor existente. Căile de circulaţie
. -JlilllUf.r;
S~uuf ur~Rti --~1.-~t~~f1:.1\
·~ A "-nmma, -WJ<ĂL .wcATEI
"'"""' ''"""" R•ttaua de l.>uk:Yanle proi„ctal~ pfnl în 1916

•.tina• -~--. ... .....,. - -bulev•n:lt
CA~ I. ·, - - ,irl7,l Hl$1COICaflate în preluo~- buhwardelor
-:..:..-»- I - - strtzi ~ublolc de bulevarde
„ L -;-- T • I , I L l
j_,_. I - A
D i L I ..A.d
Bucureşti, reţeaua bulevardelor la Primul Război Mondial
Transformarea oraşelor existente

Unificarea organismului urban (zona intra-muros cu cea extra-muros)
TIPOLOGIILE ARHITECTURALE ALE SECOLULUI AL XIX-LEA
Modernizarea oraşelor - parte a modernizării întregii societăţi - făcută prin mijloacele

urbanistice schiţate mai sus, este doar o componentă importantă a modernizării. Ea asigură
„suportul", fundamental, rară îndoială, materializat prin tipurile şi categoriile de intervenţii
urbanistice, care permite concretizarea celei de-a doua componente, la fel de importante, a
modernizării, care sunt tipologiile constructive. Importanţa lor, în raport cu perioada anterioară,
rezultă din modificările fundamentale pe care le-a avut societatea europeană, în ansamblul ei, de
înscriere într-un mod de viaţă care tinde spre uniformizare, prin gradul de confort şi echipare
publică. Noile tipologii reflectă aspiraţiile şi nevoile societăţii burgheze în formare, având drept
consecinţă modificarea semnificativă a alcătuirii sociale a oraşelor. Unei mari părţi a acestor noi
tipuri constructive i s-a conferit un accentuat caracter de reprezentare, fie că este vorba de clădiri
administrative sau bancare, cu caracter cultural sau imobile de raport. Toate acestea afirmă, până
la urmă, noul ideal al existenţei urbane.
Trebuie subliniată dependenţa de condiţiile economice, politice şi culturale, care au făcut
ca, în a doua jumătate a secolului - caracterizat de o stabilitate politică considerabilă şi de o
dezvoltare economică susţinută - să se afirme pe deplin tipologiile constructive, programele de
arhitectură care asigură un grad de civilizaţie urbană care tinde spre cel central sau vest european.
Trebuie menţionat, de asemenea, faptul că, până la Primul Război Mondial, oraşele şi-au asigurat
cea mai mare parte a acestor clădiri publice sau private care privesc modul de viaţă modem.
Acest fapt conduce la constatarea că, după 1920, nu asistăm în aceeaşi măsură la dotarea oraşelor
cu echipamente publice care asigurau deja, în foarte mare măsură, necesarul de dotări publice.
În fine, ultima constatare preliminară este aceea a raporturilor dintre tipologiile
arhitecturale şi „stilurile" perioadei. Se poate afirma că există o relativă independenţă între cele
două aspecte, în sensul în care un program de arhitectură, respectiv o anume tipologie
arhitecturală, este direct legată de nevoile şi aspiraţiile societăţii unui anumit moment istoric, şi
pot fi modificate în funcţie de acestea, în timp ce expresia arhitecturală poate varia de a o zonă
culturală la alta şi de la un moment la altul. Este însă la fel de adevărat cu un anumit curent
arhitectural poate modela, într-un mod caracteristic, o clădire cu funcţiune bine determinată, în
limitele care fac posibilă buna funcţionare a clădirii respective.
Privite în ansamblul lor, tipologiile arhitecturale din România pot fi clasificate în 4
categorii:
a. Tipuri de clădiri complet noi, generate de apariţia unor noi funcţiuni: gara,
construcţiile industriale, construcţiile portuare, teatrele etc.
b. Tipuri existente anterior, care se modifică radical: clădirile pentru învăţământ,
locuinţele, clădirile administrative etc.;
c. Tipuri existente a căror grad de transformare este redus: bisericile, mănăstirile;
d. Tipuri care dispar pe parcursul secolului: unul dintre cele mai semnificative exemple
este hanul care, pe la mijlocul secolului, este înlocuit, în privinţa funcţiei de cazare
temporară, cu hotelul.
În clasificarea de mai jos, tipurile de clădiri sunt grupate după funcţiunea lor, fapt care
permite semnalarea caracteristicilor de organizare planimetrică.
14
Construcţiile industriale. Prin prezenţa din ce în mai numeroasă în mai multe oraşe,
clădirile industriale reflectă sporirea importanţei acestei ramuri economice, în condiţiile
pătrunderii lente în România, cu un decalaj faţă de ţările dezvoltate din Occident, a procesului de
industrializare. Direcţii mai importante ale industriei, care au condus la realizarea unor clădiri -
sau ansambluri - semnificative sunt: industria metalurgică (Reşiţa, Hunedoara, Bucureşti -
fabricile Lemaitre, W olf); industria alimentară (fabrici de bere - Timişoara / încă din secolul al
XVIII-leal, Bucureşti, Sibiu etc., mori mecanice - Bucureşti, Brăila, fabrici de spirt etc. );
industria materialelor de construcţii, mari spaţii de depozitare (antrepozite) etc. Un loc aparte îl
reprezintă construcţiile, instalaţiile şi amenajările destinate diferitelor activităţi portuare: silozuri,
docuri etc. (Constanţa, Brăila, Galaţi, ultimele două fiind realizate după proiectele identice ale lui
Anghel Saligny în 1886).
Clădiri pentru transporturi. Cel mai important tip de clădiri din această categorie sunt
gările ( clădirile pentru călători), de o noutate absolută pentru întreaga lume a secolului al XIX-
lea. Amplasarea gărilor a fost stabilită îndeobşte spre marginea oraşului, având însă în vedere atât
traseul căii ferate cât şi legăturile necesare cu localitatea, respectiv centrul acesteia. Cele mai
multe clădiri de gări din România au o configuraţie liniară, având în centru, puternic marcat ca
accent volumetric, holul pentru bilete şi alte spaţii pentru călători, iar restul clădirii este destinată
funcţiunilor specifice căii ferate. În clădirea gării de Nord din Bucureşti a fost amenajat un salon
regal. Au fost realizate două gări terminus/de capăt (Gara Filaret şi Gara de Nord din Bucureşti),
celelalte fiind „de tranzit", amplasate de-a lungul liniilor de cale ferată (cele două gări - de
graniţă - de la Suceava / Iţcani şi Burdujeni), Arad, Timişoara, Ploieşti, Râmnicu Sărat etc.),
pentru a nu enumera decât câteva dintre cele mai semnificative din punctul de vedere al
arhitecturii şi al prezenţei în oraş. Trebuie subliniat caracterul de reprezentare al celor mai multe
dintre gările principale, ele fiind noua poartă de intrare în oraş, generând, în acest fel, caracterul
spaţiului public al pieţii gării.
Clădiriadministrative. Această categorie de clădiri s-a subordonat, în general - prin

dimensiuni, prin complexitate funcţională, prin tratarea arhitecturală - poziţiei în ierarhia
administrativă modernă: primării, prefecturi, ministere. Organizarea funcţională este, însă,
similară: spaţiile destinate publicului, o sală mai amplă pentru şedinţele structurii administrative
respective şi birouri pentru funcţionari, cu accent particular pentru biroul conducătorului
structurii (primar, prefect sau ministru). Compoziţia de ansamblu a clădirii este, de cele mai
multe ori, tributară principiilor academice, accentuându-se simetria volumetrică. Primele două
categorii de spaţii au tratări decorative speciale, deseori spectaculoase. În anumite situaţii
caracterul de reprezentare al comunităţii respective este pus în evidenţă prin accentul vertical al
turnului (cu ceas), reluând simbolul vechilor primării medievale (primăriile din Arad, Oradea,
Buzău, prefectura de la Craiova etc.). Alte exemple semnificative de clădiri administrative:
primăria veche din Cluj, cele două clădiri succesive ale primăriei de la Constanţa, primăria de la
Târgu Mureş; prefectura de la Galaţi; clădirile Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, al
Ministerului Lucrărilor Publice. În aceeaşi categorie de clădiri poate fi inclus şi Palatul Regal din
Bucureşti la care, în mod firesc, caracterul de reprezentare are un rol dintre cele mai importante.
15
Clădiri pentru justiţie. Tribunale sau Palate de Justiţie au fost construite în toate
capitalele de judeţ sau acolo unde fusese fixată o instanţă de judecată. Exemplul remarcabil şi
model pentru câteva din palatele de justiţie din oraşele de provincie a fost Palatul de Justiţie din
Bucureşti. Acesta preia şi consacră formula spaţială utilizată pretutindeni în Europa, având drept
spaţiu dominant (în economia planului) aşa numita „sală a paşilor pierduţi", spaţiu destinat
publicului.
Clădiri financiar-bancare. Din această categorie fac parte băncile, bursele, societăţile de
asigurări. Cel mai important tip, din punctul de vedere al tratării arhitecturale (al exteriorului şi
al interiorului), este acela la băncilor, care a preluat partiul „clasic" al organizării planimetrice a
băncilor secolului al XIX-iea: o succesiune a spaţiilor de primire a publicului, care debuşează în
marele hol al ghişeelor (spaţiul principal al băncii); spaţiile destinate conducerii instituţiei
(inclusiv Sala Consiliului de administraţie); spaţiile de birouri ale funcţionarilor. Şi în acest caz,
există a ierarhizare precisă în funcţie de importanţa clădirii bancare - sediul central sau filială
importantă, filiale locale etc. Clădiri bancare au fost realizate în cea mai mare parte a oraşelor;
exemple relevante: Bucureşti (Banca Naţională, Banca Marmorosch-Blank, CEC etc.),

Timişoara, Cluj (sedii ale Băncii Austro-Ungare), Sibiu (Banca de Credit Funciar). Bursele au
fost edificate în special în oraşele în care comerţul şi activitatea industrială, respectiv cea
agricolă, aveau o importanţă mare: Bucureşti, Brăila, Galaţi, Cluj, Braşov, Sibiu etc.
Clădiri pentru sănătate. În a doua jumătate a secolului şi în prima parte a celui următor
sunt realizate un număr considerabil de spitale, ca reflex al interesului statului pentru îngrijirea
sanitară a populaţiei. Completările, extinderile, modernizările instituţiilor spitaliceşti mai vechi
(ex. spitalul Brâncovenesc din Bucureşti) sunt însoţite de ansambluri noi, proiectate după
principiile sanitare şi arhitecturale cele mai avansate ale epocii, materializate în sistemul
pavilionar. Spitalul militar central şi spitalul (actual) Bagdasar din Bucureşti şi clinicile
universitare din Cluj ilustrează acest mod modem de organizare, în ansambluri organizate
coerent, a asistenţei medicale destinate populaţiei.
Clădiri pentru învăţământ. Legile similare privind învăţământul din România ş1

Imperiul austro-ungar, apărute în a doua jumătate a secolului, au stabilit ierarhizarea, în reţea, a
învăţământului preuniversitar şi condiţiile obligatorii care trebuiau îndeplinite de clădirile
şcolare, atât pentru învăţământul de stat cât şi pentru cel confesional, în condiţiile în care, în
foarte multe situaţii, învăţământul era separat pe sexe. Astfel, pentru şcolile primare, necesare în
toate localităţile, s-au elaborat şi proiecte-tip, cu suprafeţele minime necesare. Gimnaziilor şi
liceelor li s-a acordat o atenţie mult mai mare, ele constituind, prin semnificaţia lor, clădiri dintre
cele mai impozante ale localităţii. Având organizarea planimetrică compactă, liniară de obicei,
sau o compoziţie centrată în jurul unei curţi interioare, cu un program complex, acestea având, de
multe ori, şi internat pentru elevi, sau alte funcţiuni conexe, aceste clădiri au devenit repere
importante ale oraşului respectiv: la Bucureşti (liceul Gh. Lazăr), Craiova (Liceul Carol I), Arad,
Timişoara (Liceul Loga, Liceul Pedagogic Caimen Silva), Odorheiu} Secuiesc (Gimnaziul
romano-catolic), Câmpulung (Şcoala normală), Galaţi (Liceul Vasile Alecsandri, Şcoala

normală), Braşov (actualul Liceu Şaguna) etc.
16
Învăţământul superior este ilustrat de clădirile centrale ale universităţilor din Bucureşti şi
Iaşi(ambele instituţii înfiinţate prin decrete ale lui Al. I. Cuza) sau de cele ale facultăţilor de
Medicină din Bucureşti, şi Cluj (universitate înfiinţată în 1872, având însă rădăcini din secolele
anterioare), precum şi sediul Şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti, prima formă de învăţământ
tehnic din România.
Clădiri pentru cultură. De o varietate considerabilă, această categorie de clădiri

ilustrează necesităţile societăţii în domeniul larg al culturii. Câteva tipuri prezintă un interes
particular din punctul de vedere ale rezolvării unui program de arhitectură cu condiţionări
funcţionale speciale.
Teatrul. Primul teatru de pe teritoriul României a fost construit la Oraviţa, în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, următorul, în deceniul 2 al secolului al XIX-lea, la Cluj
şi cel de-al treilea, la începutul anilor 1850, la Bucureşti. Cea mai mare parte a teatrelor au fost
însă realizate spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, până la Primul
Război Mondial, adoptând tipul de plan italian. Câteva din cele mai importante clădiri de teatru
au fost proiectate de celebra firmă vieneză Fellner & Helmer, firmă specializată în această
direcţie, care a proiectat peste 50 de teatre în tot imperiul austro-ungar; în România au proiectat
teatrele de la Timişoara, Oradea, Iaşi, Cluj. Alte teatre au fost construite la Brăila, Caracal,
Arad, Turnu Severin, etc.
Palate urbane de cultură, mai reduse numeric, conţin şi ele o sală de spectacole,
dar aceasta este asociată unor alte numeroase funcţiuni care acoperă preocupări diverse ale
populaţiei: săli de lectură, conversaţii, mici săli pentru concerte de cameră, sală de biliard,
cafenea etc. Exemple remarcabile sunt la Târgu Mureş, la Arad, la Sighet etc.
Cazinourile sunt echivalentul palatelor de cultură în cazul staţiunilor balneare şi
climaterice. Ele oferă funcţiunile necesare recreerii pacienţilor şi, în general, a tuturor
persoanelor care frecventează staţiunile. Această caracteristică explică de ce acest tip de clădire
este întâlnit în special în localităţile cu funcţiune exclusivă curativă sau acolo unde această
funcţiune este adiacentă populaţiei stabile: Constanţa, Vatra Domei, Sinaia, Băile Herculane
etc.
Ateneul român din Bucureşti este expresia cea mai desăvârşită a clădirilor edificate în
mai multe localităţi de Societăţile denumite Atenee, a căror scopuri erau orientate spre
activitatea de culturalizare a populaţiei. Ridicat în centrul Capitalei, adiacent Căii Victoriei,
Ateneul Român a fost gândit cu o mare sală de conferinţe şi concerte, săli de expoziţii,
bibliotecă etc.
Clădiri pentru cazarea temporară - hotelmile modeme (prin organizarea planimetrică

ş1 prin comodităţile oferite - apă curentă, încălzire, apoi ascensor, săli de restaurant şi de
banchete etc.) iau locurile vechilor clădiri cu aceeaşi funcţiune, cum au fost hanurile.
Construcţia hotelurilor este accelerată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atât în
localităţile urbane cât şi în staţiunile balneo-climaterice în curs de consolidare a prezenţei lor în
societatea modernă. Exemple remarcabile pot fi, astfel, întâlnite, la Bucureşti (hotelul Bulevard
de azi, hotelul Athenee Palace, cu structură de beton armat), Craiova, Iaşi (hotelul Traian, cu
17
structură metalică proiectată de G. Eiffel), Cluj (hotelul Continental), dar şi Constanţa (hotelul
Carol I), Sinaia, băile Ocna Sibiului etc. etc.
Locuinţa este programul de arhitectură care a suferit numeroase şi importante
transformări pe parcursul secolului al XIX-lea, până la Primul Război Mondial, conducând la
modificarea radicală a organizării planimetrice, a confortului interior şi a raporturilor cu mediu
urban. Ele au făcut posibilă adaptarea locuinţei la mediul de viaţă burghez, aşa cum se formase el
pretutindeni în Europa, în special după 1850. Două direcţii pot fi semnalate în acest sens. Prima
priveşte confortul care s-a îmbunătăţit substanţial pe parcursul secolului, impus şi de
reglementările municipale privind igiena locuinţei. Cea de-a doua direcţie priveşte cristalizarea
unor tipuri caracteristice vieţii urbane, în timp ce alte tipuri dispar sau prezenţa lor se restrânge
considerabil. Nu trebuie însă ignorată prezenţa extrem de numeroasă a locuinţelor urbane
„tradiţionale", menţinute din secolele anterioare (cum este cazul, în primul rând, a oraşelor din
Transilvania) sau perpetuarea altor tipuri, foarte rezistente în timp, cum sunt aşa-numitele
locuinţe-vagon, din oraşele zonei extracarpatice. Este însă semnificativă evoluţia modului de
locuire, care a condus la apariţia tipurilor specifice secolului al XIX-lea:
Palatul urban, este considerată reşedinţa privilegiată, de standard ridicat, complet
izolată, situat pe terenuri de mari dimensiuni. Preferată de nobilime sau de marea burghezie în
formare, este locuinţa care preia întregul aparat spaţial de primire a invitaţilor şi de desfăşurare a
balurilor, recepţiilor etc. Palatul Mihail de la Craiova, palatul Cantacuzino de pe calea Victoriei
sau palatul Sturdza din Piaţa Victoriei din Bucureşti (dispărut în prezent) ilustrează acest tip care,
pe parcursul secolului, devine din ce în ce mai puţin numeros, fiind înlocuit de alte tipuri, mult
mai bine adecvate modului de viaţă urban.
Vila este locuinţa modernă individuală prin excelenţă urbană, pe un teren relativ
redus ca dimensiuni şi suprafaţă, se înscrie în structura parcelară modernă. Are fie o prezenţă
difuză în ţesutul urban existent fie în noile cartiere de locuit (parcelări) proiectate special pentru
acest tip de locuinţă. Poate avea un standard de confort ridicat sau mediu, fiind preferată de
burghezia medie, de intelectualitate etc.
Imobilul de raport reprezintă modul urban de locuire colectivă. Mai greu
acceptat de societatea urbană a Vechiului Regat, orientată spre locuinţa individuală, imobilul de
raport începe să fie o prezenţă semnificativă în marile oraşe după 1900. În această parte a ţării
imobilul de raport este preluat, în privinţa conformării planimetrice, de la modelul francez, care
presupune un unic acces vertical principal (şi, deseori, unul secundar, de serviciu), succesiunea
camerelor principale spre artera principală, iar iluminarea şi ventilarea încăperilor se face prin
curţi complet închise de diferite dimensiuni. În Transilvania şi Banat imobilul de raport este
asimilat mult mai rapid şi firesc de o societate mai bine adaptată vieţii urbane, consolidată în
secolele anterioare. Modelul planimetric şi funcţional este cel central-european, respectiv vienez,
având volumul clădirii dispus, în principiu, perimetral terenului, organizat în jurul unei curţi
ample, iar accesul la apartamente se face de pe cursive. În marile oraşe din vestul ţării -
Timişoara, Arad şi Oradea - imobilele de raport, cu 3,4 sau 5 niveluri peste parter, conferă o
nouă scară pronunţat urbană zonelor respective.
Locuinţa ieftină (locuinţa socială) a apărut spre srarşitul secolului al XIX-lea,

destinată fiind păturilor sociale cu venituri modeste. Realizate de întreprinderi sau fabrici pentru
proprii muncitori sau de societăţi cu participarea primăriilor (cum a fost la Bucureşti, Societatea
18
pentru Construirea de Locuinţe Ieftine), acest tip de locuinţe are un partiu foarte raţional, cu
suprafeţe reduse; deseori este realizat pe baza unor proiecte-tip, în parcelări având suprafeţe
minime ale terenului.
Spaţiul public şi noua imagine urbană. Amenajările urbane speciale - grădini publice
şi parcuri - aparţin în egală măsură urbanismului epocii cât şi programelor de dotări publice.
Realizarea în aproape toate oraşele mari şi mijlocii a unor astfel de spaţii se înscrie în tendinţa
generală europeană. Începută în perioada regulamentară şi continuată până la al Doilea Război
Mondial, această categorie de dotări a urmat, pe de o parte, direcţia tipurilor de compunere - de
la cel riguros, clasicizant, la cel romantic, peisager, sau îmbinarea celor două principii
compoziţionale. Pe de altă parte, s-a realizat, în timp, o ierarhie a spaţiilor de agrement, de la cele
strict locale (scuaruri), sau cele de interes mai larg, al unei zone urbane mari, la promenade de
mare respiraţie, până la cele de amploare considerabilă, situate la limita teritoriului urbanizat.
Funcţiunile au fost dependente de situarea în oraş.
Exemple remarcabile de grădini publice şi parcuri, realizate până la Primul Război
Mondial pot fi întâlnite în Bucureşti (scuarul Sărindar, grădina Cişmigiu), Brăila (grădină publică
prevăzută în planul de restructurare din 1834), Braşov şi Sibiu (promenadele amenajate în lungul
fortificaţiilor), promenade liniare care au generat parcuri municipale (Cluj), Craiova (cel mai
mare şi important parc realizat în această perioadă, Parcul Romanescu, după proiectul
peisagistului francez Edouard Redont) etc.
Intervenţiile urbanistice, reglementarea din ce în ce mai riguroasă a organizării urbane,
controlul municipalităţilor în ordonarea fronturilor stradale etc. precum şi apariţia noilor tipologii
arhitecturale - de la echipamentele publice la masa tot mai mare de noi tipuri de clădiri - a
condus, treptat, la modificarea radicală - uneori - a imaginii urbane. Oraşul secolului al XIX-lea
din toate provinciile istorice ale României, aşa cum ne este ilustrat de imaginile de epocă sau, în
parte, aşa cum s-a menţinut până în prezent, este un oraş modem, un oraş al epocii sale, similar
cu toate marile - şi mai micile - oraşe din orice ţară europeană.
19
TIPOLOGIILE ARHITECTURALE ALE SECOLULUI AL XIX-LEA. ILUSTRAŢII
Clădiri pentru transporturi Clădiri financiar bancare

Suceava, Gara Iţcani Bucureşti,Banca Naţională a României,
plan parter, 1884-1888, Cassien Bernard, A. Galeron
Saczawa
Suua,a BANCA NhŢIOHAl, A A· ocW~WICI.
~I îl~II I, • .At.TU~:.J., i .
Clădiri administrative
Bucure şti, Ministerul Lucrărilor Publice
(în prezent Primăria CapitaleD, 1906-1910, Petre Antonescu
1-r
L l~
l
Oradea, Primăria
Cluj, Complexul Clincilor Universitare

Clădiri pentru învăţământ
Iaşi, Universitatea, 1893-1897, Louis Blanc
Iaşi, Liceul Naţional, 1890-1894, N. Gabrielescu
Clădiri pentru cultură Locuinţa. Palatul urban

Iaşi, Teatrul, 1894-1896, Fellner & Helrner
Craiova. Palatul Jean Mihail, 1898-1907, Paul Gottreau
Construcţii industriale
Gclojl lltdarl dfn &c.~
PRINCIPALELE ORIENTĂRI ALE ARHITECTURII
Dintre orientările stilistice existente în arhitectura din România, primele două, din punct
de vedere cronologic - clasicismul şi romantismul - în special în prima parte a secolului
al XIX-lea, au câteva elemente comune, strâns legate de contextul general al epocii.
Primul element se referă la numărul redus de clădiri care, conform cercetărilor de până
acum, ilustrează convingător prezenţa clasicismului şi romantismului. Acest aspect este cât se
poate de firesc, ţinând cont de faptul că în prima parte a secolului al XIX-lea, atunci când cele
două curente de arhitectură au avut cea mai mare dezvoltare, s-a construit puţin atât în Ţările
Române cât şi în Transilvania şi Banat. Pe de altă parte, este cât se poate de cunoscut faptul că în
întreg imperiul habsburgic barocul a coexistat cu cele două curente până către mijlocul secolului
al XIX-lea şi că relativ numeroase clădiri realizate în această perioadă poartă încă amprenta
puternică a barocului. De altfel, primele manifestări ale clasicismului nu au reprezentat o negare
a barocului, afirmaţie valabilă în foarte multe ţări europene, ci a existat tendinţa de simplificare a
acestuia, conferindu-i o certă austeritate (necaracteristică barocului).
Al doilea element priveşte raporturile acestor clădiri cu oraşul. În această privinţă trebuie
ţinut cont de gradul redus de dezvoltare a localităţilor urbane şi evoluţia lor foarte lentă în raport
cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin urmare, clădirile purtând amprenta celor două
curente de arhitectură se află situate pe diferite terenuri, fie în interiorul fortificaţiilor sau în
exteriorul lor, în cazul oraşelor fortificate din Transilvania, sau situate difuz, în structurile urbane
ale oraşelor extracarpatice, aflate înaintea declanşării acţiunilor de modernizare. Singurele
ansambluri coerente, aparţinând unui sau altuia din aceste două curente, sunt ansamblurile
mănăstireşti.
Al treilea element comun este faptul că ambele curente au avut un caracter aplicativ,
urmare a unor atitudini pragmatice, fără, prin urmare, de a exista o fundamentare doctrinară.
O categorie de amenajări publice - parcurile şi grădinile urbane realizate în perioada
regulamentară şi în cea imediat următoare reiau compoziţia realizărilor similare din Occident,
prin îmbinarea unor fragmente riguros geometrice (alei, plantaţie de aliniament), de factură
clasicizantă cu altele, în care pitorescul neregularităţii trasării aleilor, a vegetaţiei, a amenajărilor
locale ale terenului prin denivelări etc.; exemple dintre cele mai semnificative sunt Grădina
Cişmigiu (inaugurată în 1852), grădina Kiseleff etc.
Clasicismul. Arhitectura clasicismului se înscrie, prin principalele sale caracteristici, în

marele curent neoclasic european: recursul la volumele şi asamblarea volumelor geometrice
simple (în mare parte a cazurilor) şi la elementele arhitecturale ale antichităţii sau ale Renaşterii
italiene; aspiraţia spre mase simple, clar exprimate, reducerea decoraţiei la minim şi utilizarea
exclusivă a repertoriului decorativ antic precum şi utilizarea ordonanţei clasice, sugestii ale
templelor antice etc. Accepţiunea clasică a frumosului, dat de simplitatea şi rigoarea expresiei
plastice, este asociată utilităţii clădirii respective.
Pătrunderea şi asimilarea arhitecturii clasiciste este legată de deşteptarea sentimentului
istoricităţii şi a apartenenţei la marea lume latină, direcţie susţinută de corifeii Şcolii Ardelene
sau la cealaltă cultură fundamentală a antichităţii - cea greacă, direcţie stimulată de elenismul
Academiilor domneşti de la Bucureşti şi Iaşi. Clasicismul nu a constituit, însă, o ruptură totală
22
faţă de arhitectura anterioară. În Transilvania arhitectura Renaşterii şi cea Barocului au preluat, în

mod firesc, formele clasice. Experienţa clasicistă a fost prezentă în Moldova încă din secolul al
XVII-lea, prin influenţele de la biserica mănăstirii Golia, iar în Ţara Românească stilul
brâncovenesc a asimilat şi forme clasicizante ale Renaşterii şi barocului.
În Moldova şi Ţara Românească bisericile (şi mănăstirile) precum şi reşedinţele ample
(palate, case domneşti şi boiereşti) au constituit domeniul principal de manifestare al
clasicismului. Difuzarea clasicismului nu a fost egală în cele trei mari zone istorice ale ţării.
Moldova a fost provincia unde clasicismul a avut primele manifestări, de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, fiind, totodată, cele mai semnificative, prin numărul considerabil al clădirilor şi
calitatea arhitecturală remarcabilă a acestora.
Influenţele clasicismului rus, datorită legăturilor bisericii, au făcut ca primele exemple
revelatoare să fie ale lăcaşurilor de cult. Noua expresie arhitecturală a fost preluată mai întâi la
exteriorul bisericilor, pentru ca apoi să fie introdusă şi în interior, menţinându-se, în cazul
planului longitudinal, structura tradiţională a succesiunii spaţiilor. Un astfel de exemplu este
biserica Ruset de la Botoşani ( 1826). Absidele sunt înglobate în masa de zidărie a unor rezalite
dreptunghiulare, marcate cu câte patru coloane neoionice angajate încoronate cu frontoane
triunghiulare. Decorarea clopotniţei ca şi marcarea intrării (dispusă pe o latură a exonartexului)
cu fronton triunghiular sunt singurele „accente" decorative pe fondul simplităţii de ansamblu a
exteriorului bisericii, ritmată de pilaştrii discret decroşaţi. Biserica mănăstirii Frumoasa se înscrie
în aceeaşi categorie a bisericilor pe plan longitudinal, unde, însă divizarea navei în cele două
spaţii tradiţionale este sugerată de un viguros arc în plin cintru. Faţada vestică, cu intrarea, capătă
un caracter aproape monumental, prin porticul cu 4 coloane dorice, sprijinite e un stilobat înalt,
care devine un subasment pentru întreaga clădire. Celelalte trei faţade sunt ritmate de
succesiunea pilaştrilor şi a ferestrelor (sau a nişelor) care asigură unitatea arhitecturală a bisericii.
Dar întreaga incintă a mănăstirii este un exemplu revelator a clasicismului din Moldova: în afară
de biserică (1836), trebuie semnalată intrarea în incintă, având clopotniţa deasupra gangului de
acces, precum şi reşedinţa, denumită „Palatul de pe ziduri" (1818-1819, Martin Kubelka).
Cel de-al doilea tip de biserică este cel cu plan central, în care sunt unificate spaţiile
tradiţionale. Una dintre primele biserici de factură clasicistă, fiind, totodată en exemplu de acest
fel, este cea de la Leţcani (1795). Este un edificiu de mici dimensiuni, care reflectă pe deplin
principiile clasicismului: dincolo de simplitatea şi sobrietatea decoraţiei (integral clasicizantă),
este evidentă alcătuirea sa din alăturarea unor volume simple, aproape elementare (cilindrul
corpului principal al bisericii, ritmat de pilastratură, acoperit cu o cupolă, căruia îi sunt alăturate
cele două volume prismatice suprapuse, cel al intrării (marcat printr-un portic) şi cel care
adăposteşte clopotniţa.
În cazul reşedinţelor boiereşti pot fi identificate două etape a evoluţiei planimetrice şi a
preluării elementelor decorative clasiciste. Prima etapă, până în jurul anului 1830, este aceea a
menţinerii vechii structuri planimetrice a unei locuinţe cu camerele de locuit la etaj (parterul fiind
destinat dependinţelor), dispuse de o parte şi alta a unei largi săli mediane. Scara de acces la etaj
a fost deplasată în interior, iar foişorul cu scara exterioară a fost înlocuit cu o intrare acoperită.
Această parte a clădirii, de obicei situată pe axul de simetrie, este elementul care este decorat, fie
printr-o ordonanţă suprapusă, fie printr-un soclu masiv la parter peste care este suprapusă o
ordonanţă simplă. Exemple de acest fel sunt locuinţa Ion Cantacuzino (devenit ulterior primul
23
sediu al universităţii ieşene), spitalul Cantacuzino-Paşcanu, Palatul de pe ziduri, amintit mai sus,
din incinta mănăstirii Frumoasa. Cea de-a doua etapă o reprezintă reşedinţele având planuri noi,
sensibil diferite de cele tradiţionale. Unele clădiri au volumul compact, cu încăperi dispuse pe
două niveluri, grupate în jurul unui hol central. Altele, care au fost realizate pentru a adăposti
palatele domneşti, sunt organizate pe un plan în formă de U. Dintre numeroasele reşedinţe de

acest fel, pot fi menţionate: casele Balş (circa 1800), Başotă, etc., iar dintre clădirile cu caracter
administrativ, Palatul domnesc (1841-1843, M. Singurov, edificat pe locul vechii curţi domneşti
a Moldovei) şi palatul Sturdza (1834-1849, M. Singurov), ambele din Iaşi. Alte reşedinţe de
factură clasicistă sunt la Botoşani şi Roman.
Câteva din cele mai semnificative clădiri clasiciste din Ţara Românească sunt concentrate
la Bucureşti. Ele reiau tipologia organizării planimetrice descrise mai sus. Ansamblul cel mai
important este cel realizat de Grigore Ghica (situat astăzi în cartierul Tei), alcătuit din palatul
domnesc (1822), un masiv volum simetric, decroşat pe traveele laterale şi în partea centrală,
marcând, astfel, intrarea, cu o ritmare dată de pilastratura tuturor faţadelor şi capela curţii (mica
biserică, 1833), care reia planul central al celei de la Leţcani. Alte exemple sunt casa Creţulescu
(circa 1860), Palatul Ştirbei (cca. 1835, restaurat în 1881) şi casa Dinicu Golescu (dispărută),
care a fost folosit drept Palat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Trebuie menţionată, de
asemenea, clădirea teatrului Naţional, proiectată de arhitectul vienez Anton Heft, inaugurată în
1852 şi demolată în urma bombardamentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În Transilvania clasicismul apare în jurul anului 1800, la început sub formele unui baroc
târziu simplificat. Catedrala romano-catolică din Satu Mare (1786-1798; 1830-1837) şi biserica
reformată din Cluj (1821-1859, A. Kagerbauer, G. Winkler) sunt exemple de trecere de la
barocul sfârşitului de secol XVIII la clasicismul primei jumătăţi a secolului următor.
În consonanţă cu neoclasicismul austriac, clasicismul transilvănean recurge la o simplitate
şi austeritate extremă, utilizând un număr redus de elemente esenţiale: prezenţa ordinelor
colosale alcătuite din pilaştri; coloane ionice sau compozite; ancadramente simple cu puţine
profilaturi; balustrade de piatră ajurate. Câteva din exemplele remarcabile sunt: palatul
Toldalaghi-Korda (1801-1807, Carlo Justi), clădirea fostului Colegiu reformat şi Primăria veche
(1843-1846, Anton Kagerbauer) toate din Cluj, menţionând faptul că acest din urmă exemplu
utilizează elemente renascentiste pe faţada spre stradă, în timp ce gangul de acces în clădire
(parter şi etaj) este ritmat de viguroase coloane dorice. Alte exemple care ilustrează varietatea
clasicismului transilvănean sunt la Braşov: edificiul Şcoalelor Române din Braşov (actualul
Liceu A. Şaguna), 1851-1856, proiectat de Ştefan Emilian (unul din primii arhitecţi români),
precum şi porţile cetăţii medievale, care au înlocuit mai vechile accese.
Cel mai important arhitect român şi ultimul exponent al clasicismului a fost Alexandru
Orăscu (1817-1894). Format la Academiile de arhitectură de la Berlin şi Munchen, în ambianţa
marilor arhitecţi neoclasici Karl Friedrich Schinkel şi, respectiv, Leo von Klenze, Orăscu a
realizat, alături de alţi câţiva arhitecţi, în a doua jumătate a secolului al XIX-iea, cîteva din
clădirile de referinţă ale clasicismului din România: clădirea Universităţii din Bucureşti (1857-
1869), Grand Hotel du Boulevard (actualul hotel Bulevard) din Bucureşti, hotelul Carol din
Constanţa (cca. 1882) şi refacerea Catedralei Mitropolitane de la Iaşi (1880-1886). Dincolo de
particularităţile fiecăreia, toate aceste clădiri se caracterizează prin modul savant al utilizării
referinţelor clasice, inclusiv în ceea ce priveşte acurateţea şi precizia decoraţiei.
24
Arhitectura romantică. Reflex al marilor idei romantice care au animat întreaga Europă,
romantismul din România poate fi caracterizat, în ansamblul lui, prin aceleaşi particularităţi
specifice generale, iar arhitectura va căuta să exprime, în consonanţă cu idealurile europene,
semnificaţia, caracterul clădirii, în defavoarea frumuseţii, apanaj al neoclasicismului, la care se
adaugă pitorescul. Realizările din România se înscriu, în majoritatea cazurilor, în direcţia
utilizării cu preponderenţă a fragmentului gotic, în special cel aparţinând arhitecturii militare
medievale, cum ar fi turnurile, crenelurile etc., atunci când este vorba de locuinţe sau diferite
dotări publice (gări, clădiri militare), sau de ansamblul detaliilor decorative (şi, uneori, si
structurale) ale bisericilor gotice, atunci când sunt realizate clădiri de cult romano-catolic sau
protestant.
Cele mai relevate exemple sunt acelea care utilizează fragmentul gotic nu pentru a-l
reproduce în mod „arheologic" la noua clădire, ci pentru a asigura întregii clădiri sau unor părţi
ale acesteia o vibraţie particulară, a-i conferi un anume caracter, fapt definitoriu pentru
romantism. Totodată, cu aceleaşi scopuri plastice sunt utilizate şi elemente de detaliu
clasicizante, acestea integrându-se perfect în intenţia globală. Pitorescul, urmărit cu un accent
deosebit în arta şi arhitectura romantică, nu a condiţionat decât rareori organizarea generală a
volumului, prin asimetrii sau accente volumetrice. De cele mai multe ori una din caracteristicile
arhitecturii romantice din România este rigoarea simetriei planului sau organizarea simetrică a
faţadei. Aceste diferenţe, schiţate mai sus, care pun în evidenţă diferenţele notabile faţă de
arhitectura medievală şi, în special, cea gotică, sunt clădirile de factură romantică realizate în
zonele vechi, medievale, ale oraşelor din Transilvania (Sibiu sau Braşov).
Exemple ilustrând arhitectura romantică din cele trei mari provincii ale ţării: locuinţe
(Palatul Şuţu, 1831-2832, casa Librecht, cca. 1866, casa Lipitzer din Bucureşti; diverse clădiri de
locuit din Cluj, Sibiu, Braşov); gări (Suceava Nord - Iţcani, Iaşi, Alba Iulia); cazărmi sau alte
construcţii militare (Iaşi, Bucureşti); spitale (Roman); castele sau palate realizate pe proprietăţi
exterioare sau limitrofe localităţilor (Ruginoasa, 1847-1855, Bonţida); transformarea mănăstirilor
Tismana (1843-1856, Johan Schlatter) şi Bistriţa în reşedinţe domneşti.
Ca şi clasicismul, arhitectura romantică a avut perioada de maximă înflorire în România
în prima parte a secolului al XIX-lea până în jurul anului 1860. Spre sfârşitul secolului au existat,
totuşi, manifestări de aceeaşi factură (în afară de arhitectura neo-românească, care va fi tratată în
continuare), în lucrări ale lui Grigore Cerchez (propria locuinţă din Bucureşti, clădire dispărută),
ale lui Giulio Magni (casa Mironescu). Numeroase sinagogi edificate în aceeaşi perioadă (în
Bucureşti şi în alte oraşe) fac apel la elemente decorative medievalizante. Totuşi, un romantism
târziu, utilizând limbajul clasicismului francez îl reprezintă şi Palatul culturii din Iaşi (arh. Ion.
D. Berindei, 1915), inaugurat abia în anul 1927.
Dincolo însă de realizările propriu zise ale arhitecturii romantice nu trebuie neglijat
aspectul fundamental al romantismului, acela de a stimula formarea şi afirmarea conştiinţei
naţionale, tradusă, în manifestări specifice, prin apariţia arhitecturii neo-româneşti.
Eclectismul. În România eclectismul a avut perioada de maximă difuzare în intervalul

dintre a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi Primul Război Mondial. Va fi utilizat termenul
de eclectism şi nu acela de istorism folosit frecvent în lucrările de specialitate din ţările anglo-
25
saxone şi germane. La originea noţiunii de eclectism se află cuvântul eklegein care în greaca
veche înseamnă a alege. Semnificaţia generală, acceptată de cercetători, este aceea de a include
în eclectism cele mai importante manifestări arhitecturale ale perioadei. În concordanţă cu
spiritul pozitivist al secolului, procedeul eclectic constă în trei momente distincte: alegerea unor
monumente ale trecutului şi demontarea lor în elemente componente, clasificarea acestora şi,
apoi, remontarea lor după principii istorice (compoziţie stilistică) sau după tipologii caracteristice
destinaţiei. Scopul operativ este acela de a crea un obiect arhitectural nou faţă de cele anterioare,
coerent în părţile sale. Din această perspectivă, departe de a se limita la aprecierea formei
arhitecturale - şi a înscrierii acesteia în tipare / încadrări stilistice - eclectismul poate fi
considerat o atitudine a spiritului, deschisă spre dezbaterea liberă a problemelor arhitecturii, a
mijloacelor ei de exprimare, a rolului pe care-l poate avea în societatea modernă. Într-o perioadă
în care au dispărut toate constrângerile dogmelor şi regulilor clasicizante, în care în faţa
arhitecţilor s-au deschis orizonturile istoriei - cu toată varietatea de arhitecturi, aflate la
îndemâna profesionistului - o nouă arhitectură, modernă, aceea a secolului al XIX-lea, putea fi
rezultatul investigării şi analizei referinţelor istorice, transformarea şi adaptarea acestora în
conformitate cu noile necesităţi modeme, respectiv cu programul de arhitectură. Pentru arhitectul
eclectic, alegerea elementelor arhitecturale, provenind din diferite surse, este un act de opţiune
personală; elementele istoriei arhitecturii nu devin exemplare decât după ce au fost decupate
/extrase, urmărind specificitatea problemelor puse de proiect. Din trecutul istoriei arhitecturii se
poate reţine un principiu constructiv, o formă arhetipală, o ordonanţă sau un motiv arhitectural
care sunt adaptate nevoilor şi gusturilor modeme. Ţinând cont de cele de mai sus, este evident că
nu se poate vorbi de stil eclectic, ci doar de arhitectură eclectică.
Arhitectura eclectică a fost în relaţie directă cu academiile de arhitectură şi, implicit, cu
academismul, înţeles ca încercare de verificare obiectivă a produsului artistic şi ca metodă de
învăţare. Cea mai importantă academie a fost Ecole des Beaux Arts de la Paris; prin celebrul său
tratat, Elements et Theories de l 'Architecture, Julien Guadet, profesor al şcolii pariziene, a
propus o viziune unificată a teoriei şi practicii, o metodă de lucru bazată pe utilizarea
nediferenţiată a exemplelor oferite de istorie.
Orientările diferite ale academiilor europene de arhitectură, precum şi culturile diverse ale
Occidentului şi Europei centrale şi-au pus amprenta puternică asupra eclectismului din România:
influenţa arhitecturii este foarte prezentă în eclectismul Vechiului Regat, în timp ce reflexe
accentuate ale arhitecturii germane şi austriece ale epocilor trecute sunt cât se poate de vizibile în
arhitectura eclectică din Transilvania şi Banat.
Dintre arhitecţii din România (Vechiul Regat) cu realizări dintre cele mai semnificative
ale arhitecturii eclectice, pot şi menţionaţi Ion D. Berindei, Petre Antonescu, Paul Smărăndescu
şi mulţi alţii.
Categoriile eclectismului. Din clasificările suficient de diferite ale eclectismului, vom
considera, în continuare, pe aceea care ia discuţie două categorii ale arhitecturii eclectice:
tipologică şi sintetică.
a. eclectismul tipologic presupune alegerea unui singur model al trecutului, care este
adaptat şi modificat în funcţie de nevoile perioadei şi funcţiunii, tinzând, astfel, spre conferirea
unui anumit caracter şi unui simbolism bine definit programului respectiv. Pentru Banca
Naţională a României (1884-1889) M. J. Cassien Bernard şi A. Galeron s-au orientat spre
26
arhitectura clasicismului francez, iar pentru Palatul de Justiţie ( 1890-189 5, proiectat de Albert
Ballu, copie după Palatul de Justiţie parizian) arhitectura de referinţă a fost prima renaştere
franceză; în schimb, clădirea Universităţii din Cluj (1886-1888, M. Karoly) are sobrietatea unei
arhitecturi neo-renascentiste. Rigoarea restrictivă inevitabilă a eclectismului tipologic este rareori
întâlnită în cazul reşedinţelor. Dintre puţinele exemple de acest fel pot fi menţionate locuinţa Al.
Florescu din Bucureşti, arh. Ion D. Berindei (1903), care are drept referinţă Marele Trianon de la
Versailles, iar palatul urban Mihail de la Craiova (1898-1907, Paul Gottereau), are ca sursă
arhitectura clasicismului francez aplicat marilor reşedinţe.
b. eclectismul sintetic preia din epocile trecutului principiile, soluţiile şi motivele
unor epoci diferite şi unor stiluri care, combinate, generează o nouă operă de arhitectură.
Semnificative sunt, în acest sens, clădirea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor (1894-1900,
Louis Blanc), unde arhitectura renaşterii franceze este asociată clasicismului de curte al secolului
al XVII-lea, şi clădirea Ateneului Român, arh. Albert Galeron, 1886-1889 (prima etapă), unde
arhitectul francez combină, pentru faţada principală, referinţa ale arhitecturii antichităţii,
inspirate din Erecheteionul atenian şi din templul Sybilei de la Tivoli. În cazul castelului Peleş de
la Sinaia asocierea a două arhitecturi din spaţiul german - arhitectura clasică şi cea a
fach-werk-ului este făcută cu abilitate, care conferă coerenţă întregii clădiri.
Urbanitatea eclectismului. Această libertate asumată de arhitect a favorizat larga
răspândire a unui limbaj complex, deseori extrem de variat, aflat la îndemâna profesioniştilor, a
constructorilor sau a proprietarilor înşişi. În acest sens, eclectismul poate fi considerat un „limbaj
de consum". Totodată nu trebuie neglijat faptul că pătrunderea şi difuzarea eclectismului
coincide cu perioada de dezvoltare economică relativ accelerată, în ambele părţi ale Carpaţilor şi,
prin urmare, de avânt constructiv. În acest fel se poate înţelege imensa cantitate de clădiri
eclectice şi ansambluri, de la cele mai reprezentative construcţii administrative, până la locuinţele
modeste de serie, care au marcat decisiv configuraţia oraşelor. Din acest punct de vedere trebuie
subliniat caracterul urban al eclectismului, în sensul în care apariţia clădirilor de diferite categorii
dar, în special, a clădirilor adăpostind funcţiuni publice, definesc o clară spaţialitate în oraş sau se
subordonează, dacă este cazul, unor caracteristici ale locului, unor reglementări municipale etc.
Axa est-vest a bulevardelor bucureştene, bulevardul Revoluţiei (esplanada centrală) din Arad,
fronturile coerente ale Pieţii Avram Iancu din Cluj şi multe alte exemple atestă importanţa
eclectismului în definirea oraşului de la sfârşitul secolului al XIX-lea si începutul celui următor.
Relaţiile cu programele de arhitectură. Simultaneitatea prezenţei eclectismului cu
cristalizarea unor tipuri de clădiri caracteristice secolului a XIX-lea a făcut ca eclectismul să
confere o configuraţie spaţială, volumetrică şi decorativă particulară unui anumit program (tip de
clădire). Eclectismul poate „modela", un anumit tip de ambianţă care defineşte, până la urmă,
caracterul clădirii sau a grupului de clădiri cu funcţiuni similare sau identice. În consecinţă,
această asociere a devenit suficient de rezistentă în timp pentru a defini, uneori, tipul însuşi al
clădirii.
Pot fi menţionate
câteva caracteristici ale acestor raporturi: utilizarea, cu preponderenţă, a
compoziţiilor de tip academic, urmărind simetria efectivă a organizării planimetrice interioare
sau, dimpotrivă, disimulând simetria prin echilibrarea volumelor şi a distribuţiei interioare;
accentuarea axialităţii clădirii; concordanţa dintre ierarhizarea funcţiunilor clădirii şi expresia
volumetrică generală - înălţime, gabarit etc. (Universitatea Iaşi, Louis Blanc, 1893-1897);
27
marcarea, prin tratarea diferită şi ierarhizarea - prin decoraţie, a spaţiilor principale ale clădirii
(Banca Naţională a României, menţionată mai sus sau Cercul Militar Naţional, arh. D.
Maimarolu, 1911-1923), în cazul clădirilor publice. Exemple similare pot fi regăsite şi în cazul
locuinţelor ample, cum sunt: palatul Cantacuzino, din Bucureşti (19021906, Ion. D. Berindei);
Casa Monteoru, Bucureşti, refăcută de Ion Mincu, 1887 etc.

În fine, un ultim aspect care trebuie subliniat este atenţia acordată, în general,
interioarelor, fie ele ale clădirilor publice fie ale locuinţelor. De multe ori la tratarea şi decorarea
interioarelor se recurge la alt registru arhitectural (prin scară, raporturi între elemente etc.) dar şi
cel decorativ, prin schimbarea referinţelor stilistice în raport cu exteriorul, prin opulenţa,
diversitatea şi preţiozitatea materialelor (de la marmură şi lemn sculptat până la tapet de mătase),
colorit, mobilare, urmărindu-se, totdeauna, punerea în evidenţă, prin decoraţia diferită, a
funcţionalităţii fiecărui spaţiu.
Arhitecturile 1900. Sub această denumire sunt incluse toate variantele experimentelor
arhitecturale din jurul anului 1900: Art Nouveau, Liberty, El Modemismo catalan, Secession,
Jugendstil etc. În România au existat două din aceste variante: reflexul arhitecturii franceze Art
Nouveau - în Vechiul Regat - şi Secessionul de factură austriacă şi ungară în Transilvania şi
Banat.
Foarte puţine sunt exemplele arhitecturii Art Nouveau din Vechiul Regat. Faptul poate fi
înţeles prin difuzarea şi asimilarea arhitecturii eclectice şi prin existenţa arhitecturii neo-
româneşti, care a orientat interesul şi preferinţele unei bune părţi a societăţii. Două dintre cele
mai remarcabile realizări de această natură aparţin lui Daniel Renard: Cazinoul din Constanţa
(1908-1910) şi Hotelul Athenee Palace (actualul hotel Hilton, faţada iniţială) din Bucureşti
(1910), cu faţada modificată odată cu extinderea hotelului, în anii 1930, după proiectul lui Duiliu
Marcu.
Mult mai numeroase sunt realizările arhitecturii Secession din Transilvania şi Banat.
Centre importante ale Secessionului au fost Timişoara, Arad şi Oradea şi, în mai mică măsură,
Târgu Mureş, toate fiind oraşe cu dezvoltare economică accentuată în jurul anului 1900, unde o
parte considerabilă a fondului construit a urmat această orientare arhitecturală. Decorativismul
arhitecturii Secession este susţinut de materiale dintre cele mai diverse: tencuială (cu tratări şi
texturi variate, deseori colorată), placaje de piatră, ceramică policromă, sticlă şi vitralii, metal (la
feronerie, învelitoare). Două etape s-au succedat, fiecare având caracteristici diferite:
a. prima etapă, cuprinsă până în jurul anului 1908, în care au predominat formele
curbilinii. Sub influenţa lui Lechner Odon, cel mai important arhitect maghiar al Secessionului
(având o locuinţă proiectată în ansamblul clinicilor universitare din Cluj, 1900), arhitectura
acestei etape recurge la utilizarea unor ample suprafeţe ornamentate, deseori cu motive florale
populare maghiare din Transilvania, descompunând faţadele în panouri decorative de forme şi
dimensiuni diferite, în care se înscriu goluri având şi ele dimensiuni, forme şi poziţii variate,
alcătuind o compoziţie vie, dinamică, accentuată de materialele folosite, de textura şi coloritul
acestora. Câteva din cele mai importante exemple: ansamblul Vulturul negru de la Oradea, arh.
Marcell Komor şi Dezso Jakab (1907-1908), o clădire cu funcţiuni multiple (spaţii comerciale şi
de alimentaţie, hotel, sală de spectacole, birouri, locuinţe), având drept element ordonator un
pasaj acoperit; Gimnaziul piarist din Timişoara ( 1907-1909, L. Szekely, arhitectul-şef al oraşului,
28
cu alte numeroase realizări de bună calitate); locuinţe, fie individuale, fie imobile de raport în
oraşele menţionate.
b. Etapa formelor geometrice, după 1908, în care elementele decorative, mult reduse
faţă de etapa anterioară, sunt supuse rigorii geometrizării. Numeroase clădiri de locuit, ansamblul
jandanneriei de la Oradea (arh. Vago), ilustrează această etapă. Unul din cei mai importanţi
arhitecţi transilvăneni, şi foarte bun cunoscător al folclorului maghiar al provinciei, Kos Karoly,
prin biserica reformată de la Cluj (1912), îmbină alcătuirea tradiţională a lăcaşului de cult cu un
riguros control al volumelor şi formei, introducând sugestii ale tradiţiei medievale, prin asimetria
accentuată a faţadei, prin tipul de şarpantă şi învelitoare, prin încadrarea accesului principal în
biserică cu piatră brută, în contrast cu tratarea lisă a marilor suprafeţe ale faţadei.
Ansamblul palatului culturii şi a Prefecturii din Târgu Mureş, una din operele cele mai
importante din Transilvania a acestei orientări arhitecturale (arh. Marcell Komor şi Dezso Jakab,
1908-1913), îmbină cele două direcţii (etape), folosind, ca element principal, volumele şi forma
geometrice, dar introducând o mare variate de decoraţii, atât la exterior cât şi la interior,
concretizate în materiale dintre cele mai variate.
Arhitectura neo-românească (până la P1imul Război Mondial). Arhitectura neo-

românească se înscrie în mişcarea romantismului european, în mişcările europene de afirmare a
identităţii naţionale. Este cunoscut că în foarte multe ţări europene, spre sfârşitul secolului al
XIX-lea au apărut arhitecturi care căutau să exprime identitatea şi etosul naţiunii respective; ele
au fost legate, în câteva situaţii, inevitabil, de formarea statelor moderne, cum a fost cazul
Greciei, a Germaniei, prin unificarea vechilor grupări statale anterioare sau a Italiei, care s-a
unificat, de asemenea, într-un singur stat naţional. Arhitecturile naţionale sau cele regionale s-au
cristalizat şi s-au afirmat ca direcţii particulare ale arhitecturii, coexistând cu eclectismul, care a
dominat arhitectura europeană.
Contextul naţional. În România arhitectura neo-românească este consecinţa, din acest
domeniu al culturii, a afirmării identităţii naţionale, idee care a fost o permanenţă pe parcursul
întregului secol. Ideile culturii - fie literatură, fie arte plastice, fie arhitectură - s-au susţinut
reciproc, tot timpul, cu ideile şi acţiunile politice. Paşii politici succesivi care au dus la
proclamarea Regatului, în 1881, au fost mereu susţinuţi de cultura naţională. Nu întâmplător,
poate, primele „clădiri-manifest" ale lui Ion Mincu au apărut scurt timp după proclamarea
Regatului, ca moment politic esenţial în afirmarea noului stat naţional.
Ideea unei arte - şi unei arhitecturi - de factură naţională au fost formulate însă la
mijlocul secolului şi in deceniile următoare. Alexandru Odobescu afirma necesitatea unei arte
naţionale în 1851, exprimând opinia că arhitectura naţională are două surse de inspiraţie:
arhitectura veche cultă (biserici, mănăstiri etc.) şi arhitectura populară (vernaculară). După
Odobescu, arhitectul Dimitrie Berindei, format la Ecole des Beaux Arts de la Paris, a fost a doua
personalitate a culturii noastre care avea convingeri similare în privinţa arhitecturii. Interesul
pentru moştenirea trecutului naţional a orientat preocupări din zone diverse ale culturii: este
perioada în care apar primele istorii cu caracter ştiinţific asupra românilor, sunt publicate poezii
populare (Vasile Alecsandri), mai târziu, la începutul secolului următor, curentul din jurul
revistei Semănătorul a coagulat aceste interese literare, cunoscutele tablouri ale lui Nicolae
Grigorescu cu subiecte din spaţiul rural etc., arată că preocupările culturii noastre moderne, în
29
formare în acea epocă, pentru recuperarea tradiţiei şi, în general a trecutului naţional erau dintre
cele mai diverse. Regăsim aici, fără îndoială, spiritul romantic care anima întreaga Europă.
În domeniul arhitecturii de numele lui Al. Odobescu este legată şi prima tentativă de
reprezentare a Principatelor Unite la expoziţia de la Paris din 1867, marele nostru om de cultură
fiind comisarul pavilionului Principatelor. Realizat după proiectul unui arhitect francez,
pavilionul Principatelor era o combinaţie de elemente, forme şi volume a celor trei biserici
considerate atunci că reflectă tradiţia arhitecturală: biserica Trei Ierarhi din Iaşi, biserica de la
Curtea de Argeş şi biserica Stavropoleos din Bucureşti. Referinţe similare - de arhitectură
religioasă - pot fi regăsite şi în pavilionul naţional al României la expoziţia pariziană din 1900.
Sursele. Intenţia acestor pavilioane, care reprezentau un nou stat european, era aceea de
exprima, într-o singură clădire, întreaga idee naţională, cu alte cuvinte, de a găsi forma
arhitecturală care să sintetizeze şi să interpreteze vechea arhitectură a celor două provincii
istorice: Muntenia şi Moldova. Această poziţie au căutat s-o ilustreze cea mai mare parte a
arhitecţilor până la Primul Război Mondial, chiar dacă istoriile provinciilor au fost suficient de
diferite iar arhitecturile lor au fost rezultatul unor influenţe foarte diferite.
La mijlocul secolului al XIX-lea cunoştinţele despre monumentele trecutului şi, în
general, despre arhitectura naţională veche, erau foarte reduse. Şi mai puţin cunoscută era
arhitectura populară. Acest fapt trebuie luat în considerare atunci când se analizează (şi se critică)
arhitectura neo-românescă. Sursele erau, aşadar, restrânse, iar ele au fost, treptat, semnalate şi
utilizate de arhitecţi, pe măsură ce cercetările asupra monumentelor vechi şi asupra spaţiului rural
erau tot mai numeroase. Putem constata, aşadar, că formarea unei arhitecturi de factură naţională
(arhitectura neo-românească) a fost simultană cu cercetarea, cunoaşterea şi înţelegerea trecutului
artistic şi arhitectural. Investigaţiile proprii făcute de arhitecţi - deseori disparate dar, în nici un
caz, sistematice, le-au oferit, fiecăruia dintre ei, elemente arhitecturale din epoci diferite, de la
monumente variate şi din zone diverse. Acestea au fost cercetate, preluate şi interpretate,
constituind sursele noii arhitecturi. Epoca brâncovenească şi operele sale arhitecturale au fost una
din sursele cele mai importante şi cele mai prolifice în constituirea noii arhitecturi. Sporirea
interesului pentru monumentele istorice şi pentru protejarea lor s-a datorat şi lucrărilor de
restaurare, în parte foarte criticate în epocă, datorită principiilor aplicate, realizate de arhitectul
francez Lecomte de Nouy.
Dorinţa de afirmare a unei proprii identităţi, exprimate prin arhitectură, a constituit baza
ideologică; în schimb, mijloacele proprii profesiei au fost cele ale arhitecturii eclectice.
Într-adevăr, asocierea sau combinarea unor elemente arhitecturale, sau doar decorative,
provenind din diferite clădiri vechi, considerate drept surse, preluate uneori chiar din epoci sau
teritorii având culturi trecute foarte variate, cu scopul de a crea o nouă arhitectură, nu este altceva
decât aplicarea procedeului eclectic. Diferenţa esenţială faţă de eclectismul, aşa cum este el
cunoscut şi înţeles, este că, în cazul arhitecturii neo-româneşti (şi, prin extensie, în cazul tuturor
arhitecturilor naţionale sau regionale) sursele şi modelele luate în considerare sunt cele care
aparţin trecutului naţional (din teritoriul ţării sau regiunii respective), rezultând un „eclectism
local". Cel de al doilea procedeu important preluat este compoziţia academică, bazată pe
ordonarea planului, a volumelor şi a faţadelor după principiile simetriei, a ierarhizării părţilor etc.
În fine, ultimul aspect cu caracter de generalitate care trebuie subliniat este faptul că arhitectura
neo-românească, în egală măsură cu toate celelalte arhitecturi inspirate din tradiţia ţării (sau a
30
regiunii) respective, este, până la urmă, o invenţie modernă care urmăreşte asigurarea unei
anumite tradiţii.
Lipsită de o doctrină artistică, neavând, prin urmare, principii teoretice care să ghideze
proiectarea arhitecturii, aceasta s-a manifestat prin căutări formale dintre cele mai variate:
recuperări arheologice; interpretări personale, individuale, făcute cu o mare libertate faţă de
modelele alese; alegerea modelelor dintr-o singură provincie istorică; orientarea exclusivă spre
sursele culte ale arhitecturii tradiţionale sau, dimpotrivă, ignorarea acestora în favoarea surselor
mult mai vii şi mai prolifice ale arhitecturii populare. De aici decurge situaţia că fiecare arhitect a
creat propria sa arhitectură neo-românească.
Importantă însă pentru arhitectura neo-românească este înfiinţarea Şcolii de arhitectură
din Bucureşti (1892) care, încă de la început, a pus în centrul formării studenţilor, alături de
arhitectura clasică, pe aceea de inspiraţie tradiţională. Proiectele obligatorii „în stil românesc" şi
releveele realizate în timpul vacanţelor de vară au contribuit la cunoaşterea şi asimilarea acestei
arhitecturi, câţiva din profesorii lor numărându-se printre promotorii ei: Ion Mincu, Ion Nicolae
Socolescu, Grigore Cerchez.
Ion Mincu (1850-1912). Născut la Focşani, Ion Mincu a urmat Şcoala de Poduri şi
Şosele din Bucureşti, obţinând diploma de inginer iar în continuare s-a înscris la celebra
Ecole des Beaux Arts din Paris, unde a fost cel mai strălucit student român, dacă se ia în
considerare numărul de medalii şi celelalte recompense primite pentru proiectele întocmite în
timpul studiilor. Rigorii date de formarea sa inginerească i s-a adăugat buna cunoaştere a
eclectismului francez al sfârşitului secolului al XIX-lea, materializat, în anii următori, prin
refacerile elegante ale caselor Monteoru (1887) şi Vernescu şi prin contribuţiile sale la realizarea
Palatului de Justiţie. pe care a terminat-o strălucit în 1884.
Întors în ţară, după o lungă călătorie în Italia, Spania, Grecia şi Turcia, Mincu a deschis
drumul noii arhitecturi în forme naţionale, prin primele sale „lucrări-manifest": Casa Lahovari
(1886, refacerea unei mai vechi locuinţe, aparţinând generalului lui Iacob Lahovari, personalitate
de frunte a Partidului conservator), Bufetul de la Şosea (1892, a cărui proiect fusese întocmit
pentru a reprezenta România la expoziţia internaţională de la Paris din 1889) şi Şcoala centrală
de Fete, 1890. La primele două clădiri, Ion Mincu utilizează câteva elemente aparţinând
arhitecturii populare (vernaculare): foişorul (adaptat, în cazul casei Lahovari, ca peron acoperit),
arcul trilobat, care reazemă pe stâlpi de lemn, acoperişul cu pante având învelitoare de ţiglă,
decoraţia de ceramică policromă. La Bufetul de la Şosea, Mincu adaugă mici volume în consolă
(sugerând bovindourile arhitecturii orientale urbane), precum şi o friză cu numele unor
cunoscute localităţi viticole ale ţării, în grafica arhaizantă a unui alfabet. Şcoala centrală de fete
are un plan riguros dreptunghiular, cu o amplă curte interioară, înconjurată de o galerie de
circulaţie, bogat decorată spre curte cu aceeaşi succesiune de arcade trilobate, cu decoraţii de
ceramică policromă. Faţada principală, simetrică, corespunzând partiului, cu decroşuri pe
traveele laterale, accentuate de bovindourile etajului din părţile laterale. Separarea pe verticală,
între parter şi etaj este făcută de un brâu, preluat de la vechea arhitectură bisericească. Regăsim şi
aici friza cu nume, de data aceasta, legată de funcţiunea clădirii, ale unor „Doamne şi Domniţe"
din istoria ţării. Delimitarea curţi interioare este făcută unitar, prin ritmarea traveelor construcţiei
cu arce trilobate, elegant profilate, sprijinite pe coloane din piatră.
31
Aceste prime clădiri în noua arhitectură au o scară redusă, sunt de mici dimensiuni,
permiţând preluarea, al aceeaşi scară, a unor elemente ale vechii arhitecturi naţional. În partea a
doua a carierei sale, Ion Mincu s-a confruntat cu problema transferării spre clădiri publice,
monumentale, la scară mult diferită, inexistente în istoria noastră: proiectul pentru Palatul
primăriei Capitalei (1900-1901), palatul administrativ de la Galaţi (1902-1905), Banca
Comercială de la Craiova ( 1906, 1912, în prezent sediul Primăriei). În aceste cazuri a recurs la
structuri compoziţionale academice pe care a aplicat, alături de decoraţii de factură clasicizantă,
decoraţii provenind din bagajul tradiţional, accentuând, astfel, caracterul eclectic al arhitecturii
sale.
Alte lucrări ale lui Ion Mincu: cavourile din Cimitirul Belu şi cel de la Focşani, lucrări de
o valoare plastică şi simbolică deosebită, mobilierul Catedralei de la Constanţa (1890-1894).
Ultima sa lucrare, restaurarea bisericii Stavropoleos şi completarea incintei (1903-1912),
reprezintă un fel de testament. Este, probabil, momentul de cunoaştere aprofundată, din punct de
vedere arhitectural, al unui monument al trecutului. Ataşamentul faţă de această biserică este cu
totul particular pentru Mincu: el considera că acesta este ultimul monument al arhitecturii
tradiţionale, şi de aici trebuie „reluat firul tradiţiei".
Se poate spune că arhitectura lui Ion Mincu are caracterul de inovaţie, prin preluarea şi
interpretarea unor diferite surse istorice, naţionale, filtrate însă prin propria sensibilitate. Această
perspectivă asupra valorilor tradiţionale a făcut ca arhitectura lui Mincu să fie atât de personală
şi, de fapt, să nu poată fi imitată de urmaşi.
Arhitectura neo-românească şi ceilalţi protagonişti ai perioadei. Până la Primul
Război Mondial alţi câţiva arhitecţi au preluat, de la Ion Mincu, intenţiile de a crea o arhitectură
modernă, bazată pe tradiţia naţională. Cei mai importanţi au fost:
Petre Antonescu (1873-1965), unul din cei mai activi susţinători ai arhitecturii neo-
româneşti, deşi, în cariera sa foarte îndelungată şi extrem de vastă, s-a orientat, cu mare abilitate
şi talent, spre arhitectura eclectică şi apoi cea a clasicismului modem, spre arhitectura Art
Nouveau. Arhitectura sa neo-românească este caracterizată printr-o tentaţie a monumentalului
care, în cazul clădirilor publice importante, are evidente accente retorice, cu referiri
preponderente spre arhitectura epocii brâncoveneşti: Ministerul Lucrărilor Publice (1906-1910,
actualul sediu al Primăriei Municipiului Bucureşti), Prefectura de la Craiova (1912-1913), Banca
Marmorosch-Blank (1912-1923) etc.
Grigore Cerchez ( 185 2-1927) a fost inginer şi arhitect. Cea mai mare parte a realizărilor
sale este de factură neo-românescă, utilizând contrastele dintre marile suprafeţe albe, tencuite, şi
detaliile din piatră, de inspiraţie brâncovenească (casa Dissescu, 1910-1912, extinderea palatului
Cotroceni, cca. 1910). Lucrarea sa cea mai importată este clădirea Şcolii de arhitectură (1912-
1927), pe faţada căreia interpretează, într-o combinaţie barochizantă, decoraţiile de factură
brâncovenească.
Nicolae Ghica Budeşti (1869-1943), arhitect cu vastă cultură, un foarte bun cunoscător al
arhitecturii din cele două provincii ale României, graţie activităţii sale în cadrul Comisiunii
Monumentelor Istorice, experimentează îmbinarea arhitecturii medievale din Moldova (respectiv
goticul moldovenesc) şi arhitectura epocii lui Brâncoveanu. Cea mai importantă lucrare a sa în
această direcţie este actualul sediu al Muzeului Ţăranului Român, proiectat în 1906 şi inaugurat
în anul 1938.
32
Cristofi Cerchez (1872-1955), format la şcoala de arhitectură din Milano, interpretează

valorile plastice şi volumetrice ale arhitecturii populare asociate cu particulare accente spre
decoraţia suprafeţelor de faţadă cu stucaturi delicate cu motive florale. Lucrări relevante: Vila
Minovici (1904-1905), locuinţa Stanovici (1914), ambele în Bucureşti.
Ion Nicolae Socolescu (1856-1924) îşi cristalizează ceea ce se numeşte „stilul
Socolescu", bazat, într-o măsură covârşitoare, pe referinţele decorative de factură orientală, din
materiale diferite, pe care le aprecia a exprima tradiţia naţională: primăria veche din Constanţa
(1894, actualul Muzeu de Artă Populară), locuinţa Ionescu Gion (1891), Şcoala Normală „Carol
I" din Câmpulung Muscel (1892-1895) sau propriile clădiri din Bucureşti (ex. propria locuinţă,
bd. Carol, 1896).
Giulio Magni (1859-1930), arhitect italian, care a ocupat timp de aproximativ un deceniu
poziţii importante în Primăria Bucureştiului. Pe lângă clădiri de interes municipal (hala Traian,
Antrepozitele comunale etc.), realizate într-o arhitectură eclectică de certă calitate, a
experimentat cu sensibilitate utilizarea arhitecturii tradiţionale în clădiri care sugerează
apropierea de viziunea lui Ion Mincu în mai mare măsură decât cunoaşterea efectivă a valorilor
vechii arhitecturi româneşti (Şcoala Mavrogheni, 1895, gara de la Curtea de Argeş, 1898, o serie
de locuinţe în Bucureşti).
Oficializarea noii arhitecturi s-a făcut scurt timp după realizarea, de către Mincu, a
primelor sale clădiri „manifest" şi a urmat două etape principale. În 1895 primarul Capitalei,
Nicolae Filipescu, a lansat un concurs pentru sediul primăriei Bucureştiului (clădire care, de
altfel, nu a fost realizată niciodată). Una din condiţiile concursului era ca proiectele să fie „în stil
naţional". Se cunosc două din proiectele predate, cele ale lui George Sterian şi Giulio Magni.
Fiecare dintre proiecte este rezultatul unor asamblări de elemente cu referinţe la arhitectura veche
românească. Câţiva ani mai târziu, în 1900, Ion Mincu întocmeşte, la solicitarea primarului de
atunci, scriitorul Barbu Şteîanescu Delavrancea, propria sa variantă de primărie. Spre deosebire
de primele două, varianta lui Mincu este mult mai elaborată, mai coerentă în privinţa compoziţiei
de ansamblu. La baza proiectului au stat principiile academice ale organizării mari volumetrice,
iar o parte considerabilă a elementelor decorative aparţin, de asemenea, repertoriului francez,
care sunt asociate decoraţiilor şi fragmentelor preluate şi interpretate din arhitectura noastră. Până
la Primul Război Mondial a mai fost întocmit încă un proiect pentru primărie, de către Petre
Antonescu, în anul 1912.
A doua etapă a oficializării a constituit-o Expoziţia din 1906 organizată în parcul Carol.
Amenajarea generală a expoziţie, realizată după proiectul peisagistului francez E. Redont (autor
al parcului Romanescu din Craiova) a fost însoţită de proiectele diferitelor pavilioane, elaborate
de arhitecţii V. Şteîanescu şi C. Burcuş, sub coordonarea lui Ion D. Berindei. Cu excepţia a 2-3
pavilioane (dintre care unul aparţinea Austriei), toate, inclusiv pavilionul regal, au fost proiectate
şi realizate în noua arhitectură, neo-românească. A fost, practic, momentul în care această nouă
arhitectură a căpătat autoritatea necesară pentru a exprima identitatea naţională.
33
PRINCIPALELE ORIENTĂRI ALE ARHITECTURII. ILUSTRA ŢII
Clasicismul. Moldova
Ansamblul Mănăstirii Frumoasa
.;
,I I
~---'r
LJL.C.,,_L.J,.--L.....(___ __ ...=~_i::__.s;L"LJL.__J
Casa Cantacuzino (Universitatea veche)
Clasicismul. Ţara Românească

Pal atul Ghica Tei. Capela Curţii. 1833
/,~':s;=wr-
Bucureşti, Palatul Domnesc Grigore Ghica, 1822

Clasicismul. Transilvania
Braşov, Poarta Scheiului
Cluj, Primăria veche, 1843-1846, AntonKagerbauer
Romantismul. Ţara Românească
Bucureşti, Casa Librecht, cca. 1866
Romantismul. Moldova
Bonţida, aripa romantică a castelului
Ruginoasa, Palatul Cuza, 1847-1855

Romantismul. Transilvania
Sibiu, clădire romantică în frontul medieval al pieţei mici
Eclectism. Principatele Unite

Bucureşti, Ateneul Român. 1886-1898, Albert Galeron
Bucureşti, Palatul de Justiţie, 1890-1895, Albert Ballu
Eclectism. Transilvania
Cluj, Universitatea, 1886-1888, M. Karoly

Art Nouveau. Principatele Române
Constanţa, Cazinoul, 1909-1910, Daniel Renard
Secession. Transilvania
Timişoara, Gimnaziul Piarist, 1907-1909, Laszlo Szekely
Oradea, Ansamblul Vulturul Negru, 1907-1908, Marcell Kornor şi Dezs6 Jakab
I
Cluj, Biserica Reformată, 1912, Kos Karoly
Arhitectura Neo-Românească. Principatele Române
Bucureşti, Şcoala centrală de fete, 1890, Ion Mincu
~
Bucureşti, Bufetul de la Sosea, 1892, Ion Mincu
Galaţi, Prefectura, 1902-1905, Ion Mincu
l!
r'f'
Proiect pentru Palatul Comunal (detaliu), Bucureşti, 1900-1901, Ion Mincu
Bucureşti, Şcoala de arhitectură, 1912-1927, Grigore Cerchez

..Şcoala de _flrl,/fectu r c; ,
Bucureşti, Casa Ionescu Gion, 1891, Ion Socolescu
Bucureşti, Vila Minovici, 1904-1905, Cristofi Cerchez

Oficializarea noii arhitecturi
Bucureşti, Expoziţia jubiliară din Parcul Carol, 1906

Partea a II-a. CULTURA ARHITECTURALĂ A PERIOADEI INTERBELICE
CONTEXTUL ISTORIC GENERAL
După Marea Unire, consfinţită prin adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918,
condiţiile existenţei României s-a schimbat considerabil. În urma Unirii au fost integrate
Vechiului Regat teritoriile Transilvaniei, Banatului (aflate, până atunci, în componenţa
Imperiului Austro-ungar), Bucovinei (aflată, din 1775, sub directa administrare a Imperiului
habsburgic şi, ulterior, a Imperiului Austro-ungar), precum şi a Basarabiei (aflată, din 1812, in
componenţa Imperiului ţarist). Acestora li se adaugă şi partea de sud a Dobrogei, denumiră
,,Cadrilater", care a revenit României în urma războiului balcanic din 1913. În consecinţă,
suprafaţa ţării a crescut de la circa 137.000 kmp la peste 300.000 kmp, iar populaţia a sporit, şi
ea, de la aproximativ 7.500.000 locuitori (cât era în Vechiul Regat înainte de Primul Război
Mondial), la mai mult de 17.000.000 locuitori. Această configuraţie teritorială a fost modificată
brutal în 1940: consecinţă a aşa-numitului Dictat de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată
Ungariei, iar ca urmare a ultimatum-ului sovietic, România a cedat URSS Basarabia, Bucovina şi
ţinutul Herţei.
Existenţa sistemului democratic în cea mai mare parte a perioadei a fost consacrată de
Constituţia din 1923, considerată una din cele mai progresiste ale anilor postbelici. Regele
Ferdinand I a fost încoronat, în 1921; în urma decesului acestuia, în 1927, a urmat o perioadă de
regenţă, iar în 1930 regele Carol al II-lea a venit pe tronul României.
Viaţa politică a României a fost dominată de cele două mari partide: Partidul Naţional
Liberal, condus, multă vreme, de reprezentanţi a1 familiei Brătianu, şi Partidul
Naţional - Ţărănesc, rezultat din unificarea, în 1926, a partidului Ţărănesc condus de Ion
Mihalache şi Partidul Naţional Român (înfiinţat în Transilvania la sfârşitul secolului al XIX-lea),
condus de Iuliu Maniu. În 1938 Carol al II-lea a promulgat o nouă Constituţie, prin prevederile
căreia au fost desfiinţate partidele politice, înfiinţând propriul partid, Partidul Renaşterii
Naţionale, instaurând, astfel, ceea ce se numeşte „dictatura regală". Prin aceeaşi Constituţie,
împărţirea administrativă anterioară (şi, în bună măsură, tradiţională) în judeţe, a fost înlocuită
prin „ţinuturi", structuri teritoriale mari, care înglobau, fiecare, mai multe judeţe. În anul 1940
Carol al II-lea a abdicat, mareşalul Ion Antonescu devenind „conducătorul" statului, până la
încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
Refacerea economică care a urmat războiului s-a făcut simultan cu integrarea în
structurile anterioare a noilor teritorii, caracterizate de realităţi distincte şi de un potenţial
considerabil: gradul mai mare de industrializare a Transilvaniei şi Banatului şi bogăţiile
40
subsolului aceloraşi regiuni istorice au contribuit la creşterea generală economică a ţării. Anii '20
pot fi consideraţi, din acest punct de vedere, ani ai „reorganizării" economiei româneşti. După
criza economică de supraproducţie din 1928-1932, economia României a crescut constant şi
rapid, atingând un maxim în 1938. La aceasta a contribuit într-o măsură tot mai importantă
industria ca şi sporirea exploatărilor petroliere din zona Ploieştiului şi dezvoltarea industriei de
prelucrare a ţiţeiului. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat celălalt aspect al economiei -
agricultura: în urma reformei agrare din 1919-1921, România a devenit o ţară a micilor
producători agricoli; marea majoritate a populaţiei rurale avea în posesie terenuri cu suprafeţe
mici care, în general, nu permiteau utilizarea mijloacelor mecanizate de exploatare agricolă. Cu
toate acestea, producţiile mari de cereale, datorate, în mare măsură, calităţilor naturale ale
solului, au determinat apariţia formulei „Romania - grânar al Europei".
Contextul general cultural în care s-a înscris arhitectura şi urbanismul epocii se
caracterizează printr-o efervescenţă culturală fără precedent în condiţiile afirmării noilor
generaţii de intelectuali (Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu etc.), alături de
generaţia deja consacrată (Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu etc.).
Înnoirea semnificativă este prezentă şi în domeniul artelor plastice, prin marea diversitate a
expresiilor artistice, de la cele de factură tradiţională sau având subiecte care sugerează tradiţia,
până la lucrări modeme prin formă şi conţinut, înscrise în curentele artistice europene (Victor
Brauner, H. M. Maxy, Jules Perahim, Constantin Brâncuşi, Miliţa Petraşcu).
URBANISMUL ŞI EVOLUŢIA ORAŞELOR
Ţinând cont de condiţiile politice, economice şi culturale schiţate mai sus, nu se poate
afirma că perioada interbelică a fost una liniară, fără distorsiuni sau contradicţii interne.
Urbanismul nu a putut decât să reflecte toate aceste frământări. ,,Timpul lung", necesar aplicării
unor planuri de dezvoltare coordonată ale localităţilor ca şi, parţial, pentru proiectele urbanistice
de anvergură mai mare (la nivelul teritoriului), a lipsit României. Realizările mai puţin
numeroase, dar de o calitate cu totul remarcabilă, nu trebuie, aşadar, să surprindă; ele trebuie
privite însă împreună cu mult mai numeroasele proiecte rămase pe hârtie. Doar ansamblul
acestora, cărora trebuie să le adăugăm ideile şi concepţiile urbanistice, ne pot contura o imagine
mai aproape de realitate asupra urbanismului primei jumătăţi a secolului al XX-lea.
Privind ansamblul localităţilor urbane, cu ritmurile foarte diferite ale dezvoltării şi,
implicit, ale modernizării lor, cu particularităţile fiecăreia, putem constata că anii dintre cele două
Războaie Mondiale au fost, de fapt, o perioadă mult prea scurtă pentru a materializa o idee foarte
concretă, edificată, asupra oraşului modem. Urbanismul din România a fost foarte dependent de
fragmentările date de întregul complex de factori politici (care, prin schimbările relativ dese, au
dus, de cele mai multe ori, la modificarea structurii de funcţionare a municipalităţilor şi a
legislaţiei specifice), economici şi culturali (care au condiţionat orientările şi influenţele diverse).
Problematica urbanismului perioadei poate fi schiţată prin câteva aspecte care, strâns
legate între ele, ne permit să avem o imagine de ansamblu.
Cadrul legislativ. După 1920 problemele conţinute în diferitele legi, legate de

sistematizarea oraşelor şi, în general, referitoare la arhitectură, au fost consistente. Legea pentru
41
unificarea administrativă, din 1925, a consfinţit noile structuri instituţionale necesare, având un
prim capitol semnificativ referitor la sistematizarea oraşelor. Această prezenţă - a problemelor
privind sistematizarea - este o noutate absolută pentru România (în raport cu Vechiul Regat),
fapt care arată recunoaşterea domeniului pentru dezvoltarea planificată a localităţilor. Au urmat
celelalte legi cu caracter administrativ care au avut în vedere, în capitole din ce în ce mai întinse
şi mai detaliate, probleme legate de amenajarea urbanistică a oraşelor, aşa cum se va vedea mai
departe. Menţionăm, de asemenea, legislaţia locuinţei care a fost, şi ea, suficient de amplă,
căutând să găsească mijloace de reducere a crizei acute de locuinţe de la sfârşitul primei
conflagraţii mondiale, la fel ca pretutindeni în Europa. O succesiune de legi orientate spre
stimularea construirii de locuinţe, de către persoanele particulare sau de diverse instituţii - de stat
sau particulare - a intrat în vigoare pe durata celor 2 decenii ale perioadei, până în preajma celui
de-al Doilea Război Mondial. Trebuie semnalat, de asemenea, faptul că o parte acestei legislaţii
începea să se preocupe - şi să reglementeze - locuinţa muncitorească. Dincolo de factorul
propagandistic, existent, fără îndoială, în acest caz, la baza acestor legi în deceniul 4, nu se poate
ignora interesul pentru o categorie socială în plină expansiune, ca rezultat al dezvoltării
considerabile a industriei.
Teoria urbanismului. În preajma primului război mondial au apărut primele

personalităţi care au pus bazele teoriei urbanismului românesc. Cea mai importantă a fost a
inginerului Cincinat Sfinţescu (1887-1955). Absolvent al Şcolii de Poduri şi Şosele din
Bucureşti, a urmat, graţie unei burse a Academiei Române, un curs de specializare în domeniul
„edilităţii publice" la Charlotenburg (Germania). Întors în ţară, este numit directorul Cadastrului
şi Sistematizării Capitalei, funcţie pe care o îndeplineşte până în 1934, iar între 1938-1940 a fost
preşedintele Comisiei de sistematizare a Ţinutului Bucegi. Profesor al Şcolii de arhitectură din
Bucureşti din 1922, a ţinut primul curs de urbanism din România. Prin sutele de cărţi, studii şi
articole a fost primul profesionist care a căutat să definească urbanismul, ca ştiinţă integratoare,
de sinteză, a fenomenului urban. Preocupările sale teoretice au cuprins o sferă extrem de largă de
probleme, de la cele ale amenajării teritoriului naţional, prin teoria sa, Superurbanismul, enunţată
public întâia oară în 1929, până la cele de istorie a oraşelor, edilitare, de estetică, de economie,
circulaţie, igienă, iluminat public etc. etc. Urbanistica generală şi Urbanistica specială sunt
volumele sale de referinţă, în care a sintetizat cunoştinţele asupra sferei largi a urbanului, iar
nenumărate studii au fost dedicate dezvoltării urbane a Bucureştiului.
De numele lui Sfinţescu se leagă, de asemenea, înfiinţarea, în 1931, a Institutului
Urbanistic al României" şi transformarea „Monitorului Uniunii Oraşelor din România", cu
apariţie regulată din 1924, în revista „Urbanismul" (1932-1942), una din revistele specializate de
prestigiu din Europa şi una dintre cele mai riguroase reviste româneşti ştiinţifice a perioadei.
Alături de C. Sfinţescu au contribuit la consolidarea teoriei urbanismului, având
contribuţii semnificative la dezbaterea de idei, inginerul Alexandru Davidescu şi fiul acestuia,
arhitectul Ion Davidescu, titularul cursului de urbanism de la Politehnica bucureşteană în anii
'30, care a preluat de la C. Sfinţescu funcţia de director al sistematizării Bucureştiului, Duiliu
Marcu, Florea Stănculescu (specializat în probleme de sistematizare rurală), Alexandru
Zamphiropol. Prin contribuţiile acestor personalităţi au pătruns şi au fost asimilate idei dintre
cele mai diverse care frământau lumea specialiştilor ca şi practica profesională. Referinţe la
42
Camillo Sitte sau Stuben, la Hilbersheimer sau Ernst May, pot fi întâlnite alături de comentariile
critice asupra lucrărilor şi teoriilor lui Le Corbusier. Treptat, gândirea urbanistică germană va
căpăta o importanţă egală cu cea franceză, fapt concretizat în principiile aplicate în planurile de
sistematizare.
Amenajarea teritoriului. A fost o direcţie nouă a urbanismului care, treptat, a început să
capete consistenţa unei componente semnificative în intenţiile de dezvoltare a ţării. În
Superurbanismul, Cincinat Sfinţescu avansa idei novatoare referitoare privind reţeaua de
comunicaţii la nivel naţional, reţeaua de localităţi, el clasificând oraşele din România în trei
categorii (în funcţie de raza de polarizare), neuitând să ia în discuţie protecţia zonelor naturale cu
valoare estetică, în perioada în care era declarat Parc naţional zona Munţilor Retezat. Alte studii
la nivel teritorial au privit litoralul Mării Negre, valea Prahovei sau delimitarea făcută, tot de C.
Sfinţescu, zonelor pitoreşti din jurul Bucureştiului.
Planul de sistematizare (planul de urbanism) a fost, după cristalizarea primelor teorii,

cea mai importantă direcţie a urbanismului perioadei interbelice. Prezenţa unor capitole din ce în
ce mai consistente în succesiunea legilor de organizare administrativă a ţării şi în legile speciale
de organizare a Bucureştiului, începând cu Legea de unificare din 1925, amintită mai sus,
demonstrează recunoaşterea oficială a rolului determinant al planului de sistematizare, ca
document al planificării dezvoltării urbane. La sfârşitul deceniului 4, în 1939, este cristalizată
metodologia unitară necesară elaborării acestor planuri: ,,Instrucţiunile şi normele pentru
întocmirea planurilor de sistematizare", un îndrumar necesar pentru elaborarea unitară, în
întreaga ţară, a acestor documentaţii urbanistice. Instrucţiunile prevăd întocmirea a trei categorii
de planşe (principiile dezvoltării; planul director de sistematizare; întocmirea planurilor de
aliniere ale tuturor străzilor din oraş), precum şi întocmirea, pe baza prevederilor planului de
sistematizare, a regulamentelor necesare şi, în primul rând, a regulamentului de construcţii. În
acest el se stabileşte legătura firească dintre ideile planului de sistematizare şi măsurile
constructive concrete care decurg din acesta.
Principiile urbanistice prezente în planurile de sistematizare au apărut treptat. La sfârşitul
perioadei au fost consacrate câteva principii care şi-au menţinut valabilitatea şi azi, demonstrând
asimilarea gândirii europene contemporane perioadei: extinderea planificării oraşului dincolo de
limitele construite propriu-zise, luându-se, astfel, în considerare, legătura firească a oraşului cu
teritoriul imediat învecinat; zonificarea funcţională; ierarhizarea reţelei de circulaţie urbană;
prevederea coerentă a spaţiilor publice, verzi la nivelul întregului oraş; problemele de estetică
urbană etc. Trebuie subliniat însă faptul că în gândirea şi practica urbanistică românească
interbelică nu există reflexe ale ideilor călăuzitoare ale urbanismului modem (,,funcţionalist")
formulate de CIAM în Carta de la Atena (1934).
Luând în considerare câteva situaţii pa1ticulare din jurul anului 1900, care se înscriu, însă,
în aceeaşi direcţie a consacrării planului de sistematizare ca instrument necesar al dezvoltării
localităţii, se poate trasa, prin exemple semnificative, o evoluţie a momentelor importante ale
acestui document: planurile succesive (până la planul aprobat în 1913) pentru integrarea
localităţilor învecinate Timişoarei, odată cu demolarea fortificaţiilor din secolul al XVIII-lea;
proiectul de extindere al Braşovului, rezultat al concursului din anul 1911; planul de
sistematizare al Bucureştiului, întocmit de C. Sfinţescu, aprobat prin decret regal în 1921; cele
43
două planuri de sistematizare ale oraşului Sibiu (1926 şi mijlocul deceniului următor); planul de
sistematizare al oraşului Iaşi (1943), a cărui mod de elaborare se înscrie desăvârşit în forma
stabilită de „Instrucţiunile şi normele ... " menţionate mai sus. Cel mai important şi mai complex
plan de sistematizare al perioadei interbelice a fost elaborat de un „Comitet de lucru" alcătuit din
arhitecţii Duiliu Marcu, G. M. Cantacuzino, Ion Davidescu, Roger Bolomey şi inginerul T.
Rădulescu -Planul Director de Sistematizare al Municipiului Bucureşti, aprobat în mai 1935.
Operaţiuni urbanistice. În comparaţie cu perioada anterioară, după 1900 nu au avut loc

operaţii şi intervenţii urbanistice de aceeaşi amploare.
- Localităţile urbane noi au fost puţin numeroase; dintre ele pot fi menţionate
staţiunile Eforie şi Mamaia; ambele sunt reflexul cerinţelor de exploatare a resurselor climatice şi
balneare maritime, după ce, la sfârşitul secolului trecut, s-a constituit o reţea întreagă de staţiuni
balneo - climaterice în zonele montane şi colinare. Staţiunea Eforie este rezultatul unor adiţionări
de parcelări de dimensiuni diferite; Mamaia, în schimb, situată pe fâşia de teren dintre mare şi
lacul Siutghiol, a fost rezultatul a două proiecte succesive de urbanism, care au avut în vedere
întreaga suprafaţă de teren a staţiunii: primul a fost elaborat şi aplicat pe teren în anul 1904, iar în
a doua jumătate a deceniului 4 suprafaţa staţiunii a fost reparcelată, urmărindu-se obţinerea unor
terenuri de dimensiuni mai mici.
- Extinderile oraşelor s-au făcut numai prin parcelări de dimensiuni variabile. În
câteva cazuri (Constanţa, de exemplu), întreaga suprafaţă urbană de până la cel de-al Doilea
Război Mondial este rezultatul unor adiţionări de mari parcelări. În alte situaţii - Alba Iulia,
Oradea, Cluj (cartierul Donath/Grigorescu), Bucureşti (comuna Băneasa, care a fost integrată în
oraş) etc. - extinderile s-au făcut prin parcelări extinse, care au configurat o nouă alcătuire
funcţională (parcelările fiind destinate locuirii).
- Parcelările din interioarele oraşelor au fost făcute prin utilizarea terenurilor de
mari dimensiuni pentru funcţiuni eminamente urbane: cartiere de locuinţe, în primul rând,
funcţiuni culturale sau publice, funcţiuni industriale etc. Dintre exemplele relevante pentru noile
cartiere de locuit din Bucureşti, pot fi considerate: cartierul (parcelarea) Vatra Luminoasă
(semnificativă şi pentru unitatea arhitecturii modeme a locuinţelor), parcelarea Jianu, cartierul
Cotroceni (ca adiţionare a câtorva mari parcelări) etc., toate din Bucureşti.
Intervenţii şi proiecte în zonele centrale ale oraşelor. Proiectele şi cele câteva realizări
efective de intervenţii în zonele centrale ale oraşelor prezintă un interes aparte, căci ele
materializează anumite concepţii ale epocii în privinţa:
Raporturilor de scară a spaţiilor urbane propuse faţă de contextul existent în care se
inserează proiectul, în sensul sporirii acestora, ignorând, de multe ori, scara existentă;
Utilizarea quasi-exclusivă a principiilor compoziţionale de factură clasică - axe de
simetrie, similitudinea sau echilibrul maselor clădirilor care alcătuiesc fronturile;
Recunoaşterea, deseori exclusivă, a valorilor materiale ale clădirilor (sau ansamblurilor
urbane), în defavoarea celor mai larg culturale; în consecinţă, clădiri sau spaţii urbane, realizate
câteva decenii mai devreme, sunt înlocuite prin propuneri care, în timpul lui Carol al II-lea,
exprimă o retorică evidentă a monumentalului, atunci când este vorba de spaţii de reprezentare,
fie că este vorba de Bucureşti (proiectele de amenajare a spaţiului din jurul Băncii Naţionale a
României, a Pieţii Universităţii, proiectul lui Duiliu Marcu pentru punerea în valoare a Şcolii de
44
război din Cotroceni sau proiectele de organizare a Pieţii Palatului Regal, după reconstruirea
acestuia) sau pentru alte oraşe (Alba Iulia, Sf. Gheorghe).
În acelaşi sens este edificatoare evoluţia spaţialităţii şi a modului a configurare a fronturilor
pentru Piaţa Victoriei din Bucureşti, care sugerează, totodată, importanţa expresiei arhitecturale a
clădirilor care definesc spaţiul. Cel mai semnificativ exemplu al noului spaţiu urban, prin
amploarea gândirii urbanistice şi prin arhitectura modernă de cea mai bună calitate (datorată unor
arhitecţi precum Horia Creangă, Duiliu Marcu, Marcel Locar, Ion Boceanu, Jean Monda, Rudolf
Fraenkel etc.) este porţiunea dintre Piaţa Romană şi Piaţa Universităţii a axului nord-sud al
Capitalei, care poate fi considerat un adevărat muzeu în aer liber a arhitecturii modeme
româneşti.
45
URBANISMUL ŞI EVOLUŢIA ORAŞULUI. ILUSTRAŢII
Planul de sistematizare
-_ r-.. "'-"
···-
, I,'_,_
--_ .?..-,___
"•* ... _ _
- ~- ~...,.1'_
- .,._,
<,"
--
r-.ir:.
(I
..._
Bucureşti, Planul Director de Sistematizare, 1935,

Duiliu Marcu, G. M. Cantacuzino, Ion Davidescu, Roger Bolorney, Teodor Rădulescu
Extinderea oraşului
•
•
PLANUL Oll4ŞULl:i
~--
CONSTANTA •
foo/eŞ1e,mo11opmli.1~ 11/ciJ.bJitiJ. J~.
• COLONEL IONESCU OOBROmANU.
I-+-~
.J_
. . _ ~1 +- 1
' I I •
- ~ - - -~--1---- ~ JSl'III/IH
•
Constanţa, Planul oraşului, 1930
Parcelările din interiorul orasului
,
U ~ CON.STO<.lCT IILOtl. 1
. .
,
PÂUCE.LAUEA VATOA- LLlMIMOÂ5L

pl.6 n o~ 3hCJ•J:c.. - ~ CA12A :Q o t>f, 'o.
--
••1-1---
,-,-
I-
,-~
-
•
,-
- f'
Bucureşti, Cartierul Vatra Luminoasă, 1939, Casa Construcţiilor
Intervenţii şi proiecte în zonele centrale ale oraşelor

Bucureşti, propunere de amenajare a Pieţii Universităţii, 1935,
Duiliu Marcu, G. M. Cantacuzino, Ion Davidescu, Ro er Bolome , Teodor Rădulescu
Bucureşti, propunere de amenajare a Pieţii Palatului Regal, 1938-1940

PROFESIUNEA ŞI ARHITECŢII
Din punctul de vedere al profesiei, perioada interbelică a reprezentat, din multe puncte de
vedere, un moment de reaşezare a valorilor şi a perspectivei asupra mediului construit. Cauzele
au fost numeroase; în continuare sunt menţionate câteva dintre acestea, care au avut efect direct
asupra practicării profesiunii.
Deceniul anilor 1920 a produs modificări semnificative în privinţa arhitecţilor activi în
România întregită. Numărul arhitecţilor a sporit considerabil, dacă luăm în considerare
profesioniştii care, înainte de război, activau în Vechiul Regat şi în teritoriile aflate sub alte
administraţii. Mediile de formare au fost foarte diverse. În timp ce generaţiile deja consacrate din
Vechiul Regat îşi desăvârşiseră studiile de arhitectură fie (în număr destul de mic) la Şcoala de
arhitectură din Bucureşti (fondată în 1892), fie la Ecole des B eaux Arts din Paris (cea mai mare
parte), fie la alte şcoli de arhitectură din Italia sau Germania, cei activi, în aceeaşi perioadă, în
Transilvania şi Banat aveau studiile de arhitectură urmate la Viena, în Germania sau la
Budapesta. De aici a rezultat, inevitabil, o varietate considerabilă de perspective culturale în
privinţa arhitecturii. Totodată, după al Primul Război Mondial a scăzut considerabil numărul
arhitecţilor străini (francezi, italieni) activi în România, iar generaţiile noi de profesionişti
(născuţi în jurul anului 1900), au fost, în mare parte, absolvenţi ai Şcolii de arhitectură din
Bucureşti.
Societatea Arhitecţilor Români (SAR), înfiinţată în anul 1891, a înregistrat o creştere
sensibilă a numărului membrilor, care reprezentau doar o parte a arhitecţilor activi. Dar prin
eforturile îndelungate ale SAR a fost consacrată poziţia profesional a arhitecţilor, prin înfiinţarea,
printr-o lege promulgată în 1932, a Corpului Arhitecţilor din România. În acest fel s-a recunoscut
dreptul exclusiv al membrilor CAR de a elabora şi semna proiecte de arhitectură.
Un alt aspect care trebuie semnalat este acela al practicii profesionale „pe două planuri".
Pe de o parte, ca profesiune liberală, fiecare arhitect îşi avea propriul birou de proiectare,
elaborând, în general, lucrări pentru comanditari particulari (în special toate categoriile de
locuinţe). Pe de altă parte, odată cu organizarea postbelică a noilor structuri administrative a
întregii structuri centrale a ţării, au fost înfiinţate „serviciile de arhitectură ale statului", servicii /
direcţii de arhitectură în cele mai multe ministere sau alte organisme centrale: ministerul
Sănătăţii, al Finanţelor, al Internelor, al Agriculturii şi Domeniilor, Educaţiei, CFR, Fundaţiile
Culturale Regale etc. Acestea au căpătat o importanţă mult mai mare decât cele existente înaintea
Primului Război Mondial prin numărul şi importanţa lucrărilor cu caracter public. Numeroşi
arhitecţi, dintre cei mai importanţi pentru arhitectura perioadei, au avut, astfel de responsabilităţi
oficiale, în afara celor particulare de liberă practică. Acest fapt a condus, inevitabil, la o anumită
specializare în domeniul profilului ministerului respectiv, a unui număr apreciabil de
profesionişti.
Marile personalităţi ale perioadei, care au dat strălucire arhitecturii interbelice, mulţi
dintre aceştia fiind şi profesori la Şcoala bucureşteană de arhitectură, au făcut parte, în linii mari,
din două generaţii. Din generaţia deja consacrată prin lucrări dinaintea Primului Război Mondial,
dar care au contribuit prin opere remarcabile la arhitectura interbelică, au făcut parte, printre alţii,
Petre Antonescu (1873-1965), Constantin Iotzu (1884-1962), Nicolae Nenciulescu (1879-1973),
Paul Smărăndescu (1881-1945), Statie Ciortan (1876-1940), Duiliu Marcu (1885-1966).
49
Generaţia următoare, de arhitecţi formaţiîn deceniul următor terminării războiului, a avut, printre
reprezentaţii importanţi, pe G. M. Cantacuzino (1899-1960), Octav Doicescu (1902-1981), Horia
Creangă (1892-1943), Marcel Iancu (1895-1985), Grigore Ionescu (1904-1992), Henriette
Delavrancea-Gibory (1894-1987), Tiberiu Niga (1906-1979).
O nouă perspectivă asupra arhitecturii. În contextul complex al deceniilor dintre cele
Două Războaie Mondiale, are loc o semnificativă schimbare treptată de perspectivă a arhitecţilor
în raport cu rolul profesiei. Dincolo de preocupările referitoare la aspectele stilistice (formale),
deci, în general, de estetică, se cristalizează conştiinţa din ce în ce mai accentuată, a rolului social
al arhitectului, iar aspectele economice capătă, şi ele, o pondere considerabilă. Această nouă
optică asupra profesiei face parte din transformarea gradată a arhitecturii din întreaga Europă, ca
urmare a schimbărilor profunde sociale şi economice ale întregului continent. În acest fel se
poate constata că pătrunderea, pe căi dintre cele mai diverse, a ideilor modernizatoare ale
arhitecturii se referă la un spectru larg de probleme, nu numai cele exclusiv formale (dar cele mai
vizibile). Una dintre consecinţe a fost aceea a prezenţei arhitecţilor în proiectarea unor programe
de arhitectură care, până atunci, fuseseră, deseori, privite cu reţinere, fiind considerate sub
statutul lor de „artişti". Rezultatele imediate pot fi observate în calităţile arhitecturale a clădirilor
industriale sau a proiectelor tip de locuinţe ieftine (sociale). Cealaltă consecinţă importantă este
aceea a adaptării (a modernizării) diferitelor funcţiuni la necesităţile societăţii interbelice,
conducând la rezolvări funcţionale noi, mai raţionale, fie că este vorba de clădirile publice sau de
locuinţe. Totodată, trebuie avut în vedere faptul că, foarte rapid, au fost utilizate, pe scară din ce
în ce mai largă, noile materiale şi tehnologii în construcţie. În afară de structurile metalice,
prezente deja spre sfârşitul secolului al XIX-lea, se generalizează, practic, utilizarea structurilor
de beton armat la clădirile cu mai multe niveluri sau la cele cu deschideri mari, rară ca sistemul
tradiţional, al zidăriei portante, să dispară, el fiind larg utilizat la clădirile de mică înălţime.
În fine, un ultim aspect care trebuie pus în evidenţă este acela al realităţilor culturale
diferite din Vechiul Regat şi ale noilor teritorii ale ţării cu care s-a confruntat corpul profesional
din România: marile oraşe transilvănene cu o structură urbană bine sedimentată în timp (uneori
din Evul Mediu), mult diferită de cea a oraşelor din Vechiul Regat, o arhitectură de influenţă şi
de factură central-europeană etc., au ridicat, cum e şi firesc, pentru arhitecţii proveniţi din vechiul
Regat, probleme de raportare a noilor ansambluri şi clădiri (deseori de factură modernă) în aceste
contexte mult diferite faţă de cele cu care erau familiarizaţi.
50
CURENTELE ARHITECTURALE
Arhitectura s-a înscris, inevitabil, în disputa dintre tradiţionalism şi modernism, care

caracterizează întreaga cultură românească a epocii - filozofie, literatură, arte plastice etc. Pe de
o parte, alimentată de Unirea din 1918, afirmarea identităţii naţionale care, prin fonna
arhitecturală, în cazul arhitecturii, capătă accente puternice. În aceeaşi direcţie, esenţială este
investigarea realităţii lumii rurale, datorată, în primul rând, cercetărilor Şcolii sociologice de la
Bucureşti, iniţiată de Dimitrie Gusti; la cercetările satelor au participat şi arhitecţi. Pe de altă
parte, spiritul modem, al epocii, dorinţa de a se înscrie în mersul vremii, face ca o parte
apreciabilă a arhitecţilor să adere la principiile arhitecturii modeme, asimilate rapid.
Reviste de arhitectură. În acest context trebuie remarcat rolul şi importanţa revistelor de
arhitectură. Pentru scurtă vreme, a apărut, la sfârşitul secolului al XIX-lea, revista Analele
arhitecturii şi ale artelor cu care se leagă (1890-1893), rară a avea, însă, semnificaţia
publicaţiilor apărute după Primul Război Mondial. În afară de cele 4 reviste care vor fi
prezentate, pe scurt, în continuare, după 1920 au apărut, pe durata a câţiva ani alte câteva reviste
(cum au fost Revista de arhitectură şi construcţii şi Căminul), dar articole şi comentarii cu
caracter critic au apărut în alte numeroase şi variate reviste de cultură. Prezenţa dezbaterilor de
idei, a poziţiilor variate, cu argumente dintre cele mai diverse, inclusiv în disputa tradiţionalism
modernism (dar şi în domeniul tehnic, al modului de exercitare a profesiunii etc.), afirmarea
poziţiilor critice, uneori având nuanţe pregnant teoretice ( ca în cazul lui G. M. Cantacuzino, de
exemplu), prin intermediul publicisticii, începe să însoţească practica profesională, fapt care este
o noutate în peisajul arhitecturii noastre, demonstrând, până la urmă, maturizarea culturii
profesionale.
În perioada dintre cele două Războaie Mondiale au existat 4 reviste importante din domeniul
arhitecturii, cărora trebuie să le adăugăm şi revista Urbanismul, publicaţie de specialitate
amintită mai sus.
Arhitectura (1906-1944), revistă a Societăţii Arhitecţilor Români. Apărută cu mari
întreruperi până la Primul Război Mondial, ca şi în deceniul următor, a avut o apariţie regulată
după 1935, când la conducerea ei a fost numit Florea Stănculescu. Ca şi SAR, revista Arhitectura
a promovat în foarte mare măsură ideile arhitecturii bazată pe tradiţia naţională, materializate în
revistă prin articole, proiecte şi numeroase fotografii ale unor clădiri realizate. După 1930 au fost
publicate proiecte şi realizări de factură Art Deco şi, spre sfârşitul deceniului, (puţine) exemple
ale arhitecturii modeme. Mare parte din arhitecţii români pot fi regăsiţi în paginile revistei, fie cu
scurte comentarii şi opinii asupra arhitecturii, fie prin propriile realizări.
Contimporanul (1922-1932) s-a situat la polul opus din punctul de vedere al ideilor şi al
căutărilor formale. Înfiinţată de Marcel Iancu, arhitect şi reputat artist plastic, şi de poetul Ion
Vinea, revista se înscrie printre revistele avangardei româneşti, fiind principala promotoare din
România a arhitecturii modeme. Începând cu anul 1924 Marcel Iancu publică propriile articole în
care propagă ideile şi principiile modeme, traduceri ale unor importanţi arhitecţi ai Mişcării
Modeme - Le Corbusier, Theo van Doesburg - publică fotografii ale clădirilor modeme din
întreaga Europă ca şi ale propriilor realizări etc. Câteva numere ale revistei sunt dedicate integral
problemelor arhitecturii (,,Număr dedicat arhitecturii modeme", ,,Interiorul modem").
51
Simetria, caiete de critică şi artă (1939-147), una din cele mai prestigioase şi elegante
reviste ale vieţii culturale a perioadei. Înfiinţată de arhitecţii G. M. Cantacuzino, Octav Doicescu,
Paul Emil Miclescu şi esteticianul Matila Ghyka, a cooptat, ulterior, în redacţie pe Tudor Vianu,
Horia Creangă, Titu Evolceanu etc. În cele 8 numere ale revistei, au fost publicate studii, eseuri
şi articole de istoria şi critica literară şi de artă. În privinţa arhitecturii revista a fost orientată spre
sfera dezbaterii problemelor teoretice şi estetice fundamentale ale arhitecturii, din perspectiva
unui subtil spirit clasic, înţeles ca formă desăvârşită a echilibrului în gândire.
Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (1908-1944). Publicaţia CMI a fost un
periodic de mare rigoare ştiinţifică, specializat în publicarea de studii, cercetări şi articole
fundamentale pentru istoria arhitecturii noastre, pentru diferite monumente analizate, precum şi
proiecte de restaurare. Printre arhitecţii colaboratori s-au numărat Petre Antonescu, Nicolae
Ghica-Budeşti, Ştefan Balş, Ion Traianescu, Horia Teodoru etc.
Varietatea orientărilor arhitecturale

Varietatea şi pluralismul expresiilor stilistice reprezintă o caracteristică importantă a
perioadei, ca pretutindeni în Europa, de altfel, fapt care diferenţiază, odată mai mult, această
(scurtă) perioadă de cea de până la Primul Război Mondial. Au existat 4 mari orientări:
a. Arhitectura neo-românească
b. Permanenţa arhitecturii clasicizante
c. Arhitectura Art-Deco
d. Arhitectura modernă
Acestor orientări principale le mai pot fi Alăturate alte câteva, cu impact mai redus -
prelungirile arhitecturii Secession, arhitectura de factură mediteraneană - dar care ilustrează
diversitatea opţiunilor stilistice (formale). Ele reflectă, până la urmă, diversitatea gusturilor, a
culturii, a orientărilor ideologice ale clientelei, fie ea autoritatea de stat centrală sau locală, fie a
instituţiilor sau persoanelor particulare. În fond, toate, împreună, sunt reflexul cultural al unei
societăţi aflată, şi ea, în profundă schimbare a gusturilor şi mentalităţilor. Trebuie însă subliniat
faptul că nu poate fi trasată totdeauna o demarcaţie foarte precisă dintre aceste orientări, după
cum există frecvent interferenţe dintre ele. Numeroase sunt, în acest sens, articulaţiile formale ale
arhitecturii modeme cu cea Art Deco; recursul, la fel ca în perioada sfârşitului de secol XIX, a
structurilor compoziţionale academice pentru arhitectura neo-românească; împletirea decoraţiilor
de factură tradiţională pe clădiri care utilizează stilistica modernismului clasic, în ultima perioadă
a regelui Carol al II-lea, sunt trei exemple, din alte numeroase, care ilustrează faptul că, în afară
de referinţele „pure" ale unei orientări sau alta, interferenţele sunt foarte variate şi de o mare
varietate. Totodată nu poate fi făcută a clasificare a lor din punctul de vedere al importanţei
pentru arhitectura noastră şi, în general, pentru cultura românească. Fiecare în parte a fost - şi
este - apreciată mai mult în defavoarea alteia din perspectivele foarte diverse ale populaţiei şi, în
special, ale oamenilor de cultură, în funcţie de înţelegerea acestora sau de preferinţele culturale.
Privind însă arhitectura perioadei interbelice, în ansamblul ei, este necesar să le analizăm pe
fiecare în parte, în funcţie de propriile caracteristici care pot conduce la o „ierarhizare" a calităţii
în interiorul fiecărei orientări stilistice.
52
În fine, trebuie semnalat rolul foarte important al Bucureştiului pentru întreaga perioadă
interbelică, el fiind centrul de iradiere al tuturor acestor orientări stilistice, iar influenţele în ţară
au fost de intensitate foarte diferită.
Trebuie remarcată, de asemenea, disponibilitatea celei mari părţi a arhitecţilor de a
elabora proiecte în mai multe direcţii formale. Acest fapt reflectă, de fapt, calitatea profesională a
arhitecţilor, care elaborau succesiv proiecte în varii orientări stilistice, adaptate, destinaţiei
clădirilor, ca răspuns la cerinţele clienţilor sau, în fine, propriilor înclinaţii. Fără a face apel la
stabili statistici se poate afirma că cei mai consecvenţi au fost mare parte din arhitecţii ataşaţi
arhitecturii neo-româneşti, prin urmare, a direcţiei tradiţionaliste: Statie Ciortan, Ion Traianescu,
Dimitrie Ionescu Berechet şi alţii.
Arhitectura neo-românească. Marea Unire a constituit un impuls considerabil pentru

afirmarea, în continuare, a arhitecturii neo-româneşti. Ea trebuia să confirme, prin propriile
mijloace, unitatea realizată a statului şi o nouă identitate naţională, în contextul politic şi cultural
amintit mai sus. Oficializarea sa în anii premergători izbucnirii războiului a facilitat aplicarea ei
în întreaga ţară, la tipuri dintre cele mai diferite de clădiri, de importanţă foarte variată, de la
micile staţii de transformare electrică proiectate de Duiliu Marcu, în prima parte a anilor 1920 la
Sinaia, până la construcţii de mari dimensiuni, cu puternice accente de semnificaţie naţională,
cum a fost Mausoleul de la Mărăşeşti, realizat în 1938 după proiectul lui George Cristinei şi
Pomponiu.
În mod poate paradoxal, difuzarea acestei arhitecturi, cu toată încărcătura ei simbolică, nu
a avut o pondere uniformă în întreaga ţară. Această orientare a avut o aderenţă relativ scăzută în
Transilvania şi în Banat, în medii culturale şi arhitecturale mult diferite, chiar pentru populaţia
românească. Nu trebuie uitat faptul că sursele de inspiraţie ale arhitecturii neo-româneşti au
provenit din Muntenia şi Moldova, teritorii având alte tradiţii arhitecturale. Situaţii diverse pot fi
întâlnite, de la o zonă la alta, chiar şi în Vechiul Regat. La Craiova, de exemplu, oraş cu
puternice tradiţii ale spiritului naţional, arhitectura neo-românească din perioada interbelică este
prezentă atât prin clădiri de locuit cât şi prin importante clădiri publice. În schimb, la Constanţa,
port important şi, prin definiţie, oraş cosmopolit, arhitectura neo-românească este (foarte) redusă
printre clădirile importante construite în aceste decenii.
Singurul program prezent în aproape toate oraşele mari şi mijlocii din teritoriile noi ale
României a fost reprezentat de marile biserici (catedrale) ortodoxe. A fost un adevărat program
politic, ele având rolul de a marca, prin intermediul prezenţei acestor mari clădiri de cult,
apartenenţa tuturor provinciilor nou alipite la statul român unitar. Primul exemplu de acest fel a
fost biserica şi întregul ansamblu de la Alba Iulia - Biserica încoronării (arh. Victor Ştefănescu),
unde, în 1921, regele Ferdinand a fost încoronat ca suveran al României Mari. Au urmat
catedrala de la Cluj (G. Cristinei şi C. Pomponiu, 1923-1933), Târgu Mureş (Victor Vlad, 1925-
1934), Timişoara (Ion. D. Traianescu, 1934), Sighişoara (Popescu Gopeş, 1934-1937) etc.
Modelele primelor trei exemple sunt diferite: arhitectura religioasă a Munteniei secolului al
XVII-iea la Alba Iulia, puternice sugestii bizantine la Cluj şi, în fine, referinţa la fel de explicite
ale arhitecturii moldoveneşti în cazul catedralei de la Timişoara.
Privind însă evoluţia generală a arhitecturii neo-româneşti, pot fi surprinse două direcţii
principale.
53
Prima dintre ele a urmat, în linii mari, calea trasată înaintea Primului Război Mondial, de
arhitecţii generaţiei lui Ion Mincu. Preluând de la aceştia diferitele formule şi modele decorative,
consacrate deja, au fost utilizate în continuare, în maniere variate, fără a aduce contribuţii
semnificative pentru înnoirea limbajului. Statie Ciortan, de exemplu, se apropie de ceea ce poate
fi numită „recuperarea arheologică", prin clădirea Vamei Poştei (1914-1926) sau prin cele câteva
clădiri ale circumscripţiile financiare, toate din Bucureşti, precum şi prin locuinţele individuale
sau conace pe proprietăţi de la ţară. Constantin Iotzu, prin „Casa albă" de la Craiova, Casa
corpului didactic, 1926 şi biserica Sf. Elefterie Nou din Bucureşti, 1935-1971, operează
simplificări ale decoraţiei, menţinând acelaşi registru general al tratării compoziţionale. Câteva
ansambluri şi clădiri continuă orientarea ilustrată anterior de principalele lucrări ale lui Nicolae
Ghica Budeşti, de utilizare a cărămizii aparente pe marile suprafeţe ale faţadelor; ancadramentele
din piatră cu decoraţii tradiţionale sau din cărămidă cu profilaturi particulare, precum şi
acoperişurile cu învelitoare ceramică şi pante accentuate marchează apartenenţa la arhitectura
neo-românească: ansamblul Şcolii politehnice din Timişoara (Duiliu Marcu, 1923-1929),
Imobilul de locuinţe ale funcţionarilor BNR (Petre Antonescu, a doua jumătate a anilor 1920) sau
clădirile identice ale filialelor BNR de la Rădăuţi şi Câmpulung Moldovenesc (Radu Dudescu,
1938). Alte personalităţi ale acestei prime direcţii sunt Paul Smărăndescu (locuinţe la Bucureşti,
Sinaia), Ion D. Enescu (locuinţe şi clădiri publice), Dumitru Ionescu-Berechet (clădiri publice şi
locuinţe, în special la Câmpulung); Toma T. Socolescu (Catedrala ortodoxă şi locuinţe la
Ploieşti, Sinaia, Bucureşti) etc.
După 1930 se cristalizează o nouă atitudine critică faţă de sursele tradiţionale de
inspiraţie. Atenţia şi interesul sunt orientate cu preponderenţă ( dacă nu chiar exclusiv) spre
semnificaţiile esenţiale ale arhitecturii populare. În acest fel aspiraţia arhitecturii nu mai e aceea
de a reprezenta „naţionalul", ci de a exprima caracterul locului, prin înţelegerea mei aprofundată,
desprinsă de pitoresc, a arhitecturii populare. Teoretizarea acestei direcţii, care se interpătrunde,
deseori, cu căutările formale ale arhitecturii modeme, a fost făcută de G. M. Cantacuzino, în
articole publicate în revista „Simetria" şi „Revista Fundaţiilor Regale". Într-unul din aceste
articole, din 1939, marele nostru arhitect afirma argumentele acestei poziţii: ,,Generaţia de astăzi
cunoaşte România sub un unghi nou şi mai autentic ... Arta ţărănească, izolată în pitorescul ei şi
studiată în structura spirituală, a apărut în toată seriozitatea ei, cerând a fi meditată. O arcadă şi
un stâlp cioplit, un acoperiş ţuguiat şi o turlă nu ne mai mulţumesc".
Această orientare a redus considerabil caracteristicile eclectice al arhitecturii neo-
româneşti, în favoarea unei interpretări libere, deseori cu multă sensibilitate şi înţelegere

aprofundată a arhitecturii tradiţionale a zonei. Protagonişti ai acestei direcţii au fost Octav
Doicescu prin căutarea înscrierii volumelor în orizontalitatea accentuată a câmpiei în care se află
Bucureştiul (restaurantul din pădurea Băneasa, 1930, ansamblul de locuinţe pentru funcţionarii
UCB, sfârşitul anilor 1930, proiectul pentru un restaurant pe malul lacului Herăstrău, 1939 etc.),
şi Henriette Delavrancea-Gibory care, prin vilele proiectate la Balcic în anii 1930, urmăreşte
transpunerea într-un limbaj modem, riguros geometric,a tradiţiei balcanice a locuinţei.
Arhitectura de factură clasicizantă. Orientarea spre clasic, în înţelesul căutării

echilibrului formei, dar şi a gândirii, a fost şi este o constantă a spiritualităţii umane. Era firesc,
prin urmare, ca diferite expresii arhitecturale care să exprime clasicitatea, să fie prezente şi în
54
arhitectura noastră interbelică, ca o continuitatea a unei arhitecturi care, mai bine de un secol, a
apelat la principiile clasicizante.
Pe parcursul celor 2 decenii dintre cele două Războaie Mondiale pot fi surprinse câteva
direcţii, suprapuse în timp, care se interferează deseori prin căutările formale.
Una din direcţii este aceea a eclectismului târziu de influenţă franceză (în Vechiul Regat)
sau central-europeană (în Transilvania şi Banat), care, pe de o parte, îşi epuizează potenţialul
expresiv iar, pe de alta, devine o arhitectură revolută în raport cu cerinţele noii societăţi.
Proiecte elaborate, în parte, înaintea Primului Război Mondial şi realizate după 1920, ilustrează
această direcţie fie prin locuinţele din zonele periferice ale oraşelor, fie prin realizări cu caracter
pronunţat urban, din părţile centrale, cum este ansamblul celor două mari imobile de rapo11, cu
decoraţie puternic barochizantă, de la intersecţia Căii Victoriei cu splaiul Independenţei din
Bucureşti (autori Petre Antonescu, respectiv Paul Smărăndescu).
O altă direcţie, mult mai prezentă, pe tot parcursul perioadei, a fost aceea a ceea care
tinde spre reluarea ad-literam a principiilor compoziţionale şi a elementelor de limbaj clasic,
care conferă clădirilor respective un caracter deseori „arheologic", cum sunt noul Palat Regal
(Nicolae Nenciulescu, 1930-1950), Palatul BNR de pe str. Doamnei (Radu Dudescu, 1939-
1950) sau Biblioteca universitară, Iaşi (Constantin Iotzu, 1930-1934). Alte exemple din această
categorie tind, prin simplificări ale formei şi ale limbajului, spre expresivitatea arhitecturii
Art Deco (Clădirea Facultăţii de Drept, actualul sediu al rectornlui Universităţii Bucureşti, Petre
Antonescu 1935-1937).
În fine, o direcţie care a avut perioada de maximă prezenţă în a doua jumătate a
deceniului 4 a fost aceea a „clasicismului modem". Complet epurat de orice referinţă clasică a
decoraţiei, dar utilizând riguros principiile compoziţionale, clasicismul modem recurge la
expresivitatea modernă a elementelor, care doar sugerează clasicismul, la simetria riguroasă a
planului, la marcarea cu emfază chiar, a axialităţii. Atunci când este utilizată pentrn importante
clădiri publice, această arhitectură recurge la monumental, ca mijloc permanent de exprimare a
autorităţii sau a stabilităţii constrncţiilor. Clasicismul modem este asociat, în special, cu cea de-
a doua jumătate a anilor '30, pe durata dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Exponentul
principal al acestei direcţii a fost Duiliu Marcu, prin clădirile Ministernlui de externe (azi
Sediul guvernului, din Piaţa Victoriei, 1937-1944), Şcoala de Război (1937-1939), Direcţia
generală CFR (azi Ministernl Transporturilor, 1937-1940), prin proiectul de transformare a
teatrnlui timişorean (1923-1927) şi prin Pavilionul României la Expoziţia universală de la
Paris, 1937. Reflexe ale aceleiaşi arhitecturi sunt evidente în imobilele de raport din Bucureşti
proiectate de Nicolae Cucu (1938-1939), care preiau referinţe ale arhitecturii italiene a
perioadei mussoliniene.
G. M. Cantacuzino ocupă o poziţie aparte, prin atracţia particulară pe care a avut-o pentrn
marele arhitect renascentist Andrea Palladio: clădirea Băncii Crissoveloni (1925-1928) este un
exemplu remarcabil şi unicul în arhitectura noastră de asemenea calitate a unui „exerciţiu"
palladian. Alte câteva clădiri ale aceluiaşi arhitect exprimă desăvârşita cunoaştere a spiritului
clasicismului (imobilul Kreţulescu din Piaţa Palatului, sfârşitul anilor 1930), chiar dacă sunt în
expresie predominant modernă (cele două imobile ale Societăţii de gaz şi electricitate, azi
ISPH, Bucureşti, 1945-1947). Asocierea monumentalismului discret, de mare eleganţă, cu
referinţele la arhitectura de factură tradiţională au concurat la ansamblul celor două clădiri,
55
proiectate de G. M. Cantacuzino, respectiv Octav Doicescu, care au reprezentat România la

Expoziţia internaţională de la New York, 1939.
Arhitectura modernismului. Modernismul este considerat ca fiind o atitudine culturală

„modernă", caracterizată prin căutarea metodică a unei noi abordări a actului creator, prin fonne
proprii, rară a face apel la forme ale trecutului, reinterpretate sau resemantizate. Este apreciat a fi
expresia căutării unui nou echilibru între conţinut şi formă. În perioada interbelică modernismul
în arhitectură a avut două forme diferite de exprimare:
Arhitectura Art Deco, care reprezintă un modernism estompat, mai discret, adecvat
gustului burghez, încă tributar tradiţiei, dar marcat de valori modeme, cum este confortul.
Arhitectura modernă, care reprezintă modernismul intransigent, riguros, al Mişcării
Modeme.
a. Arhitectura Art Deco. Denumirea a provine de la Expoziţia Internaţională a Artelor
Decorative şi Industriale Modeme de la Paris, din 1925. Art Deco este considerată, în general,
„prima expresie originală a unei arte modeme burgheze, capabile să acopere în totalitate spectrul
complex al cerinţelor societăţii în materie de cultură vizuală" (M. Criticos). El este un „stil total",
o estetică care se adaptează cu uşurinţă oricărui conţinut, începând cu decoraţia interioară a
locuinţelor şi cu articolele de modă, până la grafică, scenografie, la orice program de arhitectură
şi, de fapt, la întregul spaţiu urban, prin reclame luminoase, mobilier urban etc.
Principale caracteristici generale:
- decorativismul, care are un rol considerabil în adaptarea produselor la cerinţele zilnice, la
gustul publicului. Decorativismul acţionează ca factor moderator al arhitecturii modeme,
facilitând asimilarea acesteia de către populaţie.
eclectismul: este o arhitectură complexă şi eterogenă, datorată, în mare măsură, spiritului
eclectic, prin preluarea formelor şi motivelor aflate deja în circulaţie, aparţinând fie tradiţiei, fie
producţiei artistice contemporane. Din acest punct de vedere se poate considera că arhitectura
Art Deco este un epigon al eclectismului istoric, de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Utilizarea geometriei ca element ordonator; aceasta poate privi stilizarea geometrică a
formelor, într-o construcţie logică din punct de vedere tehnic, contururile ferme, schemele
decorative sau volumetrice ritmate, uneori simetrice etc.
Cele mai importate elemente ale decoraţiei sunt: materialul ca ornament, prin textură,
culoare, desene, reflexe, transparenţe etc. (tencuială, placaje de piatră şi pavimente de piatră,
cărămidă aparentă, ceramică, sticlă, inclusiv vitralii, lemn lăcuit, metal, tapet, pictură murală,
plexiglas; lumina ca ornament); forma ca ornament: temele şi motivele decorative propriu zise
(ziguratul, reprezentări alegorice, motive vegetale şi animale; ornamentul abstract - linia
ondulată, zig-zag, cercul, octogonul, scrisul decorativ, forma verticală ascendentă, panouri
decorative, forma ferestrelor, vitrinele, luminatoarele, portalurile de acces, frize, muluri etc.);
elemente arhitecturale ca ornament (elemente liniare - coloane, arhitrave - şi planare - pereţi.
soluri etc., subansambluri, precum bovindoul, casa scării, colţul; forma generală a clădirii).
Numeroase exemple ale arhitecturii Art Deco pot fi întâlnite în zona Vechiului Regat, în
contextul influenţei culturii franceze şi în mult mai mică măsură în celelalte provincii ale ţării.
Trebuie remarcat faptul că nu pot fi trasate limite foarte precise între diferitele direcţii ale
arhitecturii interbelice şi arhitectura Art Deco. Reflexe sau motive ale acestei arhitecturi pot fi
56
întâlnite în realizări ale arhitecturii neo-româneşti din anii 1930, cum ar fi în privinţa
geometrizării riguroase a decoraţiei de factură tradiţională sau o combinaţie a celor două expresii
artistice (Halele centrale din Ploieşti, Toma T. Socolescu, 1930-1935). Mult mai numeroase sunt
intetferenţele cu arhitectura modernă unde, pe fondul unei epurări absolute a volumului sau a
formei arhitecturale sunt utilizate elemente decorative minore (profilaturi, portaluri de intrare în
imobile de raport, balustrade metalice etc.), care îmbogăţesc expresia plastică. Amintim, de
asemenea, că prima etapă a creaţiei lui Horia Creangă, cel mai important reprezentant al
arhitecturii modeme româneşti, este caracterizată printr-o accentuată orientare Art Deco, iar
volumul masiv, care articulează cele două aripi ale imobilului ARO (bd. Magheru) este de
evidentă factură Art Deco. Arhitecţi a căror operă este înscrisă, în mare măsură, în direcţia
Art Deco sunt, printre alţii: Arghir Culina (hotelul Ambasador, 1936-1937, hotelurile Union şi
Stănescu, 1928-1931); Tiberiu Niga, totodată important reprezentant al arhitecturii modeme; I.C.
Roşu (palatul funcţionarilor Primăriei, în prezent centrul ARCUB, cca. 1935); Victor Ştefănescu
(cazinoul de la Mamaia, 1934-1935) etc.
b. Arhitectura modernă. Asimilarea. Pătrunderea arhitecturii modeme s-a făcut pe căi diferite:
circulaţia ideilor, a publicaţiilor şi a arhitecţilor români; contactele cu mediile avangardiste
europene, Marcel Iancu având un rol de prim rang, prin prezenţa sa, de exemplu, printre
fondatorii mişcării Dada (1917) şi a legăturilor sale ulterioare cu celelalte mişcări europene de
avangardă. În privinţa difuzării principiilor Mişcării Modeme contribuţia revistei Contimporanul
(în perioada 1924-1932) este dintre cele mai semnificative. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat
climatul cultural general al societăţii româneşti care, şi în alte momente sau perioade istorice, a
fost o societate deschisă, permisivă, asimilării noului în arte şi arhitectură. Clientela importantă a
constituit-o intelectualii de diferite profesii, persoane cultivate cu vederi deschise la căutările
plastice inovatoare, instituţii private sau anumite industrii şi, în mai mică măsură, statul. Se poate
aprecia că locuinţa - de la cea individuală la marele imobil de raport - a fost domeniul predilect
al arhitecturii modeme. Se poate constata, de asemenea, că asimilarea a fost rapidă: de la primele
clădiri modeme ale lui Marcel Iancu (1927) şi Horia Creangă imobilul ARO (1930), până la
mijlocul anilor 1930 arhitectura modernă s-a afirmat ca o prezenţă dintre cele mai semnificative.
Difuzarea arhitecturii modeme a fost diferită în zone variate ale ţării, dar a fost favorizată
de boom-ul economic (şi al construcţiilor) din deceniul 4. Centrul de necontestat a fost
Bucureştiul, prin numărul clădirilor, prin calitatea lor şi prin arhitecţii de aici care au proiectat
mare parte a clădirilor modeme din alte localităţi. O zonă importantă este Constanţa şi întregul
litoral, în special prin staţiunile Mamaia şi Eforie, care au constituit locul unor experimente
dintre cele mai valoroase, în câteva cazuri precedând cu câţiva ani marile intervenţii din
Bucureşti şi alte localităţi. G. M. Cantacuzino, Horia Creangă, Ion Căpşuneau sau Hary
Goldstein (Horia Maieu) sunt numele legate de cele mai valoroase realizări modeme de pe
litoral.
Principale caracteristici. Ca în cazul altor orientări ale arhitecturii noastre, nici cea de
factură nu a avut o poziţie teoretică şi nici nu au fost constituite grupări de arhitecţi care să
împărtăşească aceleaşi principii novatoare. Tinzând spre radicalitatea formală, prin simplificarea
remarcabilă a volumetriei şi a articulării acestora, excluzând detaliile dar folosind deseori
materiale de foarte bună calitate, arhitectura modernă din România se caracterizează printr-o
mare varietate a repertoriului formal. Totodată trebuie subliniat faptul că nu au fost preluate
57
ad literam modele ale arhitecturii modeme vest sau central europene. Principiile şi căutările
plastice au fost filtrate prin propria opţiune plastică a arhitecţilor. Pot, fi totuşi, semnalate câteva
aproprieri de mişcarea olandeză De Stijl, de arhitectura italiană a perioadei sau de arhitectura
modernă germană. Nu poate fi semnalată însă nici o încercare practică, concretă, de preluare
integrală a celor 5 puncte ale arhitecturii modeme formulate de Le Corbusier.

Acuzarea puternică a orizontalităţii registrelor faţadelor reprezintă mijlocul formal cu
prezenţă frecventă a arhitecturii modeme româneşti, asociată - sau nu - cu articularea volumelor
simple, riguros geometrice şi, bineînţeles, absenţa completă de decoraţiilor. Există o varietate
considerabilă a rezolvărilor volumetrice sau a faţadelor, dependentă, înainte de toate, de tipurile
de clădiri, respectiv de funcţiunile cărora le este adresată. În cazul clădirilor industriale pot fi
regăsite cele mai tranşante rezolvări volumetrice şi formale, în concordanţă cu tehnologia
respectivă (proiectul pt. IAR Braşov şi Uzinele de anvelope Banloc, Octav Doicescu, 1935,
respectiv 1937-1938; abatorul din Constanţa, Nicolae Nenciulescu, 1934-1936). Pentru diferitele
clădiri publice expresia este adaptată destinaţiei, de la accentuarea orizontalităţii şi repetitivităţii
elementelor „celulare" ale saloanelor, în cazul sanatoriilor (sanatoriul Toria, Grigore Ionescu,
1937, sanatoriul Bugaz, Angelo Viecelli, 1934, Moroieni, 1937-1938), exprimarea, prin volume
articulate, funcţiuni diferite (Biblioteca Academiei, Duiliu Marcu, 1936-1938) etc.
Din punctul de vedere al organizării planimetrice pot fi menţionate noi interpretări
funcţionale şi spaţiale, de un raţionalism extrem de riguros în cazul unor sanatorii, a clădirilor
industriale, a halelor alimentare, a clădirilor de birouri. Nu de puţine ori, însă, în special în cazul
locuinţelor, se poate constata limita asimilării depline a principiilor modeme, prin contrastul
dintre expresia plastică radicală a volumului şi a faţadelor, pe de o parte, şi organizarea
planimetrică a apartamentelor tributară tradiţiei compoziţionale academiste a sfârşitului de secol
XIX.
Dintre arhitecţii care au realizări de mare valoare pot fi menţionaţi: Grigore Ionescu,
Duiliu Marcu, Octav Doicescu, Richard Bordenache, Marcel Locar, G. M. Cantacuzino,
Alexandru Zamphiropol, Ion Boceanu, Tiberiu Niga, Nicolae Nedelescu, Haralamb Georgescu,
Henriette Delavrancea-Gibory, Ion Davidescu şi mulţi alţii.
Cei mai importanţi reprezentanţi ai arhitecturii modeme din România au fost Horia
Creangă şi Marcel Iancu.
Marcel Iancu 1 şi-a făcut studiile de arhitectură, nefinalizate, la Zurich, în timpul
Primului Război Mondial, numărându-se printre fondatorii mişcării DADA (1917), luând
cunoştinţă cu principalele curente artistice de avangardă. De la întoarcerea în ţară, în 1922, până
la emigrarea în Palestina, în 1941, a fost cel mai important promotor în România al ideilor
arhitecturii modeme europene (în special prin revista Contimporanul). Vila Fuchs (1927) este
considerată prima clădiri pe deplin modernă din România. Arhitecturii sale, suficient de variate
(în cea mai parte locuinţe), i-a asociat, de cele mai multe ori, plasticitatea cu totul particulară
rezultată din dualitatea pictor-arhitect a personalităţii sale complexe. Totodată este de remarcat
atenţia cu totul specială acordată interioarelor, prin mobilierul fix proiectat odată cu întreaga
clădire sau prin elemente strict necesare (scară interioară, legătura dintre încăperi) cărora le
conferă personalitate distinctă prin formă, material şi cromatică. Cu foarte puţine excepţii (vila
58
Chihăescu, 1930) a adoptat asimetria alcătuirii volumetrice, tinzând spre echilibrul maselor, spre
realizarea de jocuri de umbră şi lumină pe mari suprafeţe albe. În câteva clădiri (vilele Fuchs,
1927, Lambru, 1928 şi Juster, 1931 sau imobilele Gold, 1934 sau Bazaltin, 1935) domină
sculpturalitatea foarte accentuată, cu elemente puternic decroşate, care alternează cu altele (casa
H. Daniel, 1926, casa Chapier, 1929, vilele Wexler, 1931, Reich, 1936 şi Hassner, 1937) având
faţade plate, cu reliefare discretă, accentuată de tencuieli cu texturi diferite. M. Iancu a utilizat
policromia (identificată de faţada imobilul Herman Iancu (1926) sau a substituit-o prin tratarea
diferenţiată a texturii faţadelor. Îmbinarea artelor plastice cu arhitectura este prezentă pnn
vitraliile special desenate de Iancu pentru câteva din clădirile proiectate de el sau pnn
colaborarea cu sculptoriţa Miliţa Pătraşcu, căreia i-a şi proiectat locuinţa şi atelierul.
Horia Creangă, 2 absolvent al Ecole des Beaux Arts din Paris, după ce îşi începuse
studiile de arhitectură la Bucureşti, este cel mai desăvârşit exponent al arhitecturii modeme
româneşti. Întors în ţară în 1927, a avut o carieră curmată prin decesul său în 1943, la numai 51
de ani. Opera sa este alcătuită din numeroase proiecte de locuinţe individuale şi în imobile de
raport şi, simultan, a avut colaborări îndelungate cu ARO (societatea Asigurarea Românească),
cu marele industriaş Nicolae Malaxa şi cu Primăria Capitalei unde, începând cu 1936, a avut
funcţia de director al Direcţiei Lucrări Noi. Foarte unitară în ansamblul ei, în creaţia sa pot fi,
totuşi, puse în evidenţă, câteva etape principale:
O scurtă perioadă (până la varianta finală a imobilului ARO), în care defineşte temele şi
procedeele formale şi compoziţionale ulterioare. Lucrările din această perioadă reflectă căutările
din mai multe direcţii, cea a arhitecturii Art Deco fiind cea mai puternică: vila dr. Petru Groza,
Deva, 1927-1929; imobilul Pop & Gheorghiu, Bucureşti, 1929; imobilul ARO, bd. Magheru,
Bucureşti, 1929-1931.
Până la mijlocul deceniului 4, perioada, densă şi unitară, care poate fi denumită a
modernităţii poetice, ilustrată în special de proiecte de locuinţe. Principale caracteristici:
claritatea şi raţionalitatea organizării spaţial-funcţionale; conformarea clădirii sub forma unei
articulări de volume simple, interpătrunse; transformarea volumelor simple şi clare, prin decalări
de mici dimensiuni într-o articulare „falsă" de volume sau prin suprapunerea de planuri de
faţadă, puţin retrase unele faţă de altele, generând o mare complexitate a arhitecturii. Cele mai
semnificative exemple sunt: vila Bunescu, 1932; imobilul Davidoglu, 1932; vila Dulfu, 1933;
imobilul Dimitrescu, 1933; vile E. Cantacuzino, 1934; imobilul Ottulescu,1934-1935; imobilul
Malaxa-Burileanu, 1935-1937.
A doua parte a anilor 1935 când, ca urmare a lucrărilor de mare amploare la uzinele
Malaxa, perioada purismului radical, manifestat cu predilecţie la programele industriale şi
administrative: compoziţia de o geometrie perfectă a volumelor pure de mari dimensiuni,
conducând la o unitate desăvârşită a organizării funcţional-spaţială, a structurii şi a imaginii:
Uzinele Malaxa (unificarea faţadelor Fabricii de locomotive şi Fabrica de ţevi, 1935-1939),
Halele Obor (1937-1950), Palatul Cultural de la Cernăuţi (1937-1939).
1 Despre Marcel Iancu, in extenso, în: Centenar Marcel Iancu 1895-1995, Catalogul Expoziţiei, Ed. Simetria,
Bucureşti, 1996.
2 Despre Horia Creangă, in extenso, în: Centenar Horia Creangă 1892-1992, Catalogul Expoziţiei, Ed. Simetria,
Bucureşti, 1992.
59
CURENTELE ARHITECTURALE. ILUSTRAŢII
Reviste de arhitectură
SOC. ARHITECT ILOR ROM -\:'\I

URBANI SMUL
MONITOI) ĂL UNIUNII OO.i\.$P.:LOR DIN ROMÂNIA
"
.oio.•t •u• bon11•t.,,
-- --..-----•'1--==-~~=•;.:
I NS'Tt'T'UT UUII URBAN I STIC AL JrlOMANIE I
=-~~~~;;=
~ ~.~~ - BULETINUL
1-\ RHITECTVRA """'"

~"''='"- COMISIUNII
/'\ONUM.ENTEL OR ISTORICE
PUBLICAŢI UHe TRl /i\C.STR J~ LA
,\:-;VI. 111
!!t~-\
-·~""..- .""""""'
~""°':..~ ...,. . --:::
CONTJ/fffJR4Nlll
NUMAR
CONSACRAT
ARHITECTURII
SIMETRIA C -\.t -'IN\
,L l L I l
1
}\{
o
D
.EJ
ll- CA)ITE Dt AR17\ Sl CRITICA l'llJLICA)I[ TIWUSffil\lJ\
N IARNA NCMXI..- PRIMAVARA MCMXI..I
III
ummOR
ARNirtCT-1 L· SfĂr1C\U.5lY
E
-
1-l
Arhitectura neo-românească
Alba Iulia, Biserica Încoronfuii, 1921, Victor Ştef"anescu
Bucureşti, Liceul Mihai Viteazul, cca. 1925. Nicolae Stănescu

'
Sinaia, Locuinţa Florica Socolescu, 1925
Balcic, vila Constantiniu, 1935, Henriette Delavrancea-Gibo
Bucureşti, Restaurant Băneasa, 1930, Octav Doicescu

Arhitectura de factură clasicizantă
Bucureşti, Facultatea de drept, 1934-1938, Petre Antonescu
Bucureşti, Ministerul de externe (actualul sediu al Guvernului), 1937-1944, Duiliu Marcu

~
Bucureşti, Şcoala Superioară de Război, 1937-1938, Duiliu Marcu
Arhitectura Art Deco

Bucureşti, Imobilul de locuinţe al Casei de pensii, 1939, Nicolae Cucu
· ...- - -.f
-------·
Bucureşti, imobil de raport, bd. Carol I

Arhitectura Art Deco
Bucureşti, Palatul funcţionarilor Primăriei (actualul ARCUB), cca. 1935, I. C. Roşu
..,.
Cluj, Colegiul academic, 1935-1936, George Cristinel
Arhitectura Modernă
Constanţa, Abatorul portului, 1934-1936, Nicolae Nenciulescu
Toria, Sanatoriul TBC, 1937, Grigore Ionescu
Snagov, Clubul salariaţilor UCB, 1932, Octav Doicescu
"\
,Qt\ . .
.. ~
- ~ ------ - ---
,, . ·~t.
, .......... I I I
. '
"
,, 1 .r.
-t;- •
Constanţa, Imobil de raport, 1937, Hary Goldstein (H01ia Maieu)
Bucureşti, Imobil de raport, cca. 1935, Tiberiu Niga

Arhitectura modernă. Marcel Iancu
Bucureşti, Vila Fuchs, 1927
I I-~ - ,·
Bucureşti, Imobilul Gold, 1934
Predeal, Institutul de Climato-Terapie Bucegi, 1934
Bucureşti, Imobilul Bazaltin, 1935

Arhitectura modernă. Horia Creangă
Deva, Vila dr. Petru Groza, 1927
Bucureşti, Imobilul ARO, 1931
Bucureşti, Vila E. Cantacuzino, 1934

Bucureşti, Uzinele Malaxa: Fabrica de ţevi, 1935-1936
Partea a III- a. PROFESIUNEA, ORAŞUL ŞI ARHITECTURA ÎN PERIOADA 1944-1989
CONTEXT ISTORIC GENERAL
Perioada postbelică este marcată în România (şi în alte state est-europene) de preluarea
puterii politice de către un regim de orientare comunistă, aflat în strânsă legătură cu regimul
sovietic. În România, în perioada cuprinsă între 1945 şi 1989 s-au detaşat mai mulţi conducători
politici şi, cu toate că tendinţa generală de subordonare faţă de regimul politic sovietic s-a
menţinut, se pot distinge nuanţe distincte ce caracterizează o succesiune de patru perioade
istorice. Perioada cuprinsă 1945-1948 este cunoscută ca perioada de reconstrucţie, având ca

manifestare politică „democraţia populară". Această primă perioadă se încheie cu o serie de
evenimente (abdicarea regelui la sfârşitului anului 1947) şi documente legislative semnificative
dintre care pot fi amintite prima constituţie socialistă şi legea naţionalizării. Perioada cuprinsă
între 1948 - 1956 stă sub semnul unor transformări profunde şi radicale şi a fost intitulată de
către unii autori de specialitate ca stalinism dezlănţuit (vezi Vladimir Tismăneanu). Momentul
culminant al acestei etape este anul 1952 în care a fost emisă noua constituţie, de această dată
reluând mult mai fidel tiparul Constituţiei Sovietice. Începând cu 1957 o serie de evenimente
externe aduc din nou schimbări de diferite intensităţi în statele est-europene (,,sateliţi" ai Uniunii
Sovietice): moartea lui Stalin (1953), preluarea puterii şi redefinirea coordonatelor politice în
Uniunea Sovietică de către Hruşciov. România (Republica Populară Română) cunoaşte o nouă
perioadă de evoluţie politică (1957-1971) care îi are ca lideri marcanţi ai partidului comunist pe
Gheorghe Gheorghiu Dej şi apoi, începând cu 1965, pe Nicolae Ceauşescu. Acest interval istoric
are ca punct culminant destalinizarea şi aparenta deschidere culturală din prima jumătate a
anilor 1960 şi se încheie la începutul anilor 1970 printr-o serie de măsuri privitoare reorientarea
ideologiei politice (,,Tezele din Iulie", 1971). Această ultimă perioadă (1971 - 1989) a fost
caracterizată ca re-stalinizare radicală, ieşind în evidenţă printr-un cult al personalităţii fără
precedent şi printr-o rigiditate instituţională aflată la limita absurdului.
Din punct de vedere politic, economic, social şi cultural perioada reconstrucţiei
reprezintă o etapă de recalibrare şi poate fi înţeleasă ca o primă treaptă, pregătitoare pentru
următoarele. De aceea, până în 1948, în paralel cu serie de schimbări, pot fi încă percepute
elemente de continuitate cu societatea dinaintea încheierii celui de al doilea Război Mondial.
După 1948 economia a urmat modelul stalinist de planificare centralizată prin trecerea de
la o piaţă bazată pe proprietatea privată la o economie aflată în proprietatea statului şi controlată
de către acesta. Cu toate că au existat nuanţe ale direcţiilor economice majore (de exemplu:
investiţii în industrie grea şi extractivă în anii '50 sau în industrie metalurgică şi constructoare de
maşini după 1960) modelul general al planurilor economice naţionale, de factură sovietică s-a
păstrat până în 1989 (planuri economice anuale, cincinale, etc.).
68
Restructurarea societăţii s-a bazat începând cu 1948 pe un sistem coercitiv extrem de

aspru în perioada stalinistă şi în ultima perioadă, când Nicolae Ceauşescu s-a aflat la conducerea
partidului. Teroarea susţinută de structurile securităţii a fost contrabalansată de un sistem foarte
elaborat al aparatului de propagandă. Sistemul politic a intenţionat răsturnarea tuturor rapoartelor
existente în societatea anterioară prin egalizarea şi plafonarea tuturor categoriilor sociale. Scopul
ideologic era crearea unui „om nou" inscriptibil într-o serie de tipare specifice societăţii
comuniste (muncitorul, ţăranul, tehnicianul, etc.).
Una dintre cele mai dramatice măsuri prin care comunismul a afectat societatea
românească a fost cea de limitare a orizonturilor culturale şi de punere a tuturor manifestărilor
culturale în slujba politicului. Ruptura în profunzime în cultura românească s-a produs violent în
perioada stalinistă, manifestându-se printr-o cenzură drastică: interzicerea anumitor cărţi,
desfiinţarea editurilor şi tipografiilor private şi a oricăror unor manifestări artistice. Acestor
măsuri li s-a adăugat propaganda în forţă pentru cultura stalinistă prin traduceri de literatură
sovietică (beletristică şi literatură de specialitate) şi prin impunerea forţată a modelului cultural al
realismului socialist. Similară ca manifestare este perioada în care se dezvoltă cultul
personalităţii în jurul imaginii lui Nicolae Ceauşescu (şi a cuplului), ţinta în acest caz fiind însă o
abordare grosolană a tematicii popularului românesc (vezi evenimente precum „Cântarea
României"). Spre deosebire de aceste perioade, anii 1960 sunt cunoscuţi ca fiind unul dintre cele
mai efervescente momente culturale, reprezentând într-o oarecare măsură un „pandant" al
perioadei interbelice, faţă de care se raportează suficient de vizibil prin reconsiderarea unora
dintre valorile acesteia. În anii 1960 publicaţiile devin interesante, se traduce literatură
occidentală şi se vizionează filme „la modă", etc.
PROFESIUNEA DE ARHITECT
Până în 1944 profesiunea era reprezentată oficial de câteva grupări independente politic
precum Societatea Arhitecţilor Români (1892) sau Colegiul Arhitecţilor (1932). Acestea,
asemeni altor grupări profesionale au desfiinţate sau regrupate în variate forme după 1945.
Astfel, SAR este mai întâi afiliată Asociaţiei Generale a Inginerilor Români (AGIR) şi în cele din
urmă Asociaţiei Tehnicienilor şi Inginerilor (AST). Aceste variaţii sunt o reflexie a schimbărilor
şi reorganizărilor generale ale diverselor instituţii, fapt caracteristic perioadei de până în 1952. În
acest an, consecutiv oficializării noii constituţii au fost emise o serie de trei hotărâri ale
Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (P.M.R) direct referitoare la arhitectură
(HCM 2447-2449 din Noiembrie 1952). 3 Unele dintre efectele acestor schimbări au fost pe
termen relativ scurt şi anume cele cu privire la adoptarea realismului socialist ca „metodă de
lucru" în arhitectură (abandonat după 1956) sau construcţia metroului Bucureştean şi amenajarea
cursului navigabil al Dâmboviţei (rămase în stadiul de proiect). Altele, precum înfiinţarea unei
unice organizaţii profesionale (Uniunea Arhitecţilor), încadrarea tuturor arhitecţilor în institute
3 Vezi: Textul Hotărârilor în revista Arhitectura, nr. 11, 1952, p. 1 şi un comentariu asupra importanţei anului 1952
pentru arhitectură în fragmentul de text „Hotărâtorul 1952" în Ana Maria Zahariade, Arhitectura în proiectul
comunist România 1944-1989, Ed. Simetria, Bucureşti, 2011, pp. 25-33.
69
de proiectare şi abandonarea liberei practici sau reducerea publicaţiilor de specialitate la o unică

revistă au marcat pentru multă vreme. 4
În 1949 s-a înfiinţat în Bucureşti primul institut de proiectare, Institutul de Proiectări
Construcţii, cu mai multe specialităţi (,,divizii de proiectare") unde, în următorii ani erau
elaborate toate proiectele semnificative pentru întreg teritoriul, incluzând cercetări în teritoriu şi
proiecte ample de sistematizare. Acest institut se afla în strânsă legătură cu forurile politice prin
Comitetul de Stat al Planificării, instituţia în ale cărei atribuţii intra alcătuirea planurilor
economice naţionale. În timp au fost înfiinţate alte institute specializate (Institutul de Proiectări
Industriale, Institutul Central pentru Proiectarea şi Sistematizarea Oraşelor şi Regiunilor, etc.).
Odată cu reorganizarea administrativ teritorială din 1956 (revenirea la regiune ca unitate
teritorială) a fost decisă înfiinţarea Institutelor Regionale de proiectare (1957), acesta
reprezentând un pas spre o oarecare descentralizare a proiectării.
Începând cu 1952 facultatea de arhitectură şi-a recăpătat autonomia, prin desprinderea sa
de Institutul de Construcţii (1949) şi reorganizarea sa sub forma „Institutului de Arhitectură
«Ion Mincu»". Odată cu această nouă formulă a învăţământului de arhitectură, pe lângă
amplificarea importanţei urbanismului ca materie de specialitate (în anii superiori de studiu) se
adăugau, ca materii distincte, teoria şi proiectarea de clădiri industriale. De asemenea,
caracteristică acestei perioade a fost introducerea în învăţământ a unor materii, complet străine
până atunci, ca „bazele marxism leninismului", ,,economie politică", ,,materialism dialectic" sau
„Istoria arhitecturii sovietice". Organizarea disciplinelor şi orientarea şcolii de a arhitectură a

ilustrat schimbările din practica de arhitectură. Astfel că, dacă în anii '50 temele de proiectare
acopereau programe de arhitectură ca „sfat popular", ,,colonie muncitorească pentru mineri",
„cvartal de locuinţe" sau „un palat pentru congrese", în următoarea decadă orientarea generală a
învăţământului de arhitectură era eficienţa economică, prin teme de proiectare şi prin noi materii
teoretice: ,,economia construcţiilor", ,,organizarea şantierelor", etc. Totodată începând cu anii '60
treptat direcţia şcolii de arhitectură a fost orientată către o arhitectură de factură modernă în acord
cu noile principii şi tehnici de construcţie (prefabricare şi construcţie de masă). Şi, rară îndoială
că tot prin strânsa legătură între practica de proiectare şi instruirea profesională se poate explica
într-o oarecare măsură eşecul firesc de a proiecta într-un limbaj clasic coerent al arhitecţilor ce au
terminat studiile într-o formă de învăţământ din care exerciţiile de arhitectură clasică fuseseră
eliminate (vezi Casa Poporului).
Similar cu fenomenul cultural major, cultura de specialitate a stat sub semnul aceloraşi
limitări şi deschideri parţiale, caracteristice celor patru perioade istorice. Anii '50 au însemnat un
import puternic de literatură de specialitate tradusă după cea sovietică sau concepută de autori
români conform modelului respectiv. De la începutul anilor '60 subiectele încep oarecum să se
diversifice (un rol semnificativ avându-l, pe lângă Editura Tehnică, Editura Meridiane), iar în
revista Arhitectura sau în alte reviste culturale care dezvoltă arhitectura ca subiect
(Contemporanul), apar din ce in ce mai multe exemple de arhitectură occidentală interbelică şi
contemporană. În anii '80, revista Arhitectura, publicaţia oficială a Uniunii Arhitecţilor, a rămas
4O cronologie a istoriei organizării profesiei de arhitect poate fi consultată în revista Arhitectura, m. 3-4, 2016, pp.
62-98 (Mariana Celac, Alexandru Panaitescu).
70
încă o revistă interesantă, 5 rară să se transfonne într-o apologie a cultului lui Ceauşescu, dar
literatura de specialitate occidentală a pătruns din ce în ce mai greu, în acelaşi timp excursiile şi
călătoriile de studii - mult mai frecvente în perioada 1960-1970 au devenit rarisime.
De asemenea, în timp ce, la începutul anilor '50 „premiile de Stat pentru arhitectură" erau
un mod de crea modele de urmat, iar asocierea arhitecturii socialiste cu numele unor arhitecţi
notorii întărea în mod oficial supunerea politică, de la sfârşitul acestei decade, premiile uniunii
arhitecţilor au devenit un instrument mult mai mult legat de notorietatea profesională. 6 Astfel,
prin prisma premiilor uniunii arhitecţilor se poate înţelege suma de proiecte ce a reprezentat
(inclusiv pentru breaslă) nucleul tare al arhitecturii în această perioadă.
Se poate spune că în linii mari, profesiunea a trecut printr-o serie de schimbări radicale ce
au avut loc în jurul anului 1952 şi care au purtat până în 1989 diferite nuanţe (cu momente de
constrângere şi de relaxare), constante fiind însă instituţionalizarea profesiunii, excluderea
liberei practici şi subordonarea discursului profesional intereselor politice majore.
EVOLUŢIA ORAŞULUI ŞI PRINCIPIILE URBANISTICE
În cele patru perioade definite istoric evoluţia oraşelor s-a subordonat intenţiilor generale
imprimate de planurile economice naţionale, care au mizat pe procesul de industrializare forţată,
începând cu industria grea şi extractivă şi continuând cu diversificarea ramurilor industriale.
Aceasta a avut drept consecinţă majoră o creştere constantă a oraşelor, o transformare a
componenţei sociale urbane prin afluxul masiv al unei populaţii provenite din mediul rural, cu
dificultăţi de adaptare la noul mod de viaţă. Extinderea oraşelor s-a făcut pornind de la aceşti doi
poli locuinţa şi industria, pe întreg parcursul perioadei extinse căutându-se îmbunătăţirea relaţiei
locuire - industrie.
Perioada reconstrucţiei a fost caracterizată de refacerea şi creşterea oraşelor industriale
prin dezvoltarea unor aşezări anterioare, cu tradiţie industrială. Unele dintre aceste oraşe au fost
în general zonele în care a existat industrie extractivă şi siderurgică (Reşiţa - Anina sau Valea
Jiului - Hunedoara). Intervenţiile urbanistice majore în această perioadă s-au concentrat în jurul
parcelărilor de locuinţe şi a refacerii unora dintre acestea. Terenurile asupra cărora s-a intervenit
erau proprietăţi ale unor instituţii cu tradiţie (private sau de stat), fiind în principal situate la
periferia oraşelor.
Tipurile de intervenţii au avut caracteristici diferite în funcţie de statutul urban sau rural
al aşezării şi de poziţia în oraş. Astfel încât, în oraşele mari şi spre centru intervenţiile propuneau
construirea de blocuri de locuinţe colective [Ansamblul de locuinţe din Ferentari, Bucureşti
(1945, arhitecţi: Gheorghe Popov, Teodor Constantinescu, Marcel Horstein, Vasile Christodulo)
sau Cartierul Steagul Roşu, Braşov (1948-1949, arhitecţi: Nicolae Nedelescu, Titu Elian, Florin
Teodorescu, Dan Marinescu)], iar în aşezările cu caracter rural şi la periferie extinderile prin
parcelări au fost dezvoltate după principiile oraşelor grădină, respectând o anumită tipologie a
5 Despre istoria revistei Arhitectura şi despre relevanţa acesteia în raport cu evoluţia profesiunii, în perioada 1945-
1989, vezi seria de articole retrospective din 2006, din revista Arhitectura şi dosarul tematic al m. 5-6/2016, al
aceleiaşi reviste.
6 Vezi: Nicolae Lascu, ,,Scurtă privire asupra premiilor Uniunii Arhitecţilor (1957-1988)" în revista Arhitectura, nr.
3-4, 2016.
71
modului de viaţă tradiţional, bazată pe locuinţa individuală [Oraşul Muncitoresc de la Hunedoara

(1947-1948, arhitecţi Gustav Gusti, Vladimir Perciac)]. Cu toate acestea exemplele sunt foarte
reduse ca număr, de dimensiuni mici sau uneori, reprezintă doar exemple teoretice.
Cu toate că principiile arhitecturii funcţionaliste îşi găsiseră locul în paleta de curente
arhitecturale din perioada interbelică, prin reprezentaţi remarcabili, direcţiile aceluiaşi curent în
urbanism au fost preluate cu adevărat în compoziţiile urbane abia după publicarea Cartei de la
Atena. Faptul nefiind deloc în concordanţă cu demersul pe care puterea politică îl viza ca
exemplu de urmat, şi anume urbanismul monumental sovietic al realismului socialist.
În perioada reconstrucţiei s-au pus bazele primelor cercetări multidisciplinare şi studiilor
pentru sistematizarea teritorială, unele dintre acestea urmărind punerea în aplicare ulterior a unor
proiecte gigantice (Canalul Navigabil Dunăre Marea Neagră).
„Reconstrucţia socialistă a oraşelor" din perioada de manifestare a realismului socialist
poate fi văzută ca perioada marilor proiecte de sistematizare şi restructurare urbană. Cu toate
acestea, datorită dispunerii de resurse economice restrânse, din aceste proiecte concepute la scară
mare au fost construite pe teren fragmente de dimensiuni reduse, chiar şi în cazul unor oraşe nou
întemeiate (oraşul Victoria, fosta colonie Ucea sau oraşul Gheorghe Gheorghiu Dej, actualul
Oneşti). Chiar dacă numai în stadiu de proiect, au existat câteva principii majore urbanistice
(funcţional-estetice):
- raportarea la zona industrială printr-o relaţie de tipul: locuire - piaţă de adunare - zona
industrială;
- intenţia
de creare a unui peisaj şi a unei siluete specific socialiste (care avea ca model
silueta monumentală a Moscovei), vizibile de la intrarea în oraş (în relaţie directă cu gara
feroviară sau fluvială), cu faţade monumentale oferite ca o imagine de întâmpinare a oraşului
(Lupeni, Petroşani, frontul la apă al oraşului Năvodari);
- relaţia directă între un element natural (curs de apă, cornişă de deal, dublat printr-o
clădire cu funcţiune destinată relaxării) şi zona centrală a oraşului (Sanatoriul de Noapte,
Hunedoara);
- exploatarea elementelor naturale: cornişe de deal sau cursuri de apă (liniare) pentru a
crea faţade ale oraşului (Canalul navigabil Dâmboviţa), prospecte ample şi arhitectură
monumentală indiferent de scara oraşului (Victoria, Uricani);
- realizarea unei reţele de spaţii verzi ale oraşului, parcuri de tip socialist, realizate cu
ample compoziţii, monumentale, echilibrate de construcţii cu o arhitectură elaborată (parcul
Nicolae Bălcescu, reamenaJan ale unor parcun precum Herăstrău din Bucureşti,
Bibescu/Romanescu din Craiova); 7
- utilizarea cvartalului ca unitate de bază a urbanismului.
Deşi au existat tatonări şi o serie de proiecte pentru intervenţia în zonele centrale ale
oraşelor, până spre sfârşitul anilor '50 aceste tipuri de operaţiuni urbane au fost nesemnificative.
Investiţiile de amploare fiind făcute în construcţia de ansambluri de locuit, de cele mai multe ori
situate la periferia oraşelor.
Ultimele proiecte urmând tiparul Realist Socialist au fost puse în operă în jurul anului
1957, multe dintre proiectele realizate începând cu 1958 fiind alcătuite după principii urbanistice
7 Vezi: Rică Marcus, Parcuri şi Grădini în România, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1958.
72
distincte, anunţând schimbarea de optică. Extinderea oraşelor către periferie, depăşind uneori cu
mult limitele administrative anterioare s-a făcut, după 1960 prin ansambluri de locuinţe (cartiere)
de foarte mari dimensiuni, aflate în relaţie directă cu zone industriale. Pentru înţelegerea acestei
creşteri prevăzute a oraşelor se poate lua în considerare succesiunea de schiţe de sistematizare a
oraşului Hunedoara: prima schiţă (1950-1951) avea ca temă de proiectare un oraş pentru 30.000
de locuitori, cea din 1954 dubla numărul populaţiei, tema schiţei de sistematizare din 1957-1958
fiind pentru un oraş de 70.000 de locuitori iar cartierele Balta Albă şi Drumul Taberei din
Bucureşti, proiectate la începutul anilor '60 erau concepute având în vedere o extindere ce urma
să cuprindă o populaţie de câte 100 OOO de locuitori. 8
Aceste dezvoltări urbane de amploare au presupus reluarea principiilor urbanistice
conţinute în Charta de la Atena, iar unitatea de bază a compoziţiei urbanistice era
„microraionul". 9 Primele astfel de ansambluri de locuinţe au fost alcătuite din blocuri de locuinţe
colective de mici dimensiuni (3-4 niveluri) aşezate liber în decupajul delimitat de artere
perimetrale de circulaţie (cartierul Ţiglina I din Galaţi, sistematizarea cartierului: arhitecţii
principali Victor Sebestyen, Constantin Frumuzache). Accesele şi circulaţia în interiorul acestor
ansambluri se realiza prin alei cu trasee libere, terenul neconstruit fiind puternic plantat. În plus
compoziţiile urbanistice au dobândit un caracter aparte prin concentrarea lor în jurul unor centre
de cartier (complex de funcţiuni), realizate de cele mai multe ori printr-o arhitectură epurată
decorativ, dar cu spaţialitate şi volumetrie deosebită (centrul cartierului Ţiglina I din Galaţi).
Având ca punct de pornire necesitatea economiei (în proiectare, construcţie şi
infrastructură) spre jumătatea anilor '60 înălţimea blocurilor de locuinţe a crescut considerabil
(cartierul Ţiglina II din Galaţi, carierele Balta Albă şi Drumul Taberei din Bucureşti). În anumite
cazuri se pune problema exploatării reliefului şi elementelor naturale sau a relaţiei centrele vechi
cu în compoziţiile urbanistice (ansamblurile I si II din cartierul Grigorescu, Cluj). Aceleaşi
considerente economice au făcut ca după 1965 claritatea compoziţională a ansamblurilor de
locuinţe să se reducă datorită creşterii densităţii şi tipizării proiectelor. Îndesirea, ca măsură
economică, prin exploatarea maximă a suprafeţelor de teren a făcut a astăzi să se mai păstreze
foarte puţine din variantele iniţiale ale proiectelor de cartiere din prima jumătate a anilor 1960.
După 1975, odată cu Legea Străzii, orientările urbanistice au fost din nou recalibrate
readucând (1) principiul organizării blocurilor de locuinţele colective în incinte (de mai înălţimi)
din care se decupează spaţiile verzi şi (2) reconsiderarea spaţiului străzii ca spaţiu urban. Aceasta
din urmă, conducând la intervenţiile de placare a bulevardelor şi marilor artere (Bd. Armata
Poporului, Bd. Titulescu, Bd. Dorobanţi, toate în Bucureşti).
Pe lângă extinderea oraşelor cu ansambluri de locuinţe încă de la sfârşitul anilor 1950, au
fost demarate o serie de intervenţii în zonele centrale ale oraşelor. Numărul acestora a crescut
progresiv după 1960 având, în diferite variante, unele dintre următoarele caracteristici:
8 Vezi: revista Arhitectura, m. 2, 1959, care cuprinde exemple şi comentarii referitoare la schimbarea de optică în
urbanism.
9 Atât denumirea de „microraion", cât şi cea de „cvartal" erau termeni specifici folosiţi în perioadă şi preluaţi din
literatura de specialitate rusească. În linii mari, cei doi termeni desemnau sub-unităţi ale diviziunilor administrative
ale oraşului, cu caracteristici specifice legate de suprafaţă, înălţimi şi echipamente funcţionale. ,,Cvartalul" definea o
suprafaţă mică de teren, până la aproximativ 10 hectare, cu minime dotări funcţionale complementare locuirii, în
timp ce „microraionul" se întindea suprafaţa aproximativă a unui cartier, având în componenţa sa diverse
echipamente funcţionale: comerciale, de învăţământ, culturale etc.
73
refuzul unei compoziţii alcătuite după tiparul monumental şi adaptarea la ţesutul şi

condiţiile pre-existente (Piaţa centrală, Galaţi, arhitecţi: Victor Sebestyen, Constantin
Frumuzache) în opoziţie cu rigiditatea şi amploarea compoziţiilor realist socialiste;
amplasarea specială, în centrul oraşului a unei funcţiuni culturale componentă a unui
ansamblu complex (locuinţe şi alte funcţiuni comerciale, etc.) (Ansamblul Sălii
Palatului, Bucureşti)
părăsirea unui limbaj rigid şi adoptarea unei expresii epurate (Piaţa Unirii, Iaşi)
propunerea unui proiect unicat (casele de cultură, teatre, centrele politico
administrative, hoteluri şi magazine universale)
păstrarea unui caracter monumental printr-o expresie arhitecturală aparte, o
dominantă volumetrică sau o poziţie privilegiată în cadrul ansamblului.
Intervenţiile în centrele oraşelor au fost marcate după 1966 de încercarea de formulare a
unei noi atitudini cu privire la patrimoniu şi la zonele centrale (istorice) ale oraşelor. Această
atitudine a condus în mare la definirea două strategii distincte de intervenţie în raport cu valorile
identificate:
impunerea unor intervenţii mai profunde ce presupunea inclusiv demolări în centre
istorice ca Târgovişte, Sebeş, Iaşi, Suceava, Baia Mare, considerate ca având
monumente valoroase înscrise într-un ţesut modest şi
intervenţii în care sistematizarea avea ca scop punerea în valoare a specificului zonei
centrale şi integrarea acesteia noua structură urbană, în oraşe ca Braşov, Sibiu,
Mediaş, Sighişoara.
În linii mari, această separare pe tipuri de centre a condus la tipuri de intervenţii distincte
(discutabile astăzi) care s-au raportat în general la zonele istoric formate ale teritoriului ţării,
astfel încât în oraşe precum Craiova, Ploieşti, Piteşti, Iaşi etc. intervenţiile din anii ce au urmat au
transformat destul de consistent zonele centrale ale oraşelor în timp ce noile centre au fost
adiacente nucleelor istorice în oraşe ca Sibiu, Sighişoara, etc.
La aceste considerente, mai curând profesionale s-au adăugat la sfârşitul anilor ' 70 o serie
de factori ce au favorizat o nouă etapă de transformare brutală a aşezărilor:
regimul totalitar bine instalat şi intenţia conducătorului partidului de a îşi pune
amprenta printr-o serie de proiecte monumentale (Bulevardul Victoria Socialismului);
intenţia de creare a unei noi ierarhi teritoriale bazată pe dezvoltarea unor sisteme
regionale şi pe industrializarea şi urbanizarea treptată a micilor aşezări şi a teritoriului
rural (Rădăuţi) şi
cutremurul din 1977 ca pretext al unor restructurări urbane radicale (Bucureşti,
Zimnicea)
Deşi pentru perioada anilor 1980, subiectul cel mai adesea adus în discuţie în ceea ce
priveşte intervenţiile distructive în centrele oraşelor este construcţia Bulevardului Victoriei
Socialismului şi ca Casei Republicii, au existat de asemenea numeroase exemple de intervenţii în
centrele oraşelor. Astfel pot fi amintite „centrele civice" ale unor oraşe precum: Alba - Iulia,
Miercurea Ciuc, Oradea, Slatina etc. Unele dintre aceste proiecte de sistematizare urbană nu au
fost puse în aplicare, altele au rămas ne finalizate până în 1989.
74
EVOLUŢIA ORAŞULUI ŞI PRINCIPIILE URBANISTICE. ILUSTRAŢII
perioada reconstrucţiei 1945-1948
i.. I !• :
I ,... , • ,c
I •i.,. ; :! : 1
... "•
___ , ••• ,. /''-"-.. ·: .; 1
I ...... I ,,. 1.
I •• •• t.., I •,. I
.......I I .. ,_,,."' I "''4o..__.., 7
•••• I
J.. 1
I I •••• I J
I ,- - •• I • 7
J . . • / ·•. /
-.. • I •• 1
•"i..• ~ 1......., .... /
I , •-.••- I '"',..
•• • • I I •• - I
I i"•,. ·! ~
I'"••/" ,..,,.I
........ .., I
I I
Hunedoara, Oraşul Muncitoresc, 1947-1948

Gustav Gusti, Anton Moisescu, Vladimir Perciac
Bucureşti
, Ansamblul Ferentari, 1945-1948
Gheorghe Popov, Teodor Constantinescu, Marcel Horstein, Vasile Christodulo
Braşov,
Steagul Roşu, 1948-1949
Nicolae Nedelescu, Titu Elian, Florin Teodorescu, Dan Marinescu
perioada stalinistă (realismul socialist) 1948-1956
Marile investiţii ale anilor 1950. Canalul Dunăre - Marea Neagră
SCHIŢEDE SISTEMATIZARE (1954) nerealizate (sau realizate fragmentar)

oraşe generate de marile investiţii noi oraşe industriale
rectificări ale tramei stradale
NĂVODARI GALAŢI HUNEDOARA

Cezar Lăzărescu Mauriciu Silianu Gheorghe Petraşcu
Liliana Dinescu
Sena Farb
CARTIERE DE LOCUINŢE LA PERIFERIA ORAŞULUI
Bucureşti. Bucureştii Noi Petroşani

perioada dezgheţului 1956 - 1971
Mamaia. Ansamblu de odihnă cu 10.000 de locuri, 1960, arhitect
Galaţi, Cartierul Ţiglina!, 1961-1963, arhitecţi Victor Sebestyen, ConstantinFrumuzache
I~i, Piaţa Unirii (1960-1963) arhitecţi Gheorghe Hussar, Rodica Grozea, Horia Hudiţă (ISCAS)
Bucureşti, Sala Palatului, 1959-1960, sistematizare: arhitecţi Nicolae Bădescu, Duiliu Marcu, Horia Maieu
perioada re - stalinizării 1971 - 1989
Îndesirea ca măsură economică
Cluj, Cartierul Grigorescu, 1974-1979
Cluj, Cartierul Grigorescu, 1961-1965
Bucureşti, Cartierul Militari, 1963, 1973, placarea bulevardului principal: 1980

Sistematizarea oraşelor mici
Rădăuţi. 1986
PROGRAME DE ARHITECTURĂ
Pe tot parcursul perioadei a existat o diversitate de programe de arhitectură şi variate

interpretări ale acestora, a căror amploare şi diversitate a stat de asemenea sub semnul cerinţei
politice centralizare. Fără nici o îndoială, locuinţa de masă a fost programul cel mai important
din punct de vedere cantitativ al perioadei postbelice. 10 În afara considerentelor avute în vedere
în capitolul anterior referitor la ansamblurile de locuinţe şi a aspectelor privitoare la expresia
arhitecturală se poate menţiona faptul că evoluţia programului a presupus o serie de transformări
generate de economie care s-au manifestat în diminuarea treptată a spaţiului dedicat
apartamentului şi la scăderea calităţii locuirii nu numai prin densificarea ansamblurilor ci şi
printr-o economie drastică a materialelor de construcţii şi a tipizării elementelor constructive
(panouri mari prefabricate).
O a doua categorie de programe, de o foarte mare amploare este reprezentată de
programele specifice arhitecturii industriale, a cărei detaliere ar putea face subiectul unui
capitol special. Ca idei generale sunt de reţinut:
continuarea practicilor de proiectare în domeniu în perioada reconstrucţiei, printr-o
arhitectură funcţionalistă, cu o expresie arhitecturală aparte (Fabrica de Confecţii a Armatei
AP ACA (arhitect Mircea Alifanti), ateliere şi construcţii aferente CFR, etc.);
estetizarea arhitecturii industriale specifică anilor '50 (Termocentrala de la Doiceşti,
arhitect Aureliu Doicescu) dar şi începutul tipizării arhitecturii industriale în aceeaşi
perioadă;
diversificarea funcţional constructivă a clădirilor industriale datorată diversificării liniilor
de producţie industrială după 1960;
raportarea la noua estetică a arhitecturii după 1960 şi exploatarea relaţiei industrie - artă
monumentală (Combinatul Siderurgic de la Galaţi).
Arhitectura religioasă este probabil unul dintre programele de arhitectură consacrate a
cărui prezenţă a fost aproape complet ştearsă după 1945, datorită pierderii statutului oficial al
religiei şi interzicerii într-o foarte mare măsură a tuturor manifestărilor religioase în spaţiul
public. S-a construit un număr redus de biserici noi, fiind oficial aprobate ca proiecte de
extindere sau reparaţii (Catedrala Catolică din comuna Al. I. Cuza, Iaşi). Unele dintre aceste
proiecte sunt manifestări ale unei arhitecturi cu totul excepţionale (Centrul de Cult Romano -
Catolic, Orşova (1972-1976) sau biserica Romano - Catolică, Dumbrăviţa (1976-1980), arhitect
Hans/Ioan Fackelmann) fiind lipsite complet de constrângerea unui discurs oficial.
Corespunzător noului context au apărut şi au fost promovate alte programe de arhitectură
sub diverse forme (construcţii unicat sau proiecte tip) şi în diferite relaţii cu contextul urban
(centru - periferie, urban - rural) pe parcursul perioadei postbelice. Unele dintre programele de
arhitectură sunt particulare unor anumite perioade sau au devenit „vedete" ale unor perioade prin
amploarea manifestării şi prin susţinerea oficială de care au făcut dovadă (fiind considerate
reprezentative noii politici).
Programele dedicate învăţământului general au fost foarte devreme supuse tipizării,
datorită cantităţii şi necesităţii de realizare într-un timp foarte scurt, rezultând astfel construcţii
79
foarte rigide. Începând cu anii '60 au fost alcătuite proiecte refolosibile, adaptabile pentru şcoli şi
licee. De la jumătatea anilor '60 proiectele s-au diversificat, incluzând proiectarea unor şcoli şi
instituţii de profil (Şcoala de muzică de la Timişoara, 1969-1970, arhitecţi Aurelia şi Hans
Fackelmann). În paralel cu acestea, au fost construite sau extinse începând cu jumătatea anilor
'50 instituţii de învăţământ superior (Institutul Politehnic din Iaşi; Institutul Cărbunelui,
Petroşani). Începând aproximativ jumătatea anilor '60, după descentralizarea învăţământului
superior a început o campanie de construcţie şi extindere a ansamblurilor specifice dedicate
acestuia (Universitatea de la Timişoara, 1961-1963, arhitecţi Hans Fackelmann, Sorin Gavra,
Georgeta Voia Mocănel; Facultatea de Mecanică din Cluj, arhitect Ion Mircea Enescu), având ca
punct culminant anii '70, când s-a încheiat construcţia unor extinderi în zone centrale (Institutul
de Studii Economice şi Facultatea de Arhitectură, Bucureşti, 1969-1973, arhitecţi Cleopatra
Alifanti, Paula Cumpănaşu, Ruxandra Panaitescu, Constantin Spandonide, Ruxandra Stamatin;
Institutul Politehnic, Braşov, arhitecţi: Stelian Catina, Adrian Stănescu) sau a unor ansambluri
amplasate pe suprafeţe mari de terenuri (Institutul Politehnic Bucureşti, arhitect principal Octav
Doicescu).
Între primele clădiri construite după cel de al Doilea Război Mondial, care se înscriu în
grupul de programe dedicate sănătăţii, pot fi enumerate Spitalul de contagioşi de la Hunedoara
(Henriette Delavrancea), Institutul de ftiziologie Filaret din Bucureşti, Institutul de pediatrie
„Emilia Irza" (Grigore Ionescu). Ca în alte cazuri acestea erau continuarea unor proiecte începute
în cadrul unor structuri dinainte de 1945. După 1960 se poate vorbi de o schimbare în ceea ce
priveşte relaţia ansamblurilor spitaliceşti cu oraşul. Caracteristică acestei perioade a fost
schimbarea amplasamentului: la început acestea erau construite în cadrul unor ample spaţii verzi
plantate, situate la marginea oraşelor şi alcătuite din pavilioane independente (Colentina), ca
ulterior să fie amplasate în zonele centrale, dens populate. Noua formulă de construcţie a fost
„spitalul monobloc" care însuma deopotrivă şi policlinicile destinate consultaţiilor externe
(Oneşti, Suceava, Constanţa, Baia Mare, maternitatea din Bacău, policlinicile din Iaşi, Titan-
Bucureşti, Medgidia). Tendinţa generală a fost de creştere a dimensiunii clădirii (în tema de
proiect: creşterea numărului de paturi).
Programele dedicate sportmilor şi petrecerii timpului liber au avut caracteristice la
jumătatea anilor '50 Parcurile de cultură/odihnă şi sport şi începând cu anii '60 săli de sport
(specifice) sau săli polivalente. Acestea au reprezentat o preocupare constantă, expresivitatea

proiectelor rezultând din preocuparea directă asupra unor rezolvări funcţionale şi tehnice speciale
(de la sălile dedicate unor sporturi singulare, precum bazinele de înot, până la sălile cu funcţiune
polivalentă). Între diversele exemple pot fi enumerate unele adaptabile, precum sălile de sport de
la Ploieşti (1968, arhitect Gheorghe Dumitrescu) şi Galaţi (1971) sau unele cu rezolvări
particulare, din punct de vedere plastic (Sala Sporturilor, Timişoara, aprox. 1970, arhitect Sorin
Gavra) sau tehnic (Sala polivalentă, Oneşti, 1977, arhitecţi Vasile Mitrea, Cornelia Bucur). 11
Unele dintre cele mai interesante programe ale perioadei 1945-1989 au fost programe
social - culturale, foarte strâns legate de variaţiile politice şi de orientările culturale specifice
l O Pentru înţelegerea momentului de început în ceea ce priveşte locuinţa de masă, poate fi consultată cartea : Miruna
Stroe, Locuirea între proiect şi decizie politică. România 1954-1966, Ed. Simetria, Bucureşti, 2015.
11 Pentru un număr mai mare de exemple de arhitectură sportivă, poate fi consultat m. 1-2, 1978 al revistei
Arhitectura.
80
fiecărei perioade. Clubul Muncitoresc, Palatul Cultural, Cinematograf - Clubul Muncitoresc,

Teatrul în aer liber, etc. înlocuiesc în perioada 1945-1960 programe similare interbelice:
Cazinoul muncitoresc, Căminul Cultural. Cinematograful, începând cu anii '60 este parte a
ansamblurilor/centrelor complexe de cartier (cartierul Ţiglina I), dar şi a unora dintre
ansamblurilor centrale din oraşe (Oneşti, Braşov, etc.). În evoluţia acestui program se reflectă
evoluţia cinematografiei, folosirea acestei ca mijloc de propagandă dar şi deschiderea din anii
'60. Casa de cultură este unul dintre programele „vedetă" ale arhitecturii post-helice, ce a
persistat pe tot parcursul perioadei, cu rezolvări unice şi spectaculoase a doua jumătate a anilor
60 (Casele de cultură din Suceava, Baia Mare, Târgovişte, etc.), dar şi cu rezolvări ce se
circumscriu unor tipare şi unei clasicizări a expresiei în sensul recursului la un limbaj cu tentă
naţională (Casa de cultură din Deva). Este un program a cărui amplasare a fost strâns legată de
sistematizarea centrelor urbane, de mari sau mici dimensiuni. Caracteristice anilor 80 au fost
programele culturale dedicate tineretului (case de cultură studenţeşti, palate pentru pionieri, etc.).
Teatrul Naţional (Teatrul de Stat) reprezintă un program special, fără extrem de multe
manifestări. Există câteva astfel de exemple, cu rezolvări unicat, ca parte a preocupării pentru
sistematizarea zonelor centrale din marile oraşe (clădirile pentru Teatrul Naţional din Bucureşti,
1963-1969, arhitecţi Horia Maieu, Nicolae Cucu, Romeo Belea; Craiova, 1972-1974, arhitect
Alexandru Iotzu şi Târgu-Mureş, 1970-1972, arhitecţi Constantin Săvescu, Mariana Bordenache,
Mihaela Sava, Vladimir Slavu, Răzvan Florea).
Ansamblurile clădirilor politico - administrative (ansambluri de construcţii grupând
funcţiuni de tipul primărie/sfat popular, prefectură, sediul partidului, arhive, etc.) sunt o altă
componentă a noilor centre ale oraşelor, fiind mai curând specifice anilor '70, reprezentând la
rândul lor proiecte unicat, rezolvate de multe ori în maniere şi interpretări foarte personale.
Demersul arhitectural al acestor ansambluri trebuie înţeles, în contextul noii organizări
teritoriale, ca o încercare de răspuns la necesitatea găsirii unui specific (local) al arhitecturii
(Sediul politico-administrativ al judeţului Maramureş, baia Mare, 1969-1970, arhitecţi Mircea
Alifanti, Tiberiu Benedek, Alexandra Floria, Adrian Panaitescu); Sediul ... , Vaslui, 1973,
arhitect Nicolae Vericeanu; Brăila, 1980, arhitecţi Radu Tănăsoiu, Nona Florescu, Florin Sandu
etc.).
La intersecţia dintre centru şi periferie se află grupul de programe dedicate comerţului.
Primele reţele comerciale noi sunt cele din oraşele Oneşti (Gheorghe Gheorghiu Dej) şi Victoria,
apoi complexele comerciale din cartierele de locuinţe din Bucureşti, Timişoara, Cluj, Galaţi,
Constanţa, Craiova, Oradea. Acestora le-a survenit modernizarea centrelor comerciale din oraşele
Iaşi, Baia Mare, Bacău, Suceava. Centrele de cartier erau cele care însumau un cumul de
funcţiuni între care şi cea comercială. Un concept nou de program comercial aparţinând unora
dintre centrele de cartier, dar şi zonelor centrale a fost „supermagazinul" (complexul Favorit din
Drumul Taberei şi complexele comerciale din cartierele Titan, Armata Poporului, 1 Mai din
Bucureşti, Ţiglina din Galaţi , Copou din Iaşi, Steagu-Roşu din Braşov) şi cele din centrele
oraşelor noi (Oneşti, Victoria). În oraşe, pe cele mai importante artere de circulaţie, suprafeţele
comerciale erau distribuite la parterele blocurilor de locuinţe, păstrând maniera tradiţională de
distribuţie a spaţiilor comerciale. Din a doua jumătate a anilor 1970, magazinul universal a
devenit una dintre funcţiunile nelipsite din proiectarea centrelor civice ale oraşelor. Volume
masive, cu minime variaţii în ceea ce priveşte aspectul faţadei, acestea reprezentau în primul rând
81
dominante de masă ale ansamblurilor centrale. Între acestea, pot fi amintite: magazinul Tomis,
Constanţa, 1974; magazinul universal Dumbrava, Sibiu, 1978-1982; magazinul universal
Milcov, Focşani, 1983-1984 etc.
Înfiinţarea Oficiului Naţional pentru Turism (ONT) şi hotărârile privitoare la organizarea
administrativ teritorială a litoralului de interes balnear al Mării Negre de la sfârşitul anilor '50 au
avut drept consecinţă demararea în forţă a marilor ansambluri turistice de pe litoralul
Românesc, care au concentrat pentru o perioadă o mare parte din investiţiile destinate acestor
programe de arhitectură. Momentul culminant al arhitecturii litoralului îl reprezintă construirea
în 1960 a ansamblului de odihnă pentru 1O. OOO de locuri, situat în lungul falezei staţiunii
Mamaia. Noutatea inedită a proiectului pentru anul 1960 românesc, consta în:
propunerea unui mod de ocupare a terenului, specific urbanismului liber
(concentrarea tuturor unităţilor de cazare într-un număr de cinci blocuri lamă de zece
niveluri, dispuse perpendicular pe terenul îngust);
organizarea ansamblului după criterii strict funcţionale (blocurile de cazare răsfirate
de-a lungul falezei urmau să fie deservite de restaurante parter amplasate în imediata
lor vecinătate, proiectul prevedea centralizarea depozitării şi semi preparării hranei
într-un „centru gospodăresc" situat în afara localităţii) ;
dezvoltarea accentuată în înălţime a blocurilor de cazare.
Valabilitatea acestor principii profesionale a fost oficializată prin ansamblul de pe litoral,
devenit în acest fel, un „laborator" al noului curent de orientare funcţionalistă. Validarea oficială
a proiectului şi implicit a modernismului ca posibil punct de referinţă a fost făcută prin
decernarea Premiului de Stat în anul 1962. După 1965 hotelul de mare înălţime întregeşte seria
de programe de arhitectură cuprinse mai întâi în centrele urbane noi (Piatra Neamţ, Tulcea,
Oneşti, Deva şi Hotel Intercontinental, Bucureşti) şi mai apoi în zone favorabile din oraş
(hotelurile Flora din Bucureşti şi Belvedere din Cluj, etc.). Amploarea acestui program a fost
susţinută de deschiderea de la sfârşitul anilor '60 către turismul internaţional.
EXPRESIA ARHITECTURII
În termeni de limbajul şi expresie arhitecturală, etapele de evoluţie corespund celor patru

perioade istorice majore cu următoarele menţiuni:
1. Arhitectura din perioada reconstrucţiei a continuat discursul formulat în perioada
interbelică cu cele două direcţii ale sale (limbaj raţionalist şi arhitectură de factură naţională).
Acestea s-au manifestat în mod unitar în cadrul diverselor programe de arhitectură (Ansamblul
de locuinţe PTT, Bucureşti; Fabrica de confecţii Apaca, Bucureşti; Institutul de Ftiziologie,
Bucureşti), exploatând fie arhitectura faţadelor albe şi a ferestrelor în bandă (Spitalul de copii
„Emilia Irza", Bucureşti; Policlinică, Târgu Mureş), fie o arhitectură a cărei plastică arhitecturală
este îmbogăţită de folosirea contratului între cărămidă aparentă şi suprafeţe finisate în tente
deschise la culoare (Ansamblul Ferentari şi Fabrica de confecţii APACA, Bucureşti; ansambluri
de locuinţe şi anexe CFR) fie o arhitectură care reia teme ale expresiei tradiţionale (cartierul
muncitoresc de la Hunedoara; Parcelarea de la Grozăveşti, Bucureşti). În anii 1950-1951 se face
primul pas către trecerea la arhitectura realismului socialist prin proiecte care combină trăsături
82
ale arhitecturii interbelice şi cele ale „metodei" sovietice (Palatul cultural de la Reşiţa, Sanatoriul
de noapte de la Hunedoara).
2. ,,Limbajului de lemn" în literatură şi stereotipurilor artistice din anii '50 le-a corespuns
un limbaj de lemn al arhitecturii. Acestea erau circumscrise realismului socialist ca „metodă"
culturală integratoare. Realismul Socialist în arhitectură a avut ca slogan „naţional în formă,
socialist în conţinut" şi până în 1953 puţine au fost clădirile care s-au conformat corespunzător
acestui slogan, din punctul de vedere al aprecierii politice. Demersul, formulat într-un limbaj de
lemn specific sovietic, pornea în primul rând de la considerentul că orice manifestare artistică
(literatură, arte vizuale, arhitectură, etc.) nu reprezintă altceva decât o modalitate de exprimare a
ideologiei politice. În acest sens, arhitectura Realist Socialistă era definită în mod foarte precis ca
fiind o „metodă de lucru" (diferenţiindu-se în acest fel de stiluri sau curente) şi în consecinţă, un
instrument politic. De aceea, multe dintre proiecte au fost menite să fie manifestări demonstrative
ale acestei idei (Casa Scânteii, Ansamblul Cinematografic Buftea sau Construcţiile social-
culturale pentru Festivalul Mondial al Tineretului).
În al doilea rând, arhitectura realismului socialist presupunea nu numai reînvierea unor
surse universal valabile sau a unora naţionale, ci şi a unui caracter local. Pentru aceasta trebuiau
studiate o serie de monumente, preluând în noua arhitectură, într-un mod foarte rigid elemente
sau fragmente decorative considerate valabile. Sursele realismului socialist erau supuse unui triaj
politic rară să reprezinte un demers profesional coerent; acest demers s-a rezumat în final la
tipizarea unor elemente decorative (capiteluri, profite şi aplicaţii din ipsos), a unor fragmente sau
chiar tipizarea proiectelor de arhitectură (fără a ţine cont de contextul local). Există totuşi o serie
de proiecte realizate în această perioadă care dovedesc o anumită preocupare a arhitecţilor în
încercarea de a oferi un răspuns pertinent la cerinţa politică (Cvartalele de locuinţe de la
Hunedoara sau Năvodari).
Realismul Socialist în arhitectură a fost caracterizat de impunerea unei expresu
monumentale unitare (în pofida încercării de creare a unei diversităţi de expresie) pe toate
tipologiile de programe arhitecturale. Caracterul de reprezentare prima, în faţa oricăror alte
considerente.
3. Dintr-o necesitate economică reală şi racordării în acest fel între discursul politic şi ce
profesional arhitectura „funcţionalistă" specifică anilor '60 s-a îndreptat către simplificarea şi
raţionalizarea expresiei arhitecturale şi adaptarea ei la tehnicile constructive modeme. Epurarea
limbajului arhitectural al acestei perioade a corespuns unei relaţii directe şi clare între program
arhitectural (funcţiune) şi organizare a planului şi spaţialităţii construcţiei.
Caracteristică acestei perioade este diferenţierea netă de expresie în cadrul varietăţii de
programe arhitecturale, astfel încât, corespunzător demersului creativ, fiecare clădire narează fără
echivoc, prin plastica sa, conţinutul funcţional (Bloc de locuinţe colective, Bd. Nicolae Bălcescu,
Str. Calea Plevnei - Virgil Niţulescu). Arhitectura ansamblurilor de locuinţe s-a detaşat în această
perioadă, devenind un fond arhitectural relativ neutru pentru construcţiile sociale culturale
compuse în centre de cartier cu identitate specifică.
Până spre a doua jumătate a anilor '70 se distanţează două tipuri complet diferite de
abordare: 1. simplificarea, unificarea şi tipizarea arhitecturii de masă (locuinţe, grădiniţe - şcoli

generale, etc.) şi 2. căutările pentru specificul în arhitectură prin programe cu rezolvări unicat de
proiecte (case de cultură sindicale, teatre, sedii politico-administrative, hoteluri).
83
Ideea „specificului naţional în arhitectură", enunţată oficial cu ocazia unui discurs politic
(1966) a generat o serie de căutări dintre cele mai interesante ale arhitecturii postbelice (Teatrele
Naţionale din Craiova şi Târgu Mureş, Casa de cultură din Târgovişte). Un fapt demn de reţinut
este formularea unui discurs profesional individual, nuanţat în jurul unor personalităţi
profesionale remarcabile (Mircea Alifanti, Nicolae şi Maria Porumbescu, Alexandru Iotzu,
Niculae Vlădescu). În acelaşi timp, arhitectura acestei perioade are drept abordare generală apelul
la resurse de tipul local - naţional - popular, dorindu-se a fi un răspuns la caracteristicile
contextului. Acest fapt, apropie discursul arhitectural de curentele post modeme internaţionale.
3. Spre prima jumătate a anilor '80 multe dintre manierele de lucru şi discursul
conceptual major al arhitecţilor care conduseseră proiectele până spre sfârşitul deceniului opt, se
clasicizează şi se transformă într-o retorică a reinterpretării grosiere a unor formule populare. În
aceeaşi perioadă discursul oficial arhitectural re-îmbracă formele monumentale ale realismului
socialist, manifestat însă fără nici o susţinere teoretică sau ideologică şi în absenţa exersării
limbajului clasic în arhitectura deceniilor anterioare. Cultul personalităţii şi ideile personale ale
cuplului conducător au condus (în cadrul proiectelor oficiale) la o arhitectură de o grandoare
inedită şi la masivitate şi rigiditate expresivă asociată unor sisteme constructive modeme
(Ansamblul Victorie Socialismului, Bucureşti). Arhitectura marilor ansambluri de locuinţe,
realizate printr-o economie drastică de material, spaţiu şi proiect (tipizare)reia motive decorative
clasice sau populare, brutal simplificate.
84
PROGRAME DE ARHITECTURĂ ŞI EXPRESIA ARHITECTURII. ILUSTRAŢII
perioada reconstrucţiei 1945-1948
I
Studiu pentru locuinţe mnncitoreşti din elemente prefabricate, 1946, arhitect Octav Doicescu, inginer Emil Prager
Bucureşti, Institutul de Ftiziologie, 1949
Tfu-gu Mureş, Şcoala tehnică agricolă, 1948
Bucureşti, FabricaAPACA, 1948, Mircea Alifanti
Aeroportul Băneasa, Bucureşti, 1948-1952,

Mircea şi Cleopatra Alifanti, Nicolae Bădescu, Ascanio Damian,
Theodor lconomu, Pompiliu Macovei, Alexandru Şerbescu
perioada stalinistă (realismul socialist) 1948-1956
Hunedoara, Palatul Cultural, 1954-1955, arhitect Nicolae Porumbescu

--------------------'--~
Bucureşti, Casa Scânteii, 1948-1952

arhitecţi Horia Maieu, Nicolae Bădescu, Marcel Locar, Mircea Alifanti
Uricani, Ansamblu de locuinţe, 1954,

arhitecţi Dinu Vemescu,C. Cervino, Mihai Ricci,
So fia Ungureanu, Anton Moisescu
Hunedoara, Gara, 1951-1953, Titu Elian, Dan Marinescu
Bucureşti, Opera Naţională (Teatrul Muzical), 1953, arhitect Octav Doicescu

perioada dezgheţului 1956 - 1971
I
. .: ~---îl~ ~·
~·-
-
.
.=~- . ,. .
.":-:-r-.....:.
J,.
Galaţi, Cartierul Ţiglina I, 1961-1963, Complex multifuncţional (SaraMarcovici, Constantin Săvescu)

şi Cinematograf (NI ariana Bucur)
Craiova, Teatrul Naţional, 1974, Alexandru Iotzu
Iaşi, Piaţa Unirii (1960-1963) Gheorghe Hussar, Rodica Grozea, Horia Hudiţă (ISCAS)
Baia Mare, Casa de Cultură, 1966-1969,
Nicolae Porumbescu, Maria Vaida-Porumbescu
Eforie Nord, Restaurantul Perla Mării, 1958, Cezar Lăzărescu, Lucian Popovici
Bucureşti,Ansamblul Institutului Politehnic, 1966-1969,

Octav Doicescu, Paraschiva Iubu, Carol Hacker, Petre Swoboda, Ştefan Lungu
perioada re - stalinizării 1971 - 1989
Colibaşi, Casa de cultură, 1988, Constantin Frumuzache, Cornelia Şucu, Liviu Baltag, Magdalena Slavu
Orşova, Centru de cult, 1972-1976, Hans Fackelmann

Blocuri de locuinţe. Galaţi, Hunedoara
Bucureşti, Piaţa Delfinului, Complex Alimentar

Bucureşti, Casa Republicii, 1984-1989
Bucureşti, Teatru Naţional, refacerea faţadei, 1986

PRACTICA DE RESTAURARE SI PROTECTIA PATRIMONIULUI CONSTRUIT

' '
Restructurările majore survenite după cel de al Doilea Război Mondial au afectat

deopotrivă domeniul restaurării monumentelor istorice; astfel că, în 1948 Comisiunea
monumentelor istorice a fost desfiinţată. Restaurarea monumentelor a revenit iniţial, altor

organisme create după modelul sovietic; aceste organisme, au reuşit totuşi să păstreze într-o
oarecare măsură activă preocuparea pentru monumentele istorice, datorită prezenţei în aceste
organisme a unora dintre profesioniştii implicaţi în restaurare înainte de război. Pentru această
perioadă este semnificativă inventarierea monumentelor istorice (1951), urmată de publicarea
primei liste oficiale a monumentelor istorice ( 1956). Schimbările politice de la sfârşitul anilor
'50 au făcut posibilă înfiinţarea în 1959 a unei formule organizaţionale (Direcţia Monumentelor
Istorice), mai apropiată de cea a vechii comisii de restaurare, restabilindu-se în parte şi corpul
iniţial de arhitecţi restauratori (între care pot fi amintiţi: Horia Teodoru, Ştefan Balş, Virgil
Moisescu, Grigore Ionescu).
Restaurarea monumentelor a fost la început îndreptată în special asupra unor monumente
medievale, izolate de contextul urban. În acest sens pot fi amintite restaurările iniţiate la
jumătatea anilor 1950 asupra unor monumente din diferite zone, ca: Ansamblul Brâncovenesc de
la Potlogi (restauratori: arhitecţii Ştefan Balş, Radu Udroiu) sau a castelului din Hunedoara
(restauratori: arhitecţii Virgil Bilciurescu, Ştefan Balş, Chefanaux), acestea petrecându-se în
condiţiile în care cerinţele arhitecturii realismului socialist susţineau utilizarea unor resurse
decorative preluate din arhitectura naţională. De asemenea, tot într-o primă perioadă s-a înscris şi
acţiunea masivă de restaurare a bisericilor medievale moldoveneşti. După 1965 preocupările au
fost orientate mai mult şi înspre ansambluri aflate în zone urbane. Interesul restauratorilor pentru
ansamblurile istorice aparţinând mediului urban a fost în mod cert legat de intervenţiile la scară
largă ce s-au declanşat în centrele oraşelor, după 1960. Astfel, poziţia referitoare la protejarea
patrimoniului istoric al oraşelor şi existenţa unui demers concentrat al Direcţiei Monumentelor
Istorice este susţinută de către Grigore Ionescu, pe atunci director al amintitei instituţii, într-un
articol din revista Arhitectura (Nr. 1, 1964), intitulat „Să punem în valoare vechile ansambluri
arhitecturale". 12 Preocupare pentru restaurarea monumentelor specifice zonelor centrale ale
oraşelor a fost susţinută şi de interesul înscrierii acestora în circuitul turistic, iar o dovadă a
acestei afirmaţii este şi publicarea în aceeaşi perioadă a unui număr impresionant de broşuri de
popularizare a monumentelor istorice. Obiectivele avute în vedere au fost mai întâi construcţii
religioase (spre exemplu: bisericile Mărcuţa, Radu Vodă şi Patriarhia din Bucureşti, biserica
reformată şi catedrala Sf. Mihail din Cluj, bisericile Galata şi Cetăţuia din Iaşi, biserica
evanghelică din Sebeş etc.) ca mai apoi să se deschidă interesul către construcţii „laice" (spre
exemplu: Casa Argintarului din Bistriţa, Hanul Domnesc din Suceava, ruinele Palatului Domnesc
şi Hanul Manuc din Bucureşti, Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia etc.). 13
12 De asemenea, într-un număr ulterior al aceleiaşi reviste era publicat în traducere textul Cartei de la Veneţia, unul
dintre documentele internaţionale fundamentale referitoare la restaurarea monumentelor istorice. Este de menţionat
faptul că în aceeaşi perioadă (1967) apărea, la Editura Tehnică, lucrarea lui Gheorghe Curinschi, Centrele istorice
ale oraşelor (cu subtitlul „protejare şi restaurare; sistematizare şi reconstrucţie; valorificare urbanistică a
monumentelor de arhitectură).
13 Peter Derer, ,,Patrimoniul clădit - parte a avuţiei naţionale. Spre o calitate superioară în sistematizarea localităţilor
urbane" în Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi de Artă, Nr. 1, 1986, p. 33. Revista în care
89
La începutul anilor 1970, preocupările pentru protejarea patrimoniului construit istoric au

luat o formă aparte, fiind raportate la scara urbană. Astfel, s-a conturat idea unor studii
complementare de specialitate care să definească modul de intervenţie în zonele centrale ale
oraşelor, însoţind studiile de sistematizare urbană. La fel cum se întâmplase cu mai bine de trei
decenii în urmă, în cazul elaborării proiectului de sistematizare a Bucureştiului, încă o dată

capitala a reprezentat „oraşul - laborator" pentru definirea complexă a conceptului de „centru
istoric" al oraşului. Studiul de delimitare a centrului istoric al oraşului Bucureşti (coordonator
arhitect Gheorghe Curinschi-Vorona, Autori: arhitecţii Sanda Voiculescu, Şerban Popescu
Criveanu, Alexandru Sandu, Mira Dordea, Anton Moisescu, arheolog Marioara Nicorescu ş.a.)
finalizat în 1976 a reprezentat în acel moment pe de o parte un studiu teoretic de definire a
noţiunilor de „centru istoric" şi „zonă istorică" şi pe de altă parte un studiu prin care erau
fundamentate o serie de instrumente metodologice care să servească diferenţierii intervenţiilor
asupra centrului oraşului de cele practicate în restul teritoriului urban. Studiul de delimitare a
centrului era fundamentat printr-o serie de analize complexe la scară urbană al căror nucleu
teoretic major era „definirea zonei istorice(... ) ca parte a oraşului, caracterizată prin concentrarea
unor valori istorice de funcţionalitate istorică, arhitectural urbanistice şi memoriale." 14 Aceste
preocupări ale profesiunii se conturau în contextul foarte aparte al apariţiei legilor referitoare la
sistematizare şi al unor proiecte radicale de „înnoire" urbană. Astfel, sunt cunoscute o serie de
studii alcătuite de arhitecţi pentru salvarea de la o transformare din temelii a centrelor istorice ale
oraşelor; de pildă, în 1974 Eugenia Greceanu realiza Studiul ansamblului medieval Botoşani, în
scopul de a determina valorile arhitecturale şi urbanistice ale oraşului şi de a le proteja. 15
Nici studiul pentru definirea centrului istoric al oraşului Bucureşti şi nici alte studii de
determinare a zonelor istorice ale oraşelor nu au putut să se coaguleze în instrumente eficiente de
protejare a patrimoniului istoric. Poziţia profesioniştilor lovindu-se de forţa politicii autoritare,
determinată să facă tabula rasa în scopul de a pune propria marcă asupra oraşelor. Mai mult
decât atât, în 1977 a fost desfiinţată Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional (reorganizată în
1974 din Direcţia Monumentelor Istorice) astfel încât deciziile privind patrimoniul arhitectural
istoric erau eliminate complet din discursul profesional.
PERSONALITĂŢI ŞI GENERAŢII DE ARHITECŢI
Perioada cuprinsă de la finalul celui de al Doilea Război Mondial şi până la căderea

comunismului în 1989 a reprezentat un context restrictiv tradus prin limitarea libertăţii de
exercitare a profesiunii 16: prin înregimentarea arhitecţilor în diferitele institute de proiectare şi
este publicat articolul mai sus citat este continuatoarea (după 1970) a Buletinului Comisiunii Monumentelor Istorice.
Întreaga colecţie, în ale cărei pagini pot surprinse variate aspecte ale domeniului restaurărilor din perioada post
belică, poate fi consultată online: http://www.revistamonumenteloristorice.ro/?Istoric
14 A se vedea pe larg prezentarea studiului: Doina Cristea, Alexandru Sandu, Şerban Popescu - Criveanu, Sanda
Voiculescu, ,,Centre şi zone istorice. Studiul de delimitare a zonei istorice a oraşului Bucureşti" în revista
Arhitectura, Nr. 6, 1977, pp. 38-47.
15 Publicat pentru prima dată în 1981, studiul Eugeniei Greceanu a fost republicat în 2009 cu o serie de comentarii
ale autoarei (Eugenia Greceam1, Ansamblul Urban Botoşani. Botoşanii care s-au dus, Casa Editorială Demiurg, Iaşi,
2009).
16 Trebuie avută în considerare aici şi contextul aparte al diverselor trieri politice aplicate arhitecţilor (cum este şi
cazul altor categorii de profesionişti şi intelectuali) care au determinat fie limitarea activităţii unor arhitecţi talentaţi,
90
prin constrângerea libertăţii creative (mai ales în perioada anilor 1950 şi 1980). Cu toate acestea,
o atentă analiză a producţiei arhitecturale, lasă să se întrevadă deopotrivă caracterul particular al
diferitelor personalităţi arhitecturale şi, de asemenea o gândire comună specifică fiecărei
generaţii de arhitecţi şi modelată în mare parte de momentele de fonnare a acestor generaţii.
Câţiva dintre arhitecţii seniori ai perioadei interbelice şi-au păstrat şi după 1948 poziţii
semnificative, prezenţa lor fiind mai curând consultativă şi onorifică. Pot fi amintiţi în acest sens,
Petre Antonescu (1873-1965), devenit membru titular al Academiei Române în 1945 şi Duiliu
Marcu (1885-1966), care, în 1952, a fost numit preşedintele Uniunii Arhitecţilor.
Generaţia de arhitecţi care îşi încheiaseră studiile în jurul anilor '30 şi care profesaseră
într-o oarecare măsură în perioada interbelică au profesat în continuare. Între aceştia pot fi
amintiţi: G. M. Cantacuzino (1899-1960), Octav Doicescu (1902-1981), Horia Maieu (1905-
1975), Paul Emil Miclescu (1901-1994), Richard Bordenache (1905-1982), Tiberiu Niga (1906-
1979), Grigore Ionescu (1904-1992), Radu Laurian (1911-1965), Tiberiu Ricci (1913-2000),
Mircea Alifanti (1914-1999), Alexandru Iotzu (1918-199?). Unii dintre aceştia au devenit
arhitecţii unor lucrări promovate oficial încă din primii ani ai perioadei comuniste. Contextul
dificil al anilor 1950 în care implicarea politică în arhitectură s-a reflectat puternic în istoria
fiecăruia dintre aceste proiecte. Proiectul pentru Casa Scânteii (1948-1952, arhitecţii Horia
Maieu, Nicolae Bădescu, Marcel Locar, Mircea Alifanti) proiectat de către arhitecţi într-o formă
mult mai apropiată de arhitectura monumentală a clasicismului modem a fost transformată
radical în urma indicaţiilor politice care cereau o formulă compoziţională apropiată de cea a
clădirilor înalte moscovite. 17 În acelaşi sens, puşi în faţa cerinţelor realismului socialist, de
reîntoarcere către sursele trecutului, Richard Bordenache şi Octav Doicescu au făcut apel la un
limbaj ce făcea trimitere la arhitectura lui Palladio, fapt nu era deloc străin în arhitectura
românească de după 1937; dacă în cazul clădirii proiectate de Richard Bordenache (1952-1954,
clădirea aflată în extremitatea sudică a pieţei Revoluţiei, acoperind calcanul fostei clădiri
„Generala") criticile arhitecturale nu au avut repercusiuni semnificative, în cazul Operei
Naţionale (1953, Teatrul Muzical) proiectat de către Octav Doicescu criticile au condus la
transformare plasticii faţadei, fapt petrecut după construcţia clădirii.
În lucrările ulterioare ale arhitecţilor aparţinând acestei generaţii transpar trăsături ale
modernismului sau ale arhitecturii funcţionaliste, în concepţia arhitecturală sau în cea de
ansamblu: gândirea reformatoare şi radicală în cazul intervenţiei pentru centrul oraşului
Piatra Neamţ (1964-1966), proiectat de Alexandru Iotzu sau interpretarea subtilă şi lipsită de
decorativism a contextului local şi fluiditatea spaţială în cazul proiectului aceluiaşi arhitect
pentru Teatrul Naţional din Craiova (1974); relaţia directă funcţiune - formă şi dinamismul
compoziţional care transpare în proiectul lui Mircea Alifanti pentru ansamblul politico -
administrativ al judeţului Maramureş din Baia Mare (1969-1970) sau în proiectul pentru
ansamblul Politehnicii, proiectat de Octav Doicescu (1966-1969).
Alţi reprezentaţi ai aceleiaşi generaţii şi-au îndreptat preocupările către alte domenii ale
profesiunii: numele lui Grigore Ionescu, autorul unora dintre cele mai importante lucrări de
eliminarea lor prin detenţie politică (în special în perioada de după război) sau determinarea altora să aleagă
emigrarea ca soluţie.
17 A se vedea pe larg articolul publicat în revista Arhitectura, nr. 1, 1951, pp. 3-13: Horia Maieu, ,,Despre
proiectarea Casei Scânteii".
91
istoria arhitecturii din perioadă - Arhitectura în România în perioada 1944-1969 (1969),

Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor (1982) se leagă de preocupările pentru
patrimoniu, în timp ce Radu Laurian, care îşi începuse cariera alături de echipa planului de
sistematizare a Bucureştiului din perioada interbelică, şi-a concentrat activitatea în domeniul
teoretic al urbanismului prin cele două lucrări ale sale Probleme de Estetica Oraşelor (1962) şi
Urbanismul (1965).
O a doua generaţie de arhitecţi activă de-a lungul perioadei comuniste a fost cea a
arhitecţilor care şi-au încheiat studiile începând cu 1948. Între aceştia pot fi menţionaţi: Cezar
Lăzărescu (1923-1986), Nicolae Porumbescu (1919-1999), Virgil Niţulescu (1922-1994),
Gheorghe Curinschi - Vorona (1925-1996), Constantin Frumuzache (1926-1987), Niculae

Vlădescu (1927-2014), Victor Sebestyen (1925-2015) şi alţii.
92
Bibliografie selectivă şi Recomandări de lectură:
CONSTANTIN, Paul, Arta 1900 în România, Ed. Meridiane,Bucureşti, 1972
CRITICOS, Mihaela, Art Deco sau modernismul bine temperat, Ed. Simetria, Bucureşti, 2009 (pp. 22-52, 232-252)
GEORGESCU, Vlad, Istoria românilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992
ISPIR, Mihai, Clasicismul Îl1 arta românească, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1984 (capitolele care privesc arhitectura)
LAS CU, Nicolae, Epoca regulamentară şi urbanismul, în „Historia urbana", tom II, m. 2/1994, pp. 119-130
LASCU, Nicolae, Modernizare şi distrugeri în istoria postbelică a oraşelor româneşti, ,,Historia urbana", tom III,
m. 1-2/1995
LASCU, Nicolae, Bulevardele Bucureştene până la Primul Război Mondial, Ed. Simetria, Bucureşti, 2011
MACHEDON, Luminiţa, SCOFFHAM, Ernie, MIT Press, Romanian Modernism: The Architecture of Bucharest
1920-1940, London, 1999
MĂRGINEANU - CÂRSTOIU, Monica, Romantismul în arhitectură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1990 (pp. 128-204)
IONESCU, Grigore Arhitectura în România, perioada anilor 1944 - 1969, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1969
IONESCU, Grigore, suita de articole privind istoria arhitecturii din secolele XIX-XX, ,,Arhitectura",
m. 3-4/1991. Se va studia în special articolul Arhitectura românească după al doilea război mondial (pp. 115-135)
POPESCU, Carmen, Le style national roumain, Ed. Simetria, Bucureşti, 2004
POPESCU, Carmen, (coord.), Spaţiul modernităţii româneşti, 1906-1947, Ed. Arhitext, Bucureşti, 2011
ZAHARIADE, Ana Maria, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, Ed. Simetria, Bucureşti, 2011
***, Bucureşti anii 1920 - 1940: între avangardă şi modernism, Bucureşti, 1994. Din acest volum vor fi studiate
articolele semnate de Luminiţa şi Florin Machedon, Arhitectura modernă din România în perioada 1920-1940 (p.
69-90) şi de Ana Maria Zahariade şi Nicolae Lascu Arhitectura lui Horia Creangă (p. 104-109)
***, Centenar Marcel Iancu 1895-1995, Ed. Simetria, Bucureşti, 1996
93

Amcr Bun

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Amcr Bun

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM „ION MINCU" BUCUREŞTI

ARHITECTURA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ ÎN ROMÂNIA

Titular: prof. dr. arh. Nicolae Lascu

Notele de curs au fost elaborate de:

Prof. dr. arh. Nicolae Lascu - Părţile I şi li

Lector dr. arh. Irina Tulbure Moldovan - Partea a III-a

© Nicolae Lascu & Irina Tulbure Moldovan

Partea 1-a. ORAŞUL ŞI ARHITECTURA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Contextul istoric general 4

Tipologiile arhitecturale ale secolului al XIX-iea 14

Partea a II-a. CULTURA ARHITECTURALĂ A PERIOADEI INTERBELICE

Contextul istoric general 40

Partea a III- a. PROFESIUNEA, ORAŞUL ŞI ARHITECTURA ÎN PERIOADA 1944-1989

Contextul istoric general 68

Practica de restaurare şi protecţia patrimoniului 89

Bibliografie selectivă şi Recomandări de lectură 93

PARTEA I. ORAŞUL ŞI ARHITECTURA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

CONTEXTUL ISTORIC GENERAL

1. Oraşenoi şi restructurarea radicală a celor existente. Consecinţele păcii de la

2. Extinderi planificate ale oraşelor existente. Extinderea unei localităţi urbane în

3. Transformarea oraşelor existente. A fost în secolul al XIX-lea, ca în once altă

vienez, operaţiune urbanistică declanşată la mijlocul secolului.

Oraşe noi proiectate În anii 1830

Turnu Severin, planul oraşului, 1833

Extinderi planificate ale oraşelor

Bucureşti, Grădina Cişmigiu, Ludwig Mayer, 1846

"'"""' ''"""" R•ttaua de l.>uk:Yanle proi„ctal~ pfnl în 1916

Transformarea oraşelor existente

TIPOLOGIILE ARHITECTURALE ALE SECOLULUI AL XIX-LEA

Modernizarea oraşelor - parte a modernizării întregii societăţi - făcută prin mijloacele

Clădiriadministrative. Această categorie de clădiri s-a subordonat, în general - prin

exemple relevante: Bucureşti (Banca Naţională, Banca Marmorosch-Blank, CEC etc.),

Clădiri pentru învăţământ. Legile similare privind învăţământul din România ş1

romano-catolic), Câmpulung (Şcoala normală), Galaţi (Liceul Vasile Alecsandri, Şcoala

Clădiri pentru cultură. De o varietate considerabilă, această categorie de clădiri

Clădiri pentru cazarea temporară - hotelmile modeme (prin organizarea planimetrică

nouă scară pronunţat urbană zonelor respective.

Locuinţa ieftină (locuinţa socială) a apărut spre srarşitul secolului al XIX-lea,

Clădiri pentru transporturi Clădiri financiar bancare

Cluj, Complexul Clincilor Universitare

Iaşi, Liceul Naţional, 1890-1894, N. Gabrielescu

Clădiri pentru cultură Locuinţa. Palatul urban

Craiova. Palatul Jean Mihail, 1898-1907, Paul Gottreau

PRINCIPALELE ORIENTĂRI ALE ARHITECTURII

Clasicismul. Arhitectura clasicismului se înscrie, prin principalele sale caracteristici, în

faţă de arhitectura anterioară. În Transilvania arhitectura Renaşterii şi cea Barocului au preluat, în

palatele domneşti, sunt organizate pe un plan în formă de U. Dintre numeroasele reşedinţe de

referinţelor clasice, inclusiv în ceea ce priveşte acurateţea şi precizia decoraţiei.

Eclectismul. În România eclectismul a avut perioada de maximă difuzare în intervalul

Casa Monteoru, Bucureşti, refăcută de Ion Mincu, 1887 etc.

Arhitectura neo-românească (până la P1imul Război Mondial). Arhitectura neo-

Cristofi Cerchez (1872-1955), format la şcoala de arhitectură din Milano, interpretează

Ansamblul Mănăstirii Frumoasa

Casa Cantacuzino (Universitatea veche)

Clasicismul. Ţara Românească

Bucureşti, Palatul Domnesc Grigore Ghica, 1822

Cluj, Primăria veche, 1843-1846, AntonKagerbauer

Romantismul. Ţara Românească

Bucureşti, Casa Librecht, cca. 1866

Ruginoasa, Palatul Cuza, 1847-1855

Sibiu, clădire romantică în frontul medieval al pieţei mici

Eclectism. Principatele Unite

Bucureşti, Palatul de Justiţie, 1890-1895, Albert Ballu