1944-1960 Postbelic Realism Socialist Curs 5 PDF

2.
2 – Cristinel – un arhitect care face tranziția 21
1. EVOLUȚIA FENOMENULUI CULTURAL SOCIALIST
1.1 CONTEXT INTERNAȚIONAL

1944-1960 – perioadă de tranziție în evoluția arhitecturii și urbanismului
Contextul politic marcat de influența Uniunii Sovietice

Posibila intenție a lui Stalin de expansiune într-un teritoriu vast și dorința de
dominație politică a acestuia s-au manifestat prin introducerea unui sistem complet,
un „model de stat socialist”.
În 1943, prin pactul dintre Cehoslovacia și Rusia se definește sfera de
influență sovietică în Europa de Est. La finalul celui de al doilea Război Mondial încă
alte 8 state cădeau sub influența Uniunii Sovietice: Yugoslavia, Albania, Romînia,
Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia și Germania.
Subordonarea noilor teritorii se făcea prin control politic, prin consolidarea
unor formațiuni de stânga și prin subordonarea unor lideri locali care să pună în
aplicare modelul sovietic.
Regimul de democrație populară format de fronturile naționale (unificare
tuturor forțelor de stânga) a constituit o perioadă de tranziție către statul sovietic și
de pregătire a contextului necesar asimilării culturii socialiste.
Sovietizarea s-a făcut prin mai multe căi de acțiune. În primul rând prin
națioanalizarea proprietăților și intreprinderilor, precum și prin colectivizarea
agriculturii, care doar la modul declarativ, era o continuare a reformei agrare, în
realitate aceasta însemna privarea tuturor de proprietate. Al doilea mod de acțiune
era de punere în practică a unor modele sovietice în toate domeniile de activitate ale
societății și de constituirea societăților mixte sovietice. Toate acestea vizau
pregătirea contextului pentru dezvoltarea noului proiect economic, cel al economiei
planificate și centralizate. Cu toate că planurile economice mizau pe dezvoltarea
industriei grele și a mijloacelor de producție, toate planurile economice pe termen
lung au eșuat.
În această perioadă s-au desființat toate organismele de asistență socială în
construcția locuințelor, înființate în perioada interbelică, printre care cele mai
proeminente au fost Societatea comunală de locuințe ieftine și Casa Construcțiilor,
închise în 1948.
În cadrul politicii socialiste conținutul planului economic era strict legat de
viața culturală prin care se făcea propaganda socialistă, motiv pentru care s-a dorit
dotarea căminelor culturale cu aparate de proiecție și posturi de radio-difuziune.
Fenomenul cultural socialist a fost declanșat de revoluția din Octombrie
1917 din Rusia care s-a manifestat printr-o reorganizare politică și socială, generată
de necesitatea formării unei noi culturi.
NOUA CULTURĂ SOVIETICĂ
EVOLUȚIA culturii socialiste, formulată prin raportul partid-cultură, cunoaște 4 etape

între 1917 -1953/ moartea lui Stalin:
1. Prima etapă este marcată de înființarea în 1917 a Comisariatului pentru
Educație, avându-l în frunte pe Lunacearski, perioadă caracterizată printr-o
permisivitate la nivel cultural;
2. A doua fază este cea de manifestare a revoluției culturale ca ofensivă la
avangarda rusă și la vechea intelectualitate burgheză, 1920-1932;
22 2.2 – Cristinel – un arhitect care face tranziția
3. Perioada 1932/1934-1946, este perioada de cristalizare a curentului

Realism Socialist prin monopolizarea culturii de către puterea politică, dar cu
menținerea vechii intelectualități burgheze. Cultura stalinistă susține un anumit tip
de raport între politic, cultură și elite, adeseori interferând cu non-politicul și cu
bagajul de experiențe prestalinist și prerevoluționar. Maturizarea sistemului statului
sovietic s-a produs în 1936, când acesta era testat și deja pregătit pentru a fi
reprodus oriunde era necesar. Nou formatele republici democrat populare, începând
cu 1948, au aplicat modelul sovietic din 1936.
4. perioada finală dupa 1946 se află sub semnul controlului total, prin cele
două personaje centrale: Stalin ca autoritate totală și Jdanov ca autoritate
culturală. Momentul suprem al periodei 1944-1960 în cultura est-europeană este
marcat de impunerea modelului stalinist al Realismului Socialist, suprapuse pe
contexte locale diferite. Fenomenul Realismul Socialist se fundamenta pe
abandonarea avangardismului modernist și pe înlocuirea conținutului artistic cu
ideologia politică.
ARHITECTURA SOVIETICĂ
În perioada prerevoluționară, în Rusia arhitectura îmbrăca forme eclectice, fie
clasiciste petersburgheze, fie romantice naționale, fie forme ale artei 1900. După
revoluția din Octombrie 1917, orientarea arhitecturii se schimbă radical, prin
fenomenul declanșat de evoluția tehnică ce avusese deja loc în Europa Occidentală,
fapt ce a contribuit la identificarea premizelor arhitecturii moderniste.
La nivel teoretic, de ideologie politică, în cultura Realist Socialistă, arta este
instrumentul de exprimare a cuvântului politic, iar ca produs efectiv de arhitectură,
Realismul Socialist este un fenomen autonom adaptat la factori preexistenți
(geografici, istorici, sociali, culturali) care nu sunt supuși în total politicului.
Conflictul modernitate-tradiție depășește limitele politice, și se manifestă constant,
având momente favorabile când pentru una când pentru cealaltă tendință.
Conceptul de Artă, ca instrument de propagandă, a fost inițiat încă de către Lenin,
care dorea transformarea spațiului public „prerevoluționar întru-unul socialist”, ceea
ce ilustrează preocuparea politicului pentru fenomenul artisic. Prin Planul pentru
propagandă prin monumente 1 se avea ca obiectiv relația artă-putere în Rusia
socialistă și se propunea eliminarea monumentelor dedicate regimului apus prin
monumente dedicate eroilor revoluției din Octombrie.
Acest plan a eșuat din cauza varietății formale adoptate de artiștii din acea perioadă
și din cauza calității execuției acestora.
Cultura Realist Socialistă subordona arta ideologiei de stat.
Opțiunea pentru o arhitectură de insiprație tradițională venea într-un moment în
care arhitectura sovietică începea să se deschidă către Occident prin mișcarea
constructivistă, astfel încât „orientarea către sursele trecutului părea în acel moment
un anacronism lipsit de logică.” 2
1
Strategie cunoscută sub numele Planul pentru propagandă prin monumente, după relatările
lui Lunacearski, idea lui Lenin, admirator al orașului soarelui lui Campanella, se trăgea din
Renașterea italiană. Lenin înlocuia frescele lui Campanella cu statui și scene educative cu
sloganuri și lozinci inserate pe fațade, Lodder, Lenin’s Plan for Monumental Propaganda în
Bown, Taylor, p.16, p.22; vezi Irina Tulbure, Arhitectură și urbanism în România anilor 1944-
1960: Constrângere și experiment, Teză de doctorat, București 2011 p.68-70
2
Vezi Irina Tulbure, Arhitectură și urbanism în România anilor 1944-1960: Constrângere și
experiment, Teză de doctorat, București 2011, p.61-65
2.2 – Cristinel – un arhitect care face tranziția 23
Drumul spre Realismul Socialist a început cu Revoluția Culturală, în care artele

vizuale și cuvântul scris, mai puțin arhitectura, erau armele mișcării. Acesta este
momentul formării OSA, care reprezintă activitatea profesională, independentă de
politic, fundamentată pe ideologia de stânga.
Arhitectura modernă din Uniunea Sovietică va cunoaște două tendințe în următorii
ani: cea constructivistă dezvoltată în jurul personalității lui Ginzburg (lider al OSA -
Organizația Arhitecților Contemporani) și cea formalist-structuralistă, avându-l pe
Ladovski (lider al ASNOVA - Asociația Arhitecților Noi) ca personalitate centrală.
ASNOVA, înființată în 1923, îl avea ca lider pe Ladovski, alți membri influenți au fost
Melnikov, Lissitky, Dokuceaev.
Proiectul lui Melnikov pentru Expoziția de la Paris, din 1925 reprezenta punerea în
aplicare a arhitecturii avangardei ruse. Participarea la prima ieșire în lumea
occidentală cu un proiect avangardist a fost posibilă datorită deschiderii ministrului
culturii de la acea vreme, Lunacearski.
Un alt moment în care politicul și arhitectura se întâlnesc, rerpezintă realizarea
monumentului pentru a III-a Internațională comunistă din 1921, proiectat de Tatlin
și pavilionul expozițional al Uniunii Sovietice de la Expozitția de Arte decorative din
Paris 1925, proiectat de Melnikov. Monumentul reprezintă ruptura față de tradiția
trecutului și o schimbare de direcție.
Preocupările s-au canalizat pe două teme importante ale orașului socialist: locuirea
și dotările social-culturale.
OSA, al cărui lider era Ginzburg, are o prezență notabilă prin publicații. Revista
Arhitectura Contemporană, o publicație care ilustrează mișcarea modernă sovietică
și modul de relaționare al acesteia la arhitectura occidentală. Prin intermediul
acestor publicații, arhitectura constructiviștilor ruși a putut fi făcută cunoscută în
Occident. Primul număr al revistei prezintă proiectul fraților Vesnin pentru redacția
ziarului Pravda din Leningrad. Pe lângă acesta, o serie de alte lucrări cum ar fi:
Palatul Muncii (1923), arhitecți frații Vesnin, Redacția ziarului Izvestia din Moscova
(1925-1927), arhitect G. Barkhin sau seria de cluburi muncitorești (1927-1929)
arhitecți Moisei Ginzburg, I. Golossov. Clubul este noua construcție emblematică a
noului peisaj urban.
Impunerea în 1933, prin implicarea politicului, a proiectului lui Boris Iofan pentru
Palatul Sovietelelor, ca model pentru următoarele faze ale competiției a fost simțită
ca o lovitură finală dată arhitecturii moderniste din Uniunea Sovietică și ca început al
noii orientări, cea de tipul culturii Realist Socialiste.
URBANISM SOCIALIST
Arhitecții moderniști din Occident erau fascinați de preocupările arhitecților ruși
pentru urbanism si pentru construcția de noi orașe. Interesul urbaniștilor ruși pentru
reconstrucție era determinat de situația dezastruasă a orașelor în care le-a găsit
începutul de secol XX. Primul plan cincinal din 1929, propunea noi așezări pe
terenuri libere, lucru care i-a atras pe urbaniștii de orientare modernă din Occident,
avizi să pună în aplicare principiile moderne urbanistice, într-un context lipsit de
constrângerile unui țesut preexistent, un caz ideal.
Conceptele de oraș grădină, oraș liniar, oraș industrial, oraș dinamic, oraș socialist,
se nasc înspre anii 1920, când urbaniștii au încercat realizarea unui nou tip de oraș
sovietic, care să transforme mediul de viață într-unul nou socialist, folosindu-se de
aceleași principii ca în arhitectură.
Atracția lui Le Corbusier pentru Uniunea Sovietică l-a determinat pe acesta sa
propună Moscova în 1930 ca loc de întâlnire pentru Congresul al IV lea al CIAM.
În cadrul concursului pentru „orașul grădină socialist” de la Moscova, Le Corbusier a

aplicat ideile sale din 1922, legate de orașul contemporan. Acest concept constitue
punctul de plecare pentru următoarele încercări în domeniul și pentru elaboratul
Ville Radieuse, prezentat în cadrul celui de al III-lea Congres al CIAM de la Bruxeles
1930. ???
Concursul din 1929 Moscova Verde constitue prima ocazie de punere în aplicare a
teoriilor avangardiștilor ruși, proiectele rezultate devenind subiectul unor dezbateri
interne.
Proiectul Orașul Verde al OSA a fost conceput ca un „sanatoriu proletar” pentru
muncitori, el păstra centrul istoric, dar înlocua restul de cadru construit cu o
tipologie predominant unifamilială distribuită într-un vast teritoriu înnverzit cu clădiri
industriale și servicii publice colective legate între ele prin benzi de circulație.
Dezurbanișii OSA se împotriveau orașului tradițional prin noul model „anti-urban”
socialist. 3
În 1929-1930 a avut loc concursul pentru proiectarea așezării Orașului
Magnitogorsk, ca nucleu principal al unei zone industriale, care să mizeze și pe o
dezvoltare agricolă și a transporturilor. Nu a existat proiect câștigător, dar juriul a
remarcat tipurile de locuințe și sistemul de amplasare al acestora și sugera utilizarea
experimentală într-unul din viitoarele cartiere ale Magnitogorskului. Se renunța la
centrul orașului ca element ierarhic (ideee marxist-leninistă), aplicându-se principiul
modernist de anulare a „contrastului între periferie și centru.”
OSA își oficializase doctrina constructivistă în 1928, care era diferită de cea din
1920. Conceptul de arhitectură cu semnificația de „condensator social” este punctul
central al doctrinei OSA. În viziunea lor arhitectul era omul responsabil pentru
transformarea societății. Noile programe de arhitectură, născute din noile necesități
ale noului om „de tip socialist” trebuiau să prelucreze societatea și să fie modelate
prin utilizare, ceea ce rezidă în ideea de oraș drept condensator de modelare a
societății. Spre acest lucru aspira și cultura Realist Socialistă, având partidul în
poziția de conducător care monitorizează transformarea.
Realismul Socialist este o mișcare de opoziție atât față de avangardism cât și față de
tradiționalism, prin promovarea culturii partinice, controlată de politic, o cultură
neautonomă. Scopul principal era schimbarea societății prin cultură, cultura fiind
instrumentul de control al partidului. Astfel, fenomenul Realism Socialist este definit
ca metodă și nu ca stil, deoarece actul artistic, în acest caz, nu se poate manifesta
liber și independent, fiind constrâns atât ca formă și expresie artistică cât și ca
tematică, conținut, surse și scop.
La sfârșit de anii 1920, prin înființarea VOPRA cele două ideologii, cea politică și cea
arhitecturală, vor fuziona.
Asociația VOPRA 1929 (Asociația Unională a Arhitecților Proletari) „dogmatică și
sectară în interpretările sale asupra marxismului, demagogică în procedee, a fost
unul din principalii pioni care au contribuit la prăbușirea curentului modern. 4
Partidul promova arhitecții „nedreptățiți” până acum, etichetați drept „eclectici și
restauraționiști” precum Șciusev, Joltovski, Fomin, Rerberg.
3
Marco de Michelis, Ernesto Pasini, La citta’sovietica 1925-1937, Veneția, 1976, p.177-178,
vezi Irina Tulbure, Arhitectură și urbanism în România anilor 1944-1960: Constrângere și
experiment, Teză de doctorat, București 2011, p.81
4
Kopp, Anatole, Ville et Revolution, Paris, Antropos, 1976, p.107
Joltovski este
arhitectul
proiectant al
clădirii de locuit
de pe strada
Mohovaia din
Moscova. Acesta
constituie un
proiect
demonstrativ de
integrare a
principiilor
clasice, dar fără a
le aplica pe cele
ale Realismului
Socialist,
devenind pentru
politic o operă
care nu trebuie
repetată.
Fig.1 Clădire de locuit, str. Mohovaia, Moscova, arh. Joltovski
MODELE EXEMPLARE SOVIETICE

Pentru implementarea metodei Realismului Socialist era necesară găsirea unui
model socialist exemplar, valabil pentru tot lagărul socialist, care să exprime
puterea statului socialist. Proiectul Palatului Sovietelor, nerealizat, reprezenta forma
ideală și multiplicabilă ce stă la baza celor 7 clădiri înalte ale Moscovei. Proiectul are
elemente formale clasicizante prin care demonstrează ostilitatea față de lumea
occidentală decadentă și cosmopolită.
La nivel urbanistic trebuia găsită soluția pentru noul tip de oraș socialist, un oraș
exemplar. Astfel în 1932 are loc concursul pentru „Marea Moscovă”. Dezideratele
planului de reconstrucție ale Moscovei, erau obținerea unui proiect model de
sistematizare pentru reconstrucția orașelor din Uniunea Sovietică. Planul de
reconstrucție urbană cuprindea o serie de măsuri operative de igienizare, asanare și
modernizare a orașului, cu reliefarea unor teme preferate ale urbanismului stalinist,
printre care: o rețea de parcuri și zone verzi în oraș, sublinierea unei siluete
specifice a orașului, integrată în peisajul natural, și a unui peisaj specific socialist,
anularea contrastului dintre centru și periferie, asimilarea centrului civic, politico-
administrativ-cultural ca centru simbolic al așezării, care se exprima prin amploarea
clădirilor și a bulevardelor, aflat în relație directă cu zonele de locuit. Ansamblurile
de locuințe vor fi prevăzute cu dotări sociale cu caracter local.
Sloganul nelipsit în publicațiile vremii, prin care Statul promitea „ridicarea nivelului
material și cultural al oamenilor muncii”, stă la baza formulării canoanelor ideologiei
Realismului Socialist.
STALINISM ÎN BLOCUL SOVIETIC

Printr-o decizie politică Realismul Socialist devine arhitectura oficială a Europei din
Blocul Sovietic.
În majoritatea republicilor nou constituite se reiau etape evolutive ale anilor 1930
din Uniunea Sovietică atât la nivel legislativ cât și formulele arhitecturii socialiste
exemplare, arhitectura fiind cea mai potrivită metodă de exprimare a nevoii de
reprezentare.
Între 1948-1956, în Est Europa construcția de locuințe reprezenta principala
preocupare a arhitecților. Un exemplu elocvent este reconstrucția cartierului
Erzsebetvaros din Budapesta, din 1946, unde sunt construite un grup de 16 blocuri
bară de 9-10 niveluri, în scopul utilizării eficiente a terenului.
În Cehoslovacia aveau loc două concursuri: unul pentru Primăria din Praga și unul
pentru ansamblul de locuințe colective în districtul Most. Rezultatele concursului
dovedeau confuzia creată asupra stilului oficial care ar fi trebuit adoptat în cazul
clădirilor administrative reprezentative, Primaria din Praga. În scopul rezolvării
locuințelor colective pentru cazarea muncitorilor din Osada, autorii au recurs la
soluții funcționaliste. Căștigătorii, celui din urmă concurs, au fost arhitecții Vaclav
Hilsky și Evzen Linhart.
Proiectul pentru Litvinov, districtul Most, inspirat din proiectele pentru locuințe
colective N. Miliutin și M. Ginzburg, este compus din două clădiri de cazare înalte de
13 niveluri, având apartamente de 2-3 camere cu bucătării minimale. Al treilea corp
central poziționat, cuprinde la ultimele niveluri, dormitoarele unui cămin, iar restul
fiind ocupat de facilități necesare: sala de mese, club, biblioteca, sală de festivități,
ateliere, săli pentru reparatii, săli de sport, cazino, clinică, grădiniță și școală.
Criticat ca fiind prea puțin socialist și prea luxos, acesta a fost construit inițial doar
30%, iar restul amânat și finalizat în 1958.
Proiectele de arhitectură de până în 1948 erau fie de origine funcționalistă, fie
inspirate din creațiile contructiviștilor ruși, fie orientate către un modernism
interbelic occidental, gravitând în jurul figurii marcante a lui Le Corbusier.
1949 este anul redirecționării și refacerii industriei, fapt ce implica modificarea
orașelor din apropierea acestora. Acesta constituie o oportunitate de punere în
aplicare a preceptelor/canoanele urbanismului Realismului Socialist, enunțate in
planul pentru reconstrucția Moscovei. Principiile urbanismului vizau utilizarea
cvartalelor, a prospectelor ample și a clădirilor monumentale ca embleme ale
socialismului. Spre exemplu, cartierul Nowa Huta, de lângă Cracovia, 1949, o zonă
de locuințe plasată între o pajiște imensă, largă și amplasamentul giganticului
combinat siderurgic. Un bulevard monumental împărțea simetric așezarea de formă
semioctogonală, capetele acestuia se terminau spre pajiște cu clădirea turn a
primăriei (neconstruită) și spre accesul în zona industrială cu o piațetă bordată de 2
clădiri administrative. Acesta este punctul de plecare pentru ansamblurile sau
așezările de locuințe muncitorești.
Mausoleul dedicat lui Gheorghi Dimitrov, din centrul Sofiei, 1949, doar prefigureaza
Realismul Socialist, dar are valențele unui proiect exemplar, demonstrativ, iar prin
caracterul său propagandistic creează efervescență în jurul evenimenteleor. Rolul
acestei acțiuni este de a insufla spiritul socialist prin participarea voluntară a
maselor la edificare și prin semnificația simbolică a clădirii, ca loc de pelerinaj pentru
clasa muncitoare din întreaga lume.
Fig.3 Mausoleul Gheorghi Dimitrov
Fig. 2 Stalin Alee, Berlin

Varșovia – una din cele mai distruse capitale în urma războilui – constituie ocazia
perfectă de aplicare a proiectului socialist. Tema concursului de reconstrucție inițiat
erau: densitate redusă de construcții și zone verzi mari. Proiectul câștigător, dar
abandonat, reprezenta un ansamblu funcționalist cu parter extins, deasupra căruia
se înălțau zgârie nori. Zona a fost edificată în etape 1949/1952/1956, unitatea de
bază a ansamblului era cvartalul. Registrul inferior cuprindea primele 2 niveluri
marcate de portice ritmate prin ordin clasic. Monumentalitatea compoziției era dată
de proporții și dimensiune.
Cartierul MDM 1949-1950, Varșovia, construit după principiile orașului socialist, era
o încercare de ilustrare a Realismului Socialist. Panourile decorative înfățisau noul
om socialist și imagini cu scene din perioada construcției cartierului.
Reproducerile, unor clădiri gigant ale Moscovei prin capitalele lagărului socialist
european, reprezentau ocazii de aplicare a metodei Realismului Socialist. Exemple:
Palatul Culturii Varșovia, Lev Rudnev, inspirat după Universitatea Lomonosov din
Moscova. 5
Stalin Allee, Berlinul de răsărit, era constituit dintr-un bulevard amplu ce ducea într-
o piață publică de dimensiuni covârșitoare. În perioada de proiectare a acestuia,
Alexandr Vlasov și Sergei Cernîșev vizitau Berlinul de Est. Caracteristicile
ansamblului erau menite să exprime ideea de național în formă, socialist în conținut.
Casa Scânteii – București.

Până în 1948 – arhitectura continuă traseul tendnțelor interbelice, după 1948
arhitectura e de tranziție un Realism Socialist care păstrează elementele tendințelor
precedente. Anul 1952 reprezintă triumful oficial al Realismului Socialist prin
schimbarea proporțiilor arhitecturii și monumentalismul. După război, volumul mare
de construcții grav afectate, a dus la necesitatea număr mare de arhitecți, fiecare
interpretând în maneră proprie formele Realismului Socialist. Astfel s-a ajuns la o
varietate formală, toate având ca referință Renașterea, acest fenomen a fost
combinat și cu politica de raționalizare a costrucțiilor prin funcționalizare.
REALISM SOCIALIST ROMÂNIA
Evoluția perioadei postbelice:

1. Perioada de după încheierea războilului și până în 1948
2. Perioada 1948-1953, care culminează cu moartea lui Stalin.
3. Perioada 1953-1956, o perioadă relativă de confuzie, premergătoare
procesului de destalinizare, marcat de mișcările populare din 1956.
Perioada 1944-1947 – reprezintă o perioadă confuză pentru Partidul Comunist,

perioadă de acomodare pe plan internațional – prin preluarea ministerelor – justiție,
interne, comunicație, constituirea fronturilor ce uneau mișcarile de stânga după
tiparul stalinist; eliminarea liberalior din guvern 1946, ilegalizarea Partidului național
țărănesc, autodizolvarea partidului național liberal, abdicarea forțată a regelui,
sfârșitul anului 1947 și instaurarea regimului democrat popular – Republica Populară
română.
5 autorul Lev Rudnev a vizitat New York -ul pentru a se inspira în proiectul turnului radio. În
niciunul din cazurile din Europa de Est Realismul Socialist nu venea ca rezultat al unui demers
intern , vezi Irina Tulbure, Arhitectură și urbanism în România anilor 1944-1960: Constrângere
și experiment, Teză de doctorat, București 2011, p.111
Perioada 1948 – 1955, era dominată de controlul și direcționarea politicii dinpsre

URSS, „colonizare politică” urmată de „ colonizarea economică”, exprimată prin
înființarea sovromurilor.
Transformarea economiei românești într-o economie socialistă: naționalizarea,
centralizarea (prin controlul principalelor investiții), planificarea ( metoda de control,
instrumentul era planul economic).
Procesul de transformare al societății de la începutul anilor 1950 este determinat de
factori contradictorii precum: crezul sincer al unei elite în dogma socialistă, controlul
și dependența, represiunea pentru clase și grija ideologică pentru mase, deschiderea
industriei catre occident cu impunerea unui model sovietic depășit, cultura modernă
dar și cu rol de propagandă, progres tehnic versus propagandă științifică. 6
Cele două lumi total diferite, cea a claselor și cea a maselor, se vor relaționa prin
procesul de industrializare, care, în realitate, se adresa mai mult maselor.
Prin aplicarea metodei Realismului Socialist, statul participă la dezvoltarea culturii
poporului român prin formula „socialist în conținut, național în formă.”
Reorganizarea profesională a arhitecturii era inevitabilă, astfel că în noimebrie 1947
SAR (Societatea Arhitecților Români) s-a afiliat la AGIR (Asociația Generală a
Inginerilor din România), arhitecții fiind asimilați cu tehnicienii. În 1948 Societatea
Arhitecților Români și Colegiul Arhitecților Români sunt desființate, la fel și
publicațiile editate ale acestora. Arhitecții devin membrii ai Asociației Științifice a
Inginerilor și Tehnicienilor. 7
Reconstrucția țării pe baza noului conținut comunist, cu eludarea vechilor forme
tradiționale, va atrage majoritatea arhitecțior români, care se vor subordona unor
programe unitare, mijloace și metode standard coordonate de stat. 8
Din 1948, s-a început acțiunea de standardizare, tipizare în proiectare, utilizarea de
materiale (prefabricate de beton) și tehnici noi în construcții.
Este o perioadă în care Realismul Socialist, via modelul sovietic, era impus sub
pretextul că trebuie „clădit cu toată experiența trecutului pentru a depăși acest
trecut”, astfel arhitecții învățau după cursuri sovietice, „beneficiau” de consilierea
specialiștilor sovietici și de excursii de studiu în Uniunea Sovietică. Influențele
burgheze erau radical respinse și catalogate drept forme „amăgitoare și goale de
conținut”, considerate ca fiind: „decadente, capitaliste, imperialiste, cosmopolite și
inumane”, excluzând radical avangardismul, cubismul, purismul, nudismul. 9
6 Hannah Arendt, Originile Totalitarismului, București, 2006, p.429; vezi și Irina Tulbure,
Arhitectură și urbanism în România anilor 1944-1960: Constrângere și experiment, Teză de
doctorat, București 2011, p.43
7
Gabriel Catalan. „Despre sovietizarea arhitecturii românești (1947-1955)”. Anuarul
Institutului de Istorie «A.D. Xenopol», Iași 47: 107-118, p.107
8
Institutului de Istorie «A.D. Xenopol», Iași 47: 107-118, p.107, vezi U.N. Semenov, Bazele de
proiectare pentru reconstrucția orașelor, în „Probleme actuale ale urbanismului”, Moscova, nr.
1/1947, tradus în „Revistele tehnice AGIR, seria Arhitectură-Construcții Civile”, nr.3/1949,
p.113; apud Oliver Velescu, Ideologia „Restructurării urbane”, 1944-1972, în „Arhivele
totalitarismului”, nr.4/1997, p.72
9
Grigore Ionescu, Relatare asupra istoriei arhitecturii românești din cele mai vechi timpuri
până în ziua de azi, București, Editura de Stat pentru Arhitectură și Construcții, 1954, p. 138-
139, vezi Gabriel Catalan. „Despre sovietizarea arhitecturii românești (1947-1955)”. Anuarul
Printre arhitecții sovietici elogiați în România, ca modele de urmat se aflau: Joltovki,

Fomin, Șciusev, Rudnev, Mordvinov, Bâcova, Taranov, Dadașev, Ghelfreich, Ioffa,
Kolli, Arkin, Zaharov, Râșkov, Andreev, Trapeznikov, Pasohin, Mexențev, Uscinov,
Poliacov, Baburov, Lebedev, Svaricov, Markelov, Loveiko, Zaslavski, Steller,
Stramentov, Zvezdin. 10
În primul PEN 1951-1955, preocupările principale au fost îndreptate spre
construcțiile industriale, în general industria grea, iar în abia în plan secundar, se
îndreptau înspre locuințele muncitorești și mai apoi spre construcțiile dedicate
„dezvoltării culturii” și funcțiunilor complementare locuirii. În scopul creșterii
volumului de construcții s-au introdus proiectele tip, utilizarea prefabricatelor și
eficientizarea economică, încă din faza de proiectare. Pe lângă documentele legate
de organizarea PEN referitoare la modul de concepere, etapizare și aprobare al
acestora, s-au conceput și legislații cu caracter social referitoare la „măsurile ce
trebuiesc luate pentru creșterea productivității muncii și îmbunătățirea condițiilor de
trai ale muncitorilor, tehnicienilor și funcționarilor.” 11
Realismul Socialist își atinge apogeul în arhitectura românească în anul 1952, an
marcat prin impunerea categorică a modelului stalinist de structurare a statului și a
culturii de tip socialist, sovietic cea a Realismului Socialist.
ORGANIZAȚIILE PROFESIONALE
Cea mai consistentă organizație profesională din perioada interbelică este SAR,
înființată în 1891. În anul 1932, acesteia i se alătură Corpul Arhitecților, iar în 1941
Colegiul Arhitecților. În această perioadă organizațiile profesionale contribuiau la
cadrul teoretic și legislativ al problemelor de urbanism și sociale cu care se
confrunta România ca stat proaspăt format.
Perioada 1944-1948 este o perioadă de instabilitate și de confuzie în rândul
societății și cel al profesiunii.
Între 1940-1945, activitatea SAR este destul de redusă, ceea ce a consituit un
impediment în apariția publicației oficiale a societății.
Anul 1945 reprezintă anul implicării vechii gărzi a profesioniștilor și anul înființării
secției „Arhitectura” în cadrul Secției de științe aplicate a asociației ARLUS. 12 Tot în
1945 se forma Consiliul Central Urbanistic, care își propunea rezolvarea unor teme
importante ale perioadei, distingându-se până în 1952 ca principale preocupări:
problema satelor, problema locuinței, electrificarea țării, fundamentul economic al
problemei urbansitice, reconstrucția și reînnoirea orașelor, propaganda urbanistică și
publicarea lucărilor CCU.
În același an se va alipi organizația SAR la AGIR, înființându-se astfel, Cercul de
Studii, care avea în subordinea lui Centrul de Documentare pentru Arhitectură și
Urbanism.
Lovitura finală dată profesiunii de arhitect a fost Decretul 2 din iulie 1952, când
toate organizațiile tehnice erau unificate în AGIR.
Prin Decizia 8477 a Consiliului de Miniștri din 30 decembrie 1948 se înființa
Institutul de Proiectări Industriale cu Serviciul de construcții și arhitectură care se
10
Arhitectură și Urbanism, nr.6-7/1952, p.41; nr.9-10/1952, p.6
11
vezi HCM 164/1950
12 vezi Irina Tulbure, Arhitectură și urbanism în România anilor 1944-1960: Constrângere și
experiment, Teză de doctorat, București 2011, p.116 (ARLUS -Asociația pentru Strângerea
Legăturilor cu Uniunea Sovietică, înființatată în 1944)
ocupa de edilitare industriale, instalații sanitare, construcții și amenajări sociale,

proiecte tip pentru locuințe muncitorești, cămine, creșe, săli de spectacole,
amenajări de terenuri de sport. În februarie 1949 se înființează Institutul de
proiectare a construcțiilor care se ocupa de lucrările de urbanism, arhitectură,
construcții și instalațiile lor aferente, drumuri, poduri și lucrări hidraulice.
Aceste măsuri au generat un mecanism de subordonare a profesiunii prin realizarea
unui sistem de reconstrucție națională și construcție socialistă.
Momentul marcant îl constituie anul 1952 când prin hotărâri ale Consiliul de Miniștri
se reorganizează întreg domeniul din punct de vedere instituțional și ideologic prin
impunerea unor modele exemplare drept repere estetice prin care se reafirma
folosirea cvartalelor ca unitate de bază în compoziția orașelor.
Una din cele mai abominabile directive ale hotărârilor Consiliului de Miniștri, era cea
privitoare la reorganizarea profesiunii, prin care se cerea ca toți arhitecții activi și
viitorii arhitecți să fie puși exclusiv sub control de Stat, prin Comitetulul de Stat
pentru Arhitectură și Construcții. Acesta avea în subordine întreaga rețea de
instituții regionale și orășenești: funcția de arhitecți șefi ai orașelor; un institut
special pentru proiectarea orașelor și a clădirilor publice și de locuințe și un institut
special înființat pentru capitală „Proiect București”; un institut de învățămînt
superior – Institutul de Arhitectură, Institutul Științific de Arhitectură, instituții
socio-profesionale având ca scop centralizarea și coordonarea întregii activități a
arhitecților. 13
Înființarea Uniunii Arhitecților oferea arhitecților o mai mare autonomie și prin
desprinderea acestora de tehnicieni, se creau o serie de avantaje: o revistă
independentă de grupul ASIT, un statut aparte, un fond 14, o casă a arhitectului, o
școală independentă, un Institut Științific de Arhitectură în cadrul Academiei 15, dar
supuse controlului politic.
UA RPR avea în componență membrii activi din perioada 1944-1952 și până în 1966
președintele uniunii a fost Duiliu Marcu. Cei mai mulți dintre acestia erau arhitecți
diplomați în anii 1930 (Horia Maicu, Octav Doicescu, Gustav Gusti, Pompiliu
Macovei), carora li s-au adăugat absolvenții proaspeți ai anilor 1947-1948 (Nicolae
Porumbescu, Anton Moisescu sau Cezar Lăzărescu).
În 1954-1956, odată cu părăsirea principiilor Realismului Socialist în estetica
arhitecturală, se produce și descentralizarea proiectării, lucru materializat prin
formarea institutelor regionale de proiectare IRP.
În arhitectură, ca-n toate celelalate domenii ale societății românești, sovietizarea s-
a produs prin practici radicale, centralizare și politizare, subordonate partidului-Stat
comunist. La acest fenomen au contribuit pe lângă nomenclaturiști, consilieri
sovietici și arhitecții politruci, unii dintre ei, chiar foști ilegaliști, care militau pentru
13
Gr. Ionescu, Arhitectura în România. Perioada anilor 1944-1960, p.19-20; vezi Arhitectură și
Urbanism, nr.11/1952, p.1-3
14
Prin Decretul 95 din Aprilie 1955, fondul avea ca scop „asigurarea condițiilor favorabile și
stimularea creației arhitecturale”, acordarea de sprijin material pentru creșterea nivelului de
trai membrilor și familiilor acestora, protejarea dreptului de autor al membrilor Fondului.
Fondul urma să sprijine financiar „Casa Arhitectului”, acorda ajutoare, împrumuturi în vederea
publicării materialelor științifice, finanța și organiza excursii de studiu în țară și în străinătate,
acorda premii arhitecților și studenților arhitecți, punea la dispoziția arhitecților documentația
necesară ș.a.m.d.
15
1948, Institutul de Arhitectură își câștigase autonomia față de institutul politehnic, dar 1949,
aceasta devenise din nou facultate în cadrul Institutului de Construcții.
„trasarea și aplicarea noilor direcții și metode inspirate sau direct copiate după
modelul sovietic.” 16
POLITIZAREA PROFESIUNII
Politizarea s-a făcut progresiv, începând, între 1946-1948, cu Școala de Arhitectură
din București, considerat loc al ideilor reacționare, și culminând cu instituționalizarea
de Stat a întregii profesii în 1952. Acest demers se baza pe copierea îndeaproape a
modelului sovietic, just, progresist și socialist, sub coordonarea „specialiștilor și
consultanților sovietici” și pe disprețuirea exemplelor occidentale, considerate
decadente, cosmopolite și dezumanizate, a căror utilizare era văzută drept păcat
mortal. 17
Realismul Socialist nu acționează atât de mult în sfera ideologicului, cât în logistica
profesiunii, în instituirea unei profesii active politic, controlată politic. Majoritatea
manifestărilor din arhitectură sunt o răsfrângere a politicului, marcate de dezacordul
dintre ideologia politică și cea profesională.
Prin urmare, procesul evolutiv trebuie văzut ca suprapunere a două rastere: cel al
proiectului socialist și cel al profesiunii. Proiectul socialist definit de marile proiecte
oficiale este întrebuințat ca instrument de propagandă politică.
În ciuda constrângerilor și direcțiilor impuse, există un continuum al tendințelor din
perioada interbelică (modernism sau tradiționalism) în perioada 1944-1948 și
perioada imediată 1960.
Punctele comune ale suprapunerii celor două rastere sunt: locuința socială și
rezolvarea problemei identității naționale prin contrapondere cu modernismul. Odată
cu renunțarea, după 1956-1960, la formele tradiționale, se poate spune că prin
despriderea naționalului de tradițional s-a stabilizat ideea de național în arhitectura
românească, fapt care s-a materializat abia după 1965.
Deși supusă canoanelor Realismului Socialist între 1944-1960, cu apogeu între
1952-1956, arhitectura reușește să imprime parțial caracteristici ale perioadelor
anterioare în producțiile vremii.
Discordanța teorie-practică reflectată de schimbările concepțiilor ce umăresc
îndeaproape ideologia și de efectele planurilor economice ale strategiei politice, se
manifestă printr-un grad destul de redus de punere în operă. În ciuda marilor
planuri și așteptări doar mici fragmente urbane au fost realizate concret și acestea
pornind de la condiții urbane preexistente. Ca urmare a multiplelor primeniri
ideologice și a timpului relativ scurt de manifestare a metodei Realismului Socialist,
acesta nu a avut timp să se cristalizeze, fapt ilustrat de inadaptarea plasticii
arhitecturale la compoziția ansamblului.
Proiectele de construcție a orașelor contau pe utilizarea unor patternuri care
adăugau sistemului funcțional de relații în oraș, un sistem simbolic de relații pentru
satisfacerea nevoii de reprezentare bazat pe alcătuiri clasicizante. Prin abandonarea
compozițiilor rigide ale Realismului Socialist, s-a menținut un sistem simbolic de
relații subordonat celui rațional, funcțional, dar cu intenția de adaptare la cel
existent.
16
17
vezi Carmen Popescu (2009) Looking West: emulation and limitation in Romanian
architectural discourse, The Journal of Architecture, 14:1, p.110
Deși s-a renunțat la compozițiile monumentale după 1960, s-au menținut principiile
de alcătuire ale orașului socialist.
Prin prioritizarea dezvoltării industriei și a refacerilor în urma distrugerilor războiului
(mai puțin devastatoare comparativ cu alte orașe europene), arhitectura Realismului
Socialist nu a apucat să se exprime în România în multe produse.
Conceptul de „proiect socialist” implică o arhitectură al cărei rol de „condensator

social” depășește limitele profesiunii, deoarece prin el se va naște o nouă lume, a
cărei unitate de bază este noul om într-un nou mod de viață.
Arhitectura și urbanismul, sunt uneltele cu care se construiește socialismul, prin ele
se făcea propaganda sovietică, în scopul promovării URSS-ului ca „model
exemplar” 18 prin reviste și discurs politic, și prin prezentarea ca exemplu negativ,
modelul occidental caracterizat prin „cosmopolitism și decadență”.
În discursul sovietic, Partidul era un interpus între noua formulă și societate, el
participa la crearea noii societăți, iar în poziția ierarhică cea mai înaltă se afla
îndrumătorul (Stalin).
Pentru a-i servi scopurilor sale practice, politicul încearcă să își aproprie
intelectualitatea, utilizând metode de intensificare a statutului acestuia în societate.
Temele centrale în jurul cărora gravitează discursul politic sovietic sunt „știința și
tehnica sovietică”, având drept vârf de lance „savantul sovietic”.
Metoda Realismului Socialist nu reprezintă concepte estetice ci principii ideologice
ale unui „frumos «activ» care să facă propagandă partidului și care să împlinească
un act de justiție stând sub semnul sloganului «coloane pentru popor»”. 19
Chiar și după evenimentele politice de după 1956, când s-a abandonat metoda
realist socialistă, acuzațiile oficiale erau aduse doar interpreților, metoda în sine era
considerată ca nefiind responsabilă de erorile produse.
Beneficiarul principal era Statul, care împuternicea Partidul în scopul realizării
marilor proiecte. Acesta se dovedea a fi aidoma beneficiarului capricios,
inconsecvent și „atotcunoscător”, dar neputincios în a-și recunoaște greșelile.
LITERATURA DE SPECIALITATE
PUBLICAȚII ÎN DOMENIU
Între 1948-1951 singura lucrare din domeniu publicată în română a fost Manualul
Arhitectului, la Editura AGIR. Pe lângă acesta mai existau câteva reviste de
arhitectură de limbă rusă sau recenzii ale acestora în paginile revistelor românești.
În anul 1951 se publică lucrarea Influențe ale arhitecturii vechi rusești asupra
arhitecturii românești, avându-l ca autor pe Constantinescu Iași, lucrare
semnificativă prin faptul că oferă o viziune politizată asupra arhitecturii românești.
În 1952, apar publicații tehnice, lucrări din domeniu, de cercetare sau de
popularizare a arhitecturii. 20 O lucrare reprezentativă este și colecția de relevee
18
19
Irina Tulbure, Arhitectură și urbanism în România anilor 1944-1960: Constrângere și
20 Până în 1956 volumele erau publicate la editura de stat pentru arhitectură și construcții,
după acest an lucrările vor fi publicate de Editura Tehnică

adunate în albumul intitulat Documente de Arhitectură Românească, avându-l ca

redactor pe Grigore Ionescu, în scopul popularizării arhitecturii românești.
Un alt album de arhitectură românească a fost cel editat de CSAC al CM, fără autor,
Arhitectura în Republica Populară Română, acesta publica exponatele din cadrul
expoziției cu același nume la Moscova. Albumul urmărește două teme: o incursiune
în istoria arhitecturii românești vechi și expunerea noilor realizări de arhitectură
socialistă.
În publicațiile curente apăreau pe lângă articole traduse din revistele sovietice și
câteva teme locale românești care prezentau producții și rezultate ale aplicării
metodei sovietice.
Buletinul SAR, a cărei informație era și mai mult politizată, conținea două „secțiuni”:
cea românească și cea sovietică.
În 1954 apar traduceri ale unor texte fundamentale rusești, dar și volumul Relatare
asupra istoriei Arhitecturii Românești (G. Ionescu).
Abia după 1956, apar primele producții românești, eliberate de sub discursul politic
radical stalinist, care reiau cercetări specific românești, dar puse sub semnul
tematicii socialiste. Introducere în problemele generale de cosntrucția orașului
(Evolceanu), Curs de construcția orașelor (Laurian), Proiectarea și construcția
oraselor (Lăzărescu), primul volum al Manualul Arhitectului. În mare parte
informațiile acestor lucrări erau legate de arhitectura tradițională românească sau de
producțiile de arhitectură anilor precedenți războiului.
Astfel în 1956 s-au publicat volumele Arhitectura populară (Stănculescu, Gheorghiu,
Petrescu, Stahl), ghidul de arhitectură - București, orașul și monumenle sale
(Ionescu), traducerea cărților lui Palladio (Richard Bordenache), volumele
Manualului Arhitectului, urmate în 1958 de ghiduri pentru monumente de
arhitectură românească, iar din 1960 apar lucrări specifice arhtiecturii industriale.
Datorită unei aparente prietenii față de intelectualite, o parte din preocupările
arhitecților au fost asumate de către politic.
În anul 1949, în urma Planului Economic Național, arhitecții se concentrau asupra
noilor poli de industrializare ai teritoriului, cercetările se realizau în echipe
pluridisciplinare alcătuite din urbaniști, geografi, demografi, economiști, ingineri ai
diverselor specialități. În acest sens o parte din studiile realizate erau îndreptate
spre arhitectura locuinței tradiționale, fapt argumentat de necesitatea „ridicării
nivelului de trai al oamenilor muncii, prin ameliorări bazate pe cercetarea
amănunțită, la fața locului, a cauzelor de înapoiere a populației, ameliorări de ordin
economic, sanitar și cultural”, unde tradiția putea să servească acestui scop.
Celelalte propuneri ale PEN, erau „restructurarea utilizării solului” și „planul de
dezvoltare industrială”. 21
Expoziția Arhitectura Populară în Hunedoara, organizată de IPC, în 1951, cuprinde
cercetările intreprinse cu această ocazie între 1949-1950, prezentată și într-un
număr al revistei Arhitectura.
În 1956 se publică, în lucrarea Arhitectura populară Românească. Regiunea
Hunedoara (F. Stănculescu, Gheorghiu, Petrescu, Stahl), materialul expus sub
tiparul Editurii Tehnice, cu referințe bibliografice precum: Studii și relevee de
arhitectură populară, Ministerul Construcțiilor 1919 (Stănculescu și Petrinelli),
Documente asupra regiunii Hunedoara (arhiva ICSOR) și alte lucrări din aceeași
perioadă.
21
Ștefan Popovici, Adrian Gheorghiu, M. Lucescu, Sistematizarea Regiunii Hunedoara în
Arhitectura, 2/1951, p.10-16
Aceste albume aveau ca scop popularizarea arhitecturii tradiționale prin utilizarea

arhitecturii ca instrument de propagandă. Imaginea publică a arhitecturii, generată
astfel, nu avea legătură cu profesiunea. Arhitecții, în viziunea partidului, nu aveau
putere de decizie, fiind doar „tovarăși de drum”, dar atunci când ideologia politică și
profesională se întâlneau, se deslușea un larg câmp de manifestare pentru arhitecți,
paralel discursului politic.
ROMÂNIA. DISCURS SOVIETIC

Temele majore ale discursului ideologic sovietic sunt:
Lupta între cultura Realist Socialistă sovietică și cosmopolitismul burghez și
decadent;
Realismul Socialist este văzut ca operă de artă totală care depășeșete relația
artă-arhitectură, acțiunea, rolul activ și dinamica sunt trăsăturile specifice
curentului.
Utilizarea modelului sovietic și supremația acestuia la nivel tehnic și
expresiv;
Metoda Realismului Socialist ca unica opțiune, dar aflat în continuă
perfecționare;
Arhitectura este subordonată ideologiei partidului și este dirijată de
interesele economice ale acestuia.
Printre cele mai relevante contribuții teoretice în spiritul anticosmopolitanismului,
internaționalismului proletar și marxism-leninismului în proiectarea de arhitectură și
sistematizarea urbană le amintim pe cele de la conferințele Institutelor de Proiectare
5-6 august 1949, București: Aspecte ideologice în proiectare – Marcel Locar;
Problemele urbanismului – N. Ghica Budești și altele prezentate la diverse congrese
și conferințe: Impresii din călătoria de studii în URSS, 1950; Împotriva
cosmopolitanismului și arhitecturii burgheze imperialiste, 1950; Forma națională în
arhitectura socialistă, 1951 - N. Bădescu; Trăsăturile noului oraș socialist în
proiectarea urbanistică din RPR, 1950; Proiectarea economică a lucrărilor de
construcții, 1951 - Gustav Gusti; Despre Proiectarea Casei Scânteii, 1950 - Horia
Maicu; Realismul Socialist în arhitectură, 1950 - M. Bercovici, Probleme de creație
în arhitectura RPR, 1952 - Pompiliu Macovei; Pe drumul unei noi arhitecturi în RPR,
1952 - M. Locar 22, precum și discursuri și articole de-a dreptul demagogice ale unor
arhitecți politruci precum: Gustav Gusti 23, Titu Evolceanu 24, Pompiliu Macovei 25,
Cezar Lăzărescu 26, R. Laurian 27 și Duiliu Marcu 28.
Horia Maicu într-un articol al revistei Arhitectură și Urbanism din 1951, admite
existența curentului neo-românesc și condamnă producțiile perioadei interbelice,
prin caracterul internaționalist, cosmopolit și burghez: „Realismul socialist este arta
22
Arhitectura, nr.4-5/1950, p.132; nr.1/1951, p.2; nr.6/1951, p.1,2; nr.7/1951, p.29-30;
Arhitectură și Urbanism, nr.1-2/1952, p.3-16, 53-54 și nr. 9-10/1952, p.30-58.
23
„Aniversarea a 30 de ani de luptă glorioasă a Partidului”, Arhitectura, nr.5/1951, p.1-3
24
„Electrificare țării, urbanismul și arhitectura, Arhitectura, nr.5/1951, p.5-8
25
„Deschiderea expoziției de la Moscova Arhitectura în RPR”, Arhitectură și Urbanism, nr.4-
5/1952, p.65-66
26
”Din practica proiectării orașelor”, Arhitectură și Urbanism, nr.12/1952, p.16-25
27
„Reconstrucția socialistă a orașului București”, Arhitectură și Urbanism, nr.12/1952, p.6-15
28
„Perspective luminoase sunt deschise de Hotărârile Partidului și ale Guvernului”, Arhitectură
și Urbanism, nr.12/1952, p.3,4
care reflectă realitatea în mersul ei înainte, în continuă dezvoltare revoluționară.” 29:

Adoptarea metodei Realismului Socialist este îndreptățirea arhitecturii tradiționale
trădate în „perioada de dominație a burgheziei.” 30
Următoarea zonă de acțiune a ideologiei socialiste era în jurul temelor legate de
planificare, economie, industrie și creșterea nivelului de trai.
Cea mai semnificativă publicație este revista Arhitectura, deoarece ilustrează
demersul arhitecturii al perioadei respective, ilustrând direcțiile și orientările
influențate de politic. Își încheie apariția în 1945 sub forma sa inițială și reapare de
sine stătătoare în 1953, odată cu proaspăt formata Uniune a Arhitecților. Totuși
aceasta cunoaște o continuitate prin Buletinul Societății Arhitecților Români. Între
1947-1949, revista a avut mai multe denumiri: Construcții, Arhitectură și
Construcții, Arhitectură, Arhitectură și Construcții civile, Construcții publice și
Materiale de Construcții. O oarecare independență pare să aibe de la primul număr
al anului 1950, iar până la sfârșitul anului 1958, colectivul de redacție era în
anonimat.
Până în 1947, revista Arhitectura este închegată după exemplul modelului sovietic.
Intervalul 1950-1952 constituie perioada de consolidare a modelului sovietic,
perioadă în care apar pe lângă traduceri de articole din varianta rusească a revistei
(Arhitectură și Construcții) și primele realizări ale arhitecturii socialiste autohtone.
Printre acestea cele mai relevante numere ale revistei sunt cele care au tematici
legate de marile evenimente cum ar fi: Construirea Casei Scânteii, proiectarea
construcțiilor industriale, locuințele muncitorești, expoziția de arhitectură populară
românească sau proiectul de dezvoltare al zonei industriale Hunedoara.
În perioada 1953-1956 revista a reluat formatul din 1936. Începând cu 1953
revista vorbește mai mult despre arhitectura românească pe cele 3 tematici
generale: noua arhitectură socialistă, modelul sovietic și arhitectura tradițională.
Numerele din 1953-1954 erau dedicate clădirilor social culturale, complexelor de
locuințe muncitorești din zonele industriale, având la bază sloganul „ridicarea
nivelului de trai și cultural al maselor.” În 1955-1956 erau abordate subiecte legate
de programele de arhitectură și articole tehnice despre tipizare, standardizare și
elaborarea proiectelor tip.
Din primăvara anului 1956 apar studiile noi pentru proiectarea de locuințe și
publicarea unor exemple externe atât din URSS cât și din blocul capitalist cum ar fi
Auditoriumul lui Eero Saarinen de la Institutul Tehnologic din Massachusetts.
Despărțirea de modelul sovietic s-a făcut în 1957, când formula revistei românești s-
a schimbat.
Spre sfârșitul anului 1960 revista înlătură ultimele rămășite ale realizărilor Realist
Socialiste.
Implicarea politicului în revistă este vizibil pe diferite paliere în conținutul acesteia.
Articolele despre arhitectură în publicațiile de larg tiraj se alcătuiau într-un
mecanism de propagandă, arhitectura fiind materializarea promisiunilor unei vieți
mai bune. Din 1953, cel puțin un articol pe săptămână din ziarul Scânteia era
dedicat noilor construcții (semnul sub care se prezenta arhitectura). Propaganda se
făcea atât prin promovarea unor evenimente cu semnificație socială cât și prin
ștergerea unor evenimente burgheze, fie prin prezentarea modelul exemplar al
29
Horia Maicu, Arhitectura Sovietică în Arhitectura, nr.8/1951, p.10-21
30
Nicolae Bădescu, La 100 de ani de la nașterea lui Ion Mincu în Arhitectura RPR, 1/1953, p.33
– articolul reia un discurs oficial.
Uniunii Sovietice, fie în articole despre arhitectura social-culturală fundamentată pe

clișeul „ridicarea nivelului de trai și de cultură a noului om”.
PROIECTUL – MODELUL SOCIALIST EXEMPLAR

Proiectul socialist exemplar trebuie să epateze prin caracteristici formale la
superlativ din punct de vedere al dimensiunii, limbajului, compoziției, tehnicii și
execuției. Construcția trebuie să aibe o însemnătate specifică, să fie simbol al
socialismului: Palatul Sovietelor, Universitatea Lomonosov, Palatul Culturii Varșovia
sau prin plasarea construcțiilor ca puncte strategice ale dezvoltării unui oraș
muncitoresc: Nowa Huta, lângă Cracovia, Orașul muncitoresc Hunedoara.
Proiectele socialiste generează propagandă în jurul lor, datorită semnificației pe care
o poartă, aceea de „ridicare a nivelului de trai și cultură a omenilor”.
Propaganda se realiza prin publicațiile de masă, prin artă și literatura construită,
pornind de la „proiecte socialiste exemplare”.
Planul cincinal 1951-1955 prevedea o investiție 31 de 34 miliarde de lei destinați
Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, Centrului Cinematografic Buftea, Casei
Radiofoniei, Teatrului Național, Operei din București. Presa scrisă era cel mai
important mijloc de propagandă al partidului. Din cele cinci proiecte, singurul
considerat „reușit” era Casa Scânteii, Teatrul Național nu s-a mai realizat. Restul au
fost finalizate mai târziu, fiind adeseori subiectul unor critici serioase.
În România, Combinatul Poligrafic Casa Scânteii, trebuia să fie acea mare realizare
arhitecturală, care să simbolizeze construirea socialismului și dominația Uniuniii
Sovietice. Decizia construirii edificiului s-a luat în 25.07.1949, în urma unei discuții
între Stalin și Gheorghe Gheorghiu Dej, de către Biroul Politic al C.C. al P.M.R..
Această contrucție urma să fie realizată pe amplasamentul unui fost hipodrom, aflat
exact în axul Arcului de Triumf. Autorii proiectului erau Horia Maicu și Nicolae
Bădescu, aceștia fiind îndrumați de arhitecți sovietici. Proiectul Casei Scânteii
trebuia să aibă toate trăsăturile specifice metodei Realismului Socialist.
ră 4 casa Scânteii
Acest proiect se inspira din clădirile înalte ale Moscovei (Universitatea Lomonosov,
Hotel Leningradskaia, sediul Ministerului Afacerilor Externe, Hotelul Ucraina, etc.).
Ca în cazul Palatului Culturii de la Varșovia, proiectul cuprindea o serie de elemente
specifice arhitecturii tradiționale autohtone – coloane, ferestre, turnuri, ornamente,
dar în proporții mai puțin gigantice. 32
În 1951 redacția Scânteii era mutată în noua sa casă, în urma realizării parțiale a
ansamblului, doar a corpului din spate. Corpul central a fost terminat abia în 1954,
iar finalizarea s-a făcut în 1957. Ulterior, s-a renunțat la unele părți ale proiectului
inițial, cum ar fi închiderea unor corpuri laterale, ornamente sau sculpturi, de unde
rezultă că ansamblul nu a fost niciodată terminat și nici inaugurat. Nici cartierul de
locuințe învecinat pentru salariații Combinatului Poligrafic nu a mai fost terminat.
Casa Scânteii devenea un proiect exemplar pentru arhitecții români, iar construcția
acestui edificiu a constituit un motiv de propagandă. Clădirea devenea emblema
31
pentru „ridicarea nivelului de cultură”
32
Florentina Țone, Operațiunea „Casa Scânteii”, în Adevărul, 08.06.2009, p.16 ...Construcțiile
înalte și metropolitanul din Moscova, în Arhitectura 7/1951, p.18-21; Horia Maicu, Despre
folosirea moștenirii trecutului în arhitectură „Casa Scânteii”, în Arhitectura și Urbanism, 4-
5/1952, p.9-14; H. Stern, Clădirea înaltă a Universității de Stat din Moscova. O nouă cetate a
științei celei mai înaintate, în Arhitectură și Urbanism, 4-5/1952, p.15-22.
arhitecturii comuniste românești, fiind utilizată intens ca instrument de propagandă.

Procesul de edificare s-a produs, avâdn în fundal succesiunea de evenimente și
festivaluri, toate aflate sub numele de Scânteia (Cursa Scânteia, Zilele Scânteii, „Să
construim Casa Scânteii”). 33
Pentru această primă realizare a socialismului, se dorea ca întreaga națiune să
participe cu mic, cu mare, muncind și celebrând în același timp construcția:
„Copii orfani dau un spectacol pentru Casa Scânteii” (Scânteia, 8 ianuarie 1950)
„Sâmbătă 7 ianuarie seara, în localul Cantinei Ministerului de Afaceri Interne,
salariații Gospodăriei Locale au organizat un festival artistic în folosul construrii
„Casei Scânteii”. Și-au dat concursul numeroși artiști de la teatrele din București.”
(Scânteia, 10 ianuarie 1950)
Semnificația Casei Scânteii era aceea de „casă de lumină pentru poporul muncitor”.
Pe lângă finanțarea de la bugetul de stat și sprijinul sovietic, aceasta s-a realizat și
cu ajutorul contribuțiilor „voluntare” cu sume din salariu ale tuturor „oamenilor
muncii”. Pe lângă muncitorii civili, la întregul demers au participat și militarii –
recruți sau concentrați, dar cu toate acestea din cauza dificultăților majore
financiare, aceasta nu s-a putut realiza în întregime.
Fig.5 Casa Scânteii
PROIECTUL – ORAȘ SOCIALIST EXEMPLAR

Proiectul de oraș socialist exemplar trebuia să pornească de la modelul sovietic de
reconstrucție a Moscovei. Aplicarea modelului s-a făcut cu ocazia realizării Planului
de reconstrucție socialistă al orașului București, care urmărea principiile modelului
sovietic: ruperea radicală de trecut și reconstrucția din cenușă conform doctrinei
Marxist-Leninistă cu scopul de a crea mediul ideal de viață pentru noul om, într-o
societate fără clase sociale. Elementele morfologice principale ale noului vocabular
urban sunt: cvartalul și magistrala. Cvartalul consta în blocuri de locuințe colective
monumentale, decorate în stil clasic, sovietic sau național și care închid curți
interioare de mari dimensiuni, construite în lungul marilor bulevarde denumite
magistrale.
33
Vezi Irina Tulbure. „ From Casa Scânteii to Casa Poporului and back. Architecture as Icon of
a Totalitarian Regime”. sITA – studii de Istoria și Teoria Arhitecturii 1:78-89, p.81
Planul de reconstrucție urbană importa elemente

structurale urbane sovietice, dar la o scară mai mică:
Fig 6 Cvartal de locuințe, București

cvartalele de locuințe aveau suprafețe mai reduse, iar construcțiile înalte din zona
centrală erau de 8-10 etaje, având cu 3-4 niveluri mai puțin față de Moscova. Alte
planuri vizau: transformarea Canalului Dâmbovița în Canal Navigabil, restructurarea
zonelor centrale, înverzirea orașului prin reamenajarea de parcuri, scuaruri, spații
verzi care să pătrundă până în zona centrală a orașului, construcția masivă de
cartiere de locuințe în zonele periferice și realizarea de construcții social culturale.
La periferie, parcelarea se va face în alcătuiri de tipul orașelor grădină, cu parcele cu
suprafețe de minim 500 mp. Deși unele prevederi ale Master Planului nu
reprezentatu o noutate, erau promovate ca teme de bază ale reconstrucției orașului
socialist. Printre acestea ar fi propunerile pentru amplasamentul Operei Române,
care fuseseră făcute încă de la începutul anilor 1940, precum și dezvoltarea axelor
principale ale orașului și lucrările de reamenajare ale Dâmboviței au fost propuse
anterior.
Contextul în care s-au realizat ansamblurile cultural sportive din București 1953 era
organizarea celui de al III-lea Congres Mondial al Tineretului și al celui de-al IV-lea
Festival Mondial al Tineretului și Studenților la București (25 iunlie -16 august
1953). Acestea trebuiau să constituie „fundalul de desfășurare” al manifestărilor cu
conținut politic consistent. Printre aceste construcții se numără: Stadionul 23
August, Teatrul în aer liber Nicolae Bălcescu, Cinematograful Înfrățirea între
popoare. Aceste construcții au fost realizate într-un timp relativ scurt, printr-o
Fig.7 Bv. Bucureștii Noi, Cinematograf Înfrățirea între popoare, arh. N. Porumbescu
amplă mobilizare, întreg procesul de edificare fiind puternic mediatizat în publicațiile

de mare tiraj.
Cinematograf Clubul Înfrățirea între popoare, arhitect Nicolae Porumbescu 34, D.
Bacalu și Traian Stănescu, ar fi trebuit să constituie începutul unei intervenții urbane
majore, cea a bordării bulevarului Bucureștii Noi cu blocuri de locuințe colective
alcătuite în cvartale. Inspirația, din proiectul tip realizat în 1952 în Moscova
Cinematograful Izmailovski, acum Casa de Cultură a Constructorilor, avându-l ca
arhitect pe G.I.A. Cealtâkin, a constat nu neapărat în preluarea volumetrică a
acestuia cât în preluarea tipologiei arhitectural urbanistică a întreg ansamblului și ca
tip de program nou, specific socialist. Cartierul Izmailovski făcea parte din Planul de
reconstrucție al Moscovei, la fel cum Bucureștii Noi aparține Planului de
Reconstrucție al Bucureștiului.
Fig. 8 Casa de Cultură a Constructorilor, arh. G.I.A. Cealtakin, Moscova

Cinematograful este retras de la bulevard și formează împreună cu blocurile de
locuințe un scuar mare.
Autorii ansamblului de locuințe de pe Bulevardul Bucureștii Noi erau Alexandru Iotzu

și Victor Aslan.
Cvartalizarea s-a produs timid, datorită supraviețuirii sistemului interbelic de măsuri
sociale. Acestea au fost susținute prin măsuri legislative, referitoare la finanțarea de
locuințe 1951. Se continuă parcelările de locuințe ieftine din perioada interbelică,
perioadă de construcție a unei serii de locuințe tip individuale, mici blocuri de
locuințe colective în zonele periferice sau prin completări la marile artere centrale.
Construcțiile de cvartale și-au găsit sfârșitul în urma schimbării de direcție, din anul
1956, an în care s-au abandonat și intervențiile urbane și arhitecturale ale Planului
de Reconstrucție Socialistă a Orașului București. În urma noilor prefaceri, ideologia
politică se va corela cu cea profesională. A doua destalinizare are loc după 1961,
când se pun bazele unui alt tip de proiect socialist, dar de această dată asumat de
arhitecți.
Trecerea către urbanismul socialist face parte dintr-un demers intern, fapt
demonstrat de rara utilizare a „proiectului-tip” sovietic sau a implicării „specialiștilor
sovietici”. Cadrul legislativ legat de sistematizarea și organizarea urbană între 1944-
1960, este foarte puțin diferit de cel din perioada interbelică. Modificările din 1948
prin DECIZIUNEA 3639 din 26 iulie 1948, prevedeau simplificarea zonificărilor,
eliminându-se criteriile referitoare la tipul de locuință, cele referitoare la caracterul
34
Nicolae Porumbescu - acuzat ulterior pentru înfățișarea prea puțin socialistă a exteriorului
zonelor și la funcțiunea dominantă și cuprindeau dispoziții legate de simplificarea

circulației, a comasărilor, a dezmembrărilor parcelelor și a refacerilor zonelor
afectate de război.
Partidul nu-și permite să aplice concepte precum tabula-rasa, fie și sub semnul
ideologiei, din lipsă resurse, continuând astfel, investiții aparținând regimului
anterior. După 1944, proiectele majore și investițiile locale au fost supuse modelului
sovietic, considerate componente importante în consolidarea „mitului de socialism în
construcție”.
LOCUINȚA SOCIALĂ 1944-1960

Elementul de legătură între urbanismul interbelic și demersul de după 1945 sunt
preocuparea față de importanța locuinței sociale în cadrul orașului, dar prezentat
de data aceasta ca însușire a politicii socialiste, luând în considerare că decizia de
construire a unor cartiere cu locuințe sociale în zonele periferice, era de fapt
prevăzută încă din perioada anterioară.
Prin urmare, în 1949, înaintea construirii oricărui ansamblu de locuințe, guvernul
român încuraja construcțiile din fondurile proprii, pe motiv că această practică era
specific națională, în special la țară. În 1951, în urma primului decret privind
construcțiile din inițiative private, acestora li se ofereau împrumuturi, parcele libere
în zone urbane, suport tehnic pentru construcțiile individuale sau coproprietate.
Contribuția statului era mică, deoarece aceste tipuri de locuire pentru muncitorii
defavorizați erau construite prin metode economice cu tehnici și materiale locale.
Această politică a fost modificată în 1953, locuirea de tip individual nu mai era
considerată adecvată muncitorilor, ivindu-se o nouă categorie ocupațională, cea a
angajaților din ministere și guverne, care au profitat de aceste avantaje ale
decretului din 1953. Doar acest tip de solicitanți își permiteau să contribuie cu
fonduri personale substanțiale. În bazele Master Planurilor orașului București între
1953-1956 parcelele propuse pentru locuirea colectivă erau situate în cartierele de
case pentru funcționarii publici din perioada interbelică, ceea ce a determinat un
amestec de blocuri de locuințe colective, în coproprietate, case individiale sau alipite
cu grădini proprii, concepute inițial după principiile orașului grădină.
Legislația referitoare la construcția de locuințe individuale cu ajutor din partea

Statului a fost reluată după 1951.
Consiliul Miniștrilor decidea ca muncitorii, tehnicienii și funcționarii să obțină credite
pentru construirea de locuințe individuale, iar garantarea împrumuturilor să fie
făcută de către intreprinderile și instituțiile angajatoare. Beneficiarii contribuiaiu cu
un avans de 30%, urmând ca plata sumei și a dobânzilor să fie achitată în 8-12 ani
și scutirea acestora de impozite timp de 2 ani de la finalizarea construcțiilor.
Acordarea de terenuri gratuite în apropierea poziției intreprinderii la care
beneficiarul era angajat intra în atribuțiile primăriilor. 35
Prin Decretul 758 i se impunea Ministerului Construcțiilor elaborarea de proiecte tip
pentru case de locuit. Astfel s-au proiectat 3 tipuri de locuințe, din care 2 individuale
și una cu 2 apartamente.
În 1953 se aproba o hotărâre ce prevedea construcția de locuințe individuale și
colective în asociații de proprietari – coproprietate.
35
Aceste cerințe erau impuse de Casa Construcțiilor în 1941
Ministerele, instituțiile, unitățile industriale erau obligate să construiască pentru

angajați (muncitori, funcționari publici) blocuri de locuințe pe mai multe niveluri.
Statul subvenționa aceste categorii de locuințe: blocuri de apartamente în centre și
locuințe individuale sau grupate, în apropierea diverselor industrii, exploatări
miniere, forestiere ș.a.m.d. Beneficiarii veneau cu un avans de 10% din valoarea
creditului, restul urma a fi achitat în funcție de zona rural/ ruban în termen de 10-
15/20 de ani. Scutirea de impozite era de 10/15 ani rural/urban. Terenurile erau
acordate de primării în principal în cartiere echipate cu rețele edilitare. Dacă
primăriile nu dețineau terenuri, instituțiile/ intreprinderile angajatoare trebuiau sa
cedeze din terenurile proprii, primăriilor. Dar construcțiile se puteau face și pe
terenuri în proprietatea beneficiarilor. Construirea blocurilor se făcea de către
beneficiar în regia intreprinderii la care lucrau sau prin unitățile de construcție.
În 1951 se stabilea printr-un decret referitor la „stimularea morală și materială” prin
care aveau prioritate în recepționarea de locuințe și credite pentru locuințe
„stahanoviștii și fruntașii în muncă”.
Tot prin Decret, se stabileau în 1952 normele sanitare și locative de care beneficiau
categoriile de beneficiari. Alte categorii de beneficiari preferențiali erau „eroii muncii
socialiste”, oameni de știință, artiști ai poporului, profesori și învățători emeriți,
profesori din instituțiile de învățământ superior și oameni din funcții cu
responsabilități, militari, medici. Aceștia beneficiau de suprafețe în plus la normele
locative și sanitare. În 1952 apăreau alte categorii speciale de beneficiari: muncitorii
ceferiști și minerii (Valea Jiului) care aveau și o protecție socială aparte referitoare la
locuințe, această serie de avantaje erau parte a marelui proiect de industrializare.
Construcțiile urmau a se realiza după proiecte tip elaborate de Ministerul de
Construcție și al Industriei Materialeleor de construcție prin Comitetul de Stat pentru
Arhitectură și Construcții.
Locuințele în coproprietate nu erau realizate intotdeanuna după proiecte tip și erau
adaptate în funcție de necesități și context. Blocurile colective, constituiau marea
masă a construcțiilor orașului socialist, erau organizate în cvartale pe baza unor
proiecte tip. (Vatra Luminoasă, Bucureștii Noi)
Demersul realizării locuințelor sociale, între 1948-1946, menține caracteristicile
interbelice prin realizarea de locuințe individuale cu imprumuturi de la stat pe
terenuri proprii sau atribuite. Acestora li se adaugă locuințe în coproprietate și
locuințe colective.
Programul de locuințe nu a cunoscut o evoluție impresionantă între 1944-1960,
clădirile de locuințe colective în cvartale fiind în contrapondere cu cele individuale
sau în coproprietate. După 1960, socialismul a adoptat, ca soluție finală, locuința
colectivă, locuințele în coproprietate și cele individuale fiind rare excepții.
Transformarea societății presupunea modificarea statutului locuinței de la locuința
din perioada interbelică, ca mijloc de educare prin modernizare și emancipare, la
locuința din perioada socialistă, a cărui scop era educare prin propagandă,
conformare și uniformizare. Prin urmare, rolul „educativ” al locuinței din perioada
interbelică se modifica, prin participarea politicului, într-o educare mai mult politică.
Primele complexe de locuire colectivă finanțate exclusiv din fondurile statului au fost
construite în București după 1954. Aceste blocuri de apartamente erau instrument
de propagandă, atât prin ele ca obiecte rezultate în urma aplicării ideologiei
socialiste în planificarea urbană, cât și prin întreaga acțiune de punere în operă.
Cu această ocazie se experimentează utilizarea elementelor mari prefabricate,
materiale și sisteme noi de construcție, procese tehnologice și mecanizarea lucrărilor
de construcție.
Experimentele în scopul eficientizării în construcții erau dictate de nevoia de

racordare la preocupările externe, care din 1956 nu mai erau orientate doar spre
Uniunea Sovietică ci și spre fenomenul internațional.
În ciuda aparentei superiorități a noului regim, criza de locuințe și condițiile sărace
de trai cuprindeau marea majoritate a populației după al II-lea război mondial,
această problemă era cauzată de faptul că statul acorda prioritate dezvoltării
industriale, lăsând mai puține fonduri pentru construcția de locuințe.
Din cauza crizei de locuințe, statul a interzis demolarea de locuințe și a încurajat
construirea parcelelor în zonele periferice, pentru utlizarea infrastructurii existente.
Drept urmare micile imobile în coproprietate s-au construit în zonele destinate în
perioada interbelică funcționarilor publici. Prin acest fel se menținea o densitate a
locuirii mai mică decât în zonele cu blocuri de locuințe colective sociale.
Deși regimurile care s-au succedat au ideologii radical opuse, există o continuitate în
ceea ce privește ajutoarele publice oferite funcționarilor publici.
În anii 1950 discursul oficial era total diferit de realitate, deși se dorea o societate
omogenă, rezultatul era o ierarhizare socială diferențiată prin modul de locuire. O
nouă clasă medie socială se formează, aceasta este compusă din: membrii de
partid, birocrați, nomenclaturiști, ș.a.m.d.
În cadrul locuirii colective se disting două tipuri: clădiri de apartamente în
coproprietate și blocuri de locuințe colective. Acestea din urmă au constituit
subiectul unor preocupări legate de normare, standardizare și tipizare.
URBANISM – RECONSTRUCȚIE SOCIALISTĂ – 1944-1956

Naționalizarea și deci expropierea crea cadrul liber de manifestare al proiectanților și
de realizare a orașului după principiile teoretice ale „reconstrucției socialiste”.
Principiile directoare ale orașului socialist erau: eliminarea diferenței între centru și
periferie și înlocuirea funcțiunilor comerciale din centru, ce aparțineau unei societăți
liberale, cu funcțiuni administrative și civice precum și respectarea unui mod de
relaționare între temele principale socialiste: orașul și industria, orașul ca mediu
formator, orașul ca mod de viață igienic.
Parțial principiile generatoare ale urbanismului sovietic socialist se suprapun
principiilor urbanismului funcționalist occidental prin: „relația industrie - locuire,
circulația ca funcțiune majoră a orașului, locuința igienică în imobile colective și
importanța spațiului verde.....diferențele fundamentale dintre urbanismul socialist și
cel occidental pot fi concentrate în: primatul interesului social față de individual, un
sistem simbolic de legături suprapus sistemului funcțional de legături în oraș și un
mod de compunere al orașului bazat pe o componentă recurentă: cvartalul.” 36
Primele proiecte de mare amploare realizate în 1951-1952, rămase în mare parte
nefinalizate, au fost criticate, cu câteva excepții, pentru nunațe funcționaliste și
cosmopolite. Dar la finalul deceniului al șaselea, arhitectura și urbanismul sunt
receptate ca o serie de teoreme și aplicații tehnico-științifice.
Anul 1956 constituie punctul de rupere în abordarea planurilor de sistematizare atât
la nivel conceptual cât și formal, și reprezintă o perioadă de tranziție și relaxare ca
urmare a discursului lui Hrușciov. Noile politici vizează eliberarea urbanismului de
formulele și limitările urbanismului de tip închis și emanciparea arhitecturii prin
36
Titu Evolceanu, Teoriile urbanistice în Arhitectură și Construcții Civile, nr.3/1949, p.132-141.
Probleme Urbanistice în Arhitectură și Construcții, 6/1948, p. 317-321
abandonarea monumentalismului de elogiere a socialismului, precum și orientarea

spre modernizarea procesului de construire.
Perioada anilor 1960 are ca teme centrale pentru urbanism și arhitectură: industria
și locuirea, eficientizarea și economia în construcție. Tot în această perioadă se aduc
în discuție teme precum restructurarea centrelor istorice ale orașelor și examinarea
rentabilității celor două moduri de acțiune: intervenții punctuale cu cheltuieli
minimale sau intervenții de mare amploare. (centrele orașelor Ploiești, Galați,
Craiova, Bacău)
Fig.10 Sistematizare Galați – etapa 1954
Perioada Realist
Socialistă (prima
fază) indică trei
realizări majore:
Ansamblul
Ferentari
„Răsărit de
soare” – arhitect
Gheorghe Popov
și Teodor
Constantinescu
– blocuri cu
apartamente tip
bară, cu
respectarea
raportului
suprafață
construită/ spații
verzi și cu
registrul
parterului
dezvoltat în
lungul străzii;
Ansamblul
Steagul Roșu,
Brașov, 1948,
arhitecți Nicolae
Fig.9 Zona centrală Galați – vedere 1964 Nedelescu, Titu
Elian, F.
Teodorescu, Dan Virgil Marinescu. Ansamblul de locuințe este orientat pe direcția N-
S, dar independent de trama stradală existentă, fiind dotat cu spații verzi ample și
construcții social culturale. Conceput într-o manieră funcțională, acesta
demonstrează respectarea unor precepte ale orașului contemporan în ceea ce
privește locuirea urbană și relația industrie-oraș. Expresia arhitecturală adoptată
este specifică zonei montane prin utilizarea acoperișurilor în șarpante cu lucarne și
coșuri de fum pronunțate, cu timpane pe direcția transversală într-o interpretare a
structurii tip fachwerk. Compoziția este marcată de echilibrul dintre verticalitatea
nișelor completată de luminatoarele casei scărilor și orizontalitatea balcoanelor și
parapetelor.
Încă din 1946 se conturează necesitatea revigorării industriei. Hunedoara reprezenta
cel mai puternic centru industrial deoarece deținea 70% din resursele de fier ale țării
și avea o poziție favorabilă față de bazinul carbonifer din Valea Jiului. Acestea sunt
argumentele pentru care s-a promovat refacerea și dezvoltarea microregiunii
Hunedoara și deci necesitatea unui proiect care să țină cont de creșterea populației.
Terenul ales, situat la limita estică a orașului, este împărțit în două platouri, fiind
mărginit de pădurea Chizid, în pantă lină către Valea Cernei. În etapa 1947-48,
proiectul prevedea relația locuire-industrie printr-o arteră situată în zona estică a
orașului, generată de vechiul acces la mină, care dădea în centrul civic al cartierului
muncitoresc. Au fost construite 40 de locuințe individuale din proiectul inițial, și 3
blocuri cu camere decomandate. După proiectul 1948, s-au făcut completări ale
cartierului în Vest și în Sud.
Ulterior, procentul de ocupare a crescut prin intercalarea altor construcții, în care
ultimele au fost realizate după planurile din proiectul inițial, în partea sudică a
ansamblului. Prin reducerea distanțelor între blocuri, s-au făcut pași spre renunțarea
la conceptul de oraș-grădină.
Prin proiectul din 1950-1951 s-a renunțat la ideea de oraș autonom față de vechiul
oraș, urmând a se dezvolta în relație cu teritoriul existent. Acest proiect modifica
relațiile între zone și dimensiunile astfel că amplasamentul pentru centrul civic a fost
schimbat, acesta din urmă, rămânând dedicat dotărilor social-culturale. Centrul civic
urma a fi plasat în noul centru de greutate al așezării. Prin planul de sistematizare
1950-1951 se urmărea întrepătrunderea țesutului existent cu cel nou, un sistem de
circulație funcțional și adaptarea la condiționările reliefului. După principiile planului
din 1951 s-au construit un rând de blocuri de locuințe colective cu 3 niveluri,
proiectele erau realizate după proiect tip elaborate de Institutul de Proiectare
Centralizată. Acest proiect este important pentru punerea în aplicare a principiilor
orașului socialist, prin trecerea pe care o face de la ansamblurile de blocuri locuințe
colective la ansamblurile tip cvartal, componentă a urbanismului de factură realist
socialistă, de sorginte sovietică.
Fig. 11 Hunedoara - Clădiri realizate 1951
Fig. 12 Clădiri realizate 1958 - Hunedoara

Fig.13 Detaliu de sistematizare zona centrala, posat – cladiri anterior 1958, hasurat cladiri in curs de
realizare, neposat – cladiri propuse 1960
Orașul Muncitoresc Hunedoara a fost laboratorul în care s-au făcut primele studii
legate de eficientizare și de normare a construcțiilor de locuințe. Tot cu această
ocazie s-au redefinit categoriile de locuințe: individuale, locuințe în blocuri colective
și locuințe în cămine muncitorești. Proiectele păstrau încă ideea de „model”
adaptabil. Deși formulate după principii moderne ele mențineau concepții ale
modului anterior de locuire. 37
Proiectele pentru Steagul Roșu Brașov și Orașul Hunedoara, constituie începutul

unei serii de sistematizări de orașe muncitorești, care se vor executa doar parțial,
rezultând adevărate insule în țesutul orașului vechi.
37
se mențin în cadrul organizării apartamentelor spații pentru bonă, servitori, ș.a.m.d.
Anul 1954 prevedea

ca în planurile de
sistematizare să se ia
în calcul și dotarea
zonelor de locuit cu
unități comerciale și
de serviciu, interesul
politicului
îndreptându-se cu
prevalență tot spre
orașele industriale.
Astfel Hunedoara este
din nou subiectul unei
noi sistematizări.
Planul de
Fig. 14 Detaliu sistematizare cartierul Steagul Rosu, Brașov sistematizare va avea
ca deziderat dublarea
populației față de
prevederile planului
din 1951. Acesta
prevedea un ax major
central, care devenea
axul întregului oraș,
având la capete două
spații publice
monumentale, în care
erau amplasate clădiri
publice. Proiectul
ignora relația cu
relieful, iar compoziția
planului din punct de
vedere formal al
Fig. 15 Blocuri de locuințe, cartierul Steagul Roșu, Brașov relației oraș-teritoriu-
industrie, amintește
de cartierul Nowa Hutta, Cracovia. Planul din 1954 nu a fost pus în aplicare, lucrările
ce au continuat, au urmat liniile directoare ale celui din 1951.
Modul de punere în practică a marilor proiecte de sistematizare, realizate doar
parțial din cauza incapacității de susținere financiară, ilustrează momentul de
trecere de la economia liberă la economia centralizată, de la o profesiune liberală la
o profesiune politizată și constrânsă.
Interesul față de sistematizarea bazinului carbonifer Valea Jiului au urmat planului
de sistematizare a regiunii Hunedoara. Astfel există două nuclee de inters: Petroșani
(Petroșani-Petrila-Lonea) și Lupeni (Vulcan-Lupeni-Uricani)
Dezvoltarea așezărilor se făcea prin extinderea teritoriului construit cu cartiere de
locuințe colective concepute pe baza unității de compoziție: cvartalul.
Cartierul Petroșani Sud, în prima etapă (1946-1950), face tranziția de la locuințele
individuale la blocurile cu locuințe colective, dar marea parte a fost construită după
1952, adoptând formula ansamblurilor de tip cvartal. Proiectul 1953-1954 vizează o
continuitate a fronturilor cvartalelor.
O suprafață amplă era dedicată terenului de sport al unei școli situate pe una din
străzile adiacente ansamblului. Un nou stadion era planificat a se construi la Vestul
cartierului Petroșani Sud, dar în relație directă cu acesta.
Fig. 16 Nou cartier de locuințe la Petroșani

Fig. 17 Nou cartier de locuințe la Petroșani
Orașul Vulcan are un cadru natural mai puțin prielnic construirii. Proiectul din 1952
având ca bază cvartalul, constă în corpuri organizate astfel încât să permită crearea
unor curți destinate locatarilor. S-a construit un al treilea corp cu parter comercial
paralel cu strada, dar retras pentru a crea o piațetă. Noul proiect din 1953 prevedea
închiderea frontului la stradă și renunțarea la piațetă, abordând un caracter mai
pompos atât prin scară cât și prin plastica arhitecturală.
Planul general de sistematizare avea la bază principiile zonificării dar corelat cu noul
tip de om, ceea ce a presupus realizarea unor spații ample pentru manifestările
publice.
Proiectul pentru Uricani

(1951-1954) este
printre puținele realizate
în totalitate. Argumentul
construirii întregului
ansamblu a fost faptul
ca Uricani-ul nu deținea
dotări social culturale și
de petrecere a timpului
liber. Proiectul are la
bază unitatea
compozițională de tipul
cvartalului. Ansamblul
este compus din două
axe majore
perpendiculare.
Pot fi amintite, în acest
sens și alte exemple din
aceeași perioadă:
ansambluri de locuit la
Petrila, Onești,
București (Vatra
Luminoasă), Medgidia,
Iași (Cartierul Păcurari).
Pentru dezvoltarea
orașului Galați s-a
elaborat un plan de
sistematizare în 1954-
1955, bazat pe
elementele principale
ale orașului socialist (pol
industrial, cartier de
locuințe colective
Fig.18 sus: Blocuri de lcouințe cartier Vatra Luminoasă; jos: Blocuri de organizat în cvartale de
locuințe în cartierul Păcurari, Iași mari dimensiuni,
instituții publice reprezentative, artere mari plantate și zone verzi), aflate într-o
relație la scară monumentală. Trama nouă se suprapune majoritar peste trama
veche. Schița de sistematizare păstrează direcțiile prevăzute în sistematizarea de la
mijlocul secolului al XIX-lea, prin ierarhizarea străzilor, prin regularizarea, lărgirea
acestora și flancarea cu construcții înalte. Se generau două ansambluri majore, unul
la Sud și unul la Nord. Legătura între zona centrală și zona industrială se realiza
prin 3 inele de circulație în jurul nucleului sudic, iar piața centrală urma să fie
înconjuată de insule ocupate de construcții de tip cvartal. În final trama stradală
inițială s-a păstrat din rațiuni economice care urma să se îmbine cu cerințele
planului de reconstrucție socialistă. Planurile de detaliu pentru zona centrală relevau
un spațiu public rectangular aflat la intersecția a două axe majore perpendiculare
(N-S și E-V). Atât compoziția ansamblului cât și plastica exterioară a clădirilor se
supuneau principiilor teoretice ale noului oraș socialist.
În urma schimbării de direcție din 1956, s-au abandonat proiectele de sistematizare

bazate pe principiile construcției orașului socialist după modelul provenit din
proiectele exemplare sovietice din 1935.
Evenimentele politice, economice și profesionale (Congresele UIA (1955,1958),
Congresul Unional al Arhitecților Sovietici (1955)) au influențat evoluția practicii și
teoriei de urbanism. Aceasta este o perioadă de relaxare a profesiunii, fapt
confirmat de închegarea UA RPR și de descentralizarea proiectării prin institutele
regionale, lucru favorizant pentru arhitecturi particularizate. Se adoptă priectarea
tip, utilizarea elementelor mari prefabricate pentru construcția de locuințe și
concertarea urbanismului către eficiență și funcționalitate în detrimentul esteticii
formaliste. Urmează o perioadă de reconectare a arhitecților români la viața
profesională internațională (est europeană) și de deschidere a arhitecților spre noile
abordări în urbanism. Mihail Caffe pledează pentru abandonarea Realismului
Socialist și îndreptarea către „operele cele mai realiste și mai izbutite ale unora
dintre arhitecții noștri care au creat între cele două războaie; pentru că necesitățile
societății moderne se rezolvă mai rațional și mai economic decât au putut fi
rezolvate, spre exemplu, în perioada feudală.” 38
Autorul face deosebire între forma națională care „trebuie să fie în primul rând
modernă, contemporană, pentru a fi cu adevărat națională” și forma tradițională. 39
Este o perioadă de intervenții majore asupra centrelor orașelor și de mobilare cu
ansambluri de locuințe a unor suprafețe periferice ample.
Exemplu: detaliul de sistematizare al centrului orașului Galați în 1956. Planul propus
păstrează reminiscențe ale urbanismului realist socialist prin scara monumentală a
prospectului esplanadei spre Dunăre și prin marcarea colțului cvaratalului perimetral
cu un turn. Se schimbă radical expresia arhitecturii fațadelor, fenomen determinat
de economia necesară în execuția construcțiilor și utilizarea elementelor
prefabricate.
Intervenții de genul inserțiilor, completărilor fronturilor marilor bulevarde sau
reconstrucții ale centrelor orașelor sunt caracteristice unei perioade de trecere
(1956-1958) de la un urbanism supus presiunii politice (închis) către un urbanism
liber (deschis) al anilor 1960. Tot din această perioadă de tranziție fac parte și
creșterile urbane de la periferia orașelor cu cartiere de locuințe colective. Această
fază intermediară se manifestă lent prin îmbinarea elementelor de morfologie
urbană specifică perioadei interbelice cu sintaxa generată de metoda realist
socialiste.
Începând cu 1960, urbanismul se desfășoară liber, fără constrângeri ideologice. În
acest sens s-a născut cel mai amplu câmp de manifestare al noului urbanism:
amenajarea litoralului Mării Negre, urmat de primele ansambluri urbane rezidențiale
colective dezvoltate la periferia orașelor.
ARHITECTURA – NOILE PROGRAME DE ARHITECTURĂ

Prin aplicarea metodei Realismului socialist se urmăreau principiile:
1. Arhitectura de reprezentare și toate programele de cultură trebuiau să
urmeze sloganul „național în formă, socialist în conținut”, expresia
38
Mihail Caffee, Despre câteva probleme actuale ale arhitecturii, în Arhitectura RPR, 9/1957,
p.53
39
idem
„național în formă” ne duce cu gândul la „stilul național” atât de căutat

de Ion Mincu și predecesorii săi;
2. Să realizeze un cadru excepțional de evoluție a vieții socialiste;
3. Să servească maselor, să fie accesibil prin formule care să fie ușor
identificabile și repetabile;
4. Să contribuie la uniformizarea indivizilor, prin tratarea egală a tuturor.
Noile programe de arhitectură urmează premizele socialismului, chiar de la
începuturile sale în Rusia. Încă din anii 1920, constructiviștii ruși au încercat să
reacționeze la aceste „nevoi noi” prin case comune sau cluburi muncitorești, aici își
găsesc resortul ideile despre noua societate și noile programe sociale: căminul
muncitoresc, cantina muncitorească, creșa și sanatoriul muncitoresc.
Politicul a respins în anii 1930 propunerile constructiviștilor ruși din cauza
caracterului prea inovativ al concepției arhitecturale, asimilând noilor programe
construcții preexistente transformate. Prin caracterul social și de reprezentare, noile
programe „socialiste” vor răspunde cerințelor impuse de politic și astfel arhitectura
este materializarea ideologiei politice într-o figură retorică.
Între anii 1944-1960 majoritatea realizărilor au fost concretizate în sfera locuirii și a

arhitecturii industriale, de o manieră care inițial a preluat ideile de la sfârșitul
războiului, pe care le-a adaptat modelului socialist al perioadei 1944-1948 și
ulterior celui Realist Socialist al perioadei 1948-1960.
Cu toate că dezvoltarea orașelor socialiste era concepută în jurul centrului politico-
administrativ (1948-1954), acest program de arhitectură nu a fost în centrul atenției
arhitecților.
Intervalul 1948-1952 constituie momentul apariției unor programe de arhitectură cu
specific socialist, rezultat prin suprapunerea mai multor tipuri de programe: căminul
ca formă de locuire colectivă raportată la un nou mod de viață și la noua alcătuire a
societății; creșele și căminele de zi pentru copii, ca urmare al noului rol al femeii în
societate, cantinele în legătură cu locul de muncă și sanatoriile de noapte ca unități
sanitare preventive situate în apropierea intreprinderilor pe care le deservesc.
Denumite inițial case sanatoriale, spațiile de cazare cu funcțiune mai degrabă
curativă decât de loisir, din regiunile balneo-climaterice, au evoluat înspre anii 1960,
în urma consolidării infrastructurii programelor sociale, în Case de Odihnă sau
Hoteluri (cu funcțiune de loisir) amplasate în stațiuni cu destinație specifică pe
litoral sau montane.
Clubul și căminele culturale sunt programe ce își au originea în perioada
interbelică, dar inovația este legată de structura nouă a societății la care se
raportează, adică egalitatea tuturor categoriilor sociale. Cluburile noii societăți erau
casa pionerului, casa inginerului, casa arhitectului, casa armatei ș.a.m.d.
Cinematograf-clubul muncitoresc este unul din programele specific socialiste,
elementul cheie al oricărui ansamblu social cultural, necesar a fi prezent în orice
cartier, colonie, așezare oricât de mică, datorită calității acestuia de a fi instrument
de propagandă eficient. Amplasarea edificiului trebuia făcută într-o piațetă flancată
de blocuri de locuințe colective, cu spații comerciale la parter. Acesta împreună cu
blocurile de locuințe colective, creează unitatea compozițională specifică metodei
Realist Socialiste: cvartalul.
În acest sens cea mai exemplară clădire este Cinematograf-clubul Înfrățirea între
popoare din Bucureștii Noi, proiect tip construit identic în două locații diferite, cea de
a doua fiind Casa de Cultură Hunedoara. Ambele construcții au aceeași sursă de
inspirație Casa de Cultură a Constructorilor, Moscova, districtul Izmailovski, arhitect
G.I.A. Cealtakian. Se pare că tinerii arhitecți au făcut apel și la Palladio deoarece
politicul indica Renașterea ca sursă „corectă” de inspirație, acest lucru este

confirmat și de discursul lui H. Maicu care contesta modul de interpretare al
acestuia: „Legarea fațadei principale de cea laterală prin intoducerea unui arc greșit
intrebuințat, este un lucru nereușit, pe care proiectanții ar fi putut să-l evite, deși li
s-a atras în repetate rânduri și în timp util atenția asupra acestei erori. Argumentul
Fig.20 Cinematograful Înfrățirea între popoare, bv Bucureștii Noi

Fig.19 Casa de Cultură, Hunedoara -
vedere
autorilor că această rezolvare a fost întrebuințată de Palladio relevă o lipsă de
adâncire, de analiză științifică necesară pentru înțelegerea condițiilor în care o
rezolvare este sau nu valabilă. Proiectul lui Palladio nu are coloane gemene, și
nicicând marele maestru al Renașterii nu ar fi pus două coloane marginale, care
formează o unitate, săse proiecteze în condiții diferite, una pe golul porticului și alta
pe plinul zidului ce formează acest arc.” 40
Poziția în cadrul ansamblului, forma generală a clădirii, proporțiile și alcătuirea

planurilor sunt aceleași, în ambele situații. Compoziția generală constă în trei
volume și o structură tip hală care generează un mare foaier la primul nivel. Sala și
foaierul se constituie dintr-o colonadă de 12 stâlpi, care respectă regulile clasice ca
proporție și decorație. Spațiul central este bordat lateral de două spații buzunar.
Spațiile laterale erau utilizate ca bufet, fumoar și săli de lectură. Nivelul superior era
dedicat sălii de cinematograf, fiind accesat de pe 2 laturi. Accesele sunt amplasate
în vecinătatea circulațiilor verticale, poziționate la capătul spațiilor tip coridor.
Diferența între cele două clădiri constă în faptul că cea din Hunedoara este mai
bogat decorată. Coloanele au capiteluri foarte ornamentate și detaliate cu frunze de
acant într-o compoziție care respectă cerințele clasice. Cel mai reprezentativ simbol
al socialismului, steaua cu 5 colțuri, era amplasată în centrul terminației superioare
a capitelului. Spațiile intermediare sunt tratate majoritar cu elemente și simboluri
ale Realismului Socialist și cu frize clasice în stil pseudo-corintic. Tratarea pereților
este simplă și modestă în ornamentații, în schimb tavanul este bogat decorat cu
basoreliefuri ce reprezintă simboluri ale socialismului: flori și spice de grâu.
După renunțarea la cvartal, adică la urbanismul de tip închis, un nou program se

naște prin alăturarea funcțiunilor comerciale funcțiunilor socio-culturale. Apare astfel
complexul cultural-comercial de cartier, care după 1958, trebuia să se constituie
într-un proiect unicat. Exemplu: Centrul Cultural al Cartierului Țiglina Galați, 1960.
40
MAICU, Horia, Despre unele construcții social-culturale realizate în București în anul 1953 în
Arhitectura RPR, nr.3, 1954, p.8, vezi și Irina Tulbure ...p.312
Fig.21 Centru Cultural Cartierul Țiglina, Galați

O altă componentă cheie a orașului socialist o constituie Parcul de cultură și de
odihnă prezent în orașele de dimensiuni mari: „instituție culturală de tip nou, ce
combină o largă muncă de educație politică cu îmbunătățirea sănătății milioanelor
de muncitori.” 41
Din aceași categorie de programe fac parte și parcurile de cultură socialiste – care
cuprindeau și teatre de vară sau cinematografe în aer liber, expresia arhitecturală a
acestora se înscrie în limbajul realism socialismului. După renunțarea în 1956 la
arhitectura realismului socialist, ele au continuat sa se realizeze până în 1960, prin
institutele regionale de proiectare urmând aceleași reguli de compoziție rigidă, dar
curățate de excesele decorative. După 1960 programul s-a schimbat complet,
înscrindu-se în noua formulă stilistică. Exemplu: Teatrul de vară Mamaia arhitect
Aaron Grunberg.
Pentru orașele mari erau gândite case de cultură multifuncționale amplasate în
mijlocul orașului. Singurul experimentat este Sala Palatului din București, unde
expresia arhitecturii este conectată la estetica arhitecturii monumentale de la
sfârșitul anilor 1940, dar adaptată la noile tendințe și la noul context social și politic.
FILONUL INTERBELIC
Arhitectura interbelică și-a găsit răsunetul și în arhitectura imediată anului 1944 și a
persistat, în ciuda constrângerilor modelului sovietic importat politic, cu diferite
intensități până în 1960. O continuare a tendințelor interbelice se regăsește în
arhitectura mediului industrial prin continuarea investițiilor antebelice sau printr-o
arhitectură care își găsește resorturi în tradiție. Din punct de vedere morfologic se
utilizează volume unitare și masive care se disting între ele printr-o tratare diferită
de culoare, textură, material și utilizarea profilelor orizontale accentuate pentru
41
Evolceanu, Titu, Introducere în probleme ....p.108-110
Fig.22Institutul de Ftiziologie Filaret

demarcarea registrelor orizontale. Exemple: arhitect Octav Doicescu – Imobilul
Banlo 1944-1946, Poșta Vitan, Centrala Banu Manta.
Arhitectul Octav Doicescu a activat în perioada inerbelică în domeniul arhitecturii
industriale: Sediul central al CFR București, 1930, alături de Titu Evolceanu; IAR
Brașov 1937, Studiourile cinematografice româno-italiene 1943.
Arhitect Horia Maicu deși mai puțin prezent în perioada interbelică, a aparținut
aceleași generații Doicescu – Creangă. Imobilul din strada Batiștei 1945-1947,
utilizează formule care își au originea în arhitectura industrială interbelică. Fațada
amintește de modernismul echilibrat al perioadei 1920-1930 prin ancadramente,
textură, contraste și prin executarea unui volum vertical dominant, precum și
tratația corpurilor de acces.
Arhitectul Mircea Alifanti, discipol al lui Duiliu Marcu, participă la realizarea
proiectelor de arhitectură oficială: Palatul Sindicatelor, Atelierele de confecții APACA.
Raportul echilibrat între vertical și orizontal, precum și compoziția planului sunt de
factură clasică. Corpul central aflat pe un singur nivel adăpostea cantina, acesta era
înconjurat de un al doilea corp, în formă de „U”. Volumele laterale ale atelierelor
sunt singurele care se dezvoltă pe înălțime, în 5 niveluri.
Ansamblurile de locuințe PTT și Ferentari aparțin aceleași perioade 1948, dar sunt
proiectate între 1944-1946 și concepute după principiile arhitecturii interbelice,
utilizând elemente de limbaj și principii compoziționale specifice.
Expresia fațadelor se consituie ca o continuare a arhitecturii industriale în mediul
urban, lucru ce a fost posibil prin intermediul arhitecților care activau în aceste zone.
Căteva din realizările acestei perioade, trecându-le prin filtrul preceptelor Realism
Socialismului, pot fi catalogate cu ușurință cosmopolite (prin compoziții libere cu
bandouri de ferestre orizontale): Institutul de pediatrie Emilia Irza, Căminul de
ucenici (Grigore Ionescu), Institutul Pasteur din București (Șt. Brotnovski), Institutul
de Ftiziologie Filaret, București, Spitalul din Comănești, Policlinica din Târgu Mureș.
Printre primele exemple de

aplicare a principiilor Realismului
Socialist sunt: Palatul Cultural
Reșița 1949-1953– arh. Tiberiu
Niga, T. Iconomu, Șt. Catina;
cvartalul de locuințe ce bordează
Instituția Academiei Militare (1952-
1954) Ioan Novițchi, Constantin
Ionescu, Carol Hacker, Dumitru
Munteanu, Gheorghe Nichitovici,
Fig.23 Spitalul de copii Emilia Irza Valentin Săndulescu.
Casa de cultură Reșița 1949-1950
concepută într-o compoziție alcătuită din 3 volume dispuse în jurul unei curți
interioare, 2 dintre acestea par inspirate din arhitectura halelor de producție, al
treilea corp perpendicular pe primele, deține fațada principală care pare a se inspira
tot din halele industriale. Edificiul are un caracter funcționalist adaptat contextului
local, cu caracter industrial.
Sunt reluate tendințele interbelice în perioada 1956-1960. Exemplul marcant pentru
schimbarea concepțiilor urbanistice este reconstrucția centrului Galați.
Proiectul Centralelor Telefonice din București proiectat de Octav Doicescu, mizează

pe o formulă clasică, dar mult simplificată și epurată.
Ansamblul Central din Galați executat între 1956-1960, de arhitecții V Sebestyen, C.
Furmuzache, are la bază reinterpretarea unor elemente de factură clasică sau
moderne românești.
Proiectul lui Constantin Moșinschi pentru Piața Națiunilor Unite menține caracterul
monumental al compoziției, unde dominanta verticală constituie elementul central,
înconjurat de un corp in U. Și în acest caz, dar diferit de proiectul pentru Galați, se
apelează la epurarea și simplificarea elementelor de factură clasice –„mimarea unui
ordin arhitravat, ale cărui coloane se încheie cu capiteluri aplatizate distanțate de
arhitravă.” 42
Astfel de abordări își justifică originea într-un învățământ de arhitectură bazat pe
studiul clasic și al intervenției Realismului Socialist.
Unul din proiectele concepute în perioada de manifestare maximă a realism
socialismului este Casa Radiofoniei, proiectat de arhitect Tiberiu Ricci, și care trebuia
să fie unul din primele proiecte socialiste. Finalizarea acestuia abia în 1960, în urma
unui demers anevoios generat de probleme legate de suprafața terenului, a
determinat epurarea de elemente clasicizante și specifice realism socialismului. Se
prea poate ca sursa de inspirație a lui Tiberiu Ricci să fie proiectul lui Lauritzen
pentru Sala de concerte și Studiourile Radiodifuziunii din Copenhaga. 43
42
43
pentru care T. Ricci.a semnat pagina dedicată programelor de studiouri de radio din Manualul
Arhitectului
Cea mai intensă preocupare a arhitecților între 1944-1960 era orientată spre
programul locuințelor sociale. Deși se tindea spre uniformizarea locuirii prin
standardizare și tipizare, un caracter tradițional local era imprimat arhitecturii
cvartalelor. Până în 1952 caracterul local nu se limita doar la decorații ci și la
concepția întregului ansamblu. Monumentalitatea și decorația blocurilor cvartalelor
erau treptat diminuate și simplificate, din motive economice. Volumele aveau o
înălțime medie de 3 niveluri, cu accentuarea colțurilor prin corpuri verticale de 5
niveluri. Spre exemplu în 1954, în București, primele locuințe executate „din fondul
Statului” sunt ansamblurile din cartierele Bucureștii Noi și Vatra Luminoasă, iar în
1955 sunt construite locuințele din Bulevardul Muncii.
Locuințele în coproprietate, în mare parte sunt realizate după o serie de proiecte tip.
Expresia fațadelor constă în tratarea diferită a ancadramentelor ferestrelor, în
accentuarea acceselor, circulațiilor verticale și a registrelor orizontale, având un
ultim registru diferențiat de restul fie prin culoare, textură, material, fie prin
retrageri sau delimitare cu profile orizontale.
Marcarea accesului în imobil, se făcea tot mai simplificat, și se obținea prin colaj
sau scoaterea completă din normă, prin desen, contrast de culoare sau material.
Ieșirea din normă își avea originea în realizările de factură clasică din perioada
interbelică, procedeu transmis de G.M. Cantacuzino prin cursul de istoria arhitecturii
predat generațiilor anilor 1950, celor care urmau să proiecteze blocurile de locuințe
colective ale lumii socialiste.
Exemplu: Bloc de locuințe din Ansamblul de la Uricani, 1952-1956, arhitect M. Ricci,
Sofia Ungureanu, Anton Moisescu.
Ansamblul de locuințe de la Hunedoara, 1952-1954, Nicolae Porumbescu, deși are o
expresie arhitecturală foarte diferită, ea urmează același demers: geometrizarea,
stilizarea și reinterpretarea unor elemente ale limbajului clasic (fie național, fie
tradițional, fie local).
În ultima etapă a Realismului Socialist zonele de acces aveau elemente mult
simplificate, dar păstrau literal sursa, fără ruperea codului de limbaj.
EVOLUȚIA LOCUINȚEI SOCIALE, ca parte a formării unei identități naționale -

interbelic
NAȚIONALUL. CĂUTĂRI
Timp de aproximativ un secol, între 1848 (mișcările revoluționare) și sfârșitul celui

de al doilea război mondial, preocuparea pentru definirea identității naționale a
dominat viața politică, culturală și socială din România. Crearea unui teritoriu unic
românesc și o completă independență a țării (în special față de Otomani, Ruși,
Habsburgi) puteau genera un sentiment al naționalului.
Discuțiile și preocupările legate de „Naționalism” erau temele curente în dezbaterile
publice politice, culturale și chiar științifice. „Naționalismul a cunsocut diverse grade
de intensitate: de la xenofobism, exclusivism până la patriotism, sentimentalism.” 44
44
Housing the civil servants and (re)constructing the Romanian nation state: ideology, policy
and architecture(1918-1958), Adriana Diaconu, National Identities 2012, p.259
Partidul Liberal și Partidul Național Țărănesc sunt cele două partide care au alternat
în perioada interbelic și ambele au susținut doctrina naționalismuui.
Partidele porneau de la premisa că prin dezvoltarea unei clase medii sociale exclusiv
românești, absentă la vremea respectivă, se putea atinge acel ideal național.
Soluția Partidului liberal pentru această chestiune era consolidarea și promovarea
unei „burghezii naționale”, apreciind ca marea parte a populației claselor medii și
mijlocii din mediul urban consta din populații de alte etnii (evrei, unguri, nemți,
etc.).
În schimb Partidul Național Țărănesc contesta legimitatea noii clase sociale create
artificial de liberali și susținea că o nouă elită socială nu ar fi nici autentică, nici
reprezentativă pentru nația română, ci mai degrabă ar imita structurile occidentale.
Partidul Național Țărănesc, în schimb, miza pe populația majoritară a țării, cea de la
țară, a cărui mod de viață și valori adânc înrădăciante în tradițe, erau specifice
românilor. Astfel, Partidul Național Țărănesc propune pentru dezvoltarea noii clase
sociale românești, recrutarea, în posturile de funcționari publici din administrație, a
unei populații rurale autentice. Doctrina acestuia se bazează pe încurajarea
proprietăților mici private, pe facilitarea accesului la educație și pe constituirea
micilor asociații ale locuitorilor din mediul rural.
Promovarea unei clase sociale medii din rândul țăranilor este motivul pentru care
gospodăria tradițională românească constituie sursa de inspirație în conceperea
planurilor de locuire socială, deoarece noua clasă formată are la bază o populație
inițial rurală. Acest concept de locuire era în contrast cu ideologia liberală, care
propunea ca mod de locuire socială, blocurile multietajate de locuințe colective după
model importat din Occident.
Ambele discursuri politice se bazau pe conștientizarea identității naționale prin
formarea unei noi clase sociale medii românești.
Formarea noii clase sociale era mijlocită de fenomenul de educare (civilizare), care
se putea face pe două căi: prin modernizarea locuinței și prin emanciparea culturală
al poporului.
Pentru ridicarea nivelului de cultură s-a înființat în 1921 Casa culturii poporului.
„Între biserică și școală trebuie să se ridice un al treilea templu în inima satului. O
casă încăpătoare în care sătenii să se adune în bună voe, găsind acolo în mic o
organizație integrală, care să corespundă tuturor nevoilor de manifestare
sufletească, intelectuală și fizică a satelor.” 45
Cea mai relevantă definiție a ideii de națiune și național o conturează D. Gusti:
„Națiunea este realitatea centrală, care însumează toate aspirațiile firești ale
indivizilor și de la care pornesc, nu spre o nouă ființă, ci spre un nou plan de relații,
toate manifestările internaționale.
Națiunea este singura unitate socială care își ajunge sieși, în înțelesul că nu cere
pentru deplina ei realizare o unitate socială mai cuprinzătoare, fiind în stare să
creeze o lume proprie de valori, să-și stabilească un scop în sine și să-și afle
mijloacele de înfăptuire, adică forța de organizare și propășire în propria ei
alcătuirea. Nici o altă unitate socială nu capătă un loc asemănător în domeniul vieții
sociale.” 46
TRADIȚIONALIȘTI VERSUS MODERNIȘTI
45
Jean Bart, Casele Naționale în Boabe de grâu, 1/1930, p.30
46
Dimitrie Gusti Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, Vol. I, București 1940-41, p.3
În 1935 din dorința de satisfacere a nevoii de identitate a națiunii s-a născut

conflictul dintre tradiționaliși și moderniști.
Tradiționaliștii considerau că spiritul național se regăsește în dimensiunea decorativă
a arhitecturii tradiționale, în timp ce moderniștii vorbeau despre o arhitectură a
socialului, lipsită de decorații estetizante inutile, o arhitectură bazată economie și
standardizare. 47
Rezolvarea conflictului modernism-tradiționalism s-a făcut prin orientarea către
modern în cazul locuințelor de masă și național în cazul programelor sociale sau de
reprezentare – case de cultură, sedii politico-administrative.
Locuințele ca instrument de educare.
Menirea locuințelor sociale era de a spori confortul vieții și randamentul muncii
adica: „ridicarea nivelului moral”, „ascensiunea materială a omului sărac” pentru
„propășirea țării.” 48 Aici iși are originea sloganul utilizat mai târziu pentru
propaganda comunistă: „de ridicare a nivelului material și cultural” al muncitorului.
Politicile legate de locuințele ieftine muncitorești deveneau politici sociale de educare
urbană, prin acest proces populația se adapta mai ușor la condițiile de la oraș. Dus
la extrem acest concept de educare a maselor, a generat chiar propuneri de
construire a unor locuințe colective temporare pentru educare a „elementelor
asociale”.
Rolul locuinței și arhitecturii sociale era acela de catalizator al reformei sociale
indiferent de sistemul politic.
În scopul modernizării societății atât rurale cât și urbane, Serviciul de Arhitectură al
Ministerului Agriculturii publică, la sfârșitul anilor 1930, elaborează o serie de 10
Caiete, care să fie sursa de inspirație pentru sistematizarea rurală – locuințe și
construcții agricole. Acestea propuneau planuri „model” făcute în raport cu specificul
zonei.
Educarea se producea prin faptul că populația prelua „modelul” de la autorități și-l
perpetua într-o formă firească și liberă ca o inițiativă proprie.
Conform discursului politic, asistența socială se adresa în special populației

defavorizate, care locuia la periferia centrelor urbane în mahalale. În anii 1930 a
devenit clar că, prin demersul propus, politicile publice susțineau mai mult clasele
medii sociale mai înstărite, deoarece accesul la astfel de locuire necesita o
contribuție financiară a solicitanților și în concescință ajutoarele publice erau
disponibile în special funcționarilor publici.
Între 1910-1944 s-a lucrat la crearea unui cadru legislativ și a unei modalități de
lucru prin care se stabileau caracteristicile locuințelor sociale. Acestea sunt denumite
fie ieftine și sănătoase, fie populare. Perioada interbelică este dominată de
necesitatea integrării în contextul internațional. Pentru societatea românească în
formare, locuința socială avea ca motor formarea identității naționale.
Locuința socială presupunea întâlnirea a trei factori decizionali care își atribuie pe
rând calitatea de „lider”: profesioniștii, beneficiarii, Statul.
47
Vezi Marcel Iancu, Arhitectura socială în Contimporanul, nr.93-95/1930, p.10, republicat în
Centenar Marcel Iancu 1895-1995, p.223 I
48
Gheorghe Vârtosu, Locuințe pentru populația nevoiașă și problema comasărilor, București,
1935, p.117
Profesioniștii erau elitele, teoreticienii, tehnicienii cu funcții administrative sau nu,

dar care stimulau inițiativa de Stat. Beneficiarii erau funcționarii publici sau
particulari, muncitorii ș.a.m.d..
Prima tentativă de susținere a interesului pentru locuința colectivă a fost în anul
1910 prin înființarea, la inițiativa primăriei București, a Societății de comunale de
locuințe ieftine din București, al cărei scop era acela de modernizarea și creșterea
confortului locuirii prin facilizarea „procurării de locuințe ieftine și sănătoase.” 49
Societatea se ocupa de parcelarea, construirea sau repararea locuințelor aflate pe
terenuri aparținând societății sau a altor proprietari pentru a le vinde sau facilita
împrumuturi ipotecare și emitea asigurări de viață sau împotriva incendiilor.
Primele parcelări nu indicau zone pentru dotări de utilitate publică. Mai târziu s-a
introdus obligativitatea introducerii de spații verzi sau zone destinate construcțiilor
sociale. Proprietarii inițiali erau instituții care ofereau locuințe angajaților lor.
În 1910 beneficiarii particulari erau muncitorii, meseriașii sau funcționarii cu un
salariu maxim de 250 de lei.
Prima perioadă de construire a locuințelor „eftine și sănătoase”, nu prevedeau
blocuri de locuințe colective, se construiau locuințe cuplate, parter sau parter și etaj,
executate după proiecte tip.
Locuința socială, după 1920, reprezintă obiectul de cercetare al arhitecților vremii,
lucru vădit în numeroasele publicații cu tematici sociale, culturale, economice,
tehnice, alături de căutările legate de identitatea națională. Arhitecții erau văzuți ca
parte activă a societății. Dificultățile referitoare la locuință erau cele legate de
estetica locuinței (modernă, tradițională) sau tipologia locuirii – individuală,
colectivă, într-un context al antagonismului tradiție-modernizare.
La nivel legislativ, perioada 1918-1938, este foarte prolifică în elaborarea

documentelor legislative bazate pe măsuri de protecție socială. Statul se obliga să
susțină construcția de locuințe, creând avantaje diverselor categorii de beneficiari,
scutiri de taxe, de impozite, oferea preț redus și măsuri de igienizare la scară
urbană, obligau marii industriași să construiască locuințe pentru personal.
În 1921 – se înființa societatea anonimă pe acțiuni Reconstrucția, pentru creditarea

și organizarea industriei construcțiilor, ce avea ca scop reconstruirea cât mai rapidă
a zonelor distruse de război.
Tot prin lege se înființau societăți cooperative penru meseriași, funcționari și
pensionari și o Casă pentru încurajarea construcțiilor. Statul se implica prin oferirea
de avantaje financiare. Înființarea de cooperative ducea la construirea de blocuri de
locuințe colective prin asociațiile de proprietari. Casa Construcțiilor 1927(fosta Casa
pentru încurajarea construcțiilor) era un organism similar SCLIB, cu rol extins la
nivel național. Consiliul CC stabilea condițiile pe care o casă trebuie să le
îndeplinească spre a fi economică și igienică. Înființarea efectivă a Casei
Construcțiilor s-a făcut în 1930 prin Casa Autonomă a Construcțiilor (CAC), a cărei
atribuții erau similare cu cele ale SCLIB. Legea din 1930 aduce în plus clasificarea
tipurilor de locuințe: tip popular sau tip economic. La începutul anului 1939, printr-o
nouă lege de organizare a Casei Construcțiilor, se clarifică atribuțiile acesteia, se
49
Constantin Hamngiu, Legi uzuale 1909-1910, Suplimentul III1910, București, 1910, p.614.
Pe lângă legea de înființare a societății, era emisă în același an Legea pentru construiea de
locuințe ieftine și sănătoase (M.O. 254, 13 februarie 1910)
aduc modificări locuințelor și posibilitatea instituțiilor de a construi case bloc cu

apartamente de tip economic sau popular.
Cele două societăți au fost adeseori criticate pentru că ele, de fapt, nu erau în stare
să asigure locuințe pentru populația săracă ci mai degrabă pentru cei cu venituri
medii.
Tot în această perioadă sistemul de asigurare socială cucerește tot mai mult teren
prin Casele de asigurări. Cea mai relevantă societate de asigurări era Casa Muncii
CFR care se ocupa de întreținerea și asigurarea locuințelor și a facilităților pentru
angajații CFR, fără ca locuințele să devină proprietate privată. În 1923 insitituția
prevedea posibilitatea ca acestea să rămână proprietate privată definitivă. În 1930
se înființează Casa Autonomă pentru ocrotirea și ajutorarea personalului căilor
ferate române care avea ca scop asigurarea de credite ieftine pentru cumpărarea de
terenuri de construcție a locuințelor în proprietate privată.
Societățile erau create după doctrina Partidului Național Țărănesc, ele au construit
exclusiv locuințe individuale, dar s-au construit și câteva blocuri de apartamente in
perioada liberalilor la putere.
În 1921 tema locuințelor era văzută ca o măsură de protecție a socială dar și ca o
problemă a Statului care se implica prin restricții, obligații și prin adunarea unor
fonduri. Modificările legislative privind funcționarea Casei Construcțiilor din 1939,
constituie punctul de plecare spre centralizarea procedurilor.
Definirea unei legislații speciale pentru Casa Muncii CFR și pentru Cooperativele de
Construcție va constitui premisa formării unei categorii distincte de beneficiari, care
vor deține un sistem imun față de schimbările politice.
Până în 1935 SCLIB construise câteva cartiere de locuințe în zonele libere,
periferice, fără infrastructură, în zone neconstruite sau cu densitate redusă.
Master Planul din 1935 propunea o zonificare pe baza unei ierarhii sociale rezultând
următoare tipuri de locuire: case tip villa – pentru funcționarii publici, case înșiruite
sau alipite pentru angajații statului sau a unor companii private, care aveau condiții
dezavantajoase comparativ cu primii, în ceeea ce privește atribuirea creditelor
ipotecare.
În 1937 Casa Construcțiilor realizase pentru muncitori o serie de locuințe tip în
ansamblul Vatra Luminoasă. În urma mai multor demersuri care vizau reducrea
costurilor și realizarea unei arhitecturi românești, rezultatul a fost unul interesant
prin obținerea unui tip de locuințe ce nu putea fi numit nici individual, nici colectiv
(cu accese individuale) și cu o arhitectură care avea deopotrivă trăsături tradiționale
și moderniste.
1940-1943 Mareșalul I Antonescu a solicitat Casei Construcțiilor rezolvarea

problemei locuințelor pentru funcționarii publici civili sau militari și elaborarea unui
plan național pentru realizarea de locuințe ieftine.
I. Antonescu a apelat la un comitet care-l avea în frunte pe inginerul N. Caranfil să
facă un studiu care să evalueze nevoile populației și să găsească soluții pentru criza
de locuințe.
Se propuneau trei tipuri de locuințe supuse facilităților centralizate: locuințe
populare, ieftine și economice.
Discuția s-a mutat în zona tipului de locuire adecvat: individual sau colectiv.
Blocuri moderate – formate din grupuri de 4-8 apartamente în jurul unei intrări
comune, organizare pe parter și maxim 2 etaje, de preferat în interiorul orașelor, în
timp ce locuința individuală populară (2-4 unitați pe o parcelă) era mai potrivită în
cartiere noi, colonii muncitorești așezate pe fostele terenuri agricole.
Două figuri marcante s-au implicat în acest plan, având politici total opuse. Duiliu
Marcu a vazut în acest proiect o oportunitate oferită proiectanților de a promova și
de a crea un stil național prin reînvierea valorilor tradiției prin trimitere la
Neoromânesc (Ion Mincu). Vederile sale erau în acord cu doctrina țărănistă, astfel el
propunea ca mod de locuire – gospodării unifamiliale, atât pentru mediul nou
urbanizat cât și pentru zonele existente în suburbii. Acest tip de locuire, care se
adresa în special, noii clase sociale formate, cea a funcționarilor publici, se potrivea
perfect modului lor de viață, mai ales celor de jos, care aparținea acestei categorii
ocupaționale. Inspirat din conceptul de Oraș Grădină, Duiliu Marcu propunea
generarea mai multor așezări urbane în jurul Bucureștiului. Arhitectura locuirii era
inspirată din arhitectura vernaculară și respingea categoric toate influențele
moderne și străine.
Richard Bordenache critica acest mod de dezvoltare, ca fiind inoportun, prin faptul
că orașele se vor extinde necontrolat, creându-se astfel structuri urbane incoerente
cu dificultăți legate de infrastructură. El era adeptul modernizării locuirii și critica
politicul de respingere nedreaptă a principiilor moderne. El miza pe modernizare,
creșterea confortului, densificarea locuirii și eficientizare prin construirea de blocuri
de apartamente, prin care un număr mare de utilizatori puteau beneficia de facilități
moderne. Aceste clădiri trebuiau să fie proiectate conform principiilor moderne, dar
în același timp să păstreze o imagine tradițională.
Între 1944-1948 – concepțiile legate de locuirea socială erau deja coagulate în

perioada anterioară, fiind transformate prin prisma noilor ideologii politice și lăsate
în așteptare. Au dispărut treptat categoriile de locuințe economică, populară, ieftină,
cărora le-a luat locul un unic concept – locuința muncitorească (locuința
individuală).
Perioada aceasta a cunoscut o mare diversitate a locuințelor sociale, fie prin
continuarea sau modernizarea prin reconstrucție a locuințelor după proiecte din
perioada interbelică – ansamblul de locuințe Grivița Roșie sau Vatra Luminoasă,
București, fie prin construcția de blocuri de locuințe colective după noile concepții
urbanistice – ansamblul PTT, Ferentari în București Steagul Roșu în Brașov, fie prin
continuarea unor ansambluri aflate în zonele industriale (mai rural).
Fig.24 Perspectivă Cartierul Steagul Roșu - 1964

În 1949, SCLIB și CC au
fost desființate,
atribuțiile lor trecând
asupra Ministerului
Muncii și Prevederilor
Sociale, iar sumele
încasate în urma
contractelor existente ale
Casei Construcțiilor, vor
trece la bugetul general
al Statului.
Fig.25 Blocuri de locuințe, Steagul Roșu, Galați
ROMÂNIA. DISCURS DUBLU -1956. PRIMA DESTALINIZARE

Discursul din Hrușciov a anunțat schimbarea de direcție a poziției practicii și
ideologiei arhitecturale. Acest proces a afectat în intensități și moduri diferite, toate
țările din Blocul comunist, urmat de un proces evolutiv dar sinuos, cu deschidere
către arhitectura din Vest.
Revista Arhitectura RPR, singura publicație de arhitectură, înfățișează traseul
bidirecțional al schimbării, de la începuturile sale incerte până la primele semne ale
declinului ale discursului oficial al Realismului Socialist.
Al VI-lea Congres UIA din 1955 de la Haga a concluzionat că toate conflictele, fie de
natură ideologică, politică, religioasă, se pot rezolva pașnic și a declarat că „UIA a
indeplinit sarcina de a unifica la scară mondială toți arhitecții, indiferent de rasă,
națiune, opinie politică și ideologică.” 50 Tot atunci România a fost acceptată ca
membru al UIA. Delegația română a fost formată din doi arhitecți cu implicații
semnificative în politic: Horia Maicu și Pompiliu Macovei, la vreme respectivă
arhitectul șef al capitalei.
Revista Arhitectura RPR s-a reinventat, trecând de la imaginea sărăcăcioasă a
copertei staliniste la una atractivă cu o prezentare grafică dinamică și colorată în
fotografii de calitate. Formula retorică stalinistă a fost înlocuită cu compoziții
abstracte după modelul occidental al vremii. Până la acea vreme, singurele exemple
promovate la secțiunea „Din străinătate” erau din Blocul Sovietic și pentru prima
oară sunt prezente exemple din Occident - Exemplele sunt atent selectate nu doar
din prisma ideii de remediere a arhitecturii socialiste din punct de vedere al
eficienței economice, dar și din prisma faptului ca exemplul era ales dintr-o
localitate al carui primar avea afinități comuniste. Prezentarea unui caz din lumea
capitalistă ar putea servi idealurilor comuniste – blocurile de locuințe din
prefabricate Le Havre (un exemplu major de reconstrucție postbelică, un important
bastion comunist) realizat pe baza unui proiect tip, care răspunde atât nevoilor de a
fi la zi cu informațiile cât și cu cerințele ideologice.
50
Carmen Popescu (2009) Looking West: emulation and limitation in Romanian architectural
discourse, The Journal of Architecture, 14:1, p.109
În următorii ani, exemplele din lumea occidentală s-au înmulțit, sunt prezentate
exemple drept „politicaly correct”, dar și proiecte semnificative construite in Blocul
Sovietic.
Cărțile de arhitectură și jurnalele,care până atunci circulau doar în subteran și prin
aranjamente private, au devenit disponibile oficial. Centrul de documentare CSCAC
– furniza astfel de publicații. Majoritatea titlurilor erau legate de arhitectura nouă
socialistă: proiectarea tip, utilizarea prefabricatelor, industrializarea procesului de
fabricație, noile tehnologii, mecanizarea procesului de construire, sistematizarea
urbană, locuințele colective, arhitectura industrială. Inițial lucrările erau sumar
prezentate, iar abia din 1964 acestea au fost profund revizuite, dar cu evitarea
oricăror posibile conflicte ideologice. Accesul cel mai rapid la arhitectura din Vest se
făcea prin periodice, care la început erau insuficiente, acest lucru fiind compensat de
prezentările din cadrul întâlnirilor UAR – unde se prezentau ultimele apariții ale
periodicelor din Vest sau imagini din excursiile de studiu din străinătate, acestea
fiind deja supuse interpretării. CSCAS centraliza toate publicațiile care erau propuse
de arhitecți spre a fi comandate. În scurt timp aceste periodice au devenit surse de
informare și de inspirație pentru arhitecții români. Revistele care au pătruns au fost:
„Casabella”, „Forum”, „Architecture d”Aujourd”hui”.
Doar elitele aveau acces la directa experință a deschiderii spre Vest, arhitecților de
masa li se ofereau doar recenzii ale acestora.
Dublul discurs s-a manifestat odată cu schimbarea de direcție care a avut loc în
1955 și s-a bazat pe o serie de concesii acceptate de partid, dar care nu a șters
restricțiile ideologice impuse de doctrină. Prin urmare, arhitecții instruiți în perioada
stalinistă să practice un dublu discurs au continuat să îl aplice și după, la fel și
autoritățile. Deschiderea către Vest s-a făcut în anumite limite, tot ce intra se făcea
printr-un control al ideologilor. Modul de asimilare a informațiilor care pătrundeau
era subiect al dezbaterilor publice de la sfârșitul anilor 1950. 51
Partidul a încurajat absorbția anumitor experiențe în special din domeniul arhitecturii
industriale, unde conta doar eficiența economică, în care arhitectura nu trebuia să
transmită mesaje politice. În schimb, în cazul edificiilor publice sau a celor de
locuințe colective, utilizarea esteticii moderniste era văzută cu suspiciune și ținută
sub control.
Spre exemplu, sistematizarea stațiunilor de pe litoral de la jumătatea anilor 1950,
susținută de Partid ca materializare a noii politici, s-a confruntat cu obiecțiuni din
partea liderilor politici. Cezar Lăzărescu era arhitectul șef la vremea respectivă a
trebuit să justifice utilizarea limbajului modernist prin care se înlocuiau fațadele
masive de piatră considerate anacronice cu cele din beton aparent, care sunt mai
economice și contemporane. 52
Dublul discurs a avut repercursiuni și asupra tipologiilor ahitecturale precum
locuințele individuale care erau considerate anterior, de regimul socialist ca
reflectând un mod de locuire burghez și individualist. 53
51
Vezi și Carmen Popescu (2009) Looking West: emulation and limitation in Romanian
52
Vezi C. Lăzărescu, „Construcții noi pe litoralul Mării Negre”, Arhitectura RPR, 8-9/1958, P.12-
17
53
architectural discourse, The Journal of Architecture, 14:1, p.115, vezi Anton Moisescu,
„Arhitectura decadenței și decadența arhitecturii”, Arhitectura-Construcții, 2/1949, p.36
Concursul organizat în 1955 pentru proiecte de locuințe idnividuale a stârnit critici

legate de modul de utilizare a surselor occidentale. M. Caffe a acuzat lipsa de
expresivitate a unor proiecte ca fiind „geometrii schematice”, a căror „platitudine” a
fost mascată de o grafică „nereală” și „rafinată”. Neglijarea surselor locale și
respingerea producțiilor de dinainte de 1945, copierea unor modele din Vest era
aproape firească. 54
Cenzura a acționat pe mai multe planuri. Primul mod de operare se referea la
interzicerea elementelor specifice vocabularului modernist interbelic, cum ar fi
benzile orizontale de geamuri, calificate drept marcă a capitalismului. Marea
majoritate a arhitecților anilor 1950, era formată în anii 1940, în spiritul unui
modernism radical, de către profesori pregătiți în perioada interbelică. Modernismul
echilibrat al arhitecturii interbelice a opus rezistență modernismului radical,
rezistența s-a amplificat după schimbarea regimului, și s-a transformat într-o
„strictă prohibiție”. 55 După schimbarea direcției, cenzura a devenit mai discretă prin
prezența în cadrul dezbaterilor doctrinare ca lectură critică a exemplelor din Blocul
Capitalist.
Un alt mod de operare a cenzurii a fost și prin indicarea directă a surselor și
modelelor „corecte.” Asimilarea modelelor din Vest, nu mai era condamnată ci
considerată necesară în evoluția noii arhitecturi socialiste. 56
Mihail Caffe se temea că în lipsa unei analize critice, multe din ideile promovate de
școlile din Occident riscă să se transforme în „dogme rigide” așa cum s-a întâmplat
în trecut, în cazul Realismului Socialist. Critică animozitățile față de trecutul apropiat
și pe cei care sunt „gata să înlocuiască exagerările clasicizante cu exagerări
moderniste.” Noul statut al arhitecturii socialiste era acela de a absorbi inovațiile
„progresive” capitaliste. 57
Exprimarea unor arhitecți precum Lurcat, Le Corbusier, Nervi și Candella referitor la
reînoirea practicii în construcție a permis presei sovietice să conchidă ca „doar
arhitectura socialistă, condusă de normele de stat, va fi capabilă să îndeplinească
acest proces”. 58
La începutul anilor 1960, dublul discurs, părea să dispară, o a doua destalinizarea a

societății românești, părea să provoace normalizarea relațiilor cu blocul capitalist.
Este o perioadă de deschidere accentuată, prin care studenților Facultății de
Arhitectuă din București li se cerea chiar să consulte publicațiile din Occident în
rezolvarea temelor de la atelier. 59
EXPOZIȚIILE DE ARHITECTURĂ
54
55
Mihai Enescu, „Scurt jurnal de amintiri”, în, V.Iuga Curea, ed. 2005, Arhitecți în timpul
dictaturii p.95-109
56
57
M. Caffe, „Despre câteva probleme actuale ale arhitecturii”, Arhitectura RPR, 9/1957, p.48
58
A. Vlasov, „Orientarea arhitecturii sovietice în condițiile dezvoltării continue a industrializării
construcțiilor”, Arhitecura RPR, 2/1960, p.48-53
59
Partidul Comunist se folosea de expozițiile internaționale pentru a realiza schimburi

interculturale, iar de expozițiile interne pentru a prezenta realizările regimului
socialist.
În general expozițiile organizate de UIA în anii 1950 găzduiaiu lucrări din Blocul
Capitalist.
Prin intermediul expozițiilor interne se putea compensa lipsa contactului direct cu
producțiile occidentale. În acest context s-a organizat în 1958, la Sala Dalles
Expoziția cu titlul „Arhitectură Contemporană din SUA”, acest lucru fiind posibil din
două motive: alegerea ca loc al Congresului al V-lea UIA, Moscova și relaxarea
relațiilor sovieto-americane, care au avut consecințe directe asupra politicii
românești. Expozițiile ilustrau clădiri celebre construite între 1945-1952, în plus față
de acestea mai erau prezentate clădirile premiate în 1956-1957 de Institutul
American de Arhitectură.
În 4 panouri erau ilustrate prin prezentări concise lucrările: Bloc de apartamente,
Memorial Drive, Massachusetts, arhitecți Kennedy, Koch, DeMArs, Rapson și Brown
(1950), Blocul de apartamente Lake Shore Drive Chicago, arhitect Mies Van Der
Rohe, (1951), Lever House, New York (1952), arhitecți Skidmore, Owings and
Merrill și Warren Tremaine House, California, arhitect Richard Neutra, (1949).
Impactul asupra arhitecților români a fost major, în special asupra celora care
nutreau un sentiment de admirație față de arhitectura americană.
Pentru arhitectura românească, acesta a constituit un moment propice de a
pătrunde pe scena internațională. Astfel UAR s-a reconectat la organizațiile din
domeniu din Blocul Capitalist. Cu această ocazie 500 de copii ale revistei Arhitectura
RPR erau distribuite în fiecare an în străinătate. Mai mult decât atât, conferința
internațională pe subiecte legate de locuire s-a ținut la București în 1966.
Arhitectura românească câștigă tot mai multă încredere, având ca moment maxim
Expoziția de arhitectură din 1961, iulie, la Sala Dalles. Acest eveniment aniversa 15
de ani de când forțele sovietice au „eliberat” România. Cu ocazia acestui show, erau
expuse producții marcante ale socialismului românesc: arhitectura industrială,
sistematizări urbane, locuire colectivă, complexe de sport moderne și clădiri
culturale, printre care Palatul Republicii, arhitect Tiberiu Ricci (1959-1960) și
sistematizarea litoralului. În 1964, toate acestea s-au asamblat într-o expoziția
itinerantă, care a călătorit în același an în SUA, Egipt, Ungaria, Djakarta. 60 Expoziția
a fost bine primită în străinătate, lucru confirmat de reproducerea în revista
Arhitectura RPR, a unor pasaje din The Washington Post :„ O expoziție care confirmă
avântul construcțiilor în România... o expoziție atractivă a unor ansambluri moderne
și bine proiectate” și The New York Times: „Programul român de construcții este o
realizare remarcabilă. Comparativ putem numai să regretăm rezultatele lipsei de
planificare în Statele Unite: confuzia creatăcde libera inițiativă și de anarhie,
acapararea lipsită de scrupule a terenurilor ....” 61 Arhitectura românească a
beneficiat de reacții pozitive și în publicații ca: Architecture d”aujourd”hui,
Urbanisme, Progressive Architecture, Arts&Architecture, The Architectural Review,
La Maison s.a.m.d.
Cele mai multe aprecieri le-au avut noile stațiuni de pe litoral, a căror concepții
urmăreau îndeaproape directivele și principiile dezbătute în cadrul CIAM și a
Congreselor UIA.
60
Alexandru Budișteanu, „Prezentarea peste hotare a realizărilor arhitecturii românești”,
Arhitectura RPR, 3/1965, p.58-59
61
idem
CĂUTĂRILE UNUI STIL SOCIALIST ????. A DOUA DESTALINIZARE

În 1956, la cel de al XX-lea Congres al Partidul Comunist al USSR, partidul a
recunoscut schimbările de direcție în politică și acceptarea colaborării cu Occidentul
prin „schimburi culturale și comerciale internaționale.” 62
Congresul al V-lea al UIA, 1958, s-a ținut în mod simbolic la Moscova, unde s-au
adunat arhitecți din 44 de țări care au stabilit abordări comune bazate pe țeluri
comune.
România, urmând modelul sovietic, s-a deschis spre lumea occidentală. Primele
semne s-au arătat în cadrul celei de a II-a Plenare a UAR din iulie 1954, care
reflecta schimbările din climatul politic sovietic. Tema întâlnirii era: economia și
eficiența în construcții a noii arhitecturi socialiste, dezbătută deja în paginile revistei
Arhitectura RPR, dar noutatea consta în modul de abordare, care reflecta noua
direcție de urmat, o nouă poziție care să excludă excesele estetitcii istoriciste, cu
aluzii la Realismul Socialist, considerate ineficiente și inutile. Aceleași concluzii au
reieșit și în cadrul Conferinței Constructorilor care condamna „strecurarea în
arhitectură a gustului mic burghez și risipa de fonduri ale statului”, referitor la
vocabularul istoricist al Realismului Socialist prin „împodobirea exagerată a
clădirilor... Nu trebuie însă să înlocuim adevărul imaginii ideologico-artistice cu
adevărul tehnicii... formula arhitectural-artistică păstrează..o indepedență relativă și
o anumită stabilitate, care rezultă din exprimarea în imagini arhitecturale a unui
anumit conținut ideologic și artistic.” 63 Deși majoritatea arhitecților români detesta
excesele Realismului Socialist, schimbarea de direcție a avut un demers complicat.
Deoarece sovietizarea tuturor straturilor societății s-a produs la un nivel atât de
profund și de bine controlat, încât continuarea demersului interbelic părea imposil.
Schimbarea și asimiliarea principiilor modernismului postbelic occidental s-au produs
pe două căi: pe de o parte stimulat de deschiderea politică, care a favorizat dialogul
cu lumea occidentală prin expoziții, publicații și rare întâlniri ale arhitecților români
cu cei străni; pe de altă parte promovarea unei imagini noi a României, prin
produsul nou de arhitectură, o arhitectură care oferea o imagine mai agreabilă a
regimului.
Modernizarea se face prin mutarea accentului din zona esteticii în zona utilului. În
noul context al reorientării politice, arhitectura trebuie să asimileze ultimele inovații
ale lumii occidentale, motiv pentru care UniuneA Sovietică a favorizat schimburi
culturale și economice. În România în cadrul Congresului al II-lea al Partidului
Comunist, din 1955, s-a insistat pe acest tip de dezvoltare și pe faptul că trebuiau
studiate exemple ale arhitecților capitaliști. 64
Având la bază multele aprecieri internaționale, liderii politici s-au folosit de
arhitectură, considerată ambalajul perfect al regimului, spre a arăta lumii întregi
nivelul de dezvoltare al țării sub regimul socialist.
62
Rezoluția Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice cu privire la
raportul de activitate al Comitetului Central al PCUS”, Arhitectura RPR, 3 (1956), p.2-6
63
V. Tasalov, „Pentru o justă înțelegere a arhitecturii”, Arhtiectura RPR, 7/1955, p.36-38
64
Fig.26 Restaurant Eforie Nord

A doua „destanilizare” s-a făcut prin instalarea în 1961 a unui nou guvern, mai
distanțat de directivele sovietice, cu vederi mai liberale și care promova o societate
socialistă consumieristă. 65
Fig.27 Restaurant Mangalia

În mod natural practica de arhitectură a început nu doar să se normalizeze, prin
recuperarea distanței de lumea occidentală, ci să aducă contribuții originale pentru
îmbogățirea culturii. Erau permise interpretări originale ale unor modele occidentale.
Pe litoral, arhitect Cezar Lăzărescu și echipa lui de proiectare, au realizat clădiri
îndrăznețe inspirate din arhitectura transparentă a lui Richard Neutra (restaurant
Eforie Nord 1959) sau din limbajul simbolic al lui Niemeyer (bar, restaurant
Mangalia, 1959).
În aceeași perioadă în capitală – concepțiile noilor structuri de beton ale lui Nervi
erau transpuse în edificii publice reprezentative: Sala Palatului Republicii, Circul de
Stat (Nicolae Porumbescu). 66
65
Dan Cătănuș , A doua destalinizare. Gh Gheorghiu Dej la apogeul puterii (București, Vremea,
2005), p.19-21
66
discourse, The Journal of Architecture, 14:1, p.123, vezi și Architectural Forum,
septembrie/1962, p.108-109 (ambele clădiri au fost publicate aici)
Fig.28 Circul de Stat
După cum a afirmat Hrușciov la al XX-lea Congres al Partidului Comunist, nu ar

trebui să existe complicitate între cele două lumi și este o chestiune de onoare
pentru arhitecți să creeze un stil de arhitectură socialist. Acest lucru apărea ca o
prioritate în climatul ce a urmat Congresului al V-lea ținut la Moscova, care a reușit
să mascheze competiția dintre cele două blocuri. 67 După cum pretindeau ideologii
sovietici, arhitectura „a fost întotdeauna condiționată de acțiunea legilor economice
fundamentale ale formațiunilor sociale respective și depinde și de diferitele concepții
ideologice și filozofice care formează suprastructura societății.” 68
Preocupările se orientau în două direcții diferite: simplitate rațională și maximă
utilitate, precum și dezvoltarea unor particularități naționale. 69
Pentru prima direcție, cea legată de utilizarea noilor tehnologii, câmpul de bătălie îl
constituie Expoziția de la Bruxelles, în care progresul a fost disputat între
pavilioanele americane și cele sovietice. În ceea ce privește a doua direcție, cea
legată de specificul național, aceasta încă nu se putea materializa, din cauza
menținerii unei imagini generate de sloganul realist socialist: național în formă,
socialist în conținut.
Mesajul simbolic pe de o parte și raționalitate și eficiență pe de altă parte, păreau a

fi cele 2 fațete ale dezbaterii în Congresul al VI-lea UIA, Londra, 1961. Într-un
articol din Arhitectura RPR, Caffe îl portretiza pe Hitchock ca apărător al raționalității
și al eficienței, slăvind „predispoziția spre noile materiale”, în timp ce Nervi și
Hryniewecki promovau o „arhitectură realistă în serviciul maselor”, dând „prioritate
progresului tehnologic”. Tot el conchide că congresul a reprezentat o fază
importantă în evoluția arhitecturii contemporanb e, prin faptul că acesta marchează
triumful raționalismului și realismului. 70
67
68
Vezi Mojneagun, „Căutări în domeniul arhitecturii în Occident”, Arhtiectura RPR, nr.1/1959,
p.66
69
A. Vlasov,„Stilul arhitecturii noastre”, Arhitectura RPR, 6/1959, p.48-49???
70
M. Caffe, „Pe marginea Congresului alVI-lea al UIA”, Arhitectura RPR, 3/1961,p.50-51
Noile tehnologii și materiale erau preferate în România, lucru demonstrat în cele

două simpozioane organizate de UAR în 1960, ce anticipau Congresul al VI-lea
UIA. 71
În ceea ce privește necesitatea unei arhitecturi proprii cu trăsături locale, specifice și
variate, integrate în specificul fiecărei localități, Gh. Gheorghiu Dej sublinia în
Conferința organizației de Partid din februarie 1964: „arhitectura noastră trebuie să
poarte o amprentă proprie și, în această privință, frumoasele tradiții ale arhitecturii
românești pot constitui o sursă bogată de inspirație”. 72 Varietatea arhitecturală a
construcțiilor precum și arhitectura „umanizată” erau concepte care beneficiau de
suportul Partidului Comunist, deoarece reprezentau un antidot împotriva monotoniei
arhitecturii de masă și ofereau soluții precise la chestiunea neclară a așa numitului
„stil socialist”. 73
În cadrul celui de al IX-lea Congres al Partidului Comunist Român, care a avut loc în
iulie 1965, Ceaușescu a fost numit lider al Partidului. Proaspăt numitul președinte
promova discursul național, formator al ideologiei Comunismului Național. Prin
urmare „specificul local” se va transforma în „specific național”, și va deveni
subiectul dezbaterilor din cadrul Plenarei UAR din 1967.
Nicolae Porumbescu, liderul carismatic al noii specificități, se referea la Le Corbusier,
Oscar Niemeyer, Kenzo Tange și Paul Rudolph ca modele de urmat. 74
În decurs de câțiva ani „specificul național” s-a transformat într-o obsesie
manipulată de ideologii politici.
Deschiderea spre lumea capitalistă a continuat în primii ani ai regimului sub
Ceaușescu, ani considerați infloritori. Comunismul național a modificat progresiv
dinamica schimbării, transformând-o într-o atitudine izolaționistă. 75
71
„Din activitatea Uniuni Arhitecților din RPR”, Arhitectura RPR, nr.6/1960, p.50
72
Marcel Locar, „Construcția de clădiri de locuit și social-culturale în RPR”, Arhitectura RPR,
4/1964, p.40-53.
73
74
Nicolae Porumbescu și Maria Vaida-Porumbescu, Arhitectura 2/1967, p.12-17
75

1944-1960 Postbelic Realism Socialist Curs 5 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1944-1960 Postbelic Realism Socialist Curs 5 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2.

2 – Cristinel – un arhitect care face tranziția 21

1. EVOLUȚIA FENOMENULUI CULTURAL SOCIALIST

1.1 CONTEXT INTERNAȚIONAL

Contextul politic marcat de influența Uniunii Sovietice

NOUA CULTURĂ SOVIETICĂ

EVOLUȚIA culturii socialiste, formulată prin raportul partid-cultură, cunoaște 4 etape

3. Perioada 1932/1934-1946, este perioada de cristalizare a curentului

Drumul spre Realismul Socialist a început cu Revoluția Culturală, în care artele

În cadrul concursului pentru „orașul grădină socialist” de la Moscova, Le Corbusier a

MODELE EXEMPLARE SOVIETICE

STALINISM ÎN BLOCUL SOVIETIC

Fig.3 Mausoleul Gheorghi Dimitrov

Fig. 2 Stalin Alee, Berlin

Casa Scânteii – București.

REALISM SOCIALIST ROMÂNIA

Evoluția perioadei postbelice:

Perioada 1944-1947 – reprezintă o perioadă confuză pentru Partidul Comunist,

Perioada 1948 – 1955, era dominată de controlul și direcționarea politicii dinpsre

Printre arhitecții sovietici elogiați în România, ca modele de urmat se aflau: Joltovki,

ocupa de edilitare industriale, instalații sanitare, construcții și amenajări sociale,

Conceptul de „proiect socialist” implică o arhitectură al cărei rol de „condensator

după acest an lucrările vor fi publicate de Editura Tehnică

adunate în albumul intitulat Documente de Arhitectură Românească, avându-l ca

Aceste albume aveau ca scop popularizarea arhitecturii tradiționale prin utilizarea

ROMÂNIA. DISCURS SOVIETIC

care reflectă realitatea în mersul ei înainte, în continuă dezvoltare revoluționară.” 29:

Uniunii Sovietice, fie în articole despre arhitectura social-culturală fundamentată pe

PROIECTUL – MODELUL SOCIALIST EXEMPLAR

arhitecturii comuniste românești, fiind utilizată intens ca instrument de propagandă.

Fig.5 Casa Scânteii

PROIECTUL – ORAȘ SOCIALIST EXEMPLAR

Planul de reconstrucție urbană importa elemente

Fig 6 Cvartal de locuințe, București

amplă mobilizare, întreg procesul de edificare fiind puternic mediatizat în publicațiile

Fig. 8 Casa de Cultură a Constructorilor, arh. G.I.A. Cealtakin, Moscova

Autorii ansamblului de locuințe de pe Bulevardul Bucureștii Noi erau Alexandru Iotzu

zonelor și la funcțiunea dominantă și cuprindeau dispoziții legate de simplificarea

LOCUINȚA SOCIALĂ 1944-1960

Legislația referitoare la construcția de locuințe individuale cu ajutor din partea

Ministerele, instituțiile, unitățile industriale erau obligate să construiască pentru

Experimentele în scopul eficientizării în construcții erau dictate de nevoia de

URBANISM – RECONSTRUCȚIE SOCIALISTĂ – 1944-1956

abandonarea monumentalismului de elogiere a socialismului, precum și orientarea

Fig.10 Sistematizare Galați – etapa 1954

Fig. 11 Hunedoara - Clădiri realizate 1951

Fig. 12 Clădiri realizate 1958 - Hunedoara

Proiectele pentru Steagul Roșu Brașov și Orașul Hunedoara, constituie începutul

Anul 1954 prevedea

Fig. 16 Nou cartier de locuințe la Petroșani

Fig. 17 Nou cartier de locuințe la Petroșani

Proiectul pentru Uricani

În urma schimbării de direcție din 1956, s-au abandonat proiectele de sistematizare

ARHITECTURA – NOILE PROGRAME DE ARHITECTURĂ

„național în formă” ne duce cu gândul la „stilul național” atât de căutat

Între anii 1944-1960 majoritatea realizărilor au fost concretizate în sfera locuirii și a

politicul indica Renașterea ca sursă „corectă” de inspirație, acest lucru este

Fig.20 Cinematograful Înfrățirea între popoare, bv Bucureștii Noi

Poziția în cadrul ansamblului, forma generală a clădirii, proporțiile și alcătuirea

După renunțarea la cvartal, adică la urbanismul de tip închis, un nou program se

Fig.21 Centru Cultural Cartierul Țiglina, Galați

Fig.22Institutul de Ftiziologie Filaret

Printre primele exemple de