Tendințele perioadei cuprinse între sfârșitul celui de-al doilea război mondial și 1947

Anul 1944 a reprezentat pentru România, la fel ca pentru majoritatea țărilor lumii un an de mare
importanță, cu evenimente însemnate ce i-au trasat soarta pentru multe decenii de atunci înainte.

Unul dintre evenimentele de majoră importanță a fost începutul ocupației armatei sovietice ce avea
să dureze tocmai până în anul 1958.

Astfel că, în mod evident, evenimentele socio-politice au determinat viața artistică românească să
urmeze spiritul regiunii din care face parte și să cunoască ”un amestec curios de tendințe divergente
și contradictorii, de confruntări libere între curente tradiționaliste și căutări experimentale
moderniste, între formule realiste și propuneri avangardiste mărețe” 1.

Perioada tumultoasă de pe scena politică se reflectă și în manifestările artistice astfel că, imediat
după terminarea celui de al doilea război mondial ”mediul cultural românesc încearcă să reia și să
continue orientările estetice de dinainte și din timpul războiului : neotradiționalismul centrat pe
valorile naționale al generației de 60-80 de ani, modernismul-moderat și curentul spiritual-ortodox
(gândirist) din cadrul generației de 40-60 de ani, existențialismul à la roumaine (trăirism) și
avangardismul generației de 25-40 de ani, deschise de cosmopolitismul european – toate cu un
accent mai puternic acum pe aspectele sociale”2

Mediul artistic românesc se remarca încă din perioada interbelică printr-o puternică reprezentare
a curentului avangardist – prin artiști precum Constantin Brâncuși sau Tristan Tzara -, manifestare
ce a fost continuată și după război. Datorită ”nonșalanței și vitalității neobișnuite” Bucureștiul este
privit de la Paris drept ”a doua capitală a internaționalei suprarealiste”3. Cu toate acestea, așa cum
menționam anterior, respectivii ani erau dominați mai degrabă de confuzie și de plutire în derivă,
decât de stabilitate și exprimări asumate, ceea ce a condus ca artiștii avangardiști să ”renunțe la
idiomurile avangardiste în favoarea unui regăsit realism, din ce în ce mai angajat tematic, care îi
va conduce inevitabil către îmbrățișarea realismului socialist la sfârșitul anilor 40”4

1
Pagina 18
2
Pagina 18
3
Pagina 18
4
Pagina 18
Tendințele de după 1947 – începutul ”revoluției culturale”

După momentul proclamării Republicii Populare România de la sfârșitul anului 1947, cultura prin
toate manifestările sale intră de asemenea, într-un proces de transformare după chipul și
asemănarea modelului absolut sovietic ce va dura mai bine de un deceniu și jumătate. Acest
moment de hotar a presupus ca oamenii de artă să fie ”aserviți noii ideologii comuniste” ce dorea
în primul rând ”distrugerea și rescrierea valorilor naționale tradiționale, o masivă infuzie de valori
marxist-leniniste, plus o intensă campanie de rusificare”5

Astfel, de aici înainte, artele plastice care vor folosi drept instrument de propagandă vor urma
ideologia a ceea ce poartă denumirea de realism socialist. Acesta presupunea manisfestări artistice
simpliste, care să urmărească ideile utopice ale filosofiei marxist-leniniste, în sarcina artiștilor
revenind ilustrarea noilor realități ale societății comuniste. În comparație cu anii premergători
proclamării Republicii Populare România, atunci când cultura manifesta trăsături ”liberale,
occidentalizate, pe de o parte, dar era îmbibată și de un tenace naționalism tradiționalist, pe de altă
parte”6, după acest moment, acest tip de înflorire a culturii ”este interzisă în favoarea unei noi
culturi oficiale care se constituie sub semnul tutelar al unui patriotism respectuos față de
internaționalismul proletar dictat de la Moscova”.

În acest sens, mediul artistic românesc este ”reorganizat” printr-o serie de schimbări, astfel:
desființarea sindicatului artiștilor, închiderea sălilor și galeriilor de expoziții private, naționalizarea
sau desființarea editurilor, dezorganizarea comerțului liber cu obiecte de artă. Ulterior, producția
de bunuri artistice devine planificată asemenea producției de bunuri economice, aceasta fiind
asigurată prin centralizarea vieții artistice și înființarea unor noi structuri precum: Fondul Plastic,
Expozițiile anuale de Stat, restructurarea formelor de învățământ pentru artele plastice.

Una dintre cele mai importante structuri înființate a fost Uniunea Artiștilor Plastici (UAP) în anul
1950. Prin această nouă formă de organizare se centralizează toată producția artistică, fiind singura
instituție legală a mediului artistic românesc. În aceste fel se crează un ”inedit triunghi totalitar

5
Pagina 20
6
Pagina 21
format din partid-uniune-artiști, care distruge vechile mecanisme de autocontrol, de reglaj și de
promovare prin concurență și selecție naturală a valorilor și, impune în schimb, un nou tip de
obediență politică, artificială și coruptă.”7

Aparatul de stat se străduiește din răsputeri ca arta locală să rupă orice fel de legătură cu cultura
occidentală, ce era considerată ”burgheză” și în consecință, nefastă și se începe o asiduă campanie
de ideologizare a artei. Simpli membri de partid devin peste noapte critici de artă intransigenți ce
ridică în slăvi arta sovietică sau strivesc orice nu respectă linia trasată de partid.

Realismul socialist

La origini, realismul socialist este ”un compromis între idei estetice marxiste, stilisme realiste de
secol XIX(...)și forme de literatură romantică eroică, de artă mobilizatoare și agitatorică(...) plus
simplificările și schematizările ulterioare cauzate de birocrația de partid”.8 Atât în România, cât și
în celelalte țări de sub sfera de influență sovietică realismul socialist ce pătrunde este ”o formă de
dogmatism estetic și de inflație ideologică, prin care creația artistică este deplin controlată de partid
în ceea ce privește rolul, resorturile, formele și mijloacele de care dispune”. 9
Modele de urmat
devin artiștii sovietici, precum: pentru pictură numele cele mai de seamă erau – Gherasimov,
Ioganson, Serov ș.a., iar în domeniul sculpturii erau promovați – Vera Muhina, Vușetici, Merkurov
ș.a. Sculpturile cele mai reprezentative erau busturile figurilor din panteonul sovietic ce urmau să
decoreze sediile tuturor instutuțiilor recent înființate. De altfel, în acei ani bugetele acordate
culturii erau semnificative, achizițiile dictate de apartul de stat fiind numeroase.

În ceea ce privește ierarhia genurilor, mutațiile produse în acea perioadă dictează următoarea
importanță: portretul devine cea mai specială formă de manifestare a artei ”prin capacitatea sa de
a da chip omului nou comunist”10, urmat de compoziția tematică inspirată de actualitate.
Următoarea pe scară este compoziția istorică – gen ce fusese lăsat deoparte în pictura modernă,

7
Pagina 22
8
Pagina 25
9
Pagina 25
10
Pagina 25
dar reluat pentru a evoca trecutul glorios al partidului -, apoi peisajul industrial este de asemenea
important pentru pictura acelor vremuri, iar în final, un loc special îl deținea și natura statică.

Sculptura, la rândul ei, suferă aceleași mutații, artiști precum Vera Muhina dictând ritmul în
sculptura românească. Producțiile artistice exprimau: ”busturi și figuri de mineri, țărani strângând
recolta, grupuri statutatre despre pacea și înfrățirea între popoare” etc.

Alte forme de manifestare artistică ce merită menționate sunt arta monumentală și afișul de artă.
Dacă prima formă menționată ia o amploare foarte mare în acea perioadă datorită eforturilor de a
”împodobi” orașele cu fresce și mozaicuri, cea de-a doua formă, afișul artistic suferă la preluarea
sa în România o ”involuție accentuată”.11

În concluzie, retorica vizuală a realismului socialist va ”rămâne de la un capăt la altul al existeței

sale extrem de schematică și să ilustreze neobosit și cuminte un număr limitat de teze politice –
viața fericită a oamenilor, muncitorul-model și țăranul cooperativizat, istoria sacră a Partidului
Comunist, lupta pentru pace, viitorul luminos al poporului”12

Reacțiile artiștilor

După căderea Cortinei de Fier, artiștii ce își desfășurau o bogată activitate anterior au început să
dezvolte diverse ”tactici de supraviețuire” în fața noilor cerințe pe care le priveau cu ostilitate,
astfel că cei mai mulți dintre ei ”fie au emigrat, fie au tăcut, fie au colaborat” 13. Aceste opțiuni au
fost dictate și de faptul că înainte de instaurarea regimului comunist, puțini intelectuali români
aveau orientări socialiste sau comuniste, ceea ce îi făcea ”ignoranți” cu privire la aceste noi
manifestări artistice.

Dintre cei care au rămas, cea mai mare parte a generației care s-a maturizat sub începutul regimului
comunist a fost mai degrabă o generația ce a eșuat. Motivul este dat de slaba calitate a producțiilor
lor artistice ce au fost renegate de artiștii înșiși ulterior.

11
Pagina 26
12
Pagina 26
13
Pagina 28
Așa cum menționam anterior, acea epocă istorică s-a caracterizat pentru multă vreme prin
confuzie. De aceea, au existat personaje ce au îmbrățișat ideile comuniste văzându-le ca pe o
”continuare a curentelor antebelice de gândire umanistă și socialistă”. 14 Câteva nume sunt: pentru
literatură – Geo Bogza sau Sașa Pană, pentru pictură – M.H. Maxy, Hans Mattis-Teutsch,
sculptorul Geza Vida.

În același timp, se creează un nou val de artiști, cei mai mulți nou-veniți, promovați din structurile
inferioare ale Partidului Comunist sau din rândurile minorităților naționale – ce doresc să parvină
și să-și asigure un trai comfortabil în cadrul noii ordini sociale. De cele mai multe ori, aceștia vor
ajunge să și dețină funcții de conducere în cadrul Uniunii Artiștilor Plastici, ceea ce va determina
respectarea directivelor de la partid și securizarea continuării producerii lucrărilor obediente.

Se pune totuși întrebarea de ce artiștii existenți nu au reacționat într-o manieră mai vehementă
împotriva creației de ”artă” de mâna a doua. Răspunul este deosebit de complex, foarte mulți
factori contribuind la exprimarea artistică, iar prima observație care se poate face este că nu numai
în România reacția a fost mai degrabă lente, ci în toate țările de dincolo de Cortina de Fier. Printre
factorii care au contribuit se numără factori sociali, teama de represalii sau inclusiv tradițiile
anterior existene cu privire la felul în care oamenii se raportau la puterile din stat.

Moartea lui Stalin – 1953

Începând cu anul 1954, imediat după moartea lui Stalin, ”se fac simțite primele semne ale unei
prese literare și de artă mai puțin politizate, mai puțin combative și mai culturale”15. Această stare
de fapt se menține și pe parcursul anului 1955 când ”sunt publicate texte și imagini fără un conținut
politic evident, numele unor artiști români din străinătate pot fi pronunțate din nou, iar intelectualii
interziși sau abia ieșiți din închisoare primesc permisiunea să publice din nou.”16 Datorită

14
Pagina 34
15
Pagina 40
16
Pagina 40
evenimentelor din anii 1956 ( al XX-lea congres al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică) și
1957 (revoluția maghiară) tendința de depolitizare a lumii artistice își continuă trendul.

Anul 1956 reprezintă de asemenea anul în care România și-a reluat participarea la Bienala de la
Veneția, desigur, prin intermediul unor artiști susținuți de aparatul de stat precum: Corneliu
Medrea, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Ion Irimescu, Jules Perahim și Ligia Macovei. Tot
din același an, numele lui Lenin și al lui Stalin apar din ce în ce mai puțin în paginile revistelor de
specialitate precum ”Arta Plastică”, dar și numele altor teoreticieni sau artiști sovietici.

După venirea la putere a lui Hrușciov în Uniunea Sovietică, restul țărilor din Europa de Est își
reorientează politicile după noile temdințe impuse de către acesta. În schimb, România încearcă o
îndepărtare de sub sfera de influență sovietică așa că țara trăiește ceea ce a purtat denumirea de
”stalinism desovietizat” ceea ce va avea ecouri asupra anilor 60 când ”aspecte ale artei de dinainte
de 1944 și chiar informații selective despre arta europeană modernă încep să fie din ce în ce mai
prezente în presa culturală și artistică.”17

Anii 1960 – 1964

Anii 1960 debutează prin politica lui Gheorghe Gheorghiu Dej de ”comunism național”, care
reorientează interesele națiunii române în cadrul sferei de influență sovietică, prin desfășurarea
unei politici externe proprii, mult mai orientată spre Occident. De asemenea, începutul celui de-al
șaselea deceniu cunoaște și o ”derusificare” a societății prin desființarea unui număr de instituții
create tocmai în acest scop în perioada 1946-1948. Anul 1964 reprezintă și anul în care au fost
eliberați ultimii deținuți politici, mulți dintre ei intelectuali. Anul 1965 reprezintă un an important,
de cotitură, căci moare Gheorghe Gheorghiu Dej, iar în fruntea Partidului Comunist Român ajunge
Nicolae Ceaușescu.

17
Pagina 43
Artele platice urmează tendințele epocii, și-anume de desovietizare, însă nu și de destalinizare,
astfel că limbajul artistic ”trebuie totuși în continuare să transmită un mesaj politic și social clar,
deși de o manieră mai puțin declarată și mai discretă”.18

Un semn al transpunerii ”comunismului național” și în sfera artistică este fotografia de deschidere

a revistei ”Arta Plastică” din anul 1961. Fotografia ilustra liderii vremii, G.G.Dej și guvernul său
în cadrul unei vizite a unei expoziții de artă. Aceasta înlocuia portretele de altă dată ale lui Lenin
și Stalin. De asemenea, ”atenția criticilor români este fixată mai ales asupra expozițiilor interne,
chiar dacă lupta contra artei abstracte continuă neobosită.”19

”Tema principală a producției culturale și implicit vizuale a anului rămâne tot încheierea
colectivizării agricole, eveniment care dă naștere unui val de elogii și entuziasm în toate
publicațiile timpului. Dar, spre sfârșitul anului și apoi din 1963, se poate observa o relaxare
progresivă a presiunii politice, legată de o deplasare de accent din întregul câmp cultural. Este
epoca în care o serie de revalorizări ale operei unor mari intelectuali precum Maiorescu, Blaga sau
Lovinescu fac cu putință punerea în circulație a unor linii de gândire din cultura română antebelică.
Aceasta corespunde cu relaxarea regimului politic intern, exemplificată și prin faptul că un număr
de intelectuali sunt eliberați din închisoare”20

În ceea ce privește deschiderea lumii artistice către Occident, la începutul anilor 60 aceasta este
simțitor mai mare decât fusese în anii 50, deși în comparație cu deschiderea altor țări din blocul
comunist, rămâne totuși redusă.

Pictura în anii 1960

Pictura în anii 1960 revine la ”colorismul postimpresionist hrănit de câteva inovații moderniste,
atât de tipic pentru școala românească a primei jumătăți a secolului XX.” 21

18
Pagina 47
19
Pagina 49
20
Pagina 49
21
Pagina 53
”O lucrare tipică de pictura din această perioadă se recunoaște destul de ușor: pe fonduri brune,
întunecate, într-un decor unde se găsește mai întotdeauna un element natural tratat în manieră vag
medievală (arbore, lună, nori) sau un obiect popular (vas, strachină, covor, pictură pe sticlă), apar
figuri umane solitare sau în cuplu, cu forme aplatizate, suprinse în poziții hieratice și învăluite de
o stranie atmosferă atemporală, de ”natură moartă”. 22

Către anul 1965, deja toate țările comuniste ale Europei de Est renunțaseră la realismul socialist,
în zilele noastre acesta trecând drept o fantasmă ai unor zece-cincisprezece ani în care ideologiile
politice au pătruns cu forța pe tărâmul artistic. Muzeele românești și cele est-europene nu expun
opere din acea perioadă, ele fiind relicvele unei perioade de tristă amintire ce ”împodobesc doar
depozitele” acestor instituții cu chipurile muncitorilor acelor epoci sau cu busturile identice ale
liderilor sovietici.

Perioada 1965 – 1974: liberalizarea culturală

Pentru România, a doua jumătate a anilor 60 și prima jumătate a anilor 70 rămâne în memoria
colectivă drept o perioadă de normalizare a relațiilor dintre popor și puterile statului. În comparație
cu anii 50, acești ani reprezintă o perioadă de înflorire.

În ceea ce privește arta, tonul prin care aceasta este prezentată de publicația epocii, și-anume
revista ”Arta Plastică” este unul în care influența sovietică este inexistentă. ”Textele publicate se
ocupă pur și simplu de artiști și expoziții, de tehnici plastice sau cărți de artă, fără referire directă
la imperativele politice. Nu există aproape niciun articol asupra artei sovietice, nici texte teoretice
traduse din limba rusă. În schimb, nici arta occidentală nu este prezentă decât prin câteva remarci
critice și prin reproducerea unor opere moderat moderniste.”23 Deși în vocabularul criticilor apar
trimiteri la curente moderniste mai mult sau mai puțin recente, per total tonul lor rămâne unul
moderat, ponderat, prudent, temător în fața cenzurii ideologice.

22
Pagina 54
23
Pagina 64
Transformarea artei în România anilor 60 se poate observa cu ușurință din abordarea revistei ”Arta
Plastică”. Astfel că, începând cu 1965, nu mai există articole ideologice, conținutul prezentat
bazându-se îndeosebi pe convorbirile cu artiștii, cu prezentarea operelor individuale ale acestora
și cu publicarea unor eseuri despre artiști precum Picasso, Modigliani sau Henry Moore.

Epoca Ceaușescu

Începând cu anul 1965 semnele de înflorire culturală devin din ce în ce mai vizibile. Cu toate că
la momentul respectiv era văzută drept o ”înflorire”, o renaștere, privind acum mai îndeaproape
fenomenul se poate spune că a fost mai degrabă vorba despre o ”ameliorare”24, căci constrângerile
ideologice încă existau. ”După majoritatea comentatorilor este epoca unei veritabile explozii în
toate artele”25

În ceea ce privește artele plastice, ”spre finele anilor 60 și începutul anilor 70, așa cum subliniază
criticii de artă ai epocii, (...) artiștii regăsesc mai întâi valorile expresive ale unui figurativ liric,
nuanțat de câteva modulații cromatice nonrealiste, discret foviste”. 26 Direcțiile care se observă în
acești ani sunt după cum urmează: direcția realist-folclorizantă, direcția realist-geometrizantă, dar
mai ales direcția realist-expresionistă. La toate aceste direcții se poate adăuga și figurativismul
bizantinizant. Toate acestea vor da naștere unui ”realism îmbogățit” sau ”realism fără țărmuri”.27

De asemenea, o altă direcție ce apare în aceeași epocă este figurativismul oniric care propune ”în
cadrul unor structuri vizuale încă realiste, erupția unor elemente fantastice, incongruente,
absurde”28.

”Direcția numită abstractizantă, orientându-se din ce în ce mai mult către diversele variante ale
abstracției internaționale (expresionismul abstract, art informel, abstracția lirică,

24
Pagina 72
25
Pagina 73
26
Pagina 74
27
Pagina 75
28
Pagina 75
neoconstructivism sau arta concretă) va deveni treptat direcția cea mai importantă la sfârșitul anilor
60” 29.

Începutul anilor 70 stârnește emulație în rândul artiștilor din marile orașe ale țării, încurajați fiind
de politica externă deschisă către Occident a României. Astfel că se deschid numeroase expoziții
individuale sau de grup, au loc dezbateri publice și se deschid galerii care promovează arta de
avangardă. De asemenea, se constituie diverse grupe de experimentare în diverse manifestări
artistice precum arta cinematografică, arta grafică, arta fotografică etc.

29
Pagina 76