Sunteți pe pagina 1din 40

VII.

ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

VII.
ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA
ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL
1. TRANSILVANIA ÎN VEACUL AL XVIII-LEA. REPERE ISTORICE
Victoria armatelor coaliţiei austro-polone asupra turcilor în 1683, a deschis habsburgilor şi celor
din „Liga Sfântă” calea unei reconquista: pe rând erau recucerite Esztergom, Buda, Mohács,
mai apoi, în 1687 turcii erau siliţi să cedeze toate poziţiile fortificate pe care le ocupaseră pe te-
ritoriul fostului regat maghiar etc. Deşi îşi păstrase autonomia şi în repetate rânduri se opusese
tendinţelor expansioniste ale austriecilor, Transilvania condusă de Mihail Apafi (Apafi Mihály,
principe între 1661-90) îşi reconsidera orientarea pro austriacă, Mihail Teleki jucând rolul cen-
tral în apropierea dintre cele două state. Evitându-se cucerirea Transilvaniei pe cale militară,
într-o primă fază s-a încercat anexarea acesteia prin mijloace diplomatice care nu au dat însă re-
zultate. În 1686, sub pretextul apărării principatului împotriva incursiunilor turceşti şi tătărăşti,
armatele austriece conduse de generalul Scherffenberg ocupau Clujul şi Dejul. În urma acestor
evenimente şi în schimbul unor condiţii impuse, reprezentanţii principatului erau siliţi să sem-
neze o înţelegere prin care se convenea ca Transilvania să treacă sub protecţia împăratului. In
1688 generalul Caraffa reuşeşte să-i determine pe reprezentanţii stărilor din Transilvania să re-
nunţe la suzeranitatea turcească în schimbul protecţiei împăratului. Stăpânirea habsburgică din
Transilvania era pe de o parte consfinţită prin recunoaşterea „Diplomei Leopoldine” (Diploma
Leopoldium Prius, 1691) care devenea lege fundamentală a principatului până la mijlocul seco-
lului al XIX-lea şi, pe altă parte prin condiţiile tratatului de pace de la Karlowitz, încheiat între
habsburgi şi otomani (1699), în urma victoriei decisive obținute de Eugeniu de Savoia 1 la Zenta
(1697). Ofensiva antiotomană a continuat, Banatul Timişoarei (transformat în paşalâc (provin-
cie) turcesc în 1552) fiind eliberat de habsburgi în 1716, fapt consfinţit prin pacea de la Passa-
rowitz (Pojarevac, Serbia) din 1718.
Vechile instituţii ale Transilvaniei – consiliul princiar, dieta şi cancelaria – erau înlocuite cu
unele noi: cancelaria aulică, guberniul şi tezaurariatul (subordonând finanţele direct Camerei
Aulice de la Viena), principatul fiind condus începând din 1692 de „directorul suprem” al gu-
berniului numit direct de curtea de la Viena, ulterior înlocuit cu demnitatea de „guvernator” (în
primul rând responsabil atent al aplicării fără drept de apel al politicii şi intereselor imperiale).
Sediul puterii habsburgice în Transilvania a fost iniţial stabilit la Alba Iulia, ulterior la Sibiu
(unde se afla şi sediul Comandamentului general al Transilvaniei) şi, în fine, la Cluj, unde a fost
păstrat până la 1848. În ciuda încercărilor austriecilor de schimbare şi mai apoi de reformare a
instituţiilor politice, în Transilvania au fost păstrate şi perpetuate vechile forme de organizare
(comitatele, scaunele, districtele), corespunzătoare privilegiilor pe care naţiunile recunoscute
(maghiari, saşi şi secui) le dobândiseră încă din perioada medievală timpurie. Spre exemplu
Universitatea săsească (din latină, Universitas Saxonum, semnificând „totalitatea saşilor”), con-
dusă de „comitele naţiunii saşilor”, şi-a păstrat organizarea şi influenţa în extinsele zone ocupate
de saşi (Pământul crăiesc / Fundus Regius).2
Prin reformele promovate mai întâi de împărăteasa Maria Theresia (1740-80) şi mai apoi de fiul
şi urmaşul ei la tron, Joseph al II-lea (1780-90), s-a încercat excluderea oricăror diferenţe regio-
nale şi crearea unui stat centralizat, subordonat integral Vienei. Cele c. 6000 de decrete (unele
care se anulau reciproc sau contradictorii) emise de împărat în nouă ani de domnie au fost în cea
mai mare parte anulate patul de moarte (cu excepția edictului de toleranţă şi a celui prin care era
desființată iobăgia) a redat într-o oarecare măsură nobilimii locale drepturile şi influenţa de al-
tădată, fără însă ca Transilvania să-şi recapete autonomia. Reformele „luminate” promovate de
1
Eugeniu de Savoia (1663-1736), născut la Paris a urmat cariera militară, intrând de tânăr în armata franceză. În urma unui conflict
cu regele Ludovic al XIV-lea, în 1683 Eugeniu de Savoia îşi oferea serviciile casei imperiale habsburgice. Date fiind succesele sale
militare împotriva otomanilor (răsunătoare fiind cele de la Belgrad şi Zenta), în 1693 era înaintat la gradul de feldmareşal, iar din
1707 la cel de mareşal al imperiului. Tot lui i se datorează promovarea profesioniştilor care s-au ocupat de proiectarea şi construirea
fortificaţiilor moderne (după modelele elaborate de marchizul de Vauban) în noile teritorii câştigate de imperiu: Transilvania, Banat,
Serbia şi Croaţia.
2
Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan Istoria Transilvaniei, Cluj-Napoca, ed. Eikon, 2013, p. 128.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 1


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Joseph al II-lea au avut repercusiuni asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, politice şi cultura-
le, cântărind diferit în ţările care au făcut parte din imperiu.

Extinderea teritorială a Imperiului Habsburgic între secolele al XVI-lea şi al XIX-lea

Un capitol important din istoria românilor din Transilvania era deschis prin unirea bisericii or-
todoxe cu Roma, gest prin care românii sperau primirea sprijinului din partea autorităţilor cen-
trale în conflictele cu aristocraţia şi conducerea locale. Cu toate acestea românii au continuat să
nu aibă nici un fel de drepturi politice, avantajele alianţei cu biserica romană fiind resimţite la
nivel economic de cler şi, fără îndoială, în lungul şi complexul proces de emancipare socială şi
culturală. Dată fiind situaţia defavorizată a populaţiei româneşti (în mod special a ţărănimii
aservite), din prima jumătate a secolului al XVIII-lea se înregistrează migraţia românilor spre
cele două principate extracarpatice, acolo unde boierimea, în căutare de mână ieftină de lucru, îi
primea bine. Din estimările făcute, în intervalul 1739-1831 numărul celor care au migrat spre
Ţara Românească şi Moldova se ridica la c. 60.000, un număr care nu a afectat în nici un fel
ponderea etnică a populaţiei transilvănene3. Repetatele tentative ale românilor de a-şi câştiga
drepturile şi de a depăşi statutul de naţiune tolerată au rămas fără rezultate, şirul demersurilor
făcute pe lângă curtea de la Viena culminând cu Supplex Libellus Valachorum (1791) – care re-
lua în bună măsură ideile deja lansate de episcopul unit (greco-catolic) Inochenţie Micu-Clain
(1728-51) – lungă pledoarie în favoarea recunoașterii drepturilor fireşti ale grupului etnic majo-
ritar din Transilvania pentru care se cerea egalitate cu cele trei naţiuni regnicolore (saşii, ma-
ghiarii şi secuii). Respingerea memorandumului a prelungit şi perpetuat în secolul următor si-
tuaţia din ce în ce mai dificilă a populaţiei româneşti.

2. PRACTICA ŞI PRACTICIENII ÎN DOMENIUL ARHITECTURII ŞI CONSTRUCŢIILOR


Pe lângă covârşitoarele consecinţe politice, anul 1683 a însemnat şi un moment crucial (o dată
simbolică4) pentru cursul artelor şi arhitecturii din centrul şi estul Europei sub influenţa curţii de
la Viena. Învingerea definitivă a otomanilor şi, apoi contraofensiva agresivă a habsburgilor a
evoluat în paralel cu o activitate susţinută în construcţii, tonul fiind dat de curtea imperială, înal-

3
Vlad Georgescu, Istoria românilor – de la origini până în zilele noastre, ed. a III-a, Bucureşti, ed. Humanitas, 1992, p. 101.
4
Thomas DaCosta Kaufmann, L’Art en Europe Centrale, Paris, Flammarion, 2001, p. 195.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 2


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

ta nobilime şi ordinele religioase. Barocul începea să pătrundă în arhitectura din Transilvania la


începutul secolului al XVIII-lea5 și în Banat după 1716, după eliberarea de sub otomani și trans-
formarea în provincie imperială dependentă direct de Viena6, principala sursă a manifestărilor
stilului fiind cea austriacă. Până după jumătatea veacului formele barocului au coexistat cu eco-
uri arhitecturale tardive ale renașterii, chiar și ale evului mediu, datorate precarității situației
economice și inerției culturale.
Introducerea barocului în Transilvania s-a datorat proiectelor și implicării directe în lucrările de
construcție a arhitecților, inginerilor și meșterilor veniți din imperiul Habsburgic și, mai târziu,
după jumătatea secolului, a celor pregătiți sub influența sau pe șantierele maeștrilor străini. Cer-
cetările aprofundate recente dar și lucrările generale de istoria arhitecturii au contribuit la popu-
larizarea a numeroase nume și informații despre biografiile profesioniștilor care au contribuit la
importul și dezvoltarea barocului transilvănean. În Banat este cunoscută activitatea unor ingineri
militari, buni cunoscători ai sistemelor de fortificare moderne: La Cass, Kybourg, Montfange,
Montharm, Rossi etc.7. Totuşi multe nume nu ne sunt cunoscute, faptul putând fi pus pe seama
perspectivei diferite asupra statutului şi rolului arhitectului în epocă. Autori ai unor construcţii
importante pe care îi identificăm în prezent drept arhitecţi, puteau fi la fel de bine ingineri mili-
tari sau meşteri constructori formaţi sub influenţa unor maeştrii consacraţi. Caspar Dissel (Dissl)
se stabilea ca meşter zidar la Timişoara în 1722, până în 1731 acesta ajungând inginer. Chiar
dacă debuta cu o calificare inferioară, Dissel ajungea să se specializeze suficient astfel încât să
facă faţă provocărilor unui şantier precum cel al catedralei timişorene unde a activat în calitate
de coautor, sau poate chiar autor principal.8

Pe lângă importul profesioniştilor, spre jumătatea secolului erau făcuţi paşi importanți în direc-
ţia instituţionalizării muncii în construcţii, soluţiile adoptate fiind însă diferite de la o zonă la al-
ta. În Banat la Timişoara – poziţie militară importantă pentru habsburgi – în timpul guvernatoru-
lui Claudius Florimund de Mercy (1666-1734, guvernator între 1716-34) și la propunerea aces-
tuia, Consiliul de război de la Viena aproba un prim Regulament de construcții9, serviciul care
administra construcţiile civile devenind autonom (față de serviciul dedicat construcţiilor milita-
re) abia în 1751. Separarea administrației construcțiilor bănățene a determinat dezvoltarea rapi-
dă a sectorului cu implicarea unor meșteri importanți, în mare majoritate de origine germană:
Carl Alexander Steinlein (autor a numeroase proiecte de biserici, case tip pentru coloniști case
parohiale sau edificii publice), Johann Theodor Kostka (pe lângă lucrările de arhitectură între
care se numără și coordonarea șantierului catedralei timișorene, s-a implicat în lucrări cu carac-
ter edilitar), Martin Schussler, Johann Breuttner, Max Egarr etc.10. Cu întârziere faţă de Banat,
pe fondul unei din ce în ce mai evidente preocupări pentru dezvoltarea urbană, în timpul domni-
ei lui Iosif al II-lea, în 1790, era înfiinţată la Cluj o instituţie (direcţie) dedicată controlului şi
administrării dezvoltării construcţiilor din Transilvania (Aedilis Directio)11.
Ca și în veacurile pătrunderii și răspândirii influențelor renascentiste în Transilvania, la fel ca în
multe alte locuri din Europa, un rol important era asumat de meșterii, artiștii, arhitecții și ingine-
rii italieni, sosiți din imperiu. În 1736 la Oradea, unde se planifica ridicarea unei noi catedrale
romano-catolice, era solicitată expertiza arhitectului și inginerului militar Fortunato de Prati
(1680-1738)12, implicarea sa rămânând însă fără urmări. Lucrările de la Oradea debutau mai târ-

5
Manifestări ale barocului în sculptura sau în pictura din Transilvania sunt mai timpurii. Bunăoară piesele de mobilier liturgic (pre-
cum altarele) asimilează influenţe baroce încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Un exemplu timpuriu este cel al altarului
bisericii fostei mănăstiri dominicane din Sighişoara, operă a sculptorului Johann Vest din Bardejov (Slovacia) şi a pictorului Jeremias
Stranovius din Žilina (Slovacia).
6
Banatul eliberat de sub otomani a fost subordonat direct curţii Vieneze. Această formulă a fost păstrată până în 1778 când intra sub
administraţie maghiară, în continuare ca provincie a imperiului.
7
Ibidem, p. 188.
8
Mihai Opriş, Timişoara. Mică monografie urbanistică, Bucureşti, ed. Tehnică, 1987, p. 38.
9
Nicolae Sabău, Metamorfoze…, vol. I, p. 188.
10
Ibidem, pp. 188-189.
11
Mihaela Sanda Salontai, cap. “Arhitectura” în Cluj-Napoca: album istoric, ediţia a 2-a rev., Cluj-Napoca, Tribuna, 2012, p. 34.
12
Nicolae Sabău, „Domenico Lucchini „magister muratorium” nell’architettura barocca di Oradea” în Nicolae Sabău (ed.), Maestri
ticinesi in Transilvania tra cinquecento e settecento, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2007, pp. 150-151. Până la sosirea sa în Transilvania,

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 3


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

ziu, în 1752, sub coordonarea unui alt italian (ticinez) Giovanni Battista Ricca (consemnat
Magistro Architecto Johanni Balthasari Rikka13), implicat și în transformările de la citadela de
la Carei14. Nu se cunoaște contextul în care episcopatul orădean renunța la serviciile lui Ricca,
prestația sa fi înlocuită cu cea a italianului Domenico Lucchini, angajat în 1760.
Figură importantă a arhitecturii central şi est europene, implicat și în proiectele transilvănene a
fost vienezul Franz Anton Hillebrandt (1719-1797), fost absolvent al academiei din capitala im-
periului, finul lui Anton Erhard Martinelli (1687-1747), acesta din urmă, arhitect imperial, itali-
an de origine, cu legături cu Transilvania unde se implicase în proiectul și șantierul bisericii uni-
te de la Blaj alături de fratele său Johannes Martinelli (Giovanni Battista Martinelli, „architectus
aulicus et cameralis”15, de asemenea autor al palatului episcopal). După perioada de formare, în
1739 Hillebrandt, aflat în slujba ducelui de Schönborn din Würzburg, în anturajul acestuia in-
trând în contact cu maestrul barocului german și șef al construcțiilor ducelui, Balthasar Neu-
mann (1687-1753). Ajungea să conducă propriile proiecte în 1750, activitatea sa propulsându-l
în funcția de arhitect şef al trezoreriei maghiare, poziție în care i se încredința conducerea lucră-
rilor de la cetatea de la Buda (1765-70)16. Câțiva ani mai târziu, îl întâlnim implicat în definiti-
varea proiectului și continuarea coordonării șantierului deschis la ansamblul episcopal de la
Oradea.17

Desen întocmit de Antonius Santa, nedatat [Liceul Academic Piarist] (stânga)


Desen întocmit de Jo[hannis] Bagúsi, datat în 1782 [Liceul Academic Piarist] (dreapta)
(Arhiva Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga”, Cluj)

Pe lângă formarea sub îndrumarea unui maestru sau prin însuşirea cunoştinţelor direct de pe
şantier, practicieni au fost pregătiţi şi în cadrul unor instituţii specializate. Spre 1776 la Timişoa-
ra „Serviciul de construcţii” avea îndatoriri în pregătirea în domeniul arhitecturii.18 Conform că-

Fortunato de Prati, originar din Trento, și-a desfășurat activitatea la Viena (c. 1700-15) ca arhitect al Camerei aulice, la Buda (ca
arhitect al curții), Pesta, Szeged sau Belgrad.
13
Ibidem, pp. 151-152. Fiul arhitectului Antonio di Pambio, Giovanni Battista Ricca (1691-1757) se formase ca arhitect la Roma,
desfășurându-și ulterior activitatea în Austria, Elveția, Moravia și Ungaria. În perioada domniei Mariei Teresa, Ricca era numit arhi-
tect imperial.
14
Ibidem, p. 154.
15
Ibidem, p. 162.
16
György Kelényi, „Hungarian Architecture in the Eighteenth Century” în Dora Wibenson, Jósef Sisa (ed.), The Architecture of
Historic Hungary, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 1998, p. 120.
17
Datele privitoare la biografia lui Hillebrandt în Alexandru Bauer, „Arhitectul austriac Franz Anton Hillebrandt, constructorul pala-
tului baroc la Oradea” în B.M.I., nr. 2/1971, pp. 53-54.
18
Mihai Opriş, op. cit., p. 39.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 4


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

lătorului italian Francesco Griselini (1717-87)19, serviciul era condus de „un profesor de arhitec-
tură şi lucrări hidrotehnice”, având printre altele şi scopul de a pregăti specialişti în construcţii.
Fapt important pentru evoluțiile arhitecturii din această zonă de margine a imperiului, spre sfâr-
șitul secolului al XVIII-lea, învățământul superior clujean includea și o curriculă privitoare la
pregătirea arhitecților. Astfel, vechea școală iezuită desființată la 1773, era continuată de mem-
brii ordinului Piarist. Din 1776, în cadrul ramurii care se ocupa de matematică, au început să fie
predate cursuri de arhitectură civilă. Doi ani mai târziu predarea matematicii teoretice era sepa-
rată de cea a matematicii aplicate din cadrul căreia făcea parte și studiul arhitecturii. Până în
prezent, cercetarea a identificat câteva dintre acele lucrări teoretice de arhitectură utilizate de
studenți, lucrări importante în epocă, dovadă a circulației literaturii de specialitate în această zo-
nă de periferie a culturii occidentale. Printre acestea se numără una dintre lucrările matematicia-
nului şi arhitectului Johann Fiedrich Penther (1693-1749) şi una datorată arhitectului şi militaru-
lui Johann Rudolph Fäsch (m. 1749). Din anii 1778, 1781 și 1782 se mai păstrează încă mape cu
proiectele foștilor elevi ai școlii, viitori comanditari sau practicieni în domeniul arhitecturii și
construcțiilor.20

3. DEZVOLTAREA AŞEZĂRILOR URBANE ŞI ARHITECTURA MILITARĂ

În ciuda faptului că tratatele de arhitectură au omis din discuţie oraşul (concentrându-se doar
asupra programului defensiv), dezvoltarea urbană – adesea ghidată de proiecte desenate pe baze
cartografice ştiinţific întocmite şi de machete realizate la scară – s-a bucurat de atenţie deosebi-
tă. Într-un veac şi jumătate (c. 1600-1750) populaţia urbană a Europei occidentale crescuse de la
6 la 10 milioane de locuitori, numărul oraşelor a căror populaţie depăşea 100.000 de locuitori
rămânând nesemnificativ.21 De la extinderea unor aşezări existente (Ferrara în timpul dominaţiei
familiei d’Este) până la întemeierea şi trasarea controlată a unor aşezări noi (Torino-ul dinastiei
Savoya, Versailles-ul lui Ludovic al XIV-lea sau St. Petersburg-ul lui Petru cel Mare), transfor-
mările urbane ale perioadei baroce au urmărit dă oglindească puterea suveranilor (implicit a pa-
tronilor). Învestite cu valoare de model, ecouri ale acestor realizări urbanistice s-au făcut rapid
simţite în proiecte mai puţin influente, susţinute de ambiţia elitelor aristocratice (Mannheim,
Karlsruhe, Richelieu etc.). În afara acestora, numeroase oraşe de dimensiuni reduse sufereau in-
tervenții consistente dictate cel mai frecvent de raţiuni militare.
În cazul oraşelor cu un trecut îndelungat şi populaţie numeroasă, noile proiectele au fost condi-
ţionate de particularităţile contextului. Ilustrative în acest sens au fost Roma perioadei pontifica-
tului lui Sixtus V sau Parisul. Dacă în astfel de situaţii restricţiile au fost numeroase, în cazul al-
tor importante oraşe (capitale sau nu), dezastrele naturale au deschis câmpul pentru experimente
(Lisabona, Londra, Catania etc.). Cele mai interesante şi spectaculoase realizări ale urbanismu-
lui baroc au fost însă cele la scară restrânsă – pieţele urbane reamenajate sau nou proiectate (pie-
ţele lui Bernini de la Roma, pieţele regale franceze etc.). Pe lângă acestea, preocupările de în-
frumuseţare a oraşelor dar şi cele care au privit sporirea confortului sau materializat în ridicarea
de fântâni, edificii monumentale (noile porţi ale oraşelor, între care cele pariziene ocupă un loc
important), în degajări şi sistematizări ale unor zone insalubre, în construirea de poduri şi alte
dotări, multe datorate primelor generaţii de specialişti formaţi în proaspăt înfiinţatele instituţii
de profil (spre exemplu École des Ponts et Chaussées, fondată în 1747).
Evoluţiile occidentale îşi răsfrângeau influenţele punctual şi asupra zonelor de periferie din estul
european. Departe însă de amploarea şi consistenţa proiectelor şi realizărilor efective din Apus,
în Transilvania oraşele au continuat să se dezvolte în interiorului fortificaţiilor, în limitele impu-
se de organicitatea ţesutului medieval. Noua provincie a imperiului Habsburgic a continuat să

19
Francesco Griselini (1717-87) pleca in 1774 într-un lung tur în Banatul. La sfârşitul voiajului, în 1780 să Griselini publica o lucrare
privind istoria banatului istoric: Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des temeswarer Banats in Briefen an
Standespersonen und Gelehrte, Zweyter Theil, (Viena, 1780). Pentru ediţia în limba română vezi Francesco Griselini, Încercare de
istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, ediţia a II-a revăzută, prefaţă, traducere şi note Costin Feneşan, Timişoara, Editura
de Vest, 2006.
20
Hanna Derer, Sibiu: Arhitectura în epoca barocă, Bucureşti, ed. Universitară „Ion Mincu”, 2003, pp. 39-40.
21
Claude Mignot, “Urban Transformation” în Henry A. Millon (ed.), The Triumph of Baroque: Architecture in Europe, 1600-1750,
New York, Rizzoli, 1999, p. 315.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 5


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

rămână o zonă eminamente rurală, la începutul veacului al XVIII-lea stratificaţia socială fiind
dominată covârşitor de ţărănimea care reprezenta 93% (din care 73% erau iobagi), în timp ce re-
stul de 7% era împărţit de nobilime (c. 4%, precumpănitor maghiară) şi orăşeni (c. 3%).22 Din
informaţiile furnizate de statisticile austriece reiese faptul că între 1721 şi 1787 populaţia pro-
vinciilor Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş a crescut de la 2.000.000 la 2.500.000 de
locuitori23, numărul locuitorilor atingând la cumpăna dintre secole c. 3.000.00024. Dintre aceştia
dominanţi numeric au fost românii25 care trăiau separat în suburbiile oraşelor sau, cel mai ade-
sea în mediul rural.
Un impact deosebit asupra evoluţiei fondului construit şi a componenţei etnice a oraşelor tran-
silvănene l-a jucat încercarea curţii de la Viena de atenuare a disensiunilor şi antagonismelor
dintre grupările etnice, susţinând ideea creări unei „naţiuni transilvane”. Decizia a fost luată de
împăratul Iosif al II-lea, aceasta concretizându-se juridic în „Edictul (Rescriptul) de
concivilitate” din anul 1781, lege prin care se stipula dreptul de cetăţenie şi de proprietate al tu-
turor etniilor în aşezările săseşti, până la acest moment ocupate exclusiv de saşi în baza privile-
giilor medievale timpurii acordate de regii maghiari (Diploma Andreană, acordată în 1224).26

Biserica reformată de pe strada Mitropoliei din Sibiu, terminată la 1786 (stânga).


În fundal apare silueta catedralei mitropolitane, ridicată în intervalul 1902-1906
Biserica „grecească” ortodoxă (dreapta), construită cu finanţarea „Companiei greceşti”, în intervalul 1790-99,
pe strada Mitropoliei pe locul actualei catedrale mitropolitane (fotografie de la sfârşitul secolului al XIX-lea)

Efectele nu au întârziat să apară. Bunăoară la Sibiu, din anul 154127 şi până la reforma Iosefină
din 1781, singurii care aveau calitatea de cetăţeni şi în acelaşi timp aceea de proprietari ai unor
imobile situate intra muros, fuseseră doar membrii comunităţii săseşti. Cu toate acestea, şi ulte-
rior adoptării rescriptului, zidul de apărare şi-a păstrat caracterul de limită juridică şi în acelaşi
timp de separaţie etnică, românii şi ţiganii continuând să trăiască exclusiv în suburbiile oraşului.
Primi români care au devenit cetăţeni ai Sibiului (cu toate că nu s-au identificat niciodată cu po-
pulaţia românească din suburbii) au fost membrii „Companiei comerciale” din care făceau parte
negustori greci proveniţi din spaţiul extracarpatic. Românii au rămas în afara fortificaţiilor, lu-

22
Vlad Georgescu, op. cit., p. 100.
23
Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, op. cit., p. 141.
24
Ibidem , p. 129.
25
Din datele consemnate de Maria-Joseph von Auersperg în 1772 se poate aprecia că populaţia românească ajungea la 63%, maghia-
rii (incluzând populaţia secuiască) la 24%, saşii la 12% în timp ce evreii şi ţiganii nu reprezentau decât 1 % (vezi în acest sens Ioan-
Aurel Pop, Ioan Bolovan, loc. cit.).
26
Angelika Schaser, Reformele iozefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, ed. Hora, Sibiu, 2000, p. 48.
27
Alexandru Avram, cap. „Sibiu: Istorie succintă” în Christoph Machat (ed.), Topografia monumentelor din Transilvania. Municipiul
Sibiu, Köln, Rheinland, 1999, p. 19. Prin această hotărâre a administraţiei locale doar saşii deţineau dreptul de a achiziţiona o pro-
prietate în interiorul oraşului fortificat.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 6


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

crând pentru saşi ca măiereni (fermieri), căruţaşi, zilieri, grădinari sau ciobani, în timp ce ţiganii
îşi câştigau existenţa ca hingheri, căldărari etc. Aceştia din urmă, cunoscuţi şi sub denumirea de
„faraoni”, trăiau în gospodării mici, separate de restul populaţiei.28 Prin măsurile care au urmat
rescriptului, populaţia săsească din oraş s-a amestecat cu alte etnii, situaţia care a condus la alte-
rarea caracterului pur german al vecinătăţilor şi implicit la diminuarea considerabilă (la sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea) a autorităţii acestora. La decăderea ro-
lului vecinătăţilor a contribuit şi retragerea unor drepturi financiare (respectiv colectarea de taxe
şi amenzi).
Acordarea dreptului de proprietate în interiorul limitei fortificate a oraşului pentru alte etnii a
permis pătrunderea maghiarilor în Sibiu şi deschiderea posibilităţii acestora de a-şi construi
propria biserică (Biserica Reformată, terminată la 1786, pe actuala stradă Mitropoliei). În ciuda
măsurilor legislative imperiale, românilor care au devenit proprietari în oraş, nu li s-a permis
construirea unui locaş de cult. În ciuda eforturilor capilor bisericii ortodoxe dreptul de construire
nu a fost acordat, în oraş, pe locul actualei catedrale mitropolitane (construită între 1902-1906,
în timpul mitropolitului Ioan Meţianu) a existat – pentru membrii privilegiaţi ai „Companiei
greceşti” – o capelă ridicată „… în curtea altor case, ca să nu se vadă, și să fie fără turn şi fără
clopote, ca să nu supere glasul ortodox al clopotelor armonia celei mai neauzite intoleranţe.” 29

Singurul oraş nou fondat în Transilvania în veacul al XVIII-lea pe baza unui plan prestabilit a
fost Gherla (Armenopolis), întemeiat de comunitatea armenească. Armenilor le fusese permisă
aşezarea în Transilvania în anii ’70 ai secolului, în timpul domniei lui Mihail Apafi (Apafi Mi-
hály), sosirea acestora din Moldova datorându-se revoltei împotriva domnitorului Gheorghe
Duca (1672). Deşi traseul armenilor este unul complicat, urmele materiale ale trecerii acestora
s-au păstrat doar la Gherla şi la Dumbrăveni (unde contribuţiile acestora au transformat vechiul
sat săsesc atestat documentar în 1332, în oraş cu drept de autoadministrare30). La Gherla exista
deja un nucleu locuit restrâns (atestat documentar încă din 1291), un salt semnificativ fiind mar-
cat de construirea cetăţii în prima jumătate a secolului al XVI-lea, sub conducerea inginerului
militar italian Domenico da Bologna, angajat de episcopul catolic Giorgio Martinuzzi.

Planul oraşului Gherla (Armenopolis)


reprezentat în Ridicarea topografică Iosefină (Josephinische Landesaufnahme), realizată între 1769 şi 1773

Primii armeni de confesiune romano-catolică se stabileau aici, cu acordul principelui, în 1682.


Ulterior acestora li se acordau o serie de privilegii dintre care cel mai important a fost cel co-

28
Angelika Schaser, op. cit., p. 121.
29
Ilarion Puşcariu, Miron Cristea, Mateiu Voileanu, Biserica catedrală dela Mitropolia Ortodoxă Română în Sibiiu. Istoricul zidirii
1857-1906, Sibiiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1908, p. 64.
30
Privilegiul care privea autoguvernarea aşezării era confirmat prin diploma lui Carol VI din 1733. Totodată numele aşezării era
schimbat în Elisabethopolis.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 7


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

mercial reconfirmat succesiv de împăraţii habsburgi până târziu la începutul secolului al XIX-
lea. Până la sistematizarea extinderii aşezării, fondul construit începuse deja să se dezvolte în ju-
rul primei biserici construite de comunitate (biserica Solomon, datată în 1723-24). Zona nouă,
constituită la sud faţă de nucleul medieval, s-a bazat pe o tramă regulată, frecvent utilizată în
epocă. Deşi cercetări recente nu au putut aduce nici un argument concret, tradiţia locală a reţinut
faptul că planul care a stat la baza dezvoltării noii aşezări ar fi fost realizat de un arhitect roman
şi adus din oraşul papal de episcopul armean Oxendius Vărzărescu. 31
Dacă în Transilvania intervenţiile urbanistice din epocă nu au fost unele de anvergură, Banatul,
eliberat de sub otomani în 1716, oferă o evoluţie interesantă de dezvoltare a aşezărilor, în para-
lel cu rapida dezvoltare politică, economică, socială și, nu în ultimul rând, demografică. O primă
etapă este parcursă în timpul domniei împăratului Carol al XVI-lea (1711-1740), o parte din rea-
lizările sale care privesc mediul construit, inclusiv cele din provincia habsburgică Banat fiind
prezentate de contemporanul său, iezuitul Anton Höller în Augusta Carolina virtutis
monumenta: seu adificia, a Carolo VI. Imp. Max. P(ater). P(atriae). per orbem austriacum, pu-
blico bono posita (Monumentele imperiale ale Virtuții Carolinice sau construcțiile care au fost
ridicate de Carol al VI-lea, cel mai mare împărat al patriei, pe întregul teritoriu habsburgic aus-
triac pentru binele general), publicată la Viena în 1733.
În afara oraşelor strategic amplasate, a căror dezvoltare pe parcursul secolului al XVIII-lea a
fost influenţată de raţiunile militare şi de amplele şantiere de fortificare, reţeaua de aşezări rura-
le a avut un parcurs aparte. Statisticile păstrate înregistrează un puternic regres al numărului de
localităţi pe parcursul perioadei ocupaţiei otomane. În secolul al XV-lea erau înregistrate c.
1560 de localităţi, în timp ce la începutul veacului al XVIII-lea, din inventarul întocmit de Luigi
Fernando Marsigli32 completat cu datele furnizare de alte surse din epocă, rezultă un număr de
aproximativ 470 de localităţi, număr care dă seama despre puternica depopulare a provinciei.
Populaţia majoritară era românească, pe lângă aceasta în Banat existând şi comunităţi săseşti,
maghiare, sârbeşti, rutene etc.33
Odată cu pătrunderea habsburgilor în Banat a fost început un complex proces de colonizare în-
soţit de restructurarea şi extinderea aşezărilor existente sau întemeierea unora noi (cu număr va-
riabil de familii, în genere între 40 şi 200). Coloniştii au avut provenienţe diverse: cea mai nu-
meroasă a fost colonizarea cu germani (suabi sau şvabi), acestora alăturându-li-se bulgari, itali-
eni, francezi, spanioli sau români din zona Olteniei. Repopularea Banatului s-a făcut în etape,
acestora corespunzându-le atitudini diferite în ceea ce priveşte maniera de rezolvare urbanistică
a aşezărilor. Până în perioada domniei Mariei Theresa predomină dezvoltarea spontană a aşeză-
rilor, administrația habsburgică concentrându-se asupra rolului militar al zonei (până la 1751) şi
asupra exploatării bogăţiilor naturale. Din anii ʼ60 ai secolului al XVIII-lea statul impunea un
control strict asupra dezvoltării aşezărilor, planificarea fiind detaliată până la nivelul regulilor de
organizare internă a gospodăriilor. Noile sate de colonişti au beneficiat de planuri clare, organi-
zate în baza unor trame ortogonale, cu dimensiuni omogene pentru gospodării, în zona centrală
fiind grupate funcţiunile importante pentru comunitate. În marea majoritate a cazurilor planurile
nu urmăresc forme geometrice clare, excepţiile fiind constituite de cele câteva planuri pătrate şi,
într-o singură situaţie, la Charlottenburg, de un plan de formă circulată. În ciuda acestor regle-
mentări, implementarea lor în teren nu pare să fi fost foarte rapidă Ridicarea topografică Iosefi-
nă (Josephinische Landesaufnahme), realizată între 1769 şi 1773, consemnând încă un număr
ridicat de aşezări cu o dezvoltare spontană. În ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea numă-
rul localităților creștea considerabil. Datele statistice fragmentar păstrate susțin afirmațiile: în in-
tervalul 1768-72 în Banat erau fondate 24 de așezări în care erau ridicate 2097 de case destinate

31
Virgil Pop, Armenopolis – oraş baroc, Cluj-Napoca, ed. Accent, 2002, pp. 34-38.
32
Luigi Fernando Marsigli (1658-1730), de origine bolognez, s-a remarcat ca figură culturală importantă. În 1682 intra în serviciul
împăratului Leopold, participând activ în conflictul cu turcii din 1683 când a fost prins şi luat prizonier. Eliberat un an mai târziu,
Marsigli s-a întors în armata austriacă participând la continuarea ofensivei antiotomane în postura sa de inginer militar. În urma păcii
de la Karlowitz, a fost desemnat să conducă demarcarea graniţei dintre posesiunile habsburgice şi cele otomane, ajungând astfel să
petreacă o lungă perioadă de timp în Croaţia, Bosnia, Serbia sau în spaţiul românesc. La începutul secolului al XVIII-lea părăsea
armata întorcându-se la preocupările sale de naturalist.
33
Teodor Octavian Gheorghiu, Locuirea tradiţională rurală în zona Banat-Crişana: elemente de istorie şi morfologie; protecţie şi
integrare, Timişoara, ed. Eurobit, 2008, p. 28.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 8


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

unei populații de c. 15.000 de locuitori; în intervalul 1784-86 aflam despre fondarea a încă 14
așezări cuprinzând un total de 2880 de case noi, destinate unui număr de 1550 de familii.34

Unul dintre cele mai interesante exemple de intervenţie urbanistică datorat perioadei secolului al XVIII-lea din Banat este cel al satu-
lui Charlottenburg, amplasat în zona dealurilor Lipovei, zonă în care, până la preluarea controlului de către habsburgi, populaţia
majoritară a fost cea românească. Intervenţiile urbanistice de după 1716 au dus la crearea unei reţele de sate supuse unor planuri
ordonate, organizate în baza unor trame ortogonale. Excepţie face Charlottenburg, a cărui primă menţiune sub numele de Pariza
datează din 1717 (conscripţia întocmită la cererea guvernatorului militar al provinciei, contele Claudius Florimund de Mercy). Cu
toate acestea aşezarea nu apărea în Ridicarea topografică Iosefină. Francesco Griselini menţiona întemeierea satului în 1776, pla-
nul întocmit de acesta fiind prezentat într-o formă idealizată, diferită realitatea existentă în teren. Aşezarea, întemeiată între 1770-71
şi datorată inginerului austriac Neumann, fusese planificată pentru familiile de colonişti tirolezi. 35 O descriere mai amănunţită a aşe-
zării se păstrează în scrierile cosmopolitului şi aventurierului Johann Kaspar Steube:
„... acest sat este singurul sub formă circulară (chorographie). In mijlocul satului se găsește o fântâna acoperită cu
apă foarte bună. În jurul fântânii se găsește o plantație de duzi în spatele căreia se găsesc casele, acestea având în
curte grajdul şi şura. Apoi urmează grădina unde se găsește plantată viţă de vie. Nici o casă nu este nici cu un deget
mai înaltă ca alta şi nici cu un picior mai distanțată una faţă de alta, având un stil foarte frumos simetric; la fel şi cele
patru intrări în sat – au aceeaşi distanţă una faţă de alta.” 36

Charlottenburg (Şarlota), jud. Timiş


Planul idealizat, realizat de Francesco Griselini la sfârşitul secolului al XVIII-lea (stânga) şi vedere a situaţiei actuale (dreapta)
Chiar dacă planul satului nu este una perfect circulară, iar traseele nu descriu cele două direcţii date de punctele cardinale (aşa cum,
de altfel, era consemnată situaţia de către Francesco Griselini), exemplul rămâne unul excepţional în istoria formelor urbane din
spaţiul românesc, ilustrând unul dintre cele mai rar puse în aplicare tipuri de plan,

Arhitectura militară europeană în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea


Arhitectura militară a reprezentat unul dintre factorii determinanţi ai dezvoltării urbane în epoca
barocă. Schimbările, adaptările şi, adesea, regândirea integrală a fortificaţiilor a reprezentat răs-
punsul dat dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă. Artileria începea să evolueze în Europa
Occidentală încă din secolul al XII-lea, până în veacul al XV-lea dezvoltarea fiind lentă. Renun-
ţând la scara umană, reper fundamental teoretizat în perioada Renaşterii, „urbanismul militar”37
al perioadei baroce a propus intervenţii de amploare, egalate poate doar de cele ale antichităţii
romane. Împărtăşind cu arhitectura civilă idealurile de „forţă şi frumuseţe”, arhitectura militară
barocă trebuia să răspundă unei cerinţe esențiale: să reziste în faţa asediilor cu artilerie, o condi-
ţie în acest sens fiind ca din fiecare punct să fie vizibil şi astfel flancate părţile vecine, astfel în-
cât avansarea inamicului să fie oprită sau, cel puţin, îngreunată. Or, pentru rezistenţă şi frumuse-
ţe, garanţia nu puteau să o dea decât regularitatea formei în plan, modularea şi repetabilitatea
elementelor componente.

34
Nicolae Sabău, Metamorfoze ale barocului transilvan. Sculptura, vol. I., Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2002, p 188.
35
Ibidem , pp. 141-144.
36
Johann Kaspar Steube, Nouă ani în Banat (1772-1781), Timişoara, Editura de Vest, 2003. Descrierea satului Charlottenburg este
cuprinsă în textul celei de-a treia scrisori din Timişoara, datată în 5 martie 1779.
37
Martha Pollak, Cities ar War in Early Modern Europe, Cambridge University Press, 2010, p. 9.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 9


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Fortificaţiile bastionare destinate conflictelor în care era folosită artileria au apărut şi s-au răs-
pândit într-o primă etapă în Italia renascentistă, rezolvările fiind astfel concepute astfel încât să
elimine neajunsurile fortificaţiilor punctate de turnuri (mai ales cele cu plan circular) şi, totodată
să răspundă nevoii de protecţie împotriva şocurilor puternice provocate de ghiulele metalice.
Aşadar bastionul juca atât rolul de platformă de tragere astfel desenată încât să facă posibilă
protecţia zidurilor, cât şi acela de element de amortizare a efectelor proiectilelor metalice.
Într-o primă etapă bastioanele de dimensiuni mici, au urmat o formă romboidală (bastioane „pa-
nă”), apărarea făcându-se din cazematele amplasate în flancuri şi de pe platforma superioară.
Sistemul – pus la punct şi răspândit în special în Italia (de unde şi denumirea uzuală de „sistem
vechi italienesc”) – era asemănător ca principiu cu cel care utiliza turnurile de artilerie amplasa-
te în zonele de articulare ale zidului de apărare, diferenţa principală fiind forma. Totuşi distanţa
mare dintre aceste elemente defensive, dar şi forma în plan le-a făcut ineficiente.
Îmbunătăţirile aduse de inginerii militari francezi, germani şi olandezi au dus la răspândirea ul-
terioară a bastioanelor „cu urechi” („sistemul nou”), mult mai eficiente în protecţia punctelor de
tragere din flancuri. Inovaţiile propuse de Albrecht Dürer şi mai ales cele datorate alsacianului
Daniel Speckle (Specklin sau Speckel, 1536-1589) au adus îmbunătăţiri considerabile fortifica-
ţiilor poligonale bastionare, înmulţirea numărului de laturi şi implicit a bastioanelor, contribuind
la eliminarea punctelor moarte prin susţinerea focului încrucişat. De asemenea Speckle adăuga
fortificaţiilor „cavalieri” şi „raveline” (denumite şi semilune sau lunete), extinzând linia de apă-
rare, anticipând astfel formulele complexe puse la punct mai târziu de marchizul de Vauban.

Sébastien Le Prestre, Marchiz de Vauban (1633-1707)


Cunoscut în literatura istorică sub numele de Vauban, Sébastien Le Prestre (Marchiz de Vauban) îşi începea cariera de inginer mili-
tar în 1667 odată cu desemnarea sa de către regele Ludovic al XIV-lea pentru construirea citadelei de la Lille. În cariera sa militară
Vauban a condus 48 de asedii, nici unul dintre acestea neimplicând vreuna dintre fortificaţiile construite de el. Deşi nu s-a ocupat de
teoretizarea propriilor idei şi experienţe privitoare la arhitectura fortificaţiilor, cercetările ulterioare au identificat o serie de etape de
evoluţie ale sistemelor perfecţionate de Vauban. Pornind de la inovaţiile introduse de predecesorul său, inginerul Blaise François
Pagan, conte de Merveilles (1603-1665), Vauban a dezvoltat conceptul apărării în profunzime prin multiplicarea dispozitivelor şi
obstacolelor care precedau şi protejau limita oraşului.
Principalele elemente care se succedau erau glacisul (rampă cu pantă uşoară care creştea spre zidul de fortificaţie), „drumul acope-
rit” (amenajare de pământ prevăzută spre exterior cu palisadă de lemn, desfăşurat pe întreg perimetrul zonei de apărare; numit ast-
fel datorită faptului că acoperea parţial zidul), „places des armes” (largouri amenajate în unghiurile intrânde ale drumului acoperit, de
aici organizându-se ieşirile în afara fortificaţiei), semilunile izolate de curtine, bastioanele pentagonale cu flancurile drepte sau con-
cave ataşate zidului sau bastioanele detaşate şi, în cazul fortificaţiilor de înălţime care riscau să fie atacate de pe înălţimile vecine,
curtinele cu turnuri bastionare prevăzute cu baterii cazematate. Toate aceste elemente se regăsesc în sisteme de apărare complexe
care ajung să formeze până la patru linii distincte de protecţie separate între ele prin şanţuri seci sau inundabile care puteau ajunge
la o lăţime de 40 m. Dat fiind faptul că în mare majoritate elementele de fortificare erau realizate din pământ întărit cu structuri de
lemn sau zidărie de cărămidă, plantaţiile jucau un rol important în stabilizare dar şi în disimularea zonelor care erau afectate în tim-
pul conflictelor.

Planurile fortificaţiilor de la Palmanova (regiunea Veneto, Italia, sfârşitul secolului al XVI-lea, începutul secolului al XVII-lea)
şi Neuf Brisach (regiunea Alsacia, Franţa, aşezare realizată după proiectul marchizului de Vauban începând cu 1697)

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 10


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Exemplificare schematică a elementelor componente ale fortificaţiilor


perfecţionate prin realizările Marchizului de Vauban

Evoluţia sistemelor de fortificare imaginate de Marchizului de Vauban


până la sfârşitul secolului al XVII-lea

Sistemele imaginate de Vauban au fost permanent îmbunătăţite, performanţele fiind evidente. Din sursele istorice reiese că timpul
de asediere a oraşelor protejate cu fortificaţii construite de inginerul francez se dublase faţă de perioadele anterioare (spre exemplu
asediul condus de Eugeniu de Savoia împotriva oraşului Namur, în 1702 a durat 90 de zile). Urmând recomandările lui Vauban su-
veranii europeni şi-au dotat armatele cu corpuri de ingineri militari, stăpâni pe cunoştinţele de arhitectură dar şi de strategie şi tehni-
că de luptă, capabili să ridice planuri şi hărţi, să contribuie cu informaţii la planificarea defensivei sau ofensivei şi să imagineze pro-
iecte de fortificaţii. În genere, pe timp de pace aceşti luau parte la lucrările de sistematizare teritorială, construirea de canale, poduri,
drumuri etc.

Arhitectura militară şi dezvoltarea aşezărilor din Transilvania şi Banat în secolul al XVIII-lea


Arhitectura militară a fost, din punct de vedere cronologic, primul program de arhitectură care a
asimilat influențe ale formelor barocului apusean. Dată fiind importanța acordată, construcțiile
militare depășesc caracterul strict utilitar, exemplele putând fi considerate manifestări ale arhi-
tecturii oficiale. De altfel, adesea, prin inserții decorative sculptate, referințele la vocabularul ba-
roc sunt evidente.
Prima fortificație urbană transilvăneană care anunța sincronizarea cu evoluțiile apusene pare să
fi fost cea construită la Carei spre 1666. Datele despre acestea sunt puține, cea mai consistentă
sursă fiind reprezentată de o stampă de epocă în care este înfățișat planul incintei (Grundriß des
Schlosses Karoli in Oberungarn, 166638). Cunoaşterea şi studierea fortificaţiilor existente în
38
Planul a fost publicat în Theatrum Europaeum periodic de istorie a zonelor vorbitoare de limbă germană. Theatrum Europaeum a
apărut între 633 și 1738.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 11


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Transilvania de către austrieci începea probabil în 1687, când Apafi semna tratatul de la Blaj în
favoarea habsburgilor, iar armatei imperiale i se permitea accesul în 12 dintre cele mai impor-
tante centre urbane.39 După impunerea controlului austriac prin Diploma Leopoldină, aşadar din
1692, erau trimişi în Transilvania ingineri militari din imperiu (italieni), cu scopul cartării forti-
ficaţiilor urbane existente în vederea modernizării lor sau, din contra, pentru demolarea acelora
care ar fi putut proteja potențiale focare de revoltă antihabsburgică (cazul fortificațiilor medie-
vale ale Clujului). În fapt, includerea Transilvaniei în imperiu a însemnat finalul șantierelor de
fortificare susținute de comunitățile urbane (comunale), singura excepție fiind reprezentată de
Sibiu, oraș de reședință a guberniului. Prezenţa profesioniştilor italieni nu era o noutate, impor-
tante construcţii de apărare fiindu-le încredinţate acestora încă din prima jumătate a secolului al
XVI-lea.

Planul Careiului în 1666 (stânga) şi Carei: vedere a fortificației în secolul al XVII-lea (dreapta)

Cele mai importante figuri ale ierarhiei militare austriece (Eugeniu de Savoia), sau reprezentan-
ţii de prim rang ai acesteia în provinciile răsăritene (Stephan de Steinville, conte şi general al
armatelor imperiale şi responsabil al fortificaţiilor transilvănene, luxemburghezul Claudius
Florimund de Mercy, conte şi general, guvernator al Banatului (1720-33), implicat în fortifica-
rea Timişoarei, generalii Caraffa şi Rabutin de Bucy, comandanţi ai trupelor austriece din Tran-
silvania) au susţinut şi promovat implementarea în teritoriile nou câştigate ale celor mai moder-
ne sisteme de fortificare. La cererea curţii de la Viena, după întocmirea măsurătorilor amănunţi-
te a 11 sisteme de fortificaţii din noua provincie habsburgică40, inginerul militar Giovanni
Morando Visconti – în 1691 definitiv detaşat în Transilvania unde se stabilea la Sibiu 41 – iniţia
un amplu şi ambiţios program de modernizare a arhitecturii militare din fostul principat. O pri-
mă comandă oficială venea în 1692 din partea lui Eugeniu de Savoia care îi cerea realizarea

39
Nicolae Sabău, „Giovanni Morando Visconti (1652-1717) în Transilvania. În jurul unui plan inedit pentru «Cetăţuia» din Cluj” în
Ars Transsilvaniae, nr. 14-15/2004-2005, p. 25.
40
Planurile şi vedutele realizate de Morando Visconti înainte de 1699 – de un interes documentar extraordinar, dată fiind modificarea
sau distrugerea ulterioară a construcţiilor de apărare – au fost reunite în Mappa della Transilvania : e prouintie contigue nella
qualesivedano li confini dell'Ongaria, e li campam'ti fatti dall'Armate Cesaree in queste ultime guerre / dedicata all'Aug'ta Regia
Maestà di Gioseppe Primo, Re de Romani ed'Ongaria da Gio. Morando Visconti, sup'mo ingegniere per SM Ces.in Transiluania;
Gio. M'do V'ti inuen; Stephang Welzer de Corona fecit, 1699. Vezi de asemenea şi opera cartografică de mai târziu: Mappa della
Transilvania, la quale dimostra solamente, la sua situuazione de Confini, con le distanze delle sue estremita, e lughi principali, con
la spiegazione de quartieri, oue sonoli Regimenti Ces.ri, per impedir quanto permettono detti Reg.ti l’incursioni de Ribelli, in cosi
grande distanze, e uasti Confini. Erdély hadtörténeti térkép 1707/1708 (Biblioteca Digitala BCU Cluj: Cărţi vechi şi rare). Pentru
măsurătorile făcute în Transilvania şi pentru publicarea acestora în Mappa della Transilvania, Morando Visconti era răsplătit în 1699
cu gradul de locotenent colonel de geniu.
41
Pentru detalii privind biografia şi activitatea lui Giovanni Morando Visconti vezi Gheorghe Anghel, „Maestri ticinesi in Transilva-
nia alla fine del XVII e all’inizio del XVIII secolo” în Nicolae Sabău (ed.), Maestri ticinesi in Transilvania tra cinquecento e
settecento, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2007, pp. 83-84. Cercetările recente nu au stabilit locul naşterii lui Morando Visconti. Istoricul
Aldo Crivelli indica localitatea Curio din Elveţia. De asemenea anul naşterii a fost stabilit pe baza informaţiilor furnizate de epitaful
păstrat în catedrala catolică de la Alba Iulia. Conform acestora Visconti a murit în anul 1717 la vârsta de 65 ani. De asemenea se
poate doar presupune faptul că anii de formare i-a petrecut la Milano sau Torino, unde a intrat în contact cu ultimele teorii datorate
realizărilor lui Vauban privind construcţia de fortificaţii. Cu titlu de ipoteză, Morando Visconti intra în serviciul habsburgilor în peri-
oada apropiată confruntării cu otomanii la Viena în 1683.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 12


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

unui proiect de fortificare pentru Lipova, poziţie de unde se preconiza declanşarea atacului pen-
tru cucerirea Timişoarei. Seria proiectelor timpurii întocmite de Morando Visconti a continuat
cu cele din Banat pentru Cransebeş, Lugoj, Orşova etc. Cu toate acestea, realizările sale impor-
tante au fost cele de mai târziu din Transilvania: proiectul (început dar nefinalizat) pentru mo-
dernizarea şi extensia fortificaţiilor Sibiului, Cetăţuia de la Cluj şi ampla cetate de la Alba Iulia
pe care nu a ajuns să o vadă finalizată. După moartea inginerului ticinez în 1717, coordonarea
proiectelor şi şantierelor a fost preluată de profesionişti aduşi din zonele vestice ale imperiului:
arhitectul ticinez Giuseppe di Quadri, arhitectul şi inginerul militar Johann Konrad von Weiss
etc.

Sibiu (Hermannstadt città della Capitale Transilvana) cu populaţie majoritar săsească şi fortificaţii bine dotate şi întreţinute (39 de
turnuri, cinci bastioane, două rondele şi patru porţi fortificare), a fost ales drept centru al habsburgilor. Morando Visconti începea
relevarea zidurilor incintei defensive în 1691, ulterior elaborând un proiect de extensie şi modernizare, finalizat în 1702. Proiectul –
pe lângă includerea zidurilor medievale într-o fortificație nouă prevăzută cu 10 bastioane – prevedea şi realizarea unei citadele mo-
derne în partea de sud-vest a oraşului, legată direct de vechea centură și comunicând cu exteriorul printr-o singură poartă. Demersul
se înscria în cererea Consiliului de război de la Viena prin care trebuiau elaborate proiectele de întărire ale aşezărilor din apropierea
graniţelor cu Moldova şi Ţara Românească. După începerea săpării şanţurilor, lucrările de la Sibiu au fost amânate pe de o parte din
lipsa fondurilor şi, pe de alta, din cauza tulburărilor provocate de izbucnirea răscoalei curuţilor (1703-1711), după moartea lui
Morando Visconti în 1717, proiectul a fost reluat şi completat în 1736 de inginerul Johann Konrad von Weiss. 42 Cu toate acestea
intervenţiile au stagnat, intențiile extinderii fiind însă abandonate în mod oficial abia în anul 1782, când prin decret imperial erau sta-
bilite cele două oraşe fortificate transilvănene: Alba Iulia şi Deva. 43

Giovanni Morando Visconti, planul Sibiului la sfârşitul secolului al XVII-lea în Mappa della Transilvania publicată în 1699 (stânga)
Proiectul de modernizare, extindere a fortificaţiilor şi construirea unei citadele, la începutul secolului al XVIII-lea (dreapta)

Un alt exemplu de fortificaţie tributară realizărilor lui Vauban din Occident, a fost citadela (cetăţuia / castello) ridicată în vecinătatea
nucleului medieval de la Cluj cu scopul creării unui punct întărit care să domine oraşul și în care să fie încartiruită garnizoana habs-
burgică şi care să facă faţă năvălirilor turco-tătare. O primă variantă de proiect fusese întocmită deja din 1691 de Luigi Fernando
Marsigli. În 1710 Morando Visconti începea relevarea zidurilor oraşului în vederea modernizării, doi ani mai târziu finalizând proiectul
pentru cetatea de pe terasa superioară a Someşului. Planul neregulat, prevăzut cu cinci bastioane, propunea adaptarea elementelor
de fortificare moderne la forma accidentată a terenului. Execuţia a început, din câte de pare în 1715-16 şi prelungindu-se până spre
1735. Cetăţuia a fost realizată integral din pământ şi din lemn, urmele acesteia fiind încă vizibile. Din datele publicate reiese că în
şantier au fost implicaţi constructori de origine italiană, provenind din familii cu tradiţie în acest domeniu: Rusca Francesco di Gio-
vanni di Serocca şi Ceutti di Pazzallo. 44 Ceea ce a planificat Morando Visconti (numit în epitaful descoperit în catedrala de la Alba
Iulia în timpul restaurărilor de la începutul secolului al XX-lea, Doctus architectonicae colonellus Carolinae 45) şi a aprobat Eugeniu de
Savoia la Cluj, era o fortificaţie racordată la vechiul sistem medieval de apărare a oraşului, încă în uz la începutul secolului al XVIII-
lea. Citadela a fost finalizată (într-o formă diferită de cea proiectată) în 1735, mult după moartea lui Visconti survenită în 1717.

42
Gheorghe Anghel, „Maestri ticinesi in Transilvania…”, p. 97.
43
Alexandru Avram, op. cit., p. 34.
44
Gheorghe Anghel, „Maestri ticinesi in Transilvania…”, p. 99.
45
Inscripţia funerară gravată pe o placă de marmură încastrată în peretele de nord al colateralei. Vezi Gheorghe Anghel, „Maestri
ticinesi in Transilvania…”, p. 87 şi Nicolae Sabău, „Giovanni Morando Visconti…”, p. 41.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 13


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Giovanni Morando Visconti, planul oraşului Cluj (Claudiopolis / Clausenburg), c. 1699-1702 (stânga)
Planul oraşului Cluj cu citadela situată spre nord-vest şi al împrejurimilor, 1718, anonim (dreapta)

Planul oraşului Cluj (Claudiopolis / Clausenburg)


reprezentat în Ridicarea topografică iozefină (Josephinische Landesaufnahme), realizată între 1769 şi 1773

La Alba Iulia (Alba Carolina sau Karlsburg – denumiri folosite exclusiv de populaţia germană, în cinstea împăratului Carol IV) exista
o fortificaţie medievală, de formă pătrată (c. 395 m / latură), închizând o suprafaţă de 18 ha. Acesteia îi fuseseră adăugate în timpul
domniei lui Gabriel Bethlen, în intervalul 1620-2846, un şanţ sec parţial şi două bastioane rezolvate în „sistem italian nou” (sau bas-
tioane „cu urechi”), conducerea lucrărilor fiind atribuită italienilor Giovanni Landi şi Giacomo Resti. 47 De asemenea, în această etapă
de modernizare erau construite şi două barbacane pentru protejarea porţilor de est şi de vest ale cetăţii.48 Traseul zidurilor, forma şi
poziţia vechilor bastioane ne sunt cunoscute atât din planul anonim întocmit spre sfârşitul secolului al XVII-lea (după A.A. Rusu la
1687), cât şi din releveul lui Morando Visconti, datat în 1711, întocmit la cererea Consiliului de război de la Viena. În releveul lui
Morando Visconti, în zona intra muros, erau consemnate 17 edificii importante ale oraşului (catedrala (devenită spaţiu de cult al
comunităţii reformate), palatul principilor, casa guvernatorului, reşedinţe ale notabilităţilor etc.). Ceea ce atrage atenţia este forma
pătrată a incintei, suprapusă vechii amprente a castrului antic roman al Legiunii XIII Gemina (sec. II-III, d. Hr.) 49. În ciuda lucrărilor

46
Ipoteze privitoare la modul de desfăşurare a lucrărilor de construcţie din secolul al XVII-lea în Adrian Andrei Rusu, Alba Iulia:
între fondarea eparhiei şi capital principatului Transilvaniei, Ghimbav, ed. Haco Internaţional, 2009, p. 20. Modernizarea fortificaţi-
ei de la Alba Iulia prin adăugarea bastioanelor a fost aprobată de Dieta transilvană în toamna anului 1615.
47
Toma Goronea, Fortificaţia bastionară de tip Vauban de la Alba Iulia (prima jumătate a secolului al XVIII-lea), Alba Iulia, ed.
Aeternitas, 2007, p. 51.
48
Gheorghe Anghel, „Maestri ticinesi in Transilvania…”, p. 100.
49
Pentru urmele castrului antic roman şi istoria fortificaţiilor ridicate în perioada medievală vezi Adrian Andrei Rusu, Castelarea
carpatică: fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV), Cluj-Napoca, ed. Mega, 2005, pp. 500-501 şi
Adrian Andrei Rusu, Alba Iulia: între fondarea eparhiei şi capital principatului Transilvaniei, Ghimbav, ed. Haco Internaţional,
2009, pp. 11-23.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 14


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

de modernizare întreprinse în prima jumătate a secolului al XVII-lea, de altfel nefinalizate, Alba Iulia a rămas o poziţie vulnerabilă.
Chiar dacă aici fusese stabilită reşedinţa principală a principilor transilvani, din cauza distrugerilor suferite de cetate în timpul atacuri-
lor din 1658 şi 1662, Apafi (1661-90) a rezidat mai mult în Făgăraş, întăriturile de la Alba Iulia degradându-se treptat. Din 1687, după
pătrunderea în zonă a armatelor habsburgice, statutul de capitală al oraşului era desfiinţat, Alba Iulia rămânând totuși una dintre cele
mai importante poziții militare transilvănene.

Anonim italian, planul oraşului Alba Iulia spre sfârşitul secolului al XVII-lea (stânga)
Giovanni Morando Visconti, planul oraşului Alba Iulia la sfârşitul secolului al XVII-lea
în Mappa della Transilvania publicată în 1699 (dreapta)

Consiliul vienez decidea abia în 1713 construirea noilor fortificaţii care aveau să devină cele mai complexe din Transilvania, pentru
şantier fiind solicitată Dietei aprobarea sumei de 54.000 de florini.50 Proiectul, încredinţat aceluiaşi Morando Visconti, se baza pe
caracteristicile celui de-al doilea sistem pus la punct de Vauban. Planurile erau finalizat în aprilie 1714, fiind aprobate de Eugeniu de
Savoia. Şantierul era deschis printr-o ceremonie solemnă în toamna anului 1715, odată cu punerea pietrei de temelie pentru bastio-
nul „Sf. Carlo Boromeo”. În aceeaşi perioadă autorităţile habsburgice începeau demersurile mutarea populaţiei din cetate într-un
amplasament nou, situat la c. 500 spre est, într-o zonă mlăştinoasă şi inundabilă, a cărei sistematizare fusese planificată în proiectul
lui Morando Visconti. Demolările din interiorul zidurilor de apărare au cruţat monumente importante dar au şi sacrificat edificii semni-
ficative – spre exemplu centrul ortodoxiei româneşti cu biserica ctitorită de Mihai Viteazul. 51 Zona nouă a oraşului fusese desenată
pe baza unei trame regulate, traversată de un canal (utilizat până în anii ʼ50 ai secolului XX) racordat la cursul Mureşului. Autorităţile
s-au lovit de opoziţia populaţiei. O parte a maghiarilor şi saşilor înstăriţi au migrat spre alte oraşe transilvănene, în timp ce românii
care au refuzat strămutarea în zona nouă a oraşului au făcut parte dintr-un prim val de colonişti ai Banatului de după 1716. 52
Cetatea proiectată – completată ulterior prin proiectul lui Weisss – a fost planificată cu 7 bastioane cu urechi (aşadar după acelaşi
sistem italienesc nou), inegale, din zidărie de cărămidă pe soclu de piatră profilată, 3 dintre acestea în unghi drept şi restul evazate.
Atât bastioanele cât şi curtinele care le leagă au înălţimi cuprinse între 10 şi 12 m. Atât zidăria bastioanelor cât şi cea a curtinelor are
grosimea aproximativă de 2,50 m la bază şi 1,20 m la coronament, unghiul de înclinaţie spre interior fiind de c. 80°. Bastioanele
realizate în secolul al XVII-lea au fost păstrate şi înglobate în noile construcţii de apărare cu rol de cavalieri (în interiorul bastionului
„Trinitarienilor” şi al celui denumit Eugeniu de Savoia”). În exterior fortificaţia era prevăzută cu cleşti şi raveline (semilune) pentru
protejarea curtinelor dintre bastioane, toate acestea fiind apărate de valul de pământ sprijinit de zid. Accesul în cetate era prevăzut
prin două porţi situate pe laturile de est şi de vest, acestora adăugându-li-se poarta principală, închinată împăratului Carol al VI-lea,
a cărui statuie ecvestră este plasată în ax, în punctul cel mai înalt. 53 Deşi cetatea a reprezentat cel mai complex exemplu de fortifica-
ţie bastionară realizată în Transilvania, nu a jucat un rol activ în apărarea graniţelor răsăritene ale imperiului, lucrările începute de
Morando Visconti şi continuate în deceniile următoare morţii acestuia, fiind dictate mai degrabă de ambiţiile politice şi simbolice ale
habsburgilor.54

50
Gheorghe Anghel, „Maestri ticinesi in Transilvania…”, p. 101.
51
Toma Goronea, op. cit., p. 57.
52
Gheorghe Anghel, „Maestri ticinesi in Transilvania…”, pp. 107-108 şi Gheorghe Anghel, „Alba Iulia în secolul al XVIII-lea.
Schimbarea vetrei oraşului” în Historia Urbana, tomul V, nr. 1-2 / 1996, pp. 68-74.
53
Gheorghe Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania, Bucureşti, ed. Meridiane, 1972, pp. 128-130.
54
Adrian Andrei Rusu, Alba Iulia…, p. 23.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 15


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Cetatea de la Alba Iulia: proiectul inginerului italian Giovanni Morando Visconti (stânga)
şi cel al inginerului austriac Johann Konrad von Weiss din 1731 ( dreapta)
Lucrările s-au prelungit mult după moartea lui Morando Visconti, principalele motive fiind conflictele austro-turce, epidemiile de hole-
ră şi, nu în ultimul rând, lipsa banilor. Pentru un deceniu şantierul era condus de arhitectul Giuseppe di Quadri (m. 1727), acesta
respectând proiectul iniţial. Cea mai importantă contribuţie a sa au fost cele şase porţi monumentale ale cetăţii (trei spre noua zonă a
oraşului şi trei către câmpul de instrucţie), realizate cel mai probabil la sugestia lui Eugeniu de Savoia. Construirea şi decorarea
porţilor cetăţii (dar şi a unor zone ale coronamentelor bastioanelor) au dezvoltat unul dintre cele mai importante nuclee de sculptură
barocă transilvăneană. În 1731 erau elaborate planuri noi de către arhitectul Johann Konrad von Weiss (la momentul respectiv direc-
tor al fortificaţiilor imperiale din Transilvania) cel care a condus lucrările până spre 1740, acestea fiind ulterior preluate de generalul
Bohn, în 1747, la rândul său autor al unui proiect care privea elementele periferice ale fortificaţiei.

Cetatea de la Alba Iulia: poarta III (stânga) şi poarta I (dreapta)55 (cărţi poştale din perioada interbelică)
La Timişoara zona intra muros a fost locuită fără întreruperi, iar fortificaţia, aşa cum a fost ea preluată de la otomani în toamna anu-
lui 1716 a continuat să fie reparată şi întreţinută pentru a face faţă nevoilor de apărare ale oraşului. Aşadar este dificil de stabilit un
moment limită pentru începerea lucrărilor la noile fortificaţii. Cele mai timpurii proiecte pentru construirea unei centuri bastionare noi
erau realizate încă din 1717, variante elaborate succedându-se până în 1732 când, în timpul administraţiei provinciei de către conte-
le Claudius Florimund de Mercy erau începute lucrările la fortificaţia care a funcţionat până la 1892. Din noile elemente de apărare o
singură zonă fusese edificată anterior anului 1732 – Cazarma cu Cazemate / Cazarma Transilvaniei, amplasată înspre sud-est şi
finalizată în 1729.56 Noile fortificaţii erau trasate şi realizate până la cota terenului din interiorul zidurilor (aşadar bazele zidurilor care
îmbrăcau pereţii şanţului de apărare) în cursul anului 1733. Noile construcţii defensive înglobau în interiorul lor zidurile incintei oto-
mane, păstrată până spre 1757. Lucrările au continuat pe parcursul mai multor decade, incintele stelate, dintre care ultima era finali-
zată târziu, la 1790, ajungând să se extindă considerabil în teritoriu. 57

55
O analiză amănunţită a compoziţiei şi decoraţiei sculptate a porţilor cetăţii de la Alba Iulia în Nicolae Sabău, Metamorfoze …, vol.
I., pp. 28-37.
56
Mihai Opriş, Timişoara. Monografie urbanistică: Descoperiri recente care au impus corectarea istoriei urbanistice a Timişoarei,
Timişoara, ed. Brumar, 2007, p. 68. Cazarma a fost demolată în 1959.
57
Valentin Capotescu, Arhitectura militară bastionară în România, vol. I, Cetatea Timişoarei, Timişoara, ed. Bastion, 2008, p. 163.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 16


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Planul cetăţii Timişoara şi al împrejurimilor, înfăţişând situaţia existentă la 1734 (stânga)


Cetatea Timişoarei în 1790 reprezentată într-un plan realizat la 1808 ( dreapta)

Oraşul s-a extins după 1744 an în care erau emise primele aprobări pentru suburbii (Fabric, Mehala, Maierele Vechi şi Nou etc.).
Morfologic, acestea au mult în comun cu proiectele satelor întemeiate în zona Banatului în secolul al XVIII-lea, caracteristica cea mai
evidentă fiind trama regulată ortogonală. Dacă aceste noi ţesuturi urbane sunt destinate în principal locuirii – modestă în raport cu
cea din interiorul cetăţii – la periferii începeau să apară primele dotări destinate producţiei industriale (zona cu cele mai multe astfel
de funcţiuni a fost Fabricul).

Arad: cetatea turcească ridicată în secolul al XVI-lea din pământ, în vecinătatea buclei râului Mureş (stânga), glacisul cetăţii
bastionare construite în bucla Mureşului în secolul al XVIII-lea sub coordonare austriacă (centru) şi situaţia actuală (dreapta)

Evoluţia arhitecturii cetăţilor bastionare din spaţiul intracarpatic aflat sub control habsburgic se încheia cu şantierul fortificaţiilor de la
Arad. Oraşul fusese cucerit de turci în 1551, pe insula formată de râul Mureş fiind construită o palancă (palisadă) de formă rectangu-
lară de lemn şi pământ în 1554. Aradul era eliberat de sub otomani de armatele austriece la 1685, fortificaţia de pe insulă fiind cu-
rând refăcută în sistem bastionar, după proiectul din 1697 al lui Luigi Fernando Marsigli. 58 Modernizarea construcţiilor de apărare era
reluată în 1762 pe baza proiectului austriacului Filip Ferdinand Harsch. Din noua cetate stelată, arhitectul austriac elimina o serie de
elemente caracteristice sistemului francez al lui Vauban. Astfel dispăreau curtinele care făceau legătura între bastioanele care erau
lipsite de umeri şi flancuri, se renunţa la cleşti, la raveline, la cavalieri etc. Artileria era dispusă pe două niveluri în galeriile întărite
care acopereau perimetrul întăriturii. În exterior şanţul ajungea la o lăţime de 250 de metri, fiind urmat de val de pământ şi glacisul
care ajungea la cursul Mureşului.59 Lucrările la cetatea Aradului erau încheiate în 1783.

58
Gheorghe Anghel, „Maestri ticinesi in Transilvania…”, p. 95.
59
Gheorghe Anghel, Cetăţi medievale …, p. 136.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 17


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

4. CONTRAREFORMA ŞI NOUA EVOLUŢIE A ARHITECTURII RELIGIOASE

Catolicismul transilvănean intra într-o nouă etapă după includerea Transilvaniei şi mai apoi a
Banatului în imperiul Habsburgic. Deşi prin Diploma Leopoldină nu erau stipulate în nici un fel
schimbări în raporturile dintre confesiuni, în realitate catolicismul a fost privilegiat, extinzându-
şi influenţele cu susţinerea curţii imperiale şi a iezuiţilor. Mai mult, în 1692 împăratul stabilea
drepturile de care ar fi beneficiat clerul de rit grecesc (ortodox) care s-ar fi pronunţat în favoarea
unirii bisericii lor cu Roma. Primii paşi în acest sens erau făcuţi de episcopul român ortodox de
Alba Iulia, Teofil, urmat de Atanasie Anghel Popa, înălţat în 1701 – an al naşterii oficiale a bi-
sericii greco-catolice a românilor transilvăneni – la rangul de episcop „unit”. Dacă primul centru
al bisericii greco-catolice a fost la Alba Iulia, ulterior, după reinstituirea de către Carol III a
episcopiei latine (romano-catolice), acesta a fost mutat mai întâi la Făgăraş şi, din 1738, la
Blaj.60

Biserica mănăstirii iezuiţilor din Cluj, construită între 1718-1724 (stânga)


Biserica franciscanilor din Piaţa Muzeului din Cluj, construită între 1728-1745, cu implicarea meşterului Konrad Hammer (centru)
Biserica minoriţilor (1775-79), ulterior devenită biserică greco-catolică din Cluj (dreapta), a cărei faţadă principală îşi datorează as-
pectul arhitectului austriac Johann Eberhardt Blaumann

Cel mai timpuriu şantier baroc care a privit programul arhitecturii religioase a fost cel al biseri-
cii iezuiţilor clujeni, începută în 1718 şi finalizată în 1724, ca parte a ansamblului monastic al
ordinului. În ciuda faptului că numele autorului (sau autorilor) proiectului nu ne este cunoscut,
sursele arhitecturii bisericii au fost identificate în zona central europeană (arhitecturile baroce
austriacă şi boemă)61. Faţada principală cu două turnuri a fost prinsă în frontul construit al mă-
năstirii, elementele de articulare puternic profilate fiind lezenele ionice dublate atât în registrul
inferior cât şi la nivelul turnurilor şi portalul cu frontonul semicircular întrerupt şi balustrada de
deasupra. În ciuda sobrietății elevaţiei principale (şi a austerităţii elevaţiei laterale), în spaţiul in-
terior, compus din nava principală acoperită cu o boltă semicilindrică cu penetraţii şi capele la-
terale, exuberanţa ornamentală a barocului este prezentă în zona închiderii tribunelor, în undui-
rea cornişei superioare sau în grandiosul altar cu ordonanţă colosală ionică multiplicată şi
profilatura bogată a segmentelor curbe ale frontonului. În anii care au urmat la Cluj erau începu-
te lucrările la alte câteva biserici ridicate sub influenţa aceluiaşi baroc centra-european: biserica
mănăstirii franciscanilor (începută în 1728 în actuala Piaţă a Muzeului şi finalizată după 1745),
biserica minoriţilor (1775-79) a cărei faţadă a fost proiectată de Johann Eberhardt Blaumann,
sau biserica unitarienilor (începută în 1796 după proiectul lui Anton Türk).

60
József Marton, Tamás Jakabffy, Veacurile catolicismului transilvănean, Cluj-Napoca, ed. Verbum, 2007, pp. 50-51. Pentru o apre-
ciere generală a proporţiilor uniunii dintre clerul de rit grecesc cu biserica catolică romană, în baza conscripţiei (recensământ) întoc-
mită în 1733 de episcopul Inochenţie Micu-Klein, în Transilvania în 1432 de sate existau preoţi români dintre care în 1065 de sate
slujeau preoţi uniţi (greco-catolici), în 176 slujeau preoţi care rămăseseră la ortodoxie, iar în restul de 191 existau preoţi aparţinând
ambelor biserici.
61
Virgil Vătăşianu, „Arta în Transilvania de la începutul secolului al XVII-lea până în primele decenii ale secolului al XIX-lea” în
Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, Bucureşti, ed. Meridiane, 1970, p. 178.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 18


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Catedrala romano-catolică, construită în Piaţa Mare din Sibiu (1726-33), în litografia semnată de Adam Slowikowski
(a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Arhiva Muzeului Naţional Brukenthal, inv. XIII-92)
Planul bisericii în releveul construcțiilor care delimitează Piaţa Mică din Sibiu (Arhiva de relevee DITACP)

Catedrala romano-catolică din Sibiu a fost construită în Piaţa Mare între anii 1726-1733. Construcţiei iniţiale îi era adăugat în 1738
turnul de pe latura vestică, nerespectându-se astfel modelul cu două turnuri, tipic bisericilor iezuite din imperiul habsburgic. Edificiul
ocupă o parcelă rezultată prin demolarea unor clădiri mai vechi aparţinând breslelor sibiene. Astfel, faţada principală nu este cea de
vest, ci cea sudică (îndreptată spre spaţiul pieţei), accesul principal fiind plasat la rândul său pe această latură, sublinierea reprezen-
tativităţii diminuându-se considerabil. Biserica urmează tipul spaţial sală cu capele laterale delimitate de pilele structurale de pe latu-
rile lungi. Dacă la nivel expresiv tratarea exteriorului este reţinută, interiorul se remarcă printr-o decoraţie bogată. Acumularea cea
mai importantă de forme baroce este concentrată la nivelul turnului de vest. Biserica se învecina pe limita estică cu clădirea colegiu-
lui iezuit (ulterior transformată în casă parohială), clădire care ilustrează unul dintre programele urbane importante ale perioadei
baroce transilvănene. Aflate la limita dintre religios şi laic, colegiile iezuite reprezentau centre importante de cultură şi de instruire ale
fiilor familiilor nobiliare, în spiritul valorilor contrareformiste.

Catedrala romano-catolică („biserica principală”) din Timişoara


înfăţişată în releveul făcut de Carl Joseph Römmer (inginer provincial), în jur de 1760.
Desenele includ şi o serie de completări propuse în plus faţă de situaţia existentă in situ (baldachinul de deasupra accesului principal
(notată cu litera D), zona superioară a turnului nordic (notată cu litera B) sau sculptura decorativă de deasupra timpanului navei (no-
tată cu litera C) (reproducere după M. Opriş, Timişoara. Monografie urbanistică: Descoperiri recente care au impus corectarea istori-
ei urbanistice a Timişoarei, Timişoara, 2007, pp. 76-78)

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 19


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Catedrala romano-catolică din Timișoara. Hotărârea mutării sediului episcopiei romano-catolice de la Cenad la Timișoara a avut
ca urmare imediată începerea proiectului pentru construirea unei biserici destinate noului scaun bănăţean. Planurile au fost elabora-
te de Biroul aulic de construcții din Viena (Hofbauamt), la momentul respectiv coordonat de către Johann Emanuel Fischer von
Erlach62, implicarea directă a acestuia în concepția clădirii religioase fiind probabilă însă nedocumentată. Proiectul catedralei timișo-
rene era adaptat și pus în aplicare de Caspar Dissel, deja amintit, lucrările desfășurându-se în intervalul 1736-1774, cu concursul
unora dintre cei mai importanți meșteri ai momentului. Printre aceștia s-au numărat în diferite etape Johann și Wenzel Lechner, Carl
Alexander Steinlein sau Johann Theodor Kostka. Deşi elevaţia principală cu două turnuri şi timpan în axul principal ar traduce exis-
tenţa unui spaţiu de tip bazilical, biserica urmează formula unei ample săli cu capele laterale, continuată cu transept cor amplu şi
absidă semicirculară pentru altar. Extremitatea răsăriteană a bisericii este încadrată între cele două anexe destinate depozitării in-
ventarului liturgic. Atât în exterior cât şi în interior articularea suprafeţelor de închidere şi delimitare este puternică, elementele de
vocabular clasic, prelucrate (distorsionate) sau nu în spiritul decorativist al barocului jucând un rol esenţial în crearea contrastelor de
lumină şi umbră, cele care imprimă dinamism şi vibraţie plasticii arhitecturale.

Catedrala romano-catolică din Oradea. După perioada de mai bine de trei decade de ocupație otomană (1660-92), la Oradea
revirimentul activității în construcții se făcea din nou simțit în deceniul al patrulea al secolului al XVIII-lea. Ca și în trecut, un rol cen-
tral în coordonarea proiectelor și lucrărilor l-au jucat meșterii, arhitecții și inginerii italieni care, după cum nota prințul Karl Eusebius
de Liechtenstein, erau atât de prețuiți și solicitați în întreaga Europă, din Portugalia și până în Rusia63. Deși, pentru noua catedrală
episcopală un prim proiect cu două variante (rămas fără urmări) era elaborat şi prezentat episcopului Csáki în 1737 de italianul
Fortunato de Prati (m. 1738)64, lucrările erau inaugurate abia la 1752 sub coordonarea lui Giovanni Battista Ricca. Sursele de epocă
nu sunt însă clare în ceea ce privește paternitatea concepției bisericii, episcopul orădean Forgach Pál menționând existența încă din
1750 a planurilor datorate austriacului Franz Anton Hillebrandt 65. Chiar dacă detaliile sunt insuficiente, prezența lui Hillebrandt la
Oradea este atestată între 1750-52 şi 1761-79.
Giovanni Battista Ricca renunța la contractul cu episcopia în 1756, din 1760 conducerea lucrărilor fiind preluată de ticinezul Domeni-
co Lucchini căruia i se datorează un nou set de planșe pentru biserică, ideile sale fiind vizibil influențate de exemplele romane Il
Gesu (Giacomo da Vignola și Giacomo della Porta) și Sant’Agnese in Agone din Piazza Navona (Carlo Rainaldi și Francesco Bor-
romini). În tot acest timp, coordonarea desfăşurării lucrărilor de construcție ale complexului episcopal (catedrala, palatul episcopal
învecinat, locuinţele canonicilor sau seminarul teologic (finalmente abandonat în stadiul de proiect)) au rămas sub autoritatea arhi-
tectului curții imperiale vieneze Franz Anton Hillebrandt secondat în ultima perioadă de desfăşurare a şantierului de inginerul Johann
Michael Neumann numit în funcția de Bau-Inspektor66. Asemănată prin maniera de dispunere a turnurilor de pe faţada principală cu
Petereskirche (biserica Sf. Petru) din Viena (datorată maestrul austriac Johann Lucas von Hildebrandt), catedrala Orădeană este
rezolvată similar cu cea din Timişoara – navă largă, mărginită de capele secundare, transept, cor, absidă pentru altar şi, mai ample
decât în cazul bănăţean, încăperi anexe simetrice.

Catedrala din Oradea (stânga)


Biserica armenească romano-catolică închinată Sf. Treimi din Gherla (centru)
Biserica armenească romano-catolică din Dumbrăveni (dreapta)

62
Nicolae Sabău, Metamorfoze…, vol. I., p. 189.
63
Nicolae Sabău, Maestri italiani nell'architettura religiosa Barocca della Transilvania. Maeştri italieni în arhitectura religioasă
barocă din Transilvania, Bucureşti, ed. Ararat, 2001, p. 8.
64
Nicolae Sabău, „Domenico Lucchini…”, p. 162.
65
Ibidem, p. 151.
66
Ibidem, p. 155.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 20


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Chiar dacă biserici cu două turnuri pe faţada vestică au continuat să fie ridicate şi în a doua ju-
mătate a secolului al XVIII-lea, în această perioadă au predominat edificiile de cult cu un singur
turn, adesea realizate cu ajutorul unor proiecte model trimise din capitala imperiului. Un exem-
plu este biserica armenilor catolici din Dumbrăveni / Elisabethopolis (1766-83), cu dimensiuni
care depășeau cu mult nevoile comunităţii67. Dacă paternitatea proiectului iniţial nu ne este cu-
noscută, continuarea lucrărilor după 1777 s-a făcut cu implicarea italianului Iacob (probabil Ja-
copo) Marini68. Cele două turnuri reprezintă un indiciu direct al rivalităţii dintre comunitatea din
Dumbrăveni şi cea din Gherla69, aceasta din urmă ridicându-şi începând cu 1748 marea biserică,
închinată Sfintei Treimi, cu un singur turn70. Deşi în numeroase cazuri volumetriile sunt reţinu-
te, libertatea barocului făcându-se simţită în exuberanţa ornamentală, totuşi nu au încetat să fie
gustate formele unduitoare (exemple de faţade convexe se întâlnesc la Gherla (1748-1804) sau
biserica minoriţilor la Cluj).

Reflexe baroce în arhitectura bisericilor comunităţilor greco-catolice și ortodoxe transilvănene


Influenţele baroce în arhitectura religioasă a comunităţilor greco-catolice s-au datorat în primul
rând contactului direct între clericii uniţi, artiştii austrieci cu angajamente în Transilvania şi at-
mosfera culturală a curţii vieneze. Un exemplu timpuriu este biserica unită din Blaj (1738-65),
proiectul acesteia – înrudit formal cu cel al bisericii iezuiţilor clujeni – fiindu-i atribuit vienezu-
lui Johannes Martinelli (1701-54)71, cu implicarea probabilă a lui Anton Erhard Martinelli
(1687-1747)72. Greco-catolicii sibieni primeau dreptul de a-şi construi biserică abia în anul
1778, în vecinătatea Cibinului: biserica cu hramul Sf. Petru şi Pavel. Cunoscută şi sub denumi-
rea de „Biserica dintre brazi”, lăcaşul a fost construit în intervalul 1778-84, în afara incintei for-
tificate, pe malul stâng al Cibinului, pe un teren care aparţinea comunităţii româneşti încă din
anul 1734. Cu toate acestea, construcţia a stârnit opoziţia comunităţii săseşti. Edificiul include o
serie întreagă de referinţe specifice arhitecturii baroce, cele mai semnificative elemente interpre-
tate fiind cele de pe elevaţia apuseană. Accesul în biserică este parte a unei compoziţii comple-
xe, din carul acesteia atrăgând atenţia cele două perechi de coloane (colosale) geminate (inter-
pretări ale ordinului toscan) detaşate de planul faţadei şi balconul de deasupra intrării. În ciuda
influenţelor asimilate din arhitectura apuseană, organizarea bisericii respectă tipicurile ritualului
ortodox. Până la sfârşitul secolului al XX-lea interiorul a fost văruit, în prezent acesta fiind aco-
perit cu pictura care, la rândul ei, respectă rigorile programului iconografic ortodox.
Arhitectura religioasă a comunităților ortodoxe (româneşti, sârbești etc.) nu a rămas indiferentă
în faţa evoluţiilor barocului, de la jumătatea veacului al XVIII-lea atât în Transilvania cât şi în
Banat, adesea cu concursul unor arhitecţi sau meşteri austrieci, fiind înălţate edificii monumen-
tale inspirate de recentele realizări ale catolicilor. Spaţiul de tip „sală” cu un turn vestic plasat în
ax, predomină (Beiuş (1784-90) sau Oradea (1784-90) – construită după canoanele ortodoxe de
arhitectul Iacob Eder73). În Banat, la Timișoara, în 1748 era construită catedrala ortodoxă a co-
munității sârbești. Având o fațadă apuseană monumentală, cu două turnuri, biserica era rezolva-
tă spațial și decorativ într-o formulă puternic influențată de baroc. Un alt exemplu important
pentru felul în care barocul răzbătea în arhitectura ortodocșilor români este cel al bisericii din
Lugojul românesc de pe malul drept al Timişului (separat aşadar de Lugojul german de pe malul

67
Nicolae Sabău, Metamorfoze …, vol. I., pp. 76-77. Dacă numele autorului proiectului de arhitectură nu ne este cunoscut, deținem o
serie de informații legate de unii dintre meșterii implicați în șantier. Astfel, Nicolae Sabău consemnează implicarea unei echipe de
meșteri pietrari clujeni printre care se număra și Simon Hoffmayer, acestuia din urmă, pe lângă sculpturi din piatră care decorează
fațada principală, databile ante 1790, fiindu-i atribuită și executarea unor piese de mobilier liturgic din biserică.
68
Vlad Bedros, Patrimoniul artistic armenesc în România. Între nostalgia exilului și integrarea culturală, Bucureşti, Noi Media
Print, f.a., p. 112.
69
Ibidem, p. 107.
70
Biserica de la Gherla a fost începută în 1748, şantierul încheindu-se la 1798, în timp ce sfinţirea a fost făcută în 1804. Pentru anali-
za arhitecturii bisericii din Gherla vezi Virgil Pop, op. cit., pp. 83-88.
71
Adrian Andrei Rusu (coord.), Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca, Presa Uni-
versitară Clujeană, 2000, p. 72.
72
Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 180.
73
Vasile Drăguţ, Arta românească, Bucureşti, ed. Vremea, 2000, p. 336. Biserica ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”
sau „Biserica cu lună”.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 21


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

stâng). Pe locul vechii biserici Sf. Nicolae (1726) sub conducerea „obercnez-ului”74 şi, mai apoi
prim-epitrop, Gavril Gurean, românii ridicau între 1759-66 un nou lăcaş de cult: biserica
„Adormirea Maicii Domnului” cunoscută sub numele popular de „Biserica mare”75, considerată
de unii istorici ca fiind inspirată direct de catedrala timişoreană. 76 Pentru ridicarea construcţiei
episcopia diocezei ortodoxe îl angaja pe meşterul Johannes Breutter din Timişoara, secondat de
Johannes Burgel. Biserica – iniţial acoperită cu şindrilă77 – este o amplă sală cu două turnuri pe
faţada vestică (înălţate după 1803) şi cu un altar trilobat în partea opusă, model urmat de nume-
roase ctitorii din satele bănățene locuite de români (Mercina (1762), Broșteni (1778), Oravița
(1784) etc.).78

Biserica unită din Blaj, 1738-65 (stânga)


Biserica unită („dintre brazi”) de la Sibiu, 1778-84 (centru-stânga)
Biserica mare din Lugoj, 1759-66 (centru-dreapta)
Biserica ortodoxă („cu lună”) din Oradea, 1784-90 (dreapta)

Saşii sibieni nu au tolerat alte etnii în interiorul cetăţii până la impunerea reformelor legislative
ale împăratului Iosif al II-lea. Acestui motiv i se datorează şi menţinerea sediului episcopal or-
todox la Răşinari. Bucurându-se de oarecare privilegii, membrii „companiei greceşti” primeau
dreptul de a-şi ridica o capelă în centrul oraşului, ascunsă în spatele caselor. Construcţia a fost
realizată în intervalul 1790-99 (vezi supra), ulterior, pe locul acesteia fiind ridicată actuala cate-
drală mitropolitană. Românii intrau în posesia bisericii abia la jumătatea secolului al XIX-lea (c.
1850-60)79. Lovindu-se de aceeaşi rezistenţă a comunităţii orăşeneşti, la Cluj românii ortodocşi
şi-au construit biserica în exteriorul zidurilor („Biserica din deal”) în intervalul 1795-96, în ciu-
da stângăciilor compoziției volumetrice şi a modestiei tratării ornamentale, construcţia făcând
numeroase aluzii la retorica barocului.

Dacă contaminarea barocă a fost firească în unele zone din Transilvania, în altele, arhitectura or-
todoxă de zid a perpetuat (neomogen însă) acele trăsături stilistice pătrunse direct din Valahia la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor. Un rol important a fost jucat de ctito-
riile domnitorilor (Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu) şi boierilor valahi, în special în
Ţara Oltului (zona Făgăraşului), din această zonă sudică a Transilvaniei influențele iradiind spre
centru și nord-vest, fenomenul fiind natural în condițiile unei din ce în ce mai evidente tendințe
de emancipare culturală și socială a românilor. Mihai Viteazul înălţa biserica ortodoxă din Făgă-
raş (distrusă de timpuriu, înainte de 1617), Brâncoveanu repara ctitoria lui Mihai Viteazul de la

74
Funcţia de obercnez a fost creată de habsburgi. Obercnez-ul avea rolul de a conduce şi reprezenta comunităţile mai multor sate.
75
Ioan Stratan, Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Timişoara, ed. Mitropoliei Banatului, 1981, pp. 118-119.
76
Dacă Virgil Vătăşianu se mărgineşte la a constata certele influenţe pe care biserica ortodoxă din Lugoj le prelua din creaţia lui
Emanuel Fischer von Erlach (op. cit., p. 180), Vasile Drăguţ (Dicţionar enciclopedic de artă medieval românească, Bucureşti, ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, p. 192) atribuia paternitatea proiectului (fără să-se justifice prin surse afirmaţia) lui Fischer von Erlach jr.
În scrierile de mai târziu, ipoteza nu mai este reluată (Arta românească, Bucureşti, ed. Vremea, p. 335).
77
Ioan Stratan, Vasile Muntean, op. cit., p. 122.
78
Nicolae Sabău, Metamorfoze …, vol. I., p. 190.
79
Ilarion Puşcariu, Miron Cristea, Mateiu Voileanu, op. cit., p. 64.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 22


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Ocna Sibiului şi ridica la 1697-98 – cu permisiunea principelui Mihail Apafi80 – biserica Sf. Ni-
colae din Făgăraș81 (considerată prototip al arhitecturii brâncoveneşti din zonă). Tot Brâncovea-
nu ctitorea ansamblul monahal şi biserica de la Sâmbăta de Sus (1700-1701, afectat considerabil
în 1785 în urma intervenţiilor în zonă ale armatelor austriece) şi biserica din Poiana Mărului 82.
Notabilă este şi influenţa pe care arhitectura brâncovenească a exercitat-o asupra a mai bine de
20 de biserici din zona Făgăraşului, în majoritate construite pe plan drept încheiat spre est cu
absida altarului decroşată, cu sau fără turn clopotniţă deasupra sau în locul pridvorului apu-
sean83. Fundaţii ortodoxe au fost susţinute şi mai târziu de către domnitorii fanarioţi, pentru con-
struirea paracliselor laterale ale bisericii Sf. Nicolae din Scheii Braşovului intervenind pe lângă
reprezentanţii locali ai curţii vieneze atât principele Moldovei Grigore Matei Ghica cât şi cel
muntean Constantin Mavrocordat.84
Chiar dacă trilobul pătrundea la nord de Carpaţi în forma lipsită de turlă deasupra naosului, cu
turn clopotniţă pe latura vestică după tradiţia împământenită de veacuri în Transilvania (Sălişte
(1784) sau Corneşti-Sighişoara (1788-97)), totuşi cea mai mare frecvenţă continuă să o aibă bi-
sericile încadrabile tipul spaţial „sală” (aşadar construite pe un plan drept cu un spaţiu unic pen-
tru naos) în majoritate ridicate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (Roşcani-Hunedoara
(datată în secolul al XV-lea şi reparată în 1766), Ighiel-Alba (1781), Arpaşu de Jos-Sibiu (1794)
etc.). Multe dintre acestea, deși tributare arhitecturii și plasticii decorative de peste Carpați, au
înglobat adesea elemente sau aluzii la barocul central european (Rășinari (1755-58) sau Sadu
(ante 1795)).

Biserica Cuvioasa Paraschiva, Răşinari (jud. Sibiu) 1755-58 (vedere actuală, plan şi secţiune)

Biserica Cuvioasa Paraschiva, Răşinari (jud. Sibiu). În prima jumătate a secolului al XVIII-lea Rășinarul devenea unul dintre cele
mai importante centre culturale şi artistice româneşti din Transilvania, cu numeroase şi solide legături cu Ţara Românească. Biserica

80
Virgil Vătăşianu, op. cit., pp. 175-176.
81
Pentru măsurători, trasarea planului şi săparea fundaţiilor, în şantierul de la Făgăraş fusese chemat inginerul militar şef Giovanni
Moransdo Visconti (1652-1717), cunoscut în literatura de specialitate pentru implicarea sa în arhitectura defensivă transilvăneană, la
începutul secolului al XVIII-lea. Implicarea lui Visconti este unul dintre detaliile care atestă legăturile lui Brâncoveanu atât cu curtea
habsburgică de la Viena cât şi relaţiile cu reprezentanţii acesteia în teritoriu (în acest sens vezi Nicolae Sabău, Postfaţă la Valeriu
Literat, Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1996, notă, p. 250 şi Gheorghe Anghel, „Maestri ticinesi
in Transilvania…”, p. 86.
82
Nicolae Sabău, Postfaţă…, p. 247.
83
Ibidem, pp. 249-250. Autorul identifică şi descrie trăsăturile generale ale acelor biserici construite în intervalul 1700-1825 a căror
arhitectură a fost influenţată de plastica brâncovenească.
84
Corina Nicolescu, Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, Bucureşti, ed. Meridiane, 1967, p. 16.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 23


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

cu hramul Sf. Cuv. Paraschiva, construită în intervalul 1755-58 85, înlocuia un mai vechi edificiu de cult atestat încă din veacul al XIV-
lea şi demolat în 1753. Decorată cu pictură interioară datorată zugravilor olteni Grigore şi Ioan Ranite şi exterioară (doar parţială)
semnată de pictorii răşinăreni popa Ivan Zugravul şi Nistor Dascălul, ctitoria era sfinţită de episcopul blăjean Petru Pavel Aron, în
epocă Răşinarul fiind protopopiat subordonat scaunului de Blaj.86 Construită pe un plan drept, alungit, compus din succesiunea
uzuală de spaţii liturgice ortodoxe, biserica din Răşinari înglobează o serie întreagă de influenţe ale arhitecturii religioase de la sud
de Carpaţi, fără însă să se constituie într-o reluare fidelă a unui model anume. Impunătorul turn clopotniţă ridicat pe latura vestică a
lăcaşului de cult include trimiteri evidente la volumetriile şi plastica baroce contemporane.

5. ARHITECTURA PROGRAMELOR URBANE

Chiar dacă includerea Transilvaniei în imperiul Habsburgic a fost însoţită de întemeierea a nu-
meroase instituții, adesea acestea nu au beneficiat de arhitecturi particularizate. Spre exemplu,
guberniul transilvănean al cărui sediu a funcţionat, cu intermitenţe, la Cluj (1695-97, 1719-32 și
definitiv după 179087) și la Sibiu, nu a utilizat clădiri construite anume, ci a fost locat în con-
strucţii existente, adaptate noilor nevoi. La Braşov, clădirea administraţiei orăşeneşti (magistra-
tul/sfatul) dominată de turnul care include zone databile în secolul al XIII-lea 88, a ajuns până în
prezent cu imaginea barocă dată de intervenţiile consistente, declanşate la sfârșitul secolului al
XVII-lea, după incendierea clădirii de către armatele habsburgice şi finalizate abia în 1780. Şar-
panta abruptă cu pantă ruptă, uşor curbată, ancadramentele de ferestre sau loggia din elevaţia
principală sunt toate elemente cu rădăcini în baroc.
La Gherla, în schimb, în noua piaţă civică a oraşului de curând extins cu zona planificată pe un
plan prestabilit, era construită clădirea primăriei (ante 1755), într-o poziţie privilegiată, desprin-
să din fronturile care delimitau spaţiul public, în vecinătatea bisericii. Despre caracteristicilor
baroce şi clasiciste ale clădirii (demolată în 1893) precum şi despre modul în care era adaptat
edificiul funcţiunii căreia îi era destinat, se pot emite doar presupuneri, etapele de edificare ale
sediului puterii administrative a oraşului nefiind documentate. 89

Primăria din piaţa centrală din Gherla (demolată la 1893), construită înainte de 1755
când era consemnată în planul oraşului realizat de K. Hammer (stânga)
Casa Sfatului din Braşov la începutul secolului al XX-lea (dreapta)

85
E. Cioran “Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din Răşinari” în Omagiu lui Nicolae Bălan, Sibiu, 1940 apud. Marius Porumb,
Un veac de pictură românească din Transilvania. Secolul XVIII, București, ed. Meridiane, 2003, p. 49, vezi şi nota 53.
86
Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania sec. XIII-XVIII, Bucureşti, ed. Academiei Române,
1998, p. 325.
87
Mircea Ţoca, Clujul baroc, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 1983, pp. 11-12. Tot la Cluj se desfăşurau lucrările dietei transilvănene (1718-
30 şi, din nou, la sfârşitul veacului al XVIII-lea). De asemenea, pentru un interval de 7 ani, oraşul găzduia şi sediul Tezaurului.
88
Irina Băldescu, Transilvania medievală: topografie şi norme juridice ale cetăţilor Sibiu, Bistriţa, Braşov, Cluj,, Bucureşti, Sime-
tria, 2012, p. 253.
89
Virgil Pop, op. cit., pp. 92-94.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 24


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Un subiect aparte pentru arhitectura urbană din prima jumătate a secolului al XVIII-lea sunt
construcțiile care făceau parte din ansamblurile monastice ridicate de iezuiți. Bunăoară, în an-
samblul iezuit de la Cluj, alături de biserică fuseseră construite clădirile colegiului (astăzi dispă-
rut) și cea a internatului (Convictus nobilium, realizat între 1734-35 – păstrată până în prezent)
destinat cazării tinerilor nobili instruiți în mănăstire. Un alt colegiu iezuit era construit câţiva ani
mai târziu, în 1755, la Mănăştur lângă Cluj90. În vecinătatea bisericii romano-catolice de pe latu-
ra nord-vestică a Pieţei Mari din Sibiu, era ridicat colegiul iezuit (1726-39), ulterior devenit casă
parohială. Plastica arhitecturală a acestor clădiri este reţinută, elementele de articulare ale
volumetriilor compacte fiind folosite cu economie. Dacă la Sibiu ornamentele păstrate sunt mi-
nimale (bosaje de colţ, cornişe, chenare sugerate la ferestre), în cazul exemplului clujean atrag
atenţia lezenele corintice şi ancadramentul sculptat al accesului amplasat asimetric.

Cluj, Convictus nobilium (internatul destinat cazării tinerilor


nobili înscrişi la studii la Colegiul iezuit din vecinătate), construit între 1734-35
Din 1773 construcţiile treceau în patrimoniul călugărilor piarişti, de unde şi denumirea mai târzie
de „Casa piariştilor”. Clădirea îşi păstra funcţia completând ansamblul nou instauratei Academii piariste

Palatul episcopal din Oradea: vedere de ansamblu a faţadei principale


şi detaliu de travee de pe faţada laterală

Palatul episcopal din Oradea. La Alba Iulia episcopia catolică, cu puternica susținere austriacă, reintra în posesia vechilor con-
strucții din vecinătatea catedralei medievale, în timp ce la Oradea, acolo unde episcopia funcționa într-o construcție modestă, sediul
administrativ al clericilor era mutat în palatul construit în afara vechii cetăți, în vecinătatea noii catedrale, proiectul, realizat de arhi-
tectul austriac Franz Anton Hillebrandt întrunind afinităţi evidente cu palatul de vară al arhiepiscopului de Ezstergom de la Pozsony

90
Cap. “De la evul mediu la evul modern. Barocul” în Ştefan Pascu, Viorica Marica, Mircea Ţoca, Rudolf Wagner, 1850. Clujul
istorico-artistic, Cluj-Napoca, Consiliul Popular al Municipiului Cluj, 1974, p. 88.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 25


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

din Slovacia (1761-65). Înrudirea stilistică este una firească de vreme ce Hillebrandt, în calitatea sa de arhitect al Cancelariei Regale
maghiare (începând din 1757) a fost responsabil pentru toate proiectele majore de construcţii publice din teritoriile situate între
Pozsony şi Transilvania91. Noul palat orădean era menit să răspundă nevoilor fastului unei curți episcopale animate de personalita-
tea specială a eruditului cleric Adam Patachich. Construcția propusă de arhitectul austriac și construită în intervalul 1762-66, urma
un plan în formă de „U”, având trei niveluri. Sub comanda lui J. M. Neumann, pe șantierul orădean au lucrat 33 meșteri zidari, aces-
tora adăugându-li-se meșterii pietrari și, cu siguranță câțiva sculptori92, acestora din urmă revenindu-le rolul de a realiza principalele
elemente de ornament ale elevațiilor: capitelurile ionice, baluștrii, ghirlandele, blazonul episcopal etc.

Fondul construit urban a inclus, pe lângă arhitectura rezidențială comună, o serie întreagă de
construcții cu caracter public (utilizate de comunitate) fără caracter oficial: primării, închisori,
spitale, azile, farmacii (c. 49 până la sfârşitul secolului93) hanuri, construcţii comerciale, ca-
zărmi, mori etc.

Timişoara: Casa Generalatului (Generalat Hauß), ridicată înainte de 1727 (releveu nedatat).
Ansamblul construit era traversat de un canal (regularizat în secolul al XVIII-lea) care delimitase iniţial fortificaţia me-
dievală timpurie a Timişoarei (reproducere după M. Opriş, Timişoara. Monografie urbanistică: Descoperiri recente ca-
re au impus corectarea istoriei urbanistice a Timişoarei, Timişoara, 2007, p. 81)

În cel mai important oraş din Banat, la Timişoara, dezvoltarea fondului construit din zona intra
muros a fost condiţionată de regimul de proprietate – fiscul austriac devenea proprietarul între-
gului teritoriu, către cetăţenii (exclusiv catolici) vânzându-se doar dreptul de utilizare. După pe-
rioada de ocupaţie otomană şi în urma războiului purtat de aceştia cu austriecii, atât construcţiile
de locuit, cât şi cele destinate unor funcţiuni publice care se mai păstrau, erau insuficiente. În
urma cercetărilor întreprinse, Mihai Opriş aprecia că în ajurul anului 1725 începea reconstrucţia
oraşului în baza unui plan ordonat, cu o tramă ortogonală.94 Intervenţiile au avut la bază „Regu-
lamentul de construcţii pentru oraşul şi cetatea Timişoara”, înaintat de contele de Mercy, în
1728, Consiliului de Război de la Viena. Pentru supravegherea respectării acestuia era angajat
un administrator. În virtutea prevederilor regulamentului fondul construit din materiale perisabi-

91
Jeremy Howard, East European Art, Oxford University Press, 2006, pp. 12-13.
92
Nicolae Sabău, Metamorfoze…, vol. I, p. 37.
93
Nicolae Sabău, „Domenico Lucchini…”, pp. 164-165.
94
Mihai Opriş, Timişoara. Mică monografie …, p. 42.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 26


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

le trebuia înlocuit integral cu clădiri din cărămidă.95 Interiorul cetăţii ajungea să concentreze
principalele funcţiuni, numărul construcţiilor destinate instituţiilor publice şi militare ajungând
să-l depăşească pe cel al locuinţelor (acestea din urmă destinate în principal înaltului patriciat
urban şi funcţionarilor de tot felul). După jumătatea secolului comunităţile sârbească (rasciană),
românească şi evreiască primeau în proprietate zone restrânse în interiorul cetăţii controlate de
magistratul german. Spre exemplu românilor le era cedată o insulă pentru catedrala ortodoxă şi
palatul episcopului.96 Polii funcţionali ai cetăţii erau concentraţi în cele trei pieţe, fiecare cu
propria ei configuraţie spaţială: Piaţa Iezuiţilor (dispărută după demolarea bisericii iezuite) –
devenea centrul intelectual aici fiind amplasate colegiul iezuit şi facultăţile de drept şi filozofie;
Piaţa Libertăţii – centru al puterii militare prin gruparea aici a Generalatului, a Gărzii, a Comisa-
riatului Militar şi a comandantului cetăţii; în fine, Piaţa Unirii (piaţa din faţa bisericii romano-
catolice) – centru comercial al burgheziei.

6. ARHITECTURA REZIDENŢIALĂ URBANĂ

Reşedinţele nobiliare: palatul urban


Numărul construcţiilor laice ridicate în principalele aşezări urbane transilvănene în prima jumă-
tate a secolului al XVIII-lea este scăzut, activitatea constructivă crescând abia în a doua jumăta-
te a veacului şi prelungindu-se în primele decenii de după 1800. Reședințele reprezentative ridi-
cate în orașe sau pe domeniile extraurbane au ilustrat aspirațiile nobilimii tradiționale transilvă-
nene sau ale acelor familii de patricieni înnobilați de curtea vieneză. Arhitectura rezidențială a
aristocrației, pe lângă confort, răspundea în egală măsură funcției de reprezentare. Reprezentati-
vitatea nu se mai rezuma doar la dimensiunile, compoziția sau decorul elevației principale (spre
spațiul public), ci îşi făcea simţite efectele în profunzime prin rezolvarea complexă a organizării
aparatului de acces, a scărilor şi spațiilor care asigurau tranziția de la public la privat:
Durchgang (pasaj de acces, acoperit cu specificele bolți boeme sau a vella, care marca și axul
de simetrie al corpului principal, dispus înspre stradă), curtea interioară (de onoare) şi scara /
scările care făceau legătura cu piano nobile. Chiar dacă organizarea elevaţiei principale este or-
donată şi simetrică, în spatele acesteia spațiile interioare se serveau de compoziţii rigide doar în
măsura în care aceasta susținea nevoile funcționale. Curtea interioară depășea rolul strict utilitar,
transformându-se în curte de onoare, beneficiind în consecinţă de un tratament arhitectural și
scenografic adecvat. Așadar faţada principală îşi diminua caracterul de barieră opacă între pu-
blic şi privat, soluțiile de rezolvare a accesului sugerând comunicarea directă între ceea ce se
află în fața și în spatele fațadei prin crearea profunzimii. Spre exemplu, în cazul reședințelor ba-
roce sibiene, jocul volumetric propus pentru zona intrării folosește balcoanele pe sprijine punc-
tuale (pile, coloane, cariatide etc.), acestea creând încadrarea și efectele de profunzime ale zonei
de intrare.97 Tratarea elevației principale şi a celor secundare (orientate spre curtea de onoare)
sunt diferenţiate. Fațada principală beneficiază de maximum de atenție, centrul de greutate al
acesteia fiind marcat de axul compoziției care înglobează în registrul inferior accesul subliniat
printr-un al doilea plan vertical, paralel cu cel al faţadei, plan care sugerează avansarea spaţiului
privat în interiorul spaţiului public.
În ciuda fastului şi opulenţei afişate, arhitectura palatelor urbane transilvănene din perioada ba-
rocă a fost determinată cel mai adesea de caracteristicile restrictive ale ţesuturilor urbane împă-
mântenite încă din evul mediu. Acestui fapt i se datorează frecventa inserare a palatelor urbane
în masa densă a fondului construit existent.

Samuel von Brukenthal (1721-1803)98. Fiul lui Michael Brekner (înnobilat cu drept de transmitere ereditară de către Carol VI în
1724, ocazie cu care îşi schimba numele în von Brukenthal) şi al Susannei von Heydendorff din Mediaş, Samuel se năştea la No-
crich (lângă Sibiu) într-o familie a cărei istorie poate fi urmărită până spre 1540, strămoşii săi jucând roluri importante pe plan local. 99

95
Ibidem, pp. 44-45.
96
Ibidem, p. 53.
97
Hanna Derer, op. cit., p.138.
98
Pentru biografie vezi Carl Göllner, Samuel von Brukenthal. Viaţa şi opera, trad. Gudrun-Liane Ittu, Sibiu, F.D.R.G., 1999.
99
Aurelia Cozma, Monica Vlaicu, Samuel von Brukenthal homo europaeus 1721-1803, Sibiu, Muzeul Naţional Brukenthal / MCC,
2006, p. 13.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 27


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

A urmat cursurile şcolii din sat, ulterior fiind trimis la studii la Târgu Mureş unde învăţa maghiara. Întors la Sibiu şi-a continuat forma-
rea la gimnaziul evanghelic. După o scurtă perioadă în care a lucrat ca funcţionar în cadrul guberniului transilvănean (1741-43) unde
s-a familiarizat cu problemele politice şi chestiunile juridice ale saşilor, a plecat la Viena. De aici şi-a continuat periplul european la
universităţile din Halle şi Jena. Brukenthal s-a întors în Transilvania unde a luat-o în căsătorie pe fiica primarului sibian Sophia
Katharina von Klocknern. Noul anturaj a jucat un rol important în ascensiunea sa socială şi profesională. În 1753 o cunoştea la Viena
pe împărăteasa Maria Theresia care, mai apoi, l-a susţinut direct în cariera sa politică. Un an mai târziu devenea secretar gubernial
iar din 1762 cancelar al provinciei. A deţinut această funcţie până în 1774 când era numit guvernator interimar. În 1777 devenea
guvernator al Transilvaniei, funcţie pe care a păstrat-o până la pensionarea din 1787. Una dintre condiţiile care îi fuseseră impuse de
puterea centrală cu ocazia învestirii a fost aceea de a nu fi potrivnic răspândirii catolicismului în provincie. Din prestigioasa postură în
care a ajuns, Brukenthal sprijinit reformele promovate de împărăteasă, având la rându-i iniţiative politice, culturale, religioase sau
educaţionale cu un important impact pe termen lung. Brukenthal a fost singurul reprezentat al comunităţii săseşti şi singurul protes-
tant care a ajuns într-o funcţie atât de importantă în perioada în care Transilvania a făcut parte din imperiul austriac. Unul dintre cei
mai apreciaţi funcţionari ai absolutismului austriac, baronul a murit în anul 1803, trupul său fiind înhumat în mod excepţional 100 în
interiorul bisericii parohiale evanghelice. Brukenthal lăsa în urmă colecţii considerabile: o vastă bibliotecă cuprinzând c. 13.000 de
volume, 1300 de tablouri şi 800 de gravuri.101 Dat fiind faptul că a avut o singură fiică pe care a pierdut-o la vârsta de patru ani, în-
treaga sa avere a fost moştenită de nepoţii săi pe linie masculină, ultimul stingându-se în 1872 când patrimoniul trecea în proprieta-
tea şcolii evanghelice aflată în subordinea bisericii.

Primul muzeu sibian, a cărui deschidere festivă a avut loc în anul 1817, a fost Muzeul Brukenthal, care expunea colecţia de obiecte
de artă a baronului. Muzeul, iniţial vizitat doar de o elită restrânsă, era inaugurat concomitent cu Luvrul parizian (1790), urmând ca
27 de ani mai târziu să îşi deschidă porţile publicului larg. Deschiderea muzeului a reprezentat îndeplinirea dispoziţiilor testamentare
ale baronului. Analiza ştiinţifică a colecţiei lui Brukenthal a fost făcută însă târziu, abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu
implicarea istoricului de artă Theodor von Frimmel 102, cel care deschidea seria cercetătorilor internaţionali care s-au preocupat de
inventarul artefactelor expuse sau păstrate aici.

Palatul Brukenthal din Sibiu, cea mai timpurie şi una dintre puţinele construcţii de acest gen din mediile urbane săseşti 103, era
început în 1778, la un an după învestirea lui Brukenthal în funcţia de guvernator al Transilvaniei. Despre arhitectul căruia i se dato-

100
În anul 1796 a fost interzisă înhumarea în interiorul bisericii parohiale evanghelice.
101
Cornelia Feyer, Grădinile lui Brukenthal, Sibiu – Bonn, ed. Schiller, 2008, p. 15.
102
Muzeul Brukenthal Sibiu. Galeria de artă. Ghid, pp. 5-6.
103
Horst Klusch în Carl Göllner, op. cit., p. 3.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 28


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

rează proiectul s-au emis mai multe ipoteze – fie a fost vorba despre Johann Eberhardt Blaumann (autor, de asemenea, al palatului
Bánffy din Cluj), fie despre unul dintre membrii familiei de arhitecţi vienezi Martinelli, probabil Franz Josef. 104 Cu certitudine însă, în
decizia finală privitoare la felul în care a fost conceput palatul un rol important l-au jucat deciziile lui Brukenthal.
Lucrările, desfăşurate în mai multe etape, s-au prelungit până în 1788, edificiul care ocupa două parcele anterioare comasate (fosta
proprietate a familiei soţiei sale şi cea a familiei Offner pe care o achiziţionase anterior105), fiind organizat în jurul a două curţi interi-
oare de formă dreptunghiulară: o primă incintă, finalizată în 1785 106, delimitează curtea de onoare accesibilă prin Durchgang şi o a
doua incintă (extensie realizată pe un teren cumpărat abia în 1784 107), care grupează funcţiunile anexe (inclusiv grajdurile), încon-
joară curtea de serviciu, plasată la rândul ei pe axul longitudinal de compoziţie. Palatul, prins în fondul construit, se deschide spre
spaţiul public printr-o singură faţadă tratată simetric – cea dinspre Piaţa Mare. Ordinea faţadei principale corespunde dispunerii spa-
ţiului interior din aripa principală, la primul etaj fiind înşiruite trei saloane şi două cabinete, acestea din urmă dispuse în laterale. Dată
fiind conformarea parcelei, simetria nu este la fel de riguroasă în ceea ce priveşte organizarea aripilor laterale ale cădirii. În ciuda
acestui fapt elevaţiile exterioare dinspre curtea de onoare, respectă o ordine riguroasă. O caracteristică interesantă a ansamblului
este tratarea specială a faţadelor paralele şi îndreptate spre spaţiul public. Astfel, în curtea interioară faţada vizibilă dinspre piaţă se
bucură de o atenţie deosebită prin comparaţie cu intradosul corpului dispus spre piaţă. Această porţiune de elevaţie preia aceeaşi
variantă a ordinelor colosale prezentă înspre spaţiul public. Rezolvarea se explică prin impactul pe care îl avea această zonă a clădi-
rii asupra privitorului care pătrundea în incintă. Corpul principal al clădirii – cel dispus înspre Piaţa Mare, a fost finalizat în interval de
un an, între 1778-1779. Prin comparaţie cu corespondentele europene ale palatului, aparţinând barocului târziu, în cazul de la Sibiu
se poate vorbi despre o rezolvare sobră a faţadei principale, accentul fiind pus în special pe maniera de rezolvare a accesului caro-
sabil plasat în axul principal de compoziţie, la nivelul parterului. Urmând într-o oarecare măsură tendinţele baroce de întrepătrundere
a spaţiului public cu volumetria clădirii, portalul principal este realizat urmând o formă concavă, coloanele libere şi cele angajate –
încheiate cu capiteluri ionice, ale căror volute sunt articulate de ghirlande vegetale – fiind dispuse oblic, evazând zona de primire.
Golul accesului, încheiat într-un arc eliptic („în mâner de coş”) – de asemenea caracteristic barocului – este surmontat de un anta-
blament care interpretează formele clasice, peste acesta suprapunându-se o ghirlandă unificatoare (se prelungeşte deasupra corni-
şei, traversând friza şi coborând până pe arhitravă), de asemenea cu motive vegetale. Portalul este încheiat în flancuri cu urne pla-
sate deasupra cornişei puternic profilate, tratată ca element autonom în raport cu planul general al faţadei. În axul central al portalu-
lui, într-un medalion elipsoidal, este încadrat blazonul lui Brukenthal, sub acesta, într-o figură separată, delimitată de o cunună cu
boboci de trandafiri, este plasată „crucea ordinului Sf. Ştefan” – distincţie pe care baronul, în calitate de guvernator al Transilvaniei, o
primise din partea curţii imperiale de la Viena, ca semn al recunoaşterii serviciilor aduse acesteia. Deși mai puțin decorat, portalul
palatului Brukenthal se înrudește – după cum observa Vătășianu – cu rezolvarea pe care o propunea celebrul Johann Lucas von
Hildebrandt pentru accesul principal al palatului Kinsky din Viena.108 Decoraţia sculptată a faţadei a fost realizată de Simon
Hoffmayer109, numelui acestuia adăugându-se cele ale unor artişti sau meşteri străini sau locali care, deşi departe de notorietatea
europeană, au contribuit la realizarea unei opere arhitecturale coerente şi armonioase: pietrarul Anton Hertzum, ebenistul Johann
Bauernfeind, pictorii Anton Steinwald, Daniel Knobloch, Franz Neuhauser jr., Martin Stock sau Johann Krempels. 110

Sibiu: palatul baronului Samuel von Brukenthal


Elevaţia principală dinspre Piaţa Mare (stânga) şi elevaţia principală a corpului de clăire care despărţea curtea de onoare de curea
de serviciu (dreapta). De remarcat este importanţa acordată faţadei care joacă rolul de scenografie pentru curtea interioară

104
Alexandru Avram, apud. Gudrun-Liane Ittu, Scurtă istorie a muzeului Brukenthal, Alba-Iulia, ed. Altip, 2008, p. 28.
105
Aurelia Cozma, Monica Vlaicu, op. cit., pp. 23-24.
106
Gudrun-Liane Ittu, op. cit., p. 29.
107
Ibidem.
108
Virgil Vătășianu, op. cit., 185.
109
Nicolae Sabău, Metamorfoze ale barocului transilvan. Sculptura, vol. I., Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2002, p. 73.
110
Gudrun-Liane Ittu, op. cit., p. 30.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 29


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Sibiu: palatul baronului Samuel von Brukenthal


Planurile parterului şi etajului (stânga sus) şi detaliu de portal (dreapta sus). Secţiunea longitudinală (jos) ilustrează maniera de or-
ganizate a ansamblului în jurul celor două curţi interioare – curtea de onoare şi curtea de serviciu, cu deschidere spre circulaţia ca-
rosabilă plasată în partea posterioară a parcelei.

Palatul Bánffy din Cluj este considerat ca fiind cel mai important exemplu de reşedinţă barocă din Cluj. Edificiul a fost ridicat pe o
parcelă rezultată din comasarea unor proprietăţi a căror achiziţionare de către membrii familiei Bánffy, fusese începută încă din tim-
pul secolului al XVII-lea. Din documentele de epocă reiese faptul că la 1773 proiectul pentru reşedinţă fusese încredinţat arhitectului
Johann Eberhardt Blaumann (originar din Böblingern, Württenberg), stabilit în 1765 111 la Sibiu și devenit din 1770 responsabil al
construcţiilor din oraș. În această postură arhitectul îl cunoştea pe Bánffy cu care încheia contractul pentru construirea palatului clu-
jean în 1774. Pentru doi ani de zile, până în 1776 Blaumann s-a ocupat atât de îndatoririle pe care le avea la Sibiu cât şi de şantierul
deschis în centrul Clujului.112 Ulterior acesta s-a concentrat asupra reşedinţei familiei Bánffy. Șantierul clujean a concentrat un număr
însemnat de meșteri zidari, pietrari și sculptori importanți în epocă. În textele de specialitate care privesc istoria construcției sunt
amintite numele pietrarilor Gottfried Hartmann, Joseph Edlinger, Joseph Hoffmayer sau cel al sculptorului A. Schuschbauer. 113 Lu-
crările s-au prelungit până în 1785, când construcţia era finalizată, trecându-se la amenajarea interioarelor.
Reşedinţa este dezvoltată pe un plan care închide în interior o curte de onoare de formă dreptunghiulară spre care se deschid cursi-
vele (loggiile) cu coloane ionice romane în registrul superior şi porticele cu succesiunea de arcaturi în plin cintru din registrul inferior.
Iniţial palatul beneficia şi de o a doua curte (de servici), spre aceasta fiind ridicată o faţadă care relua, în forme simplificate compozi-
ţia elevaţiei principale.114 Ampla fațadă dinspre piața centrală a oraşului este rezolvată în 16 axe marcate prin lezene compozite
suprapuse, rezalitul central format din 3 travee adăpostind aparatul de acces. Deasupra zonei de intrare este ridicată o impozantă
loggie al cărei antablament neornamentat sprijină pe coloane care interpretează ordinul compozit. Fațada se încheie cu un registru
decorat nonfigurativ, surmontat de „galeria” de sculptură care alternează statui ale zeităților antice (Marte, Minerva, Apollo, Diana,
Hercule și Perseu) cu urne inspirate de sculptura franceză (stil Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea115), în axul central, deasupra

111
Virgil Vătășianu, op. cit., 186.
112
Mircea Ţoca, op. cit., pp. 79-80.
113
Nicolae Sabău, Metamorfoze …, vol. I., p. 70.
114
Cap. “De la evul mediu la evul modern. Barocul” în Ştefan Pascu, Viorica Marica, Mircea Ţoca, Rudolf Wagner, op. cit., p. 89.
115
Nicolae Sabău, Metamorfoze …, vol. I., p. 70.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 30


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

loggiei fiind amplasat blazonul familiei. Acoperișul în pantă ruptă – trăsătură caracteristică barocului transilvănean – este străpuns de
lucarne. Având zona centrală marcată printr-un rezalit mai puţin subliniat volumetric decât cel de pe latura principală a clădirii, eleva-
ţia posterioară are marcat axul de simetrie printr-un balcon sprijinit pe trei grifoni plasați deasupra intrării, traveele fiind delimitate de
lezene cu capiteluri ionice romane, similare cu cele întâlnite în curtea interioară.

Cluj: palatul Bánffy


Faţada principală (sus stânga) şi faţada posterioară (sus dreapta)
Vedere din curtea interioară de onoare (jos stânga), planurile parterului şi etajului (jos dreapta)

Concepţia şi elementele de ornament ale palatului Bánffy a influenţat şantiere contemporane, mai modestele reşedinţe Teleki (1790-
95), Mikes (c. 1790) – ambele datorate arhitectului clujean Joseph (József ) Leder 116, presupus ajutor al lui Blaumann în șantierul
reședinței Bánffy – sau casele Karacsay, Toldalagi-Korda (1803-09) datorat arhitectului Carlo Justi, preluând în special caracteristici
ale compoziţiei.117

Locuința urbană
Exemplele de arhitectură rezidențială urbană comună realizate la începutul secolului al XVIII-
lea nu introduc schimbări notabile în raport cu perioada precedentă, organizarea în plan a con-
strucţiilor şi maniera de ocupare a parcelei păstrând în general caracteristicile moștenite din pe-
rioada evului mediu târziu. De altfel, adesea, intervenții baroce se suprapun unor construcții
configurate anterior. Locuinţele comune, construite frecvent din materiale ieftine, puţin rezisten-
te, constituiau de fapt partea cea mai consistentă a fondului construit urban. În oraşele importan-
116
Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 188. Leder este unul dintre reprezentanţii barocului tardiv din Cluj.
117
Mircea Ţoca, op. cit., p. 83.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 31


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

te ale Transilvaniei secolului al XVIII-lea starea clădirilor de locuit era cel mai frecvent una
precară. În cazul Sibiului – centru al organizării administrative a saşilor transilvăneni (Universi-
tatea săsească) şi gazdă a unora dintre cele mai importante instituţii imperiale – la 1751 încă, din
totalul de 461 de case de locuit din „Oraşul se sus” (zona privilegiată a Sibiului, amplasată pe
terasa superioară a luncii Cibinului) 61 erau din lemn. Abia în 1768, în virtutea creşterii simţi-
toare a ritmului dezvoltării activităţii în construcţii, administraţia oraşului (magistratul) interzi-
cea printr-o hotărâre construirea caselor de lemn şi folosirea şindrilei pentru acoperire, obligând
totodată ca hornurile din scândură să fie, la rândul lor, înlocuite anual. 118 Dezvoltarea construcţi-
ilor era atestată de conscripţia din 1785 care consemna în zona intra muros un număr de 10.818
de locuitori care ocupau 1145 case, în timp ce în afara zidurilor populaţia se ridica la 3452 lo-
cuitori şi 492 de case.119
Din punct de vedere al rezolvării planului şi al organizării acestuia pe parcelă, locuinţele perioa-
dei baroce utilizează des răspândita schemă în formă de „L” (generatoare a unui front stradal în-
chis), de altfel cea mai uşor de adaptat unor parcele care moşteneau limitările dimensionale din
perioada medievală. Forţând adesea simetria compoziţiilor, planurile în formă de „U” – aşadar
delimitând o curte care trimite la spaţiile de primire ale reşedinţelor cu funcţie de reprezentare –
sunt la rândul lor folosite, în ciuda deschiderilor puţin generoase ale parcelelor. Pe lângă aceste
două scheme de rezolvare, locuinţele cu plan compact, având accesul în ax, direct dinspre spaţi-
ul public al străzii sau din curtea dispusă în lungul construcţiei în laterală, au reprezentat și ele o
alternativă.

Casa Karatsonyi din Gherla, reprezintă unul dintre cele mai importante şi valoroase exemple de locuinţă barocă urbană din oraş.
Construcţia are un plan compact cu circulaţie în axul de compoziţie şi două rânduri a câte trei încăperi de o parte şi de alta a aceste-
ia. Accesul, care se face din curte, este precedat de un pridvor supraetajat, desfăşurat pe întreaga faţadă. Ceea ce atrage în mod
special atenția este decorația fațadei principale care, pe lângă ancadramentele ferestrelor sculptate cu o decorație bogată, conservă
încă un amplu portal de acces carosabil mărginit de doi atlanți care susțin fiecare câte un capitel ionic pe care sprijină antablamentul
curbat. Chiar dacă au fost lansate ipoteze privind implicarea sculptorului Johann Nachtigall, în urma analizei pe care o face, Nicolae
Sabău avansează totuşi ideea atribuirii sculpturii mai degrabă unui meșter pietrar (lapicida), decât unui sculptor (magister
statuarius)120.

Gherla: Casa Sokol Adeodat (stânga) şi Casa Karatsonyi (dreapta)


În ambele cazuri locuinţele – care închid frontul la stradă prin continuarea elevaţiei cu portalul monumental care încadrează accesul
pietonali accesul carosabil – au fost realizate pe plan compact generând astfel două axe: o axă de simetrie la nivelul compoziţiei
faţadei dinspre spaţiul public şi o axă compoziţională majoră în baza căreia este organizat spaţiul interior şi care este perpendiculară
pe elevaţia construcţiei dinspre curtea creată în latral.

Exemplele de arhitectură rezidențială urbană aparținând nobilimii au exercitat o puternică influ-


ență asupra evoluției arhitecturii locuinței orăşenilor înstăriţi. Nu puține au fost acele exemple
de reședințe care prin dimensiuni, organizare spaţială și tratare plastică, au ieșit în evidență,

118
Emil Sigerus, Cronica oraşului Sibiu 1100-1929, Sibiu, ed. Honterus, (1930), 2006, p. 39
119
Ibidem, p. 41.
120
Nicolae Sabău, Metamorfoze…, vol. I, p. 66.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 32


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

concurând palatele înaltei aristocraţii. Ceea ce atrage cel mai lesne atenţia este desenul simetric
al faţadei principale cu traveea sau traveele centrale diferenţiate, având adesea accesul marcat
prin avansarea construcţiei în spaţiul public, dând astfel profunzime zonei de primire.

Casa Filek (1801-02), Piaţa Mare, Sibiu (stânga) şi „Casa cu cariatide” (post 1786),
reşedinţă a familiei Bethlen, strada Mitropoliei, Sibiu (centru şi dreapta)
În ambele cazuri, faţadele principale sunt rezolvate după modelul introdus de palatele urbane ale înaltei aristocraţii cu zona accesu-
lui principal din axul de simetrie al compoziţiei marcată printr-o avansare a construcţiei în spaţiul public printr-o zonă protejată de
balcon sprijinit pe elemente punctuale

La jumătatea secolului al XVIII-lea, în vecinătatea şantierului început la ansamblul episcopal de


la Oradea, erau deschise lucrările pentru construirea în baza unui proiect unitar a locuinţelor cle-
ricilor, membri ai capitlului orădean.121 Iniţiativa – o noutate în peisajul arhitectural transilvă-
nean – i-a aparţinut episcopului Forgách Pál, în concepţia iniţială implicându-se arhitectul aus-
triac Franz Anton Hillebrandt. Proiectul includea ridicarea unor locuinţe înşiruite (de unde şi
numele de „şirul canonicilor”), rezolvate vizual într-o formă coerentă şi omogenă. Cele 10 con-
strucţii (două dintre acestea ocupând locul rezervat iniţial seminarului romano-catolic proiectat
de același Hillebrandt, finalmente rămas doar pe hârtie) ridicate în intervalul 1763-1875 au fost
rezolvate diferit, unificarea fiind asigurată de porticul cu pile masive şi boltire a vella (cupole
„boeme”).122

„Şirul canonicilor”: ansamblul locuinţelor canonicilor care făceau parte din Capitlul din Oradea (1768-1875)

121
Liviu Borcea, Memoria caselor, Oradea, ed. Arca, p. 166.
122
Liviu Borcea, Gheorghe Gorun, (coord.), Istoria oraşului Oradea, Oradea, ed. Cogito, 1995, pp. 198-199.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 33


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Ansamblul terezian şi biserica Sf. Elisabeta (în extremitatea stângă),


datat la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, str. Gladiolelor Sibiu

Încadrându-se în acelaşi tip de demers, spre sfârşitul veacului era atestată pentru prima dată uti-
lizarea repetitivă a unui proiect-tip de locuinţă. Joseph (József ) Leder, presupus ajutor al lui
Blaumann în șantierul reședinței Bánffy,conducea din 1781 şantierul Colegiului Reformat din
Cluj. După finalizarea construcţiei, în jurul anului 1800, în imediata vecinătate (pe actuala stra-
dă Mihail Kogălniceanu) după proiectele aceluiaşi Leder era începută construirea a cinci locuin-
ţe identice înşiruite, cu planul în formă de „L”, destinate profesorilor reformaţi.123 Lucrările s-au
prelungit până după 1827, conceptul lui Leder fiind respectat de arhitecţii şi meşterii care s-au
implicat ulterior în şantier.124 Până în prezent se mai păstrează doar patru din cele cinci edificii
finalizate. Fără îndoială importanţa acestora constă în noutatea demersului – realizarea unui pro-
iect tip pentru aplicarea în cadrul unei serii de construcţii – şi mai puţin în tratarea estetică, de
altfel sobră şi lipsită de acea exuberanţă decorativă specifică barocului.
Un caz aparte, încadrabil în acelaşi program al arhitecturii rezidenţiale este cel al ansamblului
„terezian” din Sibiu, realizat pentru a servi drept complex de locuit colectiv pentru austriecii so-
siţi aici din imperiu. Ansamblul, datat cu aproximaţie în 1754125, se compune dintr-o incintă de
formă apropiată de pătrat, legată printr-un corp de clădire de biserica Sf. Elisabeta, amplasată
spre nord-vest. Deşi modestă din punctul de vedere al tratării plastice, arhitectura complexului
include o serie întreagă de elemente de vocabular baroc. Maniera originară de rezolvare funcţio-
nală a edificiilor a suferit alterări, dată fiind utilizarea ulterioară de orfelinat.
În primele decenii ale secolului al XIX-lea caracteristicile barocului începeau să interfereze cu
importurile de sorginte neoclasicistă. Casa familiei Filek (1802) sau cea a lui Michael von Bru-
kenthal (fratele guvernatorului), ambele din Sibiu, reprezintă astfel de exemple ale etapei târzii a
barocului transilvănean atât din punctul de vedere al rezolvării arhitecturale cât și din cel al de-
taliilor decorative.

7. ARHITECTURA ANSAMBLURILOR REZIDENŢIALE NOBILIARE EXTRAURBANE

Reşedinţele extraurbane – cel mai adesea ansambluri alcătuite din construcţiile cu caracter de
reprezentare, clădiri de recreere, anexe etc., atent aranjate într-o scenografie peisajeră – au func-
ţionat adesea ca locuinţe secundare ale familiilor nobiliare transilvănene, reprezentând un câmp
fecund pentru experimentele baroce. Aceste châteaux de plaisance126 – aşa cum erau numite în
consemnările unui anonim care călătorea în Transilvania anului 1788127– unele rod al concepţi-

123
Mihaela Sanda Salontai, op. cit., p. 33.
124
Mircea Ţoca, op. cit., p. 98.
125
Hanna Derer, op. cit., p. 160.
126
În Franţa primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, subiectul era popularizat de Jacques-François Blondel în influenta lucrarea, De
la Distribution des Maisons de Plaisance, et de la Décoration des Edifices en General, Paris, 1737–38, ilustrată cu 155 de gravuri.
127
Text german din 1788, anonim, publicat sub titlul: Reisen durch Mahren, beyde Schlesien, und Ungarn nach Siebenbürgen, und
von da zurück nach Pressburg. In drei Abtheilungen, Frankfurt und Leipzig, 1793 în Călători străini despre Ţările Române, vol. X,
partea I, Bucureşti, ed. Academiei Române, 2000, p. 597.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 34


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

ei comanditarului, altele ridicate de arhitecţi sau meşteri cu experienţă angajaţi de înalta nobili-
me – ilustrează cel mai bine felul în care a fost asimilat şi gustat barocul la periferia culturii oc-
cidentale.

Una dintre componentele esenţiale pentru înţelegerea acestor ansambluri edificate în perioada
barocă este grădina amenajată ca spaţiu de recreere. Interesul pentru amenajarea grădinilor este
atestat documentar în Transilvania din secolul al XVI-lea, mărturiile sumare (cel mai adesea
scrise) nepermiţând însă creionarea unor trăsături specifice. Spre sfârşitul veacului al XVII-lea
şi începutul secolului al XVIII-lea, la comandă habsburgică, ingineri militari străini (italieni) în-
tocmeau primele planuri amănunţite ale unora dintre cele mai importante aşezări transilvănene,
reprezentările surprinzând detalii interesante despre amenajările zonelor plantate. Un exemplu
aparte este cel cuprins în planul cetăţii Sibiului şi al împrejurimilor, ridicat în 1699 la cererea
Consiliului imperial de război de către inginerul militar Giovanni Morando Visconti 128. În faţa
bastionului porţii Cisnădiei (Heltau) – aşadar spre sud faţă de incinta fortificată, aproximativ pe
zona cuprinsă astăzi între străzile Radu Stanca şi Constantin Noica – se găsea o amplă grădină
cu o rezolvare geometrică strict controlată, cu aleile convergând spre o zonă centrală, circulară,
despre care putem doar presupune că ar fi fost ocupată de un reper construit (fântână sau pavili-
on de grădină). În vecinătatea grădinii, pe două parcele clar delimitate sunt consemnate şi un
grup de clădiri – cea principală spre sud, poziţionată în centrul terenului, cel mai probabil cu ca-
racter reprezentativ şi încă două, amplasate spre nord, grupând anexele.129 În reprezentările car-
tografice ulterioare ansamblul nu mai apare, fiind probabil afectat de intervenţiile de moderniza-
te ale fortificaţiilor. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea aici fiind ridicată una dintre re-
şedinţele extraurbane „de vară” ale lui Samuel von Brukenthal (1771-72). Proprietatea fusese
moştenită de la socrul său Daniel von Klocknern (m. 1754), din mărturiile păstrate reieşind fap-
tul că amenajările erau deosebite. Moşia restrânsă de la porţile Sibiului fusese transformată într-
o mică fermă plină de exotisme, Brukenthal cultivând în serele de aici portocali şi ananaşi. 130

Grădina din vecinătatea porţii Cisnădiei, aflată pe locul unde ulterior a fost construită reşedinţa de vară a baronului
Samuel von Brukenthal (extras din planul Sibiului întocmit de Giovanni Morando Visconti la 1699) (stânga)
Proiect pentru elevaţia principală a palatul de vară al baronului Samuel von Brukenthal
din vecinătatea porţii Cisnădiei (Direcţia Naţională a Arhivele Naţionale, Sibiu) (dreapta)

128
Mappa della Transilvania… 1707/1708.
129
Exemplul grădinii sibiene este semnalat în Rică Marcus, Parcuri şi grădini în România, Bucureşti, ed. Tehnică, 1958, pp. 13-15.
Încadrarea în contextul istoric propusă de R. Marcus (punerea în legătură a grădinii desenate de Morando Visconti cu reşedinţa esti-
vală extraurbană a lui Brukenthal îşi construia palatul de aici la şapte decenii distanţă de momentul întocmirii planului de către ingi-
nerul italian), ca este lipsită de orice fundament.
130
Lisa Fischer, Edenul de dincolo de codrii. Samuel von Brukenthal: Politician, colecţionar, francmason la Sibiu / Hermannstadt,
Sibiu, ed. Schiller, 2007, pp. 100-101.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 35


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Închiderea oraşelor cu ziduri de apărare a limitat iniţiativele de amenajare a grădinilor, terenul


limitat fiind utilizat la maxim pentru construcţii. Cu toate acestea grădinile amenajate, chiar da-
că reduse ca suprafeţe nu lipsesc. Acestea apăreau fie pe proprietăţi particulare fie, spre sfârşitul
veacului al XVIII-lea în zone publice. La Sibiu, spre exemplu, în 1791 era începută amenajarea
unei promenade plantate care lega cazarma (amplasată pe bastionul Porţii Cisnădiei) de teatrul
oraşului131, amenajat în 1787-88 de Martin Hochmeister în „Turnul Gros”132 (rondeaua de pe la-
tura sud-estică a fortificaţiei, situată la jumătatea distanţei dintre bastionul Porţii Cisnădiei şi
bastionul Haller). Promenada ocupa astfel spaţiul dintre prima şi cea de-a două centură de forti-
ficaţie (zwinger-ul), devenit inutil. Mai bine de jumătate de secol mai târziu, în 1859, o altă gră-
dină publică era începută în zwinger-ul care separa fortificaţiile care închideau oraşul spre sud-
vest (între Poarta Cisnădiei şi bastionul Soldisch / Mercenarilor)133. La începutul secolului al
XIX-lea, în 1816, călătorul Kazinczy aflat la Alba Iulia, consemna o scurtă descriere a grădinii
din faţa palatului episcopal unde, pe lângă brazii argintii tunşi în formă de „obelisc”, se mai gă-
sea o glorietă134 şi o fântână.135
Amenajările peisajere au beneficiat de o atenţie deosebită în cazul reşedinţelor nobiliare secun-
dare, construite în extraurban, de obicei la marginea sau în apropierea unor aşezări nefortificate.
Dacă într-o primă etapă modelele interpretate în Transilvania sunt tributare modelor franceze –
grădinile ordonate cu planuri geometrice – spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, sub impulsul in-
fluenţelor pe care Anglia de exercita asupra culturii peisajere de pe continent, gustul pentru pito-
resc, pentru dezordinea scenografic studiată, începea să pătrundă şi în amenajările finanţate de
elitele din spaţiul intracarpatic. În anii 1750-60, la reşedinţa lui Brukenthal de la Avrig (jud. Si-
biu), la cea a familiei Banffy de la Bonţida (jud. Cluj), la Albeşti (jud. Braşov) etc., este atestată
existenţa unor grădini influenţate de modelele Franceze, ulterior alterate în maniere care sunt în-
rudite mai degrabă exemplele britanice.

Palatul (castelul) Bánffy, Bonțida (jud. Cluj). Domeniul de la Bonţida a intrat în posesia familiei Bánffy în 1387, ca dar al regelui
Sigismund de Luxemburg. Reşedinţa a fost ridicată de Dénes Bánffy (consilier al principelui Apafi), după concepţia italianului
Agostino Serena136, pe ruinele unei fortificaţii medievale construită la rândul ei din materiale recuperate de vechea cetate de la Dă-
bâca137. În veacul al XVIII-lea castelul renascentist suferea o serie de intervenții de extindere şi redecorate iniţiate de György Bánffy,
mare comis şi apropiat al împărătesei Maria Theresia. O nouă incintă care închidea o curte de onoare, delimitată de traseul curb al
construcțiilor (relevant pentru gusturile baroce ale momentului) era realizată spre vest față de ansamblul cu elemente de fortificare
din etapa anterioară. Şantierul a fost condus de meşterul Peter Grimmer din Gherla, lucrările de pietrărie fiindu-i încredinţate unuia
dintre cei mai importanţi pietrari ai Transilvaniei, Joseph Hoffmayer138. Deși destinată anexelor (grajduri, manej etc.) noii aripi i se
acorda o atenție specială, acoperirea în terasă fiind punctată de sculpturile care redau personaje mitologice sau veterotestamentare,
datorate lui Johann Nachtigall (realizate1748-53). În 1780, pe lângă o serie de noi intervenţii, în axul extensiei, spre est, era realizat
la cererea contelui Bánffy – la momentul respectiv aspirant la funcția de guvernator imperial al Transilvaniei – portalul monumental
proiectat de arhitectul Johann Ebenhardt Blaumann. În secolul al XIX-lea, construcţia suferea noi modificări în manieră neogotică,
datorate arhitectului Antal Kagerbauer.
Grădinarul Johann Christian Erass realiza la Bonţida proiectul pentru un parc cu o suprafaţă de c. 230 ha, supus unei geometrii cla-
re, de inspiraţie franceză, cu un amplu trident ale cărui braţe convergeau în faţa palatului (la momentul respectiv constituit de incinta
rectangulară cu bastioane de colţ). Mai târziu în acest parc arhitectul Blaumann ridica o seră. Despre felul în care arăta amenajarea
peisajeră de la Bonţida informaţii grafice se păstrează în ridicarea topografică iozefină (Josephinische Landesaufnahme), realizată
între 1769 şi 1773, în planul întocmit la 1831 de Laszlo Janos (reprodus de Rică Marcus) sau în descrieri mai târzii:
„… din partea de apus a palatului pornesc ca nişte raze, trei alei lungi de aproape un kilometru, cu plantaţii de tei de-
a lungul lor. Aceste alei se unesc în dreptul unei porţi de unde porneşte un al patrulea drum spre nord. Grădina pen-
tru fazani, aşezată la apus, este brăzdată, de asemenea, de drumuri largi, iar în partea plantată se văd urmele pavili-

131
Emil Sigerus, op. cit., p. 42.
132
Lisa Fischer, op. cit., pp. 90-91.
133
Kurt Klemens, Hanul Dumbrava şi Groapa Leilor. Istorie şi istorioare din Sibiu, Sibiu. Ed. Honterus, 2013, p. 29. Parcul intra
muros începea să fie amenajat în paralel cu lucrările care se desfăşurau pentru amenajarea parcului „Sub Arini” (Erlen Park) proiec-
tat de inginerul Seyfried şi aprobat de administraţie la 3 noiembrie 1856.
134
Pavilion de odihnă construit în parc sau grădină.
135
Rică Marcus, op. cit, p. 22.
136
Liviu Stoica, Gheorghe Stoica, Gabriela Popa, Castele şi cetăţi din Transilvania: judeţul Cluj, 2008, p. 8.
137
Nicolae Sabău, Metamorfoze…, vol. I, p. 56.
138
Ibidem.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 36


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

onului de vânătoare şi ale grotelor. Parcul avea toate atributele unui parc în stil francez: gloriete, obeliscuri, fântâni
arteziene, statui.”139

Bonţida (jud. Cluj): reşedinţa familiei Bánffy


Planul parterului ansamblului (stânga), vedere a aripii de vest (dreapta sus) şi
portalul realizat de arhitectul Johann Ebenhardt Blaumann în aripa anexelor (dreapta jos)

Pe lângă caracteristicile care ţin de arhitectura grădinilor franceze, în descriere apar menţionate şi elemente care trimit la exemplele
pitoreşti britanice, fapt care atestă – ca şi în cazul menţionat de la Avrig – transformarea pe care o suferă organizarea iniţială.

Bonţida (jud. Cluj): reşedinţa familiei Bánffy


Extras din Ridicarea topografică iozefină (Josephinische Landesaufnahme), realizată între 1769 şi 1773. Harta ilustrează organiza-
rea geometrică a grădinilor din faţa palatului, acesta din urmă fiind surprins înaintea extinderilor baroce

139
Bíró József, Erdélyi kastélyok, Budapest, 1943, apud. Rică Marcus, op. cit., p. 19.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 37


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

Bonţida (jud. Cluj): proprietatea familiei Bánffy


Planul grădinilor în secolul al XVII-lea (stânga) şi planul parcului întocmit de Laszlo Janos în 1831 (dreapta). Desenul de la începutul
secolului al XIX-lea ilustrează modificările operate desenul general al parcului în timpul în care şantierul de extindere al reşedinţei
era condus de arhitectul Kagerbauer. Intervenţiile asupra parcului au fost inspirate, fără îndoială, de romantismul modelelor engle-
zeşti (reproduceri după Rică Marcus, 1958, fig. 8-9, p. 18)

Palatul von Brukenthal, Avrig (jud. Sibiu)


Construcţia palatului a început în 1761, reşedinţa – aflată pe un teren care îi aparţinea din 1756 lui Brukenthal 140 – fiind destinată
generalului austriac Adolf von Buckow, comandat militar al Transilvaniei. Numele autorului proiectului iniţial al reşedinţei nu ne este
cunoscut, presupunerile îndreptându-se fie spre un membru al oficiului edilitar al armatei austriece, fie spre un specialist adus anu-
me de Buckow de la Viena141. După moartea generalului în 1764, construcţia deja ridicată la roşu cu mâna de lucru a soldaţilor (pro-
babil mai apreciaţi decât membrii breslei zidarilor sibieni 142) era finalizată probabil cu implicarea arhitectului Johann Eberhardt
Blaumann, angajat de Samuel von Bruckenthal. Lucrările erau finalizate în 1771.

Avrig: ansamblul rezidenţial estival al baronului Samuel von Brukenthal,


Planul ansamblului c. 1768 (stânga), vederi actuale dinspre grădină şi circulaţia carosabilă

O descriere a reşedinţei şi grădinilor lui Brukenthal la sfârşitul secolului al XVIII-lea ni se păstrează din relatarea unui călător german:
„Castelul însuși este o casă de vară cum obișnuiesc sa aibă oamenii bogați. Grădina este frumoasă faţă de cele din Transil-
vania. Negustorii din Augsburg, Frankfurt şi Hamburg au grădini şi case de vară mai frumoase. Priveliștea este deosebit de
frumoasă. De cum cobori de pe terasa înaltă a castelului din Avrig, întâlnești numaidecât dovezi ale gustului ales al proprie-
tarului. Specii rare de viţă formează bolte umbroase, crânguri roditoare te amăgesc cu dedalurile lor, un parc fermecător se
întinde într-o parte şi simți atâta farmec să mai zăbovești în el, încât nu ai timp sa admiri fructele şi plantele cele mai rare
adunate aici din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii... Rar se poate găsi o plantație de trestie de zahăr de specii atât de fe-
lurite si în proporții atât de mari. S-ar părea că cel ce le-a adunat s-a gândit nu atât de a le avea pe proprietatea sa, ci ești
nevoit să presupui ca voia sa face o experiență în vederea unei adevărate cultivări a lor în Transilvania. Chiar dace rezultatul

140
Cornelia Feyer, op. cit., p. 15.
141
Hanna Derer, op. cit., p. 97.
142
Ibidem, vezi nota 161.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 38


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

nu ar putea fi favorabil numai simpla voință de-a încerca merită toata lauda. Toate plantele acestea se produc în sere bine
îngrijite. Sera însăși este încălzită, potrivit cu frigul de afară, de un îngrijitor chibzuit şi destoinic. Căldura sobei nu intră de-a
dreptul în seră, ea trece prin țevi de jur împrejur şi astfel dă răsadurilor în fiecare zi aceeași căldura, pe care au avut-o şi îna-
inte. Sunt diferite secții, după originea şi patria plantelor. Şi în felul acesta ele sunt încălzite potrivit firii lor. Este evident ca
aici totul depinde de atenția îngrijitorului (...).”143
Ansamblul este dominat de reşedinţa baronului, amplasată spre strada principală. Organizat simetric, palatul se compune dintr-un
pavilion central cu parter şi un etaj şi două aripi scunde care avansează înspre grădină, delimitând o curte de onoare. Planul general
în formă de „U” nu se deschide spre zona de primire ci spre zone amenajării peisajere, sursa de inspiraţie fiind probabil reprezentată
de glorieta parcului de la Schönbrunn de la Viena. Pe lângă numeroasele încăperi destinate locuirii şi anexelor, palatul găzduia şi o
importantă galerie de tablouri, inventarele consemnând existenţa a 212 picturi şi 129 gravuri 144. În aripile laterale ale palatului au fost
amenajate grajduri, remize pentru trăsuri şi gheţăria. Construcţiile sunt amplasate pe zona înaltă a terenului dominând grădinile or-
namentale organizate în trei terase. Având o decoraţie reţinută, palatul se înrudeşte din punct de vedere al desenului de faţadă cu
reşedinţa sibiană a lui Brukenthal. Atât pavilionul central cât şi cele două aripi sunt acoperite cu şarpantă ruptă, trăsătură distinctivă
a arhitecturii baroce târzii transilvănene.

Avrig: ansamblul rezidenţial estival al baronului Samuel von Brukenthal,


Bazinul de apă de la parterul „grădinii interioare” şi clădirea oranjeriei

Grădinile palatului sunt organizate în două zone: „grădina interioară” şi „grădina exterioară” (conform indicaţiilor cuprinse în cores-
pondenţa dintre Brukenthal şi cumnatul său Johann Georg von Rittern). „Grădina interioară”, cu o geometrie controlată de inspiraţie
franceză, este cea amplasată în faţa palatului, desfăşurându-se pe terase, în timp ce „grădina exterioară” includea aşa-numita „gră-
dină cu triunghiuri”, gradina cu fazani (în care se găsea fazaneria) şi grădinile utilitare laterale, toate acestea amplasate în afara
zidului de împrejmuire145. De asemenea, între 1774 şi 1779, în partea de est a palatului este menţionată existenţa unei grădini en-
glezeşti în care exista o mică locuinţă, nişte ruine artificiale şi o cascadă 146. Înspre nord, în vecinătatea zidului, între 1768-69 era
ridicată Mica Oranjerie, destinată cultivării plantelor exotice. Marea Oranjerie, construită în vecinătate între 1770-79, era destinată
culturii de citrice, încălzite iarna printr-un sistem inovativ care înlocuia sobele cu ţevi prin care circula apa caldă. În 1803 în oranjeria
de la Avrig erau 1058 de lămâi şi 104 portocali amari, cultivaţi în hârdaie sau ghivece. Pe lângă aceştia, Brukenthal cultiva şi ananaşi
sau curmali. După moartea baronului grădinile de la Avrig au continuat să fie extinse, până la 1853 suprafaţa „grădinii exterioare”
dublându-se.

Palatul Teleki, Gornești (jud. Mureș). Pe locul palatului, la jumătatea secolului al XV-lea era ridicat un castel cu cinci turnuri, apărat
de şanţ perimetral, alimentat cu apă din Mureş. În 1675, domeniul de la Gorneşti intra în posesia lui Mihály Teleki de Szek, cancelar
al Transilvaniei, apropiat al principelui Apafi şi personaj cu rol important în timpul evenimentelor care au premers anexarea Transil-
vaniei de către imperiul Habsburgic. Reşedinţa din perioada barocă este opera fraților Andreas (1690-1771) și Jozsef Mayerhoffer,
aceasta fiind construită în intervalul 1772-78. Iniţiativa transformării vechii reşedinţe i-a aparţinut contelui Teleki László, lucrările
începute de acesta fiind continuate de urmaşii săi. Din compararea planurilor originare (conservate până în prezent) cu ceea ce s-a
realizat efectiv, rezultă faptul că în timpul şantierului s-a renunţat la o serie de elemente decorative, la rândul lor spaţiile suferind
adaptări. Organizat pe un plan în formă de „U” ca şi reşedinţa lui Brukenthal de la Avrig, palatul este organizat simetric. Curtea de

143
Text german din 1788, anonim, în Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea I, Bucureşti, ed. Academiei Române,
2000, p. 598 (vezi supra).
144
Cornelia Feyer, op. cit., p. 22.
145
Ibidem, p. 23.
146
Lisa Fischer, op. cit., pp. 108-109.

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 39


VII. ARHITECTURA SECOLULUI AL XVIII-LEA ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT: BAROCUL

onoare, dominată de pavilionul central decroşat şi supraînălţat prin şarpanta complexă, cu pantă curbă ruptă şi orologiu, se continuă
cu un parc realizat în intervalul 1789-1792.

Gorneşti (jud. Mureş): palatul familiei Teleki


Elevaţia principală (dinspre exterior) şi detaliu al portalului accesului principal (releveu UAUIM / DITACP, 1953)

Proiectul şi conducerea lucrărilor pentru amenajarea peisajeră îi sunt atribuite grădinarului Apalina, provenit din zona Clujului 147. În
mare măsură parcul este realizat în timpul lui József Teleki II. Dacă într-o primă etapă amenajările de la Gorneşti făceau uz, la nivel
de detaliu, de organizări ordonate, influenţate ca şi în alte cazuri amintite de moda franceză, ulterior parcul a suferit transformări
tributare pitorescului de influenţă engleză gustat din ce în ce mai mult de elitele iluministe transilvane. Din jurnalul contelui Teleki
Domokos rezultă că statuile care mobilează peisajul de la Gorneşti şi care au fost amplasate în parc în jurul anului 1875, au fost
realizate în secolul al XIX-lea şi nu aşa cum s-a crezut, în secolul al XVIII-lea 148. Cele şapte sculpturi reprezentând zeităţi antice şi
cele patru care reprezintă pitici (nani – caricaturizând personaje politice din timpul Revoluţiei Franceze), au fost aduse aici de la
Budapesta, de la una dintre reşedinţele familiei149.

Gorneşti (jud. Mureş): palatul familiei Teleki


Vederi ale elevaţiei principale şi curţii de onoare

147
Rică Marcus, op. cit, p. 24.
148
Nicolae Sabău, Metamorfoze…, vol. I, p. 77.
149
Irina Leca – www.monumenteuitate.org .

HORIA MOLDOVAN – ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA. NOTE DE CURS 40