Interesul starnit de catre colectii si colectionari incepand din ultimul sfert al secolui al

XIX-lea si pana in zilele noastre, care, prin achizitiile facute, prin sprijinul artistilor, prin
pasiunea lor au contribuit la dezvoltarea miscarii artelor plastice romanesti, au creat climatul
propice mentinerii si sustinerii adevaratelor valori, a gustului artistic de buna calitatate.
Cei dintai colectionari de arta din Romania, atestati documentar , apar catre sfarsitul
secolului al XVIII-lea si in prima jumatate a secoluli al XIX-lea. Vorbind despre ei, vorbim de
fapt despre primii fondatori de muzee sau pinacoteci, fie ca le-au fondat direct, fie ca au
contribuit la fondarea lor prin donatii substantiale.
Ce inseamna pentru mine o colectie de arta? Dar un colectionar?
Din punctul meu de vedere, o colectie de arta este o daruire suprema, o datorie sacra. O
colectie de arta nu numai ca poarta pecetea epocii in care s-a format, dar ea defineste si un om cu
peronalitate si caracterul propriu, cu problemele, cu afinitatile si resentimentele lui.
Colectionismul de arta inseamna dorinta de a sprijini arta, de a fi o parte din istoria ei, de a spune
povestea ei. Colectionarul este deopotriva, martor si participant, el simte dorinta si nostalgie,
salvare si pierdere, veneratie si vanitate, ezoterism si superficialitate. Colectionarul creeaza
unitate si coerenta, intru salvarea de la pierire, lasand generatiilor un patrimoniu cultual de o
valoare inestimabila. Pastrand alaturi de marile muzee , patrimoniul artistic al unui popor ,
colectionarul isi asuma astfel, deplin constient, o mare responsabilitate si va face totul sa
corespunda, avand fata de opera de arta aceleasi indatoriri ca si muzeul. Ba, am putea spune ca
intre un colectionar si opera de arta, legaturile merg mai departe, devin organice, ceea ce nu
poate fi in cazul unui muzeu, de aici decurgand grija parinteasca a colectionarului pentru
„ freamatul cel mai mandru si cel mai misterios al sufletului” – dupa cum spunea Elie Faure. Ca
sa corespunda intru totul acestor cerinte, „colectionarul trebuie sa posede insusiri naturale de
receptivitate, ce se dezvolta treptat printr-o educatie vizualasi intelectuala ce rafineaza ochiul si
simturile ” – K. Zambaccian ; trebuie sa fie intr-o continua depasire de sine.
 Arta românescă, pictura în speţă în acest caz, oferă multiple repere unui colecţionar, dar
piaţa de artă nu e lipsită de riscuri. Încrederea în propriile aprecieri se dobândeşte greu, pentru
că, aşa cum arată Jakob Rosenberg, în lucrarea „ Criteriul calităţii în artă ”, existenţa unor criterii
obiective pentru stabilirea valorii operei de artă, este relativă, iar lipsa unor garanţii ferme şi
definitive în această direcţie, determină relativitatea „gustului”. Acestei dileme i se alătură
incertitudinile datorate circulaţiei, fără precedent în România ca amploare, a falsurilor. O lucrare
de Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu sau Ştefan Luchian conferă spectaculozitate oricărei
colecţii, dar cum să te fereşti de capcane, când este cunoscut, de pildă, faptul că numărul
tablourilor atribuite lui Grigorescu cu care piaţa de artă ispiteşte în acest moment, depăşeşte cu
mult cifra celor pictate de maestrul de la Câmpina ... Prin hăţişul de capodopere, tentaţii şi
necunoscute, colecţionarul ajunge să asimileze cunoştinţe de istoria artei, să îşi educe ochiul, să
îşi cizeleze gustul, să apeleze la instituţii acreditate să comercializeze opere de artă sau la experţi
a căror certificare aduce siguranţă în privinţa autenticităţii, să cedeze mai rar „ocaziilor” şi atunci
doar când anamneza piesei convinge.
În momentul de faţă, se pare, viaţa artistică românească cunoaşte o mult tânjită
sincronizare cu fenomenul artistic european şi mondial, o binevenită diversitate de expresie şi o
efervescenţă a evoluţiei. Interesul colecţionarilor continuă să se îndrepte înspre opere ale
artiştilor clasici sau „clasicizaţi”, născuţi înainte de 1930, dar operele acţioniştilor, de pildă, sunt
tot mai căutate, la fel cele ale anilor 80, şi sunt tot mai numeroase cazurile de achiziţii din galerii
sau chiar din ateliere, precum şi din / sau în urma defăşurării taberelor de creaţie, ceea ce susţine
ideea mobilităţii şi evoluţiei în înţelegere, nuanţare, aprofundare şi interes din partea acestor
iubitori de frumos.
In continuare, o sa vorbesc despre existenta unor colectii de arta in Bucuresti, istoricul
lor, precum si despre diversi colectionari de arta.
Primele consemnari cunoscute despre existenta unor colectii de arta in Bucuresti dateaza
de la inceputul secolului al XVIII-lea si se refera la lucrari ce apartineau domnitorului Constantin
Ispilante, precum si lui Andronache Vlasto, secretarul lui Constantin Mavrocordat, insa ce
cuprindeau aceste colectii si cat de importante erau, nu avem cunostinta.
 Abia mult mai tarziu, dupa 1850, cand despre prezenta colctiilor de arta bucurestene ne
sosesc unele stiri mai putin lacunare, aflam ca acestea se alcatuiau si se imbogateau cu lucrari
aduse strainatate si doar intr-o mica masura prin prin achizitii din colectii locale sau de la artisti
contemporani. Argumentele ar fi, spre exemplu : despre colectia domnitorului Stirbei, precum si
cea a familiei Cantacuzino, se spunea ca s-au format din cumpararea mai pe nimic a unor colectii
transilvanene imprastiate de valul revolutionar de la 1848. Altele, cum ar fi cele ale boierilor
Constantin Cretulescu sau Vasile Arion, erau formate dintr-o multime de copii, mai toate
realizate de unii bursieri romani aflati la studii in strainatate, caci copiile, la vremea aceea, chiar
si peste hotare, erau tot atat de pretuite de catre unii amatori ca si originalele.
Pasiunea colectionarului era stimulativa pentru cei din jur si multi fruntasi politici din
clientela liberala a lui Mihail Kogalniceanu, daca n-au imbratisat din placere aceasta preocupare,
au facut-o din interes. Astfel, lumea politica se va molipsi treptat de acest „ hobby ”, mai ales
dupa ce domnitorul Carol a inceput sa se preocupe- nu el personal, deoarece nu ii erau pe plac
artele in general si artele plastice in special, de alcatuirea unei colectii de tablouri valoroase care
sa impodobeasca fastuos palatul, dupa traditia caselor regale.
Dupa 1880, numarul colectiilor de arta din Bucuresti a crescut simtitor. De remarcat
faptul ca in aceasta perioada, un mare impuls in alcatuirea colectiilor de arta autohtona l-a dat
valoarea creatiei nationale. Adevaratii pasionati de arta, in general cei cu venituri mai modeste,
isi vor dirija atentia spre productia artistica locala, in cadrul careia domina incontestabil, geniul
lui Grigorescu.
Se impune o alta categorie de colectie, ci anume cea a amatorului exclusivist care
achizitioneaza lucrari doar pentru placerile lui personale, receptiv la creatii de calitate superioara,
categorie in fruntea careia se situeaza colectiinarul Al. Bogdan-Pitesti, a carui deviza era
„ talentul primeaza ”.
In primele patru decenii ale secolului nostru, colectionarii au oferit in general sume mai
scazute artistilor in viata, insa erau mult solicitate lucrarile celor decedati. Este drept ca unii ca
Zambaccian, Ottulescu, Weinberg, pentru a avea cele mai reprezentative tablouri de Pallady,
Petrascu, Iser, a platit preturi foarte ridicate. Zambaccian ne relateaza ca dr. I. N. Dona a
achizitionat in 1928 marele „ Nud ” al lui C. Ressu pentru suma de 80.000 lei.