Sunteți pe pagina 1din 77

CUPRINS

CAPITOLUL I…………………………………………………………… 5

CAPITOLUL II………………………………………………………… 17

CAPITOLUL III………………………………………………………... 25

CAPITOLUL IV………………………………………………………… 43

CAPITOLUL V………………………………………………………….. 49

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ……………………………………….. 70

1
2
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢA MUZEULUI

Conform definiţiei date muzeului de Consiliul Internaţional al Organizării Muzeelor (ICOM), care
funcţionează pe lângă UNESCO, acesta este considerat o instituţie permanentă, creată pentru conservarea,
cercetarea, punerea în valoare prin diferite mijloace şi mai ales expunerea pentru încântarea, instruirea şi
educarea publicului a colecţiilor de obiecte de interes artistic, istoric, ştiinţific şi tehnic.
„Muzeul are ca scop transmiterea informaţiei sau cunoaşterii pentru toţi prin mijloacele de care
dispune, mai ales de natură educativă, fiind mai înainte de toate în serviciul umanităţii”.
Într-o accepţie limitată, noţiunea de muzeu se reduce la clădirea care adăposteşte o colecţie cu un
conţinut foarte divers, începând cu fauna sau flora unei ţări sau a unei regiuni până la mărturiile vieţii
contemporane. Conceptul secolelor anterioare, potrivit căruia muzeul-magazie sau depozit organizează
expoziţii, după criterii subiective, şi nu ca rezultat al unei ample munci de cercetare impusă de activitatea
muzeistică, este azi de mult depăşit. Până să ajungă la formula organizării într-un sistem a unor obiecte
variate ca material, origine şi conţinut, muzeul a străbătut, în decursul vremii – de la grecii antici şi până
azi – diferite etape, legate de evoluţia economică, socială şi spirituală a omenirii.

Funcţiile muzeului
Organizate după criterii ştiinţifice, care urmăresc o tematică tot mai specializată, prezentată pentru
marele public într-un mod cât mai atractiv şi mai grăitor, muzeele contemporane împlinesc un rol de
însemnătate esenţială pentru educarea şi instruirea maselor, fiind datoare să ţină seama de transformările
rapide şi continue ale societăţii contemporane.
În oricare muzeu modern, independent de proporţiile şi profilul lui, rigoarea şi precizia ştiinţifică a
prezentării trebuie să se îmbine cu impresia plăcută, odihnitoare şi emoţionantă pe care o lasă modul de
expunere. Muzeul are rolul de şcoală, dar şi de spectacol, fiind în acelaşi timp loc de divertisment,
trăsătură care-l deosebeşte de celelalte forme didactice.
Datorită calităţilor de prezentare şi preciziei noţiunilor ilustrate într-o expoziţie permanentă sau
temporară, vizitatorul de orice vârstă, formaţie culturală şi profesiune poate fi atras de muzeu.
Cursivitatea şi claritatea cu care sunt îmbinate obiectele într-o expunere muzeală reuşesc să stimuleze
curiozitatea vizitatorului, trezindu-i dorinţa de a dobândi o serie de noţiuni pe baza unui material vizual.
Ţinând seama de importanţa rolului social şi etic al muzeului, organizarea lui implică trei factori:
a. patrimoniul
b. personal specializat care asigură transmiterea patrimoniului în timp, având totodată misiunea,
datorită pregătirii lor temeinice de ordin ştiinţific, să prezinte sugestiv publicului obiectele
c. publicul – marea masă căreia i se face educaţia patriotică, estetică, etică etc.
Dar misiunea didactică şi educativă a muzeului se împleteşte permanent cu cea ştiinţifică, de
cercetare. Numai această instituţie poate oferi cercetătorilor din domenii extrem de diferite materiale
clasate şi organizate într-un sistem. Cercetarea fundamentală şi aplicativă caracterizează activitatea unui
muzeu, deoarece ea generează şi precizează politica de îmbogăţire a patrimoniului, conservarea şi
educarea. Muzeele sunt concepute azi ca adevărate laboratoare sau institute de cercetare, care în diferite
ramuri ale culturii fac legătura dintre patrimoniul cuprins în muzee şi cel naţional.
Amploarea deosebită pe care au luat-o cercetările arheologice, în lumea întreagă şi la noi, contribuie
considerabil la îmbogăţirea permanentă a colecţiilor istorice.
Rezultatele acestor cercetări complexe se materializează în următoarele forme:
a. Strângerea, conservarea şi restaurarea bunurilor culturale.
b. Publicarea documentelor de artă şi cultură sub forma cataloagelor, monografiilor şi studiilor de
sinteză.
c. Organizarea expoziţiilor de toate categoriile: expoziţii de bază, temporare, itinerante,
comemorative, festive etc.
d. Preocuparea de a participa la educaţia şi cultura maselor largi, prin expoziţii, îndrumări, lecţii
practice, conferinţe, ghiduri, cataloage, filme etc. Faza muzeului depozit, pe care o mai întâlnim chiar în
unele muzee ale Europei, cu toate că este azi depăşită, reprezintă doar o importantă etapă istorică în
3
concepţia despre muzeu, care în anumite condiţiuni poate fi respectată. În cele reorganizate sau înfiinţate
recent, prezentarea obiectelor se face după criterii riguros ştiinţifice, care sunt în esenţă de ordin istoric.
Instituţia muzeală a suferit în timpurile istorice numeroase schimbări care aveau la bază influenţe din
lumea înconjurătoare, dar şi interioare.
De-a lungul istoriei omenirea a urmărit două idei contradictorii:
a) progresul în sine
b) cultivarea trecutului istoric
„Marile epoci de cultură nu sunt altceva, decât o dovadă de luminată înţelegere a perspectivelor
istorice, o mărturie a puterii de a rodi, pentru viitor, pe generoasa rădăcină a tradiţiilor”.
Conform Consiliului internaţional al muzeelor (ICOM – organizaţie non-guvernamentală cu sediul
la Paris, fondată în anul 1947 este un organism al UNESCO = Organizaţia pentru educaţie, ştiinţă şi
cultură a Naţiunilor unite) „muzeul este o instituţie cu caracter permanent, destinată publicului, pentru
delectarea şi instruirea acestuia având menirea de a conserva, studia şi analiza prin diferite mijloace, dar
în primul rând de a expune obiectele de valoare culturală”. Profesorul Radu Florescu (primul teoretician
al muzeologiei româneşti) a reformulat definiţia de mai sus: „muzeul este o instituţie cultural-ştiinţifică
care are drept obiectiv colectarea şi conservarea bunurilor culturale şi valorificarea lor prin
expunere în scop de instruire şi agrement al publicului”.
Muzeologia este o ştiinţă auxiliară a istoriei, care ca orice ştiinţă are o istorie proprie şi o teorie,
definite în anul 1956 de ICOM. Ştiinţa muzeului cuprinde: istoria muzeelor, rolul acestor instituţii în
societate, teoria formelor de organizare, conservare şi decursul istoriei s-au dezvoltat mai multe tipuri de
muzee: de istorie, etnografie, istoria tehnicii, ştiinţele naturii, galerii de artă plastică şi decorativă etc.
Muzeologia s-a constituit ca ştiinţă auxiliară a istoriei de sine stătătoare aproximativ de un secol fiind o
consecinţă firească a nivelului la care a ajuns evoluţia istoriei, ştiinţei şi artei.
Muzeologia este suma cunoştinţelor despre muzeu, este ştiinţa muzeului. Muzeografia este
subordonata muzeologiei, este descrierea istorică a muzeelor, se ocupa de organizarea expoziţiilor,
amenajarea depozitelor, conservarea patrimoniului muzeal.
Organizarea activităţii privind ocrotirea muzeelor şi monumentelor stă în centrul atenţiei pe lângă mai
sus numitul ICOM şi alte organisme internaţionale, spre exemplu:
ICOMOS = Consiliul internaţional al monumentelor şi siturilor fiind o organizaţie
nonguvernamentală cu sediul la Paris sub tutela UNESCO.
ICCROM = Centrul internaţional pentru conservarea şi restaurarea bunurilor culturale cu sediul la
Roma, patronat de UNESCO având ca scop principal supravegherea formării conservatorilor şi
restauratorilor.
Colecţionarea obiectelor de preţ poate fi urmărită pe tot parcursul istoriei omenirii. Cuceritorii
aduceau ca pradă de război numeroase obiecte de preţ şi le aşezau în temple proprii (templul din Susa –
Mesopotamia). Terminologia : muzeu – muzeologie – muzeografie, derivă din limba greacă, de la
Museionul grecesc – sanctuar al muzelor destinat studiului şi artelor, închinat muzelor. Muza – zeiţa
artelor; Clio – zeiţa istoriei; Euterpe – zeiţa muzicii; Melpomene – zeiţa teatrului de tragedie; Talia – zeiţa
teatrului de comedie; Urania – protectoarea celor ce studiază astronomia (conform mitologiei greceşti,
muzele erau fiicele lui Zeus şi ale Mnemosinei. Ele îl înveseleau pe Zeus şi pe alte zeităţi.),
În marile centre ale Greciei elenistice se acordă o importanţă deosebită artelor, teatrului, literaturii,
filosofiei. Centrul destinat preocupărilor savante era muzeul sau Museionul cu biblioteca proprie. În
istoria muzeelor şi a bibliotecilor un exemplu extraordinar îl formează Muzeionul din Alexandria cu
celebra sa biblioteca (sec. III î.Chr.). Erudiţii vremii acceptaţi la Museion primeau indemnizaţii, locuinţe
putându-se dedica numai studiului. În cadrul Museionului a fost înfiinţată şi grădina botanică şi una
zoologică. Medicii dispuneau de săli de disecţie, astronomii aveau la dispoziţie observatorul astronomic.
Museionul din Alexandria a fost o adevărată academie de ştiinţe. Istoriografia consideră, că Museionul
din Alexandria a fost cea mai savantă instituţie a Antichităţii.
Colecţii de ofrande, opere de artă se păstrau în locurile numite „Thesauroi” construite, de obicei, în
imediată apropiere a templelor. Unul dintre cele mai mari tezaure de acest gen s-a păstrat la sanctuarul de
la Delfi. Tezaurele de artă erau mici muzee vizitate de vizitatori având chiar supraveghetori sau ghizi.
Colecţiile erau inventariate într-o formă de evidenţă scrisă.
Pentru colecţii de artă plastică grecii au înfiinţat pinacoteci – galerii de artă (pinas = lemn, pinakes –
tablourile pictate pe suport de lemn).
Respectul grecilor faţă de trecut istoric, faţă de opere de artă, ocrotirea colecţiilor în locurile special
amenajate dau naştere şi preocupării de conservare a colecţiilor, protejarea lor contra furtului, condiţiilor
climatice nefavorabile şi chiar contra agenţilor distructivi foarte periculoşi mai ales pentru obiectele din
lemn, cariilor.
4
Colecţionarea obiectelor preţioase a fost, în Grecia antică, nu numai o recunoaştere a valorii artistice.
Nu putem vorbi, încă, de o conştientă adunare a obiectelor cu valoare istorică cu gândul la păstrare pentru
generaţii viitoare. Pe lângă valoarea estetică a obiectelor din tezaure, acestea reprezentau şi o valoare
economică ce putea servi, ca un tezaur de stat, într-un moment dificil chiar puteau fi convertite în arme
sau bani.
Grecii au devenit dascălii romanilor în tainele artelor. Capodoperele artei greceşti vor împodobi
colecţiile de artă ale Romei antice şi a lumii întregi. Romanii aduc din acţiunile lor militare opere de artă
de pe întregul teritoriu al Imperiului. Împăratul era cel mai mare proprietar al operelor de artă. În timpul
împăratului Augustus, arhitectul Vitruvius elaborează un tratat despre arhitectură: De arhitectura în care
se ocupă şi de construirea edificiilor speciale pentru adăpostirea colecţiilor de artă – pinacoteci şi de
construirea bibliotecilor.
Împăratul Hadrian cunoscând De arhitectura a lui Vitruvius, a pus să i se construiască în palatul său
de la Tivoli două secţii de bibliotecă (pentru manuscrise greceşti şi pentru manuscrise romane). Împăraţii
sau aristocraţii romani pun să fie reconstituite, la ei acasă, locurile, peisajele vizitate în campaniile
militare (din Grecia, Egipt) care reprezintă nucleele muzeelor de ştiinţele naturii sau grădinilor botanice.
Totodată, acolo, unde ei nu pot obţine originalele operelor de artă, comandă copiile lor. Acest demers se
va dezvolta în comerţul cu operele de artă. Proprietarii statuilor, picturilor recurg şi la expunerea lor în
faţa publicului. Villa Adriana a supravieţuit într-o formă până în Evul mediu păstrând o imagine despre
atmosfera ce a domnit în Roma antică.
Oraşul Roma, din Antichitate şi până astăzi, este oraş muzeu. Monumentele, statuile, alte obiecte de
artă se aflau în aer liber, în faţa templelor, în pieţe, teatre. Se consemnează existenţa supraveghetorilor,
custozilor, ghizilor de specialitate. Însuşindu-şi tezaurele popoarelor cucerite, romanii au manifestat o
atenţie şi preţuire pentru acestea la ei acasă. Împăratul Agrippa a fost primul care a încercat să declare
operele de artă un bun al statului, între altele şi cu intenţia de a oferi posibilitatea oricui să le poată admira
şi după cum spune Plinius „un fapt mult mai valoros decât exilarea lor în casele de la ţară”.
Această efervescentă a culturii şi artei care s-a manifestat şi în primele acte de înfiinţare conştientă a
primelor nuclee de muzeu se va stinge o dată cu decăderea civilizaţiei romane.
„E mult de când te-au părăsit cezarii, de când numele şi gloria ta au rămas în seama grecilor ... . Fără
prestigiul lui Petru şi Pavel, tu, Roma, de mult ai fi avut un jalnic sfârşit”.
Prăbuşirea Imperiului roman aduce cu sine şi prăbuşirea culturii şi civilizaţiei greco-romane. Noua
religie - creştinismul, prin concepţia sa, va contribui, o dată cu popoarele migratoare, la desconsiderarea
culturii vechi. „Noul val” va declara idoli păgâni tot ce a avut legătură cu arta antică. Este o perioadă,
când nu se face artă, nu se colecţionează obiecte preţioase şi de artă.
Ideologia epocii are câţiva susţinători:
Climent din Alexandria a fost activ încă înaintea căderii Imperiului Roman (începutul sec. III).
Citând din Vechiul Testament, Climent din Alexandria se declară duşman al artei greceşti, chiar dacă este
un bun cunoscător a acesteia. Pozitiv, din punctul nostru de vedere este, că el a întocmit o listă a
principalelor statui aflate în temple. Conform doctrinei sale, nu numai arta veche era condamnată la
dispariţie, dar el se opune vehement şi împotriva creaţiei unei arte noi. Climent din Alexandria nu era
singurul reprezentant al Evului Mediu timpuriu certat cu ars antică.
Tertullian (160-245) demonstrează în scrierile sale, ca şi în aceste vremuri nefavorabile pentru
creatorii de obiecte cu valoare artistică, aceştia totuşi produc. Dovada fiind condamnarea artiştilor care
creează în continuare idoli, chiar dacă ei se declară creştini.
Susţinătorii religiei creştine, după ce la început au contribuit la distrugerea unui număr mare de opere
de artă, treptat vor accepta creaţia artistică. Va reîncepe activitatea de tezaurizare şi aceasta preocupare se
va desfăşura tocmai sub cupola bisericii medievale. Se vor reutiliza vechile edificii ale templelor, dar se
vor construi şi altele noi, se vor construi mănăstiri care toate la un loc vor deveni depozitare ale noilor
tezaure. În atenţia noilor colecţionari vor intra în primul rând gemele şi cameele, bijuterii şi obiecte din
metale preţioase utilizate pentru împodobirea crucifixelor, copertelor primelor codexuri. Unele tezaure
antice păstrate vor deveni tezaure medievale şi se vor păstra în locurile numite reliquare.
Unul dintre cele mai vechi tezaure ale acestei epoci a fost descoperit la Monza de lângă Milano şi este
databil cu secolul al VI-lea. S-a păstrat până în zilele noastre şi este expus pentru vizitatori.
Opusa artei antice greco-romane va deveni în secolul N arta bizantină. Locul Romei, oraş muzeu, va
fi luat de Constantinopol, iar după scurtă vreme Bizanţul îşi va lăsa amprenta asupra culturii apusene.
Europa apuseană va depăşi treptat stigmatul întunericului şi va păşi spre Renaşterea carolingiană.
Renaşterea carolingiană s-a desfăşurat la nord de Alpi în contact vizibil cu cultura bizantină. La
curtea regilor franci se adună obiecte preţioase din Bizanţ: obiecte de aur, argint, fildeş, bijuterii, stofe.

5
Carol cel Mare (742-814) considerat de unii istorici „părintele civilizaţiei europene” a fost un mare
colecţionar, dar şi patron al artelor. În capitalele tării va pune bazele unor tezaure dovedind o mare
admiraţie faţă de arta greco-romană, dar şi de cea bizantină. În timpul domniei lui bibliotecile şi muzeele
europene s-au îmbogăţit cu un număr mare de piese de artă, dar şi cu manuscrise de o valoare
inestimabilă. În scriptorii presărate pe întinderea întregii ţări se copiau manuscrisele autorilor antici, se
iluminau, se corectau, dar cele mai vechi şi preţioase piese se şi restaurau. Carol cel Mare a adunat în
biblioteca sa personală cele mai frumoase manuscrise, dar avea obiceiul să le şi dăruiască. (un exemplu al
epocii carolingiene se află în fondul de manuscrise al Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia - Codex
aureus, un Evangheliar copiat într-unul din scriptoriile carolingiene în jurul anului 810).
După apunerea imperiului carolingian colecţionarea obiectelor de valoare a rămas în atenţia bisericii.
Bisericile şi mănăstirile europene vor funcţiona ca „veşmintarii” sau „clisiarniţe” – tezaure pentru relicve
de preţ. În unele cazuri se construiau anexe special amenajate pentru păstrarea tezaurelor, ba uneori chiar
pentru a avea posibilitatea publicul să le privească. În acest context trebuie subliniată existenţa
preocupării de inventariere a colecţiilor, ceea ce este un pas important spre conştientizarea valorii şi
acordarea atenţiei pentru păstrarea lor pentru viitor. Pe teritoriul Germaniei din aceste inventare s-au
dezvoltat în unele cazuri cataloage de expoziţie.
Începând cu „Renaşterea carolingiană” civilizaţia Europei occidentale se va întoarce periodic spre
Antichitate în domeniul artei, filosofiei, literaturii (Umanismul, Renaşterea). Pe lângă tezaurele bisericilor
şi mănăstirilor, după moda romanilor şi primii reprezentanţi ai Evului mediu european vor începe să pună
bazele unor colecţii particulare. Printre primii colecţionari atestaţi documentar se pot menţiona Giordano
Orsini de la Roma, care în secolul al XII-lea a pus bazele unui cabinet de antichităţi, care se va
transforma în timp într-un muzeu public.
În anul 1162, printr-un edict dat la Roma, Columna Traiana va fi declarată monument al eternităţii.
Acest edict poate fi considerat un început al legislaţiei privind ocrotirea monumentelor istorice. Tot de
Roma se leagă şi activitatea eruditului Cyriacus de Ancona (1391-1449), părintele arheologiei care a
realizat descrierea ştiinţifică a monumentelor antice ale Romei încercând să reconstituie oraşul antic.
Renaşterea europeană aduce cu sine refuzul absolutismului dictaturii spirituale a bisericii. Omul îşi
întoarce privirea spre Antichitatea greacă şi romană; învaţă limba greacă; se copiază şi chiar se tipăresc
autorii clasici. Artiştii epocii creează opere de artă în Italia, Spania, Franţa, opere ce vor umple cele mai
importante muzee europene.
Între cei mai mari patroni ai artei renascentiste, dar şi colecţionari se aflau papii având acces, dar şi
cultura necesară, pentru preţuirea operelor de artă. Se cunoaşte inventarul colecţiei papei Paul al II-lea
adăpostită în Palazzo Venezia de la Roma, care în sine este, un monument al Renaşterii, dar în el a fost
adăpostită şi celebra sa colecţie de obiecte preţioase: geme, camee, tablouri, bijuterii, piese numismatice,
statui etc. Papii prin cultura lor şi accesul la opere de artă vor crea importante colecţii de artă, dar vor fi şi
patronii marilor artişti ai vremii.
Sixtus al IV-lea, printr-o bulă papală (unul dintre primele acte normative pentru ocrotirea
patrimoniului unei ţări), va încerca să oprească exportul pieselor de artă din Italia, iar în jurul anului 1471
va contribui la construirea muzeului de pe Capitoliu, în care au fost puse la adăpost numeroase opere de
artă.
Familia de Medici prin Cosimo (1389-1464), Piero (1416-1469), Lorenzo (1448-1492) va pune
bazele celor mai importante muzee din Florenţa (Museo dei codici e cimeli artistici a fost fondat la
Florenţa de Lorenzo Magnificul). De la Cosimo s-a păstrat o declaraţie de suflet prin care el dezvăluie
atitudinea sa fată de artă: „Toate aceste lucruri mi-au oferit şi îmi oferă o mare mulţumire şi sentimente de
împlinire ... : eu le-am realizat în numele D-lui, pentru oraş şi în numele conştiinţei mele”.
În perioada Renaşterii noţiunea muzeu îşi va găsi un loc stabil în civilizaţia europeană având ca
exemplu museioanele greceşti. În atenţia colecţionarilor vor sta piesele artei greco-romane, bizantine, dar
şi pictura contemporană, piese numismatice, bijuterii tapiserii etc.
Jean de France, ducele de Berry, a fost un colecţionar care şi-a depăşit epoca. Se remarcă printr-o
atitudine de estet şi iubitor al lucrurilor frumoase şi preţioase. El a pus bazele unei mari colecţii
particulare care se remarcă printr-o abordare aproape ştiinţifică Jean de France este poate primul
colecţionar care ne-a lăsat o evidenţă - un inventar al colecţiei sale de la 1413. Inventarul păstrat
dezvăluie diversitatea colecţiilor sale: bijuterii, tapiserii, pietre preţioase, camee, geme, piese
numismatice, tablouri şi oferă descrierea lor ca tehnică şi stil, chiar preţul lor.
Museum Giovianum a fost fondat în jurul anului 1520 de Paolo Giovio (l483-1552) în localitatea
Como în Italia. Giovio a strâns într-o interesantă colecţie efigii de savanţi, poeţi, oameni de stat, împăraţi
etc. şi nu s-a oprit numai la Italia. A obţinut copii acolo, unde nu putea intra în posesia originalului. De la

6
colecţionare s-a ajuns mai târziu, spre elaborarea unei opere ştiinţifice de italianul Vasari care, inspirat de
colecţia lui Giovio a scris Vieţile celor mai mari pictori, sculptori şi arhitecţi apărută în anul 1550.
Pe teritoriul Germaniei şi al Austriei, la curţile princiare păstrându-se tradiţia carolingiană se va
colecţiona cu mare înflăcărare. Reprezentativ era totul ce era scump. Atrag atenţia rarităţile, curiozităţile
din natură. În Franţa, în secolul al XVI-lea Francisc I va pune bazele colecţiilor regale în palatul
Fontainebleau. A pus să-i se aducă din Italia opere de artă antică, dar el a chemat la curtea sa şi pictori
contemporani francezi şi italieni. Francisc I va pune bazele muzeului Louvre. Urmaşul său, Henric al IV-
lea va invita restauratori olandezi care urmau să restaureze piesele colecţionate de Francisc.
În jurul anului 1542 apare o nouă modalitate de obţinere a pieselor de valoare prin licitaţie publică,
care are loc pentru prima oară la Anvers în Belgia.
Renaşterea este perioada unor mari colecţionari, colecţiile lor parţial sau total pot fi regăsite astăzi în
toate muzeele lumii. Este şi o perioadă a mecenatismului. Artiştii se pregătesc să treacă spre noul gen
numit „1'art pour 1'art”.
Pasiunea de colecţionar, dragostea pentru frumos, dar şi dorinţa de posesiune au contribuit pe tot
parcursul istoriei la formarea colecţiilor particulare şi a primelor muzee.
Încă în secolul al XVI-lea vor lua naştere în Italia, Franţa, Germania şi Anglia aşa numite cabinete de
curiozităţi: chambre des merveilles, Wunderkammer, Rüstkammer, Schatzkammer. Tot acum se
poate vorbi şi de dezvoltarea primelor 2-3 tipuri de muzee: muzeul de istorie, muzeul de ştiinţe naturale
sau muzeu de antichităţi.
Spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui următor, în cetatea Pragăi Hradèany, Rudolf al
II-lea von Habsburg (1552-1612) va pune bazele unei colecţii impresionante ca număr de obiecte şi
valoare artistică şi materială. Rudolf al 11-lea a dus arta colecţionării la apogeu. A fost un colecţionar
manierat, un estet educat şi a creat cea mai mare colecţie de obiecte de valoare a vremii sale în Europa. În
burgul de la Praga a adunat bijuterii, ceasuri, obiecte din metale preţioase, instrumente tehnice şi tablouri.
Impresionanta sa colecţie a început să se disperseze imediat după moartea sa. O parte a ajuns la Viena,
reşedinţa Habsburgilor. La 1648, după atacul suedezilor asupra Pragăi, regina Suediei a luat o parte din
picturi care după moartea acesteia au ajuns la Roma. Alte piese au fost identificate în muzeele londoneze.
Istoria acestei colecţii este susţinută de existenta unui inventar al colecţiei lui Rudolf care a avut 137
de file in folio, inventar elaborat înaintea războiului de 30 de ani. Astăzi, în galeriile de artă a Cehiei se
află o parte nesemnificativă din vechea colecţie a lui Rudolf al II-lea.
În anul 1683 se deschide muzeul Universităţi din Oxford care s-a dezvoltat din Ashmolean
Museum având colecţii din domeniile ştiinţelor naturii, arheologie, geologie. Se păstrează un catalog al
pieselor colecţiei primare din anul 1656 (al lui John Tradescant, care îşi dăruieşte colecţia lui Elias
Ashmole şi acesta, la rândul său o donează universităţii).
Pe parcursul secolului al XVII-lea, la Roma înflorea comerţul cu piesele de artă. Tablourile erau
expuse în prăvălii specializate, unde veneau colecţionarii din toată Europa să cumpere sau cel puţin să
privească. Comerţul cu arta este prosper şi în Anglia, ocupându-se cu el galeriile de artă.
Cea mai veche lucrare în care se pune problema organizării unui muzeu îi aparţine lui Samuel
Quiccheberg din Anvers, Belgia şi a apărut în anul 1565 având titlul Inscriptiones vel tituli theatri
amplissimi .... Autorul construieşte planul unui muzeu ideal. Prevede 5 secţii şi toate mai sunt divizate
încă în 10 subsecţii. Quiccheberg prevede clasificarea întregii ştiinţe umane. Colecţiile muzeale sunt
considerate de el martorii trecutului şi reprezintă creaţia naturii şi a omului. Sistemul creat este
enciclopedic şi complex.
Găsirea unei clasificări ideale a întregii ştiinţe umane i-a preocupat pe erudiţi. Clasificarea ştiinţelor a
fost rezolvată de Melville Dewey prin descoperirea sistemului zecimal (CZU = clasificarea zecimală
universală) folosit în cele mai mari biblioteci universale.
Dintre încercările de-a elabora un manual de muzeografe poate fi menţionată cea a lui Pierre Borel:
Les Antiquitez din anul 1649. Borel este preocupat de rolul pe care-l joacă acele cabinete de curiozităţi, la
modă în secolul al XVII-lea. În lucrarea sa găsim lista celor mai importante cabinete de curiozităţi
europene ale secolului al XVII-lea.
Bazele muzeografei modeme se vor clădi prin eforturi intelectuale pe tot parcursul Evului mediu. De
la sporirea numărului colecţiilor se va trece către specializarea lor, sistematizarea şi până la preocupări de
conservare, uneori chiar restaurare. De la o colecţie de curiozităţi, de multe ori constituită la întâmplare,
se va trece spre un muzeu specializat. Apariţia tratatelor de specialitate sau lucrărilor teoretice va face din
colecţionare, iniţial o îndeletnicire pentru petrecerea plăcută a timpului o ştiinţă în devenire.
Secolul al XVIII-lea debutează prin editarea primului tratat de specialitate. Negustorul englez Caspar
Neickel tipăreşte la Hamburg în anul 1727 lucrarea Museographia. Lucrarea are caracter ştiinţific şi
cuprinde sfaturi pentru organizarea unui muzeu modem. Neickel atrage atenţia asupra vocabularului
7
folosit în muzeografia vremii. Se opreşte la ideea abordată de mulţi colecţionari ai vremii - fondarea
muzeelor universale, ideea căreia i se opune categoric. Susţine, că în nici un cabinet de curiozităţi nu se
mai pot aduna produsele create de om din toată lumea în număr complet. Neickel oferă colecţionarului,
viitorului muzeograf un ghid practic pentru organizarea expoziţiilor, a depozitelor şi este preocupat şi de
construirea edificiilor specializate pentru ocrotirea patrimoniului muzeal.
Valoarea operelor de artă va creşte, ceea ce pune problema ocrotirii, conservării şi chiar restaurării
pieselor de valoare constituite în colecţii şi muzee (ateliere de restaurare de la Florenţa, Roma, Napoli,
Veneţia, Dresda, Paris).
Pe bazele puse în secolele precedente, în capitalele europene se vor dezvolta pe parcursul secolului al
XVIII-lea numeroase muzee care vor supravieţui până în vremurile noastre. Ţarul Petru cel Mare, un
mecena şi în acelaşi timp un mare iubitor de artă, a influenţat fondarea muzeelor din Sankt Petersburg şi
Moscova. La Academia de ştiinţe din Sankt Petersburg a fost deschis publicului în anul 1734 un cabinet
de curiozităţi care cuprindea mai ales piese etnografice şi piese din domeniul ştiinţelor naturale. Prin
contribuţia ţarului s-a înfiinţat cea mai bogată colecţie de obiecte de aur din lume, la Ermitaj din Sankt
Petersburg. Petru cel Mare a dat o lege prin care se interzice topirea obiectelor cu valoare istorică din
metale preţioase.
Ţarina Ecaterina a 11-a va continua patronarea muzeelor ruseşti. Negustorii ţarinei vor pătrunde pe
pieţele obiectelor de artă din întreagă Europa. În acest context vor fi cumpărate bibliotecile lui Diderot şi
Voltaire. Se aduc colecţii din Germania, Anglia, Italia. Ecaterina a II-a nu numai că va cumpăra piese de
artă mai vechi, ci ea va face comenzi şi artiştilor contemporani cumpărând nu numai pictura, dar şi opere
de artă decorativă. O mare concentrare de piese va necesita construirea unor edificii speciale. Pe lângă
Palatul de iarnă şi Ermitaj pe lângă care în anul 1775 va fi construit Marele Ermitaj, între anii 1840-
1849 se va construi Noul Ermitaj.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea se va ajunge treptat la tot mai îngustă specializare a
muzeelor. Colecţiile vor fi organizate după tipurile obiectelor. Săpăturile arheologice întreprinse în Egipt,
Grecia, Italia, Mesopotamia vor îmbogăţi colecţiile muzeelor europene cu un număr tot mai mare de
obiecte. Din aceste muzee se vor dezvolta muzeele universale.
Unul dintre cele mai de seamă muzee europene dezvoltat iniţial ca primul muzeu naţional ajungând
în timp la dimensiuni universale este British Museum. Graţie parlamentului britanic, în anul 1753 se va
cumpăra pentru British Museum o mare colecţie de obiecte şi biblioteca ce au aparţinut lordului Hans
Sloane conţinând 80.000 de piese de valoare deosebită din domeniile ştiinţelor naturii, etnografiei: plante,
animale împănate, fosile, minerale, antichităţi, arme, monede, cărţi, piese de artă. Cuprinsul colecţiei este
cunoscut din descrierea vizitei din anul 1748 încă în muzeul Sloane a prinţului şi prinţesei de Wales.
Descrierea vizitei oferă un fel de ghidaj prin colecţiile Sloane. Acestei colecţii i s-au mai adăugat şi altele
formând muzeul naţional al Angliei. În anul 1759 muzeul, conform statutului sau era împărţit în 3 secţii:
1) cărţi tipărite; 2) manuscrise şi medalii; 3) creaţii ale naturii şi omului.
Muzeul naţional al Angliei a fost conceput de la început ca o instituţie ştiinţifică având ca scop primar
cercetarea materialelor colecţionate. Colecţiile muzeului s-au îmbogăţit semnificativ în urma cercetărilor
arheologice întreprinse de W. Hamilton în Italia, la Napoli. Regulamentul iniţial al muzeului stipulează şi
accesul vizitatorilor. Din momentul deschiderii muzeului pentru public (l759), conducerea a afişat o listă
de instrucţiuni şi reguli privitoare la vizitarea şi funcţionarea muzeului.
„Dezvoltarea culturii de specialitate de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea a avut drept
consecinţă inevitabilă crearea complexului de inferioritate pe care îl capătă omul simplu în fata unei opere
de artă. Atâta vreme cât pictura religioasă, statuia sau chivotul au rămas în biserică ... ele aparţineau
tuturor ... . Odată a transplantarea lor în galeria de artă, se introduce o altă scară de valori. ... Muzeele a
teribila capacitate de a le crea oamenilor simpli un complex de inferioritate”.
În Parisul deceniului 8 al secolului al XVIII-lea, o dată cu revolta crescând împotriva curţii regale şi a
aristocraţiei, poporul va cere ca patrimoniul cultural naţional să intre în posesia întregului popor. Prin
Revoluţia Franceză se încheie o etapă istorică şi o dată cu această şi o etapă a evoluţiei muzeelor şi
muzeologiei. După Revoluţia Franceză (l789) majoritatea muzeelor va deveni instituţie de stat. Muzeele
vor face parte din sistemul instituţiilor educaţionale, vor deveni centre de cercetare ştiinţifică în domeniul
istoriei, arheologiei, istoriei artelor, istoriei tehnicii şi ştiinţelor naturii.
Trecerea de la o colecţie particulară spre una de stat nu era una simplă. Una din etapele peste care
trebuia să treacă muzeele franceze era cea de depăşire a tentaţiei de a distruge tot ce se afla în proprietatea
reprezentanţilor vechiului regim.
Unul dintre iluminiştii francezi Diderot a dat prin intermediul Enciclopediei franceze (vol. IX) model
de organizare pentru muzeul Louvre. Diderot propune formarea unui centru cultural şi artistic
comparabil cu Mouseionul din Alexandria.
8
Propunerile lui au fost reţinute în cea mai mare parte. La parterul palatului propune organizarea
expoziţiei de sculpturi, la etaj galeria de artă. Pe lângă acestea urmau să fie organizare colecţii de medalii,
numismatice şi o vastă bibliotecă. La 10 august 1793 în palatul Louvre va fi deschis primul muzeu de stat
al Franţei numit Muzeul Republicii. Napoleon va numi o comisie de specialişti care se vor ocupa
completarea colecţiilor. Acestea vor fi completate cu inventarul adus din ţările în care s-au purtat
războaiele napoleoniene (Italia, Egipt). Muzeul Louvre se va dezvolta cantitativ, dar şi calitativ existând o
preocupare permanentă pentru cercetare ştiinţifică. La 1803 a funcţionat sub noul nume Musée
Napóleon. În anul 1815 o parte a operelor de artă străine au fost înapoiate proprietarilor de drept.
Popularizarea artei prin deschiderea muzeelor pentru public va contribui lărgirea orizontului acestuia,
dar apare şi o altă posibilitate, cea de a valorifica prin cercetare patrimoniul muzeal şi naţional. În palatul
Versailles s-au concentrat colecţii provenite din mănăstiri şi de la familiile nobiliare. Iniţial organizat ca
depozit şi acesta, va fi deschis spre vizitare în anul 1797.
Tendinţa muzeologiei franceze a fost treptat preluată şi în alte ţări. În secol al XIX-lea în capitalele
Europei încheie construirea unor edificii specializate pentru muzee. Între primele poate fi numită clădirea
monumentală destinată Gliptotecii de München (1816-1830). La Berlin între anii 1823-1830 se
finalizează construcţia muzeului oraşului. Se construiesc muzeele la Köln, Hamburg, la 1823 British
Museum 1839 cel din Oxford; devenite muzeele naţionale: 1802-1848 Budapesta, 1818-184f Praga,
Viena, Varşovia, 1864 Bucureşti.
În secolul al XIX-lea se fixează ideea separării colecţiilor. Din vechile cabinete de curiozităţi se vor
desprinde colecţii de artă şi vor apare galerii de artă, colecţii cu piese privind istoria tehnicii, ştiinţele
naturii, colecţii de istorie etc. Conceptul unui muzeu naţional i se opune conceptul muzeului universal.
Muzeele Europei occidentale au fost iniţial fondate pe principii naţionale, dar prin îmbogăţirea colecţiilor
prin donaţii, achiziţii, cercetări arheologice proprii, aceste două concepte se vor suprapune. Muzeele mari
naţionale ori universale sunt completate de un număr mare al muzeelor mai mici, îngust specializate,
independente: căile ferate, ceasuri, maşini, porţelanuri, casele memoriale, mănăstireşti, muzee în castele şi
burguri etc.
Evoluţia muzeelor americane a suferit un alt proces decât în cazul muzeelor europene. Pe cât muzeele
europene se dezvoltată, în cele mai multe cazuri, din colecţii particulare, în America apare mai întâi
muzeul public şi doar mai târziu vor fi create colecţii sau chiar muzee particulare. Ideea muzeului pus la
dispoziţia societăţii este adânc înrădăcinată în America.
Conform istoriografiei americane, primul muzeu este Charleston Museum din Carolina de Sud cu
publicaţie periodică Charleston Museum Quarterly. Muzeul a fost înfiinţat de Societatea Bibliotecii din
Charleston fondată în anul 1748. O dată hotărâtă înfiinţarea muzeului, Societatea face un apel scris către
locuitorii oraşului şi a zonei cerând donarea pieselor în vederea organizării expoziţiilor. În câţiva ani
Muzeul din Charleston a obţinut o cuprinzătoare colecţie de animale, păsări, arme, îmbrăcăminte şi
obiecte bizare. Unele piese proveneau din Noua Zeelandă, Egipt, China etc. La 1857 muzeul este
considerat cel mai bun muzeu şi va deveni o instituţie publică modernă. Multe muzee americane au fost
formate pe aceleaşi principii ca cel din Charleston.
O singură persoană va fonda Muzeul Peale din Philadelphia, cu toate acestea muzeul nu a fost
niciodată considerat unul particular. Ofiţerul Charles Wilson Peale a inaugurat muzeul său în anul 1782
pe baza unei colecţii de 40 de tablouri reprezentând portretele colegilor săi pictate de el în timpul
Războiului pentru Independentă. Peale a hotărât să construiască pentru colecţia sa o clădire specială
iluminată de sus. A fost prima galerie de artă cu un asemenea proiect. K. Hudson concluzionează prin
compararea atmosferei ce domnea în muzeele britanice cu cea din muzeele americane, elitismul britanic
opunându-se concepţiei democratice americane. Succesul întreprinderii lui Peale l-a obligat pe fondator
să extindă expoziţia, muzeul devenind unul naţional.
La 1799, în Salem fondează Societatea Maritimă a Indiilor Orientale un alt muzeu public şi
independent. În anul 1866 muzeul dezvoltat a fost „înghiţit” de un alt muzeu, în final formând Peabody
Museum care funcţionează până astăzi.
Cele trei muzee americane date ca exemplu au o caracteristică comună - au apărut întâmplător, puţin
haotic, lipsite de metodă sau sistem trezind, însă, un uriaş interes în rândul populaţiei.
Muzeul modern al secolului nostru se formează în prelungirea instituţiilor din perioada precedentă.
În secolul nostru s-au marcat două etape importante în dezvoltarea muzeelor şi a muzeologiei: perioada
interbelică relativ calmă, fără transformări politice deosebite; a doua etapă, cea pe care o trăim şi care a
adus schimbări esenţiale în viaţa politică, economică, culturală. Pentru noi, ultimul deceniu ar trebui să fi
adus democratizarea culturii, depolitizarea şi demitizarea ei şi o dată cu acestea şi democratizarea
muzeului.

9
După încheierea luptei de „determinare naţională” în Europa, ideea muzeului naţional este
considerată o idee depăşită. Muzeologia contemporană tinde spre susţinerea muzeelor zonale, regionale
cu expoziţii reprezentative geografic şi îngust specializate. Rămâne actuală şi ideea muzeului particular
sau al unui muzeu patronat de o fundaţie.
Muzeului contemporan i s-a adăugat o secţie extrem de importantă, laborator de conservare şi
eventual şi de restaurare de care este legată şi activitatea propriu-zisă. Astăzi muzeul este o instituţie
educativ ştiinţifică care trebuie să se apropie de publicul său vizitator, de multe ori ieşind din edificiu. Nu
ar trebui să funcţioneze într-un circuit închis, ci printr-o muncă calificată să iese în întâmpinarea
vizitatorilor.
*
Muzeele româneşti s-au dezvoltat din mai micile colecţii particulare, constituite în cele mai multe
cazuri din piesele rezultate din campaniile arheologice sau din descoperiri întâmplătoare. Informaţiile
provenite de la călătorii străini vorbesc, în Transilvania secolului al XVI-lea despre obiecte sau inscripţii
epigrafice risipite pe câmpurile cu ruine antice sau în puţine colecţii particulare. Fragmente provenite din
construcţii romane erau încastrate în monumentele romanice şi gotice (Densuş, Strei-Sângiorgiu, Alba
Iulia etc). Pot fi amintiţi J. Bongars sau Pierre Lescalopier, student francez la Padova, care a redactat un
interesant jurnal de călătorie în anul 1574. Călătorind de la Veneţia la Constantinopol el a traversat între
altele „Valahia, Transilvania sau Dacia, Ungaria”. Jurnalul lui Lescalopier publicat la 1921 este o
contribuţie la cunoaşterea stării monumentelor. Johannes Mezerzius, arhidiacon de Alba Iulia şi Cluj a
alcătuit în secolul al XVI-lea o colecţie de inscripţii epigrafice pe care le publică.
Cele mai vechi colecţii de obiecte preţioase din Transilvania sunt cele colegiilor din Sibiu (l446),
Târgu Secuiesc (l686), Oşorhei (1696), Târgu Mureş (l708), Aiud (l796). Din jurul anul 1790 datează o
colecţie de artă ce a aparţinut guvernatorului Transilvaniei Samuel Brukenthal de la Sibiu. Instalată în
palatul său de la Sibiu, colecţia a fost deschisă publicului în anul 1817 ca primul muzeu public în ţară.
În secolul al XIX-lea se înfiinţează colecţii de piese de valoare pe lângă liceele româneşti: Satu Mare
(l804), Mediaş (1840), Blaj (1850), Braşov, Năsăud etc.
Termenul muzeu a pătruns în limba română din Europa apuseană. Constantin Negruzzi în Opere vol. I
aminteşte muzeele Italiei; Alecu Russo foloseşte forma neasimilată, musè. Dimitrie Cantemir în Hronic
descrie muzeele ca şi „cămările unde stau la ceteală sau la învăţătură oamenii”.
Aflate în circulaţie liberă, în secolele trecute, un mare număr al obiectelor de valoare artistică şi
istorică va fi exportat cu diferite ocazii în ţări străine. După cum apreciază Virgil Cândea astăzi, în jur de
120 000 de bunuri culturale româneşti se află în muzeele, bibliotecile şi arhivele din străinătate. Această
„hemoragie culturală” poate fi urmărită de la Matei Corvin, prin împăratul Carol al Vl-lea cunoscuţi
iubitor de artă şi mari colecţionari. În Cabinetul imperial de antichităţi de la Viena au fost duse piesele
descoperite în campania arheologică de la Mehadia, Micia. Giuseppe Ariosti a achiziţionat în anul 1729
inscripţii romane din Transilvania, unele se află încastrate în pereţii sălii baroce Pruncksaal de la
Hoffbibliothek din Viena.
Împotriva acestui export al culturii au început să vocifereze erudiţii, chiar colecţionarii transilvăneni.
La 1835 János Kemény, un colecţionar transilvănean se opune acestui fenomen. George Bariţiu scrie în
anul 1839 despre „grosul vandalism al veacurilor trecute care a distrus o mulţime de monumente”. La 5
aprilie 1851 se adresează Andrei Şaguna slujitorilor bisericii printr-o circulară cerând să fie protejate
documentele şi cartea veche. Tot la mijlocul secolului al XIX-lea AI. Papiu Ilarian declară: „O naţiune
ce nu-şi cunoaşte istoria, se asemenă fiinţelor lipsite de memoria celoru trecute: ... ea nu se cunosce pre
sine însăşi; nu scie de unde şi cumu rezultă starea de faţă ...”.
Sfârşitul secolului al XIX-lea se remarcă prin înfiinţarea unui număr mare de muzee în Transilvania.
Prin stăruinţa oamenilor de cultura români, maghiari, saşi s-au deschis după anul 1861 muzeele din Deva
(1882), Alba Iulia (1887-1888), Baia Mare (1889), Satu Mare (1891), Arad (1892) etc. În urma apelului
lui Timotei Cipariu, din donaţiile lui Iacob Mureşanu, Axente Sever, Aron Pumnu, Simion Balint, George
Bariţiu, la Blaj a luat fiinţă un nou muzeu românesc. La Sebeş, prof. Wilhelm Schuster, iniţiatorul
săpăturilor arheologice de la Petreşti (1856-1866) a organizat un muzeul liceal. Tot la Sebeş, călătorul
Franz Binder a adus din călătoriile sale prin Africa (18491862) o extraordinară colecţie etnografică, astăzi
parţial în muzeul mixt din Sebeş şi la Sibiu.
Prin decretul 648/1864 al lui Al.I. Cuza a fost întemeiat Muzeul Naţional de Antichităţi la Bucureşti
odată cu Universitate din Bucureşti. Colecţiile de bază a le muzeului s-au înfiinţat cu 30 de ani mai
devreme prin Alexandru Ghica, care la 1834 pune bazele unui Muzeu de Antichităţi pe lângă Colegiului
Sf. Sava. Acestea au fost îmbogăţite datorită lui Al. Odobescu, Al.I. Cuza şi alţii. Muzeul Naţional de
Antichităţi a mai crescut în urma circularei banului Mihalache Ghica, prin care a chemat la strângerea
obiectelor de valoare la muzeu. Circulara este un act prin care se fac demersuri pentru ocrotirea
10
patrimoniului ţării. Muzeului de Antichităţi i s-a donat în anul 1841 tezaurul de la Pietroasa. Din colecţiile
MNA au făcut parte colecţii arheologice, piese provenite din mănăstiri, opere de artă. În funcţie de
director al muzeului s-au schimbat importantele personalităţi ca: Al. Odobescu, Grigore Tocilescu,
August Treboniu Laurian, Vasile Pârvan şi alţii. În timpul lui Grigore Tocilescu muzeul a funcţionat
conform unui statut. Tot el a elaborat şi o Lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor
istorice (1883).
Asociaţiunea Transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român s-a constituit la Sibiu în
octombrie/noiembrie 1861 prin cuvântarea lui Andrei Şaguna şi Timotei Cipariu. ASTRA se va ocupa de
editarea cărţilor, popularizarea ştiinţei şi culturii, va susţine înfiinţarea şcolilor româneşti (Şcoala civilă de
fete de la Sibiu în 1886) şi în acelaşi timp Astra pune bazele unui Muzeu istorico-naţional la Sibiu în anul
1881. La 28 august 1897 se aprobă întemeierea unei Case Naţionale la Sibiu care va fi inaugurată în anul
1905 o dată cu Muzeul Naţional al Românilor. Astra a patronat activitatea Muzeului regional Hunedoara,
proiectul Muzeului moţilor la Abrud şi Câmpeni, la Vidra Muzeul dedicat lui Avram Iancu (deschis la 1
septembrie 1924), redeschiderea Muzeului Unirii de la Alba Iulia în mai 1929 etc. Astra editează si o
revistă Transilvania.
Comisiunea a fost fondată în anul 1892 la Bucureşti. Nu era deţinătoare de monumente istorice sau
colecţii, ea avea misiunea de a le ocroti pe acestea. Membrii Comisiunii aveau în program descoperirea
monumentelor neintrate în circuitul ştiinţific, de-a le proteja, conserva pe cele cunoscute şi în unele cazuri
se ocupau şi de restaurarea lor. După anul 1918 a început o activitate extraordinară datorită unor
intelectuali de marcă - membri ai CMI.
Dintre primele realizări face parte Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice la
1919. După apariţia legii a urmat o serie de dispoziţii şi acte normative date de CMI. Toate bisericile
construite până la anul 1834 au fost declarate monumente istorice urmând să fie publicată lista acestora.
La Chişinău, Cemăuţi, Craiova, Lugoj, Cluj au fost create regionalele CMI care urmau să se ocupe de
conservarea şi protejarea monumentelor. Trebuie amintit în acest context Nicolae Iorga, Petre Antonescu,
Vasile Pârvan, Dimitrie Onciul, Alexandru Lapedatu, Constantin Daicoviciu şi mulţi alţii. Dintre toate
regionalele, Clujul s-a remarcat printr-o activitate materializată in organizarea şantierelor arheologice, de
restaurare a monumentelor şi de valorificare prin publicare a rezultatelor activităţii ştiinţifice prin
Buletinul CMI, la Cluj: Buletinul CMI seria Transilvania (1921-1940). Sub patronajul CMI Cluj aici s-a
înfiinţat Şcoala de arheologie şi istorie. CMI pentru Transilvania a promovat ideea înfiinţării unei reţele
muzeale în centrele importante ale Transilvaniei. Muzeele au fost patronate metodic, uneori şi financiar.
Ultimul preşedinte al CMI a fost Constantin Daicoviciu iar CMI îşi încetează activitatea în anul 1948.
Zestrea concepţională a CMI a fost preluată in anul 1951 de Comisia ştiinţifică a muzeelor,
monumentelor istorice şi artistice pe lângă Academia Română.
Pe lângă legile mai sus menţionate ce privesc ocrotirea monumentelor istorice şi activitatea muzeelor,
mai trebuie menţionată Legea pentru organizarea bibliotecilor şi muzeelor publice din 14 aprilie 1932
publicată în Monitorul Oficial 189. Prin apariţia Planului pentru organizarea generală a muzeelor din
România a fost stabilită ierarhia muzeistică cu muzeul naţional în vârf, urmau muzeele speciale,
provinciale, comunale sau districtuale. Din toate muzeele perioade interbelice cel mai mult s-au
dezvoltat muzeele săteşti. În anul 1959 a fost înfiinţată Direcţia monumentelor istorice iar în anul 1974
va apare Legea nr. 63 Legea ocrotirii patrimoniului cultural naţional (PCN). Legea 63/1974 a
funcţionat până în anul 1989 acoperind nevoile de ocrotire a PCN. Legea a fost abrogată, în locul ei
neexistând o altă lege, decât nişte ordonanţe, mai multe proiecte care însă de ani de zile aşteaptă să devină
lege.
În anul 1994 a apărut Ordonanţa Guvernului României nr. 68/1994 care stabileşte cele mai
importante noţiuni şi ierarhii în domeniu.
În România au fost declarate următoarele muzee naţionale:
⋅ Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti
⋅ Muzeul Naţional de artă a României din Bucureşti
⋅ Muzeul Naţional de istorie a Transilvaniei din Cluj
⋅ Complexul muzeal „Moldova” din Iaşi
⋅ Muzeul Banatului din Timişoara
⋅ Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia
⋅ Muzeul Naţional Cotroceni din Bucureşti
⋅ Muzeul Brukenthal din Sibiu
⋅ Muzeul de istorie şi artă a municipiului Bucureşti.

11
CAPITOLUL II
Conservarea bunurilor culturale

Conservarea, preocuparea de bază a cercetărilor actuale, însumează întreaga activitate de descoperire


şi aplicare a celor mai potrivite mijloace pentru protejarea bunurilor culturale de acţiunea factorilor dău-
nători din natură (umiditate, temperatură prea înaltă sau prea scăzută, aeruI încărcat de reziduuri
industriale, lumină etc.) sau de deteriorările produse de oameni. Păstrarea şi protejarea, aparent mai uşor
de realizat, constituie în fond cea mai spinoasă latură a activităţii muzeale, cerând, în primul rând,
continuitate şi stabilitate. Conservarea are caracter preventiv, creând condiţiile optime de păstrare a
obiectelor, asemănătoare cu măsurile de higienă generală, aplicate de oameni pentru a evita îmbolnăvirea
şi răspândirea bolilor. Restaurarea are scop curativ, încercând să înlăture bolile sau să prelungească viaţa
unor obiecte îmbătrânite de vreme, iar în unele cazuri să combată deteriorările accidentale. Spre deosebire
de restaurare, care în unele cazuri poate fi parţială, conservarea are caracter general.
Conservarea şi restaurarea sunt două acţiuni legate strâns între ele, care implică cunoştinţe
aprofundate de tehnică şi mult tact ştiinţific. Monumentele istorice, în majoritatea cazurilor, au caracter
complex - incluzând în cadrul arhitecturii pictura murală, sculptura în lemn şi piatră, mobilier etc., o
diversitate de obiecte variind ca materiale şi tehnici care solicită măsuri de conservare multiple, în afară
de aceea care privesc construcţia propriu-zisă. De exemplu, cele mai multe mănăstiri vechi sunt în acelaşi
timp monumente de arhitectură, dar şi tezaure de sculptură în piatră şi în lemn, pictură, manuscrise etc. Pe
lângă conservarea construcţiei în aceste cazuri, este imperioasă crearea unor condiţii optime pentru
păstrarea operelor de artă, a documentelor, manuscriselor şi tuturor vestigiilor istorice aflate în acest
cadru. Acţiunea de cercetare, ca şi aceea de conservare, implică în acest caz munca de echipă a unor
specialişti din diverse domenii.
Două principii esenţiale stau la baza întregii activităţii de păstrare a bunurilor culturale în toată lumea.
Ele trebuie aplicate cu consecvenţă pentru ca generaţiile de azi să nu-şi asume răspunderi şi riscuri mult
prea mari fază de urmaşii lor.
În primul rând, conservarea are prioritate asupra restaurării, principiile restaurării fiind indicate de
Paul Coremans în raportul său din 1965, privind formaţia restauratorilor: „…Principiile în domeniul
restaurării variază în funcţie de natura obiectului şi de starea de conservare a operei într-un mod mai
absolut încă atunci când este vorba de patrimoniul ţărilor în curs de dezvoltare”. Ritmul accelerat al
restaurării aplicat pe scară largă poate fi de multe ori chiar dăunător conservării, de aceea într-o astfel de
activitate se recomandă extrem de mult tact ştiinţific şi un deosebit simţ al răspunderii.
Cel de-al doilea principiu care stă la baza conservării patrimoniului cultural este legat de noul concept
al cercetării interdisciplinare în studierea şi conservarea bunurilor de cultură. Ştiinţele pozitive – fizica,
chimia, microbiologia etc. – sunt chemate azi să contribuie la cunoaşterea materială a tuturor creaţiilor
omeneşti. Numai pornind de la aceste două principii fundamentale se vor face paşi înainte în domeniul
păstrării patrimoniului naţional.
În fond, sintetizând toate cele spuse mai sus, constatăm că acţiunea de conservare a patrimoniului
cultural şi artistic al unei ţări este în primul rând o problemă de cercetare ştiinţifică şi apoi de execuţie
tehnică.
Cunoaşterea mai aprofundată în timp şi spaţiu a monumentelor de cultură, precum şi a operelor de
artă şi a obiectelor de interes istoric duce la concluzia că omul a contribuit în cel mai înalt grad la
deteriorarea lor.
Operele şi monumentele de artă sunt realizate din materiale nobile – în principiu neperisabile – aşa
cum sunt templele şi statuile antice, mozaicurile bizantine ş.a. Războaiele, invaziile, incendiile etc. au dus
la distrugerea lor mai mult decât calamităţile naturale sau timpul. În vremea noastră, vestigiile
arheologice sunt scoase din pământ sau din apă şi supuse degradării imediate prin schimbarea bruscă a
mediului. În muzee, aglomerarea produce praf şi aer încărcat de bioxid de carbon şi alte impurităţi, care
contribuie la degradarea treptată a obiectelor. Atmosfera generală a oraşelor moderne industriale este şi ea
extrem de dăunătoare. In omenirea întreagă, dorinţa de schimburi culturale şi artistice, năzuinţa de
cunoaştere reciprocă a popoarelor a dus la o mare frecvenţă de expoziţii, mai ales în ultimele două
decenii. Circulaţia operelor de artă şi a altor bunuri culturale ale omenirii de pe un continent pe altul sau
dintr-o Iară în alta poate reprezenta în orice moment un pericol, de deteriorare sau chiar de pierdere
definitivă într-un accident în cursul transportului; chiar dacă aceste situaţii sunt evitate, luându-se măsuri
de precauţie, este ştiut însă că unele obiecte, mai ales picturile, sunt foarte sensibile la manipulare şi la
transport. Pretutindeni în lume, chiar în cadrul aceluiaşi muzeu, există azi o intensă mişcare a obiectelor,

12
produsă de organizarea expoziţiilor, fotografiere, cercetarea de specialişti etc., care are ca urmare o infimă
degradare, mai ales fi cazul picturilor şi al textilelor vechi.
La cele afirmate se adaugă faptul, recunoscut de către specialiştii din domeniu muzeologiei, că marea
afluenţă a unui public din ce în ce mai larg, care vizitează muzeele şi monumentele, poate să aibă, în
unele cazuri, grave consecinţe negative asupra vestigiilor trecutului. De aceea grija faţă de bunurile
culturale este în atenţia generală, pe plan naţional şi internaţional. Bunurile culturale, conform definiţiei
date de ICOM, sunt: „toate felurile de obiecte materiale asociate cu tradiţiile culturale cuprinzând atât
monumente de arhitectură, construcţii de interes istoric sau artistic, aşezări arheologice, cât şi diverse
obiecte mobile de interes artistic, istoric, arheologic şi ştiinţific.

Cauze generale ale degradării bunurilor culturale


Principala cauză de degradare a construcţiilor, statuilor şi vestigiilor arheologice neadăpostite este
climatul. Climatul însumează rezultatul unui număr de factori diverşi, dintre care principalii sunt: tempe-
ratura şi umiditatea (precipitaţiile, condensarea şi starea higrometrică). În unele zone de pe glob, la
aceasta se mai adaugă acţiunea prea puternică a soarelui, vântul şi salinitatea prea mare a aerului în zonele
marine. Poluarea aerului prin reziduurile produse de industrie constituie în lumea întreagă un pericol
foarte grav atât pentru omenire cât şi pentru creaţiile ei. Aceste elemente care definesc climatul: tempera-
tura, umiditatea, lumina şi componenţa aerului, acţionează şi asupra obiectelor păstrate în spaţii închise,
expuse sau depozitate în sălile muzeelor, instalate în construcţii special amenajate sau în monumente
istorice care au primit ulterior această destinaţie.

Temperatura şi umiditatea
În lumea întreagă, toţi conservatorii şi restauratorii preocupaţi de păstrarea monumentelor de
arhitectură, ca şi a obiectelor din muzee, urmăresc în primul rând să împiedice acţiune destructivă a
climatului. Această problemă se pune cu tot mai multă acuitate în zonele puternic industrializate şi în
ţările tropicale şi ecuatoriale, unde climatul este cald şi foarte uscat, sau prea umed, iar variaţia zilnică
dintre maxima şi minima temperaturii este extrem de ridicată. Mai puţin gravă, dar totuşi dăunătoare în
timp este situaţia monumentelor existente în ţările cu climat continental excesiv, în care sunt mari
diferenţele de temperatură dintre vară şi iarnă, chiar dacă umiditatea este mult mai moderată, iar trecerile
de la un anotimp la altul se fac treptat.
Independent de natura monumentului sau a obiectului, capacitatea lor de adaptare la mediul
înconjurător este foarte mare, întocmai ca aceea a omului. Când obiectele sunt ţinute lungă vreme în
anumite condiţii de umiditate, de temperatură relativ constantă, în sol, apă, spaţiul închis al unei peşteri
sau mormânt, tind să ajungă la o stare de echilibru fată de acest mediu.

Componenţa aerului
Un alt agent distrugător al climatului este componenţa aerului, care poate fi nociv prin elementele lui
chimice, în care oxigenul deţine un loc important, acţionând asupra unor obiecte, cum sunt, de exemplu,
unele metale. În general, în marile oraşe, aerul conţine şi o serie de alte numeroase substanţe dăunătoare,
rezultate din activitatea industrială, cum ar fi unii compuşi sulfuroşi. Cantităţile de sulf în proporţie de 1%
- 2% pe care-l conţin uleiurile minerale şi cărbunele se oxidează în aer, producând acidul sulfuric, care
asociat cu particule de grăsime se depune pe suprafaţa monumentelor, constituind o crustă neagră - cenu-
şie. În unele zone vulcanice, acţiunea naturală, temporară sau permanentă a vulcanilor produce efecte
distrugătoare similare, din cauza emanaţiilor de gaze sulfuroase.
Aerul poluat de industrie pătrunde masiv şi în spaţiile închise ale sălilor de muzeu, deoarece sistemele
de purificare sunt greu de realizat, necesitând instalaţii de condiţionare extrem de costisitoare. Hidrogenul
sulfurat acţionează tot atât de grav şi asupra tuturor metalelor vechi, exceptând aurul, ca şi asupra pietrei
pe care o înnegreşte; de asemenea, modifică şi coloritul picturilor în a căror componenţă este cuprins
albul de plumb. Anhidrida sulfuroasă, care poate să se transforme în acid sulfuric, are efecte distrugătoare
şi mai mari asupra materialelor organice. Hârtia şi textilele pot deveni friabile din această cauză.

Acţiunea mecanică a vântului


Între factorii atmosferici care pot dăuna monumentelor nu trebuie să omitem acţiunea vântului. În
trecut, rolul protector al pădurilor care înconjurau oraşele, satele, mănăstirile, castelele era deosebit de im-
portant şi sub aspectul conservării lor. Defrişarea pe scară largă, produsă în Orientul apropiat şi în ţările
balcanice în trecut, la care se adaugă despăduririle mai recente sistematice pentru a câştiga terenuri în fa-
voarea agriculturii, dezvoltarea aşezărilor omeneşti din secolul al XIX-lea au avut repercusiuni grave, în
genere, asupra conservării monumentelor. Pădurile protejau construcţiile izolate şi aşezările de vânturi
13
puternice şi de praf, purificând aerul şi influenţând în unele zone regimul ploilor. De asemenea, existenţa
unor păduri asigura stabilitatea solului, împiedicând alunecările de teren, eroziunea în urma torentelor
produşi de ploile puternice etc.

Microclimatul
În legătură cu climatul, această problemă esenţială pentru conservare, trebuie să menţionăm noţiunea
de microclimat, însumând totalitatea condiţiilor de temperatură, umiditate, compoziţie a aerului etc. unei
anumite zone în raport cu alta (oraşul fată de sat, o anumită parte dintr-un oraş sau dintr-o ţară în raport
cu alta). Există un microclimat al zonei nordice a Moldovei, cu o umiditate ridicată, pe care obiectele din
colecţiile mănăstireşti o suportă de cinci-şase secole, întocmai cum există microclimatele zonelor
oceanice mai umede. Se poate vorbi de microclimatul propriu aşezărilor arheologice, criptelor,
mormintelor şi monumentelor de arhitectură devenite muzee.
Microclimatul creat în muzee, de data aceasta artificial, are avantajul că poate fi stabilizat şi adaptat
obiectelor. Tendinţa actuală este de a crea astfel de microclimate şi dincolo de spaţiul închis al unui
muzeu, prin diferite mijloace:
a) Scoaterea noilor clădiri de muzeu din zona de concentrare şi aglomerare a oraşelor spre partea
periferică şi de spaţii verzi sau chiar izolarea lor în zone rurale. Fundaţia Abbeg din satul Riggisberg, la
30 km de Berna, în Elveţia, adăpostind cel mai modern muzeu de textile din Europa, deschis în anul 1967,
este un exemplu de acest gen. Muzeul artelor şi tradiţiilor populare al Franţei, instalat în anul 1971 într-o
clădire foarte modernă, este construit într-o zonă verde a Parisului (Bois de Boulogne), iar Muzeul de artă
modernă de la Belgrad, înălţat cu câţiva ani în urmă, este instalat într-un vast parc între Sava şi Dunăre.
Muzeele din Japonia sunt înconjurate de grădini şi lacuri.
b) Înconjurarea vechilor clădiri de muzeu cu plantaţii.
c) Refacerea spaţiilor verzi şi replantarea pădurilor în preajma monumentelor de arhitectură.
d) Interzicerea amplasării unor surse de poluare în preajma unui muzeu sau monument istoric.
Deoarece stabilitatea condiţiilor atmosferice este cel mai important factor al conservării, s-a încercat
crearea unui microclimat constant, menţinut în mod artificial, chiar în spaţiul închis al clădirii muzeului.
În acest cadru, vitrinele din expunere sau dulapurile din depozite au, la rândul lor, un alt mediu, în care
variaţiile sunt încă şi mai reduce faţă de climatul sălilor de muzeu.
Chiar în spaţiile închise, în atmosfera muzeelor şi a monumentelor, umezeala sporită produce reacţii
de ordin mecanic, chimic şi biologic, în primul rând asupra obiectelor din materiale organice. Lemnul,
osul, fildeşul, hârtia, pielea, pergamentul, substanţele adezive şi acelea de impregnare etc., toate aceasta
au structură celulară care le face să absoarbă uşor apa, fiind mai sensibile la umezeală decât materialele
anorganice, piatra şi metalele. Dilatarea celulelor la umiditate şi contractarea lor la uscăciune bruscă este
un proces care poate duce la distrugerea obiectului. Umezeala produce, de asemenea, şi degradări
chimice, deoarece apa conţine substanţe diferite, ca: anhidrida carbonică, materie care măreşte capacitatea
de dizolvant a apei, acţionând chiar asupra sărurilor pe care le conţin obiectele.
Gradul de umezeală crescut în medial muzeal poate deveni oricând o cauză de deteriorare a obiectelor
păstrate în spaţii închise, tot atât de puternică ca şi asupra celor expuse liber. De aceea temperatura
trebuie să fie permanent raportată la umiditatea relativă. Menţinerea lor constantă este cea de-a doua
condiţie. Variaţiile de temperatură admise sunt între limitele minime de 15°C şi 24°C, diferind uneori de
la ţară la ţară, iar cele de umiditate între 55% şi 65% nu sunt de luat în consideraţie decât pentru panourile
subţiri pictate pe lemn, unde adaptările repetate pot duce la desprinderea picturii. Limita inferioară a umi-
dităţii tolerabilă în cadrul temperaturilor amintite poate coborî până la 50%, chiar 45%. Uscăciunea sub
această limită aduce prejudicii în decursul vremii obiectelor care au ca material de bază hârtia,
pergamentul, pielea etc. De asemenea, uscăciunea aerului determină desfacerea cleiului, producând
deteriorarea mobilierului cu entarsii şi încrustaţii. Scăderea temperaturii şi mărirea posibilităţilor de
aerisire este obligatorie în acest caz.

Acţiunea luminii asupra bunurilor culturale


În egală măsură cu condiţiile atmosferice, lumina este unul dintre agenţii care pot aduce obiectelor de
muzeu degradări tot atât de grave ca un climat nefavorabil. Apărarea lucrărilor de artă şi a exponate-
lor, în general, de efectele luminii este cu mult mai grea şi mai delicată decât lupta contra umidităţii,
deoarece lumina constituie în acelaşi timp condiţia esenţială a unei bune prezentări a exponatelor muzea-
le. În muzeologia contemporană, lumina este factorul esenţial şi hotărâtor în fond, dificultatea problemei
pentru conservatori constă tocmai în a împăca două acţiuni aparent contradictorii: pe de o parte, folosirea
luminii cât mai mult şi mai plăcut pentru a pune în valoare obiectul expus, impresionând astfel pe
vizitator, pe de altă parte, ocrotirea obiectului de lumină, din pricina efectelor ei distrugătoare. Până în
14
prezent, deşi toţi cei care lucrează în muzee sunt perfect conştienţi de consecinţele negative ale luminii
asupra obiectelor expuse, contravin de multe ori principiilor conservării în favoarea unei frumoase
prezentări. Nu este mai puţin adevărat, însă, că în lumea întreagă se încearcă tot felul de soluţii tehnice,
care să reducă tot mai mult consecinţele dăunătoare ale acţiunii luminii.
Sursa de lumină este de două feluri: naturală, a soarelui şi artificială, produsă de electricitate. Lumina
electrică, la rândul ei, poate fi incandescentă sau caldă şi fluorescentă sau rece. Lumina artificială oferă
două avantaje mari în raport cu aceea solară: este egală şi mai puţin dăunătoare, de aceea în arhitectura
actuală este evidentă tendinţa iluminatului artificial al muzeelor.
Marea majoritate a construcţiilor realizate în ultimii douăzeci de ani sunt asemenea unor cuburi de
zidărie, lipsite de ferestre, cel puţin în zonele destinate sălilor de expoziţie. Acest sistem de construcţie,
aplicat cu precădere muzeelor de textile, cărţi etc., s-a extins şi la galeriile de pictură.
Lumina artificială poate fi dirijată, dozată şi variată sub raportul cantităţii şi calităţii, în dependenţă de
culoarea; forma, proporţia şi distanţa de la care este văzut obiectul.
Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că lumina artificială, oricât de perfecţionată ar fi, nu poate să
imite toate nuanţele atât de variate şi de bogate ale luminii soarelui.
Mozaicurile din monumentele bizantine, ca şi vitraliile catedralelor occidentale trebuie văzute
neapărat sub toate aspectele lor, variind de la o oră la alta, în funcţie de lumina naturală. Efectele de
scenă, de mare rafinament, la care a ajuns iluminatul muzeelor contemporane pe cale artificială, duc,
totuşi, la o monotonie a redării culorilor, în care unii cercetători caută cauza fiziologică şi psihologică a
oboselii produse de muzeu.
Studiile recente au dus la concluzia că, dintre toate sursele de lumină, soarele este cel mai puternic
distrugător, urmând după aceea lumina incandescentă şi în ultimul loc cea rece – fluorescentă. Procesul
de degradare produs de lumină poate să fie uneori foarte îndelungat sau alteori extrem de rapid, ducând la
dispariţia obiectului, în funcţie de o serie de factori, şi anume: natura, intensitatea şi durata izvorului de
lumină, materia obiectului expus razelor luminoase.
Cele mai dăunătoare radiaţii sunt ultravioletele şi infraroşiile. Primele au cea mai scurtă lungime de
undă, producând şi cele mai puternice efecte spectralo-chimice asupra obiectelor. Cea de-a doua
categorie, cu cea mai mare lungime de undă, sunt dăunătoare prin acţiunea lor calorică. Lumina soarelui,
prin structura ei, prezintă ambele dezavantaje, pe când lumina fluorescentă, raportată la lumina
incandescentă, produce mai puţine radiaţii calorice, dar mai multe raze ultraviolete. Dintre cele trei feluri
de lumină – solară, incandescentă şi fluorescentă, pe baza cercetărilor făcute de ICOM, s-a ajuns la
concluzia că ultima este, totuşi cea mai puţin dăunătoare, având avantaje de a se apropia mai mult de
lumina naturală.
Independent de natura sursei de lumină, ea alterează în primul rând următoarele categorii de substanţe
care intră în componenţa obiectelor muzeale şi a monumentelor de artă:
a) pigmenţii şi materiile colorante, inclusiv diferitele feluri de cerneală;
b) straturile subţiri de substanţe organice (răşini, proteine, lacuri) folosite ca lianţi ai pigmenţilor în
pictură, ca verniuri sau ca adezive;
c) fibrele textile, indiferent de natura lor animală, vegetală sau artificială etc.;
d) hârtia şi alte materiale care au la bază celuloza;
e) diverse alte categorii de materiale organice, ca: pielea, pergamentul, lemnul ş.a.
Sunt atacate de lumină într-o proporţie mult mai redusă sau chiar defel materialele de natură
anorganică, ca metalele (fierul, bronzul, cuprul, aurul, argintul), piatra, marmura etc. Sticla colorată sau
pictată şi smalţul pe bază de sticlă, deşi sunt de natură anorganică, pot să-şi modifice uşor culoarea, sub
influenţa luminii.
Întocmai cum gradul de umiditate şi temperatura sunt măsurate cu aparate speciale - higrometre -, tot
astfel este necesară în muzee verificarea gradului de intensitate a luminii, acţiune nocivă asupra obiectelor
variind nu numai în funcţie de natura obiectului, dar şi în raport cu lungimea de undă a radiaţiilor. De
aceea nu este suficient a măsura intensitatea globală a sursei luminoase, ci a analiza compoziţia
radiaţiilor. Pentru măsurarea luminii există trei categorii de aparate, şi anume:
a) Luxmetrul, aparat de măsurat lumina în lucşi (lux-ul este unitatea de măsură pentru lumină). Acest
aparat are o sensibilitate limitată numai la anumite radiaţii, fără să înregistreze razele infraroşii şi cele
ultraviolete, care sunt cele mai dăunătoare.
b) Ultraviometrul, aparat care poate măsura şi radiaţiile ultraviolete, fără să constituie o sursă de
lumină (tipul de aparat cel mai cunoscut este cel englezesc ELSEC UV, Moytor tip 78).
c) Aparatele care indică temperatura obiectului, urmărind efectul termic al radiaţiilor, în special al
celor infraroşii. Când este vorba de o pictură, măsurarea trebuie să se facă pentru fiecare porţiune a unui

15
tablou, deoarece încălzirea este inegală, în genere părţile albe reflectând radiaţiile şi în consecinţă având o
temperatură mai scăzută faţă de cele întunecate, mai absorbante.
În toate muzeele se încearcă a aduce unele atenuări consecinţelor negative ale luminii. În primul rând,
pentru a împiedica contactul direct cu soarele, în încăperile care au ferestre şi lumină naturală trebuie
puse storuri, jaluzele, perdele etc. Este de reţinut faptul că nu numai lumina directă a soarelui este foarte
nocivă, ci chiar aceea difuză a unui cer înnourat, pentru că şi această lumină conţine radiaţii ultraviolete.
De aceea atât dispunerea obiectelor în săli, cât şi programul de expunere trebuie să fie astfel reglementat
pentru a evita pătrunderea directă a luminii în acele momente ale zilei când ea are o intensitate maximă.
Această regulă este deosebit de importantă mai ales pentru monumentele istorice transformate în muzee.
În unele mari muzee din lume există dispozitive electrice care dirijează automat închiderea storurilor şi a
jaluzelelor, în funcţie de intensitatea luminii solare. Se recomandă, de asemenea, în toate muzeele,
protejarea individuală a vitrinelor sau obiectelor foarte sensibile cu huse de protecţie dintr-o textilă
groasă, când muzeul nu este deschis publicului. O altă modalitate de împiedicare a pătrunderii radiaţiilor
nocive ale luminii este aceea a folosirii unei sticle cu preparaţie specială sau cu verniuri absorbante,
pentru geamuri sau pentru vitrine. Astfel de sticle, având rolul unor adevărate ecrane de protecţie, aplicate
în tot muzeul, în anumite săli sau doar la unele vitrine conţinând piese extrem de fragile, sunt de foarte
multe categorii, sub aspectul compoziţiei lor chimice şi a proprietăţilor, fiind utilizate pe scară tot mai
largă in toate marile muzee din lume. În ţara noastră încă nu s-au introdus, nici nu s-au experimentat
astfel de produse, folosindu-se în muzee transperantele şi perdelele de pânză.

Degradarea pietrei şi lemnului. Condiţii de conservare


Legată direct de conservarea monumentelor de arhitectură este păstrarea pietrei şi a lemnului,
materiale de bază în construcţie, decoraţie, mobilier etc.

Pictura
Pictura este una dintre cele mai vechi manifestări de artă plastică, dacă ne raportăm la ansamblurile
zugrăvite pe suprafeţele mari ale pereţilor întunecaţi din peşterile naturale, uşor nivelaţi de mâna omului,
cu multe zeci de mii de ani înaintea erei noastre. Pictura rupestră, iar după ea Pictura murală acoperind
interioarele templelor, ale piramidelor, hipogeelor, mormintelor, locuinţelor şi palatelor etc. sunt de im-
portanţă istorică deosebită nu numai prin originea lor îndepărtată, dar şi prin faptul că stau la baza picturii
de „şevalet”.
Numărul foarte mare al monumentelor înveşmântate în picturi murale existente în ţara noastră,
bogăţia de icoane şi tablouri păstrate în muzee, mănăstiri, biserici şi colecţii particulare ne obligă să
insistăm în mod special asupra modului în care acest gen de artă trebuie cercetat şi înţeles de un
conservator. În studierea unei picturi, ca şi a celorlalte obiecte, cercetarea este complexă, privind
deopotrivă materialul, conţinutul de idei, valoarea estetică şi starea de conservare. Pentru a putea pătrunde
treptat tainele picturii şi a înţelege reacţiile ei la mediul înconjurător, este necesară în primul rând
cercetarea materialului şi a procedeelor meşteşugăreşti prin care a fost realizată. Cunoscând aceste două
domenii, se vor putea preciza câteva date esenţiale, şi anume:
1. autenticitatea sau contrafacerea picturii;
2. intervenţiile şi restaurările ulterioare;
3. delimitarea ariei geografice din care provine pictura; stabilirea meşterului sau a atelierului de
origine;
4. aprecierea calităţilor de ordin tehnic şi artistic ale lucrării;
5. determinarea stării de conservare şi a cauzelor de degradare;
6. stabilirea metodelor corespunzătoare de conservare sau restaurare.
În studierea picturii sub acest îndoit aspect - tehnică şi material - trebuie să ţinem seama de faptul
esenţial al acestui gen de artă. Pictura are o structură constituită dintr-o serie de straturi, cu însuşiri şi
reacţii fizice şi chimice diferite. De aceea o pictură trebuie privită în ansamblul structurii sale fizice sau
chimice, luând în considerare următoarele elemente:
a) natura suportului (piatră, zid, lut, lemn, pânză, mătase, metal, fildeş, os, pergament, papirus, hârtie
etc.);
b) stratul de preparaţie, care poate varia în raport cu suportul;
c) stratul pictural propriu-zis, determinat, la rândul lui, de celelalte două componente.
Între aceste trei elemente, la care se mai adaugă, în unele cazuri, verniul, există o corelaţie şi
interacţiune reciprocă, de care trebuie să ţinem seama, atât sub raportul cunoaşterii modalităţilor de
execuţie şi al concepţiei unei opere de artă, cât şi din punct de vedere al cauzelor deteriorării şi modului
de conservare. Fiecare dintre ele poate acţiona în sine sau in raport cu celelalte două, determinând
16
degradarea mai profundă sau mai superficială a stratului pictural. Analizarea fiecărui element în poate
duce la stabilirea precisă a rezistentei, elasticităţii ş.a., cu un cuvânt la înţelegerea reacţiilor fizice ale
fiecărui strat al picturii în raport cu mediul înconjurător.
Sunt cazuri în care suprafaţa pictată s-a deteriorat mai repede din cauza alegerii de către artist a unui
suport necorespunzător cu stratul de preparaţie folosit, alteori preparaţia – denumită curent şi cu termenul
german grund – a fost friabilă şi slab aderentă faţă de suport, ceea ce a contribuit la degradarea rapidă a
stratului pictural.

Clasificarea picturilor în raport cu materialele, tehnica şi funcţia lor


Clasificând picturile sub raportul naturii suportului, distingem câteva mari categorii, şi anume:
1) Pictura parietală, aşternută pe peretele de stâncă, acoperit uneori cu unu sau două straturi subţiri de
preparaţie: picturile rupestre paleolitice;
2) Pictura murală, realizată pe peretele de piatră cioplită sau de zidărie acoperit cu mai multe straturi
de preparaţie;
3) Pictura pe lemn, în care sunt cuprinse tablourile, altarele, statuile, mobilierul şi unele elemente
arhitectonice ca plafoanele şi lambriurile locuinţelor lumii medievale, la care se adaugă icoanele,
tâmplele, obiectele de mobilier, plafoanele, uşile etc.;
4) Pictura pe pânză sau mătase;
5) Pictura pe papirus, hârtie;
6) Pictura pe fildeş, sidef, os etc.;
7) Pictura aplicată pe piele şi pergament;
Caracterul picturii este în directă dependenţă de natura liantului. În funcţie de acest element se poate
face următoarea clasificare a picturilor, şi anume:
a. pictura în encaustică sau pictura cu ceară (liantul este ceara);
b. pictura în tempera, care poate fi murală şi de şevalet, iar în ceea ce priveşte liantul se realizează cu
caseină, gălbenuş de ou sau oul întreg, fiere de bou, cleiuri din plante, suc de smochine etc.;
c. pictura în frescă (culorile sunt dizolvate în apă);
d. pictura în goaşe, folosind ca liant goma arabica şi ulei de migdale;
e. pictura în ulei, în care liantul este un ulei sicativ;
f. pictura în acuarelă, în care pigmenţii au ca liant goma arabica.

Textilele
Obiectele din materiale organice sunt mai uşor alterabile decât cele anorganice. În această categorie
sunt cuprinse, aşa cum am arătat, obiectele de lemn şi textilele, la care se adaugă toate produsele din
hârtie, deci toate acele materiale care au la bază celuloza, şi cele de provenienţă animală: lână şi mătasea,
precum şi pergamentul, osul, cornul, fildeşul, pielea.

Clasificarea textilelor în raport cu materialele, tehnica şi funcţiunea lor


În acest vast câmp de cercetare, textilele ocupă locul principal, cuprinzând două mari categorii, bine
diferenţiate sub raportul tehnicii: ţesăturile şi broderiile. Ţesăturile sunt produsele textile realizate la
război, începând cu cea mai simplă pânză în două iţe, pe care o găsim atât în preistorie, cât şi în
gospodăria ţărănească, până la tapiseriile flamande sau franceze, covoarele orientale, catifelele sau
mătăsurile broşate cu fir ţesute în vestitele ateliere ale Chinei, Persiei, Italiei, Franţei, Spaniei etc. Spre
deosebire de ţesătură, broderia presupune existenţa unui fond textil, servind ca suport, pe care se adaugă
cu acul, fire de mătase, lână, aur, perle, mărgele ş.a., alcătuind o compoziţie, motiv decorativ etc. Ca şi
ţesăturile, cele mai vechi şi mai valoroase exemplare în acest domeniu s-au păstrat sau au fost descoperite
cu prilejul cercetărilor arheologice în ţările asiatice, Japonia, Munţii Altai, Asia centrală.

Ceramică, sticlă, metal


Obiectele din domeniul ceramicii şi metalelor ridică mai puţine dificultăţi de conservare decât
textilele, hârtia şi lemnul. Chiar operaţiile de curăţire şi restaurare sunt ceva mai simple, solicitând şi
instalaţii de laborator mai puţin costisitoare; de aceea la noi în ţară, ca şi în alte ţări, sunt întemeiate de
lungă vreme numeroase laboratoare de restaurare a ceramicii şi curăţire a metalelor, funcţionând pe lângă
muzeele şi institutele de arheologie.

17
CAPITOLUL III
SPAŢIUL MUZEAL. ORGANIZAREA EXPONATELOR ÎN MUZEU

În construirea unui muzeu azi trebuie să se tină seama de următoarele deziderate esenţiale, şi anume:
a) amplasarea edificiului;
c) mobilitatea şi funcţionalitatea spaţiului interior în raport cu colecţia existentă şi cu tema principală
a muzeului.
Dată fiind poluarea aerului în marile centre urbane, la care se adaugă trepidaţiile şi zgomotul
produse de mijloacele moderne de circulaţie, cea dintâi dificultate care apare în fata constructorilor este
problema alegerii spaţiului destinat unui muzeu.
În afară de climat, la alegerea locului pentru construirea unui muzeu se vor lua în consideraţie şi alţi
factori esenţiali, pentru buna funcţionare şi perspectivele lui de dezvoltare, şi anume:
1. Posibilitatea de extindere a muzeului prin noi construcţii, în momentul când nucleul iniţial ar
deveni neîncăpător. Aceasta este condiţia de bază, când mijloacele materiale de începere a unei muzeu
sunt limitate, putând fi eşalonate în timp, iar colecţiile şi sfera de preocupări a muzeului are perspective
de dezvoltare rapidă.
2. Existenţa unui vast spaţiu înconjurător, folosit ca loc de expunere a lucrărilor, care în unele cazuri,
prin natura lor, în funcţie de climat, pot suporta atmosfera exterioară (sculpturi şi fragmente de arhitectură
în piatră). Formula ideală a unui muzeu etnografic este amplasarea lui într-un vast teren, pe care se poate
îmbina expunerea pavilionară cu aceea a construcţiilor ţărăneşti prezentate în aer liber. În unele muzee de
artă contemporană din Franţa, Statele Unite, R. F. Germania, sculptura este prezentată liber, ca o com-
pletare a expunerii din cadrul muzeului.
3. Îmbinarea muzeului pavilionar cu un şantier arheologic, pe care s-au conservat in situ o serie de
monumente. În acest caz, muzeul constituie un complement absolut necesar şantierului, sub raportul
cercetării şi valorificării materialelor în scop didactic şi ştiinţific.
4. Separarea într-o altă clădire a instalaţiei termice şi de electricitate, ca şi a depozitelor de carburanţi,
anexe care în principiu pot constitui un permanent pericol de incendiu pentru un muzeu.
5. Crearea unui spaţiu special de parcare, mai izolat de muzeu, pentru a evita atât zgomotul, cât şi
încărcarea aerului cu gaze şi praf. Când este vorba de un muzeu adăpostit într-un monument istoric, locul
de parcare este bine să fie ales ceva mai îndepărtat de clădire, atât pentru motive de conservare, cât şi
pentru consideraţii estetice. Se va evita astfel prezenţa în prim plan a spaţiului de parcare, acoperind une-
ori parţial sau total intrarea principală sau faţada edificiului.

Monumente de arhitectură adaptate muzeelor


Bogăţia monumentelor de arhitectură – vechi palate şi reşedinţe princiare sau episcopale, primării,
mănăstiri etc. – adăpostind colecţii de artă sau arheologie, în unele cazuri de câteva secole, ne-a obişnuit
în Italia, mai ales cu vechiul tip de muzeu. Instalate cu mare rafinament artistic, după principiile
muzeografiei moderne, în somptuoasele reşedinţe din secolele XIV-XV sau mai târzii, aşa cum sunt
muzeele naţionale de la Milano, Verona, Florenţa, Torino etc., în multe cazuri colecţiile sunt păstrate,
măcar în parte, chiar în locul lor de origine, armonizându-se cu ansamblul, arhitectonic. Sub acest aspect,
fără îndoială ca Italia constituie cea mai bună şcoală pentru arhitecţi şi muzeografi, de a refolosi în scop
muzeal vechile monumente istorice. Italia meridională şi Sicilia, păstrând cu mult mai puţine edificii
medievale sau din Renaştere, găzduiesc colecţiile lor de artă mai ales în luxoase palate baroce.
În ţara noastră s-au transformat în muzee o serie de monumente istorice importante. Printre cele mai
vechi experienţe de acest gen se situează Muzeul de artă brâncovenească din Palatul de la Mogoşoaia,
Muzeul din Castelul Bran, Muzeul de istorie „Magna Curia” de la Deva, Muzeul de artă din Palatul
Bánffy de la Cluj-Napoca, Palatul Cuza din Iaşi, iar mai recent muzeul Ţării Crişurilor din Palatul
episcopal de la Oradea, Muzeul Bruckenthal din Sibiu, în stil baroc, Muzeul de etnografie a Olteniei din
reşedinţa banilor Craiovei, construcţie din epoca brâncovenească, cu unele modificări mai recente,
muzeele etnografice în culele olteneşti ş.a.

Expoziţia
18
Cele două activităţi esenţiale ale muzeului - conservarea şi cercetarea - condiţionează modul de
organizare a colecţiilor sub forma expoziţiilor permanente şi temporare, ca şi a depozitelor de studiu.
Noţiunea de expoziţie, legată de aceea de muzeu, în concepţia actuală, înseamnă prezentarea
obiectelor, urmărind o anumită temă, organizată după un şir de idei conducătoare.
Tematica muzeului sau a expoziţiei reprezintă organizarea teoretică a materialului după o anumită
idee, care va fi ilustrată sau demonstrată prin obiectele special alese şi grupate într-un sistem.

Tematica expunerii
Ideea sistematizării obiectelor urmărind o temă s-a născut în secolul al XIX-lea, legată mai ales de
apariţia şi dezvoltarea muzeelor de istorie. Este vremea în care mai toate popoarele, îndeosebi acelea
mici, care luptau pentru independentă şi libertate, întemeiază un muzeu istoric, urmărind originea şi
evoluţia fiecărei naţiuni, Astfel s-au creat muzeele naţionale, întrunind în clădiri impunătoare colecţii cu
caracter istoric, artistic şi etnografic, pentru a prezenta în ansamblu tot ceea ce un popor are particular fată
de altul, tot ceea ce constituie aspiraţia sa socială, naţională şi spirituală de-a lungul secolelor. În ţara
noastră, iniţiativa unui astfel de muzeu a avut-o Al. Odobescu, care a organizat Muzeul naţional de
antichităţi din Bucureşti, reluată spre sfârşitul secolului trecut de Al. Tzigara-Samurcaş, care a urmărit
realizarea unui mare muzeu naţional, îmbrăţişând istoria şi cultura românească în ansamblu (arheologie,
istorie, artă medievală, etnografie şi artă populară etc.), idee împlinită prin înfiinţarea Muzeului de istorie
al României, deschis pentru public în 1972.

Realizarea tematicii în raport cu spaţiul şi exponatele


Pentru a ajunge la definitivarea tematicii muzeograful trebuie să parcurgă în mod obligatoriu
următoarele etape:
1) Culegerea întregului material informativ privind tema pe care doreşte s-o ilustreze în expoziţie,
începând cu obiectele existente în patrimoniul muzeului sau în alte colecţii şi terminând cu informaţiile
oferite de documentele din arhive, publicaţii etc.
2) Gruparea într-un sistem de gândire a tuturor acestor materiale, după anumite criterii sau idei,
subordonate temei centrale, care vor fi accentuate sau estompate în expunere.
3) Selecţionarea obiectelor şi a celorlalte materiale documentare în funcţie de ideile pe care le
urmăreşte expoziţia, realizându-se astfel schema generală şi planul de expunere.
4) Adaptarea la spaţiul existent a planului ideal întocmit anterior, acţiune care impune uneori o nouă
selecţionare şi revizuire a obiectelor.
5) Întocmirea planului definitiv de expunere, în cele mai mici detalii, realizând machete cu
fotografiile tuturor exponatelor.
6) Stabilirea exactă a tuturor elementelor ajutătoare şi complementare care sunt necesare expunerii
(fotografii, diapozitive, hărţi, desene, texte etc.); amplasarea lor exactă, dimensionarea lor în raport cu
obiectele etc.
În ultimă analiză, organizarea, unei expoziţii permanente sau temporare, bazată pe o tematică judicios
gândită şi un plan precis de expunere, apare ca ordonarea în spaţiu a unui număr de obiecte care ilustrează
una sau mai multe idei.
În organizarea unei expoziţii, indiferent de caracterul exponatelor şi de proporţiile ei, trebuie să se
ţină seama de câteva principii, între care cel mai important este cel de ordin vizual, care deosebeşte cartea
de o expoziţie.
Impresia generală de ordin vizual produsă în primul rând de obiecte este unul dintre principiile de
bază ale unei expoziţii, condiţionată de modul cum se îmbină exponatele. Astfel, ca să poată vorbi şi
impresiona de la sine, ajutate subtil prin metode tehnice de expunere (texte, panouri colorate, lumină etc.),
obiectele trebuie să alcătuiască un ansamblu coerent şi unitar, legat într-un sistem care să rezulte in mod
spontan pentru vizitator, fiind însă bine gândit şi cântărit de organizatorul expoziţiei.
Expoziţia permanentă sau temporară este rodul unor aprofundate cunoştinţe de specialitate şi al unor
studii îndreptate precis asupra temei propuse. O expoziţie nu se poate „improviza”, chiar dacă este de pro-
porţii reduse şi aparent mai puţin semnificativă şi uşor de realizat. Caracterul superficial al unei expoziţii,
tendinţa de încărcare inutilă, uneori cu obiecte secundare în detrimentul celor importante, abundenta
elementelor auxiliare (fotografii, diapozitive, grafică) pentru a suplini sărăcia de exponate sunt deficienţe
ale unor expoziţii, care se fac resimţite de publicul larg. Folosirea unor efecte de ordin estetic, fără a
respecta însă firul conducător al tematicii propuse, constituie, de asemenea, defectul multor expoziţii care
nu au reuşit să realizeze un fir logic al expunerii. Orice obiect, fie el chiar frumos sau interesant, dar fără
legătură cu tema urmărită, introdus pentru ,,decor”, „ca să facă bine” sau „ca să pară expunerea mai
bogată”, ştirbeşte din unitatea expoziţiei, în detrimentul ideii pe care dorim s-o demonstrăm.
19
Modul în care este expus obiectul arheologic trebuie să ofere clar vizitatorului funcţia lui iniţială, nu
eticheta explicativă.
O altă preocupare în expunerea obiectelor este legată direct de conservarea lor. Mijloacele de
suspendare, prindere şi fixare a obiectului cu ajutorul suporturilor de metal, plexiglas sau din alte
materiale rezistente trebuie să fie astfel realizate, încât piesa să fie în primul rând sigur aşezată, ca să nu
cadă, apoi, să nu fie deteriorată, suferind o îndoire, prindere forţată etc. De aceea se va proiecta cu
arhitectul un sistem, de suporturi, cleme, console etc. pentru fiecare piesă în parte, mai ales când este
vorba de sculpturi, obiecte de artă decorativă cu forme mai curioase (vase de ceramică, metale preţioase
etc.) şi de textile (veşminte, broderii, ţesături de mătase, tapiserii, scoarţe, covoare etc.). În expunerea
anumitor textile, aşa cum sunt broderiile cu fir, este necesar să fie studiat modul cum se repartizează sau
se concentrează greutatea obiectului – repartiţia punctelor de susţinere – poziţia faţă de lumina artificială
din vitrină sau de lumina solară etc.
De asemenea, trebuie să se acorde mare atenţie modului de prezentare a obiectelor grele din piatră,
lemn, metal (fragmente arhitectonice, sculpturale, lespezi funerare) şi a statuetelor de piatră, fildeş sau
porţelan, astfel încât să li se asigure perfectă securitate. În general, pentru astfel de exponate se folosesc
suporturi şi schelete metalice, mobile sau fixate parţial în pereţii sălii. Imobilizarea obiectelor de acest
gen prin cimentarea lor în sală, aşa cum se proceda în veacurile trecute, a fost cu totul abandonată. O
atenţie deosebită trebuie să se acorde şi modului de suspendare a tablourilor grele de mari dimensiuni, cu
materiale foarte rezistente, de o bară metalică care este solid fixată în pereţii sălii, cât şi garantării
securităţii lor.
Armonizarea obiectelor între ele sub raportul formei, coloritului şi stilului, mai ales când este vorba
de reconstituirea interioarelor şi prezentarea mobilierului, precum şi folosirea fondurilor colorate, care pot
da unitate expunerii sau accentua importanţa unor piese, sunt preocupări esenţiale, care se vor subordona
tematicii. În expunerea actuală, culoarea sub diferite forme joacă un rol foarte important. La expoziţiile de
pictură se zugrăvesc pereţii în acord cu cromatica tablourilor; la cele de grafică, de artă decorativă,
expoziţii documentare, istorice etc. utilizează panouri acoperite cu materiale textile, naturale sau imitaţii
din fibră de plastic sau hârtie, de diferite culori. În acest caz, muzeografului i se cer noţiuni de pictură, un
simţ deosebit al proporţiei şi al culorilor.
O altă latură dificilă şi în acelaşi timp absolut necesară unei expoziţii este crearea ambianţei şi
legarea obiectelor prin materialul complementar de caracter documentar: cópii, facsimile, diapozitive, de-
sene, texte explicative, hărţi, diorame etc. Ca regulă generală, mai ales când este vorba de muzee de artă,
se recomandă a folosi aceste materiale cât mai puţin şi cât mai discret. Şi în acest domeniu trebuie să
facem deosebirea între expoziţia permanentă şi aceea temporară. Materialele auxiliare sunt utilizate azi
din plin în toată lumea, mai ales în expoziţiile temporare în două moduri diferite: a) gruparea izolată într-
o sală sau o boxă, constituind partea introductivă a expoziţiei; b) intercalarea lor în expunere alături de
obiectele originale, care le poate constitui un fel de fundal. Cópiile şi facsimilele sunt folosite mai ales în
muzeele de istorie. În mod curent, aici se înlocuiesc documentele foarte preţioase cu fascimile, pentru a
evita deteriorarea lor prin expunere îndelungată. Obiectele de metale preţioase (aur, platină cu pietre şi
perle), dacă nu au condiţii de securitate perfectă, se prezintă tot în cópii. Fotografiile şi diapozitivele
colorate, mărite, realizate cu mare artă, pot da caracter dramatic unei expoziţii, creând atmosferă, de aceea
se folosesc mult îndeosebi în expoziţiile şi muzeele etnografice, de ştiinţele naturii etc. Dioramele,
reconstituind mediul natural, folosite în muzeele de ştiinţele naturii, apar deseori şi în muzeele cu conţinut
istoric, pentru reconstituirea aspectelor de oraşe, cetăţi, construcţii interioare, meşteşuguri, bătălii etc.
Încă din secolul trecut, machetele şi reconstituirile – uneori la scară redusă, alteori chiar la scara 1/1 –
ocupă un loc important în muzeele de istorie şi etnografie.
Întocmai ca şi folosirea culorilor, integrarea materialului auxiliar, de caracter documentar, într-o
expoziţie este o problemă de măsură, bun gust şi ştiinţă. Echilibrarea materialului auxiliar de caracter
documentar şi legarea lui organică cu exponatele originale sunt uneori greu de realizat. Există pericolul de
a înăbuşi sau a umbri exponatele originale, în raport cu materialele auxiliare, mai ales în muzeele istorice,
din cauza dorinţei de a explica amănunţit unele evenimente sau fapte. Această abundenţă de elemente
documentare oboseşte pe vizitator, care nu mai cuprinde ansamblul din cauza excesului de detalii. Uneori,
acest sistem este rezultatul unei comodităţi a organizatorilor, cărora le este mai uşor să copieze din
albume şi cărţi o serie de fotografii foarte cunoscute şi să înjghebeze o tematică, decât să facă o cercetare
temeinică, descoperind piese originale, noi, cu care să ilustreze ideile pe care trebuie să le ilustreze.
Hărţile sunt frecvent folosite azi în toate expoziţiile. Ele pot avea, totodată, şi un rol decorativ,
ocupând un loc important, de obicei la intrarea în expoziţie sau în prima sală. Maniera şi tehnica hărţilor
vor fi acordate cu restul expoziţiei ca proporţie, colorit şi concepţie grafică.

20
În expoziţiile tematice, textele explicative sub diferite forme joacă un rol de seamă. În funcţie de
importanţa, întinderea şi de conţinutul lor, textele pot fi de mai multe feluri, începând de la cele mai
simple, şi anume:
1. Textul al cărui conţinut ideea fundamentală a expoziţiei.
2. Textul referitor la o anumită etapă, stil, monument, eveniment sau personalitate istorică etc.
3. Textul explicativ pentru o anumită grupă de obiecte similare, care în unele muzee înlocuieşte
etichetele individuale.
4. Eticheta, care lămureşte un singur obiect.
Repartiţia şi dispoziţia textelor în expunere, ca şi proporţia, modul cum sunt scrise, materialul şi
culoarea pe care sunt executate vor fi de la început discutate cu arhitectul şi cu graficianul şi raportate
permanent la obiectele expuse şi la ansamblul expoziţiei.
Pentru a face cunoscută o expoziţie temporară, este obligatoriu afişul. Imaginea, culoarea şi textul
care compun afişul urmăresc să atragă atenţia vizitatorului, încă din stradă, de la mare distanţă. De aceea
se folosesc unul sau mai multe panouri de dimensiuni mari, placate cu afişele expoziţiei, purtând şi textul
scris cu litere colorate, contrastând puternic faţă de fond. În acest text se indică titlul, durata şi programul
de vizitare a expoziţiei.
Sub raport tehnic şi muzeal, una dintre problemele cele mai dificile şi în acelaşi timp cele mai
importante ale expoziţiilor contemporane este lumina.
Există mai multe sisteme de iluminare:
a) iluminare generală, aşezată în plafon, folosită în sălile de expoziţii temporare, mai ales de artă
modernă;
b) iluminarea limitată la fiecare vitrină prin tuburi fluorescente dispuse în paralel de sus sau de jos,
alteori chiar pe verticală, în părţile laterale, întotdeauna camuflată cu scafe sau acoperitoare de material
plastic;
c) iluminarea individuală a obiectului sau a unei vitrine cu un reflector mic, spot; fasciculul de lumină
este dirijat de sus asupra unei vitrine sau a unui singur exponat (sculptură, pictură etc.);
d) iluminarea individuală a unei piese prin reflectoare - spoturi dispuse într-un ungher sălii, în partea
de sus, sau pe paviment, fasciculul fiind concentrat pe obiect, astfel încât să nu supere pe vizitator;
e) banda de lumină continuă, folosită pentru pictură, tapiserii etc., formată din tuburi fluorescente
care sunt ascunse de o scafă metalică prinsă cu braţe de plafon, perete sau panou. Tot pentru pictură şi
foloseşte sistemul scafei continue care dirijează lumina în jos; de asemenea se utilizează plafoanele duble,
care au, de fapt valoarea scafei şi dau o plăcută iluminare generală;
f) iluminarea plafoanelor şi picturilor murale de pe bolţi, cupole, prin lampadare pe picior, care
răspândesc lumină în sus sau prin reflectoare dispuse în diferite puncte ale edificiului.

Norme de conservare
a bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural

1. Expunerea bunurilor cultural-artistice


1.0. Valorificarea expoziţională - temporară sau permanentă - a bunurilor care fac parte din
patrimoniul cultural istoric, ştiinţific, tehnic, memorialistic se face numai în spaţii corespunzătoare.
Oricare ar fi motivele invocate, nu se va admite plasarea - chiar pentru perioade foarte scurte - a unor
bunuri cultural-artistice de valoare naţională în spaţii care nu răspund condiţiilor prescrise de prezentele
norme.
1.1. Se consideră corespunzător spaţiul care îndeplineşte următoarele condiţii:
1.1.1. Este salubru;
1.1.2. Are stabilitate microclimatică (umiditatea relativă de 50% - 65%). Calitatea mediului, din
punctul de vedere al stabilităţii microclimatice, trebuie determinată pe baza unei cercetări suficient de
lungi (cel puţin un an) pentru ca rezultatele să fie concludente;
1.1.3. Dacă a fost nou constituit, renovat, restaurat etc., să fi trecut cel puţin trei - şase luni de la
terminarea lucrărilor, timp necesar pentru asigurarea stabilizării microclimatului interior;
1.1.4. Instalaţiile de iluminat, încălzire, apă şi canal sunt în bună stare, au fost temeinic verificate şi
funcţionează în mod corespunzător;
1.1.5. Instalaţia de iluminat a fost dimensionată potrivit sarcinilor pe care le impune o expoziţie;
1.1.6. Este asigurată securitatea bunurilor expuse;
1.1.7. Îndeplineşte totalitatea condiţiilor impuse de reglementările în vigoare privind prevenirea şi
combaterea incendiilor.

21
1.2. Expunerea bunurilor de patrimoniu este condiţionată de starea lor de conservare. Se interzice
expunerea bunurilor care:
1.2.1. Nu sunt în perfectă stare de funcţionare;
1.2.2. Nu au fost dezinfectate şi dezinsectizate;
1.2.3. Au o avansată stare de fragilitate.
1.3. Folosirea bunurilor cultural-artistice în activitatea expoziţională trebuie să se facă cu stricta
respectare a cerinţelor de conservare. Pentru aceasta, organizatorii expoziţiilor trebuie să respecte
următoarele prevederi:
1.3.1. Proiectarea prealabilă a oricărei expoziţii, indiferent de înălţimea sau locul unde se montează.
Proiectul trebuie să indice locul obiectelor în sala de expoziţie, poziţia şi tehnica concretă în care acestea
vor fi etalare. Pentru rezolvarea corespunzătoare a tuturor cerinţelor unei expoziţii, elaborarea proiectului
trebuie să fie făcută în echipă cu structură multidisciplinară, stabilită în funcţie de necesităţi.
1.3.2. Asigurarea cerinţelor valorificării expoziţionale şi a celor de ordin estetic trebuie făcută în
forme care nu vor afecta - imediat sau în timp - starea obiectelor.
1.3.3. Stabilitatea obiectelor la solicitările seismice.
1.3.4. La alegerea soluţiilor de etalare se interzic:
1.3.4.1. tensionarea obiectelor; pe cât posibil, acestea trebuie aşezate în poziţii de repaus;
1.3.4.2. faldarea, împăturirea, agăţarea punctiformă, baterea în cuie, folosirea benzilor adezive, lipirea
documentelor şi a lucrărilor de grafică artistică;
1.3.4.3. plasarea obiectelor în imediata apropiere a surselor de iluminat, încălzit, deasupra elemenţilor
de calorifer.
13.5. Etalarea obiectelor în sălile de expoziţie trebuie făcută numai în momentul în care s-au terminat
lucrările de pregătire a spaţiilor, inclusiv montarea mijloacelor de etalare: vitrine, panouri, postamente
etc. Este dăunătoare practica efectuării, concomitent cu montarea exponatelor, a lucrărilor de amenajare,
reparaţii, instalaţii, finisări etc.
1.3.6. După ce au fost conservate sau restaurate, obiectele se pregătesc pentru expunere, în spaţii
speciale de tranzit, de unde sunt aduse apoi pe rând în săli şi montate în locurile prevăzute/indicate în
proiect. Se interzic aducerea obiectelor în săli cu mult timp înainte de a fi etalare, întinderea lor pe jos,
precum şi căutarea variantei optime de expunere prin montarea şi demontarea lor repetată.
1.4. Cu excepţia pieselor de mobilier şi a altor obiecte de mari dimensiuni, obiectele de natură
organică se protejează prin introducerea în vitrine etanşate. Materialele din care se fac vitrinele,
montajele, fondul etc. trebuie să fie neutre din punct de vedere chimic.
1.5. Protejarea obiectelor din expunere liberă (picturi, piese de mobilier etc.) se realizează prin
montarea unor elemente de distanţare: cordoane, gradene, ecrane din plexiglas sau cristal etc.
1.6. Atât personalul muzeului, cât şi cel din afară (mai ales), care participă la lucrările în care sunt
implicate obiectele, trebuie să fie temeinic instruit înainte de a-şi începe activitatea. Toate operaţiile de
mânuire, transport, montare a exponatelor se supraveghează de către conservator. Şeful secţiei
(expoziţiei) răspunde de asigurarea condiţiilor necesare pentru ca amenajarea expoziţiei să se desfăşoare
potrivit cerinţelor conservării şi securităţii colecţiilor.
1.7. În spaţiile expoziţionale trebuie asigurate următoarele condiţii microclimatice:
1.7.1. Umiditatea relativă (U.R.) cuprinsă între 50%-65%.
1.7.2. Orice valoare de temperatură cuprinsă între 1-18 °C este bună cu condiţia ca aceasta să fie
relativ constantă (± 3-4° C) şi corelată cu valorile U.R.
1.7.3. Eliminarea radiaţiilor ultraviolete (U.V.)
1.7.4. Nivelul iluminării bunurilor de natură organică se reglează în funcţie de gradul lor de
sensibilitate la degradarea foto-chimică, astfel:
1.7.4.1. 50-80 lucşi pentru cărţi, documente, miniaturi, acuarele, grafică, textile, lemn pictat, os,
fildeş, specimene de istorie naturală;
1.7.4.2. 150-200 lucşi pentru picturi şi obiecte din lemn.
1.8. În fiecare unitate muzeală se identifică obiectele sensibile la degradarea fotochimică, luându-se
măsuri speciale pentru protejarea acestora. În acest sens se impune:
1.8.1. Retragerea din circuitul expoziţional a bunurilor de mare valoare, fragilizate sau susceptibile de
fragilizare şi înlocuirea acestora cu obiecte în stare bună de conservare sau cu replici artistice;
1.8.2. Reducerea duratei de iluminare a obiectelor din expoziţie prin:
1.8.2.1. Acoperirea vitrinelor cu huse, în perioada în care muzeul este închis;
1.8.2.2. Iluminarea generală, difuză, de mică intensitate, a sălilor cu materiale organice sensibile.
Pentru a se asigura vizionarea obiectelor se pot monta corpuri de iluminat la modulele de expunere.

22
Acestea urmează să se folosească numai când este necesar, şi atunci doar pentru scurtă durată (proces
comandat prin comutatoare sau întrerupătoare automate);
1.8.2.3. Corpurile de iluminat (incandescente sau fluorescente) trebuie ecranate pentru ca
radiaţiile infraroşii (I.R.) să nu afecteze direct sau indirect starea obiectelor.
1.9. Deţinătorii de bunuri care fac parte din patrimoniul cultural naţional au obligaţia să asigure
supravegherea spaţiilor expoziţionale pentru prevenirea înstrăinării sau distrugerii bunurilor expuse.
1.9.1. Stabilirea numărului supraveghetorilor se face în funcţie de dimensiunile sălilor de expoziţie,
de natura exponatelor, precum şi de modul de expunere, astfel încât să se asigure supravegherea eficientă
a tuturor exponatelor.
1.9.2. Atribuţiile personalului de supraveghere sunt:
1.9.2.1. Cunoaşterea exponatelor şi a locului de amplasare a acestora.
1.9.2.2. Asigurarea securităţii bunurilor expuse pe durata vizitării expoziţiei. Pentru aceasta este
interzisă părăsirea sectorului. La deschiderea expoziţiei se controlează sigiliile sălilor şi se verifică dacă
toate obiectele sunt la locul lor. Aceeaşi operaţie se face la închidere, după ce s-a constatat, în urma unui
control minuţios, că nu au rămas persoane străine în sector.
1.9.2.3. Supravegherea discretă a vizitatorilor pentru a împiedica atingerea sau degradarea obiectelor
aflate în expunere liberă. În acest sens muzeele trebuie să doteze sălile cu sisteme de avertizare.
1.9.2.4. Asigurarea aerisirii potrivit indicaţiilor conservatorului.
1.9.2.5. Urmărirea funcţionării aparatelor pentru măsura şi controlul condiţiilor microclimatice aflate
în spaţiile respective.
1.10. Scoaterea obiectelor din sector se face numai pe baza unui act semnat de muzeograf/conservator
şi aprobat de conducerea muzeului, act în care trebuie să se consemneze denumirea obiectului, numărul
de inventar, persoana care-l ridică, motivaţia scoaterii şi destinaţia.
1.10.1. Deschiderea vitrinelor din expoziţie, demontarea şi montarea lucrărilor pentru a le conserva,
studia, cerceta, fotografia, împrumuta etc., se fac în afara programului de vizitare. Este interzisă
deschiderea vitrinelor în prezenţa vizitatorilor.
1.10.2. Verificarea zilnică precum şi inventarierea periodică se pot face pe baza unor fotografii sau
schiţe de localizare a obiectelor.
1.10.3. Orice activitate care nu se uiscrie în mod direct în cadrul programului expoziţional (curăţenie,
reparaţii, întreţinere, instalaţii, modificarea modulilor expoziţionali etc.) trebuie efectuată, de asemenea,
în afara programului de vizitare.
1.11. Dacă sunt necesare intervenţii de reparaţii, instalaţii etc., obiectele trebuie evacuate. Dacă natura
şi amploarea lucrărilor nu impun evacuarea colecţiilor, acestea trebuie protejate un mod absolut atât de
impurităţile care se degajă în timpul efectuării lucrărilor, cât şi de eventualele accidente. Se consideră ca
absolut indispensabilă supravegherea acestor lucrări de către conservatorul colecţiei/muzeului sau de
către altă persoană competentă desemnată de conducerea muzeului.
1.12. Curăţirea spaţiilor expoziţionale se face zilnic sau ori de câte ori este nevoie.
1.13. Pentru a diminua efectele negative ale poluării spaţiilor muzeale se impun următoarele măsuri:
1.13.1. În sălile de expoziţie nu se recomandă folosirea mochetelor pentru acoperirea pardoselilor. În
acest scop se pot utiliza marmura, mozaicul, gresia sau linoleumul, în textură şi cromatică adecvate.
1.13.2. Nu este recomandabil să se ceruiască suprafeţele spaţiilor în care sunt sau circulă bunuri de
patrimoniu.
1.13.3. Pentru curăţenie trebuie să se folosească numai aspiratoare şi cârpe curate.
1.13.4. La intrarea în muzeu vizitatorii trebuie să depună la garderobă obiectele personale şi aparatele
de luat vederi, conform reglementărilor de vizitare stabilite de către fiecare instituţie.
1.14. La terminarea programului de vizitare, instalaţia electrică se scoate de sub tensiune. Pentru
aceasta, muzeul trebuie să ia măsuri de separare a circuitelor, astfel încât debranşarea instalaţiei de
iluminat din expoziţie să nu afecteze alimentarea cu energie a celorlalte sectoare de activitate din muzeu,
a instalaţiilor de pază şi securitate etc.
1.15. Muzeele etnografice retrag în fiecare an, la 15 octombrie, bunurile din inventarele de cameră ale
obiectivelor în aer liber şi le depozitează în spaţii corespunzătoare.
1.16. În perioada 15.X.- 15.IV., muzeele în aer liber pot asigura vizitarea obiectelor fără a permite
accesul publicului în interiorul acestora. În perioada respectivă, personalul de supraveghere va fi instruit
şi folosit în activitatea de conservare a patrimoniului muzeal.

2. Depozitarea bunurilor cultural-artistice

23
2.0. Depozitarea colecţiilor muzeale, a bunurilor cultural-artistice trebuie făcută în spaţii
corespunzătoare. Organizarea depozitului muzeal trebuie precedată de alegerea spaţiului şi de
determinarea calităţii acestuia. Condiţiile spaţiului de depozitare sunt următoarele:
2.0.1. Să fie salubru şi stabil din punct de vedere al microclimatului. Zidurile sănătoase şi
neigrasioase, fără infiltraţii. Umiditatea relativă să fie cuprinsă între 50-65%, fără fluctuaţii mari sau
bruşte. Clădirea să beneficieze de o bună izolare termică, condiţie a unei temperaturi constante. Orice
temperatură cuprinsă între 1-18 °C este potrivită, cu condiţia ca U.R. să fie normală.
2.0.2. Să fie compact, în acelaşi perimetru al clădirii, separat de celelalte spaţii funcţionale ale
muzeului (expoziţii şi servicii). Dacă este posibil, spaţiul de depozitare să fie organizat într-un alt imobil,
astfel încât incidenţa factorilor de risc, foarte mare în cazul convieţuirii cu aceste servicii, să fie redusă la
minimum. Dacă depozitul se amplasează într-un imobil comun, atunci pereţii şi uşile acestuia să fie din
materiale inerte din punct de vedere termic, iar accesul şi circulaţia în zona respectivă să fie riguros
controlate.
2.0.3. Spaţiile pentru accesul şi circulaţia persoanelor şi bunurilor, deschiderea şi înălţimea
coridoarelor, uşilor etc. să fie astfel dimensionate încât să nu se creeze riscuri pentru circulaţia obiectelor.
2.0.4. Depozitele se pot organiza şi la subsol, demisol sau nivelele superioare ale clădirii, dacă:
2.0.4.1. sunt salubre;
2.0.4.2. au un climat corespunzător;
2.0.4.3. nu sunt sub nivelul reţelei de canalizare, au sifoane conectate la reţeaua de canalizare, nu au
în interior conducte de la reţeaua de apă;
2.0.4.4. se pot amenaja, pentru a preveni eventualele inundaţii sau refulări ale conţinutului reţelei de
canalizare în cazul unor ploi torenţiale;
2.0.4.5. capacitatea portantă a planşeelor este cuprinsă între 300-500 kg / mp (calculul trebuie să ia în
considerare şi sarcinile dinamice);
2.0.4.6. la etaj nu se depozitează obiecte mari din piatră, bronz, marmură etc.
2.1. Amplasarea (aşezarea) obiectelor se face separat, potrivit naturii materialelor din care acestea
sunt făcute (textile, metale, ceramică etc), tipului morfologic şi formatului (dimensiunii tip)
2.1.1. La stabilirea tipului morfologic se ţine seama nu numai de forma obiectului ci şi de alte
caracteristici care impun o soluţie specifică de aşezare a obiectelor şi modului de depozitare.
2.1.2. Depozitarea unor astfel de bunuri se poate face şi pe baza altor criterii (culturii, provenienţă,
tehnică etc.), dacă acestea au în vedere:
2.1.2.1. aşezarea obiectelor potrivit normelor conservării ştiinţifice;
2.1.2.2. folosirea integrală şi raţională a spaţiului respectiv.
2.2. Organizarea depozitului muzeal, precum şi a tuturor celorlalte depozite care adăpostesc valori
patrimoniale implică parcurgerea obligatorie a următoarelor etape:
2.2.1. Codificarea încăperilor în care se organizează viitorul depozit. Imobilele se notează cu literă
mare, nivelele cu cifre romane, iar încăperile cu cifre arabe.
2.2.2. Etichetarea obiectelor.
2.2.3. Măsurarea obiectelor.
2.2.4. Stabilirea tipurilor morfologice.
2.2.5. Efectuarea inventarului de colecţie. Se fac liste separate pentru fiecare tip morfologic, obiectele
înscriindu-se în acest inventar în ordinea numerelor de inventar general.
2.2.6. Stabilirea formatelor. Se fac tabele separate, pe formate, în cadrul fiecărui tip morfologic.
2.2.7. Stabilirea modului de aşezare a obiectelor - elaborarea modulului grafic şi matematic al
modulelor de depozitare (se face pentru fiecare tip morfologic stabilindu-se, totodată, şi poziţia obiectului
în raport cu celelalte obiecte şi cu structura modulului, felul în care este asigurat accesul la obiecte care se
amplasează într-o unitate etc.)
2.2.8. Proiectarea amplasării imaginare a colecţiilor (în cazul în care unitatea nu are un asemenea
spaţiu la dispoziţie); calcularea necesarului de spaţiu pentru depozitarea acestora.
2.2.9. Studierea şi stabilirea parametrilor dimensionali şi funcţionali ai mobilierului: principiul de
organizare a materialului (obiectelor), sistemul de funcţionare, materialele cele mai indicate pentru fiecare
tip, numărul etc. Elaborarea programului de proiectare şi execuţie a modulelor.
2.2.10. Proiectarea amplasării reale a colecţiilor pe un spaţiu dat.
2.2.11. Elaborarea catalogului topografic şi a celorlalte forme de organizare a informaţiei de orice
natură privind regăsirea obiectului.
2.3. Mobilierul din spaţiile de depozitare trebuie să răspundă următoarelor cerinţe generale:
2.3.1. Să fie funcţional, să asigure cele mai bune condiţii de protejare, aşezare, acces şi
mânuire a obiectelor. Să fie adaptat parametrilor fizici, morfologici şi dimensionali ai obiectelor.
24
2.3.2. Să fie simplu şi confecţionat din materiale uşoare.
2.3.3. Să fie din materiale neutre din punct de vedere chimic, compatibile.
2.3.4. Să fie ieftin, din materiale accesibile care se pot procura şi prelucra (eventual în regie proprie)
uşor.
2.3.5. În acelaşi timp cu proiectarea mobilierului trebuie să se conceapă şi mijloacele şi dispozitivele
de acces şi mânuire a bunurilor plasate în partea superioară a modulelor de depozitare. Dispozitivele de
acces trebuie să aibă o foarte bună stabilitate şi, în cazul unor piese cu o anumită masă şi volum, să
permită accesul concomitent al mai multor persoane, astfel încât mânuirea obiectelor să nu cadă sub
incidenţa factorilor de risc pentru persoanele sau bunurile implicate.
2.4. Introducerea obiectelor într-un spaţiu de depozitare este condiţionată de efectuarea următoarelor
operaţiuni:
2.4.1. Uscarea completă a spaţiului nou construit, renovat sau restaurat (cf.nr.1.0.3.).
2.4.2. Curăţirea, dezinfectarea şi dezinsectizarea generală a spaţiului şi a modulelor de depozitare (în
anumite cazuri chiar deratizarea spaţiilor).
2.4.3. Dezinfectarea, dezinsectizarea şi conservarea obiectelor (curăţiri, consolidări, deplieri, întinderi
etc.).
2.4.4. Ori de câte ori este posibil, obiectele trebuie plasate în spaţii închise - cutii, dulapuri etc. Dacă
se optează pentru expunerea liberă, atunci obiectele trebuie protejate împotriva depunerilor de impurităţi,
în special de praf.
2.5. Aşezarea obiectelor trebuie făcută astfel încât să li se asigure stabilitatea necesară, precum şi o
stare de repaus complet.
2.5.1. Aşezarea şi densitatea obiectelor trebuie astfel realizate, încât accesul la oricare din obiecte
plasate în acelaşi micromodul să nu afecteze starea lui sau a celorlalte piese.
2.5.2. De regulă, obiectele se aşează în modul unele lângă altele. Nu se admit suprapuneri decât
pentru textilele plate, uşoare (2-3); documente; grafică (cel mult 10 piese). Obiectele suprapuse în cadrul
aceluiaşi micromodul trebuie separate cu pânză sau hârtie neacidă.
2.5.3. Se va evita contactul fizic direct dintre metalele cu potenţial electric diferit.
2.5.4. Cartonul sau hârtia folosite pentru confecţionarea paspartuurilor, plicurilor, cutiilor etc. pentru
depozitarea sau expunerea graficii, documentelor, clişeelor etc. trebuie să fie neutre (pH 7,00).
2.5.5. Pictura pe pânză se depozitează în poziţie verticală pe montanţi. Dacă montanţii sunt mobili, se
vor lua măsuri pentru prevenirea trepidaţiilor şi a şocurilor prin folosirea cârligelor cu arc şi interpunerea
unor materiale elastice între lucrări şi plasa de susţinere, precum şi între perete şi cadrul montantului.
2.5.6. Dacă picturile se depozitează pe rafturi compartimentate, trebuie să se ţină seama de
următoarele recomandări:
2.5.6.1. nu se depozitează în acelaşi compartiment două sau mai multe lucrări;
2.5.6.2. lăţimea compartimentului să fie ceva mai mare decât lăţimea lucrării care se introduce , astfel
încât aceasta să stea uşor înclinată (10-15°, - faţa lucrării în sus);
2.5.6.3. înainte de introducerea lucrărilor în raft se scot cuiele, se fixează şi se protejează belciugele,
cârligele, celelalte accesorii.
2.5.7. Sunt interzise depozitarea pe jos (chiar temporară), rezemarea obiectelor de sursele de
încălzire, de piesele de mobilier sau de alte corpuri din spaţiul respectiv.
2.5.8. Picturile pe lemn se depozitează în poziţie orizontală, pe blaturi mobile.
2.5.9. Documentele volante se introduc în plicuri din hârtie transparentă (hârtie cristal), iar plicurile
câte 10-12 în cutii de carton neacid.
2.5.10. Cărţile din fondul vechi şi rar, legate în piele sau cu ferecătură metalică se aşează, de
asemenea, separat, în poziţie orizontală.
2.5.11. Este interzisă depozitarea clişeelor şi a fotografiilor în incinta atelierului foto sau în spaţii
umede.
2.6. Accesul în depozitele de obiecte muzeale se face în baza prevederilor regulamentelor de ordine
interioară stabilite de fiecare instituţie.
2.6.1. Studierea, cercetarea, fotografierea şi filmarea bunurilor se efectuează, sub supravegherea
conservatorului, într-un spaţiu anume amenajat în mod corespunzător.
2.6.2. Se interzice folosirea spaţiului de depozitare pentru alte activităţi.
2.6.3. În incinta depozitului de bunuri de patrimoniu nu sunt permise introducerea şi depozitarea altor
obiecte (de uz gospodăresc, imprimate, tipărituri, material expoziţional etc.), a alimentelor.
2.7. Pentru realizarea evidenţei operative a mişcării obiectelor şi pentru o corectă analiză cauzală a
modificărilor stării acestora, se introduce la fiecare depozit un registru de evidenţă a depozitului în care se

25
consemnează natura activităţii în care este implicat obiectul (filmare, fotografiere, expoziţie, cercetare
etc.), durata, perioada, cine îl ia în primire etc.
2.8. Încetarea activităţii zilnice, depozitul se închide, iar cheile se predau. Se interzice scoaterea, chiar
temporară, din incinta unităţii a cheilor de la depozite, ateliere, birouri. Păstrarea lor se face într-un loc
stabilit de conducerea muzeului, unde se lasă la plecarea din unitate. Cheile nu se dau decât gestionarului.

3. Activitatea de mânuire, ambalare şi transport al bunurilor cultural-artistice


3.0. Unităţile deţinătoare de bunuri de patrimoniu sunt obligate să instruiască temeinic personalul
care, prin atribuţii, vine în contact cu bunurile de patrimoniu, le mânuieşte în spaţiile de expunere,
depozitare sau de tranzit. Pe cât posibil, în cadrul unităţilor mari şi cu intensă circulaţie a obiectelor, se
vor organiza echipe specializate.
3.1. Toate operaţiile de mânuire şi transport intern se fac sub supravegherea conservatorului
colecţiei / secţiei / muzeului.
3.2. Ori de câte ori au loc mişcări de bunuri, personalul antrenat în această operaţie se înşiruie cu
grijă, chiar dacă a mai participat la astfel de acţiuni.
3.3. În timpul manipulării bunurilor cultural-artistice se interzic:
3.3.1. târârea obiectelor,
3.3.2. aşezarea lor direct pe pardoseală, sprijinirea de piesele de mobilier, calorifere, sobe, uşi,
ferestre, pereţi;
3.3.3. atingerea feţei/spatelui picturilor;
3.3.4. mânuirea sculpturilor, pieselor de mobilier prin apucarea, presarea, tensionarea protuberanţelor
sau proeminenţelor;
3.3.5. transportarea cu acelaşi mijloc (cărucior, cutie, coş etc.) a obiectelor cu structuri şi mărimi
diferite;
3.3.6. mişcarea obiectelor mari şi grele fără a dispune de echipe corespunzătoare specificului
operaţiei;
3.3.7. mânuirea mai multor obiecte în acelaşi timp de către o singură persoană;
3.3.8. mişcarea obiectelor în alte încăperi, fără examinarea prealabilă a stării lor de conservare;
3.3.9. fumatul în timpul mânuirii obiectelor;
3.3.10. coborârea obiectelor mari (cu masă şi volum) aflate la o anumită înălţime în dulapuri, pe
rafturi, postamente etc., folosindu-se: mijloace improvizate şi fără stabilitate foarte bună.
3.4. Circulaţia obiectelor în spaţii muzeale trebuie să se facă numai cu mijloace care le asigură
securitate şi protecţie (cărucioare, coşuri, cutii etc., amenajate în mod corespunzător). În timpul mânuirii
anumitor categorii de obiecte, cei care efectuează operaţiunile vor purta mănuşi adecvate.
3.5. În cadrul activităţilor de valorificare expoziţională nu se expun decât bunuri din patrimoniul
cultural naţional a căror stare de conservare este corespunzătoare.
3.6. Bunurile menţionate mai jos nu se expun într-un an decât cel mult trei luni şi numai dacă se
asigură condiţii de conservare şi securitate deosebite: incunabule, miniaturi, acuarele, gravuri, desene,
grafică, afişe, documente, obiecte din mătase, fotografii originale.
3.7. Itinerarea obiectelor necesare organizării expoziţiilor în ţară sau peste hotare se face potrivit unor
principii metodologice expuse în cele ce urmează.
3.7.1. Instituţia care organizează expoziţia încheie cu deţinătorul de la care împrumuturile bunurile un
protocol, în care se stabilesc condiţiile împrumutului. Protocolul trebuie să cuprindă următoarele
prevederi.
3.7.1.1. Durata, locul şi scopul acţiunii.
3.7.1.2. Parametrii microclimatici care trebuie asiguraţi.
3.7.1.3. Cine asigură ambalarea şi transportul.
3.7.1.4. Cine însoţeşte transportul.
3.7.1.5. Depozitarea şi protejarea ambalajelor.
3.7.1.6. Obligativitatea informării unităţii organizatoare în legătură cu modificările stării obiectului
(obiectelor) şi cauzele care le-au generat.
3.7.1.7. Alte prevederi menite să asigure protecţia corespunzătoare a unor bunuri deosebit de
valoroase, susceptibile de degradare, a unor obiecte care prezintă anumite particularităţi etc.
3.7.2. Cu cel puţin şase luni înaintea deschiderii unei expoziţii, unitatea organizatoare întocmeşte lista
bunurilor propuse pentru expunere, solicitându-se laboratoarelor de profil autorizate examinarea stării lor
de conservate.

26
3.7.3. Laboratoarele examinează obiectele, stabilind lucrările a căror stare face imposibilă expunerea
lot, lucrările care pot fi expuse, dar asupra cărora trebuie intervenit în prealabil, indicând şi durata
operaţiilor respective.
3.7.4. Se interzic ca fiind extrem de dăunătoare, oricare ar fi motivele invocate, atât intervenţiile
superficiale de mascare a stării reale a obiectului, cât şi renunţarea la anumite procese tehnologice etc,
pentru ca lucrarea să fie gata la un anumit termen.
3.7.5. Trimiterea unor astfel de lucrări dintr-o localitate în alta trebuie precedată de examinarea lor
riguroasă, cele care prezintă semne sau tendinţe de degradare ambalându-se numai după ce au fost
consolidate de către un restaurator de specialitate, care autorizează expedierea.
3.7.6. Itinerarea obiectelor, indiferent de distanţa sau rapiditatea cu care trebuie să circule, se face
numai dacă sunt ambalate în mod corespunzător. Obligaţia de a ambala obiectele în tranzit se stabileşte
prin protocol între părţile interesate, precizându-se cine asigură această importantă operaţiune.
3.7.7. Examinarea lucrării, ambalarea şi însoţirea transportului se asigură de către personalul
autorizat, stabilit prin protocol.
3.7.8. Bunurile de patrimoniu nu se expediază cu poşta sau coletăria. În cazul în care o lucrate
călătoreşte cu mesageriile, ea va fi însoţită de conservator pe itinerarul: deţinător - gară (încărcare), gară
(descărcare-încărcare) - unitatea organizatoare sau invers. După caz, vor fi însoţite de pază specializat.
3.8. Pentru fiecare lucrate împrumutată şi itinerată se întocmeşte documentaţia stării de conservare, ca
un instrument de evaluate obiectivă a modificării stării obiectului. Pe această bază se fac şi operaţiile de
predare-primire. Documentaţia se compune din:
3.8.1. 1-2 fotografii 18/24 cm de ansamblu ale obiectului, luate din unghiuri care să permită
cuprinderea în câmpul imaginii a cât mai multe din componentele esenţiale ale acestuia.
3.8.1.1. Câteva fotografii de detalii ale unor zone considerate de specialist (restaurator/conservator)
ca fragile, sau care prezintă începutul unui proces de degradare ce ar putea evolua în timpul itinerării etc.
3.8.1.2. Se vor nota cu exactitate condiţiile în care s-au făcut fotografiile: deschiderea diafragmei,
timpul de expunere, distanţa, sensibilitatea filmului etc.
3.8.2. O microfişă, în care principalul element îl constituie descrierea exactă a stării de conservare a
obiectului, recomandări speciale de ambalare, mânuire, expunere etc. Dacă expoziţia se itinerează în
străinătate, microfişa ar trebui să aibă un duplicat în 1imba ţării respective sau, dacă acest lucru nu este
posibil, în limba engleză.
3.8.3. Lucrările se predau şi se primesc numai pe baza documentaţiilor astfel elaborate, documentaţii
care trebuie oficializate pentru a avea valoare în faţa instanţelor de judecată în cazul unor litigii.
3.9. Orice bun cultural-artistic care face parte din patrimoniul cultural naţional şi care se itinerează în
afara perimetrului unităţii deţinătoare trebuie ambalat potrivit regulilor de conservare ştiinţifică.
Ambalarea trebuie făcută în raport cu particularităţile morfologice şi cu proprietăţile fizico-mecanice ale
bunurilor implicate şi astfel concepută încât să asigure protecţia deplină a obiectelor împotriva
următorilor factori de risc:
3.9.1. variaţiile microclimatice, în special fluctuaţiile umidităţii relative;
3.9.2. pătrunderea lichidelor şi a gazelor,
3.9.3. şocuri şi trepidaţii;
3.9.4. degradări mecanice.
3.10. În funcţie de factorii enumeraţi mai sus, ambalajul folosit trebuie să răspundă următoarelor
cerinţe:
3.10.1. să fie făcut din materiale rigide şi rezistente pentru a preveni deteriorările mecanice provocate
de factorii exteriori;
3.10.2. să fie etanş şi impermeabil;
3.10.3. să asigure o bună izolare termică a conţinutului, astfel încât la o diferenţă de temperatura 20-
30° C, în interiorul containerului, temperatura să nu se modifice cu mai mult de 1-2 °C;
3.10.4. materialele folosite să fie inerte din punct de vedere chimic, să fie compatibile cu proprietăţile
fizico-chimice ale obiectelor;
3.10.5. să anuleze şocurile şi trepidaţiile.
3.11. Pentru transportarea obiectelor de natură organică, sensibile la fluctuaţiile de umiditate şi
temperatură, ambalajele vor conţine şi o anumită cantitate de materiale care asigură inerţia de
microclimat.
3.12. Înainte de ambalare, obiectele se examinează cu atenţie, scoţându-se sau protejându-se, după
caz, cuiele, sârmele, inelele, belciugele, balamalele, agăţătorile etc.
3.13. Picturile cu geam se protejează prin lipirea pe sticlă a unor benzi adezive dispuse în paralel şi
perpendicular unele faţă de altele.
27
3.14. Capacul se prinde întotdeauna în holtz-şuruburi.
3.15. Cutiile vor fi prevăzute cu mânere pentru manipulate.
3.16. Dacă într-o cutie se ambalează mai multe piese, iar poziţia acestora nu este vizibilă din cauza
materialului de ambalare, pe capacul interior se va prinde o schiţă de amplasare a obiectelor.
3.17. Pe capac, ca şi în părţile laterale, se marchează codul de poziţie, de material fragil, de material
casant de protejare de intemperii, locul unde se deschide etc.
3.18. Containerele care transportă obiecte fragile se fixează bine în mijloacele de transport, punându-
se între ele şi suprafaţa de contact (sau părţile laterale ale mijloacelor de transport punându-se între ele şi
suprafaţa de contact (sau părţile laterale ale mijloacelor de transport) materiale clasice de grosimi şi
densităţi diferite potrivite cu masa acestora.
3.19. Trebuie avută, de asemenea, în vedere şi prevenirea efectelor care pot rezulta în timpul
transportului pe distanţe mari ca rezultat al tasării materialului folosit la ambalare.
3.20. Dacă containerele în care se transportă lucrările nu au fost izolate termic, trebuie să se
folosească un mijloc de transport auto care răspunde acestei cerinţe.
3.21. Sunt interzise descărcarea containerelor şi menţinerea lor, chiar pentru perioade scurte, expuse
intemperiilor pe rampe, în pieţe sau alte locuri descoperite şi nepăzite.
3.22. Nici un transport de bunuri de patrimoniu, indiferent de mijlocul care se va utiliza (auto,
feroviar, apă, aer), nu va circula fără însoţitor competent.
3.23. În cazul transportării unor opere de artă de valoare deosebită, cu mijloace auto, se va alcătui un
itinerar precis. În timpul opririlor programate în localităţile prevăzute în itinerar, mijloacele de transport
vor fi garate în locurile fixate de către organele de ordine. Se interzice oprirea, chiar temporară, în locuri
decât cele indicate. Itinerarul va fi comunicat organelor de Poliţie.

4. Filmarea şi fotografierea bunurilor cultural-artistice, tehnice şi ştiinţifice


4.0. Filmarea/fotografierea bunurilor care fac parte din patrimonial cultural naţional se aprobă de
către direcţia de specialitate din Ministerul Culturii.
4.1. În acest scop, solicitantul va înainta o cerere însoţită de o copie a contractului întocmit cu
deţinătorul, prin care se solicită aprobarea pentru fotografierea/filmarea obiectelor clasate.
4.2. Nu se aprobă filmarea/fotografierea bunurilor de patrimoniu în următoarele cazuri:
4.2.1. Dacă se apreciază că acţiunea pentru care se solicită aprobarea are un caracter minor în raport
cu valoarea obiectului.
4.2.2. Obiectul nu este în stare bună de conservare (se exceptează fotografiile necesare activităţii de
conservare-restaurare).
4.2.3. Există replici de valoare egală sau apropiată care pot substitui originalul, fără ca prin aceasta să
se diminueze calitatea reproducerii.
4.2.4. Fototecile muzeale, Arhiva de imagini sau alte instituţii posedă clişee utilizabile, potrivite
scopului urmărit.
4.3. Deţinătorul căruia i s-a solicitat aprobarea studiază oportunitatea solicitării, examinează starea de
conservare a obiectelor respective, precum şi implicaţiile efectelor filmării/fotografierii asupra acestora şi
avizează (sau nu) filmarea/fotografierea pentru fiecare caz în parte.
4.4. Adresa se trimite spre aprobare direcţiei de specialitate din Ministerul Culturii, iar acesta
comunică solicitantului decizia sa.
4.5. La filmarea/fotografierea bunurilor din patrimonial cultural naţional trebuie respectate
următoarele reguli:
4.5.1. Deţinătorul instruieşte echipa de filmare/fotografiere asupra condiţiilor în care aceasta are acces
în instituţie şi la obiecte, regulile generale de securitate care trebuie respectate (fumat, zonele de acces,
folosirea instalaţiilor etc.) precum şi celelalte condiţii menite să prevină degradarea obiectelor ca urmare a
prezenţei şi activităţii echipei.
4.6. Filmarea/fotografierea bunurilor care fac parte din patrimonial cultural naţional se face în
prezenţa conservatorului muzeului/colecţiei.
4.7. Obiectele de natură organică nu vor fi expuse la intensităţi luminoase maxime (cerute de
condiţiile de filmare), decât în limita timpului strict necesar. Toate operaţiunile preliminare (fixare,
încadrare, distanţă, punere la punct etc.) se vor face folosindu-se o intensitate luminoasă de cel mult 100
de lucşi.
4.8. Nu se admit surse de iluminat care emit radiaţii U.V. În acest sens, echipa de filmare va prezenta
conservatorului documentaţia privind calitatea spectrală (spectrul luminilor de undă emise) a surselor
folosite.

28
4.9. Sursele de iluminare vor fi prevăzute cu filtre I.R. Dacă în timpul operaţiunii de filmare, sursele
de lumină emit radiaţii I.R. puternice, corpurile de iluminat se vor ţine la o distanţă cât mai mare de
obiecte, durata de iluminare maximă nu va depăşi un minut şi se va intensifica ventilarea spaţiului în care
se filmează.
4.10. Măsuri speciale vor proteja picturile, cărţile, grafica, pergamentele, documentele, miniaturile,
obiectele din piele, textile, la care, pe lângă măsurile arătate mai sus, se va recurge la ventilarea
suplimentată a spaţiului pentru ca temperatura suprafeţei lucrărilor şi a stratului superficial să nu crească
cu mai mult de 1, 1/2°C, iar U.R. din încăpere să nu scadă sub 50%.
4.11. Filmarea/fotografierea se va consemna, pentru fiecare obiect în parte, în registrul de mişcare a
obiectelor din colecţia respectivă.

5. Atribuţiile conservatorului de colecţie/muzeu


5.0. Conservarea bunurilor clasate se compune din activităţi şi procese menite să asigure condiţii
necesare pentru menţinerea acestora într-o stare cât mai apropiată de cea iniţială. În acest cadru, profilaxia
proceselor de alterare, îmbătrânire, degradare, indiferent de factorii care le produc, are o importanţă
fundamentală.
5.1. Responsabilitatea păstrării patrimoniului revine tuturor lucrătorilor din muzeu. Rezolvarea însă a
unor activităţi dominate de probleme de ordin tehnic, complexitatea unor procese, precum şi efectele
extrem de dăunătoare pe care le-ar avea abordarea sau rezolvarea lor necompetentă impun prezenţa
conservatorilor de colecţie şi de muzeu, specializaţi în problemele conservării patrimoniului.
5.1.1. În postul de muzeograf-conservator de muzeu şi de oficiu de patrimoniu vor fi încadraţi
absolvenţi ai institutelor de învăţământ superior ce au fost atestaţi. Pentru postul de conservator de
colecţie/secţie se pot angaja şi cadre cu studii medii. Conservatorii nou încadrat îşi poate exercita
atribuţiile după ce a primit certificatul de liberă practică, conform normativelor legale în vigoare.
5.1.2. Conservatorul de colecţie/secţie poate fi însărcinat cu gestionarea colecţiilor secţiei respective.
În astfel de cazuri, activitatea de gestionare - predări, primiri, inventarieri, evidenţă contabilă etc. - nu
trebuie să impieteze asupra îndeplinirii atribuţiilor de ocrotire, conservare şi securitate, prioritare în
ansamblul sarcinilor conservatorului.
5.2. Atribuţiile conservatorului de secţie/muzeu sunt următoarele:
5.2.1. Determină calitatea mediului ambiant din spaţiile în care sunt expuse sau depozitate bunuri de
patrimoniu: temperatura, umiditatea relativă, calitatea spectrală a radiaţilor electromagnetice, intensitatea
luminoasă, factorii de poluare şi biodegradare. Înregistrează permanent valorile şi variaţiile acestor
factori, determină formele specifice de manifestare şi efectele lor.
5.2.2. Asigură funcţionarea corectă a aparatelor folosite pentru controlul condiţiilor microclimatice
(termohigrometre, termohigrografe, psihometre, luxmetre etc.). Studiază şi prelucrează (inclusiv statistic)
rezultatele înregistrărilor făcute cu aceste aparate şi ia măsuri pentru corectarea anomaliilor constatate
(reducerea temperaturii, corectarea excesului sau deficitului de umiditate etc.), pentru asigurarea
stabilităţii microclimatice, potrivit parametrilor recomandaţi de prezentele norme.
5.2.3. Supraveghează funcţionarea sistemelor de încălzire şi de iluminat, urmărind ca temperatura (şi
prin intermediul acesteia U.R.), precum şi intensitatea luminoasă să se înscrie în parametrii prescrişi de
regulile conservării ştiinţifice.
5.2.4. Determină gradul de salubritate al oricărei încăperi destinate valorificării sau depozitării – chiar
temporare – a colecţiilor.
5.2.5. Îndrumă şi supraveghează operaţiile de curăţire şi de aerisire a spaţiilor de expunere şi de
depozitare, precum şi a căilor de acces. Instruieşte personalul însărcinat cu executarea acestor activităţi.
5.2.6. Participă în mod nemijlocit la toate operaţiile întreprinse pentru desprăfuirea, aerisirea şi
curăţirea obiectelor, în special a celor de natură organică.
5.2.7. Asigură aplicarea prevederilor conservării în toate împrejurările în care obiectele sunt
manipulate, ambalate şi transportate. Ia măsuri ca sistemele de ambalare să fie adecvate cerinţelor
specifice fiecărui gen de obiecte, pentru evitarea tensionărilor, vibraţiilor, şocurilor, variaţiilor de
umiditate şi temperatură.
5.2.8. Participă la organizarea expoziţiilor de bază sau temporare, stabilind modalităţile de etalare a
obiectelor, potrivit normelor de conservare.
5.2.9. Întocmeşte fişele de sănătate pentru obiectele muzeale şi asigură controlul permanent al stării
lor de conservare. Ia măsuri pentru tratarea de către restauratori a obiectelor la care se descoperă procese
evolutive de degradare. Analizează cauzele care determină această evoluţie, recomandând măsuri pentru
înlăturarea lor.

29
5.2.10. Face propuneri privind restaurarea bunurilor din colecţiile de care se ocupă, restaurare care
urmează să fie făcută de către laboratoarele de profil.
5.2.11. şi a sălilor do expunere ori de câte ori se depistează existenţa unor procese de biodegradare.
5.2.12. Participă, împreună cu personalul ştiinţific, la organizarea depozitelor de colecţii. În acest
sens, indică cele mai potrivite sisteme de plasare a obiectelor (inclusiv forma, natura şi dimensiunile
modulilor de depozitare), în funcţie de specificul obiectelor şi de cerinţele asigurării unei stări de repaus.
5.2.13. Interzice ca în spaţiile de depozitare a colecţiilor să se depoziteze alte materiale.
5.2.14. Interzice ca în sălile de expunere sau depozitare să se introducă alimente, să se folosească
substanţe inflamabile sau substanţe care în combinaţie cu aerul dau naştere la amestecuri explozive.
Urmăreşte respectarea regulilor referitoare la spaţiile speciale destinate fumătorilor.
5.2.15. Întocmeşte documentaţia stării de sănătate a obiectelor care se itinerează, se împrumută etc.,
în cadrul unor manifestări de nivel naţional sau internaţional, conform protocolului încheiat între părţi.
5.2.16. Elaborează, împreună cu ceilalţi factori din muzeu şi cu organele competente, planul de
prevenire şi de combatere a incendiilor, ţinând seama de toate sursele şi împrejurările care le-ar putea
declanşa.
5.2.17. Asigură, anual, prin întreprinderi de specialitate, verificarea stării şi funcţionării sistemelor de
iluminat încălzire, apă şi canal.
5.2.18. Analizează modul în care este asigurată securitatea obiectelor din colecţii, propunând măsuri
corespunzătoare pentru prevenirea sustragerilor şi a actelor do vandalism.
5.2.19. Veghează ca orice intervenţie - indiferent de natura acesteia - asupra unui obiect muzeal să se
facă numai de către restauratori calificaţi şi numai potrivit principiilor şi normelor restaurării ştiinţifice.
5.2.20. Instruieşte, ori de câte ori este necesar, persoanele implicate în activităţi legate de ocrotirea
patrimoniului din muzeu, în legătură cu problemele pe care le ridică conservarea colecţiilor şi modalităţile
corecte de rezolvare. Semnalează conducerii instituţiei, precum şi organismelor abilitate de Ministerul
Culturii schimbările majore care afectează starea de conservare a patrimoniului.
5.2.21. Îndeplineşte orice alte sarcini care se înscriu în sfera activităţii de ocrotire şi conservare a
patrimoniului.

6. Atribuţiile conservatorului general din oficiile pentru patrimoniul cultural


naţional
6.0. Asigură aplicarea prevederilor legislaţiei în vigoare referitoare la ocrotirea, conservarea şi
restaurarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural naţional de către toţi deţinătorii bunurilor din
judeţul (municipiul) de care răspunde oficiul de patrimoniu în care lucrează.
6.1. Verifică periodic starea de sănătate a obiectelor clasate şi analizează condiţiile de păstrare,
folosire şi securitate. Determină cu aparate adecvate calitatea mediului ambiant in care bunurile sunt
plasate şi propune măsuri de corectare a anomaliilor microclimatice constatate, de salubrizare a spaţiilor,
de asigurare a condiţiilor de conservare ştiinţifică. Constatările controlului efectuat, măsurile de
îmbunătăţire a condiţiilor se consemnează şi în registrul unic de control existent la fiecare deţinător.
6.2. Întocmeşte fişa de sănătate pentru toate bunurile de patrimoniu clasate, acordând prioritate
obiectelor de mare valoare, dar degradate. Consemnează periodic modificările intervenite în starea
obiectelor, analizează cauzele care le-au determinat luând măsuri corespunzătoare.
6.3. Face propuneri pentru restaurarea bunurilor degradate. Întocmeşte lista bunurilor clasate ce fac
parte din patrimoniul cultural naţional care urmează să fie restaurate de către laboratoarele autorizate.
Asigură documentaţia aferentă cu propunerile de restaurare.
6.4. Semnalează pe linie ierarhică conducerii Inspectoratului judeţean/municipal pentru cultura,
precum şi direcţiei de specialitate din Ministerul Culturii schimbările majore survenite în starea de
conservare a obiectelor/obiectivelor, natura accidentelor, degradările suferite etc., indicând cauzele şi
circumstanţele care le-au determinat.
6.5. Instruieşte periodic deţinătorii bunurilor în legătură cu obligaţiile pe care le au pe linia aplicării
provederilor Legii ocrotirii patrimoniului cultural naţional mobil şi a măsurilor de ocrotire şi păstrare a
bunurilor declarate, conform normelor de conservare. Propune măsuri de sancţionare a celor care încalcă
prezentele norme.
6.6. Îndeplineşte orice alte atribuţii în domeniul ocrotirii şi conservării patrimoniului, stabilite de
organismele abilitate din subordinea Ministerului Culturii.

7. Dispoziţii finale

30
7.0. Prezentele norme de conservate se constituie în program de ocrotire a patrimoniului cultural
naţional cu aplicare imediată. Fiecare deţinător de patrimoniu cultural naţional este obligat să asigure
cadrul organizatoric şi condiţiile materiale necesare aplicării acestora.
7.1. În conformitate cu prevederile prezentelor norme, toţi deţinătorii de bunuri clasate au obligaţia de
a verifica starea de conservare a patrimoniului. Dacă această operaţiune nu parte fi efectuată prin mijloace
proprii, conservatorul Inspectoratului judeţean/municipal are obligaţia de a asigura asistenţă de
specialitate la cerere. În acest sens, se vor identifica bunurile clasate aflate în stare avansată de fragilizare
sau susceptibile de degradare.
7.2. Pe baza constatărilor sus-menţionate, deţinătorii vor elabora programe proprii de conservare a
bunurilor clasate, prevederile acestora urmând a fi incluse în Regulamentul de ordine interioară sau în
cuprinsul altor reglementări care vizează activitatea persoanelor ce vin în contact cu valori patrimoniale.
7.3. În cadrul activităţilor de aplicare a prezentelor norme se fac următoarele precizări în legătură cu
sarcinile care revin personalului de conducere din muzee, altor factori:
7.3.1. Directorul muzeului:
7.3.1.1. Răspunde de starea patrimoniului instituţiei pe care o conduce.
7.3.1.2. Asigură îndeplinirea integrală a prevederilor legislaţiei pentru ocrotirea patrimoniului cultural
naţional şi a programelor de ocrotire şi conservare a acestuia, în conformitate cu spiritul şi litera
prezentelor norme de conservare.
7.3.1.3. Controlează felul în care se rezolvă problemele pe care le ridică conservarea colecţiilor din
sălile de expunere, depozite, felul în care se mânuiesc, se transportă, se cercetează şi se valorifică bunurile
de patrimoniu.
7.3.1.4. Asigură prelucrarea periodică a legislaţiei privind ocrotirea bunurilor care fac parte din
patrimoniul cultural naţional.
7.3.1.5. Ia măsuri de instruire imediată a personalului nou angajat (şef de secţie, muzeografi,
conservatori etc.), prin stagii de pregătire in domeniul ocrotirii patrimoniului cultural naţional.
7.3.1.6. Ia măsuri pentru ca personalul de specialitate din muzeu - conservatori, restauratori - să fie
folosit numai în activitatea de ocrotire a patrimoniului cultural naţional. La instituţiile - muzee, biblioteci
etc. - care nu au muzeografi sau bibliotecari-conservatori, ia măsuri de reprofilare şi pregătire
(specializare) a unora din cadrele existente, astfel încât sarcinile în domeniul ocrotirii şi conservării
patrimoniului să fie realizate în mod competent.
7.3.1.7. Veghează ca valorificarea patrimoniului, în special în cadrul expoziţiilor, să se facă luându-se
în considerare implicaţiile pe care această activitate le are asupra acestor bunuri.
7.3.1.8. Imediat ce intervin modificări majore în starea de conservare a obiectelor, le va aduce la
cunoştinţă forurilor competente din subordinea Ministerului Culturii sau a altor organisme.
7.3.1.9. Sancţionează prompt încălcările prezentelor norme.
7.3.2. Muzeograful, şeful de secţie
7.3.2.1. Răspunde material şi moral de starea patrimoniului din secţia în care lucrează.
7.3.2.2. Colaborează nemijlocit cu conservatorul la rezolvarea următoarelor probleme:
7.3.2.2.1. Asigurarea condiţiilor microclimatice: potrivit prevederilor prezentelor norme.
7.3.2.2.2. Etalarea corectă a bunurilor expuse.
7.3.2.2.3. Organizarea depozitului potrivit criteriilor conservării ştiinţifice. La proiectarea şi
amenajarea depozitului de colecţii muzeale participă în mod direct toţi muzeografii din secţie.
7.3.2.2.4. Mânuirea şi transportarea corectă a bunurilor.
7.3.2.2.5. Asigurarea securităţii bunurilor expuse sau depozitate.
7.3.2.2.6. Respectarea normelor de conservare de către personalul de supraveghere şi curăţenie.
7.3.3. Inspectoratul judeţean/municipal pentru cultură, forurile tutelare ale unităţilor
departamentale:
7.3.3.1. Sprijină muzeele, bibliotecile etc. elaborarea programelor de rezolvare a activităţilor de
ocrotire, conservare şi restaurare a patrimoniului cultural naţional din muzee şi de la ceilalţi deţinători de
patrimoniu de pe teritoriu, în conformitate cu normele de ocrotire şi conservare a patrimoniului.
7.3.3.2. Asigură cadrul organizatoric şi condiţiile materiale de care depinde aplicarea măsurilor din
programele de ocrotire şi conservare ale patrimoniului cultural naţional, precum şi prevederile normelor
de conservare.
7.3.3.3. Controlează şi analizează periodic modul de rezolvare a problemelor şi stadiul îndeplinirii
atribuţiilor în domeniul ocrotirii patrimoniului.
7.3.3.4. Sancţionează încălcarea prevederilor legislaţiei şi a normelor de ocrotire, conservare şi
restaurare a bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural naţional de către personalul din unităţile
subordonate.
31
7.4. Încălcarea prevederilor prezentelor norme de către deţinătorii bunurilor din patrimoniul cultural
naţional, de personalul care, prin atribuţii sau sarcini de serviciu, vine în contact cu aceste bunuri, atrage
după sine, după caz, sancţiuni administrative, civile sau penale.
7.5. Prezentele norme sunt valabile şi pentru celelalte bunuri cultural-artistice, tehnice, ştiinţifice din
colecţiile muzeelor.
7.6. Bunurile care fac parte din fondul arhivistic naţional se păstrează, se conservă, se valorifică
ştiinţific şi se pun în circuit public potrivit dispoziţiilor legale privind fondul arhivistic naţional şi
normelor ştiinţifice elaborate în acest sens de către Direcţia Generală a Arhivelor Statului.

32
CAPITOLUL IV
Muzeele şi cercetarea

Plecând de la definiţia pe care o dă muzeului Organizaţia internaţională a muzeelor (ICOM), una


dintre sarcinile de bază ale acestei instituţii în întreaga lume este cercetarea ştiinţifică, înţelegând prin
aceasta contribuţia muzeelor la îmbogăţirea patrimoniului ştiinţelor sociale, tehnicii şi ştiinţelor naturii,
sub diferite forme, ca:
a) descoperirea unor documente cu caracter istoric, cultural artistic, tehnic etc., care contribuie la
elucidarea unor aspecte noi ale culturii, sau chiar la dezvăluirea unor domenii noi,
b) interpretarea corectă a unor materiale cunoscute încă din trecut, rămase neînţelese, greşit datate,
fals atribuite etc.;
c) revizuirea unor teorii sau lărgirea unor concluzii pe baza studierii, în toate detaliile a unei anumite
categorii de obiecte dintr-o epocă determinată, având o provenienţă comună etc.
În zilele noastre, activitatea ştiinţifică din muzee tinde să se îndrepte către cercetarea aplicativă
tendinţă care s-a născut, pe de o parte, din activitatea depusă de cercetătorii din muzee de strictă
specialitate, pe de altă parte, din preocuparea mereu sporită în lumea întreagă în raport cu respectul
acordat moştenirii culturale şi cu, educaţia maselor.

Cercetarea interdisciplinară în muzee


Muzeele secolului nostru fac cercetări proprii, nu numai cu scopul îmbogăţirii materialului de
expunere, ci mai ales pentru elucidarea unor probleme de ordin larg ştiinţific, cum sunt acelea privind
originea omului, evoluţia societăţii, cultura populară etc., care vor lărgi ulterior sfera de cunoştinţe a
maselor. Din această pricină, rolul muzeelor în lumea contemporană devine tot mai important sub raportul
cercetării, iar funcţiile educativă şi culturală prin expoziţii, îndrumări etc., ca şi activitatea de conservare,
sunt condiţionate şi subordonate direct cercetării. În activitatea muzeelor, ca şi în alte domenii ale
ştiinţelor actuale, joacă un rol tot mai important tendinţa studiilor interdisciplinare, deci colaborarea
dintre diferitele ramuri ale ştiinţelor pozitive sau sociale pentru lămurirea aprofundată a unei opere de
artă, obiect etnografic, arheologic etc.
Tot atât de importantă şi de stringentă actualitate este activitatea de cercetare în muzeele etnografice.
Pe această cale se pot salva ultimele vestigii ale culturii populare, în curs de dispariţie sau de transformare
totală. Muzeele etnografice sunt chemate să cunoască şi să înregistreze, metodic, multiplele aspecte ale
culturii şi artei ţărăneşti, destinate unor mutaţii radicale produse în societatea contemporană.

Rolul cercetării materialelor şi al tehnicii pentru conservare şi restaurare


Sub raportul metodei, cercetarea obiectelor de muzeu are două aspecte. Primul, privind mai ales
tehnica şi materialul, este legat de ştiinţele pozitive. Al doilea se referă la funcţia, rolul social şi
economic, conţinutul spiritual, încadrarea cronologică, stilul etc., de aceea foloseşte metodele cercetării
istorice.
Dintre metodele de cercetare abordate în domeniul fizicii, cele mai simple şi răspândite sunt
fotografia, radiografia şi gamagrafia.
Fotografierea prin diferite procedee – macrofotografia şi microfotografia, fotografierea la lumină
tangenţială, la razele infraroşii, ultraviolete, întocmai ca şi la razele X şi razele γ – duce la descoperirea
invizibilului, a tuturor acelor detalii de ordin tehnic şi structural care au importanţă nu numai pentru
cunoaşterea tehnologiei şi metodelor de conservare, dar şi pentru înţelegerea şi aprecierea calităţilor
operei de artă.
Fotografia de ansamblu şi detaliu a unei opere de artă, obiect arheologic, etnografic etc. trebuie să
aibă valoarea unui document, din care să se poată uşor desprinde nu numai forma şi ornamentaţia, dar mai
ales materialul, particularităţile şi rafinamentul meşteşugului de execuţie. Reproducerea operelor de artă
în studii şi cataloage, fie ca este în alb-negru, fie că este în culoare, trebuie de asemenea să întrunească
aceste condiţii esenţiale fără de care nu-şi atinge scopul urmărit. În conceptul actual al cercetării operelor
de artă şi publicării lor, ilustraţia are rolul unei colecţii de documente care se pot studia.
Macrofotografia înseamnă fotografierea unui detaliu dintr-o lucrare de artă - pictură, ţesătură,
broderie etc. - oferind posibilitatea de a înţelege foarte bine tehnica. Macrofotografia este utilizată în cer-
33
cetarea picturii pentru a recunoaşte maniera de lucru, tuşa artistului şi particularităţile tehnice ale fiecărui
artist în parte. Macrofotografia face, de asemenea, mai clară textura unei ţesături, sistemul de prindere şi
direcţia punctelor într-o broderie, procedeele de cizelare, gravare etc. a metalelor preţioase. Fotografierea
picturilor la lumina tangenţială pune în valoare tuşa artistului, servind într-o mare măsură la determinarea
însuşirilor proprii unui artist şi la deosebirea adaosurilor faţă de original.
Razele infraroşii
Razele infraroşii, invizibile ochiului, sunt înregistrate prin fotografie. Datorită lor se pot descifra
inscripţii ascunse şi cele adăugate ulterior, repictările mai vechi, uniformizate şi acoperite de verniu. Tot
prin acest gen de raze se poate face determinarea pigmenţilor fără a recurge la o analiză chimică propriu-
zisă, stabilind pe baza datelor de referinţă reacţiile principalilor pigmenţi sub acţiunea radiaţiei infraroşii.
Radiografia
Aplicarea razelor Roentgen la cercetarea tablourilor s-a făcut pentru prima data în 1882, la München,
şi a dus la dezvăluirea invizibilului, adică, la descoperirea unei picturi sub altă pictură, la determinarea
falsurilor, a adaosurilor, repictărilor, iscăliturilor imitate etc.
Tot pe baza radiografiei se poate ajunge uneori la înţelegerea procesului de elaborare a tabloului,
urmărind desfăşurarea în sens invers a filmului creaţiei artistice, începând cu suportul.
Razele ultraviolete
Studierea suprafeţei tabloului cu raze ultraviolete – lumina lui Wood sau lumina neagră – pune în
evidenţă alteraţiile chimice superficiale, produse in stratul de verniu sau în pelicula de culoare. Aplicarea
acestor raze duce la cunoaşterea stării de conservare a operei, scoţând în evidentă procesul de degradare şi
intervenţiile ulterioare, făcute cu abilitate, care pot fi mai greu de determinat cu ochiul liber.
Cercetarea microscopică
Cercetarea microscopică a operelor de artă şi obiectelor arheologice se face pe suprafaţa obiectului
sau pe o infimă porţiune din masa lui, bineînţeles atunci când se poate detaşa acest fragment. Microscopul
ajută la determinarea structurii interne a obiectului, 1a aprofundarea unor detalii de ordin tehnic şi la
cunoaşterea în toate detaliile a stării de conservare.
Spectrografia şi gamagrafia
Spectrografia este determinarea pigmenţilor şi a aliajelor metalice prin analize făcute cu aparatul
spectrograf.
Gamagrafia este aplicarea radiaţiilor γ asupra obiectelor metalice, ducând la aceleaşi rezultate ca şi
radiografia cu razele X.
Contribuţia chimiei
Analizele chimice, independent de metodele cu care sunt realizate, dau la iveală compoziţia unui
obiect, sub raport calitativ şi cantitativ. Microchimia îşi găseşte o largă aplicare în toate domeniile
cercetării muzeale, începând de la analiza pietrei şi straturilor de mortar dintr-o construcţie până la
determinarea coloranţilor folosiţi pentru vopsirea pielii, textilelor etc.

34
Mijloacele de evidenţă a bunurilor culturale
Dosarul de evidenţă (fişa ştiinţifică)
Dosarul de evidenţă sau fişa ştiinţifică a unui bun cultural - monument de arhitectură, obiect
arheologic sau operă de artă - sintetizează rezultatele unor cercetări multiple, de ordin tehnic, istoric şi
ştiinţific.
Munca de fişare a colecţiilor este activitatea de bază, servind într-o foarte largă măsură la formarea
cercetătorului de muzeu.
Independent de ordinea în care se aştern într-o fişă capitolele enumerate mai jos, pentru a-şi atinge
scopul, ea trebuie să cuprindă următoarele rubrici importante, care pot constitui criterii de
clasificare:
1. caracterul colecţiei în care se încadrează obiectul (arheologie, etnografie şi artă populară,
arhitectură, arte plastice etc.);
2. categoria obiectului, după tehnică, material şi funcţie (unealtă, obiect de cult, fragment
arhitectonic, operă de sculptură, pictură, piesă de mobilier, textile etc.);
3. localizarea sau aria geografică a obiectului (ţara de origine, zona etnografică dintr-o tară,
localitatea, monumentul);
4. datarea (epoca sau data precisă, când există elemente de stabilire exactă a anului, încadrarea într-o
anumită epocă, pe baza unor argumente de ordin tehnic, artistic, istoric);
5. numele artistului sau al meşterului, precizarea atelierului de provenienţă;
6. materialul din care este făcut obiectul;
7. tehnica sau procedeul de lucru în diferite etape;
8. observaţii privind autenticitatea obiectului. În cazul în care este vorba de o lucrare
îndoielnică sau de o copie, se va stabili şi preciza în fişa acest lucru. De asemenea, se vor indica părţile
originale în raport cu acelea adăugate ulterior şi momentul când s-au făcut adaosurile.
O altă categorie importantă de date pe care trebuie să le cuprindă o fişă sunt acelea care servesc la
urmărirea mişcării patrimoniului şi a identificării obiectului, după numărul de inventar.
Aceste rubrici trebuie să cuprindă următoarele:
1. numărul de inventar (inventar general şi inventar special, numerele de inventar mai vechi pe care
obiectul le-a purtat în alte colecţii etc.);
2. forma juridică de intrare în patrimoniul muzeului (provenienţa obiectului dintr-un fond vechi al
muzeului, achiziţie, donaţie, cedare, împrumut etc.);
3. localizarea obiectului în muzeu sau în afară de muzeu (sala în care este expus, depozitul, sala de
expoziţie independentă de muzeu în acelaşi oraş, într-un alt oraş sau în altă ţară etc.);
4. starea de conservare la o anumită dată.

Fişa de sănătate
În afară de fişa ştiinţifică analizată pe larg mai sus, în activitatea muzeală joacă un rol important fişa
de sănătate, în care accentul cade pe datele referitoare la starea de conservare a obiectului.
Fişa de sănătate cuprinde următoarele capitole:
1. Natura, structura, identificarea tuturor materialelor din care este realizat obiectul.
2. Descrierea procedeelor tehnice.
3. Descrierea amănunţită a tuturor degradărilor şi precizarea locului unde sunt situate.
4. Cauzele degradărilor, atunci când sunt cunoscute sau au putut fi stabilite din cercetarea obiectului.
La fişa de sănătate a unui monument istoric sau a unei opere de artă expusă în aer liber este absolut
necesară o rubrică referitoare la situarea obiectului cercetat, şi anume:
a) Natura terenului pe care este clădit monumentul (argilos, vulcanic, mlăştinos etc.)
b) Învecinarea cu o fabrică, mină, gară, carieră de piatră, restaurant etc, constituindu-se surse de
poluare a aerului care pot aduce în timp grave degradări sau slăbirea rezistenţei construcţiei.
c) Învecinarea cu o arteră intens circulată.
d) Vecinătatea unei păduri, grădini, livezi, vii etc., pentru ocrotirea căreia se folosesc diferite
substanţe chimice.
Fişa de evidenţă (1)
În afară de aceste două instrumente principale pentru cercetarea şi evidenţa monumentelor şi
obiectelor muzeale, se folosesc diferite fişe, utile mai ales în urmărirea mişcării patrimoniului şi
cunoaşterea rapidă a situaţiei obiectelor din muzeu sau depozit.
Din această categorie fac parte fişa de evidenţă şi fişa de artist.

35
Prima este necesară în clasarea şi organizarea topografică a obiectelor dintr-o colecţie. Ea cuprinde
următoarele date:
• Criteriul de clasificare a obiectului,
• Denumirea obiectului,
• Numărul de inventar,
• Dimensiunile,
• Materialul şi tehnica,
• Autorul,
• Epoca sau data,
• Locul unde se păstrează lucrarea (în expunere, depozit etc.),
• Locul şi data aducerii obiectului în muzeu (această rubrică este importantă mai ales pentru
acele obiecte care sunt în custodia muzeului, împrumutate de la un alt muzeu sau de la o altă
instituţie).
Fişele de evidenţă reprezintă un mijloc rapid de lucru, iar întocmirea lor se realizează pe măsură ce s-
au cercetat obiectele dintr-un patrimoniu şi s-au organizat depozitele şi sălile de expunere, deoarece pri-
mul lor scop este acela de a oglindi exact dispoziţia şi distribuirea patrimoniului în ansamblul muzeului
sau dincolo de incinta lui. Aceste fişe au caracterul strict al unui mijloc de semnalare şi evidentă, nu de
cercetare.
Fişa de artist
O altă fişă al cărui rol este important, mai ales pentru colecţiile de artă (pictură, sculptură, grafică
etc.) conţinând opere semnate este fişa de artist. Ea sintetizată datele care privesc viaţa şi activitatea
creatorilor de artă din trecut şi de azi.
Fişa înregistrează în primul rând date succinte referitoare la viaţa şi pregătirea artistului, apoi în
detaliu etapele principale ale creaţiei sale, participarea la expoziţii în ţară şi străinătate, enumerarea
lucrările lui din colecţie, completată cu acelea aflate în alte muzeu sau colecţii particulare, bibliografia
publicaţiilor realizate în unele cazuri chiar de artist, precum şi bibliografia articolelor şi monografiilor în
legătură.
Fişa tematică
Fişa iconografică sau tematică se referă în primul rând la conţinutul unei opere de artă sau al oricărui
document cu caracter ilustrativ, indiferent că are interes pur istoric sau prezintă şi valoare artistică.
Fişa-inventar
În unele muzee, registrele-inventar de tip vechi au fost înlocuite cu fişe-inventar reprezentând, de
fapt, un mijloc mult mai uşor de manipulat şi de organizat decât inventarul legat într-o serie de volume de
mari dimensiuni, a căror consultare cere mai mult timp şi a căror folosire duce la uzura lor în timp.
Fişa de evidenţă (2)
ICOM a elaborat fişa de evidenţă necesară în mod deosebit muzeelor cu caracter mixt, aşa cum sunt
cele mai multe dintre muzeele judeţene şi orăşeneşti din ţara noastră, conţinând colecţii arheologice şi
istorice, etnografice şi artistice, de ştiinţele naturii şi tehnică etc. Acest nou tip de fişă polivalentă
însumează într-un tot unitar sinteza datelor din diferitele fişe prezentate mai sus.
Fişa-etichetă
Un alt tip de evidentă elaborat de ICOM este fişa-etichetă, folosită pentru identificarea obiectelor
colectate pe teren, extrem de importantă pentru cercetările etnografice şi arheologice.
Fişa de restaurare
Fişa sau dosarul de restaurare cuprinde câteva rubrici comune cu ale celorlalte fişe, legate de
localizarea obiectului, denumirea, funcţiunea, data şi epoca, numele artistului, numărul de inventar,
numărul clişeului fotografic etc. Toate rubricile privitoare la materiale şi tehnică, starea de conservare,
precum şi acelea înregistrând foarte amănunţit fazele şi procedeele restaurării deţin în acest caz locul
principal. O astfel de fişa trebuie să oglindească în primul rând structura materialului, observaţiile
privitoare la starea obiectului în momentul când a intrat în atelier şi toate constatările legate de existenta
unor intervenţii anterioare. În cele mai multe cazuri, diferite buletine de analiză, fotografii şi radiografii
susţin prezentarea făcută în fişă.
Bibliografia, cuprinzând numai acele studii referitoare la starea anterioară a piesei la diferitele
intervenţii suferite în timp, încheie fişa. Semnătura restauratorului sau a restauratorilor, când au lucrat mai
mulţi, împreună cu data nu pot lipsi din fişă. Dosarul de restaurare este însoţit de un mare număr de
fotografii prezentând în detaliu următoarele aspecte ale unui monument sau obiect muzeal:
a) Starea înainte de restaurare (ansamblu şi detalii), din care să rezulte clar natura degradărilor.
b) Diferite aspecte din cursul restaurării (ansamblu şi detalii).

36
c) Detalii deosebite, care, în multe situaţii, prin operaţia de restaurare pot să dispară, dar trebuie să
rămână înregistrate.
d) Detalii care pot avea o adâncă semnificaţie pentru tehnica, funcţia, destinaţia, istoricul obiectului.
e) Starea obiectului după restaurare (ansamblu şi detalii).

CAPITOLUL V
Legislaţie

PATRIMONIUL CULTURAL MOBIL

LEGE
privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil
(nr.182/2000)

Dispoziţii generale
Art. 1. – (1) Prezenta lege instituie regimul juridic al bunurilor aparţinând patrimoniului cultural
naţional mobil, denumit în continuare patrimoniul cultural naţional, indiferent de proprietarul acestora,
prin reglementarea activităţilor specifice de protejare: evidenţă, expertizare, clasare, cercetare,
depozitare, conservare, restaurare şi punere în valoare, în vederea accesului democratic la cultură şi
transmiterii acestor valori generaţiilor viitoare.
(2) Patrimoniul cultural naţional este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau excepţională,
istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică,
numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale
evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale
contribuţiei româneşti la civilizaţia universală.
Art. 2. – (1) Statul garantează proprietatea şi asigură, potrivit legii, protejarea bunurilor care fac parte
din patrimoniul cultural naţional. De asemenea, asigură baza materială şi resursele financiare necesare în
vederea descoperirii, evidenţei, expertizării, clasării, cercetării, depozitării, conservării, restaurării,
protecţiei şi punerii în valoare.
(2) Exercitarea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, precum şi a dreptului de administrarea
asupra unui bun din patrimoniul cultural naţional este supusă reglementărilor prezentei legi.
Art. 3. – Patrimoniul cultural naţional cuprinde:
1. Bunuri arheologice şi istoric-documentare de valoare deosebită sau excepţională, cum sunt:
a) descoperirile arheologice terestre şi subacvatice, unelte, ceramică, inscripţii, monede,
sigilii, bijuterii, piese de vestimentaţie şi harnaşament, arme, însemne funerare;
b) elementele provenite din dezmembrarea monumentelor istorice;
c) mărturii materiale şi documentare privind istoria politică, economică, socială, militară,
religioasă, ştiinţifică, artistică, sportivă sau din alte domenii;
d) manuscrise, incunabule, cărţi rare şi cărţi vechi, cărţi cu valoare bibliofilă;
e) documente şi tipărituri de interes special: documente de arhivă, hărţi şi alte materiale
cartografice;
f) obiecte cu valoare memorialistică;
g) obiecte şi documente cu valoare numismatică, filatelică, heraldică: monede, medalii,
ponduri, decoraţii, insigne, sigilii, brevete, mărci poştale, drapele şi stindarde;
h) piese epigrafice;
i) fotografii, clişee fotografice, filme, înregistrări audio şi video;
j) instrumente muzicale;
k) uniforme militare şi accesorii ale acestora;
l) obiecte cu valoare tehnică;
m) alte bunuri din această categorie.
2. Bunuri cu semnificaţie artistică, de valoare deosebită sau excepţională, cum sunt:
a) opere de artă plastică: pictură, sculptură, desen, gravură, fotografie şi altele;
b) opere de artă decorativă şi aplicată din sticlă, ceramică, metal, lemn, textile şi alte
materiale, podoabe;
c) obiecte de cult: icoane, broderii, orfevrărie, mobilier şi altele;
d) proiecte şi prototipuri de design;
e) materialele primare ale filmelor artistice, documentare şi de animaţie;
f) alte bunuri din această categorie;
37
3. Bunuri cu semnificaţie etnografică, de valoare deosebită sau excepţională, cum sunt:
a) unelte, obiecte de uz casnic şi gospodăresc;
b) piese de mobilier;
c) ceramică;
d) textile, piese de port, pielărie;
e) alte obiecte din metal, lemn, os, piatră, sticlă;
f) obiecte de cult;
g) podoabe;
h) ansambluri de obiecte etnografice;
i) alte bunuri din această categorie;
4. Bunuri de importanţă ştiinţifică, de valoare deosebită sau excepţională, cum sunt:
a) specimene rare şi colecţii de zoologie, botanică, mineralogie şi anatomie;
b) trofee de vânat;
c) alte bunuri din această categorie.
5. Bunuri de importanţă tehnică, de valoare deosebită sau excepţională, cum sunt:
a) creaţii tehnice unicat;
b) rarităţi, indiferent de marcă;
c) prototipurile aparatelor, dispozitivelor şi maşinilor din creaţia curentă;
d) creaţii tehnice cu valoare memorială;
e) realizări ale tehnicii populare;
f) matriţele de compact-discuri şi CD-ROM;
g) alte bunuri din această categorie;
Art. 4. – Bunurile aparţinând patrimoniului cultural naţional fac parte, în funcţie de importanţa sau de
semnificaţia lor istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară,
cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, de vechimea,
unicitatea sau raritatea lor, din:
a) Fondul patrimoniului cultural naţional, denumit în continuare fond, alcătuit din bunuri culturale
de valoare deosebită;
b) Tezaurul patrimoniului cultural naţional, denumit în continuare tezaur, alcătuit din bunuri
culturale de valoare excepţională;
Art. 5. – (1) Bunurile culturale mobile pot fi proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor
administrativ-teritoriale sau proprietate privată a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de drept
privat;
(2) Asupra bunurilor prevăzute la alin. (1) se pot constitui, potrivit formei de proprietate, în condiţiile
legii, un drept de administrare sau alte drepturi reale, după caz.
Art. 6. – (1) Ministerul Culturii şi Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor coordonează
activităţile specifice din domeniul patrimoniului cultural naţional.
(2) Face excepţie de la prevederile alin. (1) Fondul Arhivistic Naţional al României aflat în
administrarea Arhivelor Naţionale, precum şi în cea a direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale,
constituit în conformitate cu prevederile Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996.
(3) Ministerul Culturii reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect
patrimoniul cultural naţional.
Art. 7. – Autorităţile competente au obligaţia să facă toate demersurile, potrivit convenţiilor
internaţionale la care România este parte, pentru redobândirea unor bunuri culturale care au fost exportate
ilegal, au fost sustrase din muzee sau colecţii ori sunt deţinute fără temei legal în străinătate.
Art. 8. – Autorităţile publice, proprietarii, titularii altor drepturi reale, precum şi titularii dreptului de
administrare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional au obligaţia de a le proteja
împotriva oricăror acte comisive sau omisive care pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea,
sustragerea sau exportul ilegal al acestora.
Art. 9. – Activitatea de cercetare desfăşurată de cercetătorii ştiinţifici în instituţii publice deţinătoare
de bunuri care fac parte din patrimoniul cultural naţional are ca obiecte cercetarea şi valorificarea
ştiinţifică a patrimoniului cultural naţional, în principal a celui deţinut de instituţia respectivă.
Art. 10. – În sensul prezentei legi, prin clasare se înţelege procedura de stabilire a bunurilor culturale
mobile care fac parte din categoriile juridice ale patrimoniului cultural naţional mobil, fond şi tezaur,
potrivit art. 4.
Art. 11. – Declanşarea procedurii de clasare a bunurilor culturale se face:
1. Din oficiu, în următoarele situaţii:

38
a) pentru bunurile culturale mobile aflate în proprietatea statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale şi administrate de instituţii publice;
b) pentru bunurile culturale mobile aflate în proprietatea cultelor religioase;
c) pentru bunurile culturale mobile care fac obiectul unei vânzări publice prin licitaţie sau
prin intermediul unui agent autorizat;
d) pentru bunurile culturale mobile pentru care se solicită exportul temporar sau definitiv;
e) pentru bunurile culturale mobile descoperite întâmplător ori în cadrul unor cercetări
sistematice;
f) pentru bunurile culturale mobile confiscate;
g) pentru bunurile culturale mobile care au făcut obiectul unor tentative de export ilegal;
h) pentru bunurile aflate în custodia instituţiilor publice, care urmează să fie restituite.
2. La solicitarea persoanelor fizice şi a celorlalte persoane juridice de drept privat, proprietare ale
bunului respectiv;
Art. 12. – (1) Clasarea se va efectua pe baza unui raport de expertiză întocmit de experţi acreditaţi de
Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor.
(2) Clasarea unui bun trebuie finalizată în cel mult 3 luni din momentul declanşării procedurii de
clasare.
(3) Organismul ştiinţific competent să hotărască asupra propunerilor de clasare este Comisia
Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor.
(4) Hotărârea de clasare va fi semnată de preşedintele Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor şi
va fi aprobată prin ordin al ministrului culturii, în interiorul termenului prevăzut la alin. (2)
(5) La hotărârea de clasare se anexează în extras concluziile raportului de expertiză prin care se
asigură identificarea bunului cultural mobil respectiv, fişa standard a obiectului şi fotografia alb-negru sau
color, după caz.
(6) În cazul bunurilor culturale mobile care nu au fost propuse la clasare, concluziile raportului de
expertiză cuprinzând datele de identificare a bunurilor se vor comunica proprietarului sau titularului de
alte drepturi reale în termen de 30 de zile de la data finalizării expertizei.
(7) Contestarea expertizei bunurilor culturale mobile care nu au fost propuse la clasare se face la
Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor în termen de 10 zile de la primirea înştiinţării expertului.
Soluţionarea contestaţiei se comunică în termen de 20 de zile.
Art. 13. – (1) Instituţiile publice deţinătoare de bunuri culturale imobile aparţinând patrimoniului
cultural naţional au obligaţia de a constitui evidenţa acestor bunuri atât analitic, prin fişa standard,
conform normelor emise de Ministerul Culturii, cât şi sinoptic, prin banca de date, conţinând şi arhiva
imagistică.
(2) Autorităţile publice în subordinea cărora funcţionează instituţiile deţinătoare de bunuri aparţinând
patrimoniului cultural naţional au obligaţia de a asigura resursele financiare necesare în vederea
constituirii evidenţei informatizate.
Art. 14. – (1) Ministerul Culturii va comunica în scris proprietarului, titularului altor drepturi reale
sau, după caz, titularului dreptului de administrare ordinul de clasare în termen de 10 zile de la aprobare.
(2) Ministerul Culturii va elibera, pentru fiecare bun clasat, un certificat de clasare şi fişa standard a
obiectului.
(3) Certificatul de clasare şi fişa standard a obiectului însoţesc bunul clasat şi nu constituie prin ele
însele un titlu de proprietate.
Art. 15. – (1) Clasarea are ca efect înscrierea bunurilor culturale mobile în cele două inventare:
- Inventarul Fondului patrimoniului cultural naţional;
- Inventarul Tezaurului patrimoniului cultural naţional.
(2) Inventarele fondului şi tezaurului sunt întocmite, pe baza ordinelor privind bunurile culturale
mobile clasate, de către direcţia de specialitate din cadrul Ministerul Culturii. Centralizarea, evidenţa
informatizată şi administrarea documentelor care au stat la baza întocmirii inventarelor se efectuează de
Institutul de Memorie Culturală.
(3) Datele privind patrimoniul cultural naţional, cu excepţia listei cuprinzând bunurile culturale
imobile şi imaginea acestora, nu au destinaţie publică fără acordul proprietarilor bunurilor.
(4) Date privind patrimoniul cultural naţional pot fi furnizate, la cerere, de Ministerul Culturii,
instituţiilor specializate, cercetătorilor şi altor specialişti acreditaţi, în vederea desfăşurării unor activităţi
specifice de identificare şi cercetare. Valorificarea datelor dobândite astfel poate fi făcută numai cu
consimţământul deţinătorului. Comunicarea publică a datelor de identificare a proprietarului se poate face
numai cu acordul prealabil al acestuia.

39
(5) Se pot furniza informaţii cuprinse în aceste inventare organelor de poliţie, organelor de urmărire
penală şi instanţelor judecătoreşti, numai pentru soluţionarea unor cauze în directă legătură cu
respectivele bunuri culturale mobile clasate şi numai cu respectarea prevederilor legale în materie.
Art. 16. – (1) Proprietarii, titularii altor drepturi reale sau al dreptului de administrare şi deţinătorii cu
orice titlu ai bunurilor culturale mobile pentru care s-a declanşat procedura de clasare au obligaţia de a
permite examinarea bunurilor respective de către experţi acreditaţi.
(2) Bunurile culturale mobile pot fi preluate pentru analize de laborator numai în cazuri deosebite şi
pentru perioade determinate, prevăzute în normele de clasare a bunurilor culturale mobile, doar cu
acordul proprietarilor sau al titularilor altor drepturi reale, după caz: preluarea acestora se face pe baza
unui act de predare-primire încheiat cu persoanele fizice sau juridice, după caz, menţionate la alin. (1), în
forma prevăzută de normele emise de Ministerul Culturii.
Art. 17. – În timpul desfăşurării procedurii de clasare din oficiu a unui bun cultural mobil acesta se
află sub regimul de protecţie prevăzut, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, pentru bunurile clasate în
tezaur.
Art. 18. – (1) Dreptul proprietarului de a solicita clasarea unui bun mobil este imprescriptibil.
(2) În cazul în care un bun cultural mobil nu a fost clasat, procedura poate fi reluată, la cerere, după
minimum 3 ani; în situaţiile în care au apărut elemente noi justificative, acest termen poate fi redus de
Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor.
Art. 19. – (1) Declasarea bunurilor culturale mobile are loc la cererea titularilor drepturilor de
proprietate sau din oficiu, în următoarele cazuri:
a) invalidarea expertizei;
b) distrugere;
c) deteriorare gravă care nu poate fi remediată prin operaţiuni de restaurare.
(2) Declasarea urmează procedura stabilită la clasare.
(3) Ordinul de declasare este luat în evidenţa inventarului patrimoniului cultural naţional în care
figurează bunul respectiv, procedându-se la radierea acestuia din inventar.
(4) Ordinul de declasare se comunică în scris proprietarului, titularului altor drepturi reale, precum şi
titularului dreptului de administrare, după caz.
Art. 20. – Trecerea unui bun cultural mobil dintr-o categorie juridică a patrimoniului cultural naţional
în alta se poate face numai cu respectarea aceloraşi proceduri prevăzute pentru clasare.
Art. 21. – (1) Ordinul de clasare, declasare sau de trecere dintr-o categorie în alta a patrimoniului
cultural naţional a unui bun cultural mobil poate fi contestat de proprietarul sau de titularul dreptului de
administrare la Ministerul Culturii, în termen de 30 de zile de la comunicare.
(2) Ministerul Culturii este obligat să soluţioneze contestaţia în termen de 30 de zile de la
înregistrarea acesteia.
(3) În cazul în care proprietarul sau titularul dreptului de administrare este nemulţumit de răspunsul la
contestaţia adresată Ministerului Culturii, el se poate adresa, în condiţiile Legii contenciosului
administrativ, instanţelor judecătoreşti competente.
Art. 22. – (1) Proprietarii, titularii altor drepturi reale sau al dreptului de administrare, precum şi
deţinătorii cu orice titlu al bunurilor culturale mobile clasate au următoarele obligaţii:
a) să asigure cele mai bune condiţii de păstrare, conservare şi, după caz, de depozitare a bunurilor,
prevenind orice degradare, deteriorare sau distrugere a acestora;
b) să nu deterioreze şi să nu distrugă aceste bunuri, iar în cazul celor din metal nici să nu le
topească;
c) să asigure securitatea acestor bunuri;
d) să înştiinţeze în maximum 5 zile direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional
în cazul constatării unui pericol iminent de distrugere sau de degradare gravă a acestor bunuri;
e) să nu utilizeze şi să nu permită utilizarea acestor bunuri la organizarea de spectacole, parade ale
modei, ca recuzită cinematografică sau teatrală, precum şi în orice alte scopuri care le-ar periclita
integritatea sau le-ar expune pierderii, deteriorării ori sustragerii;
f) să permită accesul specialiştilor din cadrul direcţiilor judeţene pentru cultură şi patrimoniul
cultural naţional în scopul constatării stării de conservare a acestor bunuri; în cazul deţinătorilor persoane
fizice şi al persoanelor juridice de drept privat accesul specialiştilor direcţiilor judeţene pentru cultură şi
patrimoniul cultural naţional va fi posibil numai cu acordul scris al proprietarului privind condiţiile de
acces.
(2) proprietarii sau titularii dreptului de administrare a bunurilor culturale mobile clasate, au în
această calitate şi următoarele obligaţii:
a) să asigure restaurarea bunurilor;
40
b) să încredinţeze executarea lucrărilor de restaurare exclusiv specialiştilor restauratori acreditaţi de
Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor;
(3) Instituţiile publice specializate şi nespecializate, cultele, precum şi agenţii economici, care deţin
cu orice titluri bunuri culturale mobile clasate, au obligaţia să finanţeze achiziţionarea şi instalarea de
sisteme antiefracţie, antiincendiu şi de asigurare a microclimatului pentru protecţia bunurilor culturale
mobile.
(4) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) lit. e) proprietarii, persoane fizice şi juridice de drept
privat, care pot permite, în condiţii contractuale, utilizarea bunurilor culturale mobile clasate în fond la
organizarea de spectacole, parade ale modei şi ca recuzită teatrală şi cinematografică.
Art. 23. – Persoanele fizice şi juridice care deţin cu orice titlu bunuri culturale clasate beneficiază de
consultanţă gratuită din partea instituţiilor specializate, în scopul păstrării, conservării şi punerii în
valoare a acestor bunuri.
Art. 24. – (1) Pentru efectuarea de studii şi lucrări de specialitate instituţiile publice au obligaţia să
permită accesul specialiştilor acreditaţi şi al cercetărilor la bunurile culturale mobile deţinute în
administrare, în condiţii convenite de comun acord.
(2) În cazul bunurilor culturale mobile aflate în proprietatea privată, pentru efectuarea de studii şi
lucrări de specialitate este necesar acordul proprietarului.
Art. 25. – (1) Copiile, mulajele, tirajele postume şi facsimile executate de pe bunuri culturale mobile
clasate trebuie să fie marcate vizibil pentru a nu fi confundate cu originalul; ele vor purta menţiunea
copie, facsimil, tiraj postum, numele autorului şi anul în care au fost realizate, precum şi specificarea
colecţiei în care se află originalul.
(2) Menţiunile prevăzute la alin. (1) sunt obligatorii, indiferent postume şi facsimilele şi ori de câte
ori acestea sunt aduse la cunoştinţă publicului.
Art. 26. – (1) Copiile, mulajele, tirajele postume şi facsimile de pe bunuri culturale mobile clasate,
aflate în proprietate publică, pot fi executate numai cu acordul scris al titularului dreptului de
administrare, în conformitate cu normele avizate de Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor.
(2) Copiile, mulajele, tirajele postume şi facsimile executate de pe bunuri culturale mobile clasate,
aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, pot fi executate numai cu acordul
scris al proprietarului, în conformitate cu normele avizate de Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor.
(3) Reproducerea bunurilor culturale mobile clasate prin mijloace foto, video sau numerice se face cu
acordul scris al titularului dreptului de administrare sau al proprietarului bunului reprodus, după caz.
(4) Persoanele care execută copii, mulaje, tiraje postume şi facsimile de pe bunuri culturale mobile
clasate sunt obligate să utilizeze tehnici adecvate şi să ia măsurile necesare pentru a nu fi afectate, imediat
sau în timp, integritatea şi calitatea originalelor.
Art. 27. – (1) Lucrările de conservare şi restaurare a bunurilor culturale mobile clasate se efectuează
numai de către experţi, acreditaţi pe baza unui contract încheiat potrivit dispoziţiilor dreptului comun.
(2) Acreditarea experţilor care efectuează lucrări de conservare şi restaurare a bunurilor culturale
mobile se face de Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor, potrivit normelor de acreditare a
conservatorilor şi restauratorilor, care vor cuprinde şi proceduri de contestare.
(3) Pe baza acreditării obţinute Ministerul Culturii eliberează experţilor certificate de liberă practică,
potrivit normelor de acreditare a conservatorilor şi restauratorilor.
(4) Laboratoarele şi atelierele, care efectuează lucrări de conservare şi restaurare a bunurilor culturale
mobile, funcţionează pe baza unei autorizaţii eliberate de Ministerul Culturii, cu avizul Comisiei
Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, potrivit normelor privind autorizarea laboratoarelor şi atelierelor de
conservare şi restaurare.
(5) În cazul comiterii de erori profesionale, constatate de Comisia Naţională a Muzeelor şi
Colecţiilor, aceasta va suspenda pe termen de până la 2 ani acreditarea prevăzută la alin. (2) sau avizul
prevăzut la alin. (4). Ministerul Culturii va lua măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a
hotărârilor Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, putând solicita acesteia o contraexpertiză, la
cerere persoanelor în cauză.
(6) Persoanele juridice de drept privat, proprietare ale laboratoarelor sau atelierelor autorizate, sunt
obligate să afişeze la loc vizibil autorizaţia eliberată potrivit dispoziţiilor alin. (4).
(7) Funcţionarea în continuare a laboratoarelor de conservare şi restaurare existente în cadrul
instituţiilor publice specializate, precum şi înfiinţarea de noi astfel de laboratoare se aprobă de Ministerul
Culturii, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
(8) Laboratoarele de conservare şi restaurare, care funcţionează în cadrul instituţiilor publice
muzeale, pot efectua astfel de lucrări pentru alte instituţii publice muzeale, pentru persoane fizice sau

41
juridice de drept public ori privat, cu respectarea condiţiilor prevăzute în prezenta lege; în aceste cazuri
solicitanţii vor suporta cheltuielile legate de aceste lucrări, în condiţii contractuale.
Art. 28. – Restaurarea bunurilor culturale mobile clasate în tezaur se face numai cu avizul prealabil al
Comisie Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor şi numai în laboratoarele sau atelierele autorizate,
nominalizate în aviz.
Art. 29. – (1) Bunurile culturale mobile clasate în tezaur, indiferent de forma de proprietate, care sunt
în pericol iminent de distrugere sau degradare gravă, vor fi supuse operaţiunilor de restaurare şi
conservare prin ordin al ministrului culturii, pe baza unui raport de expertiză aprobat de Comisia
Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor.
(2) Operaţiunile de restaurare şi conservare astfel dispuse vor fi efectuate pe cheltuiala proprietarului.
(3) Sumele utilizate de proprietari pentru operaţiunile de restaurare şi conservare dispuse în
conformitate cu prevederile alin. (1) şi cu cele prevăzute la art. 22 alin. (2) lit. a) sunt deductibile la
calcularea impozitului pe venit sau profit, după caz.
(4) În cazul în care proprietarul bunului cultural mobil clasat în tezaur este o persoană fizică, din a
cărei declaraţie pe propria răspundere rezultă că nu are posibilităţi financiare pentru acoperirea
cheltuielilor de restaurare şi conservare, aceste operaţiuni vor fi finanţate, parţial sau integral, de la
bugetul de stat ori de la bugetele locale, după caz, potrivit dispoziţiilor prezentei legi. În cazul vânzării
ulterioare a acestor bunuri culturale mobile, costurile operaţiunilor de restaurare şi conservare vor fi
restituite de proprietarul-vânzător instituţiei finanţatoare.
Art. 30. – (1) Dispoziţiile prezentei legi se aplică în mod corespunzător bunurilor cu valoare culturală
realizate din metale preţioase ori conţinând pietre preţioase sau semipreţioase, care se află în proprietatea,
administrarea ori sunt deţinute cu orice titlu de Banca Naţională a României, de Monetăria Statului sau de
celelalte bănci.
(2) persoanele juridice enumerate la alin. (1) sunt obligate să permită examinarea bunurilor de către
experţii anume desemnaţi de Ministerul Culturii, care vor propune, dacă este cazul, declanşarea
procedurii de clasare.
Art. 31. – Este interzisă topirea sau modificarea, sub orice formă, a bunurilor culturale mobile clasate,
care sunt deţinute cu orice titlu de Banca Naţională a României, de Monetăria Statului sau de celelalte
bănci.
Art. 32. – Bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietate publică a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Art. 33. – (1) Pentru organizarea unor expoziţii sau realizarea unor proiecte culturale instituţiile
publice pot împrumuta, după caz, unor instituţii publice sau persoane juridice de drept privat din ţară, în
condiţiile dreptului comun, bunuri culturale mobile clasate pe care le deţin în administrare, cu avizul
Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor şi cu aprobarea Ministerului Culturii.
(2) Persoanele fizice şi juridice de drept privat pot împrumuta instituţiilor publice sau persoanelor
juridice de drept privat, în condiţiile dreptului comun şi ale prezentei legi, bunuri culturale mobile clasate.
(3) Bunuri culturale mobile clasate, aparţinând cultelor religioase, pot fi împrumutate instituţiilor
publice specializate, în condiţiile dreptului comun şi ale prezentei legi, cu aprobarea şefilor de cult.
(4) Organizatorul expoziţiei sau iniţiatorul/autorul proiectului cultural răspunde civil, material,
disciplinar, contravenţional sau penal, după caz, de integritate bunurilor expuse, luând toate măsurile
necesare pentru înlăturarea oricărui risc, în condiţii de securitate, de conservare, de asigurare şi de
stabilire a cotelor valorice respective.
Art. 34. – (1) Bunurile culturale mobile proprietate publică, aflate în patrimoniul unor societăţi
comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, care se privatizează, vor fi supuse procedurii de
clasare înainte de declanşarea procesului de privatizare.
(2) Societăţile comerciale prevăzute la alin. (1) au obligaţia de a anunţa înscrierea pe lista de
privatizare, în scris, direcţiei judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional în a cărei rază
teritorială îşi are sediul societatea, în termen de 5 zile de la data înscrierii.
(3) În termen de 10 zile de la data înregistrării comunicării prevăzute la alin. (2) direcţia judeţeană
pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional va verifica la societatea comercială în curs de privatizare
bunurile culturale mobile susceptibile de a fi clasate şi va declanşa procedura de clasare.
(4) Bunurile culturale mobile astfel clasate vor fi date în administrarea unei instituţii publice
specializate, desemnată de Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor.
Art. 35. - (1) Autorizarea se face de Ministerul Culturii, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi
Colecţiilor, cu respectarea normelor privind comerţul cu bunuri culturale mobile.

42
(2) Vânzarea publică a bunurilor culturale mobile clasate, aflate în proprietate privată, sau
intermedierea vânzării se efectuează numai prin agenţi economici autorizaţi, cu respectarea prevederilor
prezentei legi.
(3) Agenţii economici autorizaţi să comercializeze bunuri culturale mobile sunt obligaţi să afişeze la
loc vizibil normele privind comerţul cu bunuri culturale mobile.
(4) Agenţii economici autorizaţi să comercializeze bunuri culturale mobile sunt obligaţi să deţină un
registru în care să menţioneze, corect şi complet, numele şi adresa ofertantului, descrierea şi preţul
fiecărui bun. Informaţiile conţinute în registru au caracter confidenţial.
(5) Agenţii economici autorizaţi să comercializeze bunuri culturale mobile sunt obligaţi de a înştiinţa
în scris, în termen de 5 zile de la data ofertei, direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural
naţional despre existenţa unor bunuri susceptibile de a fi clasate.
(6) Agenţii economici autorizaţi să comercializeze bunuri culturale mobile au obligaţia ca în termen
de 5 zile să informeze în scris proprietarul bunului cu privire la posibilitatea de declanşare a procedurii de
clasare.
(7) Agenţii economici autorizaţi să comercializeze bunuri culturale mobile sunt obligaţi, ca în termen
de 5 zile de la date înregistrării în registrul propriu a bunurilor clasate în tezaur, să comunice în scris
direcţiei judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional în a cărei rază teritorială îşi au sediul
punerea acestora în vânzare.
Art. 36. – (1) Bunurile culturale imobile, proprietate a persoanelor fizice sau juridice de drept privat,
clasate în tezaur pot face obiectul unei vânzări publice numai în condiţiile de preemţiune de către statul
român, prin Ministerul Culturii, şi cu respectarea dispoziţiilor art. 35 alin. (7).
(2) Direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional sunt obligate să transmită
Ministerului Culturii, în termen de 3 zile de la primirea comunicării scrise a agentului economic autorizat,
înregistrarea privind punerea în vânzare a unui bun cultural mobil clasat în tezaur.
(3) Termenul de exercitare a dreptului de preemţiune al statului este de maximum 30 de zile, calculat
de la data înregistrării comunicării prevăzute la alin. (2), iar valoarea de achiziţionare este cea negociată
cu vânzătorul sau cu agentul economic autorizat ori cea rezultată din licitaţia publică.
(4) Ministerul Culturii va prevedea în bugetul propriu sumele necesare destinate exercitării dreptului
de preemţiune.
(5) Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) atrage nulitatea absolută a vânzării.
Art. 37. – (1) Scoaterea peste frontieră a bunurilor culturale mobile constituie operaţiune de export,
care poate fi temporar sau definitiv.
(2) Exportul temporar sau definitiv al bunurilor culturale mobile clasate sau neclasate se efectuează
numai pe baza certificatului de export.
(3) Certificatul de export va fi emis de direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural
naţional, în condiţiile prezentei legi.
(4) Certificatul de export temporar pentru bunurile culturale mobile clasate în tezaur, indiferent de
proprietar sau de titularul dreptului de administrare, va fi avizat de Comisia Naţională a Muzeelor şi
Colecţiilor şi aprobat de ministrul culturii.
(5) Scoaterea din ţară, pe orice cale, a bunurilor culturale mobile pentru care nu s-a obţinut
certificatul de export temporar sau definitiv, eliberat în condiţiile legii, constituie operaţiune de export
ilegal.
Art. 38. – (1) Bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale, se exportă numai temporar şi numai pentru organizarea unor expoziţii în
străinătate, pentru investigaţii de laborator, restaurare sau expertizare.
(2) Bunurile culturale mobile clasate în tezaur, aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de
drept privat, pot fi exportate numai temporar.
(3) Exportul definitiv al bunurilor culturale mobile clasate în fond, aflate în proprietatea persoanelor
fizice sau juridice de drept privat, se face numai potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) şi (3), după
modificarea prealabilă în evidenţa fondului, efectuată de Ministerul Culturii.
Art. 39. – (1) Prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (1), bunurile culturale mobile clasate în
fond, aflate în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, pot fi exportate definitiv în
cadrul unui schimb de bunuri culturale de aceeaşi importanţă şi semnificaţie culturală numai în cazuri cu
totul excepţionale, în care prevalează interesul istoric, ştiinţific sau cultural.
(2) Bunul cultural obţinut prin schimb urmează regimul juridic al bunului dat în schimb.
(3) În vederea schimbului prevăzut la alin. (1), în cazul bunurilor proprietate publică a statului sau a
unităţilor administrativ-teritoriale, prin hotărâre a Guvernului sau prin hotărâre a consiliului local, după

43
caz, se aprobă dezafectarea bunurilor culturale mobile clasate din proprietatea publică în proprietatea
privată a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale.
(4) Schimbul, indiferent de proprietar, este avizat de Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor şi
este aprobat prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Culturii.
Art. 40. – În cazul persoanelor fizice sau juridice de drept privat, proprietare ale bunului cultural
mobil sau ale bunurilor clasate în tezaur, schimbul, în cazul unei operaţiuni de export definitiv al acestor
bunuri, va putea fi aprobat prin ordin al ministrului culturii, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi
Colecţiilor.
Art. 41. – (1) În cazul cererii de export temporar sau definitiv al unui bun cultural mobil neclasat
termenele prevăzute la art. 12 alin. (2) şi la art. 14 alin. (1), cumulate, se reduc la 30 de zile.
(2) Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor este obligată să se pronunţe, în legătură cu clasarea
bunului cultural mobil, în termen de 30 de zile de la data declanşării procedurii de clasare.
Art. 42. – Donaţiile având ca obiect bunuri culturale mobile făcute instituţiilor publice specializate ori
cultelor religioase, potrivit legii, sunt scutite de orice taxe.
Art. 43. – (1) Persoanele fizice sau juridice de drept privat, proprietate al bunurilor culturale mobile
clasate, au obligaţia de a anunţa în scris direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional
în termen de 15 zile de la data transferării unui astfel de bun în proprietatea altei persoane, precum şi de la
data instituirii unui drept real asupra unui astfel de bun.
(2) În cazul pierderii sau al furtului bunurilor culturale mobile clasate, proprietarii, titularii altor
drepturi reale, titularii dreptului de administrare, precum şi deţinătorii cu orice titlu ai acestor bunuri au
obligaţia de a anunţa, în scris, în termen de 24 de ore de la constatare, organul de poliţie din raza
teritorială.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), precum şi în cazul distrugerii totale sau parţiale a bunurilor
culturale mobile clasate proprietarii, titularii altor drepturi reale, titularii dreptului de administrare,
precum şi deţinătorii cu orice titlu al acestor bunuri au obligaţia de a anunţa în scris direcţia judeţeană
pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional în termen de 3 zile de la constatare.
(4) După înregistrarea comunicării prevăzute la alin. (3) direcţiile judeţene pentru cultură şi
patrimoniul cultural naţional vor anunţa imediat, în scris, organele de poliţie din raza teritorială.
Art. 44. – (1) Succesorii rezervatari sunt scutiţi de taxele succesorale pentru bunurile culturale mobile
clasate care fac parte din masa succesorală.
(2) În cazul celorlalţi succesori, aceştia pot ceda, în contul taxelor succesorale, astfel de bunuri, care
vor intra în proprietatea publică şi vor fi date, potrivit legii, în administrarea instituţiilor publice
specializate, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
(3) Donaţiile sau legatele privind bunuri culturale mobile clasate, efectuate în favoarea statului,
unităţilor administrativ-teritoriale sau cultelor religioase, sunt scutite de orice taxe…
Art. 45. – (1) Bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice, descoperite
în cadrul unor cercetări sistematice cu scop arheologic sau geologic, precum şi cele descoperite
întâmplător prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice, conform art. 135 alin. (4) din Constituţia României, intră în proprietate publică, potrivit
dispoziţiilor legale.
(2) Din monumentul descoperirii bunurile prevăzute la alin. (1) sunt supuse procedurii de clasare, în
condiţiile prezentei legi, şi intră în administrarea instituţiei care finanţează sau coordonează cercetările; în
cazul în care Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor constată că în instituţia respectivă nu sunt
îndeplinite condiţiile corespunzătoare de conservare şi securitate, aceasta va propune direcţiei judeţene
pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional în a cărei fază de activitate au fost descoperite bunurile
arheologice în cauză alte instituţii publice specializate din aceeaşi rază, care îndeplinesc condiţiile
corespunzătoare. Direcţia judeţeană pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional va decide asupra
instituţiei căreia i se vor transmite în administrare bunurile arheologice respective.
Art. 46. – (1) Cercetările arheologice sistematice, precum şi cele de prospectare preventivă sau de
salvare, efectuate de persoane juridice, sunt autorizate, coordonate şi controlate de Comisia Naţională de
Arheologie şi de Ministerul Culturii.
(2) Persoanele fizice sau persoanele juridice neautorizate nu au dreptul de a efectua în siturile
arheologice detecţii şi cercetări sau orice fel de alte intervenţii care pot deteriora sau pot afecta aceste
situri.
Art. 47. – (1) Cercetările arheologice efectuate pe terenurile proprietate privată aparţinând
persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau cultelor religioase se fac numai cu acordul
proprietarului şi, după caz, al şefului cultului.

44
(2) În cazul în care proprietarul terenului nu îşi dă acordul pentru efectuarea cercetărilor arheologice,
acestea vor putea fi autorizate de instanţa judecătorească competentă, la cererea autorităţii publice sau a
instituţiei publice, după caz, în subordinea căreia se află iniţiatorul cercetărilor arheologice.
(3) Proprietarul terenului este îndreptăţit să solicite negocierea unui termen maxim pentru efectuarea
lucrărilor şi să primească despăgubiri, anterior începerii lucrărilor, de la autorităţile publice sau de la
instituţiile în subordinea cărora se află iniţiatorul cercetărilor arheologice, pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru orice alte prejudicii produse ca urmare a cercetărilor
efectuate.
(4) Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul său, în caz de divergenţe, de către
instanţele judecătoreşti competente.
(5) Despăgubirile vor fi suportate din sumele prevăzute în bugetele instituţiilor publice, după caz, în
subordinea cărora se află iniţiatorul cercetărilor arheologice.

(6) Emiterea certificatului privind eliberarea de sarcină arheologică a unui teren, indiferent de regimul
proprietăţii acestuia, este obligatorie înaintea începerii oricăror lucrări care pot afecta situl.
(7) Finanţarea cercetărilor arheologice pentru emiterea certificatului prevăzut la alin. (6), cu privire la
terenurile în care se găsesc bunuri arheologice, identificate prin investigaţii anterioare, este asigurată de
beneficiarul lucrărilor.
Art. 48. - (1) Persoanele fizice care au descoperit în mod întâmplător bunuri din categoria celor
prevăzute la art. 45 alin. (1) sunt obligate să le predea, în termen de 48 de ore de la descoperire,
primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută descoperirea.
(2) Primarul este obligat să înştiinţeze despre bunurile descoperite, în termen de 48 de ore, direcţia
judeţeană pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional, luând totodată măsuri de pază şi de conservare a
acestora.
(3) Primarul este obligat să predea bunurile astfel descoperite, în termen de 10 zile, direcţiei judeţene
pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional.
(4) Autorii descoperirilor întâmplătoare, care au predat, în condiţiile prevăzute la alin. (1), bunurile
descoperite, au dreptul la o recompensă bănească de 30% din valoarea bunului, calculată în momentul
acordării recompensei, iar în cazul descoperirii unor bunuri culturale de valoare excepţională se poate
acorda şi o bonificaţie suplimentară de până la 15% din valoarea bunului.
(5) Valoarea bunurilor astfel descoperite se stabileşte de experţii acreditaţi ai direcţiei judeţene pentru
cultură şi patrimoniul cultural naţional sau, după caz, de alţi experţi acreditaţi.
(6) Recompensele şi bonificaţia, stabilite potrivit alin. (4) şi (5), vor fi suportate din bugetul
ordonatorului principal de credite sau din bugetele locale, în funcţie de subordonarea instituţiilor culturale
în administrarea cărora vor fi transmise bunurile descoperite şi vor fi plătite în cel mult 18 luni de la data
predării bunului.
(7) În cazul în care autorul descoperirii nu primeşte recompensa în termenul stabilit la alin. (6), acesta
se poate adresa instanţei judecătoreşti competente printr-o acţiune scutită de taxa judiciară de timbru.
Finanţarea activităţilor de descoperire, cercetare, expertizare, clasare, evidentă, depozitare,
conservare, restaurare, protejare şi punere în valoare a bunurilor culturale mobile.
Art. 49. - (1) Finanţarea activităţilor de descoperire, cercetare, expertizare, clasare, evidenţă,
depozitare, conservare, restaurare, protejare şi punere în valoare a bunurilor culturale mobile clasare,
indiferent de proprietar, de titularii altor drepturi reale şi de titularii dreptului de administrare, se poate
face de Ministerul Culturii, Ministerul Educaţiei Naţionale, autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale, Academia Română, alte instituţii publice, după caz, din venituri gestionate de acestea în regim
extrabugetar şi din alocaţii bugetare.
(2) Alocaţiile bugetare destinate activităţilor prevăzute la alin. (1) vor fi nominalizate cu aceste
destinaţiei în bugetul Ministerului Culturii, al Ministerului Educaţiei Naţionale, în
bugetele autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. precum şi în bugetele altor instituţii
publice.
(3) Achiziţionarea de bunuri culturale mobile pentru instituţiile publice specializate, în funcţie de
subordonarea acestora, se poate face din sumele prevăzute cu această destinaţie în bugetele autorităţilor
administraţiei publice centrale sau locale.
Art. 50. - (1) Veniturile gestionate în regim extrabugetar pot proveni din următoarele surse: a)
donaţiile sau legatele dobândite de la persoane fizice sau persoane juridice, din ţară ori din străinătate;
b) cota de 5% instituită de autorităţile administraţiei publice locale asupra preţului de vânzare al
reproducerilor realizate de pe bunuri culturale mobile proprietate publică şi introduse în circuit comercial;
45
c) cota de 5% instituită de autorităţile administraţiei publice locale asupra preţului obţinut din
vânzările de bunuri culturale, efectuate prin licitaţii, anticariate, consignaţii şi case de amanet;
d) tarifele percepute de direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional pentru
efectuarea oricăror expertize solicitate.
(2) Cotele prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c) se adaugă la preţurile de vânzare ale bunurilor respective.
Art. 51. - Descoperirea, cercetarea, expertizarea. clasarea, evidenţa, depozitarea, conservarea,
restaurarea, protejarea, achiziţionarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional mobil se
realizează prin organisme şi instituţii specializate, care au competenţe generale şi speciale în domeniu,
precum şi prin persoane fizice sau juridice, în condiţiile prezentei legi.
Art. 52. - (1) Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor este organismul ştiinţific consultativ şi de
avizare în domeniu al Ministerului Culturii şi este condusă de un preşedinte, numit prin ordin al
ministrului culturii dintre specialiştii cu autoritate recunoscută în domeniu.
(2) Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor este alcătuită din 21 de specialişti numiţi prin ordin al
ministrului culturii, pe o perioadă de 4 ani, propuşi de:
a) preşedintele comisiei - 8 membri;
b) instituţiile publice specializate - 9 membri;
c) Secretariatul de Stat pentru Culte, Academia Română şi reprezentanţii colecţionarilor de bunuri
culturale mobile - 3 membri.
(3) Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor îşi desfăşoară activitatea pe baza unui regulament de
funcţionare elaborat de membrii comisiei şi aprobat prin ordin al ministrului culturii.
(4) Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor numeşte şi coordonează subcomisii pentru domeniile
prevăzute la art. 3. Secretarul comisiei şi secretarii subcomisiilor sunt numiţi din cadrul direcţiei de
specialitate a Ministerului Culturii. Subcomisiile funcţionează conform regulamentului Comisiei
Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, prevăzut la alin. (3).
(5) Cheltuielile de finanţare a Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor se efectuează din bugetul
Ministerului Culturii. Indemnizaţia lunară a fiecărui membru al comisiei reprezintă 30% din salariul
secretarului de stat.
Art. 53. - Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor are următoarele atribuţii:
a) evaluează rapoartele de expertiză şi hotărăşte asupra clasării bunurilor culturale mobile;
b) primeşte contestaţiile făcute de persoane fizice şi juridice cu privire la procedura de clasare a
bunurilor culturale mobile şi face propuneri referitoare la soluţionarea acestora;
c) avizează normele de clasare a bunurilor culturale mobile şi normele privind comerţul cu bunuri
culturale mobile:
d) avizează normele privind executarea mulajelor, facsimilelor şi copiilor, precum şi a tirajelor
postume după plăcile originale de gravură, în cazul bunurilor culturale mobile clasate;
e) avizează normele de conservare şi de restaurare a bunurilor culturale mobile clasate. Pentru
bunurile culturale mobile clasate în tezaur Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor poate stabili
priorităţile de restaurare;
f) avizează normele de acreditare a experţilor, normele de acreditare a conservatorilor şi
restauratorilor, precum şi normele privind autorizarea laboratoarelor şi a atelierelor de conservare şi
restaurare;
g) avizează funcţionarea laboratoarelor şi a atelierelor care urmează să efectueze operaţiuni de
restaurare;
h) avizează exportul temporar al bunurilor culturale mobile clasate;
i) avizează normele metodologice privind exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturale
mobile;
j) avizează funcţionarea agenţilor economici care comercializează sau organizează licitaţii cu bunuri
culturale mobile;
k) avizează regulamentele de organizare şi funcţionare a muzeelor şi colecţiilor publice;
i) acreditează experţii, conservatorii şi restauratorii;
m) acreditează specialiştii care pot avea acces, în condiţiile legii, la informaţia conţinută în registrele
agenţilor economici autorizaţi să comercializeze bunuri culturale mobile;
n) orice alte atribuţii date în competenţa sa, potrivit legii.
Art. 54. - (1) La nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti funcţionează direcţiile judeţene pentru
cultură şi patrimoniul cultural naţional, servicii publice descentralizate ale Ministerului Culturii.
(2) În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin hotărâre a Guvernului,
iniţiată de Ministerul Culturii, se reorganizează inspectoratele judeţene pentru cultură, prin comasare cu

46
oficiile judeţene pentru patrimoniul cultural naţional, în direcţii judeţene pentru cultură şi patrimoniul
cultural naţional.
Art. 55. - Direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional au următoarele atribuţii în
domeniul protejării patrimoniului cultural naţional mobil:
a) întocmesc baza de date privind evidenţa bunurilor culturale mobile clasate, aflate pe raza lor
teritorială;
b) înregistrează cererile de clasare a bunurilor culturale mobile deţinute de instituţii nespecializate, de
culte religioase, de alte persoane juridice, precum şi de persoane fizice;
c) efectuează expertiza necesară şi întocmesc documentaţia prevăzută de prezenta lege, în vederea
clasării bunurilor culturale mobile;
d) înaintează Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor propunerile de clasare;
e) înregistrează înştiinţările, de schimbare a proprietarului sau deţinătorului, în cazul bunurilor
culturale mobile clasate;
f) controlează periodic starea de conservare şi de securitate a bunurilor culturale mobile clasate,
acordând consultanţă de specialitate la solicitarea proprietarilor sau titularilor altor drepturi reale;
9) fac propuneri de includere în priorităţile de restaurare a bunurilor mobile clasate în tezaur, aflate la
instituţiile nespecializate, cultele religioase, alte persoane juridice decât instituţiile publice specializate,
precum şi la persoanele fizice;
h) verifică dacă agenţii economici autorizaţi să comercializeze bunuri culturale mobile respectă
obligaţiile ce le revin conform prezentei legi şi normelor emise în aplicarea acesteia;
i) aprobă, conform prezentei legi, exportul definitiv al bunurilor culturale mobile, eliberând, pe baza
expertizei, certificatul de export întocmit potrivit normelor metodologice privind exportul definitiv sau
temporar al bunurilor culturale mobile;
j) gestionează, în regim extrabugetar, veniturile realizate potrivit prevederilor art. 50 alin. (1) lit. a) şi
d), după caz precum şi alocaţiile de la bugetul de stat, destinate finanţării activităţilor prevăzute la art. 49
alin. (1);
k) colaborează şi stabilesc, împreună cu structurile abilitate ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale
Ministerului de Interne, după caz, măsurile de protecţie a bunurilor culturale mobile, în caz de conflict
armat sau de calamităţi naturale;
l) orice alte atribuţii date în competenţa lor prin prezenta lege.
Art. 56. - (1) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi se înfiinţează
Laboratorul Naţional de Cercetare în Domeniul Conservării şi Restaurării Patrimoniului Naţional Cultural
Mobil, instituţie publică în subordinea Ministerului Culturii.
(2) Organizarea şi funcţionarea Laboratorului Naţional de Cercetare în Domeniul Conservării şi
Restaurării Patrimoniului Cultural Naţional Mobil se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de
Ministerul Culturii.
(3) Laboratorul Naţional de Cercetare în Domeniul Conservării şi Restaurării Patrimoniului Cultural
Naţional Mobil are următoarele atribuţii principale:
a) investighează cu mijloace specifice de analiză materialele constituente ale bunurilor culturale
mobile, în funcţie de compoziţie, tehnologie de prelucrare şi provenienţă;
b) experimentează materiale necesare pentru conservarea şi restaurarea bunurilor culturale mobile,
precum şi pentru combaterea agenţilor biologici;
c) colaborează cu specialiştii de profil la expertizarea bunurilor culturale clasate sau în curs de
clasare;
d) pregăteşte şi perfecţionează specialişti în domeniile investigării, conservării şi restaurării bunurilor
culturale mobile;
e) colaborează cu instituţii de profil din tară şi din străinătate.
Art. 57. - (1) În subordinea Ministerului Culturii funcţionează Institutul de Memorie Culturală,
instituţie publică ce administrează bazele de date privind bunurile culturale mobile.
(2) Regulamentul de funcţionare a Institutului de Memorie Culturală se aprobă prin ordin al
ministrului culturii.
Art. 58. - Institutul de Memorie Culturală are următoarele atribuţii principale:
a) centralizează şi înregistrează în baza naţională de date fişele de evidenţă a bunurilor culturale
mobile clasate, transmise de instituţiile specializate şi de direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul
cultural naţional;
b) administrează bazele de date privind evidenţa informatizată şi circulaţia bunurilor culturale mobile;
c) stochează inventarele privind bunurile culturale mobile clasate şi documentele care au stat la baza
operaţiunilor de clasare;
47
d) cercetează şi valorifică documentar, inclusiv prin publicare, informaţiile cuprinse în baza de date
privind bunurile culturale mobile şi acordă asistenţă de specialitate, pe bază de contract, privind
valorificarea documentar ştiinţifică a informaţiei deţinute, cu acordul proprietarilor şi cu avizul Comisiei
Naţionale a Muzeelor .şi Colecţiilor;
e) elaborează norme, instrumente şi sisteme informative pentru evidenţa bunurilor culturale mobile;
f) colaborează cu instituţii similare din ţară şi din străinătate.
Art. 59. - Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage răspunderea disciplinară, materială, civilă,
contravenţională sau penală, după caz.
Art. 60. - (1) Constituie contravenţii, dacă nu sunt săvârşite astfel încât, potrivit legii penale, să
constituie infracţiuni, următoarele fapte:
a) nerespectarea de către persoanele fizice sau juridice de drept privat a termenului şi a condiţiilor
prevăzute la art. 43 alin. (1);
b) nerespectarea de către persoanele fizice sau juridice a termenului stabilit la art. 43 alin. (2) privind
comunicarea pierderii, furtului, distrugerii totale sau parţiale a unui bun cultural mobil clasat;
c) nerespectarea de către agenţii economici autorizaţi în comercializarea bunurilor culturale mobile a
obligaţiei de a afişa la loc vizibil normele privind comerţul cu bunuri culturale mobile, prevăzute la art.
35 alin. (3);
d) nerespectarea de către agenţii economici autorizaţi în comercializarea bunurilor culturale mobile a
obligaţiei de înştiinţare despre existenţa unor bunuri culturale mobile susceptibile să fie clasate, în
termenul şi condiţiile prevăzute la art. 35 alin. (5);
e) nerespectarea de către persoanele fizice a obligaţiei de predare a unui bun cultural mobil descoperit
întâmplător, în termenul prevăzut la art. 48 alin. (1);
f) neîndeplinirea de către proprietari, de titularii altor drepturi reale, de titularii drepturilor de
administrare sau de deţinătorii cu orice titlu ai bunurilor mobile clasate a obligaţiilor prevăzute la art. 22
alin. (1) lit. a), c)-f);
g) neîndeplinirea de către societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat a obligaţiilor
ce le revin potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (2);
h) înfiinţarea şi funcţionarea agenţilor economici specializaţi în comercializarea bunurilor culturale
mobile, fără autorizarea Ministerului Culturii, emisă potrivit art. 35 alin. (1);
i) neîndeplinirea de către agenţii economici autorizaţi în comercializarea bunurilor culturale mobile a
obligaţiei de a întocmi registrul prevăzut la art. 35 alin. (4);
j) nerespectarea de către agenţii economici autorizaţi în comercializarea bunurilor culturale mobile a
termenului şi condiţiilor prevăzute la art. 35 alin. (7) privind punerea în vânzare a bunurilor culturale
mobile clasate în tezaur;
k) executarea copiilor, mulajelor, tirajelor postume şi facsimilelor de pe bunuri culturale mobile
clasate, de către persoanele fizice sau juridice, fără respectarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1);
1) realizarea de către persoanele fizice sau juridice de reproduceri prin mijloace foto, video sau
numerice de pe bunuri culturale mobile clasate, fără acordul scris al titularului dreptului de administrare
sau al proprietarului bunului reprodus, potrivit art. 26 alin. (3);
m) utilizarea de către persoanele fizice sau juridice de tehnici neadecvate de reproducere, de natură să
afecteze integritatea sau calitatea bunurilor culturale mobile clasate, potrivit art. 26 alin. (4);
n) neîndeplinirea de către proprietarii şi titularii dreptului de administrare a bunurilor culturale mobile
clasate a obligaţiei prevăzute la art. 22 alin. (2) lit. b);
o) restaurarea bunurilor culturale mobile clasate în tezaur, fără avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor
şi Colecţiilor ori în afara laboratoarelor sau atelierelor autorizate, potrivit art. 28;
p) efectuarea oricăror lucrări care pot afecta situl arheologic, înaintea obţinerii certificatului privind
eliberarea terenului de sarcină arheologică potrivit art. 47 alin. (6);
r) împiedicarea efectuării cercetărilor pentru eliberarea terenului de sarcină arheologică potrivit art.
47 alin. (6).
(2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se sancţionează cu amendă de la 1.000.000 lei la
5.000.000 lei.
(3) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. c)-f) se sancţionează cu amendă de la 2.000.000 lei la
10.000.000 lei.
(4) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. g)-r) se sancţionează cu amendă de la 3.000.000 lei la
12.000.000 lei.
(5) Amenzile contravenţionale pot fi aplicate şi persoanelor juridice.
(6) Limitele amenzilor contravenţionale se actualizează prin hotărâre a Guvernului.

48
Art. 61. - Copiile, mulajele, tirajele postume, facsimilele şi reproducerile prin mijloace foto, video,
numerice sau prin alte mijloace, executate cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 ori ale art. 26 alin. (3), se
confiscă de către agentul constatator şi se transmit în administrarea unor instituţii publice specializate, cu
avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
Art. 62. - Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la art. 60 se fac de specialiştii
direcţiilor judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional, care, la cererea lor, vor fi asistaţi de
organele de poliţie.
Art. 63. - (1) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se
poale face plângere în termen de 15 zile de la comunicare.
(2) Plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se
soluţionează de către instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia.
Art. 64. - (1) Prevederile prezentei legi, referitoare la contravenţii, se completează cu dispoziţiile
Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, cu excepţia art. 25-27.
(2) Amenzile se fac venit la bugetul de stat.
Art. 65. - (1) Executarea de copii, mulaje, tiraje postume sau facsimile de pe bunuri culturale mobile
clasate, fără acordul scris al titularului dreptului de administrare ori al proprietarului, potrivit art. 26 alin.
(1) sau (2). după caz, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă de la 3.000.000 lei la 20.000.000 lei.
(2) Copiile, mulajele, tirajele postume sau facsimilele, executate în condiţiile prevăzute la alin. (1), se
confiscă şi se transmit în administrarea unor instituţii publice specializate, cu avizul Comisiei Naţionale a
Muzeelor şi Colecţiilor.
Art 66. - Executarea de falsuri ale bunurilor culturale mobile clasate, în scopuri comerciale sau în
orice alte scopuri, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Art. 67. - (1) Degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare sau distrugerea unui bun cultural mobil
clasat ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi
înlăturarea măsurilor luate constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Art. 68. - Degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare sau distrugerea din culpă a unui bun
cultural mobil clasat constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu
amendă de la 3.000.000 lei la 15.000.000 lei.
Art. 69. - (1) Efectuarea fără certificat de export a oricăror acte sau fapte care, potrivit dispoziţiilor
prezentei legi, constituie operaţiuni de export ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Bunurile culturale mobile care au făcut obiectul exportului ilegal se confiscă şi vor fi transmise în
administrare instituţiilor publice specializate, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
(3) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a avut ca urmare pierderea unui bun cultural mobil clasat,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Art. 70. - Efectuarea oricăror operaţiuni pentru export definitiv de bunuri culturale mobile clasate,
aflate în proprietate publică, sau de bunuri culturale mobile clasate în tezaur, aflate în proprietatea
persoanelor fizice sau juridice de drept privat, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3
la 10 ani, iar bunurile se confiscă şi vor fi transmise în administrare instituţiilor publice specializate, cu
avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
Art. 71. - Furnizarea de date confidenţiale privind patrimoniul cultural naţional mobil altor persoane
fizice sau juridice decât cele prevăzute la art. 15 alin. (4) şi (5) constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Art. 72. - Trecerea unui bun cultural mobil dintr-o categorie juridică a patrimoniului cultural în alta,
precum şi declasarea unui bun cultural mobil, fără respectarea procedurilor prevăzute la art. 19 şi 20,
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă de la 5.000.000 lei
la 15.000.000 lei.
Art. 73. - (1) Efectuarea de către persoanele fizice sau juridice neautorizate conform art. 46 a unor
detecţii sau săpături în siturile arheologice constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 5 ani.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Art. 74. - Executarea de către persoanele fizice, fără acreditare şi certificat de liberă practică,
prevăzute la art. 27 alin. (2) şi (3), a unor lucrări de conservare sau de restaurare de bunuri culturale
mobile clasate constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă de
la 5.000.000 lei la 15.000.000 lei.

49
Art. 75. - Funcţionarea fără autorizaţia prevăzută la art. 27 alin. (4) a laboratoarelor sau atelierelor
care execută lucrări de restaurare şi conservare a bunurilor culturale mobile clasate constituie infracţiune
şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă de la 5.000.000 lei la 15.000.000 lei.
Art. 76. - Topirea sau modificarea, sub orice formă, a bunurilor culturale mobile clasate care sunt
deţinute cu orice titlu de Banca Naţională a României, de Monetăria Statului sau de celelalte bănci
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Art. 77. - (1) În termen de 90 de zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al
României, Partea I, Ministerul Culturii va emite, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor:
a) Normele de clasare a bunurilor culturale mobile;
b) Normele de conservare şi restaurare a bunurilor culturale mobile clasate;
c) Normele de acreditare a experţilor;
d) Normele de acreditare a conservatorilor şi restauratorilor;
e) Normele privind autorizarea laboratoarelor şi a atelierelor de conservare şi restaurare;
f) Normele metodologice privind exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturale mobile;
g) Normele privind comerţul cu bunuri culturale mobile.
(2) Normele prevăzute la alin. (1) lit. a) - f) vor fi aprobate prin ordin al ministrului culturii şi vor fi
publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(3) Normele prevăzute la alin. (1) lit. g) vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului.
Art. 78. - În termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi Ministerul Culturii va
institui următoarele registre:
a) Registrul experţilor, în care vor fi înscrişi specialiştii în domeniile menţionate la art. 3;
b) Registrul conservatorilor si restauratorilor;
c) Registrul bunurilor culturale distruse, furate, dispărute sau exportate ilegal.
Art. 79. - (1) În termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi instituţiile publice
specializate sunt obligate şi prezinte Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor propuneri în legătură cu
clasarea în tezaur a bunurilor culturale mobile deţinute.
(2) În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi cultele religioase, precum şi
instituţiile publice nespecializate sunt obligate şi depună la direcţiile judeţene pentru culturi şi patrimoniul
cultural naţional în a căror rază teritorială îşi au sediul inventarul de bunuri culturale mobile deţinute, în
vederea efectuării operaţiunilor de clasare.
(3) Termenul de finalizare a procedurii de clasare este de 6 luni pentru bunurile culturale mobile
prevăzute la alin. (1) şi (2), care sunt supuse acestei proceduri în primele 9 luni de aplicare a prezentei
legi.
Art. 80. - (1) Bunurile culturale mobile, aflate în custodia unor instituţii publice, vor fi restituite direct
de aceste instituţii deţinătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus în custodie, potrivit
dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.
(2) Bunurile culturale mobile, preluate în orice mod de autorităţi ale statului, revendicate de
proprietarii de drept, vor fi restituite acestora de către instituţiile care le-au preluat, pe baza unei hotărâri
judecătoreşti definitive. Acţiunile în justiţie pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru.
Instituţiile deţinătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la
documentele privind provenienţa şi preluarea acestora.
(3) Proprietarii bunurilor culturale mobile clasate sunt obligaţi ca, înainte de preluarea bunurilor
restituite, să garanteze în scris respectarea dispoziţiilor prezentei legi.
Art. 81. - (1) Operele de artă plastică şi fotografică, operele de artă decorativă sau de cult, operele cu
caracter etnografic, ale meşteşugarilor populari, precum şi alte opere create de autori în viaţă nu pot face
obiectul clasării.
(2) Bunurile culturale prevăzute la alin. (1) pot fi exportate definitiv sau temporar fără nici o
restricţie.
Art. 82. - În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi declaraţiile persoanelor
fizice, precum şi fişierele alfabetice sau pe domenii, completate ca urmare a aplicării prevederilor Legii
nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional al Republicii Socialiste România, publicată
în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 137 din 2 noiembrie 1974, abrogată prin Decretul nr. 90/1990 privind
înfiinţarea şi organizarea Comisiei Muzeelor şi Colecţiilor, publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 20 din 6 februarie 1990, aflate în păstrarea direcţiilor judeţene pentru cultură şi patrimoniul
cultural naţional şi a Institutului de Memorie Culturală, se inventariază, se sigilează şi se predau
Arhivelor Naţionale.
Art. 83. - În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare .a prezentei legi, în cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei din Ministerul de Interne se organizează structuri specializate în
50
prevenirea, descoperirea şi urmărirea faptelor ilegale la regimul bunurilor care fac parte din patrimoniul
cultural naţional mobil. .
Art. 84. - În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi Ministerul Finanţelor,
cu avizul Ministerului Culturii, va crea, în cadrul Direcţiei Generale a Vămilor, structuri specializate în
prevenirea şi combaterea traficului ilegal cu bunuri culturale mobile.
Art. 85. - Ministerul Culturii, Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale vor asigura,
printr-un program de acţiuni coordonate, protecţia şi integritatea bunurilor culturale mobile clasate, aflate
în institute specializate şi nespecializate, în instituţii de cult, precum şi în colecţii private, împotriva
riscurilor ce decurg din calamităţi naturale, tulburări publice sau conflicte armate.
Art. 86. - (1) Prezenta lege intră în vigoare la 90 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
(2) La aceeaşi dată se abrogă dispoziţiile art. 2 alin. 2, art. 3-5, art. 9, 11 si 12 din Ordonanţa
Guvernului nr. 27/1992 privind unele măsuri pentru protecţia patrimoniului cultural naţional, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 28 august 1992, aprobată şi modificată prin Legea nr.
11/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 14 martie 1994, şi dispoziţiile
art. 3 lit. a) şi b), art. 4, 6, art. 8 alin. (1) lit. d), art. 9 lit. b) şi d), art. 11, 15, 20, 25, art. 27 alin. (1), art. 28
şi ale art. 30 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural
naţional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 31 august 1994, aprobată şi
modificată prin Legea nr. 41/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 30
mai 1995, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

MONUMENTELE ISTORICE
Legislaţia de ocrotire a monumentelor istorice

Fie că este vorba de monumente arhitecturale sau de monumente ale naturii, şi unele şi altele sunt
ocrotite în toate ţările de legiuiri speciale.

LEGE
privind protejarea monumentelor istorice
(nr. 422/ 24 iulie, 2001)

TITLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1. – (1) Prezenta lege reglementează regimul juridic general al monumentelor istorice.
(2) În sensul prezentei legi, monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate
pe teritoriul României sau în afara graniţelor, proprietăţi ale statului român, semnificative pentru istoria,
cultura şi civilizaţia naţională şi universală.
(3) Regimul de monument istoric este conferit prin clasarea acestor bunuri imobile conform
procedurii prevăzute în prezenta lege.
Art. 2. – (1) Monumentele istorice fac parte integrantă din patrimoniul cultural naţional şi sunt
protejate prin lege.
(2). Activităţile şi măsurile de protejare a monumentelor istorice se realizează în interes public. În
condiţiile prezentei legi intervenţiile asupra monumentelor istorice pot constitui cauză de utilitate publică.
(3) În sensul prezentei legi, prin protejare se înţelege ansamblul de măsuri cu caracter ştiinţific,
juridic, administrativ, financiar, fiscal şi tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea,
clasarea, evidenţa, conservarea, inclusiv paza şi întreţinerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare
a monumentelor istorice şi integrarea lor social-economică şi culturală în viaţa colectivităţilor locale.
(4) Pentru protejarea monumentelor istorice se stabilesc prin lege măsuri stimulative cu caracter
economic sau de altă natură.
(5) Asupra monumentelor istorice se pot aplica servituţi de utilitate publică institute potrivit legii.
Art. 3. – Conform prezentei legi se stabilesc următoarele categorii de monumente istorice, bunuri
imobile situate suprateran, subteran sau sub acvatic.
a) monument – construcţie sau parte de construcţie, împreună cu instalaţiile, componentele artistice,
elementele de mobiliare interioară sau exterioară care fac parte integrantă din acestea, precum şi lucrări
artistice comemorative, funerare, de for public, împreună cu terenul aferent delimitat topografic, care
constituie mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, arheologic, istoric,
artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific sau tehnic;

51
b) ansamblu – grup coerent din punct de vedere cultural, istoric, arhitectural, urbanistic ori
muzeistic de construcţii urbane sau rurale care împreună cu terenul aferent formează o unitate delimitată
topografic ce constituie o mărturie cultural-istorică semnificativă din punct de vedere arhitectural,
urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific sau tehnic;
c) sit – teren delimitat topografic cuprinzând acele creaţii umane în cadru natural care sunt mărturii
cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic,
etnografic, religios, social, ştiinţific, tehnic sau al peisajului cultural.
Art. 4. – (1) Monumentele istorice aparţin fie domeniului public sau privat al statului, al judeţelor,
oraşelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice.
(2) Monumentele istorice proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile; aceste monumente istorice pot fi date în administrare
instituţiilor publice, pot fi concesionate pentru maximum 49 de ani sau închiriate, în condiţiile legii, cu
avizul, după caz, al Ministerului Culturii şi Cultelor, respectiv al direcţiilor pentru cultură, culte şi
patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.
(3) Monumentele istorice aparţinând domeniului privat pot face obiectul circuitului civil în condiţiile
stabilite prin prezenta lege.
(4) Monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi
vândute numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune al statului român, prin Ministerul Culturii
şi Cultelor, sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancţiunea
nulităţii absolute a vânzării.
(5) Proprietarii persoane fizice sau juridice care intenţionează să vândă monumente istorice vor
înştiinţa în scris direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti.
(6) Direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti, vor transmite Ministerului Culturii şi Cultelor înştiinţarea prevăzută la alin. (5) în termen de 3
zile de la primirea acesteia.
(7) Termenul de exercitare a dreptului de preemţiune al statului este de maximum 30 de zile de la
data înregistrării la Ministerul Culturii şi Cultelor a înştiinţării prevăzute la alin. (5); titularii dreptului de
preemţiune vor prevedea în bugetul propriu sumele necesare destinate exercitării dreptului de preemţiune;
valoarea de achiziţionare se negociază cu vânzătorul.
(8) În cazul în care Ministerul Culturii şi Cultelor nu îşi exercită dreptul de preemţiune în termenul
prevăzut la alin. (7) acest drept se transferă autorităţilor publice locale, care îl pot exercita în maximum
15 zile.
(9) În condiţiile legii, în vederea protejării monumentelor istorice se poate proceda, în cazuri extreme,
la strămutarea acestora.
(10) Monumentele istorice care se află pe teritoriul României şi care sunt proprietatea altor state sunt
protejate în condiţiile prezentei legi.
Art. 5. – (1) Paza, întreţinerea, conservarea, consolidarea, restaurarea şi punerea în valoare prin
mijloace adecvate a monumentelor istorice revin, după caz, proprietarilor sau titularilor altor drepturi
reale asupra acestora, în conformitate cu prevederile prezentei legi.
(2) În cazul în care un monument istoric nu are proprietar cunoscut obligaţiile decurgând din prezenta
lege revin autorităţii administraţiei publice locale din unitatea administrativă pe al cărei teritoriu este
situat monumentul istoric sau autorităţilor administraţiei publice centrale.
Art. 6. – (1) Statul garantează şi asigură protejarea monumentelor istorice în condiţiile stabilite prin
prezenta lege.
(2) Ministerul Culturii şi Cultelor este autoritatea administraţiei publice centrale de specialitate care
elaborează strategiile şi normele specifice de protejare a monumentelor istorice, urmăreşte şi asigură
aplicarea lor.
(3) Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate, instituţiile de specialitate subordonate
acestora şi autorităţile administraţiei publice locale colaborează şi răspund, după caz, de activitatea de
protejare a monumentelor istorice.
(4) Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate şi instituţiile din subordinea acestora,
precum şi autorităţile administraţiei publice locale cooperează cu proprietarii monumentelor istorice,
persoane fizice sau juridice, cu deţinătorii şi administratorii acestora, precum şi cu instituţiile publice şi
organizaţiile negurvernamentale din domeniul protejării monumentelor istorice şi îi sprijină în condiţiile
legii.

TITLUL II
52
Protejarea monumentelor istorice

CAPITOLUL I
Monumente istorice
Art. 7. – (1) Monumentele istorice se clasează astfel:
a) în grupa A – monumentele istorice de valoare naţională şi universală;
b) în grupa B – monumentele istorice, reprezentative pentru patrimoniul cultural local.
(2) Clasarea monumentelor istorice în grupe se face prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, la
propunerea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, conform procedurii de clasare prevăzute de
prezenta lege.
(3) Monumentele istorice clasate în grupele prevăzute la alin. (1) şi zonele de protecţie a acestora,
aflate în proprietate publică, pot fi declarate, potrivit legii, de interes public naţional sau local, după caz,
prin hotărâre a Guvernului iniţiată de Ministerul Culturii şi Cultelor, respectiv prin hotărâre a consiliilor
locale, judeţene sau a Consiliului al Municipiului Bucureşti, cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor.
Art. 8. – (1) Pentru fiecare monument istoric se instituie zona sa de protecţie, prin care se asigură
conservarea integrată a monumentului istoric şi a cadrului să construit sau natural.
(2) Delimitarea şi instituirea zonei de protecţie se realizează simultan cu clasarea bunului imobil ca
monument istoric, în condiţiile legii.
(3) În zona de protecţie pot fi instituite servituţi de utilitate publică şi reglementări speciale de
construire prin planurile şi regulamentele de urbanism aprobate şi avizate conform legii.
(4) procedura de delimitare şi instituire a zonelor de protecţie se stabileşte prin ordin al ministrului
culturii şi cultelor, care va fi publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, în termen de 3 luni de la
data intrării în vigoare a prezentei legi.
Art. 9. – (1) Monumentele istorice sunt protejate indiferent de regimul lor de proprietate sau de starea
lor de conservare.
(2) Protejarea monumentelor istorice este parte componentă a strategiilor de dezvoltare durabilă
economico-socială, turistică, urbanistică şi de amenajare a teritoriului la nivel naţional şi local.
(3) Exproprierea pentru cauză de utilitate publică a monumentelor istorice şi a zonelor de protecţie a
acestora sau instituirea unor servituţi poate fi iniţiată şi aplicată numai cu avizul Ministerului Culturii şi
Cultelor.
(4) Aplicarea de servituţi care au drept consecinţă desfiinţarea, distrugerea parţială sau degradarea
monumentelor istorice şi a zonelor lor de protecţie este interzisă.
Art. 10. – (1) Orice intervenţie asupra monumentelor istorice şi asupra imobilelor din zona lor de
protecţie, precum şi orice modificare a situaţiei juridice a monumentelor istorice se fac numai în condiţiile
stabilite prin prezenta lege.
(2) Desfiinţarea, distrugerea parţială sau totală, profanarea, precum şi degradarea monumentelor
istorice sunt interzise şi se sancţionează conform legii.

CAPITOLUL II
Evidenţa şi clasarea monumentelor istorice
Art. 11. – (1) Evidenţa monumentelor istorice rezultă din procedura de alcătuire a fişei fiecărui
monument, în care sunt consemnate informaţiile tehnice şi ştiinţifice, toate intervenţiile umane, precum şi
modificările naturale survenite în decursul timpului.
(2) Clasarea este procedura prin care se conferă regim de monument istoric unui bun imobil conform
art. 7.
(3) Evidenţa şi clasarea se realizează potrivit dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege şi în
conformitate cu normele metodologice cu clasare şi evidenţă a monumentelor istorice, aprobate prin ordin
al ministrului culturii şi cultelor, care va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 12. – (1) Procedura de clasare se declanşează de către direcţiile pentru cultură, culte şi
patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, astfel:
1. din oficiu, în următoarele situaţii:
a) pentru bunurile imobile aflate în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale;
b) pentru bunurile imobile aflate în proprietatea cultelor religioase;
c) pentru bunurile imobile descoperite întâmplător sau în cadrul unor cercetări arheologice
sistematice;
2. la cererea sau, după caz, la propunerea:
a) proprietarului bunului imobil, a muzeului municipal sau judeţean;
53
b) primarului localităţii, a consiliului local sau judeţean, respectiv al Consiliului General al
Municipiului Bucureşti, pe al cărui teritoriu administrativ se află bunul imobil în cauză;
c) Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice sau Comisiei Naţionale de Arheologie;
d) Asociaţiilor şi fundaţiilor legal constituite, cu activitate în domeniul protejării
monumentelor istorice.
(2) Dosarul de clasare se întocmeşte de direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional
judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, se înaintează Direcţiei Monumentelor Istorice, care îl
analizează, îl supune spre avizare Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice şi, după caz, înaintează
ministrului culturii şi cultelor propunerea de clasare sau de neclasare.
(3) Bunul imobil se clasează prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, care va fi publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) Ordinul de clasare emis de ministrul culturii şi cultelor sau hotărârea de neclasare se comunică
proprietarului şi titularilor altor drepturi reale, precum şi autorităţii administraţiei publice locale, în
termen de cel mult 30 de zile de la data emiterii.
Art. 13. – (1) Direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti, au obligaţia de a comunica neîntârziat declanşarea procedurii de clasare, după
caz, proprietarului, titularului dreptului de administrare sau, respectiv, titularului altui drept real asupra
bunului imobil.
(2) De la data comunicării către proprietar sau către titularul altor drepturi reale a declanşării
procedurii de clasare sau până la emiterea ordinului de neclasare, după caz, dar nu mai mult de 12 luni,
bunului imobil în cauză i se aplică regimul juridic al monumentelor istorice, potrivit dispoziţiilor
prezentei legi.
Art. 14. – (1) Ordinul de clasare sau neclasare poate fi contestat de proprietarul bunului imobil în
cauză la Ministerul Culturii şi Cultelor în termen de 30 de zile de la data comunicării; contestaţia se
soluţionează în termen de 30 de zile de la înregistrare.
(2) În cazul în care prin votul a două treimi din numărul membrilor Comisia Naţională a
Monumentelor Istorice susţine hotărârea iniţială de clasare sau de neclasare, ministrul culturii şi cultelor
este nedreptăţit să respingă contestaţia.
(3) În cazul în care contestatarul nu este mulţumit de răspunsul primit, acesta se poate adresa instanţei
de contencios administrativ, în condiţiile legii.
(4) În cazul în care ordinul de clasare a fost constestat în condiţiile legii, acesta rămâne definitiv după
epuizarea căilor de atac.
(5) În cazul în care ordinul de clasare nu este constestat în condiţiile legii, acesta rămâne definitiv
după 30 de zile de la comunicarea lui în scris proprietarului şi autorităţilor administraţiei publice locale.
(6) La data rămânerii definitive a ordinului de neclasare efectele aplicării prevederilor art. 13 alin. (2)
încetează: reluarea procedurii de clasare nu poate interveni înainte de 3 ani, în absenţa descoperirii unor
elemente noi care să o justifice.
(7) În situaţia introducerii unei acţiuni în contencios administrativ împotriva ordinului de clasare,
până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile asupra bunului imobil în
cauză se aplică prevederile art. 13 alin. (2).
Art. 15. – (1) Ordinul de clasare se publică prin grija Ministerului Culturii şi Cultelor în Monitorul
Oficial al României, Partea I, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă.
(2) Calitatea de monument istoric, a bunului imobil respectiv se înscrie de către proprietar, fără taxă,
în Cartea funciară, în termen de 30 de zile de la data publicării ordinului de clasare în Monitorul Oficial al
României, Partea, I.
Art. 16. – (1) În termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea, I,
a ordinului de clasare direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti, întocmesc şi comunică proprietarului actul prin care sunt precizate condiţiile şi
regulile de utilizare sau de exploatare şi de întreţinere a bunului imobil în cauză, denumit Obligaţia
privind folosinţa monumentului istoric, care însoţeşte actele de proprietate, de concesiune sau de
închiriere pe tot parcursul existenţei imobilului în cauză.
(2) Metodologia de întocmire şi conţinutul Obligaţiei privind folosinţa monumentului istoric se
aprobă în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin ordin al ministrului
culturii şi cultelor, care va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(3) Obligaţia privind folosinţa monumentului istoric este servitute constituită în folosul imobilului şi
se înscrie în Cartea funciară de către proprietar în termen de 30 de zile de la data comunicării ei.
Art. 17. – (1) Monumentele istorice şi zonele lor de protecţie sunt evidenţiate în planurile urbanistice
generale şi în toate celelalte documentarii de urbanism şi, respectiv, de amenajare a teritoriului.
54
(2) Calitatea de monument istoric este marcată în mod obligatoriu pe bunul imobil printr-un însemn
amplasat de reprezentanţii primăriei, în conformitate cu normele metodologice de semnalizare a
monumentelor istorice.
Art. 18. – (1) În sensul prezentei legi, prin declasare se înţelege procedura de radiere din Lista
cuprinzând monumentele istorice a unui bun mobil sau a unei părţi din acesta.
(2) Declasarea monumentelor istorice urmează aceeaşi procedură ca cea prevăzută pentru clasare. Ea
este declanşată din oficiu în oricare dintre situaţiile următoare:
a) descărcarea de sarcină arheologică, în cazul siturilor arheologice, conform avizului Comisiei
Naţionale de Arheologie;
b) dispariţia monumentului istoric.
Art. 19. – Schimbarea grupei de clasare a monumentelor istorice se face potrivit procedurii prevăzute
pentru clasare.
Art. 20. – (1) Clasarea de urgenţă este procedura excepţională prin care un bun imobil aflat în pericol
iminent de distrugere sau de alterare fizică este clasat în grupa A sau B, după caz, în vederea luării
măsurilor urgente necesare pentru salvarea sa.
(2) Solicitarea declanşării procedurii de clasare de urgenţă se face în termen de maximum 30 de zile
de la constatarea situaţiei de urgenţă de către proprietar, primar sau de direcţia pentru cultură, culte şi
patrimoniul cultural naţional judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti; solicitarea se adresează
Direcţiei Monumentelor Istorice.
(3) Împotriva ordinului de clasare de urgenţă proprietarul se poate adresa instanţei de contencios
administrativ.
(4) Până la soluţionarea litigiului bunului imobil în cauză i se aplică dispoziţiile art. 13 alin. (2).
Art. 21. – (1) Lista cuprinzând monumentele istorice include monumentele istorice clasate în grupa A
sau B şi se întocmeşte de Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, cu avizul Comisiei Naţionale a
Monumentelor Istorice şi, după caz, al Comisiei Naţionale de Arheologie.
(2) Lista cuprinzând monumentele istorice se aprobă prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se actualizează la fiecare 5 ani.
(3) Lista cuprinzând monumentele istorice stă la baza întocmirii cadastrului de specialitate al
monumentelor istorice.

CAPITOLUL III
Intervenţii asupra monumentelor istorice
Art. 22. – (1) Intervenţiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza şi cu respectarea
avizului emis de Ministerul Culturii şi Cultelor; fac excepţie intervenţiile determinate de forţă majoră, cu
condiţia ca modificările să fie reversibile.
(2) În sensul prezentei legi, intervenţiile ce se efectuează asupra monumentelor istorice sunt:
a) toate lucrările de cercetare, construire, extindere, reparare, consolidare, conservare, restaurare,
amenajări peisagistice, precum şi orice alte lucrări care modifică substanţa sau aspectul monumentelor
istorice, inclusiv reparaţiile curente, lucrările de întreţinere şi iluminarea interioară şi exterioară de
siguranţă şi decorativă;
b) executarea de mulaje de pe componente ale monumentelor istorice;
c) amplasarea definitivă sau temporară de imprejmuiri, construcţii de protecţie, piese de mobilier. fix,
de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de însemne pe şi în monumente istorice;
d) schimbări ale destinaţiei monumentelor istorice, inclusiv schimbările temporare;
e) strămutarea monumentelor istorice;
f) amenajărl de căi de acces, pietonale şi carosabile, utilităţi anexe, indicatoare, inclusiv în zonele de
protecţie a monumentelor istorice.
(3) Autorizaţia de construire, autorizaţia de desfiinţare, precum şi autorizaţiile referitoare la
intervenţiile prevăzute la alin. (2) sunt eliberate numai pe baza şi în conformitate cu avizul Ministerului
Culturii şi Cultelor şi cu celelalte avize, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare. -
(4) Autorizaţiile prevăzute la alin. (3), emise fără avizul instituţiilor abilitate prin lege şi fără
respectarea condiţiilor acestora, sunt nule de drept.
(5) Obligaţia privind folosinţa monumentului istoric face parte integrantă din Cartea tehnică a
construcţiei. În situaţia în care aceasta nu există Obligaţia privind folosinţa monumentului istoric ţine
locul documentaţiei tehnice de utilizare a bunului imobil, în condiţiile legii.
Art. 23. Intervenţiile care se efectuează asupra imobilelor care nu sunt monumente istorice, dar care
se află în ansambluri, situri sau zone de protecţie a monumentelor istorice, se autorizează pe baza avizului

55
Ministerului Culturii şi Cultelor, al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei şi a
celorlalte avize, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.
Art. 24. - (1) Toate intervenţiile care se efectuează asupra monumentelor istorice, altele decât cele de
schimbare a destinaţiei, de intreţinere sau de reparaţii curente, indiferent de sursa lor de finanţare şi de
regimul de proprietate al imobilului, se fac sub inspecţia- şi controlul propriu ale -Ministerului Culturii şi
Cultelor, respectiv ale direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti, cu personal atestat şi agreat, în condiţiile legii.
(2) În condiţiile legii, în cazul realizării de lucrări neautorizate sau care încalcă avizele de specialitate,
personalul de inspecţie abilitat are dreptul să întrerupă lucrările până la intrarea în legalitate, să aplice
sancţiuni şi, după caz, să dispună revenirea la situaţia iniţială şi să sesizeze organele de cercetare penală.
(3) Expertizarea structurală a monumentelor istorice şi verificarea tehnică a proiectelor de consolidare
a monumentelor istorice se fac numai de experţi şi verificatori tehnici, atestaţi de Ministerul Culturii şi
Cultelor pentru exigenţele specifice domeniului monumentelor istorice, cu respectarea cerinţelor privind
calitatea lucrărilor în construcţii.
Art. 25. - În perioada efectuării cercetărilor arheologice şi până la luarea deciziei finale, asupra
materialului arheologic descoperit de instituţiile abilitate conservarea lucrărilor la monumentele istorice
în cauză, precum şi a mărturiilor arheologice descoperite revine atât responsabilului ştiintific al
şantierului arheologic, cât şi instituţiei organizatoare, conform avizului Ministerului Culturii şi Cultelor,
respectiv al direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti, în funcţie de grupa, în care monumentul istoric este înscris în Lista cuprinzând
monumentele istorice.
Art. 26. - (1) Conservarea monumentelor istorice reprezentând descoperiri arheologice rămase
decopertate se face, în condiţiile legii, de către autorităţile administraţiei publice locale, sub coordonarea
unor specialişti şi experţi atestaţi.
(2). Programul de conservare a monumentelor istorice înscrise în Lista cuprinzând monumentele
istorice în grupa A se avizează de. Ministerul Culturii şi Cultelor, iar cel al monumentelor istorice înscrise
în Lista cuprinzând monumentele istorice în grupa B se avizează de direcţiile pentru cultură, culte şi
patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.

TITLUL III
Instituţii şi organisme de specialitate cu atribuţii în protejarea monumentelor istorice

CAPITOLUL I
Instituţii
Art. 27. - (1) Ministerul Culturii şi Cultelor elaborează şi asigură aplicarea strategiei naţionale şi
urmăreşte respectarea prevederilor legale şi a normelor şi metodologiilor din domeniul protejării
monumentelor istorice.
(2) Ministerul Culturii şi Cultelor asigură îndeplinirea angajamentelor statului asumate prin
convenţiile internaţionale referitoare la protecţia monumentelor istorice, la care România este parte.
(3) Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă statul în relaţia cu proprietarii de monumente istorice şi
cu titularii altor drepturi reale asupra acestora.
(4) Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, potrivit prevederilor prezentei legi, Ministerul Culturii şi
Cultelor organizează. compartimente de specialitate în aparatul propriu, precum şi instituţii subordonate,
având drept atribuţii activităţile de cercetare, evidenţă, clasare, inspecţia şi control, conservare, restaurare
şi punere în valoare a monumentelor istorice.
Art. 28. (1) În vederea protejării monumentelor istorice Ministerului Culturii şi Cultelor îndeplideşte
direct sau prin instituţiile sale subordonate următoarele atribuţii:
a) organizează sistemul naţional de cercetare, evidenţă, elaborare de reglementări
tehnice, de supraveghere şi inspecţie a monumentelor istorice şi avizează reglementările tehnice cu
aplicabilitate pentru domeniul monumentelor istorice, în cazul în care ele sunt elaborate de alte autorităţi
decât Ministerul Culturii şi Cultelor;
b) conferă prin ordin al ministrului culturii şi cultelor regimul de monument istoric
imobilelor clasate şi instituie zonele lor de protecţie;
c) publică Lista cuprinzând monumentele istorice în Monitorul Oficial al României, Partea - I, şi o
actualizează, potrivit legii;
d) instituie cadastrul monumentelor istorice;
e) face propuneri pentru cuprinderea în proiectul bugetului de stat a sumelor necesare în vederea
finanţării cheltuielilor pentru protejarea monumentelor istorice;
56
f) emite avizele de specialitate necesare în vederea eliberării autorizaţiilor de construire pentru
lucrările şi intervenţiile de orice natură asupra monumentelor istorice;
g) emite avizul de specialitate privind regulamentele de construcţie din zonele de protecţie a
monumentelor istorice;
h) colaborează la elaborarea secţiunilor Planului de amenajare a teritoriului naţional care au ca obiect
monumentele istorice şi emite avizele de specialitate privind planurile de amenajare a teritoriului
judeţean;
i) emite avizele de specialitate necesare în.vederea eliberării autorizaţiilor de construire sau desfiinţare
pentru imobilele aflate în zonele de protecţie a monumentelor istorice sau în ansambluri şi situri istorice,
precum şi în zonele de protecţie a acestora, până la aprobarea, în condiţiile legii, a documentaţiilor de
urbanism pentru zonele respective;
j) emite avizele de specialitate privind planurile urbanistice generale ale localităţilor care cuprind
monumente istorice, privind planurile urbanistice zonale pentru zonele protejate care cuprind monumente
istorice, precum şi privind planurile urbanistice de detaliu care au ca obiect monumente istorice sau
imobile din zona lor de protecţie;
k) iniţiază, atunci cănd este necesar, sau solicită consiliilor judeţene exproprierea pentru cauză de
utilitate publică a monumentelor istorice din grupa A, respectiv a celor din grupa B, în vederea salvării
acestora de la distrugere şi degradare;
l) coordonează, prin diriginţi de specialitate ai Oficiului Naţional al Monumentelor Istorice, atestaţi
de Ministerul Culturii şi Cultelor, lucrările de conservare, consolidare şi restaurare a monumentelor
istorice, atunci când intervenţiile sunt finanţate total sau parţial din fondurile alocate de Ministerul
Culturii şi Cultelor;
m) asigură inspecţia şi controlul propriu la monumentele istorice privind starea lor de conservare şi
respectarea avizelor de specialitate emise, precum şi controlul propriu al şantierelor având drept obiect
monumentele istorice, indiferent de regimul de proprietate şi de grupa monumentului istoric, de natura
operaţiunilor şi de sursa lor de finanţare;
n) constată contravenţii şi aplică sancţiuni prin împuterniciţii săi şi ia măsurile corespunzătoare de
sesizare a organelor de cercetare penală în cazul infracţiunilor;
o) instituie, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Registrul
specialiştilor, Registrul experţilor şi verificatorilor tehnnci, precum şi Registrul agenţilor economici
.
autorizaţi să desfăşoare activităţile prevăzute la lit. q);
p) emite pentru domeniul protejării monumentelor istorice. atestatul de:
- specialist în cercetarea şi investigarea monumentelor istorice;
- specialist în.evidenţă;
- specialist în proiectare;
- expert şi expert tehnic;
- responsabil cu execuţia - şef de şantier;
- responsabil cu urmărirea în timp a construcţiilor;
- diriginte de-şantier;
- alt specialist, în conformitate cu Regulamentul privind atestarea specialiştilor şi experţilor din
domeniul protejării monumentelor istorice, aprobat prin ordin al ministrului culturii şi cultelor;
q) avizează, potrivit legii, constituirea agenţilor economici care au ca obiect de activitate efectuarea
de cercetări, proiectarea şi executarea de lucrări asupra monumentelor istorice;
r) colaborează cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi
Locuinţei şi cu Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale la organizarea şi funcţionarea sistemului naţional
de educaţie, pregătire şi perfecţionare a specialiştilor şi meseriaşilor din domeniul protejării
monumentelor istorice;
s) susţine, în condiţiile legii, programe şi proiecte de revitalizare şi punere în valoare a monumentelor
istorice, hotărăşte strategii şi cofinanţează programe şi publicaţii pentru animarea culturală şi stimularea
interesului public faţă de monumentele istorice;
ş) elaborează împreună cu Ministerul de Interne normele de prevenire şi de stingere a incendiilor la
monumente istorice;
t) stabileşte împreună cu Ministerul Apărării Naţionale măsurile speciale de protecţie a monumentelor
istorice în caz de conflict armat;
t) colaborează cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale la realizarea
planurilor şi a normelor metodologice pentru stabilirea măsurilor de prevenire a distrugerilor cauzate de
dezastrele naturale; colaborează cu Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului la elaborarea normelor şi,

57
metodologiilor privind înlăturarea sau diminuarea factorilor poluanţi în zonele de protecţie a monumente-
lor istorice; '
u) instituie şi controlează amplasarea însemnului distinctiv care atestă regimul de monument istoric al
unui bun imobil, în vederea protejării sale în timp de pace sau de conflict armat;
v) avizează înfiinţarea organizaţiilor neguvernamentale cu activitate în domeniul protejării.,
monumentelor istorice şi colaborează cu acestea, în condiţiile legii, la realizarea, de programe şi. proiecte.
de protejare a monumentelor istorice;
w) asigură funcţionarea, logistică, secretariatul tehnic permanent şi sediul Comisiei Naţionale a
Monumentelor Istorice şi ale Comisiei Naţionale de Arheologie şi editează publicaţiile acestora;
x) colaborează cu organismele internaţionale interesate şi participă, în cooperare cu acestea, la
finanţarea programelor de protejare a monumentelor istorice;.
y) exercită, în numele statului, dreptul de preemţiune asupra monumentelor istorice, în vederea
protejării acestora, precum şi asupra imobilelor din zona de protecţie a monumentelor istorice, în vederea
păstrării integrităţii fizice a cadrului construit şi natural al. monumentelor istorice;
z) instituie şi acordă, la propunerea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice si, după caz, a
Comisiei Naţionale de Arheologie, titlul şi statutul de oraş istoric sau sat istoric, în conformitate cu
normele metodologice de clasare şi de evidenţă a monumentelor istorice.
(2) Pentru eliberarea avizelor prevăzute la alin. (1) lit. f), g), j) şi v) nu se percep taxe sau tarife.
(3) Pentru eliberarea atestatelor şi avizelor prevăzute la alin. (1) lit. i), p) şi q) se percep taxe şi tarife
care se fac venit la Ministerul Culturii şi Cultelor şi se gestionează în regim extrabugetar, în condiţiile
legii, exclusiv pentru lucrări, în dcmeniul protejării monumentelor istorice.
(4) Nivelul tarifelor pentru eliberarea atestatelor este:
a) pentru eliberarea atestatelor prevăzute la alin. (1) lit. p) - 800.000 lei; veniturile obţinute se
gestionează în regim extrabugetar;
b) pentru eliberarea avizelor prevăzute la alin. (1) lit. q) - 2.000.000 lei pentru agenţii economici care
au ca obiect de activitate efectuarea de cercetări şi proiectare şi 5.000.000 lei pentru agenţii economici
care au ca obiect de activitatea executarea de lucrări la monumentele istorice; veniturile obţinute se
gestionează în regim extrabugetar.
(5) Nivelul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. i) este:
a) pentru clădiri private cu destinaţia de locuinţă, sănătate, învăţămănt sau cultură - 5.000 lei/m2
suprafaţă desfăşurată;
b) pentru construcţii în care se desfăşoară activităţi economice sau comerciale - 25.000 lei/m2
suprafaţă desfăşurată;
c) sunt scutite de la plata taxelor construcţiile cu funcţii de interes public ale statului.
(6) Cuantumul taxelor şi tarifelor prevăzute la alin. (4) şi (5) se actualizează anual potrivit
coeficientului de inflaţie.
Art. 29. - (1) Centrul de Proiectare pentru Patrimoniul Cultural Naţional se reorganizează în Institutul
Naţional al Monumentelor Istorice ca instituţie publică în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor,
finanţat de la bugetul de stat şi din venituri extrabugetare.
(2) Organizarea şi funcţionarea lnstitutului Naţional al Monumentelor Istorice se fac prin hotărâre a
Guvernului, iniţiată de Ministerul Culturii şi Cultelor, în termen de maximum 3 luni de la data intrării în
vigoare a prezentei legi, fără a afecta exerciţiul financiar curent.
(3) Principalele atribuţii ale Institutului Naţional al Monumentelor Istorice sunt:
a) actualizează evidenţa monumentelor istorice;
b) elaborează şi propune actualizarea periodică a Listei cuprinzând monumentele istorice;
c) elaborează normative şi metodologii pentru domeniul monumentelor istorice, care se aprobă prin
ordin al ministrului culturii şi cultelor;
d) asigură fundamentarea ştiintifică a deciziilor şi avizelor Comisiei Naţionale a Monumentelor
Istorice privind clasarea şi evidenţa monumentelor istorice, la intervenţiile asupra acestora, precum şi în
zonele lor de protecţie;
e) gestionează, în condiţiile legii, fondurile destinate evidenţei, elaborării normelor şi metodologiilor
pentru monumente istorice, investigaţiilor, proiectelor-pilot, expertizelor, cercetărilor şi studiilor
specifice;
f) administrează baza naţională de date a monumentelor istorice, arhiva, fototeca, fondul cartografic
şi biblioteca monumentelor istorice, care sunt proprietatea publică a statului român;
g) coordonează activitatea instituţiilor din. teritoriu privind evidenţa monumentelor istorice şi
realizarea cadastrului acestora;

58
h) editează Revista monumentelor istorice şi Buletinul monumentelor istorice, precum şi alte
publicaţii de specialitate, pe orice tip de suport.
(4) Institutul Naţional al Monumentelor Istorice organizează şi realizează alte activităţi aducătoare de
venituri, specifice atribuţiilor sale, conform prevederilor art. 73 alin. 4 din Legea nr. 72/1996 privind
finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv prin încheierea de contracte cu
persoane juridice sau fizice de specialitate, venituri pe care le gestionează în regim extrabugetar.
(5) Institutul Naţional al Monumentelor Istorice preia în administrare la data înfiinţării sale întreaga
documentaţie a instituţiilor care au funcţional anterior în domeniul monumentelor istorice: Comisia
Monumentelor Istorice, Direcţia Monumentelor Istorice, Direcţia Monumentelor Istorice şi de Artă,
Direcţia Patrimoniului Cultural Naţional, Direcţia Economică şi a Patrimoniului Cultural Naţional,
Direcţia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, Centrul de Proiectare pentru Patrimoniul
Cultural National.
(6) Institutul Naţional al Monumentelor Istorice dezvoltă fondul şi baza naţională de date, inclusiv
prin achiziţii şi donaţii.
Art. 30. - (1) Oficiul Naţional pentru Protejarea Patrimoniului se reorganizează în Oficiul Naţional al
Monumentelor Istorice, ca instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Culturii
şi Cultelor, finanţat din venituri extrabugetare şi din alocaţii de la bugetul de stat.
(2) Organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional al Monumentelor Istorice se fac prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, în termen de maximum 3 luni de la data
intrării în vigoare a prezentei legi, fără a afecta exerciţiul financiar în curs.
(3) Principalele atribuţii ale Oficiului Naţional al Monumentelor Istorice sunt:
a) gestionarea, în condiţiile legii, a fondurilor destinate cercetării şi expertizării în vederea proiectării
şi execuţiei lucrărilor de consolidare-restaurare şi de. punere în valoare a monumentelor istorice;
b) fundamentarea, în conformitate cu normele privind creditarea, elaborate de Ministerul Culturii şi
Cultelor şi aprobate prin hotărâre a Guvernului, a necesarului de credite; propunerea priorităţilor şi
evaluarea documentaţiilor prezentate de persoanele de drept privat în vederea obţinerii de credite fără.
dobândă, cu dobândă redusă sau cu dobânda pieţei, pentru efectuarea de lucrări de protejare la
monumentele istorice deţinute;
c) gestionarea, prin acordarea de credite în, conformitate cu prevederile alin. (3) lit. b), în regim
extrabugetar, a sumelor provenite din aplicarea timbrului monumentelor istorice, instituit potrivit
prevederilor art. 51, precum şi din alte surse cu aceeaşi destinaţie, obţinute în condiţiile legii; sumele
încasate din rambursări de credite şi plăţi din dobânzi se utilizează în sistem revolving, cu acelaşi scop;
d) administrarea, în numele Ministerului Culturii şi Cultelor, a monumentelor istorice intrate cu orice
titlu în proprietatea statului, altele decât cele administrate de alte instituţii publice din subordinea
Ministerului Culturii şi Cultelor; propunerea concesionării sau închirierii acestora în condiţiile legii;
e) editarea pe orice tip de suport şi comercializarea materialelor privind protejarea şi punerea în
valoare a monumentelor istorice;
f) organizarea şi realizarea altor activităţi specifice atribuţiilor sale, aducătoare de venituri, conform
prevederilor art. 73 alin. 4 din Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice, cu modificările şi completările
ulterioare, inclusiv prin încheierea de contracte cu persoane juridice sau fizice de specialitate, pe care le
gestionează în regim extrabugetar.
(4) Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice preia la data înfiinţării sale întreaga bază materială de
execuţie, bunuri mobile şi imobile, care au aparţinut instituţiilor cu activitate în domeniu - Direcţia
Patrimoniului Cultural Naţional, Direcţia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, Centrul
pentru Administrarea şi Protecţia Patrimoniului Cultural, respectiv Oficiul Naţional pentru Protejarea
Patrimoniului.
Art. 31. - (1). În vederea realizării măsurilor de protejare a monumentelor istorice, în termen de 60 de
zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, în cadrul direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniul
cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, se constituie, prin ordin al ministrului
culturii şi cultelor, Serviciul monumentelor istorice, încadrat cu personal specializat în domeniu.
(2) Atribuţiile Serviciului monumentelor istorice sunt cele stabilite prin prezenta lege, prin Legea nr.
11/1994 privind unele ordonante ale Guvernului emise în baza Legii nr. 81/1992 privind abilitarea
Guvernului de a emite ordonanţe şi autorizarea contractării şi garantării unor credite externe, - prin Legea
nr. 41/1995 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural
naţional şi prin alte acte normative.

CAPITOLUL II
Organisme de specialitate
59
Art. 32.- (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi se reorganizează Comisia Naţională a
Monumentelor Istorice şi se modifică structura şi modul său de funcţionare. Comisia Naţională a
Monumentelor Istorice este organismul ştiintific consultativ şi de avizare în domeniul protejării
monumentelor istorice, care funcţionează pe: lângă Ministerul Culturii şi Cultelor.
(2) Comisia Naţională a Monumentelor Istorice propune strategiile şi avizează, după caz,
metodologiile, normativele şi măsurile tehnico-ştiinţifice din domeniul protejării rnonumentelor istorice.
(3) Comisia Naţională a Monumentelor Istorice este formată din personalităţi şi specialişti atestaţi în
domeniul protejării şi punerii în valoare a monumentelor istorice, în sensul prezentei legi.
(4) Comisia Naţională a Monumentelor Istorice este compusă din 21 de membri, este condusă: de un
preşedinte. şi-4 vicepreşedinţi şi funcţionează în baza propriului regulament de organizare şi funcţionare.
(5) Membrii Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice - sunt numiţi de ministrul culturii şi cultelor
la propunerea:
a) Academiei Române - 2 membri; .
b) Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei - un membru;
c) Ministerului Educaţiei şi Cercetării - 2 membri;
d) organizaţiilor neguvernamentale cu activitate în domeniul protejării monumentelor istorice - un
membru;
e) Ministerului Culturii şi Cultelor - 15 membri, dintre care 8 propuşi de comisiile regionale ale
monumentelor istorice.
(6) În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare prezentei legi se elaborează Regulamentul de
organizare funcţionare a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice se aprobă prin ordin al ministrului
culturii şi cultelor.
(7) Comisia Naţională a Monumentelor Istorice poate alege ca membri de onoare ai săi specialişti din
ţară sau din străinătate, personalităţi ştiintifice de recunoaştere internaţională din domeniul cercetării şi
protejării monumentelor istorice; aceştia sunt propuşi de preşedinte şi sunt validaţi cu votul majorităţii
simple a comisiei.
(8) Ministerul Culturii şi Cultelor asigură mijloacele materiale şi financiare necesare pentru
funcţionarea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice.
Art. 33. - (1) Autoritatea deciziilor Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice este garantată prin
prezenta lege.
(2) Comisia Naţională a Monumentelor Istorice îşi desfăşoară activitatea prin lucrări în plen, în cadrul
Biroului comisiei şi pe secţiuni de specialitate.
(3) Comisia Naţională a Monumentelor Istorice se constituie din 4 secţiuni pe domenii, conduse
fiecare de un preşedinte ales din. rândul membrilor acestora pentru un mandat de 5 ani; preşedinţii de
secţiuni devin vicepreşedinţi ai Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice.
(4) Preşedintele Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice este numit prin ordin al
ministrului culturii şi cultelor.
(5) Preşedintele împreună vicepreşedinţii şi secretarul formează Biroul Comisiei Naţionale a
Monumentelor Istorice.
(6) Deciziile Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, ale secţiunilor şi ale Biroului Comisiei
Naţionale a Monumentelor Istorice se iau de regulă cu majoritatea simplă a voturilor, cu excepţia
cazurilor prevăzute în prezenta lege.
Art. 34. - (1) Preşedintele Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice conduce activitatea acesteia şi
reprezintă pe. plan naţional şi internaţional; preşedintele şi vicepreşedintii Comisiei Naţionale a
Monumentelor Istorice fac parte din Consiliul ştiintific al Institutului Naţional al Monumentelor Istorice.
(2) Funcţia de secretar al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice este îndeplinită de directorul
direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor. Funcţiile de secretari ai secţiunilor de
specialitate ale Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice sunt îndeplinite de specialişti din cadrul
direcţiei de specialitate a Ministerului Culturii şi Cultelor.
Art. 35. - (1) Comisia Naţională a Monumentelor Istorice are următoarele atribuţii:
a) fundamentează din punct de vedere ştiinţific strategia naţională de protejare a monumentelor
istorice;
b) avizează metodologiile, normele, normativele şi reglementările tehnico-ştiinţifice din domeniul
protejării monumentelor istorice, care se aprobă prin ordin al ministrului culturii şi cultelor;
c) hotărăşte clasarea, neclasarea, declasarea şi schimbarea grupei monumentelor istorice;
d) stabileşte criteriile de atestare a specialiştilor şi experţilor din domeniul protejării monumentelor
istorice, precum şi criteriile de avizare a agenţilor economici cu activitate în domeniul protejării
monumentelor istorice;
60
e) avizează secţiunile de specialitate prevăzute în Planul de amenajare a teritoriului naţional,
elaborate de Ministerul Culturii şi Cultelor;
f) avizează planurile urbanistice generale ale localităţilor care cuprind monumente istorice, planurile
urbanistice zonale ale zonelor protejate care cuprind monumente istorice, precum şi regulamentele de
construire aferente acestor zone, iar în absenţa unor astfel de documentaţii de urbanism şi amenajare a
teritoriului aprobate, planurile urbanistice de detaliu care au drept obiect monumente istorice sau imobile
din zona de protecţie a acestora;
g) avizează studiile de fundamentare istorico-ştiinţifică pentru instituirea şi delimitarea zonelor
protejate de patrimoniu construit şi a ariilor siturilor arheologice protejate prin lege, precum şi
reglementările generate de amenajare a teritoriului acestora, conform normelor legate în vigoare;
h) avizează documentaţiile tehnice privind intervenţiile asupra monumentelor istorice din grupa A;
avizează inscripţionarea şi marcarea monumentelor istorice, având la bază texte avizate de organisme sau
instituţii ştiinţifice de specialitate;
i) avizează documentaţiile tehnice privind intervenţiile asupra imobilelor din zonele de protecţie a
monumentelor istorice;
j) formulează prioritătţile lucrărilor de protejare a monumentelor istorice în vederea fundamentării
sumelor necesare ce urmează să fie alocate în acest scop de la bugetul de stat, examinează şi avizează,
priorităţile de finanţare din fondurile aprobate prin buget, precum şi modificările survenite pe parcursul
anului bugetar;
k) avizează propunerile de achiziţii de monumente istorice, ce se realizează prin Ministerul Culturii şi
Cultelor;
l) controlează aplicarea deciziilor sale de către proprietarii sau deţinătorii de monumente: istorice cu
orice titlu;
m) avizează contractele Oficiului Naţional al Monumentelor Istorice privind intervenţiile asupra
monumentelor istorice;
n) propune monumente istorice pentru a fi incluse în Lista patrimoniului cultural şi natural mondial,
precum şi în Lista patrimoniulul mondial în pericol, elaborate de UNESCO;
o) sesizează organele de stat competente pentru aplicarea şi luarea de măsuri privind protejare
monumentelor istorice, ca urmare a constatărilor controalelor efectuate de către membrii săi, potrivit.
procedurilor prevăzute de prezenta lege şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei
Naţionale a Monumentelor Istorice;
p) susţine elaborarea de programe de pregătire a specialiştilor, precum şi de planuri de învăţămănt şi
specializare în domeniul protejării monumentelor istorice;
q) reprezintă România în cadrul organismelor internaţionale de specialitate similate.
(2) Atribuţiile Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice menţionate în alin. (1) lit. f), g), h), i), o)
şi p) pot fi delegate secţiunilor sau comisiilor regionale ale monumentelor istorice, în condiţiile stabilite
de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice.
Art. 36. - (1) În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi comisiile regionale
ale monumentelor istorice se reorganizează ca organisme ştiinţifice în teritoriu ale Comisiei Naţionale a
Monumentelor Istorice.
(2) Numărul, teritoriul de competenţă, organizarea şi funcţionarea comisiilor regionale ale
monumentelor istorice sunt stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei Naţionale
a Monumentelor Istorice, aprobat prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, care va fi publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
(3) Comisiile regionale ale monumentelor istorice au câte 9 membri iar preşedinţii acestora sunt
membri ai Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice.
(4) Componenţa comisiilor regionale ale monumentelor istorice se aprobă prin ordin al ministrului
culturii şi cultelor.
(5) Comisiile regionale ale monumentelor istorice au următoarele atribuţii:
a) urmăresc aplicarea strategiei naţionale de protejare a monumentelor istorice în
regiunea lor de competenţă;
b) analizează şi propun Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice clasarea
monumentelor istorice din regiunile lor de competenţă în grupa A sau B, după caz;
c) avizează planurile urbanistice generate, planurile urbanistice zonale şi planurile
urbanistice de detaliu ale localităţilor ce cuprind monumente istorice clasate în grupa B;
d) avizează planurile urbanistice de detaliu şi proiectele de execuţie în zonele cu monumente istorice
clasate în grupa A, pentru care există reglementări avizate de Comisia Naţională a Monumentelor
Istorice;
61
e) avizează documentaţiile tehnice care propun lucrări de cercetare, investigaţii şi expertize tehnice,
proiectele tehnice şi detaliile de execuţie pentru monumentele istorice clasate în grupa B;
f) propun Comisiei Naţionale a Monumentelor Isiorice şi autorităţilor administraţiei publice locale
priorităţile de finanţare şi/sau cofinanţare, după caz, a lucrărilor de protejare a monumentelor istorice
clasate în grupa B;
g) controlează respectarea prevederilor legale referitoare la protejarea monumentelor istorice de către
deţinătorii cu orice titlu, precum. şi de către cei care execută lucrări la monumente istorice sau în zonele
de protecţie a acestora;
h) avizează documentaţiile pentru lucrări de întreţinere şi reparaţii curente la monumentele istorice
clasate în grupa A, care nu aduc modificări de arhitectură ori ale componentelor artistice, în condiţiile în
care lucrările se execută cu respectarea materialelor, tehnicilor şi formelor constructive iniţiale; .
i) îndeplinesc alte atribuţii date în competenţă, potrivit dispoziţiilor legale.
Art. 37. - (1) În cadrul corpului de control al ministrului culturii şi cultelor se constituie un
compartiment de control şi audit, exclusiv pentru activitatea de protejare a monumentelor istorice.
(2) Structura şi organigrama compartimentului de control şi audit se stabilesc în termen de 30 de zile
de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin ordin al ministrutui culturii şi cultelor.
(3) Compartimentul de control şi audit pentru activitatea, de protejare a monumentelor istorice are
următoarele atribuţii:
a) controlează, în condiţiile legii, documentele şi documentaţiile de orice fel privind conservarea,
restaurarea şi protejarea monumentelor istorice;
b) constată încălcarea prevederilor legale în domeniul conservării, restaurării şi protejării
monumentelor istorice; stabileşte persoanele responsabile şi răspunderea disciplinară, materială,
contravenţională sau penală a acestora;
c) are acces, în condiţiile legii, la orice monument istoric, precum şi .pe şantierele de cercetare sau de
conservare-restaurare a monumentelor istorice; în acest scop organele abilitate ale statului au obligaţia să
sprijine personalul compartimentului în exercitarea atribuţiilor;
d) face propuneri de sancţionare în condiţiile legii a abaterilor constatate;
e) asigură activitatea de audit în domeniul activităţii de protejare a monumentelor istorice, în
condiţiile legii.
(4) În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la alin. (3) compartimentul de control şi audit pentru
activitatea de protejare a monumentelor istorice are dreptul să solicite şi să primească informaţii şi
documente, în condiţiile legii, de la orice persoană fizică sau juridică, aceasta având obligaţia de a da curs
solicitării în termen de 15 zile calendaristice de la data emiterii cererii.

TITLUL IV
Responsabilităţile proprietarilor de monumente istorice şi ale autorităţilor administraţiei
publice locale

CAPITOLUL I
Obligaţiile şi drepturile proprietarilor de monumente istorice
Art. 38. - (1) În scopul protejării monumentelor istorice proprietarii şi titularii dreptului de
administrare sau ai altor drepturi reale asupra monumentelor istorice sunt obligaţi:
a) să întreţină, să folosească şi şi exploateze imobilul numai cu respectarea prevederilor prezentei legi
şi a Obligaţiei privind folosinţa monumentului istoric, conform art. 16;
b) să asigure paza monumentelor istorice şi să ia măsuri pentru apărarea împotriva incendiilor;
c) să înştiinţeze de urgenţă, în scris, direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional
judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi primarul oraşului ori al comunei respective
despre orice modificări sau degradări în starea fizică a monumentelor istorice deţinute şi aflate în
teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;
d) să înştiinţeze de urgenţă, în scris, direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional
judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi primarul oraşului sau al comunei respective
despre descoperirea întâmplătoare a oricăror construcţii, elemente de construcţii, a unor piese de inventar
fix ori mobil sau a unui vestigiu arheologic necunoscut anterior, asigurând păstrarea descoperirilor în
condiţiile legii, până la sosirea delegatului instituţiei de specialitate, dar nu pentru mai mult de 15 zile;
e) să asigure, în condiţiile legii, accesul specialiştilor desemnaţi de Ministerul Culturii şi Cultelor sau
de direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, în vederea constatării stării de
conservare sau pentru efectuarea, de cercetări, inclusiv arheologice, de expertizare a monumentelor
istorice şi pentru operaţiunile de evidenţă;
62
f) în cazul în care solicită descărcarea imobilului de sarcină arheologică, să finanţeze săpătura şi
cercetarea arheologică aferente;
g) să obţină avizele prevăzute de lege pentru toate intervenţiile prevăzute. la art.22;
h) să asigure efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare, restaurare, precum şi a oricăror alte
lucrări, conform prevederilor legale, numai de către persoane fizice sau juridice atestate în acest sens şi să
prevadă în contracte condiţiile şi termenele de execuţie cuprinse în avizul de specialitate;
i) să respecte toate condiţiile şi termenele de execuţie cuprinse în avizul de specialitate atunci când
execută ei înşişi lucrări de întreţinere curentă sau orice alte intervenţii, conform prevederilor, prezentei
legi;
j) să permită, pe baza prevederilor contractuale, executarea intervenţiilor asupra monumentelor
istorice deţinute în cazul în care acestea sunt iniţiate şi finanţate de persoane juridice abilitate în condiţiile
prezentei legi;
k) să permită montarea şi să întreţină însemnul şi sigla “Monument istoric"; . ` :
. . ._. monumentelor, istorice.- .
'
l) să obţină avizul direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti, şi să asigure pe propria răspundere condiţii corespunzătoare de vizitare,
fotografiere, filmare, reproducere şi de publicitate în cazul în care, la solicitarea lor, proprietarii introduc
monumentele istorice în circuit public;
m) să comunice direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti, orice schimbare a titularului dreptului de proprietate, de administrare sau a altor
drepturi reale, după caz, asupra monumentelor istorice.
(2) În cazul în care, în îndeplinirea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) lit. e), proprietarii monumentelor
istorice constată producerea unor pagube, aceştia au dreptul la o justă despăgubire, achitată în termen de
60 de zile de la constatare de către instituţiile care au realizat cercetarea sau expertizarea.şi, individual sau
prin cofinantare, costul lucrărilor de prote(3) Cu privire la instrăinarea, inchirierea sau concesionare a
monumentelor istorice care fac parte din grupa A,
(3) Cu privire la înstrăinarea, închirierea sau concesionarea imobilelor monumente istorice
proprietarii acestora au următoarele obligaţii:
a) să inştiinteze în scris direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţeană,
respectiv a municipiului Bucureşti, despre intenţia de a înstrăina monumentul istoric, în vederea
exercitării dreptului de preemţiune al statului sau, caz, al unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile
prezentei legi;
b) să notifice viitorului proprietar, chiriaş sau concesionar regimul juridic al monumentului istoric pe
care îl deţine, precum şi Obligaţia privind folosinţa monumentului istoric;
c) să înştiinţeze în scris direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţeană,
respectiv a municipiului Bucureşti, despre schimbarea proprietarului sau a administratorului în termen de
15 zile de la data încheierii contractelor, potrivit legii, şi să transmită acesteia o copie de pe acte.
Art. 39. - (1) Pentru protejarea monumentelor istorice aflate în proprietatea privată a persoanelor
fizice sau juridice statul sau autorităţile administraţiei publice locale, după caz, pot să asigure, la cererea
proprietarilor, cu titlu gratuit, asistenţă ştiinţifică şi de specialitate, în condiţiile legii.
(2) Asistenţa prevăzută la alin. (1) se oferă pe baza convenţiilor încheiate între părţi, care stipulează
condiţiile de acordare, utilizare şi de retragere a acesteia.
(3) Asistenţa din partea statului, respectiv a autorităţilor administraţiei publice locale, este acordată
prin intermediul instituţiilor de specialitate din subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, respectiv a
instituţiilor de specialitate subordonate autorităţilor administraţiei publice locale.
(4) Asistenţa ştiinţifică se realizează prin acces la evidenţele de specialitate privind monumentele
istorice deţinute, prin consultanţă şi prin elaborarea de cercetări, studii şi expertize.
(5) Asistenţa ştiinţifică şi de specialitate este asigurată de instituţiile abilitate prin prezenta lege, în
conformitate cu priorităţile stabilite în strategia naţională de protejare a monumentelor istorice.
(6) În cazul în care statul sau autorităţile publice locale acordă sprijin financiar, acesta constă în
acoperirea parţială sau totală a costurilor studiilor şi documentaţiilor tehnice, precum şi, după caz, ale
lucrărilor de intervenţie asupra monumentelor istorice.
Art. 40. – (1) Contribuţia financiară a statului, constând în sume alocate prin bugetul Ministerului
Culturii şi Cultelor cu destinaţia protejării monumentelor istorice, indiferent de deţinător, poate să
acopere total sau parţial costul lucrărilor de protejare a monumentelor istorice, în funcţie de grupa în care
acestea sunt încrise în Lista cuprinzând monumentele istorice.

63
(2) Contribuţia financiară a consiliilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, după caz, poate
să acopere integral sau parţial costul lucrărilor de intervenţie asupra monumentelor istorice care fac parte
din grupa B, precum şi, individual sau prin cofinanţare, costul lucrărilor de protejare a monumentelor
istorice care fac parte din grupa A, aflate pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale respective.
(3) Contribuţia financiară a statului şi a autorităţilor administraţiei publice locale poate fi asigurată
prin cofinanţare, precum şi în parteneriat, inclusiv cu proprietarul sau cu alte persoane fizice sau juridice.
(4) Situaţiile în care statul, respectiv autorităţile administraţiei publice locale, contribuie la acoperirea
costurilor lucrărilor menţionate la alin (1)-(3), proporţia contribuţiei statului, procedurile, precum şi
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească proprietarul, altul decât statul, municipiul, oraşul sau
comuna, se stabilesc prin norme metodologice aprobate prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
Ministerului Culturii şi Cultelor şi a Ministerului Finanţelor Publice, în termen de 3 luni de la data intrării
în vigoare a prezentei legi.
(5) În situaţiile şi în condiţiile prevăzute la alin. (4), la data alocării sprijinului financiar în cuantumul
contribuţiei statului sau a autorităţilor administraţiei publice locale asupra imobilului monument istoric în
cauză se constituie o garanţie imobiliară pentru o perioadă de 10 ani în favoarea statului, respectiv a
unităţilor administrativ-teritoriale.
(6) Garanţia imobiliară prevăzută la alin. (5) se recuperează în totalitate de la beneficiarul contribuţiei
statului sau, după caz, a autorităţilor administraţiei publice locale, împreună cu dobânzile aferente, în
situaţia în care bunul în cauză a fost înstrăinat de proprietar altei persoane decât statul sau autoritatea
administraţiei publice locale înainte de împlinirea perioadei de 10 ani de la constituirea garanţiei
imobiliare.
(7) Constituirea garanţiei imobiliare în favoarea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale este
scutită de taxă de timbru.
(8) La data împlinirii termenului de 10 ani garanţia imobiliară instituită asupra imobilului se stinge de
drept.
Art. 41. – (1) Pentru stimularea protejării monumentelor istorice, proprietarii persoane fizice care
realizează pe cheltuială proprie, integral sau parţial, lucrări de întreţinere, reparare, conservare,
consolidare, restaurare, punere în valoare, precum şi programe şi proiecte culturale beneficiază, în
condiţiile legii, de reducereaIcu minimum 50% a cuantumurilor impozitelor şi a taxelor aferente acestor
lucrări cuvenite bugetelor locale.
(2) Cheltuielile efectuate în condiţiile prevăzute la alin. (1) sunt deductibile din baza de impozitare pe
venitul glob timp de 5 ani, în cuantum anual de. 20% din valoarea acestora.
Art. 42. - (1) Propriietarii de monumente istorice sunt scutiţi în totalitate de plata impozitului pe
clădirile care sunt monumente istorice, cu excepţia spaţiilor în care se desfăşoară activităţi economice sau
comerciale, potrivit legii.
(2) Pentru suprafaţa ocupată la sol de construcţlile care sunt monumente istorice nu se plăteşte
impozitul pe teren.
(3) Potrivit legii, consiliile locale pot reduce impozitul pe suprafeţele neconstruite ale terenurilor cu
regim de monument istoric, în funcţie de suprafaţa afectată şi de perioada punerii monumentelor istorice
la dispoziţie publicului pentru vizitare, precum şi instituţiilor specializate pentru cercetare.
Art. 43. - (1) Sunt scutite de la plata taxelor de timbru persoanele fizice sau juridice care dobândesc
prin moştenire un bun imobil clasat ca monument istoric, utilizat ca locuinţă sau pentru activităţi
necomerciale, şi care se angajează în scris la direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional
în al cărei teritoriu de competenţă se află bunul imobil în cauză să execute, în termen de 12 luni, lucrările
de restaurare şi consolidare stabilite prin documentaţie tehnică aprobată şi avizată în condiţiile legii.
(2) În situaţii justificate şi cu avizul direcţiei pentru cutltură, culte şi patrimoniul cultural naţional
judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, termenul prevăzut la alin. (1) poate fi prelungit o singură
dată cu încă 12 luni.
(3) În cazul neîndeplinirii în condiţiile şi în termenele prevăzute la alin. (1) şi (2) a obligaţiilor
asumate de proprietar la dobândirea bunului, precum şi în cazul înstrăinării bunului înaintea efectuării sau
încheierii lucrărilor de consolidare sau restaurare, taxa de timbru se recuperează prin direcţia generală a
finanţelor publice, pe baza notei de constatare a direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural
naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.
(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică şi celor care dobândesc prin donaţie un bun imobil clasat ca
monument istoric.
(5) Înstrăinarea cu titlu gratuit sau oneros către stat sau către unităţile administrativ-teritoriale a
monumentelor istorice este scutită de plata taxelor de timbru.

64
Art. 44. - Proprietarii de monumente istorice sunt scutiţi de plata taxei de.autorizare a intervenţiilor
executate, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, asupra monumentelor istorice deţinute, în cazul în
care utilizează bunul imobil numai pentru activităţi necomerciale sau, în mod direct, numai pentru locuit.
Art. 45. - Proprietarii imobilelor din zona de protecţie a monumentelor istorice beneficiază de
reducerea cu 50% a taxelor de autorizare pentru lucrările pe care le finanţează şi care sunt necesare.
pentru. păstrarea integrităţii fizice şi a cadrului construit sau natural al monumentelor istorice, astfel cum
sunt ele reglementate prin documentaţia de urbanism său de amenajare a teritoriului, aprobată pentru zone
de protecţie respectivă, sau prin avizul direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional
judeţene, respectiv: a municipiului Bucureşti.

CAPITOLUL II
Atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale
Art. 46. - (1) În vederea protejării monumentelor istorice şi a respectării prevederilor legale în acest
domeniu autorităţile administraţiei publice locale au următoarele atribuţii:
a). cooperează cu organismele de specialitate şi cu instituţiile publice cu responsabilităţi în domeniul
protejării monumentelor istorice şi asigură punerea în aplicare şi respectarea deciziilor acestora;
b) asigură protejarea monumentelor istorice clasate, aflate în domeniul public sau privat al
municipiului, respectiv oraşului sau comunei, precum şi a celor abandonate sau aflate în litigiu, alocând
resurse financiare în acest scop;
c) cooperează cu ceilalţi proprietari sau administratori de monumente istorice;
d) se pot asocia între ele, precum şi cu persoane fizice sau juridice pentru realizarea unor lucrări de
protejare a monumentelor istorice şi pot înfiinţa în acest scop instituţii şi servicii publice de interes local;
e) participă la finanţarea lucrărilor de protejare a monumentelor istorice, prevăzând distinct sumele
necesare în acest scop în bugetele pe care le administrează;
f) cuprind în programele de dezvoltare economico-socială şi. urbanistică, respectiv de amenajare a
teritoriului, obiective specifice privind protejarea monumentelor istorice, elaborează, actualizează şi
aprobă documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism. privind monumentele istorice sau zonele
protejate care conţin monumente istorice;
g) iau măsurile tehnice şi administrative necesare în vederea prevenirii degradării monumentelor
istorice;
h) includ în structura aparatului propriu compartimente specializate sau, după caz, posturi ori sarcini
de serviciu precise în domeniul protejării monumentelor istorice.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să realizeze studiile de fundamentare,
delimitare şi instituire a zonelor de protecţie a monumentelor istorice, folosind numai personal de
specialitate atestat.
Art. 47. - Pentru protejarea monumentelor istorice din. unităţile administrativ-teritoriale de
competenţă consiliile locale au următoarele atribuţii:
a) colaborează cu direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţeană, respectiv a
municipiului Bucureşti, furnizând acesteia toate informaţiile actualizate din domeniul protejării
monumentelor istorice;
b) în vederea întocmirii sau modificării planurilor urbanistice generale sau a planurilor urbanistice
zonale ale localităţilor, asigură elaborarea documentaţiei pentru delimitarea zonelor de protecţie a
monumentelor istorice;
c) elaborează regulamentele de urbanism pentru zonele de protecţie a .monumentelor istorice şi le
aprobă numai pe baza şi în condiţiile avizului Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice sau al
comisiei regionale a monumentelor istorice, după căz;
d) prevăd, în termen de 12 luni de la clasarea siturilor ca monumente istorice, fondurile bugetare
necesare pentru elaborarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului aferente;
e) asigură elaborarea şi aprobă programe speciale de prevenire a degradării monumentelor istorice din
municipiul, oraşul sau comuna respectivă, cu respectarea avizului Comisiei Naţionale a Monumentelor
Istorice sau al comisiei regionale a monumentelor istorice, după caz;
f) la solicitarea direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural national judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti, împreună cu organele de poliţie, interzic circulaţia vehiculelor grele şi transportul
de materiale explozive în zona de protecţie a monumentelor istorice;
g) colaborează cu compartimentele specializate ale altor autorităţi ale administraţiei publice locale, în
cazul în care monumentele istorice şi zonele de protecţie a acestora se află pe teritoriul mai multor unităţi
administrativ-teritoriale.
Art. 48. - Primarul are următoarele atribuţii specifice:
65
a) verifică existenţa tuturor avizelor de specialitate în domeniul monumentelor istorice şi
conformitatea autorizaţiei cu prevederile acestora, precum şi îndeplinirea dispoziţiilor cuprinse în
Obligaţia privind folosinţa monumentului istoric, conform prevederilor legale, asigură menţionarea în
autorizaţie a tuturor condiţiilor conţinute în avize la autorizarea lucrărilor asupra monumentelor istorice şi
asupra imobilelor situate în zona lor de protecţie, respectiv la eliberarea pentru acestea a autorizaţiei de
funcţionare;
b) ia măsuri pentru autorizarea cu prioritate a documentaţiilor tehnice care se referă la intervenţii
asupra monumentelor istorice;
c) emite de urgenţă autorizaţia de construire, în conformitate cu avizul Ministerului Culturii şi
Cultelor, în vederea executării lucrărilor provizorii sau de intervenţii urgente, de consolidare temporară şi
punere în siguranţă a monumentelor istorice; valabilitatea autorizaţiei de construire provizorie este de 6
luni, putând fi. prelungită o singură dată cu încă 6 luni, şi încetează o dată cu eliberarea unei. autorizaţii de
construire sau de desfiinţare definitive;
d) dispune oprirea oricăror lucrări de construire sau de desfiinţare în situaţia descoperirii de vestigii
arheologice, hotărăşte şi, după caz, organizează paza acestora şi anunţă în cel mai scurt timp direcţia
pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti;
e) asigură prin aparatul propriu de specialitate şi în colaborare cu direcţia pentru cultură, culte şi
patrimoniul, cultural naţional judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, aplicarea însemnelor
distinctive şi a siglelor de monumente istorice şi controlează întreţinerea lor de către proprietar;
f) asigură paza şi protecţia monumentelor istorice aflate în domeniul public şi privat al statului şi al
unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi ale monumentelor istorice abandonate sau aflate în litigiu,
semnalând de urgenţă direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti, orice caz de nerespectare a legii;
g) asigură efectuarea, împreună cu serviciile publice de pompieri, de acţiuni de prevenire şi stingere a
incendiilor la monumente istorice.
Art. 49. – Consiliile judeţene şi Consiliul general al Municipiului Bucureşti au următoarele atribuţii:
a) cooperează cu direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţeană,
respectiv a municipiului Bucureşti, comunicând toate informaţiile referitoare la monumentele istorice
aflate în teritoriul lor de competenţă; facilitează comunicarea dintre direcţiile pentru cultură, culte şi
patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, şi consiliile locale ale oraşelor
şi comunelor din teritoriul judeţului, respectiv ale sectoarelor în cazul municipiului Bucureşti;
b) iniţiază cu avizul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice procedura de
expropriere pentru cauză de utilitate publică în vederea protejării unor monumente istorice înscrise în
Lista cuprinzând monumentele istorice din grupa B, în situaţiile şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege;
c) sprijină şi îndrumă activitatea consiliilor locale ale comunelor sau ale oraşelor, care
nu au organizate servicii în domeniu sau posturi specializate în domeniu sau posturi specializate în
aparatul propriu pentru protejarea monumentelor istorice înscrise în Lista cuprinzând monumentele
istorice din grupa B şi aflate pe teritoriul administrativ al acestora;
d) eliberează autorizaţii de construire sau de desfiinţare pentru monumentele istorice sau
imobilele aflate în zona de protecţie a monumentelor istorice, în ansambluri, situri, sau în zona de
protecţie a acestora, numai în avizul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice.

TITLUL V
Finanţarea protejării monumentelor istorice
Art. 50.. - (1) Protejarea monumentelor istorice se finanţează prin bugetul de stat, prin bugetele
locale, precum şi de proprietarii sau administratorii monumentelor istorice ori se efectuează prin
cofinanţare publică şi privată.
(2) Lucrările de cercetare, de expertizare, de proiectare şi de execuţie care se efectuează
la.monumente istorice şi care sunt finanţate din fonduri publice sunt supuse. regimului general de atribuire
a lucrărilor. publice, de. proiectare şi execuţie, potrivit legislaţiei privind achiziţiile publice.
Art. 51. - (1). Autorităţile administraţiei publică locală sunt obligate să prevadă în bugetele proprii
fondurile. necesare în vederea protejării monumentelor istorice aflate în proprietatea publică sau privată. a
unităţilor .administrativ-teritoriale.
(2) Autorităţile publice centrale prevăd în bugetele proprii fondurile aprobate prin bugetul de stat
pentru protejarea monumentelor istorice aflate în proprietatea publică. sau privată a statului, pe care le
administrează.
(3) În bugetul Ministerului Culturii şi Cultelor se prevăd:
66
a) credite bugetare necesare pentru finanţarea lucrărilor la monumentele istorice aflate în
administrarea Oficiului Naţional al Monumentelor Istorice;
b) credite bugetare necesare în vederea finanţării sau cofinanţării lucrărilor de protejare a
monumentelor istorice aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale;
c) credite bugetare destinate finanţării sau cofinanţării lucrărilor de protejare a monumentelor istorice
aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat.
Art. 52. - (1) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi se instituie timbrul
monumentelor istorice, care este gestionat în condiţiile legii, de Ministerul Culturii şi Cultelor prin
Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice.
(2) Cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare
şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia se stabilesc prin norme metodologice elaborate,
de Ministerul Culturii şi Cultelor în colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice şi aprobate prin hotărăre
a Guvernului..
(3) Timbrul monumentelor istorice este obligatoriu pentru:
a) cărţile poştale ilustrate comercializate în România, reprezentând monumente istorice
individualizate sau în ansambluri, prin imagini fotografice sau reprezentări grafice de interior sau
exterior;
b) ghidurile turistice comercializate în România şi care prezintă teritoriul românesc, cu localizarea
monumentelor istorice de interes turistic;
c) casetele video şi compact-discurile comercializate în România, care prezintă monumente istorice;
d) biletele de intrare, inclusiv taxele de fotografiere sau filmare, pentru monumentele istorice puse la
dispoziţie publicului, în totalitate sau în parte, prin lucrări finanţate de la bugetul de stat sau al
autorităţilor-administraţiei publice locale;
e) biletele de intrare la manifestările culturale şi sportive desfăşurate în acele monumente şi situri
istorice care sunt protejate şi puse la dispoziţie publicului pentru vizitare prin fonduri de la bugetul de stat
sau al autorităţilor administraţiei publice locale.
(4) Timbrul monumentelor istorice se percepe de la editorii cărţilor poştale ilustrate, ghidurilor
turistice, casetelor video, ai compact-discurilor, după caz, sau de la proprietarii, titularii dreptului. de
administrare sau ai altor drepturi reale asupra monumentelor istorice, care realizează venituri din
activităţile menţionate la alin. (3).
Art. 53. - Fondurile obţinute din aplicarea timbrului monumentelor istorice se utilizează de Oficiul
Naţional al Monumentelor Istorice în mod exclusiv pentru:
a) acordarea de credite în condiţiile. art. 30 alin. (3) lit. b) şi c), cu prioritate pentru proprietarii sau
administratorii care pun la dispoziţie publicului monumentele istorice pentru vizitare şi pentru realizarea
unor programe, şi proiecte culturale;
b) finanţarea unor lucrări necesare în vederea pregătirii, monumentelor istorice pentru vizitare,
precum şi pentru realizarea unor lucrări sau programe şi. proiecte-culturale;
c) organizarea de manifestări culturale, ştiinţifice şi de popularizare a monumentelor, istorice, în
cooperare cu proprietarii sau cu administratorii lor.

TITLUL VI
Sancţiuni

Art. 54. - Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea civilă, administrativă,
materială, disciplinară, contravenţională sau penală.
Art. 55. (1) Desfiinţarea neautorizată, distrugerea parţială sau totală, exproprierea fără avizul
Ministerului Culturii şi Cultelor, degradarea, precum şi profanarea monumentelor istorice constituie
infracţiuni şi se sancţionează conform legii.
(2) În toate cazurile prevăzute la alin. (1) făptuitorul este obligat la recuperarea materialului degradat
şi la reconstituirea monumentului sau a părţilor de monument lezat, conform avizelor prevăzute de
prezenta lege.
Art. 56. - (1) Constituie contravenţii la regimul, de protecţie a monumentelor istorice următoarele
fapte, dacă, potrivit legii, nu constituie infracţiuni:
a) modificarea, desfiinţarea sau strămutarea unui imobil după declanşarea procedurii de clasare, fără
avizul Ministerului Culturii şi Cultelor;
b) încălcarea de către proprietar a obligaţiilor prevăzute la art. 38;
c) neaplicarea şi nevirarea contravalorii timbrului monumentelor istorice, precum şi a taxelor şi
tarifelor prevăzute în prezenta lege;
67
d) încălcarea prevederilor art. 61 de către proprietar sau de către titularul dreptului de administrare a
imobilelor menţionate la acelaşi articol.
(2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) se sancţionează cu amendă de la 30.000.000 lei la
70.000.000 lei, iar cele rnenţionate la alin. (1) lit. b), c) şi d) se sancţionează cu amendă de la 25.000.000
lei la 50.000.000 lei.
(3) Contravenţiile la regimul de protejare a monumentelor istorice se prescriu în termen de 3 ani de la
data săvârşirii lor.
Art. 57. - (1) Contravenţiile se constată şi amenzile se aplică de specialiştii direcţiilor pentru cultură,
culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv, a municipiului Bucureşti, de împuterniciţii
Ministerului Culturii şi Cultelor, de inspectorii teritoriali ai Inspecţiei de Stat în Construcţie, Urbanism şi
Amenajarea Teritoriului sau de inspectorii Ministerului Finanţelor Publice, după caz.
(2) Pentru contravenţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. a) şi b) constatarea şi aplicarea amenzilor se
pot face şi de către primar preşedintele consiliului judeţean şi împuterniciţii acestora sau de către organele
de poliţie, după caz.
Art. 58. - Contravenţiilor prevăzute la art. 56 le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr.32/1968 privind
stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, cu exdepţia art. 25-
27.

TITLUL VII
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 59. – Până la instituirea zonei de protecţie a fiecărui monument istoric potrivit art. 8 se consideră
zonă de protecţie suprafaţa delimitată cu o rază de 100 m în localităţi urbane, 200 m în localităţi rurale şi
500 m în afara localităţilor, măsurată de la limita exterioară, de jurîmprejurul monumentului istoric.
Art. 60. – (1) Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile şi siturile istorice, aprobată de Comisia
Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice în anii 1991-1992, rămâne în vigoare şi
produce efecte ca atare timp de maximum 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, perioadă în
care aceasta va fi actualizată potrivit art. 3, 7 şi 21.
(2) În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi direcţiile pentru cultură, culte şi
patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, sunt obligate să încunoştinţeze
în scris proprietarii sau titularii drepturilor reale asupra monumentelor istorice despre obligaţiile ce le
revin prin lege ca urmare a regimului juridic special al bunurilor imobile în cauză.
Art. 61. – Înstrăinarea cu orice titlu a unui monument istoric se face numai după emiterea, în
condiţiile legii, către proprietarii de construcţii şi terenuri clasate ca monumente istorice a Obligaţiei
privind folosinţa monumentului istoric, iar pentru imobilele care fac obiectul Legii nr. 112/1995 pentru
reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului,
titularii dreptului de administrare care nu dispun la data înstrăinării de Obligaţia privind folosinţa
monumentului istoric sunt obligaţi să solicite emiterea sa ori, până la aprobarea metodologiei prevăzute la
art. 16 alin. (3), să obţină un aviz provizoriu de folosinţă de la direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul
cultural naţional judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti.
Art. 62. – La data intrării în vigoare a prezentei legi alineatul (2) al articolului 10 din legea nr.
112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în
proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995,
se modifică după cu urmează:
(2) Sunt, de asemenea, exceptate de la vânzare locuinţele care au avut destinaţia de case de oaspeţi de
protocol, precum şi cele folosite ca reşedinţe pentru foştii şi actualii demnitari.
Art. 63. – La data intrării în vigoare a prezentei legi Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele
locale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 22 iulie 1998, cu modificările şi
completările ulterioare, se modifică după cum urmează:
1. Titlul capitolului VII va avea următorul cuprins: Taxa pentru şederea în staţiunile
turistice şi în sate şi oraşe istorice.
2. Articolul 38 va avea următorul cuprins:
Art. 38. – Pentru şederea pe o durată mai mare de 48 de ore în staţiunile turistice, în satele sau în
oraşele istorice declarate conform legii “sat istoric” sau “oraş istoric”, consiliile locale ale comunelor,
oraşelor şi municipiilor, după caz, stabilesc taxa pentru şederea în respectivele staţiuni turistice ori în sate
sau oraşe istorice.
Taxa pentru şederea în staţiunile turistice ori în satele sau oraşele istorice se plăteşte de persoanele
fizice în vârstă de peste 18 ani.
68
3. Articolul 39 va avea următorul cuprins:
Art. 39. – Persoanele care au domiciliul în aceste localităţi, cele aflate la cabanele turistice aflate în
afara staţiunilor turistice ori a satelor sau oraşelor istorice, persoanele cu handicap, pensionarii de orice
fel, elevii şi studenţii sunt scutiţi de la plata taxei pentru şederea în staţiunile turistice ori în satele sau
oraşele istorice.
4. Articolul 40 va avea următorul cuprins:
Art. 40. – Taxa pentru şederea în staţiunile turistice ori în satele sau oraşele istorice se încasează de
persoanele juridice prin intermediul cărora se realizează cazarea sau se face tratamentul balnear, o dată cu
luarea în evidenţă a turiştilor, şi se varsă la bugetul consiliului local în termen de 10 zile de la această
dată.
5. Articolul 41 va avea următorul cuprins:
Art. 41. – În cazul în care taxa pentru şederea în staţiunile turistice ori în satele sau oraşele istorice
este inclusă în chitanţa sau în costul biletului de odihnă şi tratament, persoanele juridice prevăzute la art.
40 vor vărsa la bugetul consiliului local suma aferentă acesteia, recuperată de la agenţiile de turism prin
intermediul cărora a fost valorificată chitanţa sau biletul de odihnă şi tratament, în termen de 10 zile de la
luarea în evidenţă a turiştilor.
Art. 64.- La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
228 din 24 noiembrie 2000 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 616 din 30 noiembrie 2000, precum şi orice alte prevederi contrare.

VESTIGIILOR ARHEOLOGICE

În cazul vestigiilor arheologice, recent dezgropate din pământ, se iau măsuri de consolidare pe loc, pe
măsură ce ele au fost dezvelite, deoarece aceasta sunt mai sensibile la intemperii, uscăciune şi tempe-
ratură ridicată etc., prin trecerea bruscă de la climatul subsolului la contactul direct cu aerul, soarele,
ploaia etc.

LEGEA
privind protecţia patrimoniului arheologic
(nr. 378 / 17.05.2001)

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1. - Prezenta lege reglementează protejarea patrimoniului arheologic prin definirea regimului
juridic general al descoperirilor şi al cercetării arheologice.
Art. 2. - În înţelesul prezentei legi:
a) regimul juridic general al descoperirilor şi al cercetării arheologice cuprinde ansamblul de măsuri
ştiinţifice, juridice, administrative, financiar-fiscale şi tehnice menite să asigure prospectarea,
identificarea, decopertarea, inventarierea, conservarea şi restaurarea, asigurarea pazei, întreţinerea şi
punerea în valoare a bunurilor arheologice, precum şi a terenurilor în care se găsesc acestea, în vederea
cercetării sau, după caz, clasării acestora ca bunuri culturale mobile sau ca monumente istorice;
b) Patrimoniul arheologic reprezintă ansamblul bunurilor arheologice care este format din:
(i) siturile arheologice clasate în Lista cuprinzând monumentele istorice situate
suprateran, subteran sau subacvatic, ce cuprind vestigii arheologice: structuri, construcţii,
grupuri de clădiri, precum şi terenurile cu potenţial arheologic reperat, definite conform
legii;
(ii) bunurile mobile, obiectele sau urmele manifestărilor umane, împreună cu terenul
în care acestea au fost descoperite;
c) prin cercetare arheologică se înţelege ansamblul de măsuri cu caracter ştiinţific şi tehnic menite să
asigure prospectarea, identificarea, decopertarea prin săpături arheologice, investigarea, recoltarea,
înregistrarea şi valorificarea ştiinţifică, a patrimoniului arheologic;
Cercetarea arheologică se realizează în condiţiile prezentei legi numai de către personalul de
specialitate atestat şi înscris în Registrul arheologilor;
Evaluarea rezultatelor cercetării arheologice stă la baza stabilirii regimului juridic de protecţie a
patrimoniului arheologic sau după caz, descărcării zonei de sarcină arheologică;

69
d) prin descoperire arheologică se înţelege evidenţierea, prin intermediul săpăturilor arheologice, a
vestigiilor, obiectelor şi urmelor manifestărilor umane, care constituie mărturii ale epocilor şi civilizaţilor
dispărute;
e) prin descoperire arheologică întâmplătoare se înţelege evidenţierea de bunuri de patrimoniu
arheologic ca urmare a acţiunii factorilor naturali sau a acţiunilor umane, altele decât cercetarea
arheologică atestată;
f) prin zonă de patrimoniu arheologic cunoscut şi cercetat se înţelege terenul în care, ca urmare a
cercetării arheologice, au fost descoperite bunuri din categoria celor prevăzute la art. 2 lit. b);
g) prin sit arheologic declarat zonă de interes naţional se înţelege zona de interes arheologic prioritar
care se instituie asupra teritoriului ce cuprinse siturile arheologice a căror cercetare ştiinţifică, protejare şi
punere în valoare este de importantă excepţională pentru istoria şi cultura naţională prin mărturiile
materiale, bunurile mobile sau imobile, care fac parte sau sunt propuse să facă parte, din categoria
„Tezaur al patrimoniului cultural naţional mobil” sau după caz în categoria monumentelor istorice aflate
în Lista patrimoniului mondial.
Zonele de interes arheologic prioritar se instituie prin lege, în baza cercetării ştiinţifice de specialitate
şi potrivit documentaţiilor specifice de urbanism sau, după caz, de amenajare a teritoriului; prima listă
cuprinzând zonele de interes arheologic prioritar va fi elaborată în cel mult 6 luni de la data intrării în
vigoare a prezentei legi.
La data intrării în vigoare a prezentei legi zonele de interes arheologic prioritar sunt cele cuprinse în
anexa care face parte integrantă din prezenta lege;
h) prin zonă cu patrimoniu arheologic reperat se înţelege terenul delimitat conform legii, în care
urmează să se efectueze cercetări arheologice pe baza informaţiilor sau a studiilor ştiinţifice care atestă
existenţa subterană sau subacvatică de bunuri de patrimoniu arheologic, susceptibile să facă parte din
patrimoniul cultural naţional.
Până la finalizarea cercetării arheologice şi luarea măsurilor corespunzătoare de protecţie şi punere în
valoare a descoperirilor arheologice, zonele de protecţie a siturilor arheologice sau istorice instituite
conform legii, sunt totodată şi zone cu potenţial arheologic reperat;
i) prin zonă cu potenţial arheologic evidenţiat întâmplător se înţelege terenul, în care existenta
bunurilor de patrimoniu arheologic s-a evidenţiat în mod neprevăzut, ca urmare a:
(i) acţiunilor umane, altele decât cercetarea arheologică atestată, cum ar fi: lucrări de
construcţii, lucrări de prospecţiuni geologice, inclusiv teledetecţie, lucrări agricole,
precum şi alte tipuri de lucrări şi cercetări efectuate subteran sau subacvatic;
(ii) acţiunilor factorilor naturali, cum ar fi: seism, alunecări de teren, inundaţii,
eroziunea solului şi altele;
Zona cu patrimoniu arheologic evidenţiat întâmplător se delimitează în jurul locului descoperirii
arheologice întâmplătoare pe toată suprafaţa terenului care asigură protejarea necesară cercetării
arheologice.

CAPITOLUL II
Protejarea patrimoniului arheologic
Art. 3. - (1) Statul garantează şi asigură protejarea patrimoniului arheologic în condiţiile stabilite prin
prezenta lege.
(2) Ministerul Culturii şi Cultelor este autoritatea administraţiei publice centrale de specialitate care
răspunde de elaborarea strategiilor şi normelor specifice de cercetare în vederea protejării patrimoniului
arheologic şi care urmăreşte aplicarea acestora.
(3) Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate, instituţiile de specialitate subordonate
acestora şi autorităţile administraţiei publice locale colaborează şi răspund, conform legii, de activitatea
de protejare a patrimoniului arheologic.
Art. 4. - (1) Bunurile de patrimoniu arheologic sunt parte integrantă a patrimoniului cultural naţional
şi pot fi clasate şi protejate ca bunuri de patrimoniu cultural naţional mobil sau ca monumente istorice,
conform legii.
(2) Descoperirile de vestigii arheologice sau de bunuri mobile din categoria celor care fac obiectul
clasării în patrimoniul cultural naţional mobil, realizate ca urmare a cercetărilor arheologice, se anunţă de
către titularul autorizaţiei de cercetare Direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural judeţene şi al
municipiului Bucureşti, în conformitate cu Regulamentul săpăturilor arheologice
(3) Descoperirile arheologice întâmplătoare se anunţă în termen de cel mult 72 de ore de primarului
localităţii de câtre persoana descoperitoare, proprietarul ori titularul dreptului de administrare a terenului
în cauză.
70
Art. 5. - (1) Prin protejarea bunurilor şi terenurilor de patrimoniu arheologic din zonele definite la
art. 2 lit. h) şi i) se înţelege adoptarea măsurilor ştiinţifice, administrative şi tehnice care urmăresc
păstrarea vestigiilor descoperite întâmplător sau ca urmare a cercetării arheologice până la clasarea
bunurilor respective sau până la finalizarea cercetării arheologice, prin instituirea de obligaţii în sarcina
proprietarilor, administratorilor sau titularilor de alte drepturi reale asupra terenurilor care conţin sau au
conţinut bunurile de patrimoniu arheologic respective, precum şi prin reglementarea sau interzicerea
oricăror activităţi umane, inclusiv a celor autorizate anterior.
(1)1 Descărcarea de sarcină arheologică este procedura prin care se confirmă că un teren în care a fost
evidenţiat patrimoniu arheologic poate fi redat activităţilor umane curente.
(2) „Certificatul de descărcare de sarcină arheologică” reprezintă actul administrativ, emis în
condiţiile prezentei legi, prin care se anulează regimul de protecţie instituit anterior asupra terenului în
care a fost evidenţiat patrimoniu arheologic.
(3) Regimul de protecţie al zonelor cu potenţial arheologic cunoscut şi cercetat, este reglementat de
legislaţia în vigoare privitoare la protejarea monumentelor istorice şi a bunurilor mobile care fac parte din
patrimoniul cultural naţional.
(4) Zonele de patrimoniu arheologic reperat, delimitate şi instituite conform legii, beneficiază de
protecţie instituită pentru zonele protejate, precum şi de măsurile specifice de protecţie prevăzute de
prezenta ordonanţă.
(5) În cazul zonelor cu patrimoniu arheologic evidenţiat întâmplător delimitate conform prevederilor
art. 2 lit. i) se instituie, din momentul descoperirii de bunuri arheologice, pentru o perioadă ce nu poate
depăşi 12 luni, regimul de protecţie pentru bunurile arheologice şi zonele cu potenţial arheologic în
vederea cercetării şi stabilirii re imului de protejare.
(6) Săpătura arheologică şi activităţile umane întreprinse asupra patrimoniului arheologic se
efectuează numai pe baza şi în conformitate cu autorizaţia emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor, la
propunerea Comisiei Naţionale de Arheologie, în condiţiile legii.
(7) Accesul cu detectoare de metale şi utilizarea lor în situri arheologice, în zonele de interes
arheologic prioritar şi în zonele cu patrimoniu arheologic reperat sunt permise numai pe baza autorizării
prealabile emise de Ministerul Culturii şi Cultelor.
(8) Până la descărcarea de sarcină arheologică terenul care face obiectul cercetării este protejat ca sit
arheologic, conform legii.
(9) Autorizarea lucrărilor de construire sau desfiinţare din zonele cu patrimoniu arheologic reperat se
aprobă numai pe baza şi in conformitate cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor şi Cultelor.
(10) În cazul zonelor cu patrimoniu arheologic evidenţiat întâmplător, în condiţiile prevederilor alin.
(5), până la descărcarea de sarcină arheologică, autorizarea de construire se suspendă sau, după caz,
primarul localităţii dispune întreruperea oricărei alte activităţi, în conformitate cu avizul Direcţiilor pentru
cultură, culte şi patrimoniu cultural judeţene şi al municipiului Bucureşti, şi se instituie regimul de
supraveghere sau săpătură arheologică.
Art. 51 - (1) Pentru efectuarea săpăturilor impuse de cercetările arheologice se foloseşte şi personal
necalificat angajat prin convenţie încheiată între instituţia angajatoare şi lucrători, în condiţiile prezentei
legi;
(2) Convenţiile prevăzute la alin (1) se pot încheia pentru o durată de cel mult 180 de zile, pentru
desfăşurarea unor activităţi sezoniere cu program de lucru prelungit; condiţiile şi metodologia încheierii
acestor convenţii se stabilesc prin ordin al ministrului culturii şi cultelor publicat în Monitorul Oficial al
României partea I-a, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.
(3) Instituţiile organizatoare pot folosi şi alţi specialişti pentru efectuarea de cercetări, studii sau alte
lucrări care îşi vor desfăşura activitatea pe bază de contract încheiat în condiţiile Legii nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe; contractul va conţine clauze cu privire la termenul de predare a
raportului de săpătură precum şi la cesionarea dreptului de autor asupra rezultatelor ştiinţifice ale
cercetării, studiului sau lucrării efectuate.
(4) Contravaloarea serviciilor şi activităţilor prestate potrivit alin. (1) şi (3) se stabileşte prin
negociere directă între părţi; pentru aceasta se calculează impozitul şi contribuţia la asigurările de sănătate
potrivit legii.
Art.6. - În cazul lucrărilor de construire, modificare, extindere sau reparare privind căi de
comunicaţie, dotări tehnico-edilitare, inclusiv subterane şi subacvatice, excavări, exploatări de cariere,
investitorii, persoane fizice sau juridice de drept privat, sau ordonatorii de credite ai instituţiilor publice
finanţatoare, după caz, au obligaţia să finanţeze:

71
a) stabilirea, prin studiul de fezabilitate al investiţiei şi prin proiectul tehnic, a măsurilor ce urmează
să fie detaliate şi a necesarului de fonduri pentru cercetarea şi protejarea patrimoniului arheologic sau,
după caz, descărcarea de sarcină arheologică a zonei afectate de lucrări şi aplicarea acestor măsuri;
b) activitatea de supraveghere arheologică, pe întreaga durată a lucrărilor, având drept scop protecţia
patrimoniului arheologic şi a descoperirilor arheologice întâmplătoare;
c) orice modificări ale proiectului, necesare protejării descoperirilor arheologice.
Art. 7. - (1) Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie, oficiile din subordinea sa şi, după
caz, oficiile de cadastru agricol şi organizarea teritoriului agricol au obligaţia să includă zonele de
patrimoniu arheologic reperat, pe baza listei zonelor de patrimoniu arheologic reperat, în planurile
cadastrale şi în hărţile topografice; lista acestor zone se preia de la Direcţiilor pentru cultură, culte şi
patrimoniu cultural judeţene şi al municipiului Bucureşti.
(2) Zonele cu patrimoniu arheologic reperat se includ in cadastrul de specialitate al zonelor protejate,
naturale şi construite.
Art. 8. - (1) Proprietarii, titularii dreptului de administrare sau titularii de alte drepturi reale asupra
terenurilor în care se află situri arheologice şi cele pe care au fost instituite zone cu patrimoniu arheologic
reperat au obligaţia de a permite accesul personalului autorizat, în condiţiile prezentei legi, în vederea
cercetării arheologice şi protejării patrimoniului arheologic, precum şi asigurării măsurilor de protecţie şi
de pază a bunurilor de patrimoniu.
(2) Proprietarii sau arendaşii de terenuri, persoane fizice sau juridice de drept privat, sunt îndreptăţiţi
la plata unor despăgubiri pentru veniturile agricole nerealizate pe terenurile care fac obiectul săpăturilor
arheologice pentru perioada în care se desfăşoară acestea, în cuantumurile şi condiţiile stabilite prin
metodologia aprobată prin hotărâre a Guvernului.
(3) Despăgubirea pentru venitul agricol nerealizat se plăteşte persoanei îndreptăţite, de către
finanţatorul săpăturii arheologice, în termen de 60 de zile de la data începerii cercetării.
(4) Aducerea terenului la condiţia iniţială stă în sarcina finanţatorului cercetării arheologice.
Art. 9. - Proprietarii terenurilor sunt scutiţi de plata impozitului pe terenul agricol pentru suprafeţele
afectate de cercetările arheologice, pe întreaga durată a efectuării acestora.

CAPITOLUL III
Instituţii şi organisme de specialitate cu atribuţii
în domeniul protejării patrimoniului arheologic
Art. 10. - În domeniul patrimoniului arheologic, Ministerul Culturii şi Cultelor îndeplineşte direct sau
prin instituţiile sale subordonate, următoarele atribuţii:
a) aplicarea strategiei naţionale, elaborarea normelor şi metodologiilor specifice şi urmăreşte
respectarea prevederilor legale din domeniu;
b) asigură îndeplinirea angajamentelor referitoare la protecţia patrimoniului arheologic la care
România este parte asumate prin convenţiile internaţionale referitoare la protecţia patrimoniului
arheologic;
c) reprezintă statul în relaţia cu proprietarii imobilelor, terenurilor sau ai construcţiilor din zonele cu
patrimoniu arheologic şi din zonele în care se evidenţiază descoperiri arheologice;
d) eliberează Autorizaţia de săpătură arheologică, prin direcţia sa de specialitate, în baza deciziei
Comisiei Naţionale de Arheologie;
e) urmăreşte respectarea Regulamentul săpăturilor arheologice;
f) instituie şi actualizează lista zonelor de patrimoniu arheologic reperat, elaborează şi urmăreşte
aplicarea metodologiei de avizare a lucrărilor din aceste zone;
g) administrează baza de date care alcătuieşte Repertoriul Arheologic Naţional;
h) instituie Registrul Arheologilor şi asigură actualizarea sa;
i) finanţează sau cofinanţează, împreună cu autorităţile şi instituţiile publice, cu persoanele fizice sau
juridice de drept privat interesate, cercetarea patrimoniului arheologic;
j) asigură editarea anuarului Comisiei Naţionale de Arheologie,. precum şi a altor publicaţii de
specialitate;
k) organizează sesiunea anuală de rapoarte arheologice.
Art. 11. - Direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional judeţene şi a municipiului
Bucureşti îndeplinesc, în domeniul protejării patrimoniului arheologic, următoarele atribuţii:
a) urmăresc respectarea autorizaţiei de săpătură arheologică şi a Regulamentului săpăturilor
arheologice în unitatea administrativ-teritorială de competentă;
b) avizează, pe baza referatelor de specialitate, lucrările ce urmează a fi efectuate în zonele cu
patrimoniu arheologic evidenţiat întâmplător;
72
c) asigură supravegherea de specialitate a lucrărilor la care au fost consemnate descoperiri
arheologice întâmplătoare, declanşând, după caz, procedurile de clasare prevăzute de lege;
d) emit Certificatul de descărcare de sarcină arheologică, pe baza deciziei Comisiei Naţionale de
Arheologie, în cazul săpăturilor arheologice sistematice sau pe baza raportului de supraveghere
arheologică, în cazul descoperirilor întâmplătoare.
Art. 12. - (1) Se reorganizează Comisia Naţională de Arheologie, ca organism ştiinţific de
specialitate, fără personalitate juridică, cu atribuţii în domeniul patrimoniului arheologic, pe lângă
Ministerul Culturii şi Cultelor; Comisia Naţională de Arheologie funcţionează sub autoritatea ştiinţifică a
Academiei Române.
(2) Comisia Naţională de Arheologie este formată din specialişti în domeniu, care îşi desfăşoară
activitatea în institutele de profil arheologic, muzee, precum şi în alte instituţii.
(3) Comisia Naţională de Arheologie elaborează strategiile, avizează programele naţionale de
cercetare, metodologiile, normativele şi reglementările tehnico-ştiinţifice din domeniul cercetării
arheologice.
(4) Comisia Naţională de Arheologie are 31 de membri şi funcţionează în conformitate cu
regulamentul său de organizare şi funcţionare, aprobat prin ordin al ministrului culturii în termen de 60 de
zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(5) Funcţionarea Comisiei Naţionale de Arheologie este asigurată de Ministerul Culturii şi Cultelor.
(6) Directorul direcţiei Arheologie din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor este de drept secretarul
Comisiei Naţionale de Arheologie.
Art. 13. - (1) Componenţa nominală a Comisiei Naţionale de Arheologie este aprobată prin ordin al
ministrului culturii şi cultelor, din cadrul specialiştilor în domeniu, propuşi în conformitate cu prezentul
articol; membrii Comisiei Naţionale de Arheologie au un mandat de 3 ani care poate fi reînnoit,
consecutiv, o singură dată.
(2) Membrii Comisiei Naţionale de Arheologie sunt propuşi, conform metodologiei stabilite prin
ordin al ministrului culturii, de către:
a) Comisia Naţională de Arheologie;
b) Academia Română, prin institutele sale de specialitate;
c) Facultăţile şi institutele de cercetare de specialitate din domeniul învăţământului;
d) Ministerul Culturii şi Cultelor;
e) muzeele şi asociaţiile profesionale în domeniu,
(3) Preşedintele Comisiei Naţionale de Arheologie este numit prin ordin al ministrului culturii şi
cultelor pentru uri mandat de 5 ani.
Art. 14. - Comisia Naţională de Arheologie are următoarele atribuţii:
a) elaborează strategia naţională în domeniul cercetării arheologice;
b) avizează Planul anual al cercetărilor arheologice din România; avizează cercetările arheologice
finanţate sau cofinanţate prin bugetul Ministerului Culturii şi Cultelor;
c) avizează normele şi metodologiile din domeniul cercetării arheologice;
d) elaborează şi actualizează Regulamentul săpăturilor arheologice;
e) emite avizele pentru eliberarea autorizaţiilor de săpături arheologice indiferent de sursa lor de
finanţare;
f) propune clasarea siturilor arheologice;
g) stabileşte criteriile şi avizează atestarea specialiştilor şi experţilor din domeniul cercetării
arheologice, înscrişi in Registrul arheologilor;
h) avizează documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului care cuprind situri arheologice sau
zone cu patrimoniu arheologic reperat;
i) avizează studiile de fundamentare pentru definirea, instituirea şi delimitarea zonelor protejate care
cuprind patrimoniu arheologic;
j) formulează priorităţile cercetării arheologice în vederea alocării sumelor necesare de la bugetul de
stat, prin bugetul Ministerului Culturii şi Cultelor;
k) propune Ministerului Culturii şi Cultelor sau autorităţilor administraţiei publice locale
achiziţionarea de terenuri cu bunuri de patrimoniu arheologic;
I) analizează contestaţiile din domeniul său de competent6;
m) avizează programele de pregătire a specialiştilor şi planurile de specializare in domeniul cercetării
arheologice;
n) reprezintă România in cadrul organismelor internaţionale de specialitate similare;

73
o) avizează planul cercetărilor arheologice efectuate de misiunile arheologice române pe teritoriul
altor state, precum şi protocoalele de colaborare cu parteneri străini privind cercetări arheologice din
România.
p) propune actualizarea listei siturilor de interes arheologic prioritar;
q) îndeplineşte şi alte atribuţii din domeniu, în condiţiile legii.
Art.15. - (1) Se instituie Repertoriul Arheologic Naţional, administrat de Ministerul Culturii şi
Cultelor, potrivit regulamentului aprobat prin ordin al ministrului în termen de 60 de zile de la data
intrării in vigoare a prezentei legi.
(2) Repertoriul Arheologic Naţional cuprinde, date ştiinţifice, cartografice, topografice, imagini şi
planuri, precum şi orice alte informaţii privitoare la:
a) zonele cu potenţial arheologic cunoscut şi cercetat; zonele cu potenţial arheologic cunoscut şi
necercetat, zonele al căror potenţial arheologic devine cunoscut întâmplător;
b) monumentele, ansamblurile şi siturile istorice in care s-au efectuat sau sunt in curs de desfăşurare
cercetări arheologice;
c) Informaţii ştiinţifice privind bunurile mobile descoperite in zonele sau la monumentele istorice
prevăzute la lit. a) şi b).
Art. 16. - Monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice înregistrate in Repertoriul Arheologic
Naţional se includ in Lista monumentelor istorice.

CAPITOLUL IV
Atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale
în domeniul patrimoniului arheologic
Art. 17. - În vederea protejării patrimoniului arheologic şi a respectării prevederilor legale în acest
domeniu, autorităţile administraţiei publice locale au următoarele atribuţii:
a) cooperează cu organismele şi instituţiile publice cu responsabilităţi in domeniul protejării
patrimoniului arheologic pentru punerea in aplicare şi respectarea măsurilor şi deciziilor acestora;
b) asigură protejarea patrimoniului arheologic şi a descoperirilor arheologice întâmplătoare aflate in
domeniul public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale respective, alocând resurse financiare în
acest scop;
c) pot colabora cu persoane fizice sau juridice de drept public ori privat pentru finanţarea cercetării şi
punerea în valoare a descoperirilor arheologice;
d) finanţează cercetarea arheologică în vederea descărcării de sarcină arheologică a terenurilor pe care
se efectuează lucrări publice pentru care sunt ordonatori principali de credit, prevăzând distinct sumele
necesare in acest scop;
e) cuprind in programele de dezvoltare economico-socială şi urbanistică, respectiv de amenajare a
teritoriului, obiective specifice privind protejarea patrimoniului arheologic; aprobă documentaţie de
amenajare a teritoriului şi urbanism în conformitate cu avizele de specialitate ale Ministerului Culturii şi
Cultelor, elaborează sau modifică astfel de documentaţii în scopul stabilirii de măsuri de protejare a
patrimoniului arheologic evidenţiat întâmplător, potrivit legii;
f) colaborează cu Direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional judeţene şi a
municipiului Bucureşti, transmiţând acestora informaţii actualizate cu privire la cererile de autorizare de
construire in zonele de patrimoniu arheologic reperat;
g) precizează in certificatul de urbanism regimul imobilelor aflate in zone cu patrimoniu arheologic
reperat;
h) iau măsurile administrative corespunzătoare şi notifică proprietarilor şi titularilor de drepturi reale
asupra imobilelor obligaţiile ce le revin pentru prevenirea degradării descoperirilor arheologice
întâmplătoare.
Art. 18. - in domeniul protejării patrimoniului arheologic aflat in teritoriul său administrativ de
competentă, primarul are următoarele atribuţii specifice:
a) dispune suspendarea autorizaţiei de construire şi oprirea oricăror lucrări de construire sau
desfiinţare de construcţii în situaţia descoperirii de vestigii arheologice sau de alte bunuri pentru care s-a
declanşat procedura de clasare, anunţă in cel mai scurt timp Direcţiile judeţene pentru cultură, culte şi
patrimoniul cultural naţional, şi organizează paza descoperirilor arheologice întâmplătoare;
b) eliberează autorizaţia de construire sau desfiinţare pe baza şi in conformitate cu avizul Ministerului
Culturii şi Cultelor pentru lucrările din zonele cu patrimoniu arheologic reperat, precum şi pentru lucrările
din zonele cu patrimoniu arheologic evidenţiat întâmplător;
c) asigură paza şi protecţia descoperirilor arheologice aflate în proprietate publică, semnalând de
urgentă Direcţiei judeţene pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional, orice nerespectare a legii.
74
CAPITOLUL V
Zone de interes arheologic prioritar
Art. 19. - (1) Dezvoltarea durabilă a zonelor de interes arheologic prioritar este obiectiv de interes
naţional; protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului arheologic din aceste zone este, în condiţiile
legii, cauză de utilitate publică.
(2) Finanţarea cercetării arheologice, a conservării, a restaurării şi a punerii in valoare a siturilor din
zonele de interes arheologic prioritar se face de la bugetul de stat prin bugetul alocat Ministerului Culturii
şi Cultelor.
(3) Cheltuielile necesare în vederea cercetărilor arheologice, conservării, restaurării şi punerii în
valoare a siturilor din zonele de interes arheologic prioritar se pot asigura, prin cofinanţare, în condiţiile
legii, din bugetele autorităţilor administraţiei publice locale pe al căror teritoriu se afI6 aceste situri.
Art.20. - (1) Autorităţile administraţiei publice locale pe al căror teritoriu se găsesc zone de interes
arheologic prioritar au obligaţia de a prevedea măsuri administrative şi tehnice pentru protejarea
patrimoniului arheologic şi punerea sa în valoare prin integrarea acestuia în planurile de dezvoltare
economică, sociaI6 şi teritorială a localităţilor.
(2) Autorităţile prevăzute la alin.(1) au obligaţia să prevadă în bugetele proprii fondurile necesare
pentru:
a) elaborarea şi, după caz, modificarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului, în
vederea protejării şi punerii în valoare a patrimoniului arheologic;
b) elaborarea reglementărilor speciale de protecţie în zonă;
c) marcarea limitelor zonei de interes arheologic prioritar şi informarea publicului cu privire la
regimul special de protecţie a zonei.
(3) Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin şi elaborarea documentaţiilor prevăzute la alin.(2),
autorităţile administraţiei publice locale pot beneficia de transferuri cu destinaţie specială din bugetul de
stat, în condiţiile legii, precum şi de cofinanţare de la bugetul ministerelor implicate.
(4) Avizarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului pentru zonele de interes
arheologic prioritar se face de către Ministerul Culturii şi Cultelor.
Art. 21. - La propunerea Ministerului de Interne, Ministerului Culturii şi Cultelor şi a Ministerului
Administraţiei Publice, guvernul va aproba metodologia de organizare şi pregătire a pazei speciale a
siturilor de interes arheologic prioritar şi modul de finanţare a acestor măsuri.
Art. 22. - (1) Proprietarii, titularii dreptului de administrare şi ai altor drepturi reale asupra imobilelor
din siturile arheologice din zonele de interes arheologic prioritar au obligaţia de a permite accesul
personalului autorizat de către Ministerul Culturii şi Cultelor în vederea cercetării arheologice şi protejării
patrimoniului arheologic şi de a asigura măsurile de protecţie şi de pază a bunurilor de patrimoniu
arheologic, conform legii.
(2) Ca urmare a protecţiei speciale a siturilor arheologice înscrise în Repertoriul arheologic naţional,
în condiţiile reglementărilor art. 20 din prezenta lege, proprietarii sau arendaşii, persoane fizice ori
juridice de drept privat, sunt îndreptăţiţi la plata unor despăgubiri pentru veniturile agricole nerealizate
pentru terenurile care fac obiectul săpăturilor arheologice pentru perioada în care se desfăşoară acestea, în
cuantumurile şi în condiţiile stabilite prin metodologia aprobată de Guvern.
(3) Despăgubirea pentru venitul agricol nerealizat se plăteşte persoanei îndreptăţite de către
finanţatorul săpăturii arheologice, în termen de 60 de zile de la data începerii cercetării arheologice.

CAPITOLUL VI
Contravenţii şi sancţiuni
Art. 23. - Încălcarea dispoziţiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea civilă, administrativă,
materială, disciplinară, contravenţională sau penală.
Art. 24. - (1) Constituie contravenţii, dacă potrivit legii penale nu constituie infracţiuni, următoarele
fapte care se sancţionează astfel:
a) desfăşurarea, fără autorizaţia emisă în condiţiile prezentei legi, de cercetări arheologice, precum şi
orice alte activităţi umane întreprinse asupra patrimoniului arheologic, care afectează integritatea sau pun
în pericol conservarea acestuia cu amendă de la 5.000.000 la 50.000.000 lei;
b) neanunţarea descoperirilor arheologice în termenul prevăzut la art. 4 alin. (2) de către titularul
autorizaţiei de cercetare cu amendă de la 3.000.000 la 10.000.000 lei sau persoanele prevăzute la art. 4
alin. (3) pentru descoperiri arheologice întâmplătoare, cu aceeaşi amendă şi confiscarea bunurilor
descoperite;
c) încălcarea prevederilor art. 6 lit. a) şi b) cu amendă de la 50.000.000 la 100.000.000 lei;
75
d) nerespectarea avizului Ministerului Culturii şi Cultelor sau emiterea autorizaţiei de construire în
absenta acestuia pentru lucrările de construire sau desfiinţare din zonele cu patrimoniu arheologic reperat
cu amendă de la 50.000.000 la 100.000.000 lei;
e) eludarea măsurilor prevăzute la art. 11 lit. a) şi c) cu amendă de la 5.000.000 la 10.000.000 lei;
f) desfăşurarea de activităţi de cercetare arheologică de către persoane neatestate, precum şi folosirea
detectoarelor de metale în alte condiţii decât cele prevăzute la art. 5 alin (7) cu amendă de la 25.000.000
la 50.000.000 lei şi cu confiscarea bunurilor descoperite şi a detectorului;
g) încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) şi ale art. 22 alin. (1) cu amendă de la 10.000.000 la
50.000.000 lei.
Art. 25. - (1) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se face, după caz, de către:
a) specialiştii Direcţiilor judeţene pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional judeţene şi a
municipiului Bucureşti;
b) împuterniciţii Ministerului Culturii şi Cultelor;
c) inspectorii teritoriali ai Inspecţiei de Stat în Construcţii, Lucrări Publice, Urbanism şi Amenajarea
Teritoriului;
d) organele de politie care au şi obligaţia de a da curs oricăror solicitări în exercitarea atribuţiilor
personalului prevăzut la lit. a)-c).
(2) Contravenţiile prevăzute la art. 24 alin. (1) lit. a), b) şi g) pot fi constatate şi sancţionate şi de către
primar, preşedintele consiliului judeţean şi împuterniciţii acestora.
Art.26. - Contravenţiilor prevăzute la art. 24 le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 32/1968 privind
stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia
prevederilor art. 25-27.
Art. 27. - (1) Desfiinţarea, distrugerea parţială sau degradarea siturilor arheologice - monumentelor
istorice se sancţionează conform legii penale.
(2) În cazul degradării acestora se aplică şi măsura corelativă a obligării făptuitorului la refacerea
părtilor de constructie degradate, pe baza avizului organismelor de specialitate prevăzute în prezenta lege.

CAPITOLUL VI
Rolul educativ al muzeului

În afară de cercetare şi conservare, scopul esenţial al muzeului în societatea contemporană este


educarea.
Această activitate a muzeului este complexă, contribuind atât la instruirea publicului larg cât şi la
dezvoltarea imaginaţiei şi sensibilităţii lui. Muzeul oferă prin expoziţiile sale permanente sau temporare
un număr bogat de cunoştinţe grupate într-un sistem organizat. Privit sub acest aspect, el îndeplineşte şi
rolul unui centru de documentare, dând vizitatorilor o serie de informaţii curente într-o formă atractivă şi
vie, uşor accesibilă. Prin modul de organizare a unei expoziţii, muzeul poate contribui la stimularea
gândirii, spiritului de observaţie, deducţiei logice etc. În al treilea rând, îndeosebi muzeele de artă, au un
rol important în dezvoltarea imaginaţiei şi sensibilităţii. Ele pot exercita asupra individului o influenţă
mai puternică decât şcoala, care în genere stimulează facultăţile intelectului, îmbogăţind cunoştinţele, mai
mult decât sensibilitatea şi imaginaţia. Numai simplul contact direct cu mărturia istorică sau opera de artă
trezeşte în vizitator sentimentul de respect şi admiraţie faţă de adevăr şi perfecţiune. În aceeaşi măsură,
muzeele cu profil istoric joacă un rol de primă importanţă în educaţia patriotică şi cetăţenească a vizita-
torilor, relevându-se trecutul şi prezentul ţării, personalitatea şi activitatea celor care şi-au dăruit întreaga
lor muncă ideii de progres, contribuind la îmbogăţirea ştiinţei, tehnicii şi culturii.
Programele educative ale activităţii muzeale sunt legate în multe ţări, ca şi la noi, cu acelea şcolare. În
cadrul muzeelor, copiii şi tineretul sunt iniţiaţi să cunoască şi să preţuiască în profunzime creaţia
omenească, pe plan naţional şi universal. Din această pricină, în multe muzee din lume, copiii fac nu
numai lecţii, dar lucrează în ateliere şi laboratoare special organizate pentru ei.
Formarea intelectuală şi etică a copiilor prin muzeu nu se limitează azi doar la vizitarea expoziţiilor,
însoţiţi de profesorii lor sau de specialiştii muzeului. Este vorba de a-l pune pe copil în contact direct cu
un anumit fenomen ştiinţific sau de creaţie spirituală, antrenându-l chiar în aplicarea lui practică. Unele
muzee sunt utilate în mod special cu ateliere şi laboratoare, în care copiii pot lucra singuri sub îndrumarea
unui specialist, care le explică chiar mecanismul unei maşini, un fenomen fizic, chimic sau biologic din
natură, sau procesul de creaţie a unei opere de artă, începând cu tehnica. Aceasta nouă formă de
învăţământ prin muzee nu se adresează exclusiv copiilor, ci participă la ea şi oamenii maturi, care au o
anumită înclinare pentru tehnică, istorie, artă ş.a., folosindu-şi în acest scop timpul lor liber, pentru a se
76
recrea. Prin aceste ateliere, muzeul stimulează nu numai unele talente latente, dar mai ales îndemnul către
o preocupare recreativă, în acelaşi timp creând terenul şi climatul spiritual necesar pentru a înţelege mai
adânc fie fenomenele naturii, fie creaţia omenească de-a lungul istoriei, fie descoperirile vremii.
Acţiunea educativă a unui muzeu depăşeşte uneori chiar profilul lui, în sensul strict al cuvîntului. De
aceea toate muzeele mari, în mod obligatoriu, sunt înzestrate cu săli de conferinţe, folosite şi pentru pre-
zentarea filmelor, săli de auditii muzicale, săli de expoziţii experimentale sau cu teme şi obiecte care se
adresează publicului.

77