UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică

Disciplina: LegislaŃie muzeală
Titular: prof. univ. dr. Ioan Opriş
TEMATICA:
Capitolul I. Istoricul legislaŃiei de patrimoniu cultural

Titlul lecŃiei nr. 1:

Definirea instituŃiei muzeale şi a patrimoniului muzeal. Componente, tipuri, specific.

Patrimoniul muzeal – totalitatea bunurilor culturale şi naturale mobile şi imobile care sunt
muzeificate formează patrimoniul muzeal.

Introducere
Muzeul ca instituŃie de cultură, de drept public sau privat, fără scop lucrativ, aflată în
serviciul societăŃii pentru a colecŃiona, conserva, cerceta, restaura, comunica şi expune în scopul
cunoaşterii, educării şi recreării mărturii materiale şi spirituale privind existenŃa şi evoluŃia
comunităŃilor umane.
Muzeele şi colecŃiile muzeale de orice fel adăpostesc şi utilizează valori de largă semnificaŃie
locală, regională, naŃională sau universală, care aparŃin avuŃiei culturale, statul asumându-şi obligaŃii
privind protecŃia, accesul, funcŃionarea şi dezvoltarea lor.
Regimul juridic al muzeelor, principiile organizării şi funcŃionării muzeelor şi colecŃiilor
publice, respectiv a celor private accesibile publicului, clasificarea lor sunt reglementate în temeiul
legii.
Componentele patrimoniului muzeal sunt:
a) imobile (situri şi rezervaŃii, construcŃii de valoare excepŃională, arheologică, istorică,
etnografică, artistică, documentară, memorialistică, ştiinŃifică şi tehnică, grădini şi
parcuri istorice şi naturale);
b) mobile, constituite din bunuri clasate, care reprezintă mărturii materiale şi spirituale
referitoare la om şi natură;
c) alte bunuri cu rol documentar, educativ, recreativ, ilustrativ care pot fi folosite în scop
muzeal.

1
 Pentru a ajunge la asemenea limpeziri omenirea a parcurs un drum lung şi anevoios, muzeul
fiind una din instituŃiile cele mai vechi, care îşi atestă acest parcurs.
În łările Române colecŃionarea de bunuri culturale s-a făcut din epoca medievală, fiind
promovată din dorinŃa conservării simbolurilor puterii politice, militare şi religioase. Primele colecŃii
sunt menŃionate la reşedinŃele voievodale sau în unele mănăstiri, dar şi în cadrul unor instituŃii de
învăŃământ.
Cuvântul muzeu a apărut ăn cultura română pentru prima dată la Dimitrie Cantemir (1717),
acesta utilizându-l în sensul de „cămări” care adăpostesc valorile istorice utile învăŃăturii.
Protejarea bunurilor culturale s-a făcut în tot acest răstimp în virtutea unor cutume izvorâte
din preceptele religioase care însoŃeau practicile juridice: afurisenia şi blestemul pentru cei care
înstrăinau sau produceau prejudicii bunurilor publice, civile sau religioase.
Odată cu „epoca luminilor” – mai precis cu măsurile juridice introduse de imperiile britanic,
habsburgic şi Ńarist, apoi de papalitate, iar după 1789 în Ńări ca FranŃa, Italia, Spania, Suedia ş.a. –,
dar mai ales după revoluŃia burgheză din FranŃa (1789), legislaŃia europeană a aprimit un corp de
legi referitoare direct la muzee.
Modelul farncez – prin Muzeul Luvru – a constituit cel mai de seamă imbold pentru
impulsionarea unor măsuri legislative cu privire directă la muzeografie. Muzeul a fost astfel
desemnat ca instituŃie publică, tezaurizând şi valorificând bunuri culturale de interes public, naŃional
în primul rând. Categoria de muzeu naŃional – şi în consecinŃă de muzeu provincial sau local –
derivă din reprezentativitatea instituŃiilor în noul context european al naŃiunilor.
Bibliografie:
Ioan Opriş, Istoria muzeelor din România, Bucureşti, Ed. Museion, 1994, p. 9-11

2
Titlul lecŃiei nr. 2:
Reglementări şi realizări ale ocrotirii muzeelor din Antichitate până în epoca modernă.

ColecŃiile publice apar de timpuriu, având scopul de a reprezenta şi recomanda autoritatea

politică, militară, religioasă. „Thesauri” cu conservatorii bunurilor, hieropii, dar şi pinacotecile sunt
atestate în Roma şi în Grecia antică; exemplu Museionului de la Alexandria (Egipt) este clasic. Dar
şi în Evul Mediu curŃile imperiale sau regale, cele domneşti şi cele de pe lângă marile mănăstiri au
adăpostit colecŃii de reprezentare istorică. Acestea glorificau strămoşii, fapte de arme strălucite,
momente memorabile din istorie. Rolul regalităŃii şi al Bisericii în conservarea unor mărturii
excepŃionale a fost hotărâtor, vârfurile societăŃii începând constituirea de colecŃii. Acestea au fost
găzduite frecvent şi de marile universităŃi, bunurile respective fiind utilizate în procesul de învăŃare
şi educare.
Dacă Renaşterea le-a încurajat modelând gusturile artistice şi chipul unui om luminat, veacul
Luminilor (sec. XVIII) le-a desăvârşit profilul, definitivând o adevărată filozofie asupra muzeului.
Atunci au fost fundamentate mari muzee la Vatican, Sankt Petersburg, Viena, Paris, Londra etc. Şi
tot de atunci datează şi primele inventare ştiinŃifice muzeale. Secolul următor a mărit aceste muzee,
aflate sub impactul excepŃional al modelelor occidentale – de la Luvru, Muzeul Britanic, Roma,
Berlin, Viena etc. – apărând asemenea instituŃii concomitent cu formarea statelor naŃionale moderne:
la Bucureşti, Budapesta, Belgrad, Atena, Istanbul etc. Din Europa, modelul muzeal a proliferat şi a
fost imitat în tot spaŃiul american, apoi în forme moderne şi în Asia şi Africa colonială, iar mai
târziu şi în Australia şi în Noua Zeelandă.
Bibliografie:
Ioan Opriş, Ocrotirea patrimoniului cultural, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1986, p. 15-25

3
Titlul lecŃiei nr. 3:
Reglementări juridice în epoca modernă referitoare la colecŃii şi muzee în spaŃiul românesc

Elitele româneşti venite în contact cu realizările europene occidentale în materie de

colecŃionare şi muzeificare au adus acasă modele văzute în Occident. Prima menŃiune referitoare la
muzeu şi la ce reprezintă acesta apare astfel la Dimitrie Cantemir, savant aflat în contact cu învăŃaŃii
vremii sale.
De altfel, la curŃile domneşti din łările Române, la unele reşedinŃe boiereşti şi nobiliare, ca
şi pe lângă marile mănăstiri practica de colecŃionare apăruse încă din Evul Mediu, iar conservarea
vestigiilor trecutului preocupă vârfurile societăŃii, atitudinile radicalizându-se îndeosebi în Epoca
luminilor, impulsionate vizibil de corifeii Şcolii Ardelene. Domnia şi Ortodoxia, dar şi modelele
europene cunoscute de elitele germane şi maghiare din Transilvania au contat în lămurirea
conceptelor legate de muzeu şi de rolul acestuia. Modelul francez – inclusiv cel juridic – a fost
esenŃial în promovarea protecŃiei culturale în spaŃiul românesc, dar şi decretele Vaticanului au avut
un larg impact în rândul liderilor spirituali.
ApariŃia muzeelor naŃionale – corolar cultural al edificării naŃiunilor europene – a influenŃat
deci în mod decisiv practicile muzeale din sud-estul şi centrul Europei. În cazul Banatului,
Bucovinei şi Transilvaniei, marile muzee vieneze au avut un rol decisiv în susŃinerea cauzei
patriotismului cultural şi natural, iar legislaŃia imperială a produs efecte benefice. Comisia Centrală
Imperială pentru studiul şi protecŃia operelor de artă şi a monumentelor istorice – fondată la Viena în
1853 – a jucat un rol benefic pentru acŃiunea de colecŃionare şi muzeificare.
Opisul domnesc semnat de domnitorul Alexandru Ghica a pus temelia – în 1834 – Muzeului
NaŃional la Bucureşti, iar la Iaşi strădania SocietăŃii Medicilor şi Farmaciştilor s-a finalizat în acelaşi
an cu un muzeu mixt. ÎnfiinŃarea unei galerii de tablouri o datorăm, în 1851, principelui Barbu
Ştirbei, iar la 23 noiembrie 1864, la Bucureşti, Muzeul NaŃional de AntichităŃi a fost fondat în urma
unui decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În acelaşi an, tot aici, s-a creat şi Pinacoteca
NaŃională.
Prin atari acte de natură juridică, Principatele Române anunŃau – şi în cultură – drumul nou,
al unei societăŃi care se moderniza. Or, patrimoniul muzeal, muzeele ca atare, fac parte din acest
proces de înnoire şi progres. ColecŃionarea de valori şi muzeificarea lor sunt semnele clare ale
prezenŃei unei burghezii active şi ale unei societăŃi burgheze care capitalizează. Cum să nu o facă şi
în materie de cultură şi artă, când însemnele acestora reprezentau cele mai de seamă şi perene
valori?
4
Bibliografie:
Ioan Opriş, Ocrotirea patrimoniului cultural, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1986, p. 26-37

Întrebări
1. În ce Ńară a apărut pentru prima dată titulatura de muzeu naŃional ?
2. În baza cărui act normativ a fost înfiinŃat Muzeul NaŃional de AntichităŃi de la Bucureşti ?

5
Titlul lecŃiei nr. 4: Muzeele din România modernă – expresia unei noi stări politice şi
economice

Odată cu Unirea de la 1859 şi apoi cu venirea lui Carol I în fruntea statului modern român şi
muzeele au beneficiat de un climat propice dezvoltării lor. Contextul intern, de reforme progresiste
dar şi dobândirea independenŃei de stat (1878) au lărgit importanŃa colecŃionării patrimoniale, privită
deopotrivă ca salvare, protejare şi tezaurizare de bunuri reprezentative.
ÎnvăŃaŃi ca Al. Odobescu, C, Bolliac, D. Papazoglu, M. Kogălniceanu, N. Mavros s-au
evidenŃiat în susŃinerea unor măsuri de protecŃie a valorilor culturale şi a colecŃionării acestora.
Datorită aportului lor, legile protectoare asupra patrimoniului istoric – inclusiv a muzeelor – s-au
proiectat şi aprobat în 1874, 1892 şi 1893; promotorul lor a fost istoricul Gr. Tocilescu, din 1892,
Regatul Român numărându-se printre acele state care-şi fundamentau politica culturală pe legi
destinate ocrotirii arheologice şi monumentelor istorice, ce includeau muzeele ca instituŃii
specializate. Tot mai clar s-a desprins rolul Muzeului NaŃional de AntichităŃi ca instituŃie
specializată pusă în slujba patrimoniului istoric, ca şi al Comisiunii Monumentelor Istorice.
În toate provinciile României şi mai ales în capitalele de judeŃ s-au înfiinŃat muzee, iniŃiate
de învăŃători, profesori, preoŃi, jurişti sau lideri politici locali. Tot mai multe colecŃii private s-au
născut după 1877, dovada unei prosperităŃi economice şi a unor viziuni culturale avansate. Acum
autorităŃile locale au creat muzee la Timişoara (1872), Oradea (1872), Sfântu Gheorghe (1879),
ConstanŃa (1879), Craiova (1880), Brăila (1881) etc.
În baza legilor din 1892 s-au reglementat cercetările arheologice şi lucrările de conservare-
restaurare la monumentele istorice, arhitecŃii jucând un rol important în protejarea vestigiilor. Rolul
generaŃiei lui Nicolae Iorga, al Şcolii istorice româneşti s-a impus în mod evident, mulŃi dintre
discipolii şi elevii acesteia militând pentru dezvoltarea reŃelei muzeale.
Fondarea Muzeului Astrei (1905) la Sibiu, a Muzeului NaŃional de Artă (1906) la Bucureşti,
ca şi amplasarea colecŃiilor naturale într-un sediu nou – Muzeul de Istorie Naturală (1908) –, ca şi
organizarea Muzeului Tehnic (1909), tot în capitală, au avut darul să stimuleze mişcarea muzeală.
Lideri carismatici ca Vasile Pârvan, Grigore Antipa, Dimitrie Leonida şi Al. Tzigara-Samurcaş au
jucat în acea epocă un rol hotărâtor pledând cauza muzeelor.
Apoi fondarea la Bucureşti a Muzeului Comisiunii Monumentelor Istorice (1910) şi a
Muzeului de Artă Religioasă (1909) – la impulsul hotărâtor al lui Nicolae Iorga, dar şi a lui Virgil
Drăghicianu şi Victor Brătulescu – au mărit categoriile muzeale cu forŃă modelatoare. Legile din
1913 şi 1919 – destinate îndeosebi ocrotirii monumentelor istorice – au lărgit cadrul cuprinderii şi
6
recuperării în muzee a rezultatelor cercetărilor arheologice şi de istoria artei. Aceste reglementări
rezidând în hotărâri de punere sub protecŃie a unor situri arheologice îndeosebi din Dobrogea, dar şi
din alte zone, au creat o mişcare propice muzeografiei, generând noi colecŃii şi importante muzee.
Trebuie menŃionate astfel printre noile muzee: Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul de Istorie
Târgovişte şi Muzeul din Fălticeni (1914); Muzeul Prahova şi Muzeul Caransebeş (1919); Muzeul
Herculane, Muzeul Făgăraşului şi Muzeul Etnografic al Transilvaniei (1923); Muzeul din Târgu
Mureş şi cel din Dej (1924) etc.
ÎnfiinŃarea de muzee de sit – prin hotărâri ale Comisiunii Monumentelor Istorice – la
Adamclisi şi Histria (1914) sau la Ulpia Traiana Sarmizegetusa (1924) – au marcat o direcŃie
unificatoare între arheologia militantă şi muzeografia arheologică. Rezultatul a fost impulsionarea
punerii sub protecŃie a vestigiilor şi inventarelor arheologice rezultate din tot mai sistematicele
săpături întreprinse pe tot cuprinsul României ca efect al unor mari transformări economico-sociale,
edilitare şi arhitecturale. Arheologi ca D. M. Teodorescu, Marton Roska, Em. Panaitescu, Sc.
Lambrino, C. Daicoviciu, T. Sauciuc-Săveanu, Vl. Dumitrescu, I. Nestor, I. Andrieşescu, Al.
Bărcăcilă, I. Berciu ş.a. au mari merite în promovarea colecŃiilor şi muzeelor.
Bibliografie:
Ioan Opriş, Transmuseographia, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2003 (ed. a II-a), p. 38-49
Ioan Opriş, Istoria muzeelor din România, Bucureşti, Ed. Museion, 1994, p. 23-25

7
Titlul lecŃiei nr. 5:
Legea muzeelor şi colecŃiilor publice (Legea „Nicolae Iorga”) din anul 1932. Prevederi şi
specificaŃii. Rolul istoricilor în susŃinerea legii

Începând din 1930 în opinia publică răzbat tot mai frecvent propuneri de sistematizare, de
modernizare şi înnoire în ceea ce privea muzeele din România. Intelectuali de forŃă – ca Lucian
Blaga, Dimitrie Gusti, Octavian Goga, Emanoil BucuŃa, Adrian Maniu – sau artişti ca Marius
Bunescu şi Ion Jalea s-au alăturat mişcării muzeale militând pentru schimbarea mentalităŃilor şi
acceptarea unor direcŃii noi, legate de educaŃie şi cercetarea moştenirii culturale, de mai buna
reprezentare a specificului local şi naŃional. Vârful acestei mişcări l-a constituit opera şi activitatea
publică a lui Nicolae Iorga. Acesta – ca ministru şi prim-ministru – a promovat Legea care poate să-i
poarte numele. În urma legii s-au introdus categorii precise de muzee – în primul rând cele judeŃene
–, accentuându-se pe legătura dintre acestea şi educaŃia de toate gradele. Legea a dat, totodată, o
nouă definiŃie muzeului de istorie şi celui de artă. Lui i s-au alăturat foştii bursieri ai şcolilor române
de la Paris şi Roma (fondate în 1921), care au adus noi practici şi teze privind rolul şi atribuŃiile
muzeelor, conservarea şi protejarea patrimoniului muzeal devenind Ńinte fundamentale de politică
culturală.
Cerând şi punând accent pe muzeul şi colecŃia publică, legiuitorul a venit în întâmpinarea
unei viziuni moderne privind accesul larg al publicului la beneficiile actului şi tezaurului muzeistic.
Totodată, el a încurajat orgoliul local, binevenit pentru a pune în lumină specificul valorilor muzeale
şi diversitatea acestora.
ÎnfiinŃarea Consiliului Muzeelor – ca organism naŃional reprezentativ pentru a reglementa
acŃiunea instituŃională şi a ridica statutul muzeelor şi muzeografilor – a avut un rol benefic în
orientarea strategiilor de colecŃionare, cercetare şi punere în valoare a patrimoniului local, zonal şi
naŃional.
În acest climat benefic au fost încurajate iniŃiative de dezvoltare muzeală, proiectul cel mai
reprezentativ încheindu-se cu strălucitul Muzeu al Satului (1936). Această realizare – rod al
stăruinŃelor Şcolii gustiene – a marcat categoria muzeului social: o instituŃie activă şi implicată în
viaŃa societăŃii. Muzeele în aer liber din România au primit – prin modelul de la Bucureşti – cel mai
bun exemplu, acesta generând în juru-i o adevărată şcoală de cercetare şi valorificare muzeistică cu
accent pe etnografie şi artă populară şi cu vădite trimiteri promoŃionale în angajarea cercetărilor de
antropologie culturală. Totodată, eforturile Şcolii de muzeografie socială au făcut ca în peste o mie

8
de aşezări rurale să fie înfiinŃate muzee şi colecŃii şcolare deosebit de profitabile pentru conservarea
unor mărturii de istorie orală.
Modelul muzeal interbelic ilustrează, de fapt, un stadiu de maturizare a concepŃiilor muzeale
din România, corelat cu dezvoltarea societăŃii româneşti bine susŃinută de elite de calitate. Acest
curent a fost brusc oprit de declanşarea celui de-al doilea război mondial, muzeele şi colecŃiile – ca
şi activitatea generală de natură cultural-artistică – fiind brutal afectate de restricŃii şi consecinŃe
dureroase soldate cu pierderi iremediabile.
Totuşi, chiar şi-n timpul conflagraŃiei, muzeele au fost încurajate să achiziŃioneze lucrări de
artă valoroase, să facă expoziŃii inclusiv în străinătate (îndeosebi în Ńările Axei), să cerceteze
arheologic şi să ia măsuri preventive de protecŃie. Câteva decrete-legi din anii 1940-1944 au căutat
să atenueze exportul ilegal de bunuri muzeale şi să protejeze colecŃiile.
În cadrul acestui sistem muzeal s-au definit tipurile muzeale: naŃional, provincial (regional),
local. De asemenea, profilarea muzeelor a fost mai clară, accentuându-se asupra muzeelor
memoriale şi a celor săteşti.
Bibliografie:
Ioan Opriş, Istoria muzeelor din România, Bucureşti, Ed. Museion, 1994, p. 41

9
Titlul lecŃiei nr. 6:
Organizarea sistemului legislativ muzeal românesc între 1944 şi 1974

Dacă în veacul al XVIII-lea, în łările Române sunt menŃionate doar 4 muzee, dintre care,
neîndoielnic, cel mai de seamă este Muzeul Brukenthal, în cel următor numărul acestora a crescut cu
24 de noi muzee, ca între 1901 şi 1945 să i se fi adăugat alte 50 de muzee. Acestor cifre – 78 de
muzee în total – li s-au adăugat în anii 1945 – 1974 alte 265 noi muzee!
Ce s-a întâmplat? În România postbelică o importantă elită intelectuală s-a dedicat muzeelor,
activând pe un teritoriu care oferea un bogat material. În ciuda rigorilor ideologice, recuperările de
patrimoniu au fost operate cu luciditate, în multe domenii obiectele şi valorile mobile devenind
interesante pentru aceşti vizionari. Îndeosebi istoria politică recentă, dar şi cea a satului tradiŃional –
bulversat de măsurile colectiviste –, transformările din planul industrializării şi urbanizării, dublate
de consecinŃele schimbării regimului politic, au oferit muzeelor un vast domeniu de investigare şi de
salvare a unor mărturii valoroase.
Mai multe reglementări juridice au consolidat reŃeaua muzeală, proiectată din 1946 – prin
Legea nr. 803 – în baza unor noi criterii politice, muzeele fiind considerate ca instrumente de cultură
şi propagandă a regimului politic. Dacă până în 1947, Şcoala Centrală de Arhivistică şi Muzeografie
a mai deŃinut un rol important în direcŃionarea activităŃilor, după abolirea monarhiei (30 decembrie
1947) şi naŃionalizarea principalelor mijloace de producŃie (11 iunie 1948), rolul diriguitor al
statului, al partidului comunist, s-a vădit ca decisiv şi-n viaŃa muzeală. Muzeele, cu excepŃia celor
aparŃinând cultelor religioase, au devenit instituŃii de stat, activităŃile lor fiind controlate de acesta
prin Comisia ştiinŃifică a muzeelor, monumentelor istorice şi artistice, înfiinŃată prin Decretul nr.
46/1951 pe lângă Prezidiul Academiei RPR.
În noul context politic patrimoniul cultural naŃional a pierdut numeroase valori, depreciate şi
desconsiderate ca o consecinŃă a noii ideologii, a promovării unor practici ateiste. Dar, concomitent
cu demersul cultural ideologizant, s-au înfiinŃat – prin aportul devotat al intelectualilor pregătiŃi
înainte de război – sau au fost dezvoltate şi amplificate numeroase muzee. Multe dintre acestea îşi
au sorgintea în lucrările ample de restructurare teritorială, care au implicat arheologia şi etnografia,
dar şi pe slujitorii ştiinŃelor naturii în acŃiuni de salvare. Totodată, restaurările operate la multe
monumente istorice au permis – în ciuda tezelor oficiale antireligioase, ateiste – salvarea şi
muzeificarea unor componente valoroase ale tezaurului eclezial.
Muzeografia naŃională a primit un impuls hotărâtor în 1974, când a apărut Legea ocrotirii
patrimoniului cultural naŃional (Legea nr. 63), iar în anul următor fiind emise şi alte acte normative
10
privind sistemul instituŃional de protejare a moştenirii culturale. Crearea acestuia, ca şi a unui aparat
ştiinŃific specializat (Oficiile pentru patrimoniul cultural naŃional, DirecŃia generală a patrimoniului
cultural, laboratoarele zonale – cu peste 1.000 de specialişti) a fost esenŃială pentru deblocarea unui
proces modern de operare. În cadrul acestui sistem, muzeele au jucat un rol hotărâtor. Din păcate,
timpul scurt de aplicare a legii, deficienŃe şi decalări, dar mai ales imixtiunea factorului politic şi
poliŃienesc, rigorile ideologice şi regimul discreŃionar al dictaturii ceauşiste – care a şi modificat
sistemul în 1977 – au împiedicat un vizibil proces de modernizare.
Accentul legiuitorului din 1974 a fost pus pe două componente muzeale: evidenŃa ştiinŃifică
şi conservarea bunurilor muzeale. Ambele sunt esenŃiale pentru orice politică culturală, valabilitatea
lor nepunându-se în discuŃie.
Calitatea bună a specialiştilor şi valoarea reŃelei muzeale au făcut ca muzeele din România să
parcurgă fără mari pierderi de conŃinut deceniile opt şi nouă ale veacului trecut, pierzând în schimb
în materie de modernizare şi dialog internaŃional. La fel, raŃionalizările economice şi financiare au
adus muzeelor grave prejudicii de patrimoniu şi imagine publică.
Bibliografie:
Ioan Opriş, Museosofia, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2006, p. 10-12

Întrebări
1. NumiŃi prima lege din România în care este menŃionat expres muzeul.
2. Care sunt sursele patrimoniului muzeal în prezent?

11
 Capitolul II. LegislaŃia actuală

Titlul lecŃiei nr. 7:

Legea muzeelor şi colecŃiilor publice (Legea nr. 311/2003). Specific şi realizări

Noua lege – promovată de acad. Răzvan Theodorescu – a venit să rezolve după o perioadă de
grave neglijenŃe culturale, problema rolului şi sarcinilor muzeului contemporan. Rămase fără o lege
de profil din 1948, muzeelor din România li s-au fixat atribuŃii şi sarcini doar în anexa altor
instituŃii, fiind considerate oficial ca aşezăminte culturale. Accentuându-li-se sistematic funcŃia de
valorificare, muzeele au fost des considerate ca instituŃii cu rol major în cercetarea tezaurului istoric
şi artistic, a celui natural, care trebuie să ocupe un loc de seamă în modelarea profilului cetăŃenesc.
Din asemenea raŃiuni legiuitorul a redresat situaŃia, repunând muzeul pe locul care i se cuvine în
societatea contemporană.
Legea nr. 311/2003 (modificată la 15 noiembrie 2006) redefineşte muzeul şi colecŃiile
publice (art. 2-3), introducând cu evidentă precizie în terminologia specifică. În mod deosebit sunt
subliniate funcŃiile muzeului:
- de constituire, administrare, conservare şi restaurare a patrimoniului muzeal;
- de cercetare ştiinŃifică, evidenŃă, documentare, protejare şi dezvoltare a acestuia;
- de punere în valoare a sa în scop de cunoaştere, educare şi recreere.
Legiuitorul a subliniat, totodată, sarcinile statului prin autorităŃile sale administrative publice
centrale şi locale, de a proteja muzeele, a le garanta şi asigura funcŃionarea şi dezvoltarea lor.
Sprijinul logistic, cel financiar şi moral al autorităŃilor nu presupune nici o condiŃionare şi nici
imixtiune în activitatea muzeală, muzeele bucurându-se de autonomie ştiinŃifică şi decizională.
Legea a definit (art. 8) foarte clar patrimoniul muzeal ca o totalitate a bunurilor, drepturilor şi
obligaŃiilor cu caracter patrimonial; la fel, a precizat cu claritate categoriile obiectuale ce pot face
obiectul unui patrimoniu muzeal, atât mobile, cât şi imobile, situri şi rezervaŃii, bunuri clasate sau cu
rol documentar, educativ, recreativ, ilustrativ. Legiuitorul a acordat un rol important acestor
categorii de la care pornesc analize şi interpretări, chiar izvoarele categoriilor instituŃionale şi ale
clasificării muzeelor. La fel, a dat un sens major apreciativ colecŃiilor private, arătând rolul
iniŃiativei şi actului colecŃionarului particular, tratat ca un partener al statului în gestionarea avuŃiei
culturale.
Bibliografie:
Legea muzeelor şi colecŃiilor publice (Monitorul Oficial nr. 927/15.11.2006)
12
Titlul lecŃiei nr. 8:
Legea muzeelor şi colecŃiilor publice (Legea nr. 311/2003). Accente şi sublinieri
Locul şi rolul evidenŃei ştiinŃifice a bunurilor muzeale sunt clar definite şi tratate (art. 10), ca
şi instrumentele cu care acestea operează: documentele de evidenŃă analitică, registre de inventar,
documentele evidenŃei primare, cumulate în Registrul informatizat muzeal.
Evaluând evidenŃa ca pe un element central, legea o plasează drept o platformă care unifică
părŃile unui sistem. La fel este privită suma drepturilor reale pe care proprietarii şi titularii de bunuri
muzeale le au, incluzând un corp de drepturi care asigură integritatea, prevenind şi asumând – prin
asigurarea bunului – obligaŃii contractuale. Aspectul preventiv al contractelor de asigurare este
printre cele mai pozitive prevederi ale legii.
ÎnfiinŃarea, clasificarea şi acreditarea muzeelor constituie un alt element definitoriu pentru
valoarea practică a legii. Definind cum anume se înfiinŃează muzeele şi colecŃiile publice, legea
lămureşte un mecanism deosebit de activ, care altfel rămâne aleatoriu.
Clasificarea muzeală (art. 14) aduce un plus de ordine în ierarhizarea instituŃiilor, prevenind
anarhia şi subiectivitatea. Totodată, precizând categoria regională, face trimitere la originea unor
muzee, acceptând tradiŃia istoriei culturale ca una desprinsă din evoluŃia general istorică. Categoriile
muzeale sunt, de asemenea, nu doar preventive ci şi realiste în a încuraja – în spirit modern –
specificul, localismul, ceea ce corespunde de fapt interesului direct comunitar.
Rolul organismului naŃional de reprezentare muzeală, Comisia NaŃională a Muzeelor şi
ColecŃiilor (CNMC) este clar şi precis, aceasta accentuând un aspect consultativ dar şi de orientare
calificată, îndeosebi în ceea ce priveşte acreditarea şi funcŃionarea reŃelei muzeale.
Inovativă, legea aduce clarităŃi pe seama finanŃării (art. 22), îmbinând în mod potrivit
susŃinerea statului, eforturile instituŃiilor şi celelalte surse provenite din mecenat.
Bibliografie:
Legea muzeelor şi colecŃiilor publice (Monitorul Oficial nr. 927/15.11.2006)

13
Titlul lecŃiilor nr. 9-10:
Legea muzeelor şi colecŃiilor publice (Legea nr. 311/2003). Prevederi de natură organizatorică
şi funcŃională

Legea organică destinată muzeelor şi colecŃiilor publice din România abordează organizarea
şi funcŃionarea acestora ca pe un element decisiv. Subliniind rolul consiliilor de administraŃie şi a
celor ştiinŃifice, a comisiilor de evaluare / achiziŃii, legiuitorul a introdus (art. 27-28) organisme care
asigură bunul mers al instituŃiilor. Acordând managementului asistat ştiinŃific un loc deosebit de
important, legea a oferit cadrul optim de organizare astfel încât deciziile să fie luate în conformitate
cu cerinŃele şi interesele părŃilor.
Muzeele sunt poziŃionate în relaŃie cu alte organisme locale şi centrale, astfel încât atribuŃiile
lor să poată fi operate conform prevederilor legale. Indeosebi CNMC este forul ştiinŃific cel mai
important, care guvernează – cu rol consultativ – activitatea muzeală. AtribuŃiile acesteia (art. 34)
sunt cele care asigură, în mod armonios, legătura reŃelei cu partenerii muzeali.
O prezentare a structurii reŃelei muzeale convinge asupra unei adevărate arhitecturi culturale,
în cadrul căreia muzeele joacă un rol determinant în tezaurizarea, gestionarea şi administrarea
moştenirii istorice, artistice, naturale.
Legea muzeelor şi colecŃiilor publice din România asigură de o viziune europeistă, tratând
instituŃiile specializate conform prevederilor actelor, documentelor şi recomandărilor internaŃionale
(Consiliul Europei şi UNESCO).
Bibliografie:
Legea muzeelor şi colecŃiilor publice (Monitorul Oficial nr. 927/15.11.2006)

14
Titlul lecŃiilor nr. 11-12:
InstituŃiile şi organismele care conlucrează cu muzeele şi concură la evidenŃa, cercetarea,
protecŃia, conservarea şi valorificarea muzeală.

DirecŃia pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naŃional este acea entitate instituŃională
care conlucrează în plan muzeal, având sarcini în materie de acreditare şi supraveghere a aplicării
legislaŃiei muzeale (art. 33). Muzeele conlucrează cu acest organism pentru expertizarea, exportul şi
clasarea bunurilor culturale mobile, ca şi în planul evaluării stării de conservare a unor monumente
istorice din teritoriul dat.
Institutul NaŃional al Monumentelor Istorice şi Oficiul NaŃional pentru Restaurarea
Monumentelor Istorice sunt parteneri importanŃi ai muzeelor pe linia expertizării şi asistenŃei de
specialitate. Ministerului de Interne, AdministraŃie Publică şi Reformă este organismul care
colaborează în plan muzeal, apelând la muzee pentru expertize şi evaluări ce decurg din activitatea
sa specifică. Muzeele furnizează informaŃiile calificate, îndeosebi asupra bunurilor culturale care fac
obiectul Registrului bunurilor culturale distruse, furate, dispărute sau exportate ilegal.
Institute academice, de învăŃământ superior, de cult, organizaŃii reprezintă parteneri ai
muzeelor în cercetarea, proiectarea de oferte specifice, conservarea-restaurarea unor bunuri culturale
şi punerea acestora în larg circuit public.
Comisia Monumentelor Naturii – pentru muzeele de istorie naturală – şi Comisia
Patrimoniului Imaterial – îndeosebi pentru muzeele de etnografie şi artă populară – reprezintă
parteneri tradiŃionali.
În planul legăturilor internaŃionale, Comitetele NaŃionale ICOM şi ICOMOS, ca şi Comitetul
NaŃional UNESCO sunt organisme de reprezentare cu care muzeele conlucrează sistematic.
Bibliografie:
Ioan Opriş, Transmuseographia, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2003 (ed. a II-a), p. 464-486
Întrebări
1. Ce înŃelegeŃi prin evidenŃa analitică a obiectelor muzeale?.
2. În ce regim are acces publicul vizitator în colecŃiile private?

15
16