130 MIHAI DĂNCUȘ. ARHITECTURA VERNACULARĂ ȘI ALTE VALORI ALE CULTURII POPULARE ...

Mihai DĂNCUȘ
ARHITECTURA VERNACULARĂ
ȘI ALTE VALORI ALE CULTURII POPULARE
ÎN COLECȚIILE MUZEULUI ETNOGRAFIC AL MARAMUREȘULUI
Cluj-Napoca: Editura Dacia XXI, 2010. 225 p.

Profesorul doctor etnolog Mihai Dăncuș a împlinit, pe 10 februarie 2015, 73 de ani

de viață, dintre care aproape cinci decenii le-a dedicat cercetării. Activitatea profesională
excepțională a lui Mihai Dăncuș cuprinde colecționarea a mii de obiecte muzeale, multe
de patrimoniu național, și peste 100 de unități arhitectonice pentru muzeul în aer liber
de la Sighetul Marmației, cercetări în care a adunat un bogat material documentar. Se
mai adaugă participarea, inițierea și conducerea unor campanii de cercetări folcloristice
și etnografice, conducerea a numeroase lucrări de restaurare a unor biserici de lemn și
altor construcții de importanță istorică, participarea la realizarea unor filme științifice și
documentare. A publicat studii și comunicări științifice în volume și reviste de specialitate.
Iată că avem în față încă o lucrare a domniei sale, care merită să fie cunoscută
publicului larg și, în special, lucrătorilor de muzeu: Arhitectura vernaculară și alte valori
ale culturii populare în colecțiile Muzeului Etnografic al Maramureșului. Pe lângă tema
anunțată în titlul lucrării, ea conține informații relevante privind întemeierea și evoluția
Muzeului Etnografic al Maramureșului, cu toate problemele și piedicile pe care le-a
înfruntat, crearea colecțiilor, pierderea lor, ca rezultat al încorporării Maramureșului în
componența Ungariei hortiste în 1940, redeschiderea muzeului la 1957, extinderea lui,
inclusiv personalitățile marcante care au condus acest muzeu de-a lungul anilor.

Buletin Ştiinţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie Volumul 23 (36)

Elena ȘIȘCANU 131

În prima parte a lucrării, se dă o descriere din perspectivă istorică a „Țării

Maramureșului”, care a fost marcată, așa cum spune autorul, de structurile sociale de
obști, cu elemente specifice dacilor liberi și simbiozei daco-romane-celtice. Cunoaștem
momente importante din istoria orașului Sighetul Marmației, premergătoare apariției
muzeelor. Aflăm că muzeul etnografic maramureșean a fost inaugurat la 1926 și că, la
deschiderea sa, a ținut un cuvânt de salut savantul Simion Mehedinți (discursul său, în
facsimil, poate fi văzut pe una din paginile lucrării). Având scopul de a aduna aici mărturiile
trecutului (arheologice, etnografice, documentare ș.a.) cu privire la populația autohtonă a
Maramureșului, românii, colaboratorii muzeului și-au dat toată osteneala pentru ca acesta
să fie „păstrător al tezaurului sufletesc al poporului român din Maramureș, informator și
educator artistic al publicului vizitator” (p. 19).
Evoluția muzeului în timp, a făcut posibilă inaugurarea, la 30 mai 1981, a Muzeului
Arhitecturii Populare Maramureșene din Sighetul Marmației, căruia astăzi i se mai spune
Muzeul Satului Maramureșean. Anume valorile culturale populare din colecția acestui
muzeu în aer liber, au devenit obiect de studiu prezentat în lucrarea de față.
Începând cu „Stătutul”, așa în Maramureș se numește gospodăria, autorul trece la
descrierea casei, modalităților de amplasare a acesteia, în conformitate cu credințele locului,
arhitectura și interiorul ei, porțile maramureșene, punând accent pe tehnicile tradiționale
de construcție, caracteristice arhitecturii vernaculare maramureșene. Autorul dă o descriere
amplă, științifică a monumentelor restaurate și conservate în muzeu, a instalațiilor tehnice
acționate de apă, cum ar fi: moara cu vâltoare; moara vâltoare, piuă; moara joagăr, batoză,
piuă, vâltoare, etc. Mihai Dăncuș face o prezentare excepțională a caselor proprietate a
muzeului și conservate „în sit”. Este vorba de case istorice, dar și expresii ale arhitecturii
vernaculare maramureșene. Printre acestea se numără Casa Lazăr, adusă din Giulești,
care este un monument de arhitectură tradițională, edificat în 1826. În această casă, la 28
noiembrie 1918, dr. Ilie Lazăr a convocat delegații maramureșeni, pentru a pleca în Alba
Iulia, unde la 1 Decembrie 1918 se va semna Unirea. Sunt date informații prețioase în
ceea ce privește planul casei, acțiunile de conservare ale ei. Urmează Casa Kazar Vasile din
Vadul Izei (secolUL XVIII), Casa-muzeu școlar din Bârsana (a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea), Casa Dunca Găvrilă Pâțu din Ieud, Casa-muzeu Stan Ion Pătraș din Săpânța,
Casa Diac Vasile Moșu din Cuhea – Bogdan Vodă (datată cu secolul XIX). Toate aceste case
au o valoare inestimabilă, atât ca obiect de artă arhitecturală, cât și ca document istoric.
Lucrarea conține o colecție impresionantă de fotografii, imagini ale obiectelor
descrise, cât și planuri grafice privind construcțiile și tehnicile tradiționale de construcție.
Aceste imagini conferă lucrării o greutate și mai mare, pentru că sunt documente
autentice de studiu arhitectural și etnografic. La fel, ea este susținută de o listă bibliografică
impunătoare.
Deși cartea a fost concepută ca un ghid, de fapt ea reprezintă o lucrare științifică,
având perspectiva de a salvgarda, și pe această cale, valori ale culturii populare din
arhitectura vernaculară maramureșeană.
Dr. Elena ȘIȘCANU,
cercetător științific coordonator,
Secția Etnografie, MNEIN

Volumul 23 (36) Buletin Ştiinţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie