PICTURA PE STICLA-

O TEHNICA MILENARA

Daca secolul al XIX-lea a fost acela care a descoperit incomensurabila

frumusete si valoare artistica a folclorului, a productiilor literare si lirice ale
poporului, veacului nostru-care este prin excelenta cel al imaginii-ii revine meritul
de a fi descoperit frumusetea artei taranesti si,mai ales farmecul simplificarii, forta
esentializarii si surprinzatoarea logica a gandirii plastice populare.Tot asa cum la
inceputul secolului trecut curentul literar al romantismului a creat premisele
pentru intelegerea si aprecierea folclorului, nu numai ca expresie literara a
sufletului natiunilor, dar si ca mijloc de investigare al psihologiei si spiritualitatii
populare, in secolul nostru evolutia artei moderne a eliberat ochiul contemporan
de prejudecatile adanc inradacinate ale ale canoanelor artei plastice populare ,
facandu-l apt de a percepe , de a analiza si de a desprinde cu uimire mecanismul
creatiei si legile riguroase care stau la baza manifestarilor plastice populare, legi si
canoane la fel de ferme si de evidente ca cele ale artei culte.Gustul pentru culoare,
tendinta spre esentializare si abstractizarea formei in scopul atingeii unui
maximum de expresivitate , descoperirea importantei semnului plastic si
urmarirea unui continut simbolic in arta de catre miscarea plastica moderna , a
netezit drumul spre intelegerea artei populare , cu precadere in a doua jumatate a
secolului nostru.
Intalnirea cu pictura si sculptura taraneasca a insemnat pentru multi dintre
artstii moderni evenimentul hotarator, care a imprimat cautarilor lor o directie
noua.Astfel s-au creat in constiinta omului de cultura contemporan conditiile
pentru receptarea mesajului si valentelor moderne ale creatiei populare, care intr-o
epoca nu prea indepartata a fost privita cu zambetul idulgentei, ca o manifestare
infantila, stangace, lipsita de valori estetice.
In acest larg context de interpretare a artei populare ca fenomen estetic de
iportanta majora se inscrie interesul, ba chiar pasiunea starnita in ultimul sfert de
veac, pentru pictura taraneasca pe sticla a romanilor din Transilvania. Lucrate de
tarani si destinate taranilor ,icoanele pe sticla sunt singurul gen al artei populare
in care pictura se manifesta ca factor independent,fara a fi subordonata unui scop
ornamental.Pe cand in mobilierul taranesc pictat, in ornamentarea ceramicii,
picturii ii revin doar un rol decorativ, in icoana pe sticla pictura se afirma ca gen
de sine statator.
Ca atare, icoana pe sticla transilvaneana ne intereseaza astazi
atat sub raport formal-permitand o profunda analiza a mecanicii creatiei populare,
a aspectului temperamental care se dezvaluie in cromatica predilecta, distincta in
diferitele zone etnografice-, cat si sub raportul continutului, care permite o
patrundere adanca in spiritualitatea plugarilor ardeleni din ultimele doua veacuri.
Cu toate ca icoanele pe sticla transilvanene sunt creatiile individuale ale unor
mesteri populari, ele exprima totusi mentabilitatea si sensibilitatea colectivitatii
satului romanesc.Din sanul acestei colectivitati rasar si se evidentiaza iconarii prin
aptitudini deosebite in mestesugul zugravirii.In schimb , gandirea si imaginatia lor,
cunostintele si superstitiile lor, conceptiile asupra lumii »nevazutului »,oglindite in
aceste icoane, nu s-au singularizat inca ci fac parte integranta din fondul spiritual
omogen al colectivitatii, ai carei exponenti artistici au devenit.Intelectul acestor
mesteri inca nu a capatat constiinta de sine, nu s-a idividualizat si nu s-a
singularizat, deoarece iconarii transilvaneni erau tarani ca toti consatenii lor, cu
care imparteau aceleasi conditii economice, sociale si culturale.
Ei nu au facut altceva decat sa dea glas , sa exteriorizeze plastic fondul
comun, ancestral al masei populare.Cu emotionanta sinceritate - o sinceritate care
nu cunoaste alta modalitate de gandire-,taranul roman isi dezvaluie in icoanele
sale conceptiile de viata, conceptiile despre etica si dreptate sociala, imaginea pe
care si-o face despre « celalalt taram », despre lumea nevazuta a raiului si a
iadului, transpunand, cu fireasca spontaneitate, povestirile biblice in peisajul si
vesmantul satului ardelenesc, singura realitate cunoscuta lui.
Astfel, icoanele pe sticla – departe de a mai fi obiectul de cult,
unicul protector spre care taranul oropsit de altadata isi indreapta sperantele –
reprezinta astazi, pentru constiinta contemporana, cel mai
important document plastic care reflecta lumea spirituala a taranului roman din
Ardeal, ca niste doine sau colinde pictate.Sub raport estetic, icoana pe sticla
transilvaneana se integreaza astazi sensibilitatii moderne prin decorativismul sau,
care rezida in coloritul sclipitor de tonuri pure, in expresivitatea desenului
simplificat la liniile esentiale, indispensabile alcatuirii imaginilor, in luxurianta
vegetatie ornamentala, iscata de inepuizabila fantezie a creatorului popular,
inundand uneori fondul si orice spatiu liber al icoanei, pana la concurarea si
eclipsarea personajelor si legendelor biblice.
Astfel se explica mutarea icoanei de la tara la oras, proces petrecut in ultimii
45 ani.Desigur, la acest proces a contribuit in cea mai mare masura schimbarea
fundamentala petrecuta in mentalitatea poporului prin culturalizarea si educarea
maselor.Icoana si-a pierdut functia de protector impotriva bolilor si calamitatilor
naturale care amenintau viata si munca taranului in trecut.In vechiul interior
taranesc icoana se integrase armonios prin colorit si factura, isi avea locul ei prin
tre canceele si blidele smaltuite , agatate de-a lungul peretilor sub tavanul de grinzi
afumate.Prin apele limpezi ale vechii sticle valurite straluceau culori la fel de vii
ca acele ale florilor alese in bumbacul imaculat al stergarelor si chindeelor
adunate, in forma de fluturi mari, deasupra icoanelor, sau incadrandu-le intre doua
lungi fasii.
Icoana apartine epocii vetrei libere cu hornul din cahle smaltuite,
epocii mobilierului pictat sau celui din lemn de brad infrumusetat cu crestaturi
mestesugite, a decorului geometric scrijelat pe lazile de zestre. Epocii foilor de
culme inflorate in razboi de iscusinta tarancilor noastre.
Odata cu patrunderea mobilierului modern de provenienta industriala in
interiorul taranesc, odata cu inlocuirea velintelor si cergi lor de lana cu covoare
fabricate in Cisnadie, icoana – chiar ca obiect de podoaba – isi traise
traiul.Modesta sa rama din lemn de brad nu putea
suporta concurenta acelei rame late, poleita cu « aur », care incadreaza fotografiile
familiale sau cromolitografiile , incat detinatorii icoanelor
s-au despartit fara regret de aceste autentice valori ale artei populare.
Putem considera o fericire faptul ca in momentul in care vechile icoane nu
mai satisfaceau gustul taranului, orientat acum spre o cat mai
mare acomodare la conforul si estetica interiorului orasenesc , a aparut la multi
intelectuali, amatori de arta, constiinta si justa apreciere a acestor valori, -
obiectele de arta populara mutandu-se de la tara, unde erau desconsiderate, in
colectiile muzeelor noastre etnografice si in nenumarate colectii particulare.
Daca valoarea artistica si importanta icoanelor pe sticla ca document
etnografic sunt astazi unanim recunoscute ( cucerind aprecieri nu numai din
partea specialistilor), in schimb, datele despre originea lor, despre creatorii lor si
despre semnificatia tematicii pe care o reprezinta, sunt inca foarte vag cunoscute,
chiar in randul acelora care le tin astazi la loc de cinste pe peretii locuintei lor.
Superioritatea artistica ,remarcabilele insusiri plastice, incarcatura lor
sufleteasca, confera icoanelor romanesti o pozitie particulara in contextul picturii
pe sticla din centrul europei, din care face parter integranta, atat prin situarea
geografica a Transilvaniei,unde au fost lucrate, cat si prin momentul aparitiei si
prin filiatia tehnicii lor.
Ivirea icoanelor transilvanene fiind conditionata de evolutia picturii pe
sticla , indeletnicirea cunoscuta aproape tuturor regiunilor muntoase din centrul
Europei, ne vom permite o incursiune in istoria acestui gen de arta, care va reliefa
mai pregnant fundamentala deosebire de ordin estetic si tematic dintre icoanele pe
sticla romanesti si apusene.Cand a fost folosita sticla – aceasta superba materie
transparenta datorata inventivitatii umane, nascuta in Orientul
Apropiat,cunoscuta , cu doua milenii si jumatate inainte de Hristos, Fenicienilor,
Egiptenilor, Palestinienilor si Babilonienilor – pentru prima oara ca suport al
picturii, nu se va putea preciza niciodata.
Descoperirea acestei intrebuintari s-ar putea sa fi fost accidentala, tot atat de
bine ca rezultatul incercarii unui pictor, - placuta de sticla oferindu-se generos in
acest scop, prin simpla ei suprapunere putandu-se copia lesne orice model
elaborat in prealabil.Tehnica picturii pe sticla se presupune a fi fost cunoscuta inca
in penultimul secol inainte de Hristos, raspandirea ei mai larga fiind atestata in arta
elenistica.
Ineditul si particularitatea acestei tehnici consta in aplicarea straturilor
picturale succesive « inversa » (fata de pictura obisnuita) pe una din fetele
placutei de sticla, care prin aceasta utilizare devine « dosul » picturii, ea aparand
prin corpul transparent al sticlei, pe « fata » ei.Sticla indeplineste astfel dubla
functiune de suport si de strat protector al picturii.
Construirea imaginii se defalca in mai multe faze distincte si
incorectibile, straturile de culoare fiind asternute prin suprapunere.
Prima faza consta in fixarea lineara a subiectului, prin trasarea contururilor
clare si precise,acestea formand o retea compusa din multe suprafete mici, perfect
delimitate.In ele se inscriu, in a doua faza, desenul interior (Binnenzeichnung) si
detaliile care figureaza sub forma de accent cromatic contrastant pe culoarea de
fond (tonul local), culoare cu care se umplu, in faza a treia, toate suprafetele
delimitate in desen.Acest procedeu tehnic – datorita faptului ca imaginea se reda
ca inversata in oglinda, pentru a apare in dispozitie reala pe fata sticlei, - reclama
existenta unui model, unui tipar, care se decalcheaza prin suprapunerea sticlei.
Tehnica s-ar putea defini deci mai nimerit ca « pictura pe dosul sticlei », in
analogie cu termenul german Hinterglasmalerei.
Acestei denumiri – cel putin in limba romana – i s-ar putea obiecta ca
sticla n-are nici « dos » nici « fata » una din fetele sale devenind « dos » doar prin
aceasta intrebuintare speciala . Iar pictura « sub » sticla , este in fond orice pictura
inramata in mod obisnuit, asezata sub un geam.Formularea « pictura pe sticla » ni
se pare a include o notiune mai precisa . Anume aceea a suportului pe care este
executata pictura, spre deosebire de alte suporturi: lemn,panza,carton, etc.
Vom folosi deci, in continuare, termenul incetatenit la noi:
pictura pe sticla , cu toate ca aceasta nu include si cea de-a doua functiune a sticlei,
anume aceea de strat protector.Intrebuintarea sticlei ca suport precede cu aproape
doua milenii ideea utilizarii ei ca strat protector pentru opere de arta plastica
executate pe alte materiale.Sticla servind ca suport , si – implicit ca strat protector
– al picturii. Confera culorilor asternute pe « dosul » ei o stralucire deosebita,
excluzandu-se astfel stratul de aer si praf , care se interpune, in mod obisnuit, intre
sticla si pictura inramata.
Culoarea , intrebuintata in tonuri pure , nediferentiate, acoperind suprafetele
in strat uniform, sau aplicata sub forma de lazururi trasparente, ori valorata in
degradeuri – conform procedeelor familiare diferitelor epoci – isi sporeste adesea
luminozitatea prin asezarea unei foite de aur sau argint in dosul picturii,
conferindu-i un luciu metalic.Vechea sticla produsa in manufacturi poseda ,
datorita suprafetei sale ondulate, acea licarire cristalina inegalabila.Planurile de
inclinatie diferita reflecta lumina in mod variat, creindu-se acel efect de siroire in
unde limpezi , aruncate ca un val magic peste imaginea care capteaza si mediul
inconjurator, oglindindu-l prin lumina.Acest incantator joc cu o dubla realitate -
cea a imaginii si cea dinafara – confera picturii pe sticla o viata tainic agitata ,
vesnic schimbatoare.
Farmecul inaccesibil altor genuri de picturi, care rezida in insasi structura sa,
a determinat supravietuirea picturii pe sticla de-a lungul a doua milenii , renascand
cu aceeasi viguroasa prospetime in hainele mereu schimbate ale diferitelor stiluri –
cate a cunoscut istoria picturii - , adaptandu-se intotdeauna la gustul
epocii.Procedeul de prelucrare prin suflare , descoperit catre sfarsitul ultimului
secol inainte de Hristos , a insemnat un puternic impuls pentru poductia sticlei, cu
precadere in Roma antica.Din arta portretisticii romane in epoca preconstantiniana
s-au transmis excelente miniaturi pe sticla , caracterizate « printr-o liniste
monumentala si un aer de grandoare ».
In catacombele romane , care serveau drept refugiu si loc de intrunire
primilor crestini, s-au gasit medalioane in forma unor placute circulare sau
elipsoidale, picturile din dosul lor reprezentand teme religioase , mai ales
simboluri crestine, executate intr-o maniera primitiva.
Dupa caderea Cetatii eterne , Bizantul devine principalul centru in poducerea
sticlei , - tehnica innobilarii sticlei prin pictura fiind practicata si aici.In Italia unde
aceasta tehnica fusese uitata intre timp,ea reapare , importata din Bizant, abia in
secolul al XIV-lea , raspandindu-se apoi de aici in centrul si apusul Europei .Dupa
H.W. Keizer ,cea mai veche marturie din aceasta perioada este o
Rastignire,pastrata la muzeul din Schwerin (in estul Germaniei),datand din anii
1320-1330.
Cea mai veche opera lucrata in tehnica care ne preocupa este un mic altar de
casa , de la inceputul secolului al XIV-lea , pastrat astazi in biserica Sfintei Cruci
din Rostock, in nord-estul Germaniei .
Pentru urmatoarele doua secole , aceasta arta ramane in slujba unei tematici
religioase , evoluand in paralel cu grafica.Este, poate, indicat sa mentionam ca
superbele vitralii ce lumineaza marile catedrale apusene , nu au nimic comun cu
pictura pe sticla , intrucat se compun din bucati de sticla colorata decupate in
sensul formelor cerute de desen, prinse intr-o retea de plumb, iar desenul detaliilor
se executa in « grisaille » , aplicat in strat gros pe sticla colorata , pentru a fi partial
indepartat prin razuire. Lasand ornamentele sa para foarte clar conturate.
Pe la mijlocul secolului al XVI-lea , pictura pe sticla isi gaseste intrebuintare
in artizanatul vremii , suplinind emailul in ornamentarea obiectelor de cult si de
podoaba , produse in renumitele centre de prelucrare a metalelor pretioase din
Nuremberg si Augsburg.Intarsiate mai ales sub forma de medalioane, aceste
placute pictate adopta stilul pictural al Renasterii si al barocului timpuriu ,
depasind efectul emailului colorat prin stralucitoarea si rafinata lor paleta , printr-
un desen mai minutios.De asemenea, subordonata unui scop decorativ, pictura pe
sticla apare in secolul al XVIII-lea pe mobilierul rococoului galant, ce
impodobeste saloanele imbracate in oglinzi ale palatelor si castelelor germane si
franceze.Nu numai peretii incaperilor , dar si suprafetele mobilelor sunt acoperite
cu oglinzi, pictura desfasurandu-se in culori tandre si edulcorate pe fondul de
mercur.
Scenele pstorale plasate intr-un peisaj idilic , de gradina servesc de decor
vietii, la fel de artificiala, traita in aceste palate.O alta cale de dezvoltare parcurge
pictura pe sticla in secolele XVII si XVIII, practicata de pictori profesionisti in
cadrul breslelor orasenesti, straduindu-se sa imite temele abordate in pictura de
sevalet a timpului.
Peisajele , imaginile oraselor renumite, scenele de vanatoare, idilele
pastorale ca si portretele – uneori alegorice – se apropie acum de o reprezentare
realista , lipsind pictura pe sticla tocmai de specificul sau, de acel caracter
decorativ, de fastul sarbatoresc, obtinut prin imbinarea tonurilor pure si sonore cu
aurul.Pierzandu-si astfel particulara sa stralucire, catre sfarsitul secolului al
XVIII-lea incepe declinul acestei tehnici ca ramura a artei culte.Dar inca de la
inceputul acesteui secol s-a conturat de asemenea in cadrul mestesugului, in
special in marele centru comercial Augsburg, noua directie in care a evoluat
pictura pe sticla , prin adoptarea unei facturi populare, prin reproducerea unor
modele furnizate de gravura contemporana.Aceasta productie mestesugareasca ,
stimulata de entuziasmul rococoului pentru imagini colorate in tonuri luminoase,
este atat de solicitata , incat capacitatea atelierelor existente se dovedeste
insuficienta.
Iau fiinta noi intreprinderi specializate in productia de tablouri pe sticla,
acestea transpunand toate temele , dorite de clientela mic-burgheza , in tehnica lor
specifica , omitand detaliile, simplificand formele si nuantele cromatice, tusa
minutioasa a picturii de sevalet, pentru a inlesni si grabi procesul de realizare.De
la sfintii catolici si maximele protestante, scenele de gen si de vanatoare ,
portretele regentilor si ale personajelor politice, pana la tablourile alegorice
reprezentand anotimpurile, totul se produce in cantitati industriale,destinate nu
numai consumului intern, ci mai ales exportului.
Prin marile porturi italiene si olandeze se dirijeaza aceasta cautata marfa
catre America si cele doua Indii, prin Marea Baltica spre Rusia si pentru insula
Scandinava.Pentru a evita restrictiile vamale, se creeaza ateliere, dependente de
firmele exportatoare din orasele germane imperiale(Reichsstadte), in Alsacia, si
temporar, in Lorena si Elvetia.Unei asemenea cereri pictorii ,cu scoala , incadrati
in breslele orasenesti, nu pot sa le faca fata.Atelierele isi sporesc deci potentialul,
marindu-si activul prin atragerea unor cadre din mediul rural , ideosebi din
regiunile specializate in industria casnica artizanala , ce urmeaza a fi instruite in
tehnicapicturii pe sticla, cu scopul de a deschide , la randul lor mici ateliere in
satele de obarsie, ateliere a caror productie va fi exportata prin centralele
orasenesti.
Astfel s-au specializat in aceasta indeletnicire mai multe localitati din
Bavaria superioara si din Suabia, cu deosebire din jurul lacului Staffel, cele mai
renumite fiind:Oberammergau, Bernau si , cel mai important,Rotenbach, din
Padurea Neagra si Algau.In aceste localitati,situate in zona muntoasa si
impadurita, s-a practicat de generatii – in compensatia agriculturii slab dezvoltate
- o extinsa si renumita industrie artizanala, daca ne gandim doar la sculpturile in
lemn din Oberammergau, sau la celebrele ceasuri cu cadrane pictate , impodobite
cu ornamente florale ,din Padurea Neagra – ornamente pe care le intalnim adesea
neschimbate in imaginile pictate pe dosul sticlei .Traditia artizanala statornica in
aceste tinuturi caracterizeaza, in mod firesc, calitatea picturii pe sticla, produsa in
serie.Alegerea si tratarea temelor se orienteaza dupa moda si gustul timpului, dupa
preferintele amatorilor; indemanarea si rutina slefuiesc si rotunjesc intr-atat
formele pana in a le lipsi de expresivitate.
Coloritul se banalizeaza, devine dulceag sau strident.Adesea formele mai
complicate , ale modelelor desenate , sunt gresit intelese,golurile sunt umplute cu
tot felul de ornamente .Artizanul, simtind ca executia sa grabita nu mai corespunde
calitatii realizate de pictorul mestesugar , cauta sa suplineasca deficienta prin
adaugarea unor ornamente exagerat de ample , diminuind , prin concurenta forta
expresiva a subiectului principal.Faza in care productia este preluata de centrele
artizanale rurale, in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, reprezinta si trecerea
picturii pe sticla -dependenta pana atunci de modelele orasenesti ale picturii
mestesugaresti-burgheze -in domeniul artizanatului popular .Pana la sfarsitul
secolului al XIX-lea, productia, orientata in primul rand catre export, va inregistra
o continua ascensiune, declinul ei ulterior fiind cauzat de aparitia cromolitografiei
si fotografiei.