I. ARTA STICLEI.

VITRALIUL

I. 1. Vitraliul în arta plastică universală.

Legenda povestita de Pliniu cel Batran evoca un grup de negustori fenicieni, care,
ancorand pe coasta Palestinei, si-au coborât pe tarm blocurile de salpetru (carbonat de sodiu) pe
care le aveau incarcate pe vase, au aprins un foc sub ele si au asezat vasele de gatit. Dimineata,
caldura focului topise amestecul de nisip si carbonat de sodiu, lasand în urma o masa intarita de
sticlă.
Acestea se intâmplau candva în 5000 I.C. De atunci și până când vitraliile să aparaă, n-au
mai trebuit decat cateva milenii. Vitraliile au inceput ca o forma de arta crestina. Desi este
imposibil de determinat originile artei vitraliului, este evident ca în Evul Mediu European, primii
artisti sticlari au fost inspirati de dezvoltarea auraritului si mozaicului. Dezvoltand abilitatea de a
produce bucaăți relativ mari de sticlă colorată, urmatorul pas a fost folosirea plumbului în locul
aurului pentru ramele care tineau bucatile de sticlă în ferestre. Bucati de sticlă colorata prinse
intr-o fereastră au fost descoperite în Mânăstirea Sf. Pavel din Jarrow, Anglia, ridicata in 686
AD. Mestesugul vitraliului a inflorit în Franta, în perioada Evului Mediu si Renasterii, decazand
mai apoi vreme de cateva secole dar reinviind, cu si mai multa forta, în secolul al XIX-lea.
Conform dicționarului, vitraliul este o compoziție decorativă formată din bucățele
de sticlă colorată, dispuse simetric sau asimetric și legate între ele prin rețele de plumb și prinse
prin tije metalice de cadrul ușii sau ferestrei. Vitraliul se poate monta și în lemnul ușilor, fie ele
exterioare sau interioare.
Vitraliile au fost considerate multa vreme ca o forma mistica a artei vizuale, rezervata
marilor edificii bisericesti. Curajul maestrilor vitralisti de a scoate sticla prinsa în plumb din zona
exclusivista a bisericii, a reinviat vitraliul, iar formele de exprimare ale sticlei au spart tiparele.
Astazi, de la resedinte la cladiri publice si biserici, vitraliile innobileaza si ofera solutii inedite
spatiilor.

I. 2 PREZENTAREA TEHNICĂ ȘI ESTETICĂ A VITRALIULUI.

Sub aspect general, vitraliul este o compoziție decorativă formată din bucățele de sticlă
colorată, dispuse simetric sau asimetric și legate între ele prin rețele de plumb și prinse prin tije
metalice de cadrul ușii sau ferestrei. Vitraliul se poate monta și în lemnul ușilor, fie ele
exterioare sau interioare.
Virtaiul este o tehnică de pictură monumentală, în care imaginea rămâne transparentă,
fiind strânsă din bucăţi de sticlă colorată, gravată sau pictată, ulterior montată într-o reţea de
rame metalice (fr. vitrage, din lat. vitrum, ceea ce înseamnă sticlă, en. stained glass, ger.
glasmalerei, it. vetrata, rus. витраж).
Sub aspect tehnic, fabricarea vitraliului începe cu efectuarea cartonului la mărime reală,
cu indicarea culorilor, urmată de numerotarea fragmentelor acestuia și continuând cu trasarea
liniilor de plumb pe acest suport. Următoarea etapă constă în alegerea sticlei pentru fi ece
fragment decupat, ţinând cont de formă, culoare, transparenţă, opacitate, tipul de sticlă (reliefată,
ornamentată, colorată, pictată, gravată etc.). Pentru obţinerea unui anumit efect, se recurge,
uneori, la o prelucrare suplimentară a sticlei. Dintre metodele de prelucrare artistică a sticlei
numim:
-sablarea – în care suprafaţa sticlei este prelucrată cu ajutorul unui jet de nisip împroșcat
cu aer comprimat, în vederea obţinerii unei suprafeţe mate;
-gravarea sticlei cu instrumente – incizia.
 -decapajul cu soluţii chimice – care cunoaște două modalităţi: a) când se utilizează acidul
fl uorhidric (HF) pentru a obţine două sau mai multe tonalităţi mate pe aceeași bucată de sticlă și
b) când se utilizează oxidul de cobalt cunoscut ca metodă clair-de-lune, inventată de Emil Galle;
-fi using – crearea unui desen din multiple sticle colorate care se suprapun, se juxtapun
etc., pe baza unei alte sticle, după care se coc (se topesc) pe această bază, creând o suprafaţă
reliefată;
-decorarea sticlei – presupune utilizarea, fi e a pensulelor pentru efect punctat, pentru
efect de stropitură etc., fi e a materialelor non-convenţionale, cum ar fi : hârtie rulată, sare de
mare, scame textile etc., fi e grăsimi sau chiar ceară, pentru obţinerea efectului de cascadă.

Legarea fragmentelor de sticlă începe dintr-un colţ în poziţia orizontală, pe o masă, fi

xându-se în ramă. Fiecare bucată de sticlă este îmbrăcată într-o fâșiie de plumb, profi lul căreia
este în formă de litera H culcat, care apoi se unesc între ele. Tradiţional, sunt folosite și rame de
plumb. Ranforsajul de plumb ce înconjoară fi ecare bucată de sticla funcţionează ca o ramă dublă
pentru bucăţile respective, afl ate pe de o parte și de alta a ramei. Chituirea presupune închiderea
golurilor dintre sticlă și plumb (cunoscută ca etapă de etanșare), asigurând fi xarea sticlei,
rigiditatea și impermeabilitatea vitraliului. Ca armatură interioară și montare a suprafeţelor mari
de vitraliu (ferestre, uși, perete despărţitor, tavan suspendat etc.) se vor folosi vergele
transversale, care se vor prinde de rama de fi er generală a întregii lucrări. Legăturile simple vor
fi sudate pe cadrul panoului, iar legăturile duble vor fi sudate în locurile unde trec barele de
diviziune.

La etapa actuală sunt cunoscute câteva tipuri de fabricare a vitraliului:

 vitraliu în tehnica tradiţională (clasică), analizat mai sus, cu aspect monumental.
 vitraliu în tehnica Tiffany, spre deosebire de tehnica tradiţională, presupune legarea
fragmentelor de sticlă care se face cu ajutorul „îmbrăcării” acestora în folie de cupru, oferind un
efect vizual-artistic mult mai plastic și mai cameral, prin faptul că permite legarea formelor mici
de sticlă, tăierea și utilizarea unghiurilor ascuţite și efectuarea formelor concave și convexe ale
vitraliului, spre exemplu, utilizate în renumitele lămpi Tiff any etc.
 pseudo-vitraliu, în general se referă la orice imitaţie de vitraliu pe sticlă cu ajutorul
culorilor speciale de vitraliu, de ulei, de tipografi e etc. sau cu ajutorul peliculelor transparente
 pictură pe sticlă, în care se utilizează sticla doar în calitate de suport, fără a fi folosită
calitatea ei optică (transparenţa)
 tehnici mixte, lucrări realizate prin diverse metode prezentate mai sus, precum: sablare,
gravare, decapaj, fi using, cât și combinarea între ele a diverselor tipuri de vitralii.
Mijloacele specifi ce ale artei vitraliului – culoarea, lumina, desenul – sunt acele mijloace
care servesc pentru reprezentarea artistico-figurativă a realităţii. Orice operă de artă
monumentală, care este componentă a arhitecturii, preia o parte din funcţia acesteia. În așa fel,
pictura murală sau mozaicul moștenesc principiile tectonice ale suprafeţei arhitecturale. Vitraliul,
însă, are o altă menire. Legăturile vitraliului cu arhitectura poartă un caracter mult mai mediator,
deoarece tectonic el reprezintă un element independent. Fereastra, la rândul ei, accentuează,
înainte de toate, funcţia spaţial-constructivă a spaţiului arhitectonic din care face parte. În
punctele spaţial-constructive de contact (întrepătrundere și conexiuni ale formelor arhitectonice)
apar accentele compoziţionale. Anume un astfel de accent compoziţional, adesea, devine
vitraliul, care personalizează atât spaţiul prin lumina dispersată a sticlei colorate transparente și
prin aspectul său festiv cât și rezolva o problemă tehnică, fi ind o soluţie arhitectonică în sine. Pe
lângă calităţile fi zico-mecanice ale sticlei, jocul luminii, datorită calităţilor optice ale sticlei
(refracţia luminii, transparenţa, refl ectarea, dispersia, absorbţia) se obţine efectul plastic deosebit
al vitraliului.

I. 3. TEHNICA „TIFFANY” CA TEHNICĂ DE BAZĂ ÎN ELABORAREA

VITRALIILOR CONTEMPORANE
 În arhitectură şi arta decorativă, ornamentul este un decor folosit pentru a înfrumuseţa partea
unei clădiri sau obiect. Vectori de ornamente florale sunt printre cele mai căutate după resursele
de proiectare. Nu numai că sunt foarte bune pentru a crea opere de artă în stil elegant de epocă,
dar, au nevoie, de asemenea, de timp şi îndemnare considerabilă de a le produce. O mare
varietate de stiluri artistice şi motive florale au fost dezvoltate pentru arhitectură şi artele plastice
Ca şi în alte domenii de design, motivul floral în vitralii are o semnificaţie foarte bogată.
Vitraliul este o compoziţie decorativă formată din bucăţele de sticlă colorată, aşezate în mod
simetric sau asimetric și legate între ele cu ajutorul unor rețele de plumb, prinse cu tije metalice
de șasiul ușii sau ferestrei. Realizarea unui vitraliu este o muncă migăloasă şi de durată, iar
valoarea este dată nu numai de materialele speciale şi deosebite care se folosesc, dar şi de
manoperă. Un produs de vitraliu se realizează prin montarea unor bucăţi de sticlă care sunt în
prealabil tăiate după anumite forme, în funcţie de ideile şi creativitatea utilizatorului, în plumb
sau în cositor. Sticla folosită in producția de vitralii este: sticla plană colorată, sticla pictată,
sticla plană profilată (geam ornament), cristale (bevel clusters).
Se presupune că, la origine, sticla ar proveni din Egipt, unde probabil, la început se folosea ca
bijuterie. Din Egipt, utilizarea sticlei s-a extins în Bizanţ, apoi în Grecia şi Roma. Săpăturile de
la Flerculane şi Pompei au relevat faptul că romanii au fost primii care au folosit sticla ca
fereastră, punând bucăţi în orificiile caselor de piatră. Metodele tehnice s-au îmbunătăţit şi s-au
obţinut tipuri diverse, de la sticla foarte transparentă, până la cea translucidă. In cele din urmă,
influenţa celor care lucrau sticla a ajuns până în Franţa, unde au apărut primele vitralii, aşa cum
le ştim azi. In Evul Mediu, realizarea vitraliilor era o artă ecleziastică care ajuta la educarea
multor oameni fără cultură, facându-le cunoscute relatările biblice. Este posibil ca unul din
primele vitralii să fie cel din Catedrala Augesburg din Germania, care datează din sec. 11. Printre
primele se mai numără şi cele din C'hartres în Franţa şi din Canterbury şi Jork în Anglia, iar
altele au apărut mai târziu.
De la inventarea foliei de cupru, pe care Lois Comfort Tiffany a descoperit-o, baza, în care
puteai folosi orice ornament, orice complicaţie a curbelor ornamentale, cât de dificil nu ar fi
vitraliul pe care dorea să-l înfăptuiască, complicat în forme, volum, dimensiuni, creând vitralii
tridimensionale.
Tehnica cuprului (Tiffany) este realizata din cioburi de sticla, prelucrate (tăiate, șlefuite)
conform modelului ales. Profilul din plumb este înlocuit cu o panglica din cupru care se
montează pe muchia ciobului de sticlă. Mai multe bucăți de sticla șlefuite si înfășurate cu o
banda speciala de cupru, se sudează intre ele, după proiect. Sudura este realizata cu un aliaj
special mult mai dur decât plumbul dând vitraliului rezistenta si flexibilitate.
Astfel pe muchia fiecărui ciob de sticla se lipește o banda de cupru autoadeziv (cu grosimea
de aprox. 0,2 mm) de jur împrejur. Lățimea benzii de cupru fiind mai mare decât grosimea
ciobului de sticla, aproximativ 4 mm, surplusul se așează in 2 parți egale, de o parte si alta
muchiei, apoi este îndoit si apoi lipit prin presare pe cele doua fețe ale ciobului. In felul acesta
fiecare ciob de sticla este înconjurat de un profil tip " C " din banda de cupru. Prin alăturarea a
doua cioburi se obține un profil " H ". Se lipesc cu aliaj de lipit cositor (staniu) pe ambele fețe
(planuri) ale lucrării. Rețeaua metalica nu are aspect uniform. Pentru a ascunde acest lucru si a
elimina luciul metalic (mai ales la abajure de lămpi) se tratează chimic înnegrindu-se, așa zis-a
"patina".
Tehnica Tiffany este o tehnică frumoasă şi are un spectru vast de confecţionare a obiectelor
decorative redând diverse motive din natură prin sticla specială, arătând ca o pictură prin
utilizarea sticlei, foarte natural. Este singura metodă pe care o poţi folosi la realizarea corpurilor
de iluminat cunoscute sub denumirea de Lămpi Tiffany. Aceasta tehnica se mai folosește si la
realizarea vitraliilor bombate sau a lămpilor si candelabrelor. Lumina care străbate prin sticla
opalescentă nu numai că provoacă un colorit, o căldură, ci o ambianţă foarte plăcută care este
apreciată de cunoscătorii acestei arte.
Avantajele tehnicii Tiffany:
- este o tehnică creativă de lucru curată deoarece nu se lucrează cu plumbul, considerat a fi un
material toxic atunci când se prelucrează;
- tăierea sticlelor pentru vitraliu nu este atât de riguroasă ca şi cea folosită la tehnica
plumbului;
- produsul obţinut pe vitraliu nu trebuie să fie cementat;
- vitraliul nu are nevoie de bare de susţinere a vitraliului în ramă.
În vitraliile care se realizează astăzi, se ţine cont foarte mult de istoria acestei tehnici
frumoase. În linii generale a rămas tendinţa de redare a naturii, a ornamentelor florale, dar cu un
specific mai modern care necesită un calcul deosebit de precis. În zilele noastre tot mai des se
caută acest tip de decorare care în trecut se folosea doar în locuri anumite ca biserici, clădiri ale
statului, locurile mai speciale. Simplii cetăţeni nu îşi puteau permite aşa lux. Dar în zilele de
astăzi astfel de tehnică de decorare are mai multe posibilităţi pentru apartamentele oamenilor. De
aici apar şi mai multe specificaţii în domeniul unde numai imaginaţia noastră doreşte, fiind în
tavan în interiorul apartamentului, o fereastră, o uşă, o masă, lămpi de interior cât şi de exterior
etc.