Stilul Internațional.

Spațiul francez

Ideile inovatoare, dar izolate, ale unor arhitecți ca Frank Lloyd Wright în SUA sau Adolf Loos și
Peter Behrens în Europa, au dus în cele din urmă la coagularea unui limbaj internațional bazat pe
forme și volume primare, fără nici un fel de decorație adăugată. Adepților modernismului le-ar fi fost
greu să convingă publicul larg că mobilierul metalic, fără nici un ornament era mai frumos.
Justificarea teoretică a schimbării de gust a profesioniștilor a fost oferită de nevoia de locuințe și
bunuri de larg consum din Europa distrusă de Primul Război Mondial. A construi într-un limbaj bazat
pe volume simple, albe, născute ca un răspuns direct la satisfacerea nevoilor funcționale, spuneau ei,
însemna a face economie de bani și mai ales de timp. În 1932, criticul și arhitectul american Philip
Johnson va organiza la MoMA (Museum of Modern Art) din New York, o expoziție intitulată Stilul
internațional și care analiza producția arhitecturală a anilor 20 bazată pe limbajul formal consacrat
de Școala Bauhaus. Mobilierul, la rîndul său, urma să fie proiectat fără nici o ornamentație adăugată,
să fie expresia raționalului, a clarității și eleganței. Funcționalism, modernism sau cubism sunt
sinonime ale stilului internațional.
Franța
În perioada anilor 20 și 30, Parisul era fără îndoială capitala culturală a lumii, locul spre care se
îndreptau tineri talentați din toate părțile Europei: Picasso, Le Corbusier și Brîncuși sunt doar cîțiva
dintre imigranții care-și caută aici împlinirea profesională. Arhitectura și designul devin în această
perioadă de multe ori puternic politizate. Dar nici unul din aceste manifeste nu a avut un impact atît
de puternic ca ”Spre o arhitectură” scris de tînărul arhitect franco-elvețian Charles Edouard
Jeanneret, cunoscut sub pseudonimul Le Corbusier și publicat prima oară în 1923. Manifestul
conținea concepția sa asupra formelor arhitecturale. El a redus arhitectura la principalele ei elemente
funcționale: fereastra, rampa, scara, coloana sau placa, redefinindu-le și redenumindu-le în lumina
noilor cerințe funcționale și estetice. Pentru a da un cadru general acestor elemente, Le Corbusier a
inventat propriul său sistem de proporții, numit modulor. Le Corbusier își începe activitatea în
atelierul lui Perret, de la care învață tehnica betonului armat, apoi activează în biroul lui Behrens, de
la care preia conceptele standatdizării și ale construcției industriale. În 1926 scrie ”Cinci puncte
pentru o nouă arhitectură” unde definește casa ca ”mașină de locuit”. Aici el afirmă că structurile
trebuiau ridicate din piloni, pentru a lăsa terenul liber pentru circulație, că ar trebui create grădini pe
acoperișuri prin folosirea acoperișurilor plate, că fațadele trebuie să fie libere și structura clădirii din
beton armat pe piloni portanți. Însă interesul său pentru design apare odată cu participarea la
Expoziția Internațională a Artelor Decorative de la Paris, din 1925, cînd Le Corbusier este autorul
celui mai faimos pavilion. Pavilionul era o celulă duplex, proiectată după un modul larg de 5 m,
căreia i se alătura o construcție cu pereții ușor curbilinii. La fel ca și alți moderniști, și Le Corbusier a
adoptat problema scaunelor. El a pornit de la constatarea că sunt diferite moduri de a ședea și, drept
urmare, sunt necesare forme diferite de scaune și forme diferite de mese care să răspundă funcției de
sprijin. Preocupările lui Le Corbusier pentru creația de mobilier sunt concentrate într-o perioadă de
15 ani, începînd cu sfîrșitul anilor 20. El considera că mobilierul este un element esențial al
arhitecturii. Credea că dulapurile înzidite trebuie să adăpostească toate cele necesare pentru a lăsa loc
liber scaunelor și meselor pe care le vedea ca pe sculpturi.
Germania
Avangarda germană, dominată de ideile politice de stînga, a fost implicată în construcția de
locuințe ieftine într-o Germanie care suportase consecințele Primului Război Mondial. Frankfurt este
unul din orașele care au beneficiat de un consistent program de locuințe, inițiat de Ernst May, un
arhitect și urbanist care primise o mare putere de decizie din partea primarului orașului. Scopul era de
a construi apartamente pentru un standard minim de viață și dotate cu echipamente cît mai ieftine
posibil. Moda apartamentelor model, construite de primării cu scopul de a promova un nou mod de
locuire și dotate cu mobilier conceput în aceeași logică, se va extinde în toată Germania. În 1927,
arhitectul Mies van de Rohe concepe planul general al unui cartier de case și blocuri proiectate de
unii dintre cei mai avangardiști arhitecți: Le Corbusier, Hans Sharoun sau Pieter Oud. Acest cartier
conceput ca o expoziție, construit într-o suburbie a orașului Stuttgart, își propunea să ofere modele
alternative la locuința tradițională. S-au creat, în special după cel de-al Doilea Război Mondial,
clădiri cu un repertoriu sobru, în care simplitatea și eleganța erau înlocuite cu simplismul și sărăcia.
Denumite în publicul larg ”cutii de chibrituri” sau ”cuburi”, nu au făcut decît să slăbească în ochii
publicului larg și mai mult prestigiul funcționalismului.
România
În perioada dintre cele două războaie mondiale, cînd neoromînescul dădea semne de epuizare sub
povara propriului său succes, mai mulți artiști, arhitecți și scriitori devin conștienți că o cultură
națională nu poate exista fără o conexiune la cultura internațională. În acest climat își fac apariția
Constantin Brîncuși, George Enescu sau Marcel Iancu, nume care aparțin deopotrivă patrimoniului
cultural romînesc, dar și celui universal al sec XX. Pe fondul creșterii prosperității economice, ideile
modernismului încep să prindă rădăcini și în arhitectura și arta românească, deși au întîmpinat o
rezistență mai puternică decît o consemnează în general istoria arhitecturii. În timpul crizei
economice de la mij anilor 30, o seria de legi au încurajat investițiile imobiliare ca mijloc de protecție
împotriva devalorizării. Prima casă modernistă construită în București este considerată a fi Vila
Fuchs, proiectată de Marcel Iancu. Acesta studiase la Zurich și contribuise alături de compatriotul său
Tristan tzara, la lansarea mișcării Dada. În paralel cu arhitectura, Marcel Iancu a practicat și pictura,
confirmînd legătura dintre evoluția artelor plastice și cea a arhitecturii, find și cofondatorul și
redactorul revistei de avangardă ”Contimporanul”. Unul dintre numerele tematice ale revistei a fost
dedicat arhitecturii de interior. În 1924 este organizată la București Expoziția internațională
Contimporanul la care expun printre alții și Constantin brîncuși, Hans Arp sau Paul Klee. Marcel
Iancu a expus mobilier. Însă autorul celei mai mature și împlinite opere în spiritul modernismului
este cu siguranță arhitectul Horia Creangă. Acesta a contribuit mult la modificarea gustului
publicului, adoptînd limbajul modernist și în arhitectura unor construcții importante, nu doar a vilelor
destinate unor mici burghezi cultivați. A adus arhitectura industrială în centrul atenței publicului,
fabrica Malaxa fiind una dintre cele mai moderne din europa în momentul proiectării. Creator
complet, este și autorul designului modenului tren automotor construit tot la uzinele Malaxa.
Finlanda
În țările nordice industrializarea a pătruns mai tîrziu decît în Germania, și de aceea modernismul
din această parte a Europei a fost mai aproape de tradițiile meșteșugărești. Arhtectul finlandez Alvar
Aalto a fost cel acre a contribuit decisiv la crearea identității funcționalismului finlandez atît în
arhitectură, cît și în design. În 1929 își începe activitatea de proiectant de mobilier printr-o participare
la un concurs organizat de firma Thonet. În 1935 înființează firma Artek, avînd ca obiect de activitate
promovarea culturii și a unui mod de viață modern și prin intermediul căreia va produce cele mai
multe dintre piesele din lemn curbat stratificat. Una dintre cele mai prestigioase lucrări ale sale este
Sanatoriul din Paimio pentru care a proiectat și fotoliul Paimio.