3.

Epoca clasică: Grecia Antică și Roma Antică

Grecia Antică

Grecia poate fi declarată leagănul civilizației europene – al artelor, filosofiei, arhitecturii și

democrației. Realizările vechilor egipteni reprezentau un model pentru arhitecții greci. Marea Piramidă
de la Giseh avea peste 2000 de ani vechime cînd istoricul grec Herodot a văzut-o în 440 îHr. Inspirați de
egipteni, sculptorii greci au învățat să sculpteze piatra, creînd forme umane naturaliste. Pe la 600 îHr
arhitecții foloseau aceleași tehnici pentru a transforma templele lor fragile din lemn în monumente
durabile din piatră. Arhitecții greci au dezvoltat un sistem de proporții ideale ale construcțiilor, inspirat
din natură. Cunoscute sub numele de ordine clasice, ele au fost adoptate mai tîrziu de către romani.
Ordinele clasice, transpuse în piatră, au ajuns să definească un standard universal al frumuseții
arhitecturale. Deși Grecia antică era asociată cu monumente din piatră, majoritatea grecilor locuiau în
construcții modeste din chirpici, cu coloane și acoperișuri din lemn.
Templele grecești au fost inițial influențate de cele egiptene, dar și-au dezvoltat rapid propriul stil,
datorită materialelor de construcție aflate la îndemînă. În timp ce egiptenii lucrau în piatră, grecii
foloseau calcarul și mai tîrziu marmura. Acro poli înseamnă ”orașul de sus”, iar ansamblul de clădiri de
pe Acropole reprezintă apogeul arhitecturii grecești. Cînd Atena a intrat în epoca sa de aur, conducătorul
ei, Pericle, l-a însărcinat pe sculptorul Fidias să supravegheze reconstrucția Acropolei. Parthenonul
(447-422 îHr) este cel mai mare templu de aici, fiind considerat modelul ideal al ordinului doric. Marea
sală a Parthenonului conținea statuia zeiței Atena. Sculptorul Fidias a sculptat pielea zeiței din fildeș,
folosind țesături din din fir de aur pentru veșmintele ei. Un alt edificiu important de pe Acropole este
Templul Atenei Nike (427 îHr). Erechteionul, templu ionic construit între 421-395 îHr este faimos
pentru coloanele sale cu cariatide. Deși mai puțin celebru ca Parthenonul, templul lui Hefaistos (449 î
Hr) din Atena este cel mai bine păstrat templu antic grecesc din lume. Toate coloanele dorice și
frontoanele edificiului sunt intacte. Grecii considerau că teatrul este cea mai înaltă formă de cultură.
Fiecare oraș avea un teatru cu scaune de piatră dispuse în pantă și cu o construcție numită ”skene”, ce
servea drept scenă. Teatrul din Efes (sec III-I îHr) avea o capacitate de 25 mii oameni.
Arhitectura locuirii antice grecești a fost influențată de mai mulți factori: existența democrației
sclavagiste, care implica participarea cetățenilor liberi la viața orașului, condițiile climaterice
medeteraniene, care permiteau desfășurarea multor activități în aer liber, concepții spațiale și predilecții
pentru anumite forme și funcțiuni, tehnici și materiale de construcție. Condițiile climaterice blînde,
limitate le două anotimpuri, au permis prezența porticelor și lodgiilor, dar mai ales prezența unei curți
interioare în care se desfășurau diferite activități domestice, spațiu care organiza perimetral camerele
locuinței și distribuia circulația. Planul unei locuințe obișnuite cuprindea următoarele compartimente:
vestibulul de acces, curtea interioară, loggia deschisă spre curtea interioară, camera destinată bărbatului,
în care se desfășurau mese festive, camera pentru servit masa, bucătăria, baia, dormitoarele.
 Roma Antică

Imperiul Roman a adus o contribuție esențială la evoluția civilizației. Inginerii romani au inventat
arcul și betonul, au îmbunătățit tehnologiile de construcție a drumurilor, podurilor și farurilor pentru
navigație. Romanii au construit viaducte, sisteme de canalizare și de încălzire care au depășit tot ceea ce
se crease pînă atunci. Utilizînd tehnici excepționale de execuție, au fost ridicate forumuri, temple, arcuri
de triumf, băi publice sau locuințe.
În tratatul său despre arhitectură, arhitectul roman Vitruviu, în anul 40 îHr, scria că cele trei atribute
ale unei clădiri sunt rezistența, utilitatea și frumusețea (firmitas, utilitas, venustas). Locuințele romane
erau de mai multe feluri:
- Insulae-le erau locuințe asemănătoare blocurilor de astăzi, în care apartamentele erau dispuse în
jurul unei curți interioare, avînd pereți comuni și ridicîndu-se chiar și pe șase etaje. Dezvoltarea pe
verticală își avea explicația în prețul ridicat al terenuluide construcție din orașe. Acest tip de
locuință era definit de următoarele elemente: folosirea intensivă a terenurilor; prezența mai multor
etaje a impus apariția unui luminator, un spațiu deschis, care facilita iluminarea naturală a
încăperilor; împărțirea spațiilor de locuire în apartamente, conform necesităților familiei; grad de
confort scăzut, intimitate redusă, spații mici, diferențiate după criterii strict funcționale.
- Domus erau locuințe individuale pe care doar o minoritate și-o permitea. Informațiile despre acest
tip de locuință provin din descrierile lui Vitruviu și din cercetarea zonelor excavate din Pompeii și
Herculanum. Acest tip de locuință era caracterizat prin lipsa deschiderilor spre exterior și
existența unui spațiu central descoperit (atrium), în jurul căruia erau dispuse încăperile. Spațiile de
locuire aveau următoarele denumiri și funcții: vestibul (accesul de la stradă), coridorul care
conducea spre interiorul casei, spațiul de recepție destinat vieții publice a proprietarului, bucătăria,
spațiul pentru servit masa, dormitorul, grădina situată în spatele locuinței.
- Palazzo se deosebeau de domusuri prin mărime, formă de decorație. Avînd pînă la patru nivele,
palatele aveau atît spații publice, cît și private, grupate pe nivele diferite.
- Villa putea fi de 2 feluri: rustică și urbană. Villa rustică era o locuință rurală cu toate anexele
tipice unei asemenea locuințe: grajduri, hambare sau alte depozite. Villa urbană era o locuință
situată în suburbiile orașelor. Acestea aveau geamurile spre exterior, beneficiind în acest mod de
priveliștea înconjurătoare.
Colosseumul (72-80 dHr) este una dintre cele mai impresionante construcții ale Imperiului Roman.
Acesta a fost construit pe locul unui lac secat din grădinile împăratului Nero. Statuia împăratului, situată
în apropiere, reprezenta ”colosul”, ce a dat ulterior numele popular al edificiului. Fațada structurată pe
trei nivele amintește de forma apeductelor. Arcadele sunt încadrate de coloane în stil doric la primul
nivel, ionic la al doilea și corintic la cel superior. În vîrf se aflau catargele pe care se desfășura pînza
numită ”velum”, ce proteja spectatorii de soare. Amfiteatrul avea o capacitate de 50 mii oameni.
Arhitectura Imperiului Roman a înflorit odată cu venirea la tron a împăratului August, fiul adoptiv a
lui Caesar. În timpul celor 41 ani de domnie acesta a susținut că a transformat un oraș de cărămidă într-
un oraș de marmură. A încurajat folosirea stilurilor arhitectonice grecești, iar ordinul corintic a devenit
standardul clădirilor publice romane. Forul central al orașului servea pentru amplasarea unor
monumente de mari dimensiuni, cum sunt templele și arcele de triumf. Pantheonul (125 dHr) este o
construcție impresionantă din beton. Spațiul interior are la bază o sferă perfectă, iar plafonul cofrat este
și azi cea mai mare cupolă de beton nearmat din lume.