Fenomenele artistice din sec XIX-XX.

Art Nouveau și Art Deco

Mișcarea Arts and Crafts, prin operele lui Morris, a condiționat stilul Art Nouveau. Cel mai
important aspect legat de acest stil este faptul că a afirmat principii de organizare vizuală, decorative
și arhitecturale care nu-și mai aveau sursa în alte stiluri istorice, respingînd ornamentul clasic. Art
Nouveau este un nume preluat de la numele galeriei lui Samuel Bing deschisă la Paris în 1895. Stilul
își are originea în Franța și Belgia și are diverse denumiri în Europa: Jugendstil în Germania, Liberty
în Anglia, Floareal în sudul Italiei, Secession în Austria și Mișcarea Modernă în Scoția. Fundalul
social-cultural în care apare Art Nouveau este unul care se schimbă și nimic nu exemplifică mai bine
această accelerare de ritm decît apariția cinematografului sau a automobilului. Numeroși intelectuali
și artiști anticipează marile schimbări care vor veni odată cu sec XX, însă în general sunt ignorați și
neînțeleși. Orașele devin centrele lumii mondene, întrucît muncitorii trebuiau să locuiască în
apropierea fabricilor care se înmulțesc în această perioadă, natura devenind subiect de nostalgie.
Noile surse de inspirație devin lumea vegetală sau lumea zoomorfă. Arhitecții stilului Art Nouveau
adeseori proiectau arhitectura generală și interiorul în mod unitar, în care, de la ansamblu pînă la
ultimul detaliu, totul era relaționat. Art Nouveau introduce, prin urmare, natura ca factor suprem de
referință și inspirație, în compoziții libere care lasă departe în urmă simetria și formele riguroase,
deoarece ordinea impusă de intelect era unul din lucrurile cu care stilul se afla în opoziție.
Din vasta listă a marilor artiști care au lucrat la afișe, reclame și design de carte în stilul Art
Nouveau, se evidențiază Henri de Toulouse-Lautrec și Alphonse Mucha. Afișele lui Lautrec pentru
lumea artistică și boemiană a Parisului, pentu Moulin Rouge, sunt caracterizate tehnic de tonurile
plate și de intensitatea stilizării. Factura lucrării lui Lautrec este liberă, iar portretele sale sunt de o
mare forță de sinteză plastică. Factura lui Alphonse Mucha care debutează în deplina ei strălucire în
afișul pentru spectacolul ”Gismonda”, pune accentul pe un decorativism sofisticat, care reunește
grafismul mozaicurilor bizantine, unduirea grațioasă a părului feminin și linia lirică și subțire. Dacă
mesajul lui Lautrec este expresiv, intens, atunci mesajul vizual al lui Mucha țintește spre o idealizare
care descrie o frumusețe profund civilizată și lirică. Nu în ultimul rînd, în Anglia, se remarcă în acești
ani un extraordinat talent, Aubrey Beardsley, care creează o grafică predominant în alb-negru, de o
intensitate aparte. Aubrey introduce și o tehnică de concentrare a privirii spectatorului spre centrul de
interes al unei imagini, folosind un ”black spot” (pată neagră).
Principalele centre Art Nouveau din Franța au fost Paris și Nancy, oraș de provincie, dar despre
care se poate spune că a fost defapt capitala stilului Art Nouveau francez. Nancy este în primul rînd
orașul lui Emile Galle care, pasionat de botanică, considera că frumusețea se poate obține prin
aplicarea principiilor din natură. În 1884 a deschis un atelier de mobilier în care producea piese
finisate manual, deși era dotat și cu echipamente mecanizate. În 1901 va fonda, împreună cu alți
artiști, o alianță provincială a industriilor artei, cunoscută mai tîrziu ca Școala de la Nancy. Parisul
era mai degrabă un loc în care spiritul epocei Belle Epoque unește și descătușează energiile creatoare
ale diferitor artiști. Cel mai cunoscut creator Art Nouveau parizian este Hector Guimard, ale căror
intrări în metroul parizian rămîn, alături de turnul Eiffel, simboluri ale orașului. El se considera un
artist-arhitect și era preocupat de toate componentele unui interior: mobilierul, șemineul, tapetul,
corpurile de iluminat, paleta de culori ș.a.
Belgia și capitala sa, Bruxelles, devin un teren fertil pentru manifestarea Art Nouveau. Varianta
belgiană ocupă un loc aparte între formele locale ale stilului. Lucrările belgiene se caracterizează
printr-o notă mai abstractă, concentrîndu-se pe tulpina plantei în locul florii. Victor Horta este
probabil figura centrală a stilului Art Nouveau belgian, atît în domeniul arhitecturii, cît și în cel al
proiectării de mobilier. El este autorul mai multor reședințe urbane care se caracterizează printr-o
unitate impresionantă între arhitectura generală și interior, mergînd pînă la detalii.
Marea Britanie nu a adoptat niciodată excesele decorative ale variantelor belgiene și franceze ale
stilului. Evenimentul care a avut un impact major asupra destinului acestui stil a fost încredințarea
proiectării noii clădiri a Școlii de Artă din Glasgow unui fost student al ei, Charles Rennie
Mackintosh. Cea mai importantă lucrare rezidențială a sa a fost construită în apropierea orașului
Glasgow, denumită Hill House, pentru care a proiectat și interioarele, pînă la ultimele detalii. El
introduce noutatea structurilor ușoare iar în interioare, alături de excelenta gîndire a luminii și
cromaticii, îi este caracteristică accentuarea verticalităților. Între 1898 și 1904 gustul său evoluează,
creînd peste 400 de obiecte, de la scaune pînă la furculițe. Creația sa va deveni tot mai geometrică și
mai abstractă, anunțînd liniile Art Deco.
Austria la rîndul ei a fost dominată de o variantă Art Nouveau diferită de restul Europei. Cu o
ornamentație geometrizată, secession-ul austriac se situează între Art Nouveau și modernismul
timpuriu. Viena a fost prima de pe continent care s-a întors la drumul drept al liniei drepte, al
dreptunghiului și pătratului. Secessiunea vieneză a fost fondată de arhitecții Josef Maria Olbrich și
Josef Hoffmann, iar Gustav Climt a fost un membru de bază. Josef Hoffmann a fost un creator
complet care a utilizat un repertoriu ornamental personal, bazat pe forme geometrice primare în
arhitectură, arhitectură de interior, grafică sau mobilier. Deși geometria regulată a limbajului său nu
are aproape nimic în comun cu liniile curbe, cu linia sub formă de ”lovitură de bici” din Art
Nouveau, ceea ce le leagă este totuși refuzul surselor istorice de inspirație.
La Barcelona, Antoni Gaudi este creatorul unei opere profund originale, o sinteză parsonală între
Art Nouveau și tradițiile catalane ale utilizării ceramicii. În afară de faimoasa La Sagrada Familia, și
alte creații ale sale din Barcelona sunt adevărate capodopere: Parcul Guel, Casa Battlo, Casa Mila
ș.a. Deosebit de interesantă este la Gaudi folosirea amplă a ceramicii policrome ca sistem de decorare
care echilibrează în special la Casa Battlo.

Art Deco este un termen care provine din prescurtarea numelui Expoziției Internaționale de Artă
Decorativă și Industrie Modernă de la Paris din 1925, deși promotorii săi nu îl utilizau. Scopul
expoziției nu era acela de a impune un anumit stil, ci de a restabili rolul Franței, ca arbitru al bunului
gust și pe cel al Parisului, ca centru al modei. Expoziția și-a propus prin statut să nu accepte decît
opere moderne, excluzînd imitațiile după stiluri deja consacrate. Denumirea de Art Deco a fost
introdusă în circulație de istoricii de artă parizieni pentru a delimita inovațiile din arta decorativă
franceză anilor 20 și 30 de cele ale mișcării Bauhaus din Germania, sau chiar de modernismul
promovat de arhitecții grupului Le Corbusier. După încheierea Primului Război Mondial, clasele
sociale privelegiate erau dornice să-și reia modul de viață luxos întrerupt de război, iar Art Deco
răspundea cererii lor. Deși Art Deco era continuatorul Art Nouveau, sub influența cubismului,
futurismului sau constructivismului, formele curbe au fost înlocuite cu forme geometrice stilizate.
Noul repertoriu ornamental se baza pe zig-zag-uri, hexagoane, octagoane, romburi, triunghiuri sau
cercuri. Paleta cromatică preferată a culorilor vii ca roșu, roz, albastru și verde electric, galben sau
auriu. Fiind un stil al luxului, Art Deco nu ezită să apeleze la materiale scumpe. Esențe de lemn
exotic, bronzul aurit, argintul sau fierul forjat ocupă un loc privelegiat. Unul dintre cei mai desăvîrșiți
și mai la modă dintre creatorii epocii a fost Emile-Jacques Ruhlmann. Prin personalitatea sa
excepțională, prin calitatea impecabilă a operei, Ruhlmann domină epoca Art Deco. Scaunele,
mesele, comodele sau canapelele sale, avînd suprafețe cu un finisaj desăvîrșit, își aveau inspirația în
creațiile marilor ebeniști francezi. Lucrînd cu cei mai importanți arhitecți ai vremii, Ruhlmann a
beneficiat de importante comenzi de stat. Concepe interioare pentru Palatul Elysee sau clădirea
Adunării Naționale a Franței. La Expoziția Artelor Decorative, Runlmann ilustra, împreună cu Tony
Garnier, o orientare mai degrabă neoclasică, cu mult accent pe decorativ. De fapt, la o analiză atentă
a mobilierului Art Deco, se pot identifica două categorii, una mai conservatoare, cu rădăcinile în
trecut, și o alta mai aproape de modernism.
Mijloacele de transport ca trenurile, transatlanticele sau dirijabilele devin simboluri ale eleganței
și luxului, deși de multe ori călătoriile peste ocean aveau ca motivație emigrarea din motive
economice. Modernitatea se exprima în cazul acestor mijloace de transport prin simbolul vitezei. Încă
de la sf sec XIX au apărut trenuri luxoase, a căror utilizare se transforma într-o experiență care era
mai mult decît o simplă călătorie. În 1920 mai multe trenuri de lux legau Parisul de diverse părți ale
Europei și Orientul Apropiat. Însă cel mai extins teren pentru creație l-au oferit punțile
transatlanticelor. Acestea erau adevărate ”show-room-uri plutitoare”. Influența acestor amenajări a
fost suficient de mare pentru ca istoria arhitecturii de interior să o rețină drept stilul pachebot.
Chiar dacă Parisul rămîne capitala de necontestat a artelor și a modei în perioada celor două
războaie mondiale, New York devine un loc la fel de influent și de interesant pentru arhitectură și
formele de artă sofisticate, datorită unor colecționari rafinați. Hollywood, la rîndul său, va influența
enorm gustul spectatorilor de film și va contribui la nașterea unei mode în materie de interioare care
nu era altceva decît o prelungire a decorurilor de film. Stilul Art Deco, bogat ornamentat, a fost
adoptat mai ușor de publicul american. Clădiri de referință pentru arhitectura din New York ca
Empire State sau Chrysler, sunt decorate cu elemente decorative geometrizate, tipice Art Deco. În
universul arhitecturii de interior, o atenție deosebită se acorda holurilor de cinematograf, adevărate
locuri de refugiu din fața realității. Pentru ieșirea din criza de la sf anilor 30 ai sec trecut era nevoie
de încurajarea consumului. De aceea, în SUA, designerii capătă un rol important în acest efort
național. Noua înfățișare a creațiilor era inspirată din limbajul Art Deco, dar și din formele
aerodinamice ale automobilelor, avioanelor sau transatlanticelor. Acest procedeu, numit în jargonul
profesional al designerilor styling, a fost unul tipic american.