Renașterea în italia

proiect realizat de;*Apetrei Gheorghe-Rareș

*Ciobanu Sofia-Andreea
*Cosniceanu Mihai-Cosmin
*Pruteanu Antonio
 Cuprins:
1.Caractere generale
2.Renașterea în artă
a)Arte Plastice
b)Arhitectură
c)Muzică
3.Renașterea în literatură
+scrieri politice
1. Caractere generale
✣ Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A
debutat în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei.
Deși apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările
Renașterii nu au fost experimentate uniform de întreaga Europă.
✣ Originea ideii de renaștere aplicată vieții intelectuale și artistice trebuie căutată în chiar
perioada pe care și azi o numim Renaștere, la chiar cei care au inițiat-o: în cercurile
umanistice apare conștiința faptului că între momentul prăbușirii Imperiului roman și epoca
contemporană lor a existat o " epocă a tenebrelor", marcată de războaie și decăderea vieții
urbane și în care din punct de vedere intelectual și artistic a prevalat barbaria. Primul care a
utilizat în epocă termenul de "Renaștere" a fost istoricul artei și artistul Giorgio Vasari.
✣ În epoca Renaşterii, se dezvoltă burghezia, începe emanciparea ţărănimii, iar nobilimea pierde treptat
supremaţia economică, păstrându-şi doar preeminenţă politico-socială. Cu excepţia Italiei şi a
Germaniei, de exemplu, în care fărâmiţarea politică s-a menţinut multă vreme, se formează statele
centralizate în jurul monarhiei (Franţa, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială,
protejează creditul şi sprijină industria. În epoca Renaşterii au loc marile descoperiri geografice
(călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ş.a.),
care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerţului mondial şi grăbind, prin
exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului.
✣ Ca urmare a acestor schimbări din economie şi din structura socială, încep să apară statele naţionale
moderne, care corespund cel mai bine cerinţelor de dezvoltare a relaţiilor capitaliste şi a noii clase
burgheze. Statele moderne cu interesele lor naţionale se substituie pe arena europeană celor două mari
entităţi cu vocaţie universală – Biserica catolică şi Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie
dispare.
2.Renașterea în artă

a)Arte Plastice

Dezvoltarea artei în Renașterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea în

Florența. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renașterii,
descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei din această perioadă - și realizează
cupola Domului din Florența (1436).
În pictură, Cimabue (1240-1302) și elevul său Giotto di Bondone (1266-1337) - frescele
din capela "Scrovegni" din Padova și din capela "Santa Croce" din Florența -, pot fi
considerați ca precursori.
*Renașterea timpurie
Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste și aplicarea perspectivei în desen, este socotit
deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renașterii. Ciclul de fresce în "Cappella
Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florența impresionează prin individualitatea și
plasticitatea noului stil.
Și Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il CondottiereGiovanni Acuto" - este fascinat
de potențialul perspectivei în pictură. Alți maeștri din această perioadă sunt călugărul dominican Fra
Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492), care a scris și
lucrări teoretice în domeniul matematicii și perspectivei.
Pictorii din generația următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a peisajelor, compunerea
minuțioasă a tablourilor, finețea redării figurilor. Printre aceștia se numără: Antonio Pollaiuolo (1432-
1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) - în Florența; Andrea
Mantegna (1431-1506) - în Padova; Giovanni Bellini (1430-1516) și Giorgione (ca.1477-1510) - în
Veneția.
Aceștia din urmă au dat o orientare decisivă școlii venețiene, prin simțul nou al organizării
spațiale, al luminii și culorii, în contrast cu stilul florentin, în care predomină desenul. Un loc
aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat pentru familia Medici din Florența
și pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menționat "Nașterea lui
Venus" (La nascita di Vènere) (1482) și "Primăvara" (1474).
*Apogeul Renașterii
În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florența, venind de la Milano, unde pictase
fresca Cina cea de Taină pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564)
lucrează la statuia de marmură a lui "David", care avea să devină semnul distinctiv al orașului Florența.
Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajează realizarea unor
proiecte ambițioase înăuntrul și în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după
planurile lui Donato Bramante (1444-1514), în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul și fundalul
("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di Raffaello) din palatul
Vaticanului - printre alte motive, celebra "Școală din Atena", în care sunt figurați diverși filozofi ai
antichității.
b)Arhitectura Renașterii
În arhitectura Renașterii se pot deosebi două tendințe:
✣ O primă tendință este caracterizată prin folosirea formelor de expresie ale antichității. Aceasta se
realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a Renașterii, prin construcțiile clare și armonice
ale lui Donato Bramante, și se răspândește în tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de construcție
coloanele, pilaștrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitectură al lui
Vitruviu ("De architectura", sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele (Domul din Florența, Bazilica
Sfântul Petru din Roma). Fațadele sunt concepute ținându-se seamă de simetrie și ordine. Arhitecții sunt
considerați artiști și aparțin păturii cultivate a societății.
✣ A doua tendință, proprie mai ales țărilor nordice, îmbină elementele antice cu tradițiile stilului medieval,
în care predomină liniile verticale combinate cu ogivelegotice. Se adaugă ornamente și arabescuri (în
Spania). Maiștrii de construcții sunt meseriași. Exemple: în Franța, aripa de vest a palatului Luvru din
Paris (1550-1558), realizată de Pierre Lescot; în Germania, castelul din Heidelberg și primăria din
Augsburg, construită de Elias Holl.
c)Muzica Renașterii
Muzica din timpul Renașterii corespunde "vârstei de aur" a polifoniei. Genurile cele mai frecvente sunt
"messele", "motettele", madrigalul și cântecele cu acompaniament instrumental. Din punct de vedere
teoretic, importante sunt scrierile compozitorului flamand Johannes Tinctoris (1435-1511), în care prezintă
și susține tendințele înnoitoare în muzică.
Unul din cei mai importanți compozitori ai acestei epoci este Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594),
care cu a sa "Missa de Beata Virgine" (1570) marchază trecerea spre baroc. Se stabilesc contacte între
muzicienii de diverse naționalități, centrul de atracție fiind, și în acest domeniu, Italia. Astfel compozitorul
spaniol Tomás Luis De Victoria (1548-1611) este cel mai important reprezentant al școlii de muzică din
Roma, în timp ce italianul Andrea Gabrieli (1510-1586) conduce "Die Münchner Hofkapelle". Cu Giovanni
Gabrieli (1553-1612) și Claudio Monteverdi (1567-1643) se dezvoltă muzica monodică și se face trecerea
către genul muzicii de operă.
 3. Renașterea în literatură

a) Pornit ca o recuperare critică a Antichităţii, umanismul s-a manifestat în primul rând în

comentariul critic (filologic) al operelor greco-latine şi apoi prin cultivarea acelor genuri literare în
care cei vechi excelaseră: poezia şi proza. Literaţii renascentişti au scris aşadar poezii epice
(poeme, epopei) sau lirice (ode, satire) sau proză după model antic, în limba latină, dar foarte
curând s-a produs o diversificare extraordinară a genurilor, speciilor şi temelor literare abordate.
Preluând temele liricii medievale a trubadurilor, poeţii italieni grupaţi în mişcarea numită il dolce
stil nuovo (stilnoviştii) au compus o poezie de dragoste remarcabilă.
Din acest grup a făcut parte iniţial şi florentinul Dante Alighieri (1265-1321), considerat ultimul poet
medieval şi primul poet al Renasterii. Opera lui, compusă în latină şi italiană (în dialectul toscan, care stă la
baza limbii literare italiene) cuprinde o capodoperă, vastul poem Divina Comedie, care este un summum al
gândirii postmedievale şi prerenascentiste, un poem teologic şi alegoric. Scris în italiană, poemul
imaginează o călătorie a lui Dante prin infern, purgatoriu şi paradis, fiind un fel de echivalent al tratatelor
teologice scolastice, pe care le depăşeşte prin amploarea viziunii şi prin profunzimea lirică. Lungul drum, de
fapt o genială anticipare a viziunii sincretice a Renaşterii despre unitatea şi diversitatea lumii, reprezintă
apoteoza iubirii ca principiu fondator al universului creat de Dumnezeu.
Francesco Petrarca (1304-1374), primul umanist, autor al unor lucrări savante în limba latină (după model
antic), a rămas în istoria literaturii ca marele poet al iubirii (Canţonierul, Triumfuri), văzute ca prilej de
exaltare şi implinire spirituală şi ca sursă de tristeţe şi durere. Motivul medieval al doamnei omagiate devine
la Petrarca motiv literar. Laura, inspiratoarea sa, deşi personaj real, îşi pierde conturul real, pentru a deveni
simbol.
Poezia este cultivată intens de Iiteraţii Renaşterii. Poetul este în egală măsură un inspirat, un profet, un
erudit. Când scrie poeme lirice de dragoste, ca italienii Lorenzo de Medici (Cântece de carnaval),
Michelangelo (Rime), Vittoria Colonna (Sonete), poetul liric renascentist îşi exprimă tumultuos întreaga
personalitate, pentru că iubirea, ca motiv al gândirii umaniste, este deopotrivă spirituală şi materială, păgână
şi creştină, sacră şi profană.
Poezia epică, ilustrată prin specii savante, ca poemul didactic, alegoric sau satiric este cultivată de italienii
Angelo Poliziano (Povestea lui Orfeu), Giordano Bruno (Despre eroicele avânturi), Tommaso Campanella
(Madrigale).
Poemul eroic, eroic-comic sau epopeea poartă îngemănat amprenta spiritului postmedieval (cântecele de
gestă ale Evului Mediu) şi a celui renascentist (avântul descoperirii lumilor noi, al călătoriilor oceanice):
este ilustrat de italienii Matteo Maria Boiardo (Orlando îndrăgostit), Ludovico Ariosto (Orlando furios),
Luigi Pulci (Morgante), Torquato Tasşo (Ierusalimul liberat).
Proza renascentistă se deosebeşte în mare măsură de cea medievală. Aceasta era ilustrată doar de cronica
istorică sau de tratatul teologico-moral. Uneori, literatura sapienţială populară cunoştea, pe alocuri, si
manifestări epice. Marea invenţie a Renaşterii constă în reluarea, după model antic, sau crearea unor specii
noi în proză. Marile tratate teologice-morale scolastice se transformă în Renaştere în dizertaţii filosofice-
etice. Marsilio Ficino (Asupra iubirii sau Banchetul lui Platon), Giovanni Pico della Mirandola (Despre
demnitatea omului), Poggio Bracciolini (Discuţii la ospeţe), Leon Battista Alberti (Tratatul despre familie),
Pietro Pomponazzi (Despre destin, liber arbitru, predestinare) ilustrează acest tip de literatură filosofico-
morală.
Renaşterea cultivă însă cu predilectie povestirea de mici dimensiuni si nuvela moraI-satirică, ilustrată
strălucitor de Giovanni Boccaccio (1313-1375) în celebrul său Decameron (cele 100 de naraţiuni povestite
de 10 tineri în 10 zile ca o contrapondere la grozăviile ciumei din 1348), un fel de epopee în proză a
mentalitatii italiene postmedievale, Franco Sacchetti (Trei sute de nuvele), Pietro Aretino, Pietro Bembo. Un
echivalent francez al Decameronului este Heptameronul Margaretei de Navarra. Cervantes compune la
rândul său Nuvele exemplare.
În fine, proza renascentistă cunoaşte alte două forme de manifestare, la graniţa între literarul pur şi tratatul
filosofic. Este vorba mai întâi de literatura utopico-morală, parabolă şi reflecţie deopotrivă, cumulând temele
umaniste şi cele prebaroce şi ilustrată de câteva nume ilustre.
b)scrieri politice
Proza literară, istorie și politică
✣ Niccolò Machiavelli: "Il Principe" (1513), "Istorie fiorentine" (1520-1525), comedia "La Mandragola"
(1524)
✣ Baldassare Castglione: "Il libro del cortegiano" (1508-1516)
✣ Giovanni della Casa: "Il Galateo" (1551-1555)
✣ Pietro Aretino: "Ragionamenti" (1533-1536), tragedia în versuri "L'Orazia" (1546)
✣ Francesco Guicciardini: "La historia di Italia"(1561-1564), "Ricordi" (1557)
✣ Benvenuto Cellini, Autobiografie
✣ Giorgio Vasari: "Le vite de' più eccellenti pittori, scultori ed architetti" (1568)
✣ Matteo Bandello: "Novelle" (1554-1573)
✣ Gianfrancesco Straparola: "Le piacevoli noti"(1550-1553)
✣ Gian Giorgio Trissino: "La Italia liberata da Gotthi" (1547-1548), tragedia "Sofonisba"(1545)
În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință. Istoricii
susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Renașterea a văzut
revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au influențat evoluțiile artistice și
contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci după care a fost inspirat noțiunea de "omul
renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-lea. Diverse teorii au fost propuse
pentru a explică origine și caracteristicile renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe
particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și migrarea
savanților greci și textelor în Italia după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor.
Filosofii politici, precum Niccolò Machiavelli, au căutat să descrie viață politică așa cum era în realitate
pentru a o înțelege. O contribuitie esențială a avut-o umanistul italian Giovanni Pico della Mirandola ce a
scris în 1486 "De hominis dignitate" (Discursul despre deminitatea omului), ce constă într-o serie de teze
filosofice despre gândirea naturală și credință. Autorii renascentiști de asemenea începeau să utilizeze
limbile vernaculare, iar apariția tiparului a permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor persoane.
Sfârșit