Sunteți pe pagina 1din 3

Expozitia Universala de la Paris 1900

După ce în luna iunie a anul 1892 Germania anunță că plănuiește o nouă Expoziție Universală în
1896, o lună mai târziu „Le figaro” publică că aceasta va fi ținută în 1900. Astfel, se declanșează
o constrângere între politicienii, industrialiștii și intelectualii Franței care ajunsese supra-numita
Mamă a Expozițiilor Internaționale. Gândidu-se că țara care urma să găzduiască Expoziția de
început de veac, va fi interpretul lumii pe parcusul întregului secol 19, francezii nu puteau să lase
Berlinul să ajungă față de Paris ceea ce Roma reprezintă față de Atena.

Mișcându-se cu o viteză generată de unitatea scopului, fără nicio urmă de provocare sau părere
de rău față de Germania, Franța anunță că va găzdui o noua Expoziție Universală între 15 Aprilie
și 15 Octombrie 1900. Reacția germanilor a fost una incertă, însă aceștia știau că nu au de ce să
intre într-o bătălie deja sorită, așa că rămân să pregătească ce e mai bun pentru Expoziția din
Chicago, 1893 și Paris, 1900.

Expoziția Universală din 1900 a reprezentat victoria triumfătoare a pietrei sau mai bine spus
a justificat apariția pietrei, având în vedere că de cele mai multe ori a fost simulată prin ipsos și
stuc. În 1889 tema a fost cea a unei forțe robuste, utilizându-se fier și oțel, astfel, doar Turnul
Eiffel rămâne în picioare și în 1900 străpungând cerul cu treptele sale înalte.

Oamenii din timpul celebrei La Belle Époque cred în progres, se bucură, cel puţin în Franţa, de
stabilitatea politică instaurată de cea de-a III-a Republică, se minunează de un oraş devenit sigur
datorită iluminării publice, denumit și „Orașul Luminilor”.

Reprezentând cu o unitate internațională toate reușitele omului de până atunci, fiecare expoziție
universală aduce cu sine și o revoluție industrială, atât prin inovația organizării: publicul poate să
vadă întreaga expoziție plimbându-se pe un trotuar rulant cu 3 nivele de viteza; cât și prin
exponatele sale: sunt proiectate scurtmetraje cu secvențe de operă și balet, care sunt de fapt
primele apariții cinematografice având atât imagine, cât și sunet. Totodată sunt introduse și
primele scări rulante și primele tehnici panoramice de divertisment. Piesa centrală a Palais de
l'Optique a fost "Marele Refractor al Expoziției" cu diametrul de 1,25 metri, acest telescop a fost
cel mai mare telescop refractiv din acel moment. Ansamblul tubului optic avea o lungime de 60
de metri și un diametru de 1,5 metri și a fost fixat în loc datorită masei sale. Lumina de la cer a
fost trimisă în tub printr-o oglindă mobilă de 2 metri.

Stilul care a dominat întreaga expoziție a fost cel Art Nouveau, dezvoltat încă de la începutul lui
1880, ajunge să se poarte și în Europa și Statele Unite abia în 1890, aducând odată cu numele său
în fața apreciatorilor de artă o nouă viziune, o artă nouă. Cu stilizările sale manieristice de viță de
vie, iederă și păuni rafinați, stilul Nouveau nu avea nimic de oferit decât o cloacă prețioasă
pentru designul industrial. Constructorii tradiționaliști purtau cel puțin autoritatea estetică a mii
de ani de arhitectură religioasă și civică. Art Nouveau, oricât de minunat, s-a dovedit a fi un stil
pentru cei bogați. Nu se potrivește nici cu vechiul scop "cel mai bun pentru cel mai mare număr"
al trecutului, nici cu estetica industrială emergentă proclamată de Turnul Eiffel. Doar intrarea
pentru noul Métro, a lui Hector Guimard, a fost singura aplicație publică majoră a stilului Art
Nouveau în viața cotidiană. În caz contrar, stilul s-a dovedit a fi un sfârșit grațios în dezvoltarea
gustului arhitectural.

Bogăţia vizuală a celor şase sute de lucrări expuse (obiecte de artă, costume de teatru, piese de
mobilier şi de vestimentaţie, tablouri, afişe, cărţi, fotografii, bijuterii pitoreşti, sculpturi, proiecte
arhitecturale, elemente de decor etc.) reflectă faptul că Parisul era un adevărat focar de inovaţii,
simboluri şi idei originale, care dădea startul în toate domeniile: de la modă şi iluştrii creatori
vestimentari, până la marile magazine şi sălile neîncăpătoare de spectacole, de la şarmul
cafenelelor şi excentricităţile cabaretelor zgomotoase, până la forfota artistică din atelierele
celebrului cartier Montmartre.

De reținut, în același context al Expoziției Universale din Paris, 1900, este și recunoașterea
internațională a lui Alphose Mucha care introduce primele afișe pentru filme, acesta având inițial
propiul stil „Mucha Style”, ulterior devenit în spiritul epocii – „Art Nouveau”, a decorat, în
cadrul expoziției, pavilionul Bosniei și Herțegovinei și a colaborat la cel Australian.
Totuși, acesta a fost un stil pe care Mucha l-a încercat ca să se distanțeze de viața cotidiană; el a
insistat întotdeauna că, mai degrabă decât aderarea la orice formă stilistică la modă, picturile sale
au venit pur și simplu din interior și din arta cehă. El a declarat că arta există doar pentru a
comunica un mesaj spiritual, și nimic mai mult; justificând astfel, frustrarea sa față de faima pe
care a câștigat-o prin arta comercială, când dorea să se concentreze asupra proiectelor mai înalte,
care ar înnobila arta și locul său de naștere.

Totodată, la 1900, debarca în Franţa o tânără pasionată de dans şi lipsită de prejudecăţi, ale cărei
idei privind spectacolele de balet nu fuseseră foarte apreciate de conaţionalii săi. Într-o epocă în
care femeile încă purtau corset, tânăra Isadora Duncan propunea un dans fără poante şi tutu.
Drapată în văluri transparente, în maniera antică, desculţă, acompaniată la pian de "un oarecare"
Maurice Ravel. În același timp, americanca Loie Fuller a interpretat spectacole în teatrul propriu,
o rutină de dans ajutată de lumini colorate și costum. Intenția lui Fuller a fost să aducă viața
femeii Art Nouveau, Salome. Performanța sa a contribuit la introducerea precursorilor
revoluționari de divertisment audio-vizual al echipamentelor de filmare timpurie. A fost filmată
pe zece proiectoare de 70 mm care au creat o imagine de trei sute treizeci de grade, patentată de
Cinéorama. Cinéorama a folosit "filme cu muzică colorată, muzică fonografică și comentarii
live" pentru a o aduce la viață pe Loie Fuller ca figură a Art Nouveau, Salomé.

Până la sfârșitul expoziției, Franța putea să se felicite că a găzduit cea mai reușită expoziție
organizată vreodată. Totuși, în ciuda tuturor triumfurilor statistice, expoziția din 1900 marchează
sfârșitul unei ere. Expozitele industriale, arhitectura și arta din 1900 simbolizează mai mult un
rezumat al secolului al XIX-lea decât o preconizare a celui de-al douăzecilea veac, cu excepția
cazului în care tehnologia a promis să fie o forță majoră în industria de divertisment. Expoziția
din 1900 a fost mult mai echitabilă decât o expoziție. Idealul social și tehnologic a existat în
1900; dar fervoarea, intensitatea convingerii, nu se aflau nici măcar la nivelul în care se aflau
primele patru expoziții universale.

Expoziția Universală din 1900 s-a dovedit a fi ultima de acest gen din Franța. Dintre cele trei
târguri ale lumii care vor avea loc mai târziu la Paris, două au fost expoziții tematice - artă
decorativă și posesiuni coloniale, iar a treia, în mod semnificativ, a fost numită o expoziție
"internațională". Starea și contextul unor astfel de evenimente s-au schimbat și Franța nu ar mai
putea niciodată să surprindă spiritul care a determinat-o să-și proclame primele trei expoziții
"universale".