Referat ISTORIE

Arta Medievala
Arta Romanica si Arta Gotica
 Arta medievală
Arta medievală se întinde de-a lungul a peste 1000 de ani de istorie a artei în Europa, Orientul
Mijlociu şi nordul Africii. Ea include importante curente artistice şi perioade, arte naţionale şi regionale,
genuri, renaşteri, lucrări ale artiştilor şi artiştii înşişi.

Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreştină, arta popoarelor migratoare, arta
celtică, arta preromanică şi arta romanică, arta gotică, arta bizantină şi arta islamică. În plus, fiecare
„naţiune” şi cultură a Evului Mediu are stiluri artistice distincte care sunt studiate individual (spre
exemplu arta anglo-saxonă, arta vikingă). Arta medievală include multe domenii artistice, dar a fost în
special axată pe sculptură, decorarea manuscriselor şi arta mozaicului; mai mult, existau mai multe
stiluri artistice, cum ar fi stilul cruciat sau stilul zoomorf.

Arta medievală europeană s-a dezvoltat pe baza moştenirii artistice a Imperiului Roman şi a
influenţei Bisericii creştine timpurii. Aceste surse, alături de viguroasa cultură artistică „barbară” a
Europei de Nord au condus înspre o remarcabilă cultură artistică. Într-adevăr, istoria artei Evului Mediu
poate fi privită ca o istorie a mixturii dintre elementele artei clasice, a artei paleocreştine şi a artei
„păgâne”.

Principalele mişcări artistice

Arta paleocreştină este cuprinsă cu aproximaţie între anul 200 (înainte de care nu se cunoaşte
nici o formă de manifestare artistică a creştinismului) şi anul 500, la inaugurarea unui stil pur bizantin.
De-a lungul acestei perioade, artiştii au adoptat subiecte şi metode specifice artei romane în pictură,
mozaic şi sculptură.

Arta bizantină se naşte din ceea ce numim arta paleocreştină în jurul anului 500. În timpul
crizei iconoclaste (730-843) marea majoritate a icoanelor au fost distruse, astfel încât, pentru un studiu
efectiv al acestei arte în zilele noastre orice nouă descoperire ascunde o mai bună înţelegere a acesteia.
După reluarea producţiei de icoane, din 843 şi până în 1453, arta bizantină a suferit foarte puţine
adăugiri, în ciuda sau poate tocmai din cauza declinului lent al Imperiului. Cu centrul artistic în
Constantinopol, arta bizantină este deseori identificată după calitatea materialului folosit şi a măiestriei
artistului. Această artă a atins apogeul prin monumentalele fresce şi mozaicuri realizate în biserici sub
formă de dom, (marea majoritate a acestora fiind pierdută, fie din cauza dezastrelor naturale, fie din
cauza transformării bisericilor în moschee).

Arta celtică a Evului Mediu descrie arta popoarelor celtice din Irlanda şi Marea Britanie din
secolul al V-lea, odată cu retragerea administraţiei romane şi până în secolul al XII-lea la instaurarea
artei romanice. Secolul al V-lea şi secolul al VII-lea au fost în principal o continuarea a artei culturii La
Tène cu câteva adăugiri romane, în timp ce secolul al VIII-lea a marcat fuziunea tradiţiilor germanice cu
cultura anglo-saxonă, născându-se astfel ceea ce se numeşte stilul hiberno-saxon sau arta insulară. Mult
mai târziu, în Irlanda pot fi observate şi anumite influenţe vikinge.

Arta popoarelor migratoare descrie arta populaţiilor migratoare de neam germanic şi a celor
din estul Europei între anii 300-900, în această perioadă fiind inclusă şi arta hiberno-saxonă. Acest stil
artistic a interacţionat atât cu arta creştină, cât şi cu stilul zoomorf şi cu cel policromatic.

2
 Arta preromanică defineşte arta dezvoltată de la încoronarea lui Carol cel Mare în anul 800 şi
până la începuturile artei romanice în secolul al XI-lea. Ea cuprinde arta carolingiană, arta ottoniană, arta
anglo-saxonă, precum şi arta Franţei, Italiei şi Spaniei. De-a lungul acestei perioade, îşi fac simţită
prezenţa influenţele artei romane clasice, iar arta carolingiană devine sămânţa din care mai târziu se vor
dezvolta arta romanică şi arta gotică.

Arta romanică se referă la perioada dintre anul 1000 şi naşterea artei gotice în secolul al XII-
lea. Acestă artă s-a dezvoltat odată cu naşterea monarhiilor Europei de vest (Franţa mai ales), dar a
cuprins şi Spania creştină, Anglia, Flandra, Germania, Italia şi alte regiuni. Arhitectura ei este dominată
de pereţi groşi, structuri joase şi îndesate şi arcuri şi ferestre cu capăt rotunjit. Denumirea acestui curent
a fost dată de istoricii artei din secolul al XIX-lea şi este influenţată de faptul că doar în această perioadă
mai sunt folosite formele arhitecturale moştenite din Roma antică.

Arta gotică este un termen variabil în funcţie de opera de artă, loc şi timp. El îşi are originea
odată cu naşterea arhitecturii gotice în anul 1140, deşi pictura de stil gotic nu a apărut decât în jurul
anului 1200, când s-a desprins total de stilul romanic. Sculptura gotică s-a născut în Franţa în 1144 odată
cu renovarea abaţiei Saint-Denis şi s-a răspândit în Europa devenind, în secolul al XIII-lea un stil
internaţional care înlocuia stilul romanic. Goticul internaţional descrie arta gotică dintre anii 1360 şi
1430, după care aceasta se va transforma, în momente diferite şi în timpuri diferite în artă renascentistă.

Arta islamică a Evului Mediu este reprezentată de o varietate de lucrări precum manuscrise
ilustrate, textile, ceramică şi sticlă. Ea se referă la arta popoarelor musulmane din Orientul Apropiat, a
Spaniei islamice şi a celor din nordul Africii. Arta islamică a trecut printr-o perioadă iniţială de formare
între anii 600-900 şi s-a dezvoltat în diverse regiuni după anul 900.

Arta romanica
Arta romanica este o denumire conventionala, adoptata de istoriografi in sec. al XIX-lea,
prin care se intelege in general arta care s-a dezvoltat in tarile europene supuse influentei catolice in sec.
X - XIII.
Arta romanica a preluat unele trasaturi ale artei bizantine si in special elemente din arta
carolingiana. Dezvoltand vechi traditii ale artei antice romane, stimulata de frecvente schimbari cu arta
orientala, cunoscuta fie prin intermediul navigatorilorilor si al pelerinilor, fie prin intermediul armatelor
de cruciati, arta romanica a imbracat variate aspecte, arhitectura fiind modul ei pricipal de manifestare.
Problema originii si a datei cand au aparut cele dintai monumente romanice precum si a
regiunii in care stilul romanic s-a constituit definitiv si de unde apoi a iradiat, ramane un domeniu al
controverselor. Cert este ca romanicul isi deriva elementele din arhitectura carolingiana-ottoniana,
insumand si elementele bizantine, musulmane si de arta barbara. Important si definitoriu este insa faptul
ca toate aceste elemente eterogene au fost asimilate si reelaborate intr-o viziune unitara si organica, ale
carei izvoare stilistice sunt, in esenta, romane.
In privinta datei constituirii unei arhitecturi “romanice” propriu-zise, se accepta in general de
catre istoricii din arta, perioada (grosso modo) -ultimele doua decenii ale secolului al X-lea si a primei
jumatati a secolului urmator. Iar ca regiune de origine, tezele propuse sunt in principiu trei: centrul
Frantei (Burgundia, Normandia), dar si Proventa unde arhitectura romana capatase o individualitate mai
bine definita. Lombardia, zona invecinata cu regiunea de deplina afirmare a arhitecturii ottoniene, unde
zidarii aveau inca din antichitate reputatia de foarte iscusiti constructori si Catalonia, unde “prima arta
romanica”este caracterizata de o mare simplitate a formelor, precum si de faptul ca majoritatea
3
solutiilor constructive adoptate au fost preluate din arhitectura carolingiana. Particularitatile acestor
prime biserici romanice din Catalonia datand de la sfarsitul secolului al X-lea (si inspirandu-se direct si
din arhitectura locala, ca la bazilica din Pedret) au fost identificate si la numeroase biserici din Franta,
Germania si Italia.
In mod definitoriu si exemplar, arhitectura romanica si-a gasit realizarea in edificiile religioase situate
pe traseul marilor drumuri de pelerinaje, unde afluenta imensa de vizitatori a determinat atat trecerea
la dimensiuni mult mai vaste, cat si modficarea functionala a planului constructiilor.
Principalele biserici de pelerinaj
erau S. Martin si Tours construita in 1067 in
prezenta lui Wilhelm Cuceritorul, si a carei
tipologie spatial-ornamentala se intalneste
si in Anglia, unde a determinat constituirea
arhitecturii normande si Catedrala Santiago
din Compostela, cel mai important punct de
pelerinaj al crestinatatii, dupa Ierusalim si
Roma. Mai impunatoare decat toate era
marea biserica a abatiei Cluny. Avea cinci
nave, cinci turnuri, un deambulatoriu cu
cinci capele radiale, doua transepturi cu
capele, inaltimea boltei de 28 m si o
lungime de 127 m, fiind astfel, timp de
patru secole, cea mai mare biserica a crestinatatii. De remarcat si influenta mediului natural asupra
arhitecturii romanice, determinandu-i anumite particularitati regionale. Astfel, in regiunile nordice, de
exemplu in Anglia, unde cerul era mai mult timp acoperit, deschiderea ferestrelor este mult mai mare,
pentru a permite sa intre cat mai mult lumina zilei. Dimpotriva, in regiunile de miazazi ale continentului
ferestrele vor fi mult mai mici, spre a impiedica o lumina prea puternica de afara. De asemenea, aici
acoperisurile bisericilor sunt mai joase, mai plate, in timp ce in regiunile nordice, cu ploi si zapezi
abundente, acoperisurile vor fi mult mai inalte, mai ascutite, pentru a permite scurgerea rapida a ploii si
a evita depunerea unui strat prea gros de zapada.
Planul bisericilor romanice, dupa tari si regiuni, sau potrivit conceptiilor ordinelor monastice
este foarte variat: rectangular, rotund, de cruce greaca, treflat, poligonal, cu sau fara nave laterale, cu un
transept sau doua, cu una sau doua abside opuse. Dar marea majoritate a acestor edificii au planul de
cruce latina, cu axa pe directia est-vest, plan rezultat din intretaierea navei cu un transept, care devine o
a doua nava, perpendiculara pe cea principala si surmontata la intersectie de o cupola.
Marile biserici de pelerinaj si-au amplificat spatiul prin adaugarea a doua sau patru nave laterale, prin
transeptul simplu sau dublu si mai multe capele pe latura estica, prin inmultirea numarului de capele
radiale din absida si prin coridorul inelar al deambulatoriului care inconjoara altarul si care permitea
trecerea pelerinilor prin fata capelelor continand relicvele sfintilor.
Fatada este un zid drept, un zid dreptunghiular surmontat de un fronton, in Toscana, cu una
sau mai multe serii de arce elegante dispuse in loggii suprapuse cu un aspect initial sobru, elementul cel
mai atent ornamentat sculptural fiind portalul. Multe biserici au nava centrala precedata de un portic, in
care se pregatea serviciul divin si care constituie locul solemn de tranzitie intre spatiul profan si spatiul
sacru. Una din importantele modificari de plan intervenite in perioada romanica este si disparitia
cvadriporticului, al carui exemplu clasic, ramas pana azi in perfecta stare de conservare, este cea al
bazilicei S. Ambrigio din Milano, fapt care a avut drept urmare punerea din plin in evidenta a fatadei,
careia i se va da din ce in ce o mai mare atentie.
„Claustrul” (curtea interioara, de forma patrata sau rectangulara, marginita pe toate laturile de un portic
acoperit si avand de obicei in centru o fantana), nefiind destinat laicilor, ci exclusiv clericilor si
calugarilor, este plasat in afara trecerii credinciosilor, lipit de unul din flancurile bisericii. Pana in secolul

4
al XII-lea, avea drept plafon o simpla sarpanta. Apoi plafonul va fi din zidarie. Elementul esential este
portalul, avand eventual alaturi cateva statui in basorelief, deasupra lintoul si luneta cu sculpturi, iar in
centrul frontonului o fereastra in forma de cruce, sau rotunda (oculus), bogat ornamentata, preluata mai
tarziu de edificiilr gotice (asa-numita rozasa).
O importanta deosebita capata in arhitectura romanica turnurile si clopotnitele. Traditia
turnurilor-lanterna carolingiene s-a transmis si epocii romanice dintr-o stringenta necesitate: bisericile
romanice sunt foarte slab luminate, in cele cu bolti ferestrele sunt mici si rare, de obicei navele centrale
primesc lumina numai prin ferestrele navelor laterale. Doar absida poate avea ferestre inalte care
lumineaza si deambulatoriul.
Exista clopotnite care nu au forma de turn. Clopotnitele romanice sunt plasate in mijlocul
edificiului. Multe biserici nu au decat un turn-clopotnita lateral, dar unele mai importante pot avea mai
multe, situate in diferite puncte. Bisericile mari, mai ales cele din Normandia au adeseori doua turnuri
care incadreaza fatada si un turn central, pe incrucisarea transeptului cu nava. Dimpotriva altele au doua
turnuri pe bratele transeptului si unul pe fatada. Catedrala din Worms are pe fiecare brat ale celor doua
transepturi cate un turn-lanterna, deci in total 6 turnuri. Dar majoritatea bisericilor nu au decat un turn
plantat pe intersectia transeptului cu nava. Clopotnitele izolate de corpul bisericii, foarte curente in
epoca precedenta, sunt acum exceptii, ca de exemplu la catedrala Regensburg, iar in Franta se intalnesc
numai la bisericile ramase neterminate. Forma turnurilor este diferita: in intregime pe baza patrata sau
devenind octogonale de la nivelul acoperisului, sau cilindrice in intregime, ori numai in partea
superioara, etc.
Toate turnurile – clopotnite sunt construite
fie pe pereti plini, masivi, fie pe arcade care
uneori formeaza o tinda, un nartex. Nu
arareori parterul lor nu comunica cu
exteriorul, in care caz, clopotnita poate deveni
un turn de aparare, un fel de donjon cu o
platforma crenelata si chiar cu metereze in
care o parte din populatie isi poate gasi
refugiul in caz de razboi sau in timp de pace.
Parteruul clopotnitei poate deveni o capela ori
servi drept baptisteriu. C. Enlart, mai adauga
ca, cele mai vechi clopotnite cunoscute au
plan circular, precizand totodata ca dupa
perioada carolingiana, forma lor cilindrica se
intalneste din ce in ce mai rar, iar in epoca
romanica numai in Anglia, Germania, Lombardia si in mod cu totul exceptional in Franta.
Criptele se intalnesc in majoritatea bisericilor mai importante, situate dedesuptul corului si
absidei. In Germania si Lombardia criptele se extind dedesuptul si pe intreaga lungime a transeptului.
Intotdeauna boltite, criptele sunt aproape intotdeauna divizate de suporti masivi, coloane sau pilastri,
mult mai numerosi si mai masivi decat cei din interiorul bisericii. Criptele pot fi la niveluri diferite:
subterane, semi-subterane, sau la nivelul pavimentului navei. In aceste 2 cazuri din urma, accesul la
altarul principal este asigurat de 2 scari laterale ridicate pe axul navei, la fel ca scara sau scarile care
coboara in cripta.
Arhitectural, interiorul bisericii prezinta zidurile laterale impartite in zone orizontale. Zona
inferioara formeaza marile arcade, sustinute de stalpi dreptunghiulari si mai ales de stalpi cruciformi,
compusi dintr-un nucleu central cu 4 pilastri in jurul acestuia. Deasupra marilor arcade, zona superioara
este constituita de tribune deschise spre nava printr-un al doilea ordin de arcada. Tribunele sunt de regula
foarte spatioase, din ele credinciosii pot privi desfasurarea serviciului divin, dar accesul este asigurat de
scari extrem de inguste. In bisericile unde tribunele lipsesc, acestea sunt inlocuite de o galerie deschisa,

5
de asemenea foarte ingusta, un simplu coridor de trecere numit triforium, care poate fi redus si doar la
un sir de arcade oarbe, inaltandu-se deasupra nivelului navelor laterale. In fine, deasupra triforiumului se
deschid ferestre inalte. Functia tribunelor este de a incarca zidurile navelor laterale, sporindu-le astfel
rezistenta, de a crea un spatiu suplimentar credinciosilor sau cantaretilor bisericii si de a servi la
intretinerea edificiului si cu ocazia marilor sarbatori la decoratia interiorului.
Cronicile din secolele X-XI mentioneaza foarte numeroase cazuri de incendii carora le-au
cazut prada bisericile cu plafonul in sparpant. Pentru prevenirea acestor dezastre trebuia neaparat
inlocuit lemnul cu piatra, sarpanta navei trebuia inlocuita cu o bolta. Dar boltirea unei biserici pretindea
o modificare a insesi structurii intregului edificiu. Caci plafonul in sarpanta utiliza barne lungi chiar de
18 metri ale caror extremitati zidul subtire le putea sustine usor, barna exercitand o presiune verticala,
arcul boltei exercita insa o presiune oblica, asupra peretilor, care prin urmare trebuia sa fie mult mai
masivi si intariti prin contraforti, incorporati in ziduri. O consecinta a grosimii sporite a peretilor era
reducerea luminozotatii interiorului si deci necesitatea de a se deschide ferestre la inaltimea zidurilor.
Arhitectura romanica foloseste, la fel ca arhitectura romana, bolta in leagan de forma arcului in plin
centru sau frant, bolta semicilindrica, bolta in cruce, bolta formata dintr-o singura semicupola, cupola
circulara sau octogonala cu pandantivi sau trompe.

Cupola romanica a cunoscut 2 aplicatii. Prima, este cazul cupolei unice, inaltate pe careul
format prin intretaierea navei cu transeptul (de exemplu: San Marco din Venetia, Domul din Padova, etc.
). In acest caz, cupola centrala este mai inalta decat celelalte si este adeseori ridicata pe o portiune de zid
cilindrica sau poligonala, goala, formand deci temelia cupolei prevazuta cu ferestre, avand astfel o
importanta functie de iluminatie: este asa numitul turn-lanterna. Elementul legat in mod nemijlocit de
acoperirea interiorului romanic cu bolta este arcul.
Majoritatea portalurilor romanice sunt surmontate pe un panou semicircular, timpanul,
cuprins intre un arc si piatra orizontala monolita, sculptata sau nu, asezata pe stalpii de sustinere ai
portalului. Pentru a usura apasarea lintoului, golul portalului era divizat de un stalp median de piatra care
in constructiile gotice va prezenta o statuie. Timpanele sunt fie pictate, fie ornate cu basoreliefuri.
Arcatura este succesiunea de arcade mici, reale sau aparente, utilizate chiar din epoca merovingiana,
care devine foarte frecventa. Este un element arhitectonic atat functional, cat si decorativ. Suportii
folositi de arhitectii romanici prezinta o mare varietate de forme. Coloana se intalneste destul de
fregvent in arhitectura romanica lombarda si germana, dar mult mai rar in Franta si de obicei doar pentru
a sustine arcadele mai inguste ale deambulatoriilor. O functie aproape exclusiv ornamentala si de
prestigiu are „flesa” sageata, extremitatea foarte elansata a acoperisului unui turn-lanterna sau a unui
turn-clopotnita.
Incepand cu sec. XI, in Franta s-au
construit clopotnite pe baza patrata,
surmontate de conuri sau de piramide zidite
din piatra. Cand acoperisul acestora are o
forma conica sau piramidala, se inalta din
ce in ce mai mult, devenind tot mai ascutit,
de unde si denumirea de”sageata”. Conica
sau piramidala, flesa este asezata fie direct
pe turnul cu baza patrata, fie pe un tambur.
Pe langa aspectul sau de o eleganta suplete
prin panta foarte rapida a acoperisului sau,
flesa prezinta si avantajul de a nu exercita
asupra zidurilor turnului care o sustine decat
o apasare foarte aproape de verticala.
Fatada unei biserici romanice are adeseori

6
frontonul ornat cu goluri cruciforme, cu o fereastra rotunda bogat decorata, cu figuri sau capete umane
in relief, cu medalioane, etc. In fine, un alt element decorativ propriu arhitecturii romanice este
acroterul, indepartata mostenire din arhitectura templelor antice etrusce sau o piesa ornamentala de mici
dimensiuni plasata in varful triunghiului unui franton, in general o cruce. Cand crucea-acroter nu este
asezata pe fronton, ci pe creasta orizontala a zidului unei fatade, poarta numele de „cruce antefixa”.
Vicisitudinile intemperiilor au
facut ca aceste acrotere si
antefixe sa dispara aproape
toate.
De arhitectura romanica este
strans legata activitatea
mesterilor constructori
”comacini” si a decoratorilor
„cosmati”, care i-au imprimat
stilul lor foarte original.
Anumite grupuri de zidari si de
cioplitori de piatra sunt numiti
„magistri comacini”, care au
activat in Lombardia, de unde
activitatea lor s-a extins in
Elvetia, Valea Rhinului si pana
in Burgundia, iar in Italia
Meridionala, pana la Bari.
Constructiile lor se distingeau
prin faptul ca sistemul lor de a
construi nu se mai baza pe
canoanele numerice si geometrice ale traditiei bizantine si paleocrestine, ci pe cunostinte tehnice
practice, empirice. In mod concret, tehnica mesterilor comacini avea ca rezultat accentuarea maselor
cladirii, ale zidurilor, folosind in acest scop glafurile sau „strombaturile” profunde, pilastrii masivi in
locul coloanelor, nise mari in exteriorul absidelor, iar pe fatade, elemente arhitectonice decorative foarte
proeminente:balcoane, galerii, cornise, pilastrii, modanaturi. Toate aceste inovatii au dus la o arhitectura
masiva, relativ scunda ca inaltime, dar care creeaza o puternica impresie de soliditate si de forta si in
care apar de pe acum elementele structurale si decorative dezvoltate in continuare de marea arhitectura
romanica.

Problema centrala a arhitectilor ramane ca si in alte

epoci artistice, era gasirea unor solutii pentru inaltarea
unui acoperis solid. Antichitatea oferea doua solutii:
acoperisiul in sarpanta si cupola. Primul, propriu
edificiilor bazilicale, era facut din lemn. El avea
avantajul de a fi usor, dar si inconvenientul de a nu fi
rezistent. Acoperisiul in forma de cupola erea solutia
cea mai buna, insa ridica dificultati tehnice legate de
sustinerea imensei mase de piatra.

Originalitatea mesterilor romanici consta in

utilizarea boltii semicirculare pentru a sprijini
acoperisul. Cunoscuta inca de romani, bolta este folosita acum pentru a sustine cei doi pereti ai navei
7
centrale a bisericii. De la unele bolti romane provine denumirea acestui stil artistic. Primele edificii erau
reduse ca proportii datorita rezistentei lor scazute.

Catre mijlocul secolului al XI-lea, au aparut coloanele, in interiorul constructiei, care au preluat
o mare parte a greutatii acoperisului.

Cu aceste elemente tehnice, mesterii romanici au inaltat in perioada urmatoare basilici

impunatoare. Ele urmeaza planul unei cruci latine, cu brate inegale, ori planul unei cruci grecesti, cu
brate egale. Noile biserici au o nava centrala si doua sau chiar patru nave laterale, despartite de siruri de
coloane paralele. Alte doua elemente intregesc arhitectura romanica. Primul este transeptul, care se
incruciseaza cu nava centrala si care urmeaza bratul scurt al crucii latine. Celalalt este turnul-clopotnita,
inaltat la punctul de incrucisare dintre nava centrala si transept, unde rezistenta constructiei era mai
mare. Marile edificii au alte patru turnuri in punctele extreme ale crucii.

In Romania, primul monument de arta romanica este Catedrala de la Alba-Iulia. Prin

intermediul colonistilor sasi si al ordinelor calugaresti, sosite din apusul Europei, stilul romanic s-a
extins si in zona Sibiului unde s-au construit bazilici din piatra cu trei nave. Datorita unei asimilari
intarziate in Transilvania, stilul romanic se imbina deseori cu goticul timpuriu, cum de altfel s-a
intamplat si in alte zone din centrul si estul Europei.

Sculptura si pictura

In cadrul artei romanice, sculptura si pictura au fost subordonate arhitecturii. Decorul

sculptat al edificiilor romanice se plaseaza in jurul portalulilor, in jurul capitelulilor, de asemenea pe
fetele unor obiecte de cult.
Inspirata mai ales din mitologia crestina, dar utilizand si elemente fantastice, multe de origine
orientala, sculptura romanica are in primul rand un caracter decorativ, hieratizant. Considerata si ea ca
un element decorativ, figura umana este turtita, alungita, contorsionata, dupa caz, pentru a raspunde

8
nevoilor compozitionale. Tratarea schematizata, deseori rusticizata, a figurilor este compensata de simtul
decorativ si de inventivitatea fabuloasa a
mesterilor.
Sculptura in relief are inspiratie
religioasa. Anul 1000 a reprezentat un
moment important in evolutia iconografica
a sculpturii datorita spaimelor in fata
Apocalipsei ce se anunta. Ideea Judecatii de
apoi inspaimanta intr-o vreme in care
biserica pedepsea ereziile. Stilizarile
urmaresc sugerarea unei suferinte.
Personajele apartin unei lumi patetice

Ronde-bosse-ul si relieful se
dezvolta. Eleganta romanilor si fastul
dirijeaza arta catre lux. Ronde-bosse-ul a
permis romanilor crearea unor monumente
in spatii largi, in forumuri si in locuri
publice. Reliefurile impodobeau arcuri de
triumf, columne ( reliefuri cu caracter
istoric-Columna lui Traian, reliefuri cu
caracter alegoric-folosirea simbolurilor si
alegoriei-Altarul pacii, Columna aureliana).

Picturile romanice, de asemenea cu un pronuntat caracter hieratic, sunt la origine o ramura a

picturii bizantine, care s-a dezvoltat in conditii specifice, caracterizata fiind prin schematism, dar si prin
spiritul narativ-popular.

Pictura se dezvolta in atelierele mestesugaresti din cadrul manastirilor.

Pictura de manuscris urmeaza traditia precedenta si cunoaste o mare dezvoltare in Franta,
Anglia, Spania si Italia.
Pictura din Pompei impresioneaza prin organizarea spatiului, efectele de apropiere si adancime,
gruparea personajelor, arta formelor, atitudinilor. Rosu pompeian abunda, galbenul, violetul, albastrul si
verdele transparent dau pretiozitate.
Pictorii scolilor locale trezesc admiratia prin perspectiva cromatica, efectele trompe l'oeil.

Artele decorative

In cadrul artei romanice trebuie considerate si piesele de arta decorativa: tapiserii, emailuri in
champ-leve, practicate in special la Limoges (Franta), manuscrise caligrafiate pe pergament si
ornamentate cu miniaturi, feronerie, argintarie, obiecte din bronz, mobilier etc. Tesaturile ocupa un loc
deosebit. Tesatura din biserica din Bayeux este reprezentativa perntru acel timp si prezinta episoade din
luptele de cucerire a Angliei de catre normanzi in secolul XI si tot in cadrul tesaturii sunt prezente si
scene campenesti.
Multitudinea culorilor, aplicatia diferitelor materiale si tesaturi pe panza suport creeaza un
ansamblu original.

9
Concluzie

Arta romanica se dezvolta intre secolele XI-XIII in statele feudale ale Europei occidentale.
Principalulul domeniu de manifestsre a acestei arte este arhitectura, cu doua mari programe: castelele
fortificate si bisericile de tip bazilica. Sculptura si pictura sunt subordonate arhitecturii, avand un rol mai
mult decorativ. Starea de incertitudine si razboi care domnea in epoca, ca si alti factori de natura artistica
determina o anumita masivitate a creatiilor, carora le lipseste supletea si naturaletea.
In general, stilul artei romanice se caracterizeaza prin maretia si severitatea constructiilor,
prin hieratismul si decorativismul artelor figurative.

Aparuta in ultimele decenii ale secolului al X-lea, arta romanica se cristalizeaza in veacul
reformei gregoriene, cand sunt construite primele monumente reprezentative. Ea se raspandeste rapid in
tot spatiul catolic, iar dominatia sa se mentine, cu particularitati regionale, si in secolele urmatoare.
Numele stilului a fost dat de savanti, pornind de la unele elemente de inspiratie romana antica pe care
acesta le-a asimilat. Stilul Romanic preia de la romani planul bazilical si arcul semicircular.

Titlul de patrie a primelor monumente romanice este disputat de regiunile de traditie culturala
antica: Proventa, in sudul Frantei, Lombardia, in Italia, si Catalonia, in Spania. In Franta, reprezentativa
este biserica abatiala de la Cluny, lunga de 187 m si inalta de 30 m, azi disparuta. Alaturi de ea pot fi
mentionate Notre-Dame din Clermont si biserica abatiala din Vezelay. In Spania, de o mare faima in
epoca se bucura biserica Sfantul Iacob din Compostella, cu noua turnuri. In Germania, cele mai
cunoscutesunt catedralele din Maintz, Worms, Regensburg si Speyer. In sfarsit, in Italia, unde romanicul
domina secole in sir si patrunde si in orase, cele mai cunoscute monumente sunt baptiseriul din Florenta
si marea basilica San Marco din Venetia, capodopera a artei medievale, inaltata de mesteri bizantini.

Arhitectura urbanistica

Arhitectura s-a manifestat in functie de cerintele vietii publice si de stat. Imparatii romani au
construit la Roma numeroase forumuri ce le-au purtat si numele (Cezar, Augustus, Traian, Vespasian).
Forumuri au fost construite si in regiunile in care armatele romane au ramas. Forumul reprezenta un
ansamblu urbanistic -nucleul orasului-care grupa institutiile administrative, bazilicile, templele,
bibliotecile. Cel mai impresionant a fost Forumul lui Traian, construit la inceputul secolului II.
Ansamblurile urbanistice romane impresioneaza prin modul in care sunt realizate traseelor strazilor, prin
alinierea zidurilor caselor, prin organizarea oraselor in functie de conditiile reliefului.

Arhitectura omagiala

Un capitol al constructiilor romane este reprezentat de arcuri de

triumf, columne si trofee. Aceste constructii glorificau puterea
Romei sau pacea (Columna lui Traian, Trofeul de la Adamclisi,
Arcul lui Titus, Arcul lui Septimiu Sever, Altarul pacii).

Arhitectura religioasa

Un templu destinat zeilor este Panteonul, construit de Agrippa

in 27 i.e.n. si reconstruit de Hadrian (117-125 e.n.). Are planul
circular si zidurile de caramida au grosimea de 6,20m.
Exteriorul este acoperit cu placi de marmura.

10
 Arta gotica

Spre deosebire de arta romanica, creata si dezvoltata in mediul monastic, arta gotica este
preeminent urbana "este prima forma de manifestare a unei culturi general-europene, orasenesti si
moderne"91 Este epoca in care intervin o serie de schimbari in mentalitatea umana centrate mai ales in
jurul problematicii realitatii care poate apare in notiuni generale sau/si in obiecte individuale,
impunandu-se conceptia acelora care considerau notiunile generice ca fiind construite exclusiv pe
ratiunea umana. Pe de alta parte are loc o teoretizare a tehnicii creatiei artistice, artistul un loc si un rang
bine definit in societate iar tehnica progresiva proprie goticului il elibera de problema dogmei
caracteristice artei bizantine si romanice.

Denumirea de "gotic" la inceput avea un sens peiorativ de "barbar" exprimand convingerea

subiectiva a ideologilor artei de dupa Renastere care considerau ca numai arhitectura derivata din stiinta
artistilor lumii vechi este logica si armonioasa. Goticul era considerat un rezultat al unor traditii bazate pe
ignoranta si pe lipsa de adevarata stiinta arhitecturala

Arhitectura

Ca si in cazul
romanicului, arhitectura este forma
suprema de manifestare a goticului insa
sculptura si pictura gotica au o
independeta (si un impact) mai mare
decat in romanic. Arhitectura gotica a
fost urmarea logica a nevoii, simtita
pretutindeni, de a se ajunge la mai
multa lumina si la mai mult spatiu sau
"mai bine zis a fost incercarea
staruitoare de a compune un basm
frumos intr-o ambianta prea brutala
pentru a putea fi suportata fara un
derivativ spiritual". Asa cum s-a precizat mai inainte, Renastere (dar si mai tarziu) a existat un curent
puternic de negare a valorilor artei gotice. Cel mai elocvent exemplu in acest sens era Giorgio Vasari,
celebrul arhitect italian si unul dintre cei mai cunoscuti discipoli ai lui Michelangelo care se exprima in
termenii urmatori: "Acesti Goti, acesti barbari care nu cunosteau nimic din traditia adevarata si-au creat
un stil al lor, care se rezuma la un haos de sageti, turnulete ornamente caraghioase si adaosuri de prisos,
din care frumusetea clasica, simpla este cu totul inlaturata".

Un loc comun in analiza comparativa a celor doua stiluri este afirmatia ca de obicei o biserica
romanica este scunda, greoaie, masiva, saraca in elemente decorative iar o biserica in stil gotic are o
structura complicata cu aparenta usoara si aeriana cu un interior bine luminat cu o evidenta tenta spre
verticalitate. Definitia - desi in linii generale concorda cu cele afirmate - nu poate fi absolutizata de
vreme ce bisericile romanice pot avea o structura mai complicata, bine luminate cu ornamentica bogata
pe de alta parte exista si biserici gotice cu un plan simplu si ornamentica saracacioasa.

11
 Catedralele gotice prin volum si
inaltime le depasesc cu mult si pe cele
mai mari catedrale romanice; "privirea
nu se loveste de forme masive aflate in
penumbra ci imbratiseaza dintr-o data
intregul spatiu (.) fiecarei parti a unei
biserici romanice ii revenea in esenta o
anumita functiune: peretii interiori
separau navele, intre ele, colanele si
pilastrii sprijineau peretii, arcurile
reuneau sprijinele. Intreaga constructie
este alcatuita din elemente individuale,
in catedrala gotica, insa toate elementele
se afla in diferite corelatii: arcurile nu
reunesc numai sprijinele, ci si iau parte
si la tendinta ascendenta dominanta si
incadreaza cele mai felurite perspective () in felul cum a fost conceputa constructia arcadei se oglindeste
intentia din ce in ce mai accentuata a culturii medievale de a tine seama de factorii psihologici in vederea
realizarii telurilor ei ideologice". In general arta gotica se poate defini ca 'arta ogivei' fiindca arcul in
ogiva este baza acestui stil arhitectonic. Marea inovatie a fost asezarea boltii pe o incrucisare de ogive pe
armatura de nervuri diagonale de sub bolta care porneau de la nasterea arcelor frante. Bolta deci sta pe un
schelet de nervuri care preiau o mare parte din sarcina boltii si o convertesc in apasari care se propaga
prin planurile verticale ale nervurilor. Deci presiunea nu se mai exercita pe segemente ci se localizeaza
spre punctele de rezistenta. Arcul frant reduce apasarile verticale permitand reducerea grosimii zidului;
greutatea boltii se descarca pe contrafortii
zidului exterior, acesta fiind sprijinit pe arc-
butanti degajati de ansamblul constructiei
sustinand peretii navelor laterale si inaltati
deasupra acestora. Arcul-butant echilibreaza
apasarea laterala a boltii de piatra, opunandu-i o
apasare inversa tocmai in punctele unde
presiunea boltii este mai puternica. Acest lucru
permite ca zidurile sa fie inaltate cat mai sus, sa
le dea o mai mare stabilitate si sa deschida
ferestre mari in nava centrala. Datorita acstor
inovatii tehnice, catedralele gotice capata o
maretia impresionanta, determinata de: spatiul
imens al interiorului, rezultat al dimensiunilor
enorme ale unor constructii (in timp ce la cea
mai mare constructie romanica, biserica de la
Cluny, nava are 30 m inaltime, Catedrala Notre-
Dame din Paris are 34 m inaltime, si nu este cea
mai inalta).

-liniile ascendente vericale, care predomina. Toate liniile gruprurilor de coloane se pierd in partea de sus
si, interiorul scaldat de lumina avand in vedere faptul ca nu mai era nevoie de ziduri groase care sa
sustina greutatea constructiei, permitandu-se deschiderea de ferestre mari.

12
 Catedralele gotice prin turnurile lor avantate si portalurile splendide,fac deja pe dinafara o
impresie deosebita, insa impresioneaza mai puternic prin interiorul lor prin spatiul aerian imaterial, in
care p rivirea nu se loveste de forme masive.

Bineinteles ca si in cazul goticului exista o serie de caracteristici regionale: in Anglia bisericile se

disting prin grosimea si policromia zidurilor, prin abundenta elementelor decorative, care in faza
stilurilor 'decortativ'si 'perpendicular' acopera intregul plafon. In Germania, tipic este
aceea Hallenkirche ('biserica hala')-cu navele de inaltime egala. In Italia, bisericile nu prezinta diferente
mari intre navele centrale si laterale, frecvente fiind motivele orizontale care reduc verticalitatea cladirii.

Aparuta in Franta prima

constructie gotica dateaza din 1130 din
zona Parisului, dar si in cazul acestei tari
decalajele sunt destul de mari de vreme
ce marile catedrale din Paris si Poitiers
incep a fi construite in 1163 iar o
multime de catedrale romanice incep a fi
construite prin sec XII in acelasi timp cu
catedrala din Chartres. Intrucat
arhitectura gotica abunda in exemple
spectaculoase de margaritare
arhitectonice in continuare ne vom opri
asupra catorva dintre reprezentarile cele
mai spacifice: Saint-Denis, Notre-
Dame din Paris, Chartres,
Reims, Amiens si Bourges. Saint
Denis construita la mijlocul sec XII
reprezinta o opera 'experimentala' de vreme ce este prima biserica ce foloseste masiv arcele ogivale
folosite mai ales la cor. Constructia are o directie Est-Vest iar zidaria se prezinta a fi inca masiva si cu
bolti in stil romanic. Notre-Dame din Paris, construita intre 1163-1330 a ramas cu turnurile fatadei
neterminate. Spatiul interior este de 5500 metri patrati, lungimea 130 m. Reprezentanta a stilului
radiant a arhitecturii gotice, Notre-Dame reprezinta o creatie propagandistica referitoare la ideologia
autoritatii centrale. Remarcabile sunt cele trei registre compozitionale: al portalului, a frizei si a
turnurilor. Desi este considerata a fi o biserica gotica prin excelenta exista totusi elemente romanice
observabile mai ales pe fatada cladirii. Interiorul catedralei 'este demn de exteriorul ei. El reda impresia
imensitatii, desi proportiile cladirii nu sunt excesive'. Si aici exista trei registre: primul la inaltimea
arcelor sprijinite pe coloane. Al doilea etaj este format dintr-un triforium in spatele careia sunt tribunele
(Notre-Dame fiind una din ultimele mari cladiri in care s-au construit tribune). Deasupra triforiumului se
afla ferestrele navei centrale, acestea constituind cel de-al treilea registru.

Catedrala Notre Dame din Chartres (sfintita in 1260) reprezinta 'primul triumf absolut al goticului
francez'. Partea vestica a catedralei este dominata de doua turnuri de peste 90 m insa ornamentate diferit
din cauza decalajului de timp: primul, construit in sec XII are decoratia mult mai simpla, celalalt terminat
in sec XIV are ornamentica mult mai variata si mai bogata. Portalul este decorat cu scene din viata lui
Isus, iar pe rozasa de pe fatada vestica sunt redate scene din Judecata de Apoi. Fatada si interioarele sunt
ornate cu peste 10.000 figuri din piatra si sticla. Remarcabila este si suprafata totala a vitraliilor: 2.000
metri patrati. Catredrala apartine celei de a doua faze a goticului: stilul lanceolat. Catedrala
din Reims este considerata printre ultimele mari capodopere ale goticului francez. A fost construita in sec
XII, fiind considerata o adevarata 'dantela de piatra'. Caracteristice sunt: portalul, cel mai frumos din

13
toata arta gotica si, pe plan arhitectonic, inlocuirea timpanului usii centrale printr-o roza asa incat in
realitate exista doua roze suprapuse: cea mare de la al doilea etaj si o alta deasupra portalului.

Catedralele de la Bourges si Amiens (despre care Puskin spunea ca este o adevarata 'Biblie in
piatra'), apartinandstilului flamboaiant sunt cele mai dinamice. Catedrala din Burges dezvolta cinci nave
etajate pe un plan de tip continuu, fara transept. Compozitia interioara prezinta un aspect original: stalpii
navei sunt compusi dintr-un nucleu cilindric inconjurat de colonete. Catedrala de la Amiens este o
capodopera in structura: 'nava este expresia cea mai pura si cea mai perfecta a sistemului gotic, avand
aceea calitate absoluta, aceea logica sigura pe care o lumina egala trecand prin vitraliile incolore le face
mai lizibile si mai reci totodata'. Catedrala de la Amiens- desi apartine goticului flamboaiant considerata
a fi 'o exagerare si o decadenta a arte gotice'- prin aspectele sale compozitionale arata omogenitatea
stilului gotic francez.

Dupa Franta, tara arhitecturii gotice prin excelenta este Anglia care, totusi se mentine in afara
'goticului continental'. Diferenta majora, care apare inca de la primele analize, este insasi plasarea
edificiului in spatiu: daca in Franta sau Germania bisericile sunt plasate in centrul orasului medieval (cu
strazile ei incalcite), in Anglia cladirea este plasata pe un loc mai retras, mai ridicat si mai deschis. De
aici a doua diferenta: catedralele engleze sunt mult mai joase si mai lungi. Pe fatada vestica rar avem
turnuri duble, mai degraba turnuri singulare cu baza patrata. Pe langa orizontalitate, arhitectura engleza
mai are cateva caracteristici: nervaturile multiplicate fara sa fie legate functional nici de bolti, nici de
pilastrii de descarcare: disproportia dintre lungimea navelor, intinderea fatadei si inaltimea propriu-zisa a
cladirii. Goticul englez isi delimiteaza trei faze de creatie: stil englez primar (early english), perioada in
care se definesc caracteristicile goticului britanic, reprezentate de catedraleleCantebury si Wells (prima
catedrala engleza in intregime gotica), Lincoln, York, Salisbury- singura catedrala care prin vericalitate se
aproprie de catedralele continentale, fiind construita in acelasi timp cu edificiile de cult din Chartres si
Amiens. A doua preioada este cea a stilului ornat (decorated style) in care goticul englez isi dezvolta
caracteristicile proprii, prin boltile 'stelare' care nu isi multiplica numai nervurile intermediare ci si
nervurile de legatura ale acestora fara ca sa aiba vreun rol functional, dar si prin ferestrele in care tesatura
de piatra ce sustine ornamentele vitraliilor se ramifica si se impleteste cu aceeasi fantezie ca si goticul
flamboaiant de pe continent.

Forma cea mai expresiva a goticului englez se regaseste in stilul perpendicular (perpendicular
style), in care bolta 'stelara' cu nervurile ei din ce in ce mai complicate ajunge la tipul 'frunza de palmier'
sau mai degraba ia forma de evantai 'fan vaulting'. Din boltile astfel acoperite, nervurile coboara in
manuchi intr-un val de formatiuni conoidale cum se intampla laDivinity School in Oxford, capela lui
Henric VII din Westminster Abbey etc.

Germania s-a lasat destul de greu "cucerita" de gotic, abia in 1230 (la un secol de la aparitia
stilului) se mentioneaza primele constructii de acest tip. Insa tot Germania va care va contribui in mod
decisiv la raspandirea stilului gotic in Europa Centrala si de Sud-Est. Catedralele germane la inceput le
imitau pe cele franceze (in special pe cele de la Laon si Amiens). Rezultatul a fost insa spectaculos:
catedralele de la Magdeburg, Nauburg, Bamberg, Köln sunt numai cateva dintre exemplele cele mai
reprezentative. Domul din Köln este fara indoiala o capodopera in acest sens: construita intre 1248-1437;
1842-1880, impresioneaza atat prin dimensiuni cat si prin grandoare artistica: sanctuarul, inaugurat in
1322 are 41 m lungime, 45 m latime, iar nava centrala are 43 m inaltime. Turnul, neterminat, al fatadei
sudice are 59 m inaltime. Celelalte doua turnuri ale fatadei vestice (terminate in 1883,aceasta fiind si data
terminarii edificiului) au 157 m inaltime. Din cauza intemperiilor cauzate mai ales de bombardamentele
aliate din timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial, iar azi din cauza ploilor acide, catedrala necesita
permanente lucrari de reconstructie, fiind un capitol neicheiat al istoriei arhitecturii. Se poate observa ca

14
formula adoptata de arhitectura germana este cea a bisericii cu navele de inaltime egala, cu aspect de
unica sala mare sau hala de unde si denumirea de Hallenkirche ('Biserica hala'), tipica mai ales in
Westfallia. Planul edificiului este aproape patrat (cu lungimea si latimea aproape egale), fara transept, ca
elemente de sustinere coloanele sunt preferate pilastrilor compusi, capitelurile sunt eliminate iar
interiorul este foarte luminos din cauza ferestelor inalte.

In Spania, prima constructie (romano)gotica este catedrala de la Avila, cu o fatada ingusta , sobra,
aproape total lipsita de elemente ornametale. Catedralele de la Burgos, Leon si Toledo reprezinta deja un
gotic spaniol 'maturizat'. Catedrala din Burgos (1221-1250), prezinta trei nave, un transept, arce in ogive
pure si, trei fatade: doua ale bratelor transeptului si cea principala, doua turnuri de fatada si un turn-
lanterna octogonal. Dintre cele 15 capele, cea mai imprtanta este capele 'del Contestable', decorata in
varianta spaniola a stilului flamboaiant,'stilul isabelin'. Catedrala de la Leon (1205-1230) considerata
capodopera arhitecturii gotice spaniole, seamana cu edificiile din Reims si Amiens, dar ca plan are numai
trei nave,dar si trei transepturi si un numar impresionant de vitralii. Catedrala din Toledo este considerata
cea mai spaniola dintre toate catedralele gotice din Peninsula Iberica: prezinta cinci nave de inaltimi
diferite si un transept redus , un singur turn de fatada si pilastrii extrem de masivi care face arc-butantii
aproape inutili.

Spre sfarsitul sec XV, se impune 'stilul isabelin' in special in Vallaloid, reprezentata de edificiile din
Toledo, Biserica franciscana,si Salamanca, unde arhitectura isabelina anunta deja stilul Renasterii.

Italia, pe fondul mostenirii antice si romanice a acceptat destul de greu stilul gotic, de accea
edificiile de aici sunt mai putin spectaculoase (dar si mai indoielnice din punct de vedere artistic) decat in
celelalte parti ale europei. Primele edificii gotice, datorate ordinului cistercian (Fossanova,Casamari), pe
langa saracia de forme si ornamentica, imbina stilul gotic cu elemente romanice. Caz specific sunt
bisericile spurapuse San Francesco din Assissi: biserica inferioara, de fapt o cripta-biserica prezinta
contraforti cilindrici cu reminiscente romanice, iar biserica superioara uninavala, prezinta un spatiu larg,
in stil gotic, obtinut prin eliminarea pilastrilor.

Si celelalte catedrale gotice din Italia: San

Andrea din Vercelli, Santa Croce din
Florenta sau catedralele din Siena si
Orvieto se caracterizeaza prin aceeasi
prelucrare a goticului, uneori cu rezultate
ciudate. Astfel Domul din Milano, cel mai
apropriat de goticul 'clasic' european din
cauza incarcarii pana la refuz cu elemente
decorative este considerat de Focillon
'capodopera falselor capodopere'. Construit
in stil flamboaiant, domul perzinta 145
turnulete, 3159 statui, in general un
decorativism aproape ostentativ in
detrimentu claritatii profilului arhitectonic
si a unitatii estetice. Cu o supratafa interna
de 11.700 metri patrati, lungime exterioara de 157 m, cu latimea navelor de 66 m, iar lungime
transeptului de 92 m domul este cel mai mare edificiu dupa San Pietro din Roma.

Arhitectura civila este reprezentata mai ales de palatele comunale prezente in special in Franta si
Germania cum ar fi cele din Rouen (Palatul Parlamentului), Lübeck sau Köln. In Anglia, arhitectura

15
municipala lipseste aproape cu desavarsire; in Italia insa pe baza prosperitatii oraselor comerciale au fost
ridicate impunatoare palate municipale din piatra- cum ar fi Palazzo Vechio din Florenta; caramida-
Palatul orasenesc din Sienna, ce prezinta o structura sobra cu creneluri ce dau un aspect de fortareata.
Decoratia exterioara este insa bogata, folosindu-se deseori placaje de teracota sau incrustatii de placi
policrome emailate ca dadeau cladirii un plus de culoare.

Sculptura.Pictura. Vitraliul.

Diferenta majora a sculpturii gotice fata de cea romanica consta in primul rand prin
abandonarea formelor fantastice (monstrii, animale fantastice), si mai ales renuntarea la deformarea
expresionista a figurilor, acestea devenind mai line, mai armonioase in acelasi timp exprimand mai clar
senimentele. Desi trecerea de la romanic la gotic a fost mai lenta decat in cazul arhitecturii, incepand cu
sec. XII se produce emanciparea completa a sculpturii. Acest aspect se poate observa mai ales comparand
statuile cu caracter de coloana a Catedralei de la Chartres si cele ale figurilor de pe fatadele Catedralelor
de la Reims si Amiens, unde maestrii de statui au tins sa umanizeze personajele, prezentandu-i cateodata
in timpul unei convorbiri pentru a le da o mai mare aparenta de realitate.(Fecioara si Elisabeta de la
Catedrala de la Reims).In acest context Fecioarade la Reims face parte dintre operele cele mai nobile ale
plasticii gotice. Mesterul a reusit sa armonizeze idealul clasic, grecesc al frumsetii femininecu
oreprezentare medievala a smereniei si majestuozitatii- constata pe drept Alpatov. De asemenea daca la
Chartres figurile sunt inca lungi si rigide, la Reims si Amiens,statuile nu numai ca se desprind de
fundalul arhitectonic, dar iau forma de ronde-bosse cu 'personalitate' proprie.

Secolul XII este considerat perioada

de apogeu a sculpturii gotice atat din punct
de vedere artistic cat si cantitativ. Ajuns la
maturitate, arta statuara gotica se defineste
prin simplitate expresiva, plastica robusta a
formelor, eleganta si zveltete si o anume
poza retinuta.

Secolele XIV-XV, aduc insa o serie de

schimbari in ceea ce priveste modul de
alegere si tratare a temelor, pe fondul
calamitatilor (Ciuma Neagra), Razboiul de
100 de ani si al propagarii curentelor
mistice: accentul cade acum pe descrierea
spectacolelor suferintelor lumii, inmultindu-
se scenele care redau patimile Mantuitorului, sau a unor scene macabre. Pe de alta parte, aceste schimbari
aduc o mai mare naturalete si o mai profunda coborare in aspectele mai direct sentimentale de umanitate.
De asemena se inmultesc redarile de scene cotidiene, de obicei ca teme de zodiac si in mod interesant,
legata de plastica funerara a statuilor culcate pe sarcofage (gisanti), se dezvolta si arta portretului.

O contributie substantiala la arta statuara gotica a adus-o Germania. Desi primele modele sunt
inspirate de la Catedralele de la Chartres, Reims si Paris, mai tarziu se manifesta si tendintele proprii
caracterizate prin sublinierea caracterului individual al personajelor, cautarea unei expresivitati cat mai
marcante. Primele reprezentari sunt cele din Catedrala de la Magdeburg, cu elegantele statui simbolice,
urmate de celebrele cicluri sculpturale din Bamberg si Nauburg: prima cu statuile Mariei si Sf.
Ecaterina de o exceptionala plasticitate, sau 'Calaretul din Bamberg', cea de-a doua catedrala fiind

16
reprezentata de statuile perechilor Hermann si Reghindis si in special Ekkehard si Uta una din cele mai
fine, mai frumoase si mai enigmatice reprezentari feminine laice.

Anglia si-a pastrat independenta si in cazul sculpturii. Desi in cazul statuilor-coloana de pe fatada
Catedralei de la Wells pot fi observate asemanari cu statuile pariziene, se contureaza in acelasi timp, si
trasaturile definitorii ale sculpturii gotice engleze: inclinatia spre relieful plat si solutia bidimensionala.
Caracteristica este de asemenea accentul pus pe statuaria funerara, intr-o redare cat mai realista a figurii.
Exceptionala este in acest sens statuia Printului -Negru realizata cu o acuratete aproape fotografica.

Spania incepand cu sec. XIV - XV va crea prin sculpturile giganticelor retabluri din Taragona si
Palma de Mallorca una din cele mai remarcabile opere de sculptura gotica din Occident. Caracteristice
sunt preferinta aproape exclusiva pentru tematica religioasa, exacerbarea individualismului, indiferenta
fata de idealism.

Peninsula italica, desi manifesta aceeasi lipsa de entuziasm ca si in cazul arhitecturii, reuseste sa dea
culturii europene o triada de artisti care isi vor pune amprenta pe intreaga arta statuara gotica: Nicola
Pisano- creatorul amvonului Baptisteriului din Pisa, Giovanno Pisano- care s-a inspirta atat din sculptura
Antichitatii tarzii cat si din goticul francez, va crea uimitoareaInchinarea pastorilor, lucrare care pe langa
realismul reprezentarii degaja o umanitate calda. Arnolfo di Cambio, arhitect principal al Domurilor din
Sienna si Pisa, autorul amvoanelor din Pistoia si Pisa si al grupurilor Madona cu pruncul este considerat
cel mai mare maestru al goticului italian.

Arta statuara gotica cu zveltetea ei juvenila, cu poza retinuta si contururile fluente ale drapajului,
oglindea o constiinta mai puternica a demnitatii umane si o mao fina caracterizare a sentimentelor si
senzatiilor.

Cat priveste pictura, aceasta va ramane subordonata arhitecturii pana in sec XV. Avand in vedere
faptul ca arhitectura gotica a redus suprafetele plane ale peretilor, pictura va fi eliminata cu desavarsire,
locul ei fiind luat de vitralii. Totusi ansambluri picturale originale vor fi realizate de Simone Martini,
Matteo Givanni da Viterbo, Cinabue, Cavalini si mai alesGiotto din Bondone (cu acel magnific ansamblu
de fresce din Capella Scrovegni din Padova), care reprezinta tot atatea stadii in pictura gotica, ce va
parcurge de la tema 'Dansului macabru' (tema predilecta pe fondul marilor epidemii de ciuma) la
'Madona cu pruncul pe tron' a lui Giotto a evolutie continua si armonioasa.

Vitraliile 'creatia cea mai extraordinara a Evului Mediu' pe langa functia educativa (prin redarea de
personaje sacre sau scene biblice), va avea o extraordinara valoare estetica prin explozia de culori si
lumini, ce sublinia inca o data, daca mai era necesar, prezenta Luminii
Divine.

In concluzie, goticul reprezinta treapta imediat urmatoare stilului romanic, caracterizandu-se

printr-un aspect mai inchegat, o maiestrie mai inalta si ' printr-o experienta mai cuprinzatoare decat arta
romanica. Tot ce apartine stilului gotic prezinta o maturitate mai mare, o constiinta mai puternica si
adesea un grad mai inalt de desavarsire artistica. Dar odata cu atingerea acestei maiestrii, arta gotica si-a
pierdut farmecul pe care il avea arta romanica care, era totusi mai apropriata de Renastere prin unele din
formele sale de manifestare, decat stilul gotic'. Totusi, goticul a creat sentimente fara de care arta
Renasterii ar fi de neconceput, maestrii goticului fiind primii care dupa secole au reusit sa
(re)demonstreze in mod constient ca 'omul este masura tuturor lucrurilor' .

17