FOLKER DENIE DANICA

DESIGN AMBIENTAL
AN II SEM.II

VITRALII

Vitraliul este o compoziție decorativă formată din bucățele de sticla colorata,

legate între ele prin rețele de plumb și prinse prin tije metalice de cadrul ușii sau
ferestrei. Vitraliul se poate monta și în lemnul ușilor, fie ele exterioare sau
interioare.
El se defineste din doua puncte de vedere: atat o tehnica decorativa, care
consta in asamblarea unor bucati de sticla colorata intr-un panou translucid,
destinat ornamentarii ferestrelor, cat si ca obiect artistic rezultat, reprezentat de
insusi panoul transparent, constituit din fragmente de sticla incolora, de sticla
colorata in masa ei sau pictata policrom cu culori de email, montate intr-o retea de
plumb si sustinute de o armatura de fier.
In ceea ce priveste tehnica vitraliului, mai intai se confectioneaza un carton
de marimea ferestrei, conceput de la bun inceput pentru includerea unei armaturi
de plumb. Reteaua metalica are o dubla menire, aceea de a incadra si a prinde
bucatile de sticla ce urmeaza sa fie taiate si aceea de a indica contururile
principalelor figuri. Contactul nemijlocit dintre doua culori ar avea un efect
neplacut, in timp ce mica intrerupere face ca fiecare culoare sa se distinga in
totalitate. Apoi se decupeaza bucatile de sticla, se aseaza provizoriu in armatura de
plumb, pentru a se efectua retusurile. Bucatile de sticla se dezasambleaza si se coc,
pentru a fi incastrate definitiv in reteaua metalica.
Vitraliul antic se realiza prin asamblarea pe o parte din sticla a intregului
panou decorativ, folosindu-se o substanta aderenta compusa din praf de sticla si
liant incolor. Totul era introdus in cuptor pana se realiza fuziunea decupajelor intre
ele si a acestora cu suportul vitros. Cele mai vechi vitralii au fost descoperite intr-o
epava, cufundata in portul sudic al Corintului – Kencherai, fiind considerate de
provenienta alexandrina si datate la mijlocul secolului IV i.Hr.
In Evul Mediu, fabricarea sticlei prezenta unele neajunsuri tehnice, in sensul
ca placile aveau grosimi inegale si suprafete ondulate sau incretite. Insa aceste
imperfectiuni de realizare constituiau un avantaj din punct de vedere estetic,
deoarece razele de lumina se reflectau in mod neregulat, dand nastere unor efecte
optice deosebit de frumoase. In plus, amestecarea neintentionata a unor substante
impure in masa sticloasa crestea armonia culorilor prin tonuri moi si mai refractate.
O alta metoda de obtinere a unor nuante de culoare, era adaugarea, in mod
intentionat, a unor foite subtiri de cupru in masa incandescenta. Foitele de cupru
dispuse de-a valma provoaca in sticla racita o refractare diferita a luminii, dand
impresia unui foc launtric magnific.
Ferestrele policrome de biserici, avand probabil numai motive decorative,
sunt atestate cu incepere din sec.IV. Renumite sunt cele de la Sf.Sofia din
Constantinopol din sec.VI.
Fereastra cu figuri ia nastere din sec.X. Cel mai vechi ciclu pastrat se gaseste
in nava centrala a domului din Ausburg, din anii 1130-1140.
Aceasta modalitate specifica de a rezolva inchiderea unui gol de fereastra,
era obtinut numai prin montarea in rame de plumb a unor bucati de sticla
multicolore, colorate in masa turnata (gotic). Incepand din Renastere si pana in
sec.XX, montajul de piese colorate este completat tot mai mult cu adaosul de piese
pictate, cu scopul obtinerii unor compozitii mai naturaliste, dar in detrimentul unor
efecte estetice care se bazau in principal pe relatia dintre suprafata colorata, inerta
in sine, si forta mistica a luminii care o insufleteste.
Arta vitraliului cunoaste doua mari perioade de inflorire. Prima perioada
cuprinde sec.XII-XIII, cand ferestrele au geamuri de sticla incolora, subliniate cu
un chenar policrom, pictat cu pensula, sau vitralii colorate in masa sticlei,
asemanatoare mozaicurilor, dar transparente.
A doua perioada se inscrie intre sec.XIV-XV, marcata de apogeul stilului
gotic, in care fragmentele de sticla sunt mai mari si se folosesc adesea doua straturi
de sticla suprapuse, unul incolor, mai gros, peste altul colorat, lucru care permite o
intensificare a tonurilor. In biserica gotica, pereti intregi sunt formati din sticla
colorata, ceea ce ajunge sa fie hotarator pentru impresia de spatialitate. De
asemenea, vitraliul gotic isi dobandeste frumusetea artistica tocmai pentru ca
foloseste foarte putine culori acordate intre ele, mai ales aur, albastru, rosu si
violet. Insa fereastra pare in ansamblul ei bogata prin numarul mare de bucati de
sticla.
Incepand din sec.XV, se inregistreaza o distantare de forma abstracta si se
apropie de pictura de sevalet.
Dupa Reforma, vitraliul este proscris in tarile protestante. In sec.XVII-
XVIII, arta vitraliului decade, cu exceptia celor din Anglia. In sec.XIX,
manufactura franceza Sevres incearca, fara succes, o revenire la traditia vitraliului
gotic.
La inceputul sec.XX se asista la o reinviere a vitraliului, datorita artistilor
Art Nouveau (Chagall, Braque, Fernand Leger etc), care creeaza vitralii moderne
ce se integreaza perfect in stilul arhitecturii civile si religioase.
Originile vitraliilor se pierd in istorie. Tehnica a fost derivata probabil din
fabricatia bijuteriilor si mozaicurilor. Vitraliile, asa cum le cunoastem azi, se pare
ca au aparut o data cu construirea bisericilor, cele mai vechi datand din secolul X.
Dintotdeauna sticla a fost privita ca un lucru misterios. O forma solida cu
proprietati ale lichidelor sau mai degraba un lichid solidificat. Capteaza lumina si
straluceste, desi este fabricata din nisip. In timp, sarurile si oxizii metalici au dat
culoare sticlei: cobalt pentru albastru, argint pentru galben, cupru pentru verde si
caramiziu.
Tehnica vitraliului, in linii mari neschimbata pana astazi, a fost descrisa de
calugarul Teophilus pe la anul 1100. Stilul gotic, cu biserici din ce in ce mai inalte,
dar si mai luminoase, a folosit vitraliile la o scara nemaintalnita pana atunci.
Calugarul Abbot Suger de la manastirea St. Denis a reconstruit biserica
manastirii, oferindu-ne unul din primele exemple de stil gotic in care vitraliul a
jucat un rol definitoriu.
In jurnalul sau, tinut pe tot parcursul lucrarilor, si-a exprimat credinta ca
lucrurile frumoase ridica omul mai aproape de Dumnezeu.
Mesterii medievali au ilustrat in tehnica vitraliului imagini realiste, folosind
in egala masura culori saturate, vibrante, cat si nuante de alb laptos si griuri.
In secolul XV, in plin apogeu al goticului, atitudinea fata de vitraliu s-a
schimbat, acesta devenind mai mult pictura si mai putin element generator de
atmosfera. Culorile au devenit mai pale, figurile reprezentate acopereau adesea
intreaga fereastra.
Pictura a devenit mai sofisticata, iar noile tehnici descoperite sau
redescoperite au permis redarea detaliilor galbene si aurii. Nervurile de plumb
acceptate pana atunci ca necesare si decorative au devenit un "rau necesar",
camuflat cat mai bine prin compozitia desenului.
Renasterea a generat o lunga perioada in care vitraliul a existat doar ca sticla
pictata. Simbolismul original si tehnicile au fost aproape uitate.
In aceasta perioada, vitraliul pictat a devenit un accesoriu la moda in
locuinte, cladiri publice si biserici.
Semnele heraldice realizate in aceasta maniera, pe fond transparent, erau
foarte populare in epoca.
In secolul XVIII, majoritatea vitraliilor medievale au fost inlocuite cu sticla
pictata, iar majoritatea informatiilor despre vitralii a inceput sa se piarda.
In mijlocul anilor 1800, Anglia a cunoscut o revitalizare a interesului pentru
arhitectura gotica. Cativa istorici amatori si oameni de stiinta au redescoperit
tehnicile de lucru si au dezvaluit secretele producerii sticlei colorate. Atelierele de
sticlarie au inceput sa produca versiuni de ferestre in tehnica si stilul medieval.
Fratii Bolton, englezi emigranti, au infiintat primul atelier de vitralii in
America si au produs ferestre in stil gotic care au devenit un fel de norma pana in
momentul dezvoltarii unui stil distinctiv american.
John LaFarge si Louis Comfort Tiffany, doi pictori americani, au inceput sa
experimenteze, independent unul de celalalt, incercand sa produca o sticla ce avea
capacitatea de a crea efecte vizuale fara a fi pictata.
Curand, cei doi au devenit concurenti.
LaFarge a creat si brevetat in 1879 sticla opalescenta. Tiffany a dezvoltat si
popularizat produsul si curand numele lui a devenit sinonim cu acesta. Folosind
taieturi complicate si sticla bogat colorata, dispusa in straturi ce dau un plus de
textura si profunzime, cei doi au devenit principalii furnizori atat pentru biserici,
cat si pentru resedinte private.
Procedeul de utilizare a foliei de cupru ca substitut pentru plumb, i-a permis
lui Tiffany crearea de abajururi, bine primite o data cu introducerea iluminatului
electric. Stilul sau a avut numerosi imitatori, sticla opalescenta ramanand foarte
populara pana la sfarsitul secolului XIX.
Dupa primul razboi mondial, gusturile s-au schimbat. LaFarge moare in
1910, iar Tiffany in 1933, fapt care atrage dupa sine si falimentul atelierelor sale.
Cu exceptia ferestrelor pentru biserici, vitraliul cunoaste un declin pana la al
doilea razboi mondial.
Abstractionismul si expresionismul in pictura influenteaza un nou grup de
artisti sa exploreze valentele oferite de sticla. Ferestrele de biserica devin, in foarte
multe aspecte, asemanatoare goticului timpuriu. Scenele greu de identificat,
atmosfera pura de lumina si culoare inspira la atitudine contemplativa.
Vitraliul, sau mai corect poate, arta sticlei, este din ce in ce mai prezenta
astazi. Explozia de interes din ultimii 30 de ani a dus la dezvoltarea unor noi si
imaginative forme ale acestei arte. Noile tehnologii si cresterea interesului in
vitralii ca hobby, au dus la ceea ce a fost numita "o noua epoca de aur a sticlei".
Noile case sunt frecvent completate cu spectaculoase intrari din sticla,
ferestre de baie cu vitralii, abajururi Tiffany. Panouri decorative sunt achizitionate
pentru a fi atarnate in dreptul unei ferestre insorite. Forme minunate decoreaza
mese, pereti, ferestre. Noii artisti combina, creeaza si dezvolta forme si stiluri
unice. Si se pare ca va dura.

        
Vitraliile in lacasurile de cult
Catedrala Sf. Iosif (Bucuresti,Romania)

Primele vitralii ale Catedralei au fost realizate în acest spirit al secolului al

XIX-lea și cu mijloacele veacului: Suprafețe mari de sticlă colorată industrial și
trasă în foi mari, uniforme, lipsite de accidentele care făceau farmecul celor
medievale, detalii numeroase realizate prin pictură. În axul altarului se afla
imaginea Fecioarei Imaculate, iar într-o altă fereastră, chipul sfântului Paul al
Crucii, întemeietorul Ordinului Pasionist. Atât ferestrele din altar, cât și cele din
navele laterale fuseseră donate de diverse persoane al căror nume, eventual însoțit
de blazon, figura la baza compozițiilor. În capela de botez era prezentă, în ax, o
compoziție cu Botezul Domnului. Multe dintre acestea (din partea inferioară a
navei) au fost distruse de bombardamentele din timpul Celui de al Doilea Război
Mondial.
 În anii 1980 acestea au fost înlocuite cu altele realizate de artiştii Natali şi
Ion Brodeală. Cei doi au întreprins o documentare la Chartres, unde se păstrează
cele mai vechi vitralii din Franța, ca și în alte biserici gotice franceze, au
experimentat vechile procedee și au făcut studii serioase de iconografie și de artă
medievală, în principal, apuseană, fără a neglija totuși nici arta bizantină.
Rezultatul este crearea unui ansamblu coerent de vitralii moderne ca viziune,
tradițional ca tehnică, unic ca valoare plastică în bisericile din România, chiar dacă
cu mici incongruențe iconografice.
Cele mai spectaculoase sunt vitraliile din prezbiteriu. După modelul celor
vechi, pictura centrală o reprezintă pe Sfânta Fecioară, aici surmontată de
Porumbelul Sf. Duh și încoronată de doi îngeri. Contrastul puternic dintre rochia
de aur și mantia tradițională, albastru cobalt, strălucitoare, evidențiază silueta
elegantă a Mariei și gestul de magnificat al capului și al mâinilor delicate.
La dreapta ei, Sfântul Iosif, patronul principal al catedralei, ține în mână
macheta bisericii, precum sfinții patroni medievali sau ctitorii bizantini și români,
iar de cealaltă parte, întors către cei doi, într-o poziție totuși secundară, Isus își
binecuvântează atât mama, cât și tatăl adoptiv care poartă ofranda.
Câte două grupe de ferestre au ca subiect figurile în picioare ale
evangheliștilor, însoțiți de simbolurile lor, iar în ferestrele din extremități sunt
reprezentați sfântul Anton de Padova, în acei ani de restaurare a catedralei, obiect
al unui cult cu totul special, atât al catolicilor, cât și al ortodocșilor, iar în partea
opusă, sfântul Paul al Crucii, cel de al treilea protector al catedralei.

Catedrala din Reims (Franta)

Cum structura catedralei nu mai era susținută de pereți, arhitecții au putut să

creeze ferestre de dimensiuni uriașe, cum nu mai fuseseră văzute vreodată. Lumina
juca un rol extrem de important, întrucât Hristos era văzut ca lumina lumii. Nu se
cunoștea pe atunci tehnica realizării foilor mari de sticlă din ziua de astăzi, ci doar
cea a vitraliilor care erau un fel de mozaic de sticlă colorată, ale cărui piese erau
lipite cu fir de plumb și prinse într-un cadru de fier. Așa au reușit să creeze ferestre
de formă alungită și rozase cu motive dantelate.
 Efectul produs de lumina filtrată de vitralii care inunda catedrala era
covârșitor. Lumina vitraliilor era cu siguranță divină și parcă dădea viață scenelor
și personajelor biblice. Trebuie să fi avut un sentiment de nimicnicie în casa
imensă a lui Dumnezeu, dar și unul de înălțare spirituală.
Efectul dorit de arhitecți și de episcopi era unul scontat. Istoricul francez
Henri Focillon aprecia că vitraliul este creația cea mai extraordinară a Evului
Mediu.

Sainte Chapelle (Paris, Franta)

 La Sainte-Chapelle
Construită în stil gotic pe Île de la Cité, în Paris, la cererea regelui Ludovic
al IX-lea, superba Sainte-Chapelle a fost finalizată în șase ani, fiind deschisă în 26
aprilie 1248. Destinată inițial pentru a adăposti relicve prețioase, Sainte-Chapelle a
fost capelă regală. Edificiul include două capele, cea de jos a fost pentru servitorii
palatului regal, cea de sus fiind rezervată familiei regale și anturajului ei.
Capela de sus și-a câștigat notorietatea pentru colecția celor 15 imense
ferestre colorate, diafane. Aceste vitralii sunt considerate cele mai vechi din Paris
și reprezintă 1124 de scene religioase ce acoperă o suprafață de sticlă de 618 metri
pătrați.
King’s College Chapel (Cambridge. Marea Britanie)
 Prin capela sa, King’s College, unul din cele 31 de colegii din cadrul
universității din Cambridge, a devenit o clădire reprezentativă a orașului. Capela a
fost înălțată între anii 1446-1515 într-un superb stil gotic. Pe lângă fermecătoarea
boltă în evantai, cea mai mare din lume, și o pictură barocă a maestrului Peter Paul
Rubens, King’s College Chapel e faimoasă pentru vitralii. Iconografia înfățișată în
scenele din acele superbe panouri pictate reprezintă atât motive religioase cât și
regale. Cu excepția unui vitraliu din partea de est, toate sunt de origine flamandă și
datează între anii 1515-1531.
Capela a fost construită la inițiativa regelui Henric al VI-lea.

Nasir al-Mulk (Shiraz, Iran)

 Finalizată în 1888, moscheea Nasir al-Mulk din orașul iranian Shiraz este un
desăvârșit exemplu al arhitecturii islamice. Cu mai multe elemente tradiționale,
panj kāseh-i, și o fațadă de vitralii strălucitoare, Moscheea Roz, așa cum mai este
denumită, oferă celor care pătrund dimineața în interiorul ei un spectacol în fiecare
început de zi: atunci când razele soarelui pătrund prin panourile de sticlă împrăștie
lumină în interior, pe plăcile de ceramică și pe carpetele persane, într-o revărsare
măreață de culori vii, intense.
Moscheea Nasir al-Mulk a fost construită la cererea lui Mirza Hasan Ali
Nasir al Molk, din dinastia kadjar, dinastie ce a domnit în Iran între anii 1786 și
1925.

La Sagrada Familia (Barcelona, Spania)

 Proiectată de maestrul modernismului Antoni Gaudí, lucrările la biserica
Sagrada Familia au început în 1882 și, cu toate că nu este finalizată, a devenit una
din destinațiile de top din Barcelona. Pe lângă fantezistele turnuri ce o decorează,
18 în total, și uimitoarele mozaicuri, biserica e celebră pentru excepționalele
vitralii. Acestea surprind viziunea lui Gaudí, de expresivitate și grandoare, și se
prezintă în diferite forme și culori, făcând din interiorul avangardist al bisericii
unul și mai captivant.
Arhitectul Antoni Gaudí a lucrat mai mult de 40 de ani la acest proiect, iar în
ultimii 15 ani de viață aceasta a fost singura lucrare în care s-a implicat. Înălțimea
totală a bisericii este de 170 de metri. Finanțarea lucrărilor se face din donații
private și din veniturile obținute în urma vânzării biletelor de vizitare.

Capela Rosaire (Vence, Franta)

Pe culmile unde se înalță Vence, o fermecătoare așezare în sud-estul Franței,

se zărește un acoperiș din țigle albe și albastre și o cruce din fier forjat ale unei
modeste capele, în exterior, cu o arhitectură atât de obișnuită încât poate să treacă
neobservată pentru un necunoscător. Capela a fost desăvârșită de pictorul Henry
Matisse care a considerat această lucrare ca fiind „capodopera existenței sale”,
„suma întregii sale vieți active”. Prin această operă de artă, el a arătat ceea ce a
crezut întotdeauna, că arta depășește senzațiile retiniene: „Eu nu lucrez pe pânză ci
pe cel care privește”, spunea artistul.
Capela Rosaire sau Capela Matisse, aflată într-o mănăstire dominicană de
maici, a fost construită între 1949 – 1951 și decorată timp de patru ani (1946-1951)
de artistul Henry Matisse. Capela are armonie și unicitate tocmai prin faptul că tot
ceea ce ține de ornamentarea ei – de la ceramică la vitralii, de la picturi la detalii
decorative – toate poartă amprenta unui singur artist.
Capela are trei zone de vitralii, toate în culori vibrante, specifice picturii lui
Matisse, inspirate din motive ale naturii:  verdele cel crud, galbenul intens,
albastrul profund.
Vitraliile, creatia cea mai extraordinara a Evului Mediu,  pe langa functia
educativa (prin redarea de personaje sacre sau scene biblice), au o extraordinara
valoare estetica prin explozia de culori si lumini, ce sublinia inca o data, daca mai
era necesar, prezenta Luminii Divine.          
 In concluzie, goticul reprezinta treapta imediat urmatoare stilului romanic,
caracterizandu-se printr-un aspect mai inchegat, o maiestrie mai inalta si printr-o
experienta mai cuprinzatoare decat arta romanica. Tot ce apartine stilului gotic
prezinta o maturitate mai mare, o constiinta mai puternica si adesea un grad mai
inalt de desavarsire artistica. Dar odata cu atingerea acestei maiestrii, arta gotica si-
a pierdut farmecul pe care il avea arta romanica care, era totusi mai apropriata de
Renastere prin unele din formele sale de manifestare, decat stilul gotic. Totusi,
goticul a creat sentimente fara de care arta Renasterii ar fi de neconceput, maestrii
goticului fiind primii care dupa secole au reusit sa (re)demonstreze in mod
constient ca “omul este masura tuturor lucrurilor” . 
După sute de ani de întuneric și brutalități, omul medieval a găsit resursele
pentru a celebra viața, arta și gloria lui Dumnezeu printr-o abundență de lumină,
culoare, verticalitate și grandoare. Să admirăm goticul la adevărata sa valoare!