I.

Arta sticlei în cadrul istoriei artelor

I. 1. Apariția vitraliului în arta sticlei.

Legenda povestita de Pliniu cel Batran evoca un grup de negustori fenicieni, care,
ancorand pe coasta Palestinei, si-au coborât pe tarm blocurile de salpetru (carbonat de sodiu) pe
care le aveau incarcate pe vase, au aprins un foc sub ele si au asezat vasele de gatit. Dimineata,
caldura focului topise amestecul de nisip si carbonat de sodiu, lasand în urma o masa intarita de
sticlă.
Acestea se intâmplau candva în 5000 I.C. De atunci și până când vitraliile să aparaă, n-au
mai trebuit decat cateva milenii. Vitraliile au inceput ca o forma de arta crestina. Desi este
imposibil de determinat originile artei vitraliului, este evident ca în Evul Mediu European, primii
artisti sticlari au fost inspirati de dezvoltarea auraritului si mozaicului. Dezvoltand abilitatea de a
produce bucaăți relativ mari de sticlă colorată, urmatorul pas a fost folosirea plumbului în locul
aurului pentru ramele care tineau bucatile de sticlă în ferestre. Bucati de sticlă colorata prinse
intr-o fereastră au fost descoperite în Mânăstirea Sf. Pavel din Jarrow, Anglia, ridicata in 686
AD. Mestesugul vitraliului a inflorit în Franta, în perioada Evului Mediu si Renasterii, decazand
mai apoi vreme de cateva secole dar reinviind, cu si mai multa forta, în secolul al XIX-lea.
Vitraliile au fost considerate multa vreme ca o forma mistica a artei vizuale, rezervata
marilor edificii bisericesti. Curajul maestrilor vitralisti de a scoate sticla prinsa în plumb din zona
exclusivista a bisericii, a reinviat vitraliul, iar formele de exprimare ale sticlei au spart tiparele.
Astazi, de la resedinte la cladiri publice si biserici, vitraliile innobileaza si ofera solutii inedite
spatiilor.
I. 2 Prezentarea vitraliului. Vitraliul este o compoziție decorativă formată din bucățele
de sticlă colorată, dispuse simetric sau asimetric și legate între ele prin rețele de plumb și prinse
prin tije metalice de cadrul ușii sau ferestrei. Vitraliul se poate monta și în lemnul ușilor, fie ele
exterioare sau interioare.
Originile vitraliilor se pierd în istorie. Tehnica a fost derivată probabil din
fabricația bijuteriilor și mozaicurilor. Vitraliile, asa cum le cunoaștem azi, se pare că au apărut o
dată cu construirea bisericilor, cele mai vechi datând din secolul al X-lea. Tehnica vitraliului, în
linii mari neschimbată până astăzi, a fost descrisă de călugărul Teophilus pe la anul 1100.
Stilul gotic, cu biserici din ce în ce mai înalte, dar și mai luminoase, a folosit vitraliile la o scară
nemaiîntâlnită până atunci.
Abatele Suger de la Mănăstirea St. Denis a reconstruit biserica mănăstirii, oferindu-ne
unul din primele exemple de stil gotic în care vitraliul a jucat un rol definitoriu. În jurnalul său,
ținut pe tot parcursul lucrărilor, și-a exprimat credința că lucrurile frumoase ridică omul mai
aproape de Dumnezeu.
I. 3 Cele mai importante manifestări ale vitraliului. În secolul al XV-lea, în plin
apogeu al goticului, atitudinea față de vitraliu s-a schimbat, acesta devenind mai mult pictură și
mai puțin element generator de atmosferă. Culorile au devenit mai pale, figurile reprezentate
acopereau adesea întreaga fereastră. Pictura a devenit mai sofisticată, iar noile tehnici
descoperite sau redescoperite au permis redarea detaliilor galbene și aurii. Nervurile de plumb
acceptate până atunci ca necesare și decorative au devenit un "rău necesar", camuflat cât mai
bine prin compoziția desenului.
Renașterea a generat o lungă perioadă în care vitraliul a existat doar ca sticlă pictată.
Simbolismul original și tehnicile au fost aproape uitate. În această perioadă, vitraliul
pictat a devenit un accesoriu la modă în locuințe, clădiri publice și biserici.
Semnele heraldice realizate în această manieră, pe fond transparent, erau foarte populare în
epocă. În secolul al XVIII-lea, majoritatea vitraliilor medievale au fost înlocuite cu sticlă pictată,
iar majoritatea informațiilor despre vitralii au început să se piardă.
I. 4 Evoluția vitraliului în sec. VXIII-XIX. În mijlocul anilor 1800, Anglia a cunoscut
o revitalizare a interesului pentru arhitectura gotică. Câțiva istorici amatori și oameni de știință
au redescoperit tehnicile de lucru și au dezvăluit secretele producerii sticlei colorate. Atelierele
de sticlărie au început să producă versiuni de ferestre în tehnica și stilul medieval. John LaFarge
și Louis Comfort Tiffany, doi pictori americani, au început să experimenteze, independent unul
de celălalt, încercând să producă o sticlă ce avea capacitatea de a crea efecte vizuale fără a fi
pictată. Curând, cei doi au devenit concurenți. LaFarge a creat și brevetat în 1879 sticla
opalescentă. Tiffany a dezvoltat și popularizat produsul și curând numele lui a devenit sinonim
cu acesta. Folosind tăieturi complicate și sticlă bogat colorată, dispusă în straturi ce dau un plus
de textură și profunzime, cei doi au devenit principalii furnizori atât pentru biserici, cât și pentru
reședințe private. Procedeul de utilizare a foliei de cupru ca substitut pentru plumb, i-a permis lui
Tiffany crearea de abajururi, bine primite o dată cu introducerea iluminatului electric.
Stilul său (Art Nouveau) a avut numeroși imitatori, sticla opalescentă rămânând foarte
populară până la sfârșitul secolului al XIX-lea. După Primul Război Mondial, gusturile s-au
schimbat. LaFarge moare în 1910, iar Tiffany în 1933, fapt care atrage după sine și falimentul
atelierelor sale. Cu excepția ferestrelor pentru biserici, vitraliul cunoaște un declin până la al
Doilea Război Mondial. Abstracționismul și expresionismul în pictură influențează un nou grup
de artiști să exploreze valentele oferite de sticlă. Ferestrele de biserică devin, în foarte multe
aspecte, asemănătoare goticului timpuriu. Scenele greu de identificat, atmosfera pură de lumină
și culoare inspiră la atitudine contemplativă. Vitraliul, sau mai corect poate, arta sticlei, este din
ce în ce mai prezentă astăzi.
Explozia de interes din ultimii ani a dus la dezvoltarea unor forme noi și imaginative ale
acestei arte. Noile tehnologii și creșterea interesului pentru vitralii, ca hobby, au dus la ceea ce a
fost numită "o noua epocă de aur a sticlei". Noile case sunt frecvent completate cu spectaculoase
intrări din sticlă, ferestre de baie cu vitralii, abajururi Tiffany. Panouri decorative sunt
achiziționate pentru a fi atârnate în dreptul unei ferestre însorite. Forme minunate decorează
mese, pereți, ferestre. Noii artiști combină, creează și dezvoltă forme și stiluri unice (geometrice,
naturale, abstracte, clasice etc.

I. 5 Particularități evolutive ale vitraliului. Începând din secolul XII, procesul de

realizare al vitraliilor clasice s-a schimbat foarte putin. Un vitraliu clasic este format din bucati
de sticla colorata tinute împreuna de o retea de zabrele de plumb. Initial detaliile fetei, mâinilor
si faldurile draperiilor si ale imbracamintii erau pictate pe sticla cu negru si maro apoi sticla era
coapta la o anumita temperatura. În jurul anului 1300 a fost descoperita vopseaua galbena si
astfel a fost posibil ca sticla alba sa fie pictata în galben iar cea albastra sa capete culoarea verde.
Aceasta a dus la diversificarea modelelor de vitralii dovedindu-se foarte folositoare la redarea
chipurilor, a parului si a coroanei iar in cazul imaginilor cu sfinti a haloului de deasupra capului.
Cu toate ca producerea sticlei colorate a continuat în secolele 17 si 18, mestesugul
fauritorilor de vitralii a fost din ce în ce mai putin cunoscut si cu timpul s-a pierdut. De abia în
secolul 19 au existat încercari de redescoperire a tehnicii medievale a artizanilor producatori de
vitralii iar in Anglia, aceasta a dus la o revitalizare a interesului pentru arhitectura gotica. Charles
Winston si arhitectul A. W. N. Pugin au fost cei care au ajutat la redescoperirea si la proliferarea
vechii tehnici pentru vitraliile în stil gotic. Ca rezultat al experimentelor lui Winston din 1850,
calitatea sticlei colorate a început sa se apropie de cea a vechilor artizani. Ca rezultat atelierele de
sticlarie au început sa produca versiuni de ferestre în tehnica si stilul medieval.
I. 6. Vitraliul în creația Fratilor Bolton. Fratii Bolton, englezi emigranti, au înfiintat
primul atelier de vitralii în America si au produs ferestre în stil gotic care au devenit un fel de
norma pâna în momentul dezvoltarii unui stil distinctiv american. Vitraliul, sau mai corect poate,
arta sticlei, este din ce in ce mai prezenta astazi. Explozia de interes din ultimii 30 de ani a dus la
dezvoltarea unor noi si imaginative forme ale acestei arte. Noile tehnologii si cresterea
interesului in vitralii ca hobby, au dus la ceea ce a fost numita “o noua epoca de aur a sticlei”.
Noile case sunt frecvent completate cu spectaculoase intrari din sticla, ferestre de baie cu
vitralii, abajururi Tiffany. Panouri decorative sunt achizitionate pentru a fi atârnate în dreptul
unei ferestre însorite. Forme minunate decoreaza mese, pereti, ferestre, tavane. Noii artisti
combina, creeaza si dezvolta forme si stiluri unice. Apar materiale noi, tehnici noi. Totul se vrea
modern… Si se pare ca va dura.

I. 7 Tehnica „tiffany” ca tehnică de bază în elaborarea vitraliilor contemporane

În arhitectură şi arta decorativă, ornamentul este un decor folosit pentru a înfrumuseţa partea
unei clădiri sau obiect. Vectori de ornamente florale sunt printre cele mai căutate după resursele
de proiectare. Nu numai că sunt foarte bune pentru a crea opere de artă în stil elegant de epocă,
dar, au nevoie, de asemenea, de timp şi îndemnare considerabilă de a le produce. O mare
varietate de stiluri artistice şi motive florale au fost dezvoltate pentru arhitectură şi artele plastice
Ca şi în alte domenii de design, motivul floral în vitralii are o semnificaţie foarte bogată.
Vitraliul este o compoziţie decorativă formată din bucăţele de sticlă colorată, aşezate în mod
simetric sau asimetric și legate între ele cu ajutorul unor rețele de plumb, prinse cu tije metalice
de șasiul ușii sau ferestrei. Realizarea unui vitraliu este o muncă migăloasă şi de durată, iar
valoarea este dată nu numai de materialele speciale şi deosebite care se folosesc, dar şi de
manoperă. Un produs de vitraliu se realizează prin montarea unor bucăţi de sticlă care sunt în
prealabil tăiate după anumite forme, în funcţie de ideile şi creativitatea utilizatorului, în plumb
sau în cositor. Sticla folosită in producția de vitralii este: sticla plană colorată, sticla pictată,
sticla plană profilată (geam ornament), cristale (bevel clusters). Se presupune că, la origine, sticla
ar proveni din Egipt, unde probabil, la început se folosea ca bijuterie. Din Egipt, utilizarea sticlei
s-a extins în Bizanţ, apoi în Grecia şi Roma. Săpăturile de la Flerculane şi Pompei au relevat
faptul că romanii au fost primii care au folosit sticla ca fereastră, punând bucăţi în orificiile
caselor de piatră. Metodele tehnice s-au îmbunătăţit şi s-au obţinut tipuri diverse, de la sticla
foarte transparentă, până la cea translucidă. In cele din urmă, influenţa celor care lucrau sticla a
ajuns până în Franţa, unde au apărut primele vitralii, aşa cum le ştim azi. In Evul Mediu,
realizarea vitraliilor era o artă ecleziastică care ajuta la educarea multor oameni fără cultură,
facându-le cunoscute relatările biblice. Este posibil ca unul din primele vitralii să fie cel din
Catedrala Augesburg din Germania, care datează din sec. 11. Printre primele se mai numără şi
cele din C'hartres în Franţa şi din Canterbury şi Jork în Anglia, iar altele au apărut mai târziu [2,
http]. De la inventarea foliei de cupru, pe care Lois Comfort Tiffany a descoperit-o, baza, în care
puteai folosi orice ornament, orice complicaţie a curbelor ornamentale, cât de dificil nu ar fi
vitraliul pe care dorea să-l înfăptuiască, complicat în forme, volum, dimensiuni, creând vitralii
tridimensionale. Tehnica cuprului (Tiffany) este realizata din cioburi de sticla, prelucrate (tăiate,
șlefuite) conform modelului ales. Profilul din plumb este înlocuit cu o panglica din cupru care se
montează pe muchia ciobului de sticlă. Mai multe bucăți de sticla șlefuite si înfășurate cu o
banda speciala de cupru, se sudează intre ele, după proiect. Sudura este realizata cu un aliaj
special mult mai dur decât plumbul dând vitraliului rezistenta si flexibilitate. Astfel pe muchia
fiecărui ciob de sticla se lipește o banda de cupru autoadeziv (cu grosimea de aprox. 0,2 mm) de
jur împrejur. Lățimea benzii de cupru fiind mai mare decât grosimea ciobului de sticla,
aproximativ 4 mm, surplusul se așează in 2 parți egale, de o parte si alta muchiei, apoi este îndoit
si apoi lipit prin presare pe cele doua fețe ale ciobului. In felul acesta fiecare ciob de sticla este
înconjurat de un profil tip " C " din banda de cupru. Prin alăturarea a doua cioburi se obține un
profil " H ". Se lipesc cu aliaj de lipit cositor (staniu) pe ambele fețe (planuri) ale lucrării.
Rețeaua metalica nu are aspect uniform. Pentru a ascunde acest lucru si a elimina luciul metalic
(mai ales la abajure de lămpi) se tratează chimic înnegrindu-se, așa zis-a "patina". Tehnica
Tiffany este o tehnică frumoasă şi are un spectru vast de confecţionare a obiectelor decorative
redând diverse motive din natură prin sticla specială, arătând ca o pictură prin utilizarea sticlei,
foarte natural. Este singura metodă pe care o poţi folosi la realizarea corpurilor de iluminat
cunoscute sub denumirea de Lămpi Tiffany. Aceasta tehnica se mai folosește si la realizarea
vitraliilor bombate sau a lămpilor si candelabrelor. Lumina care străbate prin sticla opalescentă
nu numai că provoacă un colorit, o căldură, ci o ambianţă foarte plăcută care este apreciată de
cunoscătorii acestei arte. Avantajele tehnicii Tiffany: - este o tehnică creativă de lucru curată
deoarece nu se lucrează cu plumbul, considerat a fi un material toxic atunci când se prelucrează;
- tăierea sticlelor pentru vitraliu nu este atât de riguroasă ca şi cea folosită la tehnica plumbului; -
produsul obţinut pe vitraliu nu trebuie să fie cementat; - vitraliul nu are nevoie de bare de
susţinere a vitraliului în ramă. În vitraliile care se realizează astăzi, se ţine cont foarte mult de
istoria acestei tehnici frumoase. În linii generale a rămas tendinţa de redare a naturii, a
ornamentelor florale, dar cu un specific mai modern care necesită un calcul deosebit de precis. În
zilele noastre tot mai des se caută acest tip de decorare care în trecut se folosea doar în locuri
anumite ca biserici, clădiri ale statului, locurile mai speciale. Simplii cetăţeni nu îşi puteau
permite aşa lux. Dar în zilele de astăzi astfel de tehnică de decorare are mai multe posibilităţi
pentru apartamentele oamenilor. De aici apar şi mai multe specificaţii în domeniul unde numai
imaginaţia noastră doreşte, fiind în tavan în interiorul apartamentului, o fereastră, o uşă, o masă,
lămpi de interior cât şi de exterior etc.

I. 8 Sticla în arta plastică a Republicii Moldova

În Republica Moldova sticla artistică a apărut abia în a doua jumătate a deceniului al
șaptelea al secolului al XX-lea. Un rol important în procesul de constituire și dezvoltare a
ramurii l-au jucat plasticienii Filip Nutovici, Mihail Gratii, Alexandru Nutovici, Victor Savca și
Virgil Tecuci. La etapa inițială a evoluției sale, sticla artistică din republică se caracteriza prin
trăsături stilistice și particularități tehnologice asemănătoare celor din sticlăria artistică sovietică.
Inițial, în operele create de către artiștii-sticlari din RSSM prevalau formele tradiționale ale
vaselor utilitare, care erau transformate de către creatori în corespundere cu opțiunile plastice,
înclinațiile estetice individuale și particularitățile întreprinderilor la care se preconiza realizarea
acestora în material. Spre mijlocul decadei a opta arealul de utilizare a sticlei se lărgește. Unii
plasticieni utilizează sticla în crearea unor compoziții monumental-decorative chemate să
orchestreze artistic interiorul spațiilor de menire socială și infrastructura arhitectonică urbană. În
anumite opere se utilizează expresia artistică provenită în urma combinării sticlei cu șamota,
ceramica și metalul. Modificările ce s-au produs pe parcursul decadei a noua în artele decorative
din republică și de peste hotarele acesteia au influențat și sticla artistică. În creația plasticienilor
ce au practicat pe parcursul ultimelor două decenii arta sticlei se evidențiază o trecere lentă de la
expresia decorativă a obiectului spre o înzestrare mai complexă a informației acestuia. Tot mai
frecvent la expoziții se prezintă opere structura compozițională a cărora încorporează forme
adesea abstracte, capabile să genereze mesaje de ordin estetic și semantic pluridimensional.