Sunteți pe pagina 1din 525

Jacques Moeschler

Arme Reboul

DICŢIONAR
ENCICLOPEDIC
DE PRAGMATICĂ
Seria INSTRUMENTE
este coordonată de MARIAN PAPAHAGI

Grafica şi coperta:
Octavian Bour

Traducere de:
ELENA DRAGOŞ (E.D.)
LIGIA FLOREA (L.F.)
ŞTEFAN OLTEAN (Şt. O)
LIANA POP (L.P.)
DORINA ROMAN(D.R.)
CARMEN VLAD (CV.)

ISBN 973-9114-66-5

® Editions du Seuil, 1994


® Editura ECHINOX pentru prezenta variantă românească
Jacques Moeschler Anne Reboul

DICŢIONAR
ENCICLOPEDIC
DE PRAGMATICĂ
Coordonarea traducerii
CARMEN VLAD LIANA POP

Editura ECHINOX *7064 96 *


CLUJ, 1999

W£496
Această cane a rost editaţi ca sprşrâtu
MINISTERULUI FRANCEZ AL AFACERILOR EXTERNE
ŞI AL AMBASADEI FRANŢEI ÎN ROMANŢA
(programul IORGA)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale


MOESCHLER, JACQUES
Dicţionar enciclopedic de pragmatică / Jacques Moeschler.
Anne Reboul; trad. şi pref.: Carmen Vlad, Liana Pop. - Cluj-Napoca:
Echinox, 1999
558 p.; 24 cm. - (Instrumente)
Bibliogr.
ISBN 973-9114-66-5
M5AMT
I. Reboul, Anne
II. Pop, Liana (trad.)
III. Vlad, Carmen (trad.: pref.)

801.32:800 Ao

Lector: Liana Pop

Apărut în 1999. Bun de tipar februarie 1999


Format 70 x 100/16 Coli tipo: 35

Culegere şi tehnoredactare computerizată: Horvath Sândor

Editura ECHINOX
CP. 80; Of 1
3400 Cluj - România
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

Intr-o „geografie" ştiinţifică a dezbaterilor asupra limbii, regiunea sa


centrală este stăpînită firesc de filozofia limbajului, extinsă, însă, tentacular, şi
spre zonele limitrofe; aici, fiecare teorie a limbii îşi construieşte propria sa bază
explicativă pentru a da faptelor verbale suportul teoretic necesar şi o soluţie
descriptivă conformă propriei doctrine.
Intr-o asemenea configuraţie s-a conturat treptat, timid la început (în
urmă cu aproximativ 30-35 de ani), o nouă mişcare de idei numită azi Pragmatică.
Aceasta şi-a asumat acele fenomene şi fapte pentru care lingvistica - în sensul
consacrat al termenului - nu putea oferi soluţii satisfăcătoare nici teoretic, nici
metodologic, şi nici interpretativ, şi pe care aceeaşi lingvistică din prima jumătate
a secolului nostru le expulzase, în mod deliberat, din cîmpul său de interes.
Asumarea contextului şi acceptarea lui ca dimensiune relevantă a procesului
comunicativ verbal, tentativele de a capta relaţia produsului verbal, adică a
enunţului, cu actul enunţării şi cu lumea extraverbală, alături de alte numeroase
aspecte, au contribuit la ceea ce am putea numi recuperarea lui «parole» (în sens
saussureian), sau a performanţei (în sens chomskyan) sau, în fine, a utilizării (în
sens wittgensteinian), t e r m e n i parţial omologabili, în ciuda diferenţelor
doctrinare aferente.
Cu p r e g n a n ţ ă progresiv s p o r i t ă şi cu o t e n d i n ţ ă , u n e o r i , vizibil
acaparatoare, pragmatica s-a impus ca domeniu consacrat nu numai formelor
verbale în cursul întrebuinţării lor, ci şi studiului altor probleme ce depăşesc,
însă, cadrul strict lingvistic, adică cel justificabil exclusiv prin mijloace şi cu
metode lingvistice.
Direcţiile principale în dezvoltarea pragmaticii s-au axat, prioritar, fie pe
cercetarea formelor indiciale ale limbii ca expresii prin care sensul enunţării
devine constitutiv enunţului (direcţie influenţată de contribuţii remarcabile din
sfera logicii şi a semioticii), fie pe fundamentarea distincţiei dintre sensul literal
şi cel comunicat (intens dependent de contextul presupoziţional şi de cel
interacţional sau conversaţional), ori pe teoria actelor de limbaj, în toată
complexitatea şi variabilitatea lor.
II PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCA

Dar direcţiile sau „generaţiile" evocate mai sus nu au epuizat domeniul


faptelor pragmatice, şi cu atît mai puţin soluţiile în explicarea acestora. Mai
aproape de momentul actual, teorii de sorginte cognitivistă au adus o nouă
viziune, cu impact teoretic imediat şi cu rezultate metodologice spectaculoase
în pragmatică.
In acest context proteic şi într-o perioadă de maximă densitate în planul
cercetării, în urmă cu ceva mai mult de patru ani apărea la Paris, la Editions du
Seuil, Dictionnaire Encydopedique de Pragmatique (DEP), semnat de Jacques
Moeschler şi Anne Reboul, două nume bine cunoscute specialiştilor în domeniu,
atît prin cărţile şi studiile publicate (în reviste sau în volume colective
prestigioase), cît şi datorită activităţilor de coordonare a unor lucrări de mare
anvergură, în spaţiul francofon (Elveţia, Franţa etc).
Avem privilegiul şi satisfacţia să punem acum la. dispoziţia specialiştilor
şi a tuturor celor interesaţi (lingvişti, poeticieni, naratologi, psihologi, filozofi
etc.) versiunea în limba română a acestei lucrări de mare importanţă şi de un
relief aparte; ea este considerată, chiar de autorii Dicţionarului, un pandant al
cunoscutului Dictionnaire encydopedique des sciences du langage, al lui Oswald
Ducrot şi Tzvetan Todorov (Paris, Editions du Seuil, 1972*), cu care împarte
maniera nealfabetică de ordonare a problemelor, mai puţin obişnuită în lucrări
lexicografice, dar de care se desparte, fiindcă iese din perimetrul lingvisticii,
prin asumarea unui domeniu de fapte complementar acesteia, adică de fapte
pragmatice.
Resimţite de numeroşi cercetători, nevoia de a avea o imagine de ansamblu
a pragmaticii, în starea ei actuală, şi dorinţa de a cunoaşte fiecare aspect, mai
mult sau mai puţin particular, în toată complexitatea şi profunzimea lui, dar şi
în relaţie cu fenomene adiacente, aceste deziderate găsesc în D E P un răspuns cu
totul remarcabil, iar aşteptările cititorilor interesaţi vor fi pe deplin satisfăcute.
Exigenţele unei lucrări cu caracter enciclopedic sînt şi ele îndeplinite,
dicţionarul reuşind să traseze în linii ferme profilul pragmaticii, în toată
amploarea dezvoltării sale la care s-a ajuns în momentul de faţă, după parcurgerea
diverselor etape şi prin cristalizări succesive. Prin discursul lor perfect focalizat
pe direcţiile importante, pe problemele relevante şi pe faptele capabile să le
susţină, autorii ne oferă o imagine cuprinzătoare, panoramică, a pragmaticii,
fără ca acest demers să fie însoţit de pericolul atenuării contururilor, prin
eliminarea disocierilor sau printr-o tratare diluată a aspectelor. Dimpotrivă, în

* între timp, remaniat în 1995 (O. Ducrot & J.M. Schaeffer), şi cu o versiune românească
din 1996.
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ III

abordarea fiecărei probleme (foarte numeroase, de altfel!), ni se prezintă, de


cele mai multe ori explicit, tocmai latura ei dilematică, cu implicaţiile ce ţin de
aspectele filozofice ale limbajului. Deloc evitate, cu tot substratul lor litigios,
chestiunile de acest ordin se constituie în osatură a fiecărui capitol, pe fundalul
căreia se articulează şi se edifică întreaga prezentare. Multe capitole din DEP
trădează un fel de „nervozitate" demonstrativă, benefică şi eliberatoare, cu efecte
constructive în plan argumentativ şi incitante din punct de vedere intelectual.
In toate aceste cazuri, dezbaterea pendulează între două instanţe, situate în două
planuri: unul exterior, în care obiectul polemicii, al confruntării ideilor, este un
discurs „străin", iar cel de-al doilea, un plan interior, autoreflexiv, cînd ţinta
întrebărilor este însăşi raţiunea autorului în ipostaza sa de alteritate.
Nu putem să nu remarcăm aria extrem de largă a surselor bibliografice
puse la contribuţie: de la referinţe din spaţiul continental (mai cu seamă
francofon), la cele din spaţiul insular britanic şi pînă la cele transoceanice
(americane), informaţia legată de statutul şi metodele pragmaticii, ca şi de faptele
ce cad sub incidenţa acestui domeniu, este preluată şi prelucrată în beneficiul
clarificărilor, dar şi al deschiderilor spre noi rafinări posibile.
Pe parcursul lecturii, nu va fi greu de sesizat că există o anumită predilecţie
pentru orientarea cognitivistă, în special pentru cea preconizată de Sperber şi
Wilson. Cu toate acestea, J. Moeschler şi A. Reboul reuşesc să salveze dicţionarul
lor de a m e n i n ţ a r e a u n e i a t i t u d i n i dogmatice, închise sau reductive, în
configurarea domeniului, graţie efortului constant de a comenta cu onestitate
ştiinţifică şi cu rigoare contribuţiile considerate importante pentru problemele
dezbătute.
Chiar dacă există o doză de circularitate în tratarea unor concepte care,
adesea, apar în mai multe capitole (fapt menţionat chiar de autori), aceasta nu
înseamnă o simplă şi, cu atît mai puţin, inutilă repetare, pentru că de fiecare
dată revenirea se realizează prin proiectarea conceptului într-o nouă lumină,
printr-o abordare dintr-un unghi modificat. Tocmai de aceea, fiecare capitol îşi
are propria sa (relativă) autonomie, fiind concentrat pe un set de probleme al
căror decupaj conceptual s-a realizat cu inteligenţă şi cu supleţe.
Nădăjduim că, la lectura acestei prefeţe, cititorul nu va fi surprins din
pricina absenţei comentariilor noastre tematice cu privire la c o n ţ i n u t u l
capitolelor din DEP, fiindcă va înţelege încă din primele pagini ale dicţionarului
că el nu are nevoie de explicaţii suplimentare: toate problemele puse - extrem
de numeroase - sînt minuţios examinate pe parcursul textului şi sînt rezolvate,
rînd pe rînd, într-o deplină congruenţă cu concepţia globală a autorilor,
prefigurată î n c ă din „ C u v î n t î n a i n t e " c o n t u r a t ă t r e p t a t , î n c e p î n d c u
IV PREFAŢA LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

„Introducerea", continuînd cu cele 18 capitole şi sfîrşind cu „Concluzia" şi cu


„Glosarul", acesta din urmă un instrument foarte util pentru cititor, dar şi un
„barometru" al stării de azi şi, probabil, de mîine, a pragmaticii.

>:•

Traducătorii au avut o şansă în plus să cunoască DEP imediat după apariţia


lui, dată fiind prezenţa unuia dintre coordonatorii acestei versiuni româneşti,
Liana Pop, la Geneva, cu o bursă de studii, în 1995. Din momentul parcurgerii
volumului, decizia de a-1 traduce a venit spontan, fiind declanşată de convingerea
că ne aflăm în faţa unei lucrări de certă valoare pe multiple planuri şi al cărei
ecou nu va întîrzia să se manifeste. In acelaşi timp, am considerat că pentru
grupul mai larg al cititorilor români interesaţi de diversele aspecte ale pragmaticii,
azi, un instrument de tipul dicţionarului este de stringentă necesitate.
Transpunerea în română a textului nu s-a făcut cu prea mari dificultăţi;
singurele resimţite de echipa traducătorilor au fost cele cauzate de absenţa în
limba română a unor termeni care să fie deja consacraţi pentru anumite concepte
puse în circulaţie în lucrările de specialitate din spaţiul francofon şi, mai ales,
din cel anglo-saxon. In astfel de situaţii am procedat diferenţiat. Am recurs mai
rar la calchierea unor forme, ca în cazul lui discitaţional (după f r. „de decitation"
şi engl. „disquotational"), formă pe care, deocamdată, o socotim singura soluţie
avantajoasă. Alteori, cînd s-au putut găsi termeni aproximativ echivalenţi în
limba română, în ciuda imperfecţiunii semantice, i-am preferat unor forme fabri­
cate ad boc. Aşa s-a procedat cu: relativizatori pentru fr. „enclosures" ( engl.
„hedges"), legea insuficienţei pentru „loi de faiblesse", legea reducţiei pentru „loi
d'abaissement", incidenţă şi domeniu pentru „portee" etc. In alte situaţii, din
mai multe variante existente în întrebuinţare, am ipreferat una, cum ar fi
constatativ, faţă de constativ, conţinut(ul) exprimat, faţă de spus(ul), locuţionar,
ilocuţionar, perlocuţionar, faţă de, respectiv, locutoriu, ilocutoriu, perlocutoriu,
dar am păstrat ambele variante în cazul expresiilor pertinenţă şi relevanţă, sau
act de vorbire şi act de limbaj. In schimb, descripţie şi descriere le-am folosit cu
sensuri diferite, cel dintîi ca termen specific în teoria referinţei (aşa cum apare
în lucrări de orientare logică), cel de-al doilea cu sensul obişnuit de modalitate
sau tip de structură discursivă. Am valorificat în acest fel o situaţie avantajoasă
a limbii române care poate avea, adeseori, două derivate apropiate, uşor de asociat
cu diferenţe de nuanţă în plan semantic, v. de ex. asenare şi aserţiune, afirmare
şi afirmaţie, argumentare şi argumentaţie, narare şi naraţiune, negare şi negaţie
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCA V

faţă de cîte un singur termen în fr.: „asertion", „affirmation", „argumentation",


„negation", respectiv „narration". Totuşi, existaşi cazul invers, cînd limba română
nu ne poate oferi decît o singură expresie pentru altele două în franceză (unde
acestea nu sînt sinonime): pentru „tour de parole" şi „prise de parole", în
româneşte am folosit luare de cuvînt, pentru a-1 putea rezerva pe intervenţie
doar ca echivalent al lui „intervention" cu sensul său tehnic din analiza
conversaţională de tip genevez. In fine, acolo unde dicţionarul a preluat analize
punctuale ale unor conectori (ca acelea ale lui Ducrot), ori acolo unde există
diferenţe între funcţionarea conectorilor în română şi franceză, am preferat să
păstrăm termenii francezi, schiţînd, implicit, o analiză paralelă a termenilor
din limba română.
Să mai spunem că, ori de cîte ori am simţit nevoia unor precizări, acestea
s-au operat direct în text, între paranteze drepte, cu sau fără menţiunea NT -
nota traducătorului.
In ce priveşte tehnoredactarea versiunii în limba română a dicţionarului,
ea o redă cu fidelitate pe cea a originalului, fiindcă am ţinut să respectăm cu
stricteţe decupajul ideilor, semnificativ realizat de autori şi prin dispunerea
grafică, şi prin corpul de literă utilizat, şi prin alternarea caracterelor.
In finalul acestor succinte comentarii şi precizări, ţinem să adresăm
mulţumire noastre, încă o dată, lui Jacques Moeschler şi Anne Reboul pentru
bunăvoinţa şi diligenta manifestate în scopul obţinerii dreptului de traducere în
limba română a Dicţionarului enciclopedic de pragmatică, precum şi pentru
solicitudinea pe care ne-au arătat-o pe durata definitivării acestei versiuni, ori
de cîte ori le-am cerut sfatul într-o chestiune sau alta legată de text.
De asemenea, ne exprimăm aici gratitudinea pentru eforturile depuse de
Editura Echinox, prin persoana ing. Eugen Pop, pentru ca această importantă
lucrare să poată apărea.
Deasemenea, aducem mulţumiri Serviciilor Culturale ale Ambasadei
Franţei la Bucureşti pentru a fi sprijinit financiar apariţia acestei cărţi.

Cluj, decembrie 1998


Carmen Vlad
CUVÎNT ÎNAINTE

I n cursul verii 1987, Anne Reboul şi Jacques Moeschler hotărăsc să redacteze


o operă de referinţă în pragmatică. Motivele deciziei lor sînt numeroase: (i)
ei constată că în domeniul francofon nu există nici o lucrare de referinţă privitoare
la pragmatică, (ii) sînt convinşi că dezvoltările recente ale pragmaticii vor avea
repercusiuni importante în lingvistică, în ştiinţele cognitive şi în lingvistica
computaţională, (iii) consideră că a venit momentul pentru elaborarea unui
adevărat program de cercetare în pragmatică.
Cel puţin la plecare, ambiţia noastră a fost de a scrie, pentru domeniul
pragmaticii, echivalentul a ceea ce Oswald Ducrot şi Tzvetan Todorov făcuseră
în 1972 pentru ştiinţele limbajului, adică pentru lingvistică (cf. Ducrot şi Todorov
1972). Titlul prezentei lucrări, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, trebuie
aşadar situat în acest context. Revendicăm această filiaţie nu numai în termeni
istorici, dar şi în termeni pedagogici: singura lectură pe care am putea-o reco­
manda înainte de abordarea lucrării noastre ar fi Ducrot-Todorov.
Cînd am luat această hotărîre, jumătate din titlurile capitolelor pe care
le-am selecţionat nu făcuseră încă obiectul vreunor cercetări aprofundate, nici
din partea altor cercetători şi nici din partea noastră. Cuprinsul lucrării noastre
era aşadar un adevărat program de cercetare. La cinci ani după această hotărîre,
am început redactarea acestei lucrări. Dacă am putut să o facem, a fost pentru
că în această perioadă a curs multă apă pe sub podul lingvisticii şi al pragmaticii.
Şi p u t e m afirma că, fără să fi lucrat efectiv în acest scop, noi înşine am acoperit
o mare parte din acest deficit.
A priori, totdeauna este mai uşor să împărţi un domeniu de investigaţie
între mai multe persoane, mai ales atunci cînd pretenţiile sînt de exhaustivitate
sau de cunoştinţe enciclopedice. Pregătirea noastră, orietările noastre erau în
parte comune, dar domeniile noastre de specialitate diferite. Anne Reboul a scris
în 1984 o teză de doctorat despre dialogul teatral, dintr-o perspectivă naratologică
şi pragmatică (cf. Reboul 1984), şi s-a interesat în p e r m a n e n ţ ă de problema
ficţiunii prin problematica discursului indirect liber, reprezentările imposibile
sau metaforă (cf. Reboul 1992). D i n 1984 pînă în 1990, a lucrat la elaborarea unei
teorii pragmatice a ficţiunii şi a metaforei în cadrul teoriei pertinenţei a lui
6 CUVÎNT ÎNAINTE

Sperber şi Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989), care a constituit o altă
teză de doctorat, în domeniul filozofiei analitice (cf. Reboul 1990). Paralel, s-a
preocupat de problema referinţei şi, între altele, de problema atribuirii de refe­
renţi anaforicelor şi deicticelor. Ansamblul cercetărilor sale i-au permis în 1991
să susţină o teză de abilitare pe tema Ficţiune şi referinţă. In ceea ce-1 priveşte,
Jacques Moeschler a continuat să dezvolte o abordare pragmatică a discursului
(cf. Moeschler 1985 a), schiţată într-o primă etapă în teza sa consacrată pragma­
ticii conversaţiei (cf. Moeschler 1982); progresiv, a abandonat abordarea lingvis­
tică, pentru a cerceta discursul într-un cadru cognitivist, cel al teoriei pertinenţei
(cf. Moeschler 1989 a). Interesul său pentru semantică, mai ales cea formală, ca
şi pentru temele clasice ale pragmaticii lingvistice (presupoziţie, implicaţie), l-au
condus spre abordarea unor probleme mai lingvistice în pragmatică, cum sînt
analiza negaţiei, a expresiilor idiomatice, sau a timpurilor verbale.
Prin conjugarea competenţelor şi a intereselor noastre, am avut certi­
tudinea că eram capabili să concepem redactarea unei lucrări complete, bine
documentate, serioase, dar accesibile, asupra a ceea ce constituie pragmatica la
ora actuală. Mulţi dintre cititorii specialişti în lingvistică sau în analiza discursului
vor găsi alegerea efectuată de noi parţială, şi la propriu, şi la figurat. Dar o lucrare
ca aceasta nu poate fi un inventar de abordări sau de teorii fără legătură unele
cu celelalte. Alegerile pe care le-am făcut au fost determinate în mod fundamental
de o preocupare de coerenţă, precum şi de criterii de importanţă istorică. Temele
şi referinţele le-am ales pentru că aduceau o contribuţie de bază la domeniul
pragmaticii. Intr-o primă etapă, a trebuit aşadar să izolăm şi să selectăm proble-
maticile pe care le-am considerat pertinente pentru elaborarea teoriei pragmatice.
Dar ce este o problemă pragmatică? Nu vom răspunde aici în cîteva rînduri
la această întrebare, căci ea va prilejui lungi discuţii în prezentul dicţionar. Foarte
pe scurt, vom spune că o problemă este pragmatică dacă nu priveşte strict
structura limbajului, ci întrebuinţarea care se dă acestuia. Faptul că între structura
limbajului şi întrebuinţarea limbajului există un raport, o contaminare, a fost
atestat din plin de vreo douăzeci de ani încoace. D a r nu poate fi vorba de a
restrînge ansamblul pragmaticii la acest tip de fenomene. Acesta şi este motivul
p e n t r u care nu vom vorbi în m o d special de pragmatica lingvistică, întrucît
domeniul pragmaticii, deşi se referă în mod fundamental la întrebuinţarea lim­
bajului, face să intervină şi probleme care nu sînt strict lingvistice, ca cele ale
inferenţei, ale întrebuinţării aproximative, ale metaforelor, ale comprehensiunii
în context, ale legilor discursului etc.
Cititorul va fi desigur surprins de numărul mare de referinţe anglo-saxone,
care sînt dominante uneori faţă de referinţele continentale. Trebuie spus aici
foarte cinstit, dar limpede, că pragmatica s-a dezvoltat mai ales în tradiţia inte-
CUVÎNT ÎNAINTE 7

lectuală anglo-saxonă. Excepţia notorie în domeniul francofon o reprezintă


lucrările lui Oswald Ducrot, care sînt în mod imprecis etichetate drept prag­
matică integrată, înţelegînd prin aceasta că pragmatica este integrată în lingvis­
tică. Dacă pragmatica s-a dezvoltat în special în Statele Unite şi în Anglia, aceasta
se datorează mai întîi importanţei curentelor analitice în filozofie, dar şi opţiu­
nilor radicale ale teoriei lingvistice de vreo treizeci de ani încoace, sub influenţa
lui Chomsky. Problemele majore ale pragmaticii, cum este cea a actelor de
vorbire sau cea a implicaturilor (sau implicitărilor), au fost la început produsul
reflecţiei filozofilor limbajului, care au suscitat un nemăsurat interes în lingvis­
tică. C u m se explică aceasta? Răspunsul nostru este că interesul pe care l-au arătat
lingviştii pentru aspectele pragmatice ale limbajului ţine în principal de o reacţie
faţă de tezele radicale ale lui Chomsky, mai ales teza autonomiei sintaxei. Puţin
cîte puţin, sintacticienii neortodocşi s-au lovit de probleme semantice, şi chiar
pragmatice, care păreau să contamineze sintaxa.
Reacţia foarte puternică şi anti-chomskiană care a urmat a condus la for­
mularea unei teorii a gramaticii cu bază semantică, semantica generativă, care
încorpora, chiar la nivelul gramaticii, una dintre ipotezele cele mai importante
ale pragmaticii. Această ipoteză, numită ipoteza performativă, introducea în
structura de adîncime a frazei o indicaţie asupra valorii acţionale a acesteia, şi
anume asupra forţei sale ilocuţionare. La începutul anilor şaptezeci, lingvistica
a întîlnit aşadar pragmatica, iar răsturnările pe care le-a provocat acest fapt în
formarea teoriilor lingvistice au fost de aşa natură, încît au împărţit în mod radi­
cal lumea americană. Pe de o parte, gramatica generativă clasică s-a dezvoltat
păstrînd tezele lui Chomsky asupra autonomiei sintaxei faţă de semantică. De
cealaltă parte, semantica generativă a dat naştere progresiv la o teorie funcţio-
nalistă asupra faptelor de limbă, iar apoi la dezvoltări de orientare cognitivistă,
cum este cazul lui Langaker sau Lakoff. Această imagine este oarecum cari­
caturală, căci la ora actuală nu există un adevărat consens asupa relaţiilor dintre
lingvistică şi pragmatică. Teoria pertinenţei lui Sperber şi Wilson, una dintre
tradiţiile recente şi care a influenţat în mare măsură redactarea acestei lucrări,
nu vede nici o incompatibilitate majoră între perspectiva chomskiană clasică şi
perspectiva pragmatică radicală. Dimpotrivă, lingvistica, al cărei domeniu rezer­
vat este fonologia, sintaxa şi semantica, nu mai este în concurenţă cu pragmatica:
aceasta se ocupă de toate aspectele nonconvenţionale ale întrebuinţării lim­
bajului. Bineînţeles, problema relaţiilor dintre lingvistică şi pragmatică va fi
dezvoltată în aproape tot cuprinsul acestei cărţi.

>!•
8 CUVÎNT ÎNAINTE

Deşi poartă numele de Dicţionar enciclopedic de pragmatică, această lucrare


nu este un dicţionar în sensul propriu al cuvîntului. Am adăugat totuşi la sfîrşitul
cărţii un glosar care conţine intrările terminologice cele mai importante şi defi­
niţiile lor minimale, ca şi un indice al noţiunilor şi autorilor. Lucrarea a fost
organizată după structura următoare: în afară de o introducere, care abordează
problema raporturilor dintre lingvistică, pragmatică şi problematica cognitivă,
şi de concluziile centrate pe viitorul pragmaticii (în care punem problema dez­
voltărilor sale ulterioare şi a viitorului ştiinţific, instituţional şi tehnologic al
acesteia), lucrarea conţine optsprezece capitole, de aproximativ douăzeci de pagini
fiecare, concepute tematic. Această concepţie are o primă incidenţă asupra mo­
dului de consultare a lucrării. Fiecare capitol fiind conceput ca o unitate auto­
nomă, consultarea fiecăruia se va putea face independent de a celorlalte. Atunci
cînd anumite concepte tehnice necesare înţelegerii sînt introduse în altă parte,
cititorul va găsi o indicaţie a capitolului sau a capitolelor de consultat. In gene­
ral, pentru a avea o viziune exhaustivă asupra dezvoltărilor unuia sau altuia dintre
concepte, cititorul se va putea referi tot timpul la indice. Dacă fiecare capitol
este o entitate autonomă, el nu este totuşi o unitate indivizibilă. Principiul de
consultare care a ghidat redactarea lucrării este principiul accesului parţial.
împărţirea în paragrafe principale (notate 1. 2. 3. etc.) defineşte unităţi relativ
autonome pe care cititorul le va putea consulta, dacă doreşte, independent de
celelalte paragrafe. Acelaşi raţionament este valabil pentru ansamblul nivelelor
de structurare. Aceasta nu împiedică nicidecum o consultare a capitolelor ca
unităţi autonome, şi chiar a lucrării întregi în ordinea sa lineară.
Pentru uşurarea lecturii, am ţinut să introducem două tipuri de informaţii
indispensabile. Pe de o parte, de fiecare dată cînd a fost posibil, noţiunea dez­
voltată a fost ilustrată prin exemple. Pe de altă parte, am deosebit prin mijloace
tipografice textul principal (cu litere standard) de comentariile de exemple sau
de observaţiile colaterale care nu sînt necesare înţelegerii globale (cu litere mici).
In plus, lucrarea nu conţine note, care îngreunează în general consultarea. Am
introdus însă în text un sistem de nota bene (notate NB) pentru trimiterile anexe
sau lămuriri complementare.
Ordinea capitolelor nu este arbitrară, însă respectă un anumit n u m ă r de
grupări tematice. Primele două capitole introduc paradigmele dominante ale
pragmaticii, şi anume pe de o parte teoria clasică a actelor de limbaj (cap. 1), iar
pe de altă parte tradiţia continentală a pragmaticii integrate şi orientarea cogni-
tivistă a pragmaticii pertinenţei (cap. 2). Capitolele 3, 4 şi 5 se referă toate la
problema referinţei, dar sub aspecte diferite: problema vericondiţionalităţii şi
raportul dintre forma logică şi forma propoziţională (cap. 3), rolul contextului
CUVÎNT ÎNAINTE 9

în dezambiguizare şi atribuirea de referenţi (cap. 4) şi discutarea a două modele


recent elaborate pentru rezolvarea problemelor referinţei, teoria spaţiilor mentale
şi teoria lumilor posibile (cap. 5). Aceste trei capitole sînt fundamentale, căci
demonstrează că problema referinţei este o problemă pragmatică, şi aceasta
contrar celor ce lasă să se creadă tratarea sa din semantică. Este ceea ce le con­
stituie, atît prin problematică, cît şi prin argumentare, ca o contribuţie originală
la pragmatică.
Al doilea mare grup de capitole merge de la capitolul 6 pînă la capitolul
11, şi se referă la tratarea conţinuturilor implicite (sau implicaturî). Capitolul 6
tratează, vizînd conectorii, raportul dintre logică şi pragmatică, şi în special
relaţiile dintre limbajele logice şi limbile naturale. Capitolul 7 tratează legile
discursului pe care pragmatica le-a propus pentru a explica divergenţa dintre
sensul frazei sau al cuvintelor şi sensul comunicat. Capitolele 8 şi 9 discută două
teme clasice din istoria recentă a semanticii şi a pragmaticii: problema presu­
poziţiilor şi şi a implicaturilor. Este important de văzut în acest sens că o pro­
blemă semantică cum e cea a presupoziţiei, considerată în mod clasic de resortul
semanticii, primeşte o interpretare nouă şi interesantă cu ajutorul noţiunii de
implicatură. In fine, capitolele 10 şi 11 constau într-o prezentare a două aspecte
ale teoriei argumentaţiei a lui Ducrot, o introducere la problematica scărilor
argumentative pe de o parte, şi noţiunea argumentativităţii pe de alta.
A treia mare grupă de capitole merge în continuarea directă a problemelor
abordate anterior. Capitolul 12 prezintă o altă faţetă a pragmaticii integrate,
teoria enunţării şi ipoteza polifonică dezvoltată de Ducrot. Capitolul 13 revine
asupra referinţei, dar de data aceasta ocupîndu-se de expresiile lingvistice non-
autonome reprezentate de anaforice şi deictice. Capitolul 14 se ocupă şi el în
continuare de problematica referinţei, în legătură cu uzul aproximativ al lim­
bajului şi caracterul discret sau vag al conceptelor corespunzătoare unităţilor
lexicale. In fine, capitolele 15 şi 16 fac să apară o problematică mai stilistică,
întrucît abordează chestiuni legate de metaforă şi de ficţiune. Se adoptă şi aici o
tratare pragmatică, în strînsă legătură cu teoriile dezvoltate în capitolele ante­
rioare (teoria actelor de vorbire şi teoria pertinenţei în special).
In sfîrşit, ultimele două capitole abordează terenul vast al discursului, sub
unghiul problematicii coerenţei (cap. 17) şi al analizei conversaţiilor (cap. 18).
Deşi nu este vorba aici de problematici pragmatice specifice, vom arăta în aceste
două capitole raportul dintre pragmatică şi analiza discursului.

*
10 CUVÎNT ÎNAINTE

Am vrea să arătăm recunoştinţa noastră persoanelor care au făcut posibilă


conceperea şi redactarea acestei lucrări. Transmitem în primul rînd mulţumiri
editorului nostru Jean-Louis Schlegel, care ne-a arătat o mare încredere de-a
lungul concepţiei lucrării. Mulţumim în mod deosebit lui Deirdre Wilson,
Michel Charolles, Jacques Jayez şi Georges Kleiber, care au încurajat în per­
manenţă lucrările noastre şi le-au primit întotdeauna cu bunăvoinţă. Mulţumim
şi lui Antoine Auchlin şi lui Jean-Marc Luscher, care au avut grijă să citească
manuscrisul lucrării. In fine, Jacques Moeschler aduce mulţumiri Facultăţii de
Litere şi Departamentului de lingvistică al Universităţii din Geneva pentru
concediul sabatic care i-a fost acordat pentru redactarea acestei lucrări.

Jacques Moeschler şi Anne Reboul


TABLA DE SIMBOLURI

agramaticalitate
anomalie semantică (grad crescător de ~)
„pentru orice x" (cuantificator universal)
„există un x" (cuantificator existenţial)
„şi" (conector logic al conjuncţiei)
„sau" (conector logic al disjuncţiei mclusive)
„sau" (conector logic al disjuncţiei exclusive)
„dacă...atunci" (conector logic al implicaţiei materiale sau al relaţiei
condiţionale)
„dacă şi numai dacă" (conector logic al echivalenţei sau al relaţiei
bicondiţionale)
„non" (operator logic al negaţiei propoziţionale sau al negaţiei
interne)
„non" (operator logic al negaţiei externe)
„este adevărat că..." (conector bivalent cu un loc)
implicaţie semantică
„nu este identic cu"
mulţimea funcţiilor lui S în T
apartenenţă la o mulţime
variabile de propoziţii
variabile de propoziţii
variabile de indivizi
} {„adevărat", „fals"}, sau ansamblul valorilor de adevăr
„locutorul ştie că 0"
„este posibil ca p"
au NP sintagmă nominală
iu VP sintagmă verbală
nume
verb
adjectiv
12 TABLA DE SIMBOLURI

determinant
flexiune
frază
pronume
proprietate denotată prin numele comun N
grup nominal
spaţiu înrudit al spaţiului M
proprietatea unui rol
)) proprietatea unei valori a rolului
relaţie de forţă argumentativă
relaţie de orientare argumentativă

forme topice

act de limbaj, act de vorbire


intervenţie
schimb
intervenţie iniţiativă
intervenţie reactiv-iniţiativă
intervenţie reactivă
schimb director/principal
schimb subordonat
schimb reactiv
INTRODUCERE
PRAGMATICĂ, LINGVISTICĂ
ŞI CUNOAŞTERE

I n ultimii douăzeci de ani, folosirea termenului de pragmatică s-a afirmat


puţin cîte puţin în literatura lingvistică, astfel încît nu este i n o p o r t u n să
vorbim despre pragmatică întocmai ca despre o ramură a ştiinţelor limbajului,
şi chiar ca despre o ramură a lingvisticii. Raporturile dintre pragmatică şi lingvis­
tică nu sînt însă simple, de aceea în acest capitol vom examina diferitele opţiuni
care s-au oferit lingviştilor pentru a defini pragmatica.
Intr-un mod cu totul general, vom defini pragmatica drept studiul utilizării
limbajului, în opoziţie cu studiul sistemului lingvistic, care priveşte propriu-zis
lingvistica. Dacă se vorbeşte despre uzul limbajului, este pentru că această utili­
zare nu e neutră, în efectele sale, nici în procesul de comunicare, şi nici în sistemul
lingvistic însuşi. Este într-adevăr banal să se menţioneze că un anumit n u m ă r
de cuvinte (deicticele de timp, de loc şi de persoană ca: acum, aici, eu, de exemplu)
nu pot să fie interpretate decît în contextul enunţării lor. Este mai puţin banal
însă a reaminti că, în interacţiunea verbală, comunicăm mult mai mult decît ceea
ce semnifică vorbele noastre. In fine, este şi mai puţin banal să spui că utilizarea
formelor lingvistice produce, în schimb, o înregistrare a uzului în sistemul însuşi:
sensul enunţului constă într-un comentariu asupra condiţiilor sale de utilizare,
şi anume asupra propriei enunţări.
Istoria pragmaticii nu lipseşte, dar ea este foarte puţin întinsă în t i m p
(aproximativ treizeci de ani). Paradoxal, pragmatica nu este o disciplină care s-a
născut dintr-un program de cercetare formulat abstract, cum este cazul semio­
logiei, de exemplu, care a urmat, în tradiţia sa continentală cel puţin, programul
lansat de Saussure la începutul secolului (cf. Saussure 1968). Punctul de plecare
al pragmaticii poate fi situat în lucrările filozofilor limbajului şi, mai precis, în
cele două serii de conferinţe susţinute la Universitatea Harvard (William James
Lectures), în 1955, de către John Austin (cf. Austin 1970) şi în 1967, de Paul Grice
(cf. Grice 1967 şi 1989). In aceste serii de conferinţe consacrate filozofiei, Austin
introduce o noţiune care va fi esenţială pentru pragmatică, noţiunea de act de
limbaj, luînd prin aceasta apărarea ideii conform căreia limbajul, în comunicare,
14 INTRODUCERE

nu are, în principal, o funcţie descriptivă, ci o funcţie acţională: folosind limbajul,


nu descriem lumea, ci realizăm acte de limbaj. Existenţa unor fapte lingvistice
specializate în indicarea actelor de limbaj a fost deci unul din primele programe
de cercetare pe care şi l-au propus lingviştii pentru a pune bazele pragmaticii.
Dar, în paralel, conferinţele lui Grice au fost tot atît de determinante,
deoarece Grice a arătat că limbajul natural nu este imperfect, aşa c u m î l con­
siderau, la vremea lor, logicienii şi filozofii, analitici, şi că relaţiile logice ale
enunţurilor în comunicare (îndeosebi relaţiile de implicaţie şi de inferenţă) sînt
guvernate de principii sau de reguli bazate pe o concepţie raţională a comunicării.
Din acel moment, modul în care un enunţ comunică mai mult decît semnifică
devenea explicabil. Ca şi Austin, Grice se împotriveşte tradiţiei filozofice din
care provine. Dacă Austin susţine caracterul nondescriptiv al enunţurilor, Grice
apără teza conform căreia conţinuturile comunicate indirect (ceea ce el numeşte
implicaturî) corespund aspectelor nonvericondiţionale ale enunţurilor. In alţi ter­
meni, ceea ce este implicitat nu ţine exclusiv de conţinutul informativ al enun­
ţului, despre care se va spune că este, în funcţie de împrejurări, adevărat sau fals.
Lucrările lui Austin şi ale lui Grice au prilejuit, în foarte scurt timp, o
explozie de cercetări ştiinţifice de orientări foarte diferite: filozofia limbajului,
lingvistică, logică, psihologie cognitivă, psiholingvistică, sociolingvistică, inte­
ligenţă artificială. Aceste studii au permis nu numai să se facă salturi specta­
culoase în cunoaşterea pe care o avem asupra funcţionării limbilor naturale, dar
au avut, de asemenea, o repercusiune importantă asupra arhitecturii lingvisticii,
permiţînd în special postularea explicită a raporturile dintre structura limbajului
şi folosirea sa, o problemă pe care tradiţia structuralistă o lăsase cu totul deoparte.
Mai precis, descoperirea dimensiunilor pragmatice ale limbajului a permis să se
pună întrebările următoare: este pragmatica o componentă a lingvisticii? se poate
oare vorbi despre o pragmatică lingvistică? care este raportul pe care îl stabileşte
pragmatica cu celelalte discipline, ca filozofia, psihologia, sociologia, inteligenţa
artificială?

1. LINGVISTICĂ ŞI PRAGMATICĂ
Atunci cînd spunem colegilor noştri lingvişti că sîntem «pragmaticieni», provocăm
adesea o tăcere semnificativă. De ce se poate oare ocupa un pragmatician? Este el
oare lingvist, filozof, psiholog? Raţiunile acestor intrebări sînt următoarele:
(i) înainte de toate, teoriile lingvistice dominante (generativismul, ca şi structu­
ralismul) au acordat puţină importanţă întrebuinţării sistemului lingvistic. Lingvis­
tica s-a consacrat studiului sistemului (fonologie, morfologie, sintaxă, semantică).
INTRODUCERE 15

(ii) Această dezorientare izvorăşte, în al doilea rînd, din incapacitatea lingviştilor


de a caracteriza domeniul pragmaticii prin contrast cu celelalte ramuri ale lingvis­
ticii: fonologia studiază sistemul fonologie al limbilor, ca şi regulile fonologice
care guvernează combinarea fonemelor; sintaxa studiază sistemul de reguli subia­
cent gramaticii, definită ca ansamblu de condiţii referitoare la gramaticalitatea
frazelor unei limbi; în sfârşit, semantica se ocupă de structura lexicului şi de
principiile sau regulile care stau la baza atribuirii de semnificaţie unei fraze,
plecînd de la semnificaţia cuvintelor care o compun.
Lingvistica tratează deci modurile de combinaţii dintre ansambluri de sunete şi ansam­
bluri de sens. Pentru un lingvist de tradiţie generativistă, lingvistica (formată din fonologie, sin­
taxă şi semantică) se organizează in modul următor: componenta principală este sintaxa, al cărei
scop este de a furniza, pornind de la structurile D (vechile structuri de adîncime sau Deep struc-
tures), reprezentări sintactice, numite structuri S (vechile structuri de suprafaţă sau Surface struc-
tures), care servesc drept „intrări" componentelor fonologice (derivînd forma fonetică sau FP) şi
semanticii (derivînd forma logică sau FL):

Figura 1
A

In această optică, este uşor de înţeles că problema întrebuinţării sistemului


lingvistic este considerată ca nonpertinentă. Dar anumite fapte care ţin de uzul
limbajului nu pot fi luate în considerare în reprezentarea funcţionării limbajului
ca sistem de cuplare < formă-sens >.

1.1. FAPTELE PRAGMATICE

Vom menţiona trei domenii de fapte care ilustrează necesitatea de a depăşi mo­
delul < formă-sens > şi de a introduce dimensiunea pragmatică: faptele de enun­
ţare, de inferenţă şi de instrucţiune.
16 INTRODUCERE

1.1.1. Enunţarea
Descoperirea rolului activităţii enunţiative asupra structurii lingvistice este cu
siguranţă cea mai importantă achiziţie a pragmaticii. Argumentul acţionează în
doi timpi.
(i) Anumite enunţuri nu au ca funcţie desemnarea unui obiect al lumii; ele nu
au funcţie referenţială, ci o funcţie autoreferenţială (se referă la ele înseşi).
(ii) Funcţia autoreferenţială nu este dată de situaţie sau de context, ci este indicată,
printr-o convenţie a limbii, în structura enunţului.
Iată cîteva exemple:
(1) Enunţuri performative
Iţi promit că vin.
Iţi ordon să ieşi,
Iţi doresc drum bun.
(2) Conectori
Petre s-a căsătorit, dar e secret.
Dă-mi rezultatul curselor, doar tu le ştii pe toate.
Eşti liber deseară? Pentru că e un film bun la cinema.
(3) Negaţie
Ion nu-i deştept, e foarte deştept.
Nu sînt fiul său, el e tatăl meu.
Nu mi-a cerut să ies, m-a scos afară.
(4) Adverbe de enunţare
Chiar, unde ai fost aseară?
Sincer, aş renunţa,
Vai! Nu pot să v-ajut cu nimic.
(i) Enunţurile performative trebuie înţelese ca realizînd acţiunea pe care o denumesc (o pro­
misiune, un ordin, o dorinţă): acţiunea realizată este dependentă de enunţarea frazei (dacă se poate
ordona cu ajutorul unui gest, nu se poate promite sau dori decît cu cuvinte). Enunţarea este aşadar
parte integrantă din semnificaţia enunţurilor. Se vorbeşte despre semnificaţie autoreferenţială
atunci cînd semnificaţia unei fraze sau a unei expresii lingvistice face aluzie la enunţarea sa.
(ii) Anumiţi conectori pragmatici (dar, doar, pentru că) au întrebuinţări în care legăturile pe care
aceştia le realizează nu privesc conţinuturile, ci actele de enunţare. Astfel, în Petre s-a căsătorit,
dar e secret, legătura cu dar nu se bazează pe faptul că Petre s-a căsătorit, ci pe faptul de a spune
că Petre s-a căsătorit. La fel în Eşti liber deseară? (Pentru) că e un film bun la cinema, legătura cu
ajutorul lui pentru că mobilizează chiar întrebarea însăşi, adică actul de a pune întrebarea, şi nu
conţinutul său. Dacă aluzia la enunţare face parte din sensul verbelor performative, atunci legătura
cu actul de enunţare prin conectori este una dintre condiţiile de utilizare a acestora.

(iii) în exemplele cu negaţie, efectul negaţiei nu priveşte propoziţia negată, ci asertabilitatea


acesteia, adică posibilitatea însăşi de a o afirma. Astfel, locutorul care neagă enunţul Ion este deştept
din (3) nu neagă inteligenţa lui Ion, ci chiar posibilitatea de a afirma inteligenţa lui Ion, aserţiune
pe care o consideră ca insuficientă.
INTRODUCERE 17

(iv) Adverbele de enunţare chiar, la drept vorbind şi sincer nu califică un fapt sau un conţinut
drept sincer şi serios, ci o enunţare (respectiv întrebarea - sau răspunsul - şi aserţiunea). La fel,
vai! califică enunţarea însăşi ca expresia unui regret sau a unui act de scuză.

1.1.2. Inferenţa
Informaţie lingvistică, informaţie nonlingvistică ţi principii pragmatice
A doua mare categorie conţine fapte pragmatice ce ţin de inferenţă. Anumite
enunţuri au proprietatea de a implica alte enunţuri.
Astfel, (5) şi (6) implică, respectiv, că Max nu s-a căsătorit, că taxiul a avut pană şi că noi
am scăpat avionul:
(5) Max e burlac.
(5') Max nu s-a căsătorit.
(6) Dacă taxiul n-ar fi avut pană, n-am fi scăpat avionul.
(61) Taxiul a avut pană şi am scăpat avionul.
Aceste implicaţii nu cer, p e n t r u a fi deduse, ca e n u n ţ u l să fie completat cu
informaţii nonlingvistice, contextuale. Totuşi, în anumite cazuri, comunicarea
poate să nu fie literală, şi face apel la context.
Astfel în exemplele (7) - (9), locutorul nu comunică literal semnificaţia cuvintelor frazei, ci
mai mult:
(7) A Cît e ceasul?
B Tocmai a trecut poştaşul.
(8) Poţi să-mi dai sarea?
(9) Camera asta-i o cocină.
In (7), răspunsul lui B nu e coerent (sau pertinent) cu întrebarea, decît dacă A şi B ştiu amîndoi
că poştaşul trece la o oră anumită (de exemplu, ora 10); în (8), locutorul nu-şi pune problema
capacităţii auditorului său de a-i da sarea, ci chiar cere sarea; în (9), camera descrisă ca o cocină
nu este o cocină adevărată (unde se cresc porci), ci seamănă într-o mare măsură (murdărie,
dezordine) cu o cocină.

U n a dintre sarcinile pragmaticii este de a explica cum poate ajunge un


auditor să înţeleagă o enunţare la modul non literal şi de ce locutorul a ales mai
curînd un m o d de expresie nonliterală decît un mod de expresie literală. In alţi
termeni, pragmatica are ca sarcină să descrie, cu ajutorul u n o r principii non­
lingvistice, procesele de inferenţă necesare pentru a accede la sensul comunicat
de enunţ. In enunţurile de la (7) la (9), este necesar să adăugăm informaţiei
lingvistice vehiculate de enunţ informaţia nonlingvistică (zisă contextuală) ne­
cesară procesului inferenţial. Teoriile pragmatice se deosebesc în ceea ce priveşte
natura principiilor care stau la originea cercetării informaţiilor nonlingvistice:
principiul cooperării la Grice (1975), principiul pertinenţei la Sperber şi Wil-
son (1986) şi (1989), topoi la Anscombre şi Ducrot (1983).
18 INTRODUCERE

Frază versus enunţ, semnificaţie versus sens


Putem introduce aici o distincţie fundamentală utilizată în pragmatică: opoziţia
dintre frază şi enunţ. Prin definiţie, fraza este obiectul lingvisticii: în principal,
ea este caracterizată prin structura sintactică şi prin semnificaţia sa, calculată pe
baza semnificaţiei cuvintelor care o alcătuiesc. In această accepţie, fraza este o
entitate abstractă, produsul unei teorii. Dar, în comunicare, locutorii nu fac
schimb de fraze: ei schimbă enunţuri. Un enunţ corespunde într-adevăr unei
fraze completate cu informaţii care se deduc din situaţia în care aceasta e enunţată.
Un enunţ este deci produsul enunţării unei fraze. Dacă fraza este obiectul lingvis­
ticii, atunci enunţul este obiectul pragmaticii.

Trebuie să n o t ă m că e n u n ţ u l , definit ca enunţarea unei fraze, poate fi interpretat în două


m o d u r i diferite: fie ca ocurenţă, fie ca tip. Enunţul-ocurenţă (token în terminologia anglo-saxonă)
este rezultatul particular al ocurenţei particulare a unei fraze. Enunţul-tip este, dimpotrivă, an­
samblul caracteristicilor c o m u n e asociate diferitelor ocurenţe ale aceleiaşi fraze. Pentru a lua un
exemplu obişnuit, propoziţia Plouă poate produce un număr mare de ocurenţe, variabile în funcţie
de locutori, momente, locuri şi alte aspecte (intenţii, convingeri etc.) ale situaţiei de enunţare. Pe de
altă parte, toate aceste enunţuri-ocurenţă au un punct comun: ele constau în enunţarea aceleiaşi fraze.
Enunţul-tip este, aşadar, ceea ce e comun ansamblului enunţurilor-ocurenţă ale aceleiaşi fraze.

N B : Vom reţine următoarele: p e n t r u a-şi putea oferi un obiect de studiu, este necesar ca
pragmatica să facă distincţie între enunţul-tip şi enunţul-ocurenţă. Dacă nu, pragmaticianul
' s-ar limita la analiza enunţurilor-ocurenţă particulare, a căror descriere, deşi complexă,
cu greu am putea-o considera completă.

Dacă frazei îi este asociată o semnificaţie, enunţului îi este asociată nu o semnificaţie, ci un sens
(cf. Ducrot 1980 a, 1984, cap. 8). Trebuie să înţelegem aici semnificaţia frazei ca produsul indicaţiilor
lingvistice care o alcătuiesc [instrucţiunile în terminologia lui Ducrot, cf. § 1.1.3); ea este calculată de
componenta lingvistică (cf. § 3.2. şi cap, 7 § 3.1.). In schimb, sensul enunţului este semnificaţia frazei
plus indicaţiile contextuale sau situaţionale calculabile, din componenta retorică. Recurgerea la legile
discursului ţine în special de componenta retorică, al cărei produs corespunde sensului enunţului.

1.1.3. Instrucţiunea
Una dintre originalităţile analizelor pragmatice a fost de a concepe semnificaţia
frazelor ca produsul instrucţiunilor ataşate cuvintelor limbii. Conceptul de
instrucţiune a fost utilizat, mai ales în u r m a lucrărilor lui O. Ducrot (cf. Ducrot
et alii 1980 şi Anscombre şi Ducrot 1983), pentru ceea ce el a numit cuvintele
discursului („mots du discours") şi, în special, pentru conectori, şi anume con­
juncţii, locuţiuni, adverbe fără semnificaţie referenţială, a căror funcţie pare să
se schimbe în funcţie de contextul lingvistic. Faţă de enunţurile din (10), ne
putem de fapt întreba care este partea comună a semnificaţiei ataşată lui mais
(dar/ci):
(10) a. Le temps n'est pas beau, mais mauvais.
[Vremea nu e frumoasă, ci rea.]
INTRODUCERE 19

h. Le temps n'est pas beau, mais j'ai envie de prendre Pair.


[Vremea nu e frumoasă, dar am chef să mă plimb.]
c. Le temps n'est pas beau, mais la pluie va arroser Ies champs.
[Vremea nu e frumoasă, dar ploaia are să ude cîmpurile.]
d. Le temps n'est pas beau. - Mais un rayon de soleil eclaire le salon.
[Vremea nu e frumoasă. - Dar o rază de soare luminează salonul]'
f. Mais venez donc dîner ce soit.
[Da' veniţi la cină deseară.]
A

In aceste exemple, acelaşi cuvînt produce efecte de sens diferite. Una dintre
contribuţiile principale ale pragmaticii a fost ca aceste efecte să fie considerate
ca rezultat al folosirii unei singure unităţi lexicale, şi nu ca rezultat al folosirii
de unităţi lexicale diferite.
NB: Această problemă este mai ales crucială pentru cazul din (10 a) referitor la alte
întrebuinţări ale lui mais/ ci, deoarece un anumit număr de limbi diferenţiază lexical doi
mais (cf. germ. sondern/aber, sp. sino/pero şi descrierea lui mais făcută de Anscombre şi
Ducrot 1977). [v. şi în rom. dar/ci, în traducerea exemplelor. N T ]

Intuiţia care stă la baza analizei conectorilor e că semnificaţia acestora


corespunde unei instrucţiuni asupra modului de a interpreta conexiunea dintre
propoziţii. „Analiza instrucţională" vizează, aşadar, să dea o schemă generală
de funcţionare a «cuvîntului instrucţional», schemă formulată cu ajutorul unor
variabile. De exemplu, pentru o secvenţă P dar Q, schema instrucţională poate
lua următoarea formă: „din P trageţi concluzia R, din Q trageţi concluzia non-
R, iar dinP dar Q trageţi concluzia non-R" (cf. Anscombre şi Ducrot 1977, Ducrot
et alii 1980, Ducrot 1980 b). Astfel, exemplul (11) va primi analiza instrucţională
(12):
(11) Vremea e frumoasă, dar sînt obosit.
(12) a. Din P(Vremea e frumoasă) trageţi concluzia/? (haideţi să ne plimbăm),
b din Q (sînt obosit), trageţi concluzia non-R (nu mergem să ne plimbăm).
c din P dar Q, trageţi concluzia non-R.

1.2. SINTAXĂ, SEMANTICĂ ŞI PRAGMATICĂ


1.2.1. Sistemul limbii şi întrebuinţarea sistemului limbii
Faptele examinate arată că obiectul pragmaticii nu este independent de lingvis­
tică. In anii şaptezeci, exista tendinţa de a defini pragmatica drept „lada de gunoi
a lingvisticii". Această expresie denotă faptul că pragmatica avea ca sarcină de a
rezolva toate problemele netratate de lingvistică (înţeleasă ca fonologie, sintaxă
şi semantică). Văzută sub acest unghi, pragmatica ar fi trebuit să constea dintr-un
corp nearticulat şi dintr-un ansamblu de fapte marginale, cele pe care nu le voia
şi nu le putea aborda lingvistica. Din fericire, au apărut definiţii mai favorabile,
20 INTRODUCERE

definiţii care atribuie pragmaticii funcţia de a trata dintr-un punct de vedere


nonlingvistic anumite probleme (sintactice şi semantice) considerate ca ţinînd
de teoria lingvistică. In această concepţie, pragmatica nu mai este o ladă de gunoi,
ci un mijloc de a simplifica lingvistica.
U n u l dintre principiile metodologice utilizate este ceea ce Grice (1978) a
numit «principiul modificat al briciului lui Occam», conform căruia nu este bine
să se acumuleze semnificaţiile ataşate unui morfem. Dacă un cuvînt sau o expresie
are mai multe sensuri în uz, aceasta este consecinţa nu a organizării sistemului
lexical, ci a unui principiu pragmatic aplicat enunţului.
Să luăm două exemple p e n t r u a ilustra acest lucru:

(13) a. Drapelul este alb.


b. Drapelul este alb şi albastru.
(14) a. Ion a căzut în prăpastie şi şi-a rupt piciorul,
b. Ion şi-a rupt piciorul şi a căzut în prăpastie.

Ideea este că ar fi prea costisitor pentru lingvistică de a descrie adjectivul alb


din (13) ca avînd două semnificaţii, pe care le putem parafraza prin «în întregime
alb» şi «parţial alb»: dacă se spune că drapelul este alb, înţelegem prin aceasta că
nu este decît alb, dar dacă se spune că este alb şi albastru, el nu va fi numai alb,
ci doar parţial alb. Paralel, în (14) şi nu descrie aceeaşi secvenţă de evenimente:
ordinea propoziţiilor (P şi Q versus Q şi P) determină succesiunea temporală.
Or, ordinea secvenţială este o proprietate care diferenţiază pe şi din limbile natu­
rale de conectorul logic al conjuncţiei(A), pentru care nu există diferenţă seman­
tică între P A Q ş i Q A P .
C u m se explică aceste fenomene? In cazul lui alb, s-a sugerat (cf. Gazdar
1979, Levinson 1983, Cornulier 1985) să dăm o singură semnificaţie lui alb, inde­
pendentă de opoziţia în întregime / parţial, şi să se explice sensurile lui alb
asociate lui (13 a) şi lui (13 b) prin recursul la o regulă pragmatică, maxima de
cantitate. Această regulă cere să dăm cantitatea de informaţie care este cerută
(Grice 1975). Dacă locutorul este cooperativ şi enunţă (13 a), auditorul va putea
trage concluzia că drapelul este în întregime alb, în virtutea regulii cantităţii.
La fel, dacă locutorul cooperează şi enunţă (13 b), interlocutorul va înţelege, pe
de o parte, că drapelul este de altă culoare decît albă, în virtutea regulii calităţii
care cere să nu enunţăm decît ceea ce credem că e adevărat şi, pe de altă parte,
că drapelul nu are altă culoare decît alb şi albastru (în virtutea regulii cantităţii).
Acelaşi r a ţ i o n a m e n t este valabil şi p e n t r u şi: efectul t e m p o r a l şi cauzal nu este p r o p r i u
lui şi (limitat la p r o p r i e t ă ţ i l e sale logice), dar c o r e s p u n d e efectului u n e i reguli conversaţio­
nale (maxima de ordine): dacă un şir de p r o p o z i ţ i i P,Q,R este dat în această o r d i n e , a t u n c i
i n t e r l o c u t o r u l este î n d r e p t ă ţ i t , în afara vreunei indicaţii contrare, să înţeleagă că P,Q,R sînt
o r d o n a t e t e m p o r a l şi chiar cauzal.
INTRODUCERE 21

Diferenţa dintre sintaxă şi semantică, pe de o parte, şi pragmatică, pe de


altă parte, este deci o opoziţie între sistemul limbii şi utilizarea acestui sistem.
In general, putem reprezenta locul pragmaticii faţă de lingvistică prin figura 2:

Această schemă face să intervină două niveluri de înţelegere a limbii: cel al sistemului
şi cel de folosire a sistemului. Sistemul este definit ca fiind compus dintr-o sintaxă şi o semantică,
sintaxa derivînd formele de suprafaţă produse de regulile de bună formare, semantica, o formă
logică dedusă prin intermediul regulilor de compunere. Ansamblul constituit dintr-o formă de
suprafaţă şi o formă logică constituie semnificaţia frazei (prin opoziţie cu sensul enunţului).
Semnificaţia din limbă trebuie aşadar să fie completată,: iar rolul pragmaticii este tocmai acesta.
Pragmatica are ca sarcină să dea o interpretare completă a frazei care face obiectul unei enunţări
(şi anume enunţul). Cînd se vorbeşte despre interpretare, se face aşadar referire la procesul care
atribuie unui enunţ o valoare, aceea care este comunicată.

1.2.2. Codificare, instrucţiune şi inferenţă


Organizarea sistemului lingvistic ţine de ceea ce se numeşte în general codul lin­
gvistic. Am văzut că pragmatica nu are ca obiect codul lingvistic, ci folosirea lui.
Vom vedea însă că relaţiile dintre cod şi folosirea lui sînt mai complexe decît lasă
să se înţeleagă diferenţa dintre lingvistică şi pragmatică. într-adevăr, faptele
pragmatice examinate pînă aici ilustrează două ansambluri de noţiuni: opoziţia
codificare/ inferenţă şi opoziţia instrucţiune / inferenţă.
22 INTRODUCERE

Codificare şi inferenţă
Unele informaţii sînt codificate lingvistic, altele sînt derivate p r i n inferenţă
pragmatică.

Să comparăm, în acest scop, două modalităţi de a cere sarea la masă:


(15) a. Supa nu are sare.
b. Poţi să-mi dai sarea?
Valoarea de cerere din (15 a) nu este codificată lingvistic. Enunţul nu semnifică lingvistic «dă-mi
sarea», nici chiar «iar ai uitat să pui sare în»: el semnifică literal ceea ce spune, şi anume că supa
nu este destul de sărată. Pentru a înţelege enunţul (15 a) ca semnificînd «dă-mi sarea», auditorul
trebuie să facă o inferenţă de tipul «locutorul mi-a spus P pentru a semnifica Q».
Ce se întîmplă în (15 b)? Literal, locutorul nu cere sarea: el pune o întrebare. Dar forma
folosită (verbul a putea) codifică valoarea de cerere, căci sinonimul său (a fi în stare) nu primeşte
decît valoare de întrebare (cf. (15 c)):
(15) c. Eşti în stare să-mi dai sarea?
A fi în stare (a fi capabil) este sinonimul lui aputea, dar nu codifică valoarea de cerere. In (15 b),
există deci şi codificare şi inferenţă, căci cererea este exprimată printr-o întrebare.

Instrucţiune şi inferenţă
Aspectele pragmatice ale interpretării nu sînt aşadar toate identice. Unele sînt
inferenţiale, altele sînt legate de limbă, codificate lingvistic. Dar există o categorie
specifică de informaţie pragmatică codificată lingvistic care se identifică cu
conceptul de instrucţiune: informaţia procedurală. Informaţia procedurală are
două caracteristici: este nonvericondiţională (nu afectează valoarea de adevăr a
frazei) şi priveşte modalitatea în care trebuie prelucrată informaţia p e n t r u a fi
interpretată.
(i) Aspecte nonvericondiţionale: exemplul lui şi temporal este un b u n exemplu al
aspectelor nonvericondiţionale ale enunţului. Un alt exemplu, mai spectaculos,
este dat de negaţie (cf. H o r n 1985). în utilizările negaţiei metalingvistice, care
se referă la asertabilitatea unei propoziţii, negaţia nu afectează valoarea de adevăr
a propoziţiei, ca în (16):
(16) Ana nu are trei copii, are patru.
In (16) nu s-a negat vericondiţional că Ana are trei copii, deoarece a avea patru implică din punct
de vedere logic a avea trei. Se va spune aici că negaţia nu atinge aspectele vericondiţionale ale
enunţului, ci aspectele sale nonvericondiţonale, şi mai ales implicatura sa conversaţională (17):
(17) Ana are trei şi numai trei copii.
într-adevăr, dacă spun interlocutorului meu că Ana are trei copii, subînţeleg că ea nu are nici
mai mulţi, nici mai puţini, şi aceasta în virtutea regulii cantităţii, care îi dă dreptul să conchidă
că am dat informaţia cea mai puternică.

(ii) Aspecte procedurale: conceptul de procedură poate fi exemplificat p r i n co­


nectori. U n a dintre caracteristicile conectorilor este de a da un ansamblu de
INTRODUCERE 23

instrucţiuni asupra modului de a interpreta un enunţ. De fapt, aceste cuvinte


nu sînt asociate nici unui concept particular. Astfel, nu e clar care concept îl
reprezintă pe dacă din exemplele din (18):
(18) a. Dacă aş fi ştiut, n-a$ fi venit.
b. Dacă te întorci (acasă) după ora zece, vei fi pedepsit.
c. Dacă Parisul este capitala Franţei, Lyonul este capitala galilor.
d. Dacă îţi este sete, este bere în frigider.
In (18 a), dacă este spus contra/actual şi nu are sensul lui dacă de condiţie suficientă (dacă im-
plicativ) în care dacă P atunci Q este adevărat dacă şi numai dacă P este fals sau Q este adevărat.
In (18 b), dacă are o valoare inversă lui dacă logic:
(18 b) comunică dacă non P, atunci non Q, şi anume dacă te întorci înainte de ora zece, atunci nu
vei fi pedepsit; într-adevăr, dacă non P, atunci Q {dacă te întorci înainte de ora zece, atunci vei fi
pedepsit), cu toate că din punct de vedere logic e adevărat, este din punct de vedere pragmatic
fals. In (18 c) se vorbeşte despre dacă concesiv, parafrazabil prin cu toate că, chiar dacă; în sfîrşit,
(18 d) trimite la utilizarea sa «performativă» în cazul în care ţi-arfi sete, te informez că este bere în
frigider. Nici un concept nu poate fi asociat lui dacă. Acestea fiind spuse, orice individ care
vorbeşte franceza este capabil să înţeleagă enunţurile (18): el dispune aşadar de informaţii de o
altă natură decît informaţia conceptuală. Vom califica această informaţie ca Urnă procedurală
(cf. Wilson şi Sperber 1990).

Consecinţa acestor fapte este că raportul dintre sistemul lingvistic şi utili­


zarea lui este mai complex decît ne arată figura 2. Raportul dintre codul lingvistic
şi utilizare se poate reprezenta în felul următor:
24 INTRODUCERE

Ajungem astfel la concluzia că pragmatica se ocupă în acelaşi timp de


aspectele inferenţiale şi lingvistice ale codificării conceptuale şi procedurale.
Delimitarea dintre cod şi utilizare este aşadar parţială, tot aşa cum este cea dintre
inferenţă şi instrucţiune, pragmatica ocupîndu-se de toate aspectele pertinente
pentru interpretarea completă a enunţurilor în context, fie că acestea sînt sau
nu sînt legate de codul lingvistic.

2. MIZELE PRAGMATICII
Pragmatica nu a răsturnat fundamental geografia studiilor despre limbaj. Dar
domeniul său de cercetare ridică nişte întrebări care nu sînt fără repercusiuni
pentru ansamblul lingvisticii. Putem formula aceste întrebări în felul următor:
(i) Pragmatica depinde de studiul competenţei sau al performanţei?

(ii) Pragmatica este o componentă a lingvisticii sau, din contră, este independentă
de lingvistică?
(iii) Pragamatica este independentă sau nu de o teorie a cunoşterii?

2.1. COMPETENŢĂ ŞI PERFORMANŢĂ

Vom aminti că în tradiţia lingvisticii chomskiene, distincţia dintre competenţă


şi performanţă priveşte diferenţa dintre cunoştinţe (adică informaţiile disponibile
printr-un organism) pe care un locutor-auditor ideal le are despre limba sa şi
actualizarea acestor cunoştinţe în producerea enunţurilor în comunicare (cf.
C h o m s k y 1971). Această distincţie e crucială, deoarece a permis lingvisticii
moderne să-şi definească obiectul: un sistem complex de reguli (fonologice,
sintactice, semantice) interiorizate de către subiectul vorbitor.
Distincţia dintre competenţă şi performanţă reia, în linii mari, opoziţia saussuriană dintre
limbă ţi vorbire. Totuşi diferenţa esenţială dintre competenţă şi performanţă, pe de o parte, şi
limbă şi vorbire, pe de altă parte, ţine de faptul că vorbirea e definită la Saussure (1968) ca un act
individual, iar limba ca un «tezaur» colectiv, pe cînd competenţa la Chomsky nu este proprie
unei comunităţi, ci unui subiect vorbitor (cf. Ducrot şi Todorov 1972).

întrebarea pe care şi-a pus-o teoria lingvistică, atunci cînd studiul sis­
temului a fost completat cu studiul întrebuinţării sale, priveşte natura faptelor
pragmatice: aparţin ele studiului competenţei sau performanţei? Două tipuri de
răspunsuri au fost date acestei întrebări.
(i) In tradiţia inaugurată de Grice (1975), pragmatica esta concepută ca o teorie
a performanţei (cf. Kernpson 1975, Wilson 1975, Smith şi Wilson 1979): opoziţia
lingvistică/pragmatică corespunde opoziţiei competenţă/performanţă. Intr-ade-
INTRODUCERE 25

văr, principiile sau regulile pragmatice nu privese competenţa lingvistică (şi


anume o cunoaştere a subiectului vorbitor asupra funcţionării limbii sale), ci o
teorie a performanţei (adică un ansamblu de cunoştinţe şi capacităţi pentru
folosirea limbii în situaţie).

NB : Conceptul de performanţă primeşte aici un sens diferit de cel din tradiţia gene-
rativistă. Pentru Chomsky, performanţa defineşte ansamblul de «producţii lingvistice».
Pragmatica, în orientarea sa griceeană, este o cercetare a înţelegerii, şi nu a producerii
limbajului.
(ii) In tradiţia francofonă inaugurată de Benveniste (cf. Benveniste 1966, şi 1974)
şi urmată de Ducrot (cf. Ducrot 1972, 1973, 1980, c, 1984, 1989), pragmatica nu
aparţine studiului performanţei, ci al competenţei: aspectele pragmatice sînt
codificate în limbă, iar limba conţine instrucţiuni asupra acestor utilizări po­
sibile. Aceasta este teoria pragmaticii integrate.

2.2. PRAGMATICA INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICA RADICALĂ


2.2.1. Pragmatica integrată
Termenul de pragmatică integrata (semanticii) a fost popularizat în cadrul anali­
zelor pragmatice iniţiate de J. C. Anscombre şi O. Ducrot şi acoperă mai cu
seamă teoria lor asupra argumentaţiei. Lucrările aparţinînd teoriei argumen­
taţiei vizează apărarea următoarelor două teze.
(i) Prima teză a pragmaticii integrate constă în a susţine o concepţie ascriptivistă
asupra limbajului, după care enunţurile nu comunică stări de fapte (funcţia lor
de reprezentare), ci acţiuni, adică acte de limbaj (ca a ordona, a promite, a dori, a
afirma, a argumenta). Tezele ascriptiviste se o p u n din acest punct de vedere
tezelor descriptiviste ale teoriilor radicale.
Ne găsim aici în faţa unei opoziţii clasice în înţelegerea şi descrierea limbajului. Curentul
lingvisticii structurale a insistat asupra raporturilor dintre limbaj şi comunicare (cf. diferitele
funcţii ale limbajului în comunicare, descrise de Jakobson 1963): în această tradiţie, limbajul
are, în principal, o funcţie comunicaţională. In schimb, tradiţia gramaticii generative (din care
Chomsky revendică filiaţia raţionalistă, cf. Chomsky 1969) a apărat legile «reprezentaţionaliste»:
limbajul are o funcţie de reprezentare, aceea de a exprima idei, funcţia sa comunicaţională nefiind
decît secundară. Nu este surprinzător, în acest caz, că tezele pragmatice de orientare formalistă
şi cognitivă au adoptat punctul de vedere reprezentaţionalist, pe cînd lucrările de inspiraţie şi
tradiţie structuralistă au optat pentru curentul ascnptivist.
(ii) A doua teză a pragmaticii integrate este teze autoreferinţei sensului, pe care
o putem rezuma prin formula: «sensul unui enunţ este imaginea enunţării sale»
(cf. Ducrot 1980 a). Această formulă se interpretează în modul următor: a înţelege
un enunţ înseamnă a înţelege raţiunile enunţării sale. A descrie sensul unui enunţ
26 INTRODUCERE

înseamnă, aşadar, a descrie tipul de act pe care enunţul trebuie să-1 realizeze.
Această teză se bazează pe «fapte pragmatice» care se caracterizează prin înre­
gistrarea convenţională a descrierii enunţării în sensul enunţului (cf. exemplele
descrise la paragraful 1.1.1.).
Această teză nu este foarte departe de ipoteza performativă asociată curentului semanticii
generative. Semantica generativă, reprezentată mai ales de lingvişti ca Ross (1970), Lakoff (1972
a), McCawley (1981), Sadock (1974), s-a dezvoltat mai cu seamă la sfîrşitul anilor şaptezeci şi la
începutul anilor optzeci cu scopul de a integra semantica sintaxei (cf. Galmiche 1975 pentru o
sinteză). Ideea este că (i) structurile sintactice de adîncime sînt structuri semantice de tip predicat-
argument şi că (ii) orice frază este dominată în stuctura de adîncime de un predicat performativ
abstract, care este responsabil de forţa ilocuţionară a enunţului. Astfel, o frază ca (19) va avea drept
structură de admcime (simplificată) (20):

(19) Dobînzile sînt în creştere.

(20) Afirm că dobînzile sînt în creştere.

2.2.2. Pragmatica radicală


Concepţiei integrate a pragmaticii i se poate o p u n e o concepţie radicală:
pragmatica nu este parte integrantă a semanticii, ci despărţită de aceasta.
A r g u m e n t u l e u r m ă t o r u l : i n t e r p r e t a r e a e n u n ţ u r i l o r face să intervină, în
acelaşi t i m p , anumite aspecte vericondiţionale şi a n u m i t e aspecte nonveri-
condiţionale.

Aspecte vericondiţionale
Ele aparţin semanticii (vericondiţionale) şi sînt tratate în cadrul semanticii
formale, care utilizează logici cum ar fi calculul predicatelor sau logica inten-
sională (cf. Allwood, Andersson şi Dahl 1977, McCawley 1981, Dowty, Wall şi
Peters 1981, Chierchia şi McConnell-Ginet 1990, Galmiche 1991 pentru intro­
duceri în semantica formală).
Printre aspectele vericondiţionale clasice, se află problema incidenţei
cuantificatorilor {fiecare, toţi, un, -l e t c ) . Astfel, fraza (21) este din punct de
vedere semantic ambiguă, deoarece primeşte cele două lecturi logice (22), care
descriu condiţii diferite de adevăr:
(21) Fiecare bărbat iubeşte o femeie.
(22) a. Vx (bărbat (x) ->3y (femeie (y) A a iubi (x, y)))
«Pentru orice x, dacă x este un bărbat, atunci există un y în aşa fel încît y este
o femeie şi x o iubeşte pe y.»
b. 3y Vx (femeie (y) A bărbat (x) A a iubi (x,y))
«Există un y, astfel încît pentru orice x, y este o femeie şi x este un bărbat şi
x o iubeşte pe y.»
INTRODUCERE 27

NB: Simbolurile logice utilizate în (22) au semnificaţiile următoare:


„pentru orice x" (cuantificator universal)
„există un x" (cuantificator existenţial)
„dacă ... atunci" (conector logic de implicaţie materială sau de relaţie condiţională)
„şi" (conector logic de conjuncţie)

Aspecte nonvericondiţionale
Aspectele nonvericondiţionale ale enunţului corespund ansamblului implica-
turilor inferabile fie pornind de le reguli conversaţionale (se va vorbi atunci de
implicatură conversaţionala), fie pornind de la sensul cuvintelor (se va vorbi, în
acest caz, de implicatură convenţionala) (cf. Grice 1975, Gazdar 1979, Levinson
1983).
Diferenţa dintre vericondiţionalitate şi nonvericondiţionalitate poate fi ilustrată prin
exemplele (23) (cf. Horn 1983):
(23) a. Ion a reuşit să rezolve problema,
b. Ion n-a reuşit să rezolve problema.
c. Problema era greu de rezolvat.
d. Ion a rezolvat problema.
(23 a) şi (23 b) implicitează în mod convenţional (23 c): (23 c) este aşadar un aspect nonvericondiţional
al propoziţiei (este subînţeles şi prin enunţul pozitiv, şi prin corespondentul său negativ); în schimb,
(23 a) implică (23 d), dar (23 b) nu implică (23 d): (23 d) este deci un aspect vericondiţional al propoziţiei.

Concepţia radicală a pragmaticii formulează aşadar ipoteza că pragmatica


descrie aspectele nonvericondiţionale ale sensului. De unde definiţia pragmaticii dată
de Gazdar (1979): pragmatica = sensul - condiţiile de adevăr. Scopul acestei definiţii
este următorul: (i) conservarea unei semantici vericondiţionale asociată sintaxei
limbilor naturale; (ii) simplificarea descrierii lingvistice, cu limitarea, pe cît posibil,
a domeniului semanticii la aspectele vericondiţionale ale enunţului (cf. capitolele 8
şi 9 pentru o aplicare a acestui principiu la conceptele de presupoziţie şi de implicatură).

2.3. PRAGMATICA: LINGVISTICĂ, SOCIOLINGVISTICĂ SAU PSIHOLINGVISTICĂ ?

A treia miză a pragmaticii priveşte domeniul său de apartenenţă: pragmatica


aparţine oare lingvisticii, sociolingvisticii sau psiholingvisticii? Am văzut ce
opţiuni avea pragmatica faţă de lingvistică: pragmatica integrată face parte din
lingvistică, iar pragmatica radicală este în afara lingvisticii.
Dar problema este mai complexă. într-adevăr, e posibil să orientăm prag­
matica în două direcţii opuse, care nu aparţin lingvisticii.

2.3.1. Orientarea sociolingvistică


O primă orientare constă în a refuza limitarea competenţei numai la domeniul
lingvistic. In tradiţia etnografiei comunicării (cf. G u m p e r z şi H y m e s 1972,
28 INTRODUCERE

G u m p e r z 1989), pentru care enunţul nu poate fi despărţit de cadrul social şi cul­


tural în care este rostit, competenţa lingvistică este extinsă la competenţa de comu­
nicare: un ansamblu de cunoştinţe, culturale şi interacţionale, şi o capacitate de
a acţiona în mod corespunzător în contexte sau situaţii specifice. In acest cadru,
pragmatica ar aparţine sociolingvisticii: studiul contextualizării limbajului
Gumperz 1989), al variaţiei sociolingvistice (Labov 1976,1978), al ritualurilor inter­
acţionale (Goffman 1973,1974 1987) primează asupra studiului sistemului. Pe scurt,
accentul în studiul limbajului este pus pe funcţiile sale şi nu pe structurile sale.
Cercetarea sociolingvistică a dat naştere, în acelaşi t i m p , la studii i n t e r n e s i s t e m u l u i
lingvistic (cum sînt specializate structurile lingvistice p e n t r u indicarea factorilor p r o p r i i con­
textualizării, ca formele de adresare, formele de politeţe e t c ? - cf. B r o w n şi Levinson 1978
şi 1987) şi studii externe sistemului lingvistic: studiile asupra i n t e r a c ţ i u n i l o r faţă în faţă şi
asupra conversaţiei au p e r m i s aducerea la zi a a n u m i t o r dispozitive (specifice sau nespecifice
a n u m i t o r culturi) ale î n t r e b u i n ţ ă r i i limbajului. In cadrul s t u d i i l o r asupra conversaţiei, a
apărut o p u t e r n i c ă divergenţă î n t r e lucrările de inspiraţie sociolingvistică, a p a r ţ i n î n d para­
digmelor sociologice ale interacţionismului social (Goffman) sau ale etnometodologiei (Sacks,
Schegloff, Jefferson 1974 şi 1978) iar, pe de altă p a r t e , lucrările a p a r ţ i n î n d gramaticii discur­
sului sau a textului, care aplică o metodologie şi o epistemologie proprie lingvisticii (cf. Roulet
etalii 1985). Astfel, în gramaticile discursului, p r o b l e m a b u n e i formări a discursurilor este
a b o r d a t ă p o r n i n d de la un a n s a m b l u de categorii sau u n i t ă ţ i discursive, ca şi de reguli de
formare care explică formarea de u n i t ă ţ i discursive complexe, p o r n i n d de la u n i t ă ţ i discur­
sive simple. In plus, la fel c u m recursivitatea, adică repetiţia u n e i categorii sintagmatice într-o
regulă sintagmatică, este u n a dintre proprietăţile fundamentale ale gramaticilor frazei, recur­
sivitatea este şi o p r o p r i e t a t e a gramaticilor discursului, Astfel, la fel c u m categoria frază
i n t e r v i n e şi în calitate de c o n s t i t u e n t intercalant şi în aceea de c o n s t i t u e n t intercalat, tot aşa
în i n t e r a c ţ i u n e a conversaţională se găsesc categorii intercalabile c u m sînt schimbul şi inter­
venţia (cf. capitolul 18, § 2).

2.3.2, Orientarea psiholingvistică


Acestui prim curent, centrat pe faptele de performanţă, îi poate fi opus un al doilea,
care dă şi el prioritate faptelor de performanţă: este vorba de curentul psiholingvis­
tic, axat fie pe procesele de achiziţie (cf. Bates 1976), fie pe procesele de prelucrare a
informaţiei lingvistice (cf. Miller şi Johnson Laird 1983, Levelt 1989).
Cercetarea psiholingvistică p u n e problema raportului dintre limbaj (şi mai precis între­
buinţarea limbajului) şi cunoaştere. Un mare număr de lucrări care tratează subiecte specific
lingvistice (ca anafora pronominală) încearcă să verifice ipotezele (lingvistice sau psiholingvistice)
asupra proceselor angajate de subiecţii vorbitori pentru a rezolva, de exemplu, o anaforă pro­
nominală, în centrul u n o r astfel de discuţii (cf. Charolles 1990 şi Charolles şi Sprenger-Charolles
1989) se află, în special, relaţia dintre codificare şi inferenţă.

Pe scurt, pragmatica, integrată sau nu lingvisticii, are raporturi foarte apropiate


cu probleme abordate de disciplinele vecine lingvisticii, ca sociolingvistica şi psiho­
lingvistica, dar aparţinînd unor tradiţii ştiinţifice şi metodologice diferite.
INTRODUCERE 29

Astfel, prelucrarea datelor este foarte diferită. De exemplu, cercetarea sociolingvistică este
foarte adesea de orientare cantitativă (cf. lucrările lui Labov), iar regulile sînt preferenţiale ver-
sus absolute, ele descriind tendinţe (ele sînt din acest punct de vedere probabiliste). In psiho­
lingvistică, metodologia este apropiată de aceea a unei ştiinţe experimentale: un anumit număr
de indivizi sînt supuşi anumitor teste, care au ca funcţie verificarea ipotezelor formulate inde­
pendent. In schimb, în lingvistică, datele sînt în general produsul creaţiei lingvistului (sau, mai
rar, provin din corpusuri autentice) şi sînt descrise în interiorul unui cadru teoretic autonom şi
complet.

2.4. SINTEZĂ

Cele de mai sus ar trebui să ne permită să înţelegem mai bine locul pragmaticii
şi funcţia acesteia în teoriile limbajului. In cadrul teoriilor lingvistice de tradiţie
chomskiană, pragmatica, teorie a performanţei, este despărţită de lingvistică:
rolul său este de a descrie, pe de o parte, mecanismele nonlingvistice legate de
interpretarea enunţurilor în context şi, pe de altă parte, în măsura în care do­
meniul ei este specific din p u n c t de vedere teoretic, raportul dintre obiectul
lingvisticii (relaţia formă-semnificaţie) şi faptele de performanţă:

NB: Se va remarca o excepţie exemplară în paradigma chomskiană, constituită din lucră­


rile lui Banfield (1982) şi Milner (1978, 1982), care integrează dimensiunea enunţiativă
în interiorul sintaxei (prin introducerea categoriei sintactice de Expresie). Cf. Reboul (1992)
pentru o discuţie aprofundată a lucrărilor lui Banfield.

Pe de altă parte, integrarea anumitor fapte în interiorul teoriei lingvistice


permite să se distingă două tipuri de aspecte pragmatice: cele care sînt asociate
structurii lingvistice şi cele care sînt asociate contextului extralingvistic. Această
repartiţie a aspectelor pragmatice impune funcţii diferite conceptelor de competenţă
şi de performanţă (cf. figura 5):
30 INTRODUCERE

Pragmatica nonlingvistică, bazată pe principii, este aici definită ca o teorie a competenţei,


deoarece ea nu priveşte decît faptele de interpretare. Ipotezele despre procesele de prelucrare a
enunţurilor nu sînt specifice întrebuinţărilor particulare, ci privesc cunoştinţe particulare despre
aceste întrebuinţări (cf. Moeschler 1990 a pentru teza pragmaticii ca teorie a competenţei).

3. TIPURI DE TEORII PRAGMATICE


Am examinat pînă acum locul pragmaticii în teoria lingvistică şi relaţiile sale
cu alte discipline conexe, ca sociolingvistica sau psiholingvistica. D a r nu am exa­
minat încă arhitectura generală a teoriilor în care aceasta se integrează. Vom dis­
cuta trei tipuri de teorii: (i) teorii lineare; (ii) teoriile în Y; (iii) teoriile cognitiviste.

3.1. TEORIILE LINEARE

Aceste teorii sînt născute din tradiţia neopozitivistă sau logicistă a analizei
limbajului (Peirce 1931-1958, Morris 1938, Carnap 1942) şi privesc orice sistem
de semne, adică orice semiotică, ca format din următoarele componente: o sin­
taxă, al cărei obiect este studiul relaţiilor dintre semne; o semantică, care se ocupă
de relaţia dintre semne şi designata (referenţi); şi o pragmatică, al cărei obiect
de studiu este raportul dintre semne şi interpretanţii lor (cf. Levinson 1983,
Sayward 1974, Jacob 1980 şi Rastier 1991 pentru analize mai precise ale acestei
tradiţii). Aceste distincţii sînt la originea definiţiilor clasice ale sintaxei, seman­
ticii şi pragmaticii (cf. Morris 1938 şi Morris 1974 pentru versiunea franceză).
(i) Sintaxa are ca obiect relaţiile sau modurile de combinare dintre unităţile limbii. Ea are drept
funcţie producerea de reguli de bună formare sintactică. O sintaxă este constituită dintr-o axiomă
şi din scheme de reguli. în gramaticile sintagmatice clasice, axioma este fraza (S), iar schemele
de reguli de rescriere (sau reguli sintagmatice) introduc categorii sintagmatice, cum sînt sintagma
INTRODUCERE 31

nominală (SN), sintagma verbală (SV), categorii lexicale ca substantivul (N), verbul (V) şi adjec­
tivul (A), şi categorii nonlexicale, ca determinantul (Det), ceea ce arată regulile sintagmatice
următoare: S -> SN SV, SN H>Det (A)N, SV -> V(SN) (parantezele indică constituenţii opţionali).
(ii) Semantica are ca obiect relaţia dintre cuvinte, sintagme sau fraze şi obiectele lumii. Se pot
distinge (cf, Lyons 1977 şi 1980) trei tipuri de entităţi semantice, în funcţie de proprietăţile lor
referenţiale: entităţi de ordinul întîi (termeni), care desemnează obiectele lumii; entităţi de ordinul
al doilea (predicate), care se referă la stări, evenimente, acţiuni verificate de o entitate sau de alta
de ordinul întîi; entităţi de ordinul al treilea (propoziţii), al căror domeniu este mulţimea valorilor
de adevăr (Adevărat, Fals).
(iii) Pragmatica se ocupă de relaţiile dintre semne şi utilizatorii lor. De aici, limitarea pragmati­
cii, in curentul logicist, la fenomenele indexicalităţii (referinţa la coordonatele personale, spaţiale
şi temporale variabile în funcţie de enunţare).
Aceste definiţii au acordat un loc şi o ordine în tratarea acestor domenii:
tratamentul sintactic precedă tratamentul semantic, care, la rîndul lui, precedă
tratamentul pragmatic. Altfel spus, ieşirile sintaxei constituie intrările semanticii,
iar ieşirile semanticii reprezintă intrările pragmaticii. Cît priveşte ieşirile pragmaticii,
acestea descriu valoarea de acţiune a enunţului.
Acest tip de teorie poate fi calificat drept linear (ordinea tratamentului e funda­
mentală) şi modular, deoarece fiecare dintre domenii este autonom şi independent.
Figura 6 reprezintă schema tip a acestui gen de model:

Descrierea sintactică a lui E este rezultatul unui tratament sintactic (de exemplu, sub forma
unei structuri arborescente cu constituenţi); conţinutul informativ este definit de condiţiile de
adevăr atribuite propoziţei exprimate prin E; în sfîrşit, valoarea de acţiune a lui E constă în a
atribui lui E o forţă ilocuţionară: fiecărui enunţ îi corespunde realizarea unuia, şi numai a u n u i
singur act de limbaj. Condiţiile care determină atribuirea unei valori de acţiune l u i £ sînt definite drept
condiţii de adecvare (se va spune că un act de limbaj este adecvat unui context.
32 INTRODUCERE

3.2. TEORII ÎN Y

Teoriile lineare (cf. van Dijk 1977) au fost criticate de către adepţii pragmaticii
integrate (cf. Anscombre şi Ducrot 1983). In cadrul pragmaticii integrate, nu
avem de-a face cu un tratament linear al enunţului, ci cu o îmbinare de informaţii
lingvistice (aparţinînd componentei lingvistice) şi de informaţii extralingvistice
(aparţinînd componentei retorice). Componenta lingvistică este locul de aplicare
a instrucţiunilor ataşate morfemelor şi altor unităţi lexicale: unitatea prelucrată
este obiectul teoretic/raz^, al cărei tratament lingvistic furnizează semnificaţia.
îmbinarea semnificaţiei frazei şi a informaţiilor extralingvistice produce sensul
enunţului, care reprezintă deci ieşirea componentei retorice. P u t e m reprezenta
acest tip de teorie printr-o schemă în Y (de unde termenul de «teorie în Y»,
împrumutat de la Berrendonner 1981):

în cadrul teoriilor în Y, nu mai există ordine lineară între sintaxă, semantică şi pragmatică
(pragmatica - sau retorica - este integrată în semantică). O ordine există totuşi: «circumstanţele
de elocuţie» (sau contextul de enunţare) nu intervin decît după ce frazei i-a fost atribuită o
semnificaţie, semnificaţia fiind ieşirea componentei lingvistice.
Aşadar există două etape în interpretarea enunţurilor. Prima etapă este
strict lingvistică, căci nu este necesară nici o cunoaştere extralingvistică. Această
etapă este rezultatul aplicării a ceea ce am numit instrucţiuni. Semnificaţia nu
poate fi formulată decît sub formă de variabile, («a trage o concluzie non-R din
P dar Q astfel încît non-R este dedus din Q, iar R din P», «a interpreta aproape
P ca avînd aceeaşi orientare argumentativă ca şi P» etc); aceste variabile nu vor
fi saturate decît la ieşirea din tratamentul retoric (pragmatic). Se vede aşadar în
INTRODUCERE 33

ce constă autonomia lingvistică a analizei pragmatice: dacă există o contradicţie


între ieşirea componentei lingvistică şi ieşirea componentei retorice, aceasta se
explică prin utilizarea unei legi a discursului pentru a modifica semnificaţia.
De exemplu, un locutor care enunţă (24) avînd la el mulţi bani nu va putea fi acuzat că a
minţit;
(24) Am ceva bani la mine.
De fapt, o lege a discursului (legea litotei, cf. Ducrot 1972 şi infra cap. 7 § 3.2.2.) explică posibilitatea
de a trece de la exprimarea unei cantităţi mici la afirmarea unei cantităţi mari.
NB: Deosebirea dintre ieşirea componentei lingvistice şi ieşirea componentei retorice nu
este asemănătoare distincţiei sens literal (sau sensul frazei) şi sens derivat (sau sensul enun­
ţării). Diferenţa se situează, de fapt, în termenii opoziţiei variabile/constante.

3.3. TEORII COGNITIVISTE

Al treilea tip de teorie pragmatică corespunde tendinţelor cognitiviste ale prag­


maticii şi se opune teoriilor lineare şi teoriilor în Y. Teoria cognitivistă este o
versiune a pragmaticii radicale; aceasta a dat de fapt naştere la două direcţii
paralele: o direcţie formalistă (reprezentată de lucrările lui Gazdar, şi ţinînd de
o teorie lineară) şi o direcţie cognitivistă, modularistă, reprezentată de lucrările
lui Sperber şi Wilson (1986 a) şi (1989).
Ipoteza modularistă este legată de teoria cunoaşterii a lui Fodor (1986),
care distinge două tipuri de sisteme de prelucrare a informaţiei: sistemele peri­
ferice (input systems), specializate şi modulare, şi sistemul central al gîndirii,
nonspecializat şi nonmodular, loc al inferenţelor. Ipoteza lui Sperber şi Wilson
este că sistemul central este locul tratamentului pragmatic: operaţiile trata­
mentului pragmatic nu sînt aşadar nici specializate, şi nici dependente de natura
sistemului periferic care alimentează sistemul central.
Punctul important este aici divergenţa dintre gramatică (teoria sintactică) şi pragmatică.
Cele două domenii depind de cercetarea cognitivă (teoria gramaticală este legată, pe de o parte,
de gramatica universală, iar, pe de altă parte, de teoriile învăţării, în timp ce pragmatica tratează
procesele inferenţiale şi de constituire a contextului) şi au drept obiect limbajul. Dar analogia se
opreşte aici, deoarece dacă se poate face ipoteza caracterului modular al sintaxei (cf. Chomsky
1987 şi 1991), a concepe pragmatica drept modulară ar fi incompatibil cu teoria fodoriană (cf.
Wilson şi Sperber 1986 şi 1989).
Se vede aşadar o primă diferenţă faţă de celelalte două tipuri de teorii:
teoria modularistă este cognitivistă, iar pragmatica nu aparţine domeniului
lingvisticii (aceasta limitîndu-se la fonologie, la sintaxă şi la semantică). D a r
intervin alte diferenţe. Ele ţin în principal de relaţia dintre sistemul periferic şi
sistemul central. Teoria modularistă a lui Sperber şi Wilson formulează ipoteza
34 INTRODUCERE

că ieşirea din sistemul de tratament lingvistic este reprezentată de o formă logică


ce corespunde unei interpretări parţiale şi incomplete a enunţului. O interpretare
e completă atunci cînd pragmatica a atribuit referenţi variabilelor, a atribuit o
forţă ilocuţionară enunţului, a dezambiguizat enunţul, a îmbogăţit forma logică
fie la nivelul implicitărilor, fie la nivelul explicitării acesteia. Tratamentul prag­
matic este deci ultimul proces şi se aplică la ieşirea din sistemul lingvistic. Dar
interacţiunea dintre sistemul periferic şi sistemul central este mai complexă decît
în teoriile lineare. Figura 3 a arătat că anumite informaţii codificate lingvistic
declanşează procese pragmatice (proceduri). Pe scurt, versiunea cognitivistă
constituie o soluţie intermediară între primele două tipuri de teorii:
1. TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

A
nceputurile pragmaticii, aşa cum o cunoaştem astăzi, coincid cu descoperirea
Î de către filozoful britanic Austin a fenomenului actelor de limbaj (cf. Aus­
tin 1970). Trebuie totuşi să se insiste asupra faptului că descoperirea lui Austin,
dacă ea s-a făcut independent de lucrări anterioare, a pus în lumină nişte fapte
care au fost remarcate şi înainte. Astfel Reinach, înainte de primul război mon­
dial, izolase deja actele sociale (cf. Reinach 1983), pe care Austin le va n u m i acte
de limbaj ilocuţionare, sau Gardiner, între cele două războaie, a făcut multiple
remarci care anunţau teoria austiniană a actelor de limbaj şi anticipă anumite
idei ale lui Grice (cf. Gardiner 1989). In sfîrşit, teoria austiniană a actelor de
limbaj s-a dezvoltat în timp şi a cunoscut două etape principale (cf. Austin 1970
şi Recanati 1981). Vom începe aşadar printr-o istorie a teoriei actelor de limbaj,
cu pionieri ca Reinach (1983) şi Gardiner (1989), apoi vom continua cu o dez­
voltare asupra teoriei clasice a actelor de limbaj, reprezentată de Austin (1970)
şi de Searle (1972).

1. ISTORICUL TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ


1.1. REINACH şt ACTELE SOCIALE
1.1.1. Drepturi şi obligaţii legate de actele sociale
In ciuda cîtorva diferenţe, Reinach are în comun cu Austin un anumit n u m ă r
de preocupări centrale. In primul rînd, preocuparea lor comună este mai curînd
de a descrie decît de a explica fenomenul actelor sociale sau al actelor de limbaj;
după aceea, exemplul lor favorit este promisiunea; în sfîrşit, ei insistă, unul ca
şi celălalt, asupra necesităţii de a stabili o frontieră între enunţurile susceptibile
de a primi valoare de adevăr şi cele care nu primesc. Şi totuşi diferenţe rămîn.
Principala, care este considerabilă, priveşte cadrul şi finalitatea filozofică a lucră­
rilor lor: dacă Austin are drept scop de a pune la îndoială ideea conform căreia
enunţurile sînt în general descriptive şi servesc la descrierea lumii, adică sînt
adevărate sau false, Reinach caută să dezvolte analiza husserliană a actelor men­
tale şi a folosirii semnelor. Această diferenţă fundamentală are consecinţe im­
portante asupra modului însuşi de a aborda fenomenul actelor sociale.
36 CAPITOLUL 1

Ce este un act social? Foarte simplu, este un act care are drept caracteristică
de a fi îndeplinit prin limbaj şi de a se executa prin simplul fapt de a spune ceva.
Vorbirea însăşi, în acest caz, creează obligaţii şi drepturi care, şi Reinach insistă
asupra acestui punct, nu se confundă cu drepturi sau obligaţii morale:
Să luăm exemplul favorit al lui Reinach, promisiunea:
(1) Iţi primit că voi veni mîine.
Prin simplul fapt de a enunţa (1), locutorul din (1) a realizat actul de a promite şi are obligaţia de
a veni a doua zi. Interlocutorul său, prin enunţarea lui (1), are dreptul de a impune prezenţa
locutorului în ziua următoare.
Şi totuşi, descrierea lui Reinach a ceea ce este un act social depăşeşte cu
mult această constatare simplă. într-adevăr, studiul său se bazează, pe de o parte,
pe analiza naturii înseşi a acestor drepturi şi obligaţii şi, pe de altă parte, pe
particularităţile experienţei legate de actele sociale.

1.1.2. Natura drepturilor şi obligaţiilor legate de actele sociale


Să începem cu natura drepturilor şi obligaţiilor legate de actele sociale. Mai întîi,
drepturile şi obligaţiile sînt obiecte temporale, întrucît ele apar la un moment dat şi
dispar la un moment dat. Acestea nu sînt totuşi nici obiecte fizice, adică nu se
confundă cu o simplă experienţă. Drepturile şi obligaţiile presupun, în acelaşi timp,
unul sau mai mulţi protagonişti, ca şi un conţinut definit. Aceasta le apropie de
experienţele care presupun şi existenţa unei fiinţe care are experienţă în chestiune;
vom nota însă că, în cazul unei simple experienţe, fiinţa care are această experienţă
poate fi un animal, dar animalul nu ar putea totuşi să aibă drepturi şi obligaţii.
Conţinutul obligaţiilor este, fie în întregime, fie în parte, un act. într-adevăr,
o obligaţie poate avea ca obiect actul însuşi sau consecinţe ale acestui act. Pe de altă
parte, vom distinge obligaţia de a face ceva pentru cineva de obligaţia ca cineva să
facă ceva.
Astfel, dacă promit să conduc pe vecinul meu la gară, acest lucru este o obligaţie pe care
o am de a face ceva pentru vecinul meu. Dar, dacă sînt obligat să-mi plătesc impozitele, obligaţia
este pentru mine.
Pornind de la această distincţie, putem arăta corelaţia dintre drept şi obli­
gaţie: fiecare are acelaşi conţinut, iar relaţiile dintre deţinătorul dreptului şi acela
al obligaţiei se inversează chiar şi atunci cînd conţinutul poate să se adreseze
oricui, ori chiar nimănui. In sfîrşit, drepturile şi obligaţiile au nişte cauze, iar
aceste cauze sînt actele sociale.
Să trecem acum la particularităţile actelor sociale ca experienţe. Un act
social corespunde mai întîi unei experienţe care nu aparţine doar u n u i individ
anume, ci u n u i individ activ. O astfel de experienţă este n u m i t ă de Reinach
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 37

un act spontan, spontaneitatea corespunzînd faptului că individul este sursa însăşi


a experienţei.
Dar aceasta nu este singura particularitate experenţială a actelor sociale:
în timp ce numeroase acte, decizia, de exemplu, sînt îndeplinite în mod intern,
fără necesitatea de a se exterioriza, actele sociale nu pot exista decît prin exte­
riorizare. Astfel, un act social implică doi indivizi diferiţi, unul care este la
originea actului, iar celălalt care este beneficiarul.
Iată deci particularitatea actelor sociale ca experienţă: un act social ca
promisiunea nu este nici o pură experienţă internă, nici raportarea unei asemenea
experienţe (adică el nu descrie această experienţă), dar are un aspect intern şi
un aspect extern, constituind o unitate care include actul şi enunţul, ceea ce nu
interzice ca ansamblul să facă obiectul unei relatări. Aceasta nu împiedică faptul
ca un act social să implice o experienţă internă, convingerea pentru actul de a
informa, incertitudinea pentru întrebare, dorinţa pentru cerere etc.
Există, aşadar, un al treilea aspect al actelor sociale: acestea sînt susceptibile
de diferite modificări.

(i) Există întrebări retorice, cereri ipocrite, promisiuni care nu sînt sincere e t c :
vom vorbi atunci de pseudo-performanţe. In acest caz, actul social nu mai pre­
supune experienţa internă de care este legat, ci dimpotrivă, pseudo-performanţa
interzice această experienţă internă.
(ii) Un act social poate fi condiţional sau necondiţional: alături de un ordin p u r
şi simplu, există un ordin care presupune eventualitatea unui fapt sau al altuia.
Să luăm exemplul promisiunii şi să examinăm (2):
(2) Dacă primeşti zece la aritmetică, îţi promit că-ţi cumpăr o bicicletă de curse.
Aici promisiunea este autentică, dar ea nu se va realiza decît dacă beneficiarul îndeplineşte condiţia
enunţată în propoziţia condiţională Dacă primeşti zece la aritmetică...
Vom nota că nu toate actele sociale sînt susceptibile de o asemenea modi­
ficare: actul de a informa, de exemplu, nu poate fi condiţionat în acest sens. Vom
remarca, în sfîrşit, că există o restricţie asupra evenimentului care condiţionează
un act social: acesta trebuie să fie posibil, dar nu trebuie să fie necesar. Trebuie,
de asemenea, să distingem între actul social condiţional cu un conţinut noncon-
diţional şi actul social noncondiţional cu un conţinut condiţional.
Dacă exemplul (2) este un exemplu de act social condiţional cu un conţinut noncon­
diţional, exemplul (3), este, din contră, un exemplu de act social noncondiţional cu un conţinut
condiţional:
(3) Iţi promit că, dacă primeşti zece la aritmetică, îţi cumpăr o bicicletă de curse.
Promisiunea este autentică, dar ea nu se va realiza decît dacă evenimentul reprezentat prin dacă
primeşti zece la aritmetică... este el însuşi realizat.
38 CAPITOLUL 1

(iii) Un act social poate fi îndeplinit de un anumit număr de persoane şi adresat


unui anumit număr de persoane. In cazul în care un act social este adresat mai
multor beneficiari, există o obligaţie sau un drept unic comun beneficiarilor în
discuţie. Cînd mai mulţi indivizi realizează un act social, fiecare realizează actul
în discuţie legat de ceilalţi şi avem de-a face cu un act unic cu mai mulţi subiecţi
şi un singur drept sau o singură obligaţie.
(iv) Putem indeplini un act social prin procură: în acest caz, actul social nu este
îndeplinit de subiectul său, ci de către un reprezentant al acestui subiect. In acest
caz, dreptul sau obligaţia beneficiarului actului nu se exercită către reprezentantul
subiectului, ci către subiectul însuşi.

1.1.3. Originea drepturilor şi a obligaţiilor: actele sociale


Ajungem acum la actele sociale ca sursă a drepturilor şi a obligaţiilor. Pentru
ca un act social să producă un drept sau o obligaţie, trebuie ca beneficiarul să-1
sesizeze sau, dacă preferăm, să-1 înţeleagă. Se poate atunci să-1 refuze sau să-1
accepte în mod intern, şi să exprime sau să nu exprime exterior acest acord.
Vom remarca totuşi că exprimarea refuzului sau a acceptării beneficiarului
nu are în general rol în crearea dreptului sau a obligaţiei legat(e) de actul social
realizat. Singurul caz în care refuzul sau acceptarea poate pune în discuţie crearea
dreptului sau a obligaţiei este cazul în care actul social este un act condiţional,
conţinutul condiţiei (dar nu cel al actului) fiind acceptarea actului de către
beneficiar.
Să luăm încă o dată cazul promisiunii şi să observăm următorul exemplu:
(4) Dacă eşti de acord, îţi promit că voi veni mîine.
Aici, conţinutul condiţiei ce se referă la actul social este acordul beneficiarului, în timp ce
conţinutul actului este venirea subiectului. In acest caz, şi numai în acest caz, acordul beneficia­
rului este necesar creării obligaţiei subiectului. Vom nota că acordul în discuţie este, de asemenea,
un act social el însuşi.

Am văzut mai sus că un drept sau o obligaţie sînt obiecte temporale în


sensul că ele au existenţă pe o durată determinată: ele se nasc dintr-un act social
oarecare, iar dispariţia lor poate lua mai multe forme.
(i) Conţinutul actului social este realizat, iar dreptul sau obligaţia dispar ipsofacto.
Să admitem că Petre este subiectul lui (1):
(1) Iţi promit că vin mîine.
îndată ce Petre îşi ţine promisiunea venind să-1 vadă pe beneficiar a doua zi de la enunţarea lui
(1), obligaţia pe care şi-a creat-o prin această enunţare, ca şi dreptul pe care 1-a acordat benefi­
ciarului, dispar prin însuşi faptul venirii sale.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 39

(ii) Beneficiarul actului social renunţă la drepturile sale. Renunţarea este, vom
vedea, un alt act social care are ca beneficiar subiectul actului social la care se
renunţă.
(iii) Subiectul actului social poate să-1 contramandeze (să-1 revoce) pe acesta. A
revoca este tot un act social, care se adresează beneficiarului actului social care,
se revocă. Pentru ca subiectul unui act social să poată revoca acest act social,
trebuie îndeplinite anumite condiţii: subiectul actului social trebuie să fie împu­
ternicit, legal, cu revocarea actului său, şi această putere îi este acordată de bene­
ficiarul actului.
Astfel, pentru a rezuma descrierea pe care Reinach o dă actelor sociale,
vom spune că un act social implică o experienţă internă, fără ca prin aceasta el
să reprezinte raportarea pur şi simplu a acestuia. Din contră, el trebuie să aibă
un beneficiar, şi tot el creează drepturi şi obligaţii care nu se confundă cu dreptu­
rile şi obligaţiile morale. Este susceptibil de un anumit număr de modificări.

1.2. GARDINER ŞI ACTELE DE LIMBAJ


1.2.1. Distincţia limbă/discurs
Dacă lucrarea lui Reinach despre actele sociale are în centrul ei acest fenomen
lingvistic şi este o monografie relativ scurtă, nu acelaşi lucru se întîmplă cu
lucrarea lui Gardiner care se prezintă sub forma unei lucrări mari consacrate
limbajului în ansamblul său. Gardiner pleacă de la o distincţie între limbă şi
discurs, destul de asemănătoare, dar fără să fie echivalentă cu distincţia saussuriană
dintre limbă şi vorbire (cf. Saussure 1968).
N B : Să ne a m i n t i m că Saussure distinge limba, care este partea determinată din p u n c t
de vedere social şi convenţional a limbajului, de vorbire, care este „execuţia" individuală
a limbii. D u p ă Saussure, această distincţie dintre limbă şi vorbire p e r m i t e deosebirea în
limbaj a ceea ce este social (limba) de ceea ce este individual (vorbirea), a ceea ce este
esenţial (limba), de ceea ce este întîmplător (vorbirea). Ca urmare, ceea ce face obiectul
lingvisticii este limba şi nu vorbirea.

In timp ce Saussure pleacă de la limbă pentru a defini vorbirea, Gardiner


face un traseu invers, care porneşte de la discurs pentru a descrie limba. După
el, discursul este o activitate umană, declanşată, în general, de un eveniment
particular sau stimul, prin care un locutor comunică cu un interlocutor, utilizînd
semnale verbale organizate după un cod comun. Limba este tocmai ansamblul
cunoştinţelor care se referă la acest cod şi la aceste semnale, şi care permit comu­
nicarea. După Gardiner, fraza este unitatea discursului, iar cuvîntul unitatea
limbii, iar aceste două niveluri trebuie distinse cu grijă, chiar în cazul în care
fraza se reduce la un singur cuvînt.
40 CAPITOLUL 1

Să analizăm următorul exemplu:


(5) Un chirurg către o infirmieră în timpul operaţiei;
«Bisturiul!»
La nivelul discursului, avem, după Gardiner, o frază, iar, la nivelul limbii, un cuvînt. Vom
remarca că acolo unde Gardiner vorbea de frază, azi am zice enunţ: fraza este considerată acum
ca o construcţie teoretică abstractă, aparţinînd aspectelor sintactice ale limbii, în timp ce enunţul
este fraza produsă de un anume subiect în circumstanţe particulare (cf. mai ales Ducrot 1980 a).

Faţă de Saussure, care se serveşte de distincţia limbă/vorbire pentru a situa


vorbirea în afara sferei de studiu a limbajului, Gardiner pune discursul la originea
limbii; aceasta din urmă nu este altceva decît rezultatul ocurenţelor infinite ale
discursului, iar, în această optică, discursul trebuie să fie studiat în acelaşi mod
ca şi limba.

1.2.2. Subiect şi predicat: componentele frazei


Concepînd cuvîntul ca unitate a limbii, iar fraza ca unitate a discursului, Gar­
diner introduce o subdiviziune în frază, remarcînd că frazele discursului se
împart, la nivelul discursului, în subiect şi predicat, şi nu în cuvinte. Dacă
putem defini predicaţia spunînd că ea constă în a spune ceva despre ceva, vom
putea atunci spune că subiectul este lucrul despre care se spune ceva. M a i
simplu, subiectul este lucrul despre care se vorbeşte, predicatul - ceea ce se spune
despre acesta (cf. Gardiner 1989, cap. 3).
Să luăm următorul exemplu, împrumutat de la Gardiner:
(6) Ion a venit.
La nivelul discursului, fraza Ion a venit se împarte în subiect, Ion, şi în predicat, a venit; cuvintele
nu intră în discuţie.
Ceea ce permite trecerea de la cuvinte la frază, precum şi la subiect şi predicatul
pe care le conţine aceasta, este intenţia locutorului. Atunci cînd enunţă o frază
mai curînd decît alta, locutorul are o intenţie determinată, iar ceea ce se reflectă
în structura subiect/predicat este tocmai această intenţie. Cuvintele care, la
nivelul limbii, formează subiectul şi predicatul, fac obiectul unei opţiuni, iar
această opţiune determină, la nivelul discursului, subiectul şi predicatul.
Gardiner observă totuşi că, dacă trebuie să apărăm distincţia dintre subiect şi
predicat, orice cuvînt, de îndată ce este ales pentru a desemna un obiect specific,
este într-o anumită măsură predicat, deoarece, desemînd acest obiect, el spune
ceva despre acesta. Trebuie, după el, să distingem cinci feluri de predicaţii:
(i) Orice cuvînt este predicat deoarece spune ceva despre obiectul la care se
raportează.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 41

Să considerăm exemplul (7):


(7) Anne Reboul arată spre fiul ei şi spune:
«Fiule!»
Această frază, care nu conţine decît un grup nominal, spune despre un individ, cu ajutorul predi­
catului, că este fiul Annei Reboul.

(ii) In măsura în care este o reacţie la un stimul, orice frază este un predicat care
se referă la acest stimul.
Să luăm exemplul (8):
(8) Petre priveşte ploaia care cade şi spune:
«Plouă.»
Fraza din (8) este un predicat care califică situaţia meteorologică.

(iii) Orice cuvînt utilizat este un predicat al stării de fapt reprezentate prin
cuvintele precedente.
In exemplul (9), cuvîntul repede califică starea de fapt reprezentată prin cuvintele prece­
dente, adică mersul lui Petre.
(9) Petre merge repede.

(iv) In frazele care conţin un subiect şi un predicat, predicatul spune ceva despre
subiect.
In exemplul (10), predicatul este frumoasă califică subiectul Măria:

(10) Măria este frumoasă.

(v) O r i c e c u v î n t d i n t r - o frază p o a t e fi folosit p r e d i c a t i v p e n t r u a s p u n e i m p l i c i t


ceva d e s p r e a n s a m b l u l frazei.
Să observăm exemplul (11):
(11) Această piesă este oribilă!
După Gardiner, cuvîntul oribilă califică ansamblul frazei, indicînd, în general datorită accentului
pus pe cuvînt, faptul că ansamblul frazei vine să contrazică o altă părere, de tipul Această piesă
este minunată.

Vom remarca totuşi că primele trei tipuri de predicaţie ţin de natura însăşi a
limbajului, numai ultimele două fiind obiectul unei intenţii a locutorului,
de unde şi interesul de a păstra distincţia subiect/predicat la nivelul dis­
cursului.

1.2.3. Diferitele forme ale frazei


Există, după Gardiner, patru tipuri de fraze: declaraţiile, întrebările, cererile şi
exclamaţiile.
42 CAPITOLUL 1

Ele sînt ilustrate fiecare prin exemplele (12) la (15), preluate de la Gardiner:
(12) Mă gîndeam că cinezi acasă deseară.
(13) A telefonat cineva?
(14) Ssst! Taci!
(15) Ce tîmpit!
După Gardiner, într-adevăr, locutorul n-are numai intenţia de a comunica ceva,
ci are un scop ulterior care poate fi foarte divers. Fraza trebuie aşadar, într-un
fel sau altul, să dezvăluie scopul locutorului. Or, s-ar putea crede la prima vedere
că scopurile posibile pentru care se enunţă o frază sînt în n u m ă r nelimitat: o
declaraţie poate servi la a convinge, la a contesta o afirmaţie anterioară, la a
convinge de adevărul unei afirmaţii anterioare, la a înşela etc. Totuşi forma frazei
rămîne aceeaşi.
Putem deci să ne gîndim la o reţetă care să ne permită să determinăm
scopul locutorului care enunţă o frază dată. Gardiner propune să se rămînă la
cele patru tipuri de fraze enumerate mai sus, care sînt singurele susceptibile să
redea intenţia locutorului la un nivel la care ea poate fi indicată în fraza însăşi.
Cu acestea, el anticipă anumite poziţii ale pragmaticii post-austiniene,
deoarece cele patru tipuri de fraze corespund aceluiaşi n u m ă r de acte de limbaj
şi se disting, în principal, prin formele predicative pe care le au: declaraţiile,
întrebările, cererile şi exclamaţiile.

Declaraţiile
Declaraţiile reprezintă modelul frazei în care domină distincţia subiect/predicat.
Aici subiectul are în general forma unui grup nominal. Cît despre predicat, acesta
este introdus printr-un verb cu o formă personală (persoana întîi, a doua sau a
treia singular sau plural). Particularitatea frazelor declarative este de a spune ceva
despre ceva, de a realiza o aserţiune. Aserţiunea are două forme, o formă pozitivă
care este afirmaţia, o formă negativă care este negaţia. A reprezenta o judecată
de adevăr sau de falsitate cu privire la starea de lucruri reprezentată în frază ţine,
de fapt, de natura declaraţiei.
NB: Gardiner remarcă, pe bună dreptate, că nu trebuie să confundăm această caracteristică
a declaraţiilor cu dogma logică conform căreia o declaraţie este în mod necesar adevărată
sau falsă. Această relaţie dintre limbaj şi realitate nu se confundă cu intenţia locutorului,
care constă în a afirma falsitatea sau adevărul unei stări de lucruri.
Gardiner precizează că ceea ce declaraţiile prezintă drept adevărat sau
fals faţă de subiectul lor este predicatul. El remarcă, pe de altă p a r t e , că
declaraţia este însoţită de un anumit n u m ă r de presupoziţii care privesc mai
ales sinceritatea locutorului, cunoştinţele pe care acesta le are despre ceea ce
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 43

vorbeşte şi, în sfîrşit, adevărul frazei înseşi. El constată că scopurile în vederea


cărora sînt utilizate declaraţiile sînt mai greu de d e t e r m i n a t decît p e n t r u
celelalte t i p u r i de fraze.

întrebările
In întrebări, reuşita actului depinde de îndeplinirea de către interlocutor a unei
anumite acţiuni, de exemplu un răspuns verbal pertinent. De asemenea, pe baza
răspunsului dorit, Gardiner distinge două tipuri de întrebări: întrebările care
reclamă coroborarea, la care se poate răspunde prin da sau nu; întrebările care
reclamă o specificare, în care interlocutorul trebuie să răspundă asupra unui punct
particular. Vom remarca faptul că această distincţie se poate face şi pe baza
predicaţiei: în cazul întrebărilor care cer coroborare, este interogat predicatul,
care e obiectul incertitudinii; în cazul întrebărilor care cer specificare, predicatul
nu mai e interogat, căci nu el este în discuţie.

Să privim exemplele (16) şi (17):


(16) A venit Petre?
(17) Cine a venit?
In cazul lui (16), locutorul pune o întrebare interlocutorului asupra adevărului sau falsităţii
predicatului a venit. In cazul lui (17), predicatul nu mai este în discuţie, iar locutorul întreabă
interlocutorul care este identitatea vizitatorului.
Această diferenţă predicativă dintre întrebările care cer confirmarea sau
infirmarea şi întrebările care cer o specificare se regăseşte în forma însăşi a frazelor
folosite. întrebările care cer confirmarea sau infirmarea nu sînt marcate în fran­
ceză decît prin modificarea ordinii cuvintelor sau prin asocierea prealabilă a
formulei Est-ce que. In întrebările care cer specificare, un element al frazei va fi
pronume, adverb sau adjectiv interogativ {cine, ce, cum etc), care indică exact la
ce punct se referă întrebarea locutorului pentru interlocutor.

Cererile
D u p ă Gardiner, frazele grupate sub această denumire au drept caracteristică
principală exprimarea de către locutor a dorinţei unei acţiuni care nu depinde,
sau nu numai, de voinţa locutorului. Sînt numeroase tipuri de cereri: ordinele,
rugăminţile, rugăciunile, sfaturile etc. Cererea are, cel mai adesea, forma unui
grup verbal (verb singur sau însoţit de un grup nominal), însoţit sau nu de o
formulă de politeţe de tipul rom. vă rog [Ir. s'il vousplaît, je vous en prie].
Iată cîteva exemple:
(18) închide uşa!
(19) Pleacă!
44 CAPITOLUL 1

(20) închide uşa, te rog!


(21) Luaţi ioc, vă rog!

Exclamaţiile
A

In cazul eclamaţiilor, pe primul plan este locutorul, exclamaţia reprezentînd ex­


primarea spontană, înainte de toate, a dispoziţiei, atitudinii sau dorinţei locu-
torului. Putem distinge între exclamaţii clasa interjecţiilor, care grupează mai
curînd „strigăte semnificante" (după formula lui Gardiner) decît cuvinte. Vom
cita printre interjecţii: au!pentru durere, ptiu! pentru dezgust, vaxl (ei aş.) pentru
dispreţ etc.
Să remarcăm totuşi că interjecţiile se grupează într-o clasă de cuvinte (adică
depind atît de limbă, cît şi de discurs), în timp ce exclamaţiile corespund unor fraze
(adică ţin de discurs).
Astfel, începînd cu o distincţie dintre limbă şi discurs, teoria lui Gardiner
introduce o a doua distincţie între cuvînt, unitate a limbii, şi frază, unitate a
discursului, şi aceasta înainte de a subîmpărţi fraza între subiect şi predicat. Pe
baza acestor diferite distincţii, Gardiner poate deosebi patru mari tipuri de fraze:
declaraţiile, întrebările, cererile şi exclamaţiile, care corespund la numeroase acte
de limbaj. Dacă el nu depăşeşte acest stadiu este pentru că deosebirile mai subtile
nu se mai pot sprijini, după el, pe forma însăşi a frazelor, ca formă care dezvăluie
intenţiile locutorului.

2. T E O R I A CLASICĂ
Adevăratul interes pentru actele de limbaj în epoca contemporană se naşte o dată
cu Austin. De asemenea, pragmatica, aşa cum o cunoaştem astăzi, s-a născut
pornind de la descoperirea fenomenului de către acesta, şi cu studiul pe care 1-a
făcut Searle. Vom începe aşadar acest paragraf asupra teoriei clasice a actelor de
limbaj printr-o expunere a teoriei lui Austin. Vom aborda mai apoi teoria lui
Searle, aşa cum a fost ea expusă în prima sa lucrare Les actes de langage (Searle
1972) [ediţia în limba franceză].

2.1. VERSIUNEA AUSTINIANĂ A TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ

Se pot distinge două etape în teoria actelor de limbaj, aşa cum a fost ea dezvoltată
de Austin: prima, care se referă la distanţa dintre afirmaţiile care îndeplinesc
un act şi cele care descriu realitatea; în a doua, afirmaţiile care descriu realitatea
devin un caz (foarte) particular al afirmaţiilor care realizează un act. Totuşi, aceste
două etape nu sînt efectiv distincte în timp, iar aici vom examina, pe un întreg
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 45

paragraf, marele text fondator pe care Austin 1-a consacrat acestui fenomen, şi
anume Wittiam James Lectures, conferinţe ţinute la Harvard în 1955 şi publicate
sub titlul (How to do Things with Words, text în engleză din 1962, versiunea
franceză Quand dire c'estfaire, din 1970).

2.1.1. Performative şi constatative


Scopul fundamental al lui Austin, în William James Lectures, este de a se
opune convingerii, larg răspîndite în anturajul filozofilor anglo-saxoni ai
epocii, conform căreia afirmaţiile, în special, şi limbajul, în general, au ca
funcţie de a descrie o stare de fapte şi deci de a fi adevărate sau false. Faptul
că numeroase e n u n ţ u r i , chiar afirmative, nu p o t să fie considerate în m o d
legitim ca adevărate sau false a condus, în această optică, la catalogarea lor
ca pseudo-afirmaţii. Postalatul privind caracterul fundamental descriptiv al
limbajului, pe care Austin îl n u m e ş t e iluzie „descriptivă", este repus în dis­
cuţie p o r n i n d de la distincţia dintre afirmaţiile care sînt descrieri, şi pe care
el le numeşte constatative, şi afirmaţiile care nu sînt descrieri. Aceasta p e n t r u
a izola şi a descrie a doua clasă de afirmaţii. Austin consacră începutul lucră­
rilor sale circumscrierii şi descrierii acestei a doua clase de afirmaţii.
El studiază enunţurile cu formă afirmativă care au un verb la persoana
întîi singular, indicativ prezent, diateza activă, şi care au caracteristicile urmă­
toare:

(i) Ele nu descriu nimic şi deci nu sînt nici adevărate, nici false.
(ii) Ele corespund executării unei acţiuni.
Austin propune să n u m i m aceste e n u n ţ u r i performative.

Vom î m p r u m u t a cîteva exemple de la Austin.

(22) Da, vreau. (Răspuns la întrebarea «Vreţi să luaţi în căsătorie pe această femeie/
pe acest bărbat?» în t i m p u l ceremoniei de căsătorie).
(23) Dau acestui vapor n u m e l e de Queen Elizabeth,
(24) Pariez pe cinci franci că are să plouă.

Nu e suficient totuşi ca fraza în discuţie să fie pronunţată: pentru ca acţiunea


care corespunde unui enunţ performativ să fie realizată efectiv, trebuie, de aseme­
nea, ca circumstanţele acestei enunţări să fie potrivite.

2.1.2. Reuşita şi eşecul (nereuşita) per formativelor


Aceasta nu înseamnă că un performativ, pronunţat în circumstanţe necores­
punzătoare, este fals, ci, mai curînd, că actul este nul sau vacant (vid), că enunţul
este nereuşit şi că actul a eşuat.
46 CAPITOLUL 1

Să luăm exemplul, îndrăgit de Austin, ca şi de Reinach, al promisiunii: dacă un locutor


enunţă (25) fără să aibă intenţia de a veni, asta nu înseamnă că (25) este fals, şi nici că locutorul
nu a promis.
(25) Iţi promit că voi veni.
Vom spune, mai curînd, că enunţul este nereuşit şi că actul a eşuat. Se poate vorbi cu siguranţă
de „promisiune falsă" în acest caz, dar termenul/â/să n-are aici sensul său logico-filozofic obişnuit.

Austin întocmeşte lista condiţiilor necesare pentru reuşita unui performativ şi


le comentează.
A. 1. Trebuie să existe o anumită procedură, recunoscută prin convenţie, dotată prin
convenţie cu un anumit efect şi conţinînd enunţul anumitor cuvinte de către anumite persoane
în anumite circumstanţe.
Enunţurile pe care Austin le-a luat pînă atunci în considerare sînt performative
explicite. Cu toate acestea, există şi performative implicite care prezintă ambi­
guităţi pe care nu le întîlnim în performativele explicite.
Să reluăm cazul promisiunii şi să comparăm (25), performativ explicit, cu (26), performativ
implicit:
(25) Iţi promit că voi veni.
(26) Voi veni.
Dacă nu există îndoială că (25) este o promisiune, (26) poate fi o promisiune, o predicţie,
o ameninţare etc.

In cazul performativelor implicite, nu avem de-a face cu nereuşită sau act in­
complet, ci cu o ambiguitate a enunţului.
A.2. In fiecare caz, pentru ca să se poată invoca procedura în discuţie, persoanele şi
circumstanţele particulare trebuie să fie cele convenabile.
Există un mare număr de cazuri de încălcare a acestei reguli, de exemplu, cazul lui (22)
pronunţat de fratele miresei, al unui ordin dat de cineva care nu este investit cu puterea de a o
face (un soldat comandantului său, de exemplu) etc.
B.l. Procedura trebuie să fie executată corect de către toţi participanţii.
Aceasta corespunde mai ales utilizării unei formule incorecte. După cum remarcă
Austin, exemple de acestea s-ar găsi, în principal, în performativele legale.
B.2. Procedura trebuie să fie executată integral de către toţi participanţii.
In acest caz, o formulă performativă nu-şi este suficientă sieşi pentru a executa
actul. Poate trebuie un alt performativ ca răspuns la primul sau paralel primului.
Ne vom gîndi aici la acordul care este necesar pentru ca un pariu să se
producă într-adevăr sau la faptul că, pentru a avea loc căsătoria, fiecare dintre
soţi trebuie să spună „da, vreau", la momentul oportun.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 47

r 1. Cînd procedura presupune la cei care recurg la ea anumite sentimente, gînduri sau
intenţii, cînd ea trebuie să provoace, drept urmare, un anumit c o m p o r t a m e n t din partea
unuia sau altuia dintre participanţi, trebuie ca persoana care ia parte la procedură (şi prin
aceasta o invocă) să aibă efectiv aceste gînduri, sentimente sau intenţii, iar participanţii
să aibă intenţia de a adopta c o m p o r t a m e n t u l implicat.

Austin dă exemple de absenţă a acestei condiţii în ceea ce priveşte sentimentele, gîndurile şi i n t e n ­


ţiile. P u t e m da următoarele exemple:

Pentru sentimente
(27) Vă exprim condoleanţele mele.
(Pronunţat atunci cînd locutorul n-are nici o simpatie pentru suferinţa interlocutorului său).

Pentru gînduri
(28) Vă sfătuiesc să nu veniţi.
(Pronunţat de un locutor care nu crede că aceasta este cea mai bună modalitate de a acţiona
p e n t r u interlocutorul său.)

Pentru intenţii
(29) Promit că voi veni.
(Pronunţat de un locutor care n-are nici o intenţie de a se deplasa.)

r . 2 . Participanţii trebuie să adopte c o m p o r t a m e n t u l implicat de p r o c e d u r ă în cursul


evenimentelor.

Austin nu comentează această ultimă regulă, poate pentru că ea pare evidentă. într-adevăr, se pot sugera
exemple numeroase. Să observăm doar exemplul (25) şi nereuşita sa dacă locutorul nu vine.

încălcarea fiecăreia dintre aceste reguli corespunde unui tip special de nereuşită
performativă. Conform lui Austin, se poate deci propune tabloul următor, care
clasifică nereuşitele după condiţiile nerespectate cărora le corespund.
48 CAPITOLUL 1

Austin observă că nereuşita priveşte toate actele instituţionale, inclusiv pe cele


care nu trec prin limbaj. Pe de altă parte, trebuie să se excludă din actele perfor-
mative reuşite cele care nu sînt efectuate în mod serios, dacă, de exemplu, se
pronunţă fraza corespunzătoare pe scena unui teatru, într-un film sau, mai ge­
neral, într-o ficţiune. Este vorba atunci de un tip special de nereuşită care cores­
punde utilizării parazitare a limbajului. Aceasta îl conduce pe Austin la două
condiţii de succes foarte generale pentru un act de limbaj:
(A) Trebuie ca locutorul să aibă un interlocutor, ca el să fie ascultat de cineva.
(B) Trebuie ca interlocutorul să fi înţeles actul şi ca el să fi recunoscut despre ce act este vorba.
Vom nota, în sfîrşit, că diferitele surse de nereuşită se pot combina între ele.

2.1.3. Reuşită versus adevăr, performative versus constatative


Austin se află aici în punctul în care a pus la îndoială iluzia «descriptivă», introducînd,
în interiorul clasei afirmaţiilor, o distincţie între afirmaţiile care realmente descriu
şi care sînt susceptibile de a fi adevărate sau false, numite constatative, şi afirmaţiile
care nu descriu, dar prin care se realizează acte şi care sînt susceptibile de a fi reuşite
sau nereuşite, numite performative. Enunţurile constatative sînt adevărate dacă există
o stare de lucruri care le verifică, şi false în caz contrar, iar enunţurile performative
sînt reuşite dacă anumite condiţii sînt îndeplinite, nereuşite în caz contrar.
Ajuns la acest stadiu, Austin constată totuşi că a spune, în această pers­
pectivă, că un enunţ performativ este reuşit dacă anumite condiţii sînt îndepli­
nite, înseamnă a spune că un enunţ performativ e reuşit dacă anumite afirmaţii
sînt adevărate, şi anume acele afirmaţii care descriu sau privesc aceste condiţii.
Trebuie oare atunci să abandonăm distincţia performativ/constatativ? Austin
nu se angajează să accepte aceasta şi apără distincţia cu un argument forte. D u p ă
el, dacă se poate spune că anumite afirmaţii trebuie să fie adevărate pentru ca
un performativ să fie reuşit, nu înseamnă că un performativ se reduce la un
constatativ. într-adevăr, chiar dacă se admite că într-un performativ explicit există
un aspect descriptiv, descrierea în discuţie nu este verificată de o stare de lucruri
independentă de ea: tocmai aspectul reuşit al afirmaţiei face adevărat aspectul
său descriptiv.
Să comparăm următoarele două enunţuri:
(30) Alerg.
(31) Mă scuz.
Ce raporturi există între enunţul Alerg şi faptul de a alerga, între enunţul Mă scuz şi faptul de a
se scuzai în cazul lui (30), faptul că alerg este independent de enunţarea mea din (30). In cazul
lui (31), din contră, faptul ca mă scuz depinde direct de enunţarea mea din (31).
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 49

Distincţia constatativ/performativ se reduce aşadar, în ultimă instanţă, la distincţia


dintre a zice şi a face.
Cu toate acestea, adevărul unui anumit număr de afirmaţii este strîns legat
de reuşita performativului:
(i) Afirmaţia conform căreia este adevărat că locutorul face ceva şi, mai ales, că
locutorul efectuează actul de...
(ii) Afirmaţia conform căreia este adevărat că anumite condiţii sînt îndeplinite.
(iii) Afirmaţia după care este adevărat că locutorul se angajează să îndeplinească
o acţiune ulterioară.

Dar relaţia de implicaţie care există între o afirmaţie dată şi una sau mai
multe alte afirmaţii nu este uniformă. Ea poate îmbrăca trei aspecte, pe care le
vom distinge mai ales la nivelul relaţiilor pe care le întreţin cazurile de negare a
afirmaţiilor în discuţie.
(i) O afirmaţie poate antrena una sau mai multe alte afirmaţii.

(32) antrenează (33):


(32) Toţi oamenii roşesc.
(33) Anumiţi oameni roşesc.
Nu putem spune într-adevăr, după cum remarcă Austin: Toţi oamenii roşesc, dar nu oricare.
Dacă o afirmaţie a antrenează o afirmaţie b, atunci negarea lui b antrenează
negarea lui a.
Să observăm exemplul (33'), negarea lui (33):
(33') Anumiţi oameni nu roşesc.
Ea antrenează (32'), negarea lui (32):
(32') Nu toţi oamenii roşesc.
(ii) O afirmaţie poate lăsa să se înţeleagă una sau mai multe alte afirmaţii.
(34) lasă să se înţeleagă (35):
(34) Pisica este pe preş.
(35) Cred că pisica este pe preş.
Aici, din contră, dacă o afirmaţie a lasă să se înţeleagă o afirmaţie b, negarea lui
b nu lasă să se înţeleagă negarea lui a.
(35'), care este negarea lui (35), nu lasă să se înţeleagă (34'), care este negarea lui (34),
(34') Pisica nu este pe preş.
(35') Nu cred ca pisica să fie pe preş.
50 CAPITOLUL 1

Se va observa că (35') nu este incompatibil cu (34): se poate şi ca pisica să fie pe preş şi ca locutorul
să nu creadă că pisica este pe preş.

Relaţia este simplă: asertarea unei propoziţii lasă să se înţeleagă convingerea în


adevărul acestei propoziţii.
(iii) O afirmaţie poate presupune una sau mai multe alte afirmaţii.
(36) presupune (37):
(36) Copiii lui Ion sînt chei.
(37) Ion are copii.
(37'), care este negarea lui (37), nu presupune însă (36'), care este negarea lui (36):
(36') Copiii lui Ion nu sînt chei.
(37') Ion nu are copii.

Atunci cînd afirmaţia presupusă este falsă, Austin consideră că există nereuşita
afirmaţiei iniţiale: ea este nula şi neavenită, iar nu adevărată sau falsă.
Dacă revenim la afirmaţiile al căror adevăr este legat de reuşita performativului,
vom remarca faptul că raportul dintre performativ şi adevărul afirmaţiilor privind
condiţiile sale de reuşită va fi, după cum e vorba despre condiţiile din A. 1 şi A.2 sau
de condiţia T.1, o presupoziţie şi, respectiv, ceea ce este lăsat să se înţeleagă. Dim­
potrivă, vom putea spune că raportul dintre reuşita performativului şi condiţia T.2
corespunde implicaţiei propriu-zise, în care o propoziţie antrenează o alta.
Ne găsim aşadar în faţa fenomenului conform căruia consideraţiile asupra
adevărului sau falsităţii pot afecta performativele. Şi mai mult: consideraţiile
asupra reuşitei sau nereuşitei pot afecta afirmaţiile considerate pînă aici
constatative.
Dacă, într-adevăr, examinăm exemplul (38), vom constata că este vorba cu siguranţă de
un enunţ constatativ, dar că acest enunţ corespunde afirmaţiei (39), care este un performativ
susceptibil de a fi reuşit sau nereuşit:

(38) Va fi vreme bună.

(39) Afirm că va fi vreme bună.

Austin se află astfel confruntat cu problema de a distinge între performative şi


constatative, şi anume de a propune un test (eventual gramatical), iar aceasta
întrucît distincţia, fiind bazată pe opoziţia adevărat/fals şi reuşit/nereuşit, este
slăbită de eşecul acestei opoziţii.
El începe prin a examina ipoteza conform căreia un performativ ar fi
întotdeauna la persoana I a indicativului prezent, diateza activă, pentru a
constata mai pe urmă că anumite performative au caracteristici foarte diferite.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 51

Austin dă exemplele de la (40) la (42):

(40) P r i n prezenta, sînteţi autorizat să plătiţi...

(41) Călătorii sînt avertizaţi că traversarea căii ferate se face p r i n pasajul superior.

(42) Intrarea interzisă. Contravenienţilor, amendă.

Modul şi timpul, la fel ca şi persoana, ar fi aşadar insuficiente pentru a determina


un performativ. Anumite cuvinte par totuşi să indice clar caracterul performativ
al unui enunţ, ca expresia prin prezenta. Am fi deci tentaţi să conchidem că
prezenţa anumitor cuvinte este indispensabilă (ne gîndim \& a autoriza, a promite,
periculos, atenţie etc). Totuşi, putem avea performative fără ca aceste cuvinte să
fie prezente şi, în acelaşi timp, enunţuri nonperformative în care aceste cuvinte
sînt prezente.
Austin dă următoarele exemple:

(43) „ C u r b ă " p e n t r u „Curbă periculoasă".

(44) „Taur" p e n t r u „Atenţie taur".

(45) Mi-aţi promis că veniţi.

In cazul lui (43) şi al lui (44), avem de-a face cu performative, fără prezenţa vreunui cuvînt «per­
formativ». Vom observa că aceasta este şi situaţia performativelor implicite, de u n d e şi ambi­
guitatea lor. In (45), în schimb, avem de-a face cu utilizarea unui cuvînt «performativ» (apromite),
fără ca e n u n ţ u l să fie însă performativ,

Austin abandonează, prin urmare, ideea unei test pur lingvistic (sintactic sau
lexical) şi revine la însăşi definiţia performativului: ceea ce defineşte un per­
formativ este că locutorul enunţului, prin însuşi faptul enunţării acestuia,
îndeplineşte un act. Importanţa persoanei este aşadar mare, iar Austin propune
următorul test:
Testul performativităţii
Un e n u n ţ performativ trebuie să corespundă u n u i e n u n ţ cu un verb la persoana I singu­
lar, indicativ prezent, diateza activă.

D i n această perspectivă, (46) este performativ p e n t r u că poate fi redus la (47):

(46) Voi veni mîine.

(47) Iţi promit că voi veni mîine.

Acest test îl conduce pe Austin la problema performativelor explicite şi a perfor­


mativelor implicite (cărora el preferă să le dea un alt nume, de performative
primare).
Exemplul (46) este un performativ p r i m a r (implicit), iar (47) este un performativ explicit.
52 CAPITOLUL 1

Distincţia dintre cele două este importantă mai ales din punctul de vedere al
interpretării, deoarece faţă de performativele explicite care nu sînt ambigue,
performativele primare sînt. Există cu toate acestea dispozitive lingvistice sau
paralingvistice care precizează interpretarea ce trebuie dată performativelor
primare: modul (ne gîndim la imperativ), intonaţia, adverbele, conectorii, gestu­
rile şi, în cele din urmă, circumstanţele enunţării. In orice caz, nici unul dintre
acestea nu este suficient pentru a înlătura toate incertitudinile referitoare la
interpretarea performativelor primare.
D u p ă Austin, performativele explicite sînt derivate istoric din perfor­
mativele primare, ceea ce explică faptul că nici performativele explicite nu sînt
scutite de anumite inconveniente: întîi de toate, le putem confunda cu enunţurile
descriptive sau constatative; după aceea,există formule ambigue care pot cores­
punde fie unui enunţ performativ explicit, fie unui enunţ descriptiv. Este vorba
mai ales de comportative, care corespund unor reacţii, unor atitudini, unor senti­
mente sau unor comportamente faţă de ceilalţi.
Astfel, Austin remarcă faptul că, dacă formula îmi cer scuze este un performativ explicit,
formula Imitare râu este un semidescriptiv (are un aspect descriptiv), iar formula Regret este
indiscutabil descriptivă.
Există o altă clasă de formule, cea a expozitivelor (a susţine, a conchide, a atesta
etc), care, la fel, exprimă atitudini şi reacţii. Pe de altă parte, trebuie să mai facem
o distincţie între performativele explicite şi formulele de politeţe.
In sfîrşit, Austin remarcă faptul că, în performative, chiar dacă enunţul
reprezintă efectuarea unui act, toată propoziţia este adevărată.
Să luăm exemplul (47): propoziţia Iţipromit că vin mîine este adevărată sau falsă, pe cînd
enunţul Iţipromit că vin mîine serveşte la efectuarea unei promisiuni.

2.1.4. Constatative versus performative: actele de limbaj


Preocupat mereu de a stabili distincţia dintre performative şi constatative, Aus­
tin caută să rezolve următoarea problemă: ce facem atunci cînd spunem ceva?
După el, îndeplinim în m o d necesar trei acte:
(i) actul fonetic, care constă în a produce anumite sunete;
(ii) actul fatic, care constă în a produce anumite cuvinte într-o construcţie dată
şi cu o intonaţie dată;
(iii) actul retic [fr. rhetique], care constă în a utiliza o anumită construcţie cu o
semnificaţie determinată, această semnificaţie fiind constituită din sensul şi
referinţa componenţilor construcţiei folosite.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 53

Austin observă că producerea actului fatic implică producerea actului fonetic,


pe cînd contrariul nu este, bineînţeles, adevărat, şi că actul pe care îl raportăm
în discursul indirect este cel retic. In sfîrşit, sensul şi referinţa care constituie
semnificaţia sînt acte auxiliare efectuate prin executarea actului retic.
Austin remarcă şi el că toate acestea nu lămuresc totuşi distincţia con-
statativ/performativ, deoarece aceste trei acte sînt indisociabile de orice producţie
lingvistică dotată cu semnificaţie, indiferent dacă rezultatul acesteia este un enunţ
constatativ sau un enunţ performativ.
Austin propune atunci o nouă distincţie între alte trei acte:
(i) actul locuţionar, pe care îl realizăm prin faptul de a spune ceva;
(ii) actul ilocuţionar, pe care îl realizăm în spunere (spunînd ceva);
(iii) actul perlocuţionar, pe care îl realizăm prin faptul de a spune ceva.
Austin oferă exemplele următoare, corespunzătoare acestor categorii:
(48) El mi-a spus „Trage asupra ei!", vrind să spună prin „trage", trage şi referindu-se prin „ea"
la ea.
(49) El mă obligă/ mă sfătui/ îmi ordonă să trag asupra ei.
(50) El mă convinse să trag asupra ei.
In cazul actului perlocuţionar, ca şi în cazul actului ilocuţionar, avem de-a face
cu utilizarea limbajului, dar diferenţa dintre aceste două acte ţine de prezenţa
în cel de-al doilea a unui aspect convenţional de care primul este lipsit. Marca
acestei utilizări convenţionale este posibilitatea de a explicita un act ilocuţionar
prin formula performativă corespunzătoare. Pe de altă parte, dacă actul perlo­
cuţionar, ca şi actul ilocuţionar, pot avea efecte, aceste efecte sînt diferite, după
cum actul este ilocuţionar sau perlocuţionar. Există trei tipuri de efecte legate
în mod caracteristic de actele ilocuţionare:
(i) înţelegerea sensului şi a valorii locuţiunii [valoarea corespunde tipului de act
ilocuţionar realizat) condiţionează direct reuşita actului.
(ii) Efectele asociate în m o d convenţional unui act ilocuţionar trebuie deosebite
de eventualele consecinţe ale acestui act.
(iii) Al treilea tip de efecte este legat de faptul că majoritatea actelor ilocuţionare
impun un act ulterior în cazul în care sînt reuşite.
Austin revine atunci asupra distincţiei performativ/constatativ, abordînd-o
de data aceasta dinspre actele constatative. El observă că afirmaţia este cazul tipic
al unui constatativ. Or, într-o afirmaţie, locutorul efectuează un act ilocuţionar,
54 CAPITOLUL 1

la fel ca şi în cazul în care avertizează sau declară. Trebuie deci să se revină la


problema adevărului sau falsului, iar Austin observă că la u r m a urmei nu există
în mod necesar vreo contradicţie în a admite că un enunţ serveşte la îndeplinirea
unui act şi că totodată acel enunţ, sau mai degrabă propoziţia pe care o exprimă,
este adevărat(ă) sau fals(ă). In plus, afirmaţiile sînt susceptibile de reuşită sau de
nereuşită ca şi celelalte acte ilocuţionare, şi pentru aceleaşi raţiuni.
Rămîn totuşi unele diferenţe între performative şi afirmaţii.
(i) Deşi majoritatea performativelor au un obiectiv perlocuţionar care le este
asociat în m o d special, acest fapt nu pare să fie valabil în cazul afirmaţiilor.
(ii) Chiar dacă enunţurile performative spun şi fac ceva în acelaşi timp, ele nu
sînt totuşi adevărate sau false în acelaşi timp, aşa cum sînt afirmaţiile.
(iii) Aşadar, diferenţa majoră dintre performative şi afirmaţii este că, în per­
formative, insistăm asupra aspectului ilocuţionar al enunţului, pe cînd într-o
afirmaţie insistăm asupra aspectului locuţionar al enunţului.

2.1.5. Diferitele valori ilocuţionare


Toate acestea implică necesitatea unei distincţii între actul locuţionar şi actul
ilocuţionar, iar Austin îşi întemeiază această distincţie pe o taxinomie a diferi­
telor valori pe care le poate lua un act ilocuţionar. El dă o listă de cinci clase:

(i) clasa verdictivelor, care este în principal aceea a actelor juridice şi corespunde
unor verbe ca: a achita, a condamna, a-pronunţa, a decreta, a clasa, a evalua e t c ;
(ii) clasa exercitivelor, care corespunde unei alte forme de judecată, aceea care
se efectuează asupra a ceea ce ar trebui făcut mai degrabă decît asupra a ceea ce
există. Ea cuprinde verbe ca: a destitui, a comanda, a ordona, a lăsa moştenire,
a ierta e t c ;
(iii) clasa promisivelor, care obligtă locutorul să adopte o anumită atitudine sau
să efectueze o anumită acţiune. Ea cuprinde verbe ca: a promite, a face legâmînt,
a garanta, a paria, ajura să... e t c ;
(iv) clasa comportaţivelor, care implică o atitudine sau o reacţie faţă de conduita
sau de situaţia celorlalţi şi care corespund u n o r verbe ca: a se scuza, a mulţumi,
a compătimi, a critica, a brava e t c ;
(v) în sfîrşit, clasa expozitivelor, care sînt utilizate în actele de expunere şi
care corespund u n o r verbe ca: a afirma, a nega, a postula, a remarca etc.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 55

în încheierea ultimei sale conferinţe, Austin subliniază caracterul pro­


gramatic al lucrărilor sale. Moartea îl va împiedeca să le continue, dar teoria sa
va fi larg preluată în anii ce vor urma, iar succesorul său cel mai direct, filozoful
american John Searle, îi va relua programul, în special pentru importanţa unei
taxinomii a actelor de limbaj.

2.2. VERSIUNEA SEARLIANĂ A TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ

Există două aspecte în teoria searliană a actelor de limbaj: un aspect de examinare


a condiţiilor de reuşită a unui act de limbaj, cu exemplul specific promisiunea
(cf. Searle 1972); un alt aspect, al taxinomiei actelor de limbaj (cf. Searle, 1982).
Vom aborda pe rînd aceste două aspecte, aşa cum au fost ele dezvoltate de Searle.

2.2.1. Acte propoziţionale şi acte ilocuţionare, mărci propoziţionale şi mărci de forţă


ilocuţionară
Searle pleacă de la principiul că unitatea de comunicare este producerea însăşi a
cuvîntului sau a frazei, iar în această optică, producerea unei ocurenţe de frază
reprezintă un act de limbaj. Ca urmare, după cum observă el însuşi, teoria
limbajului este o parte indisociabilă a teoriei acţiunii. El adaugă la acest principiu
un al doilea, principiul exprimabilităţii, conform căruia tot ceea ce vrem să
spunem poate fi spus.
Principiul exprimabilităţii
Pentru orice semnificaţie X şi pentru orice locutor L, de fiecare dată cînd L vrea să
semnifice (are intenţia de a transmite, doreşte să comunice etc.) X, e posibil să existe o
expresie E, astfel încît E să fie expresia exactă sau formularea exactă a lui X.
Plecînd de la aceste două principii, Searle adoptă metoda care constă în a începe
cu enunţurile care sînt, literal, promisiuni.
D u p ă Searle, a enunţa o frază dotată cu semnificaţie înseamnă a îndeplini
patru tipuri de acte, dintre care ultimul este opţional:
(i) un act de enunţare, care constă în a enunţa cuvinte sau fraze;
(ii) acte propoziţionale, care corespund referinţei şi predicaţiei;
(iii) acte ilocuţionare, care constau în a pune o întrebare, a ordona, a promite etc;
(iv) în sfîrşit, acte perlocuţionare, care constau în a persuada, a convinge, a
speria etc.
Searle observă că noţiunile de acte propoziţionale şi acte ilocuţionare sînt strîns
legate de forma lingvistică: actul ilocuţionar corespunde într-adevăr, în m o d
necesar, unei fraze complete; cît despre actele propoziţionale, ele corespund
56 CAPITOLUL 1

enunţării unui grup nominal, dacă este vorba despre acte de referinţă, şi enunţării
unui grup verbal sau predicat gramatical, dacă este vorba de acte de predicaţie.
Cum putem izola într-un enunţ propoziţia, produs al actelor prepozi­
ţionale? Mai multe enunţuri, care au forţe ilocuţionare diferite, pot exprima
aceeaşi propoziţie, de unde importanţa de a distinge, într-un enunţ, propoziţia
exprimată de acest enunţ de actul ilocuţionar pe care îl îndeplineşte.
Să observăm exemplele următoare, împrumutate de la Searle:
(51) Ion fumează mult,
(52) Ion fumează mult?
(53) Fumează mult, Ion!
(54) Să dea numai Domnul ca Ion să fumeze mult!
In (51), (52), (53) şi (54) este exprimată aceeaşi propoziţie, dar fiecare dintre aceste enunţuri
îndeplineşte un act ilocuţionar diferit, adică o afirmaţie, o întrebare, un ordin şi, respectiv, o
exclamaţie.

A exprima o propoziţie înseamnă a îndeplini un act propoziţional şi, ipsofacto,


un act ilocuţionar.
Pornind de la această distincţie dintre propoziţia exprimată şi actul ilocu­
ţionar îndeplinit, Searle propune să distingem două elemente ale structurii
sintactice a frazei: marca de conţinut propoziţional şi marca de forţă ilo-
cuţionară, prima indicînd propoziţia exprimată, a două indicînd actul ilocu­
ţionar îndeplinit.
Vom remarca faptul că această distincţie nu este cu adevărat observabilă din punct de
vedere sintactic decît în performativele explicite:
(55) Iţi ordon să închizi fereastra.
(56) Iţi promit că voi închide fereastra.
In (55) şi (56), propoziţia principală este marca de forţă ilocuţionară, iar subordonata e marca
propoziţională. Desigur, nu toate enunţurile sînt performative explicite, dar principiul de expri-
mabilitate prevede că ele sînt reductibile la performative explicite.

Searle propune notaţia F(p), în care F corespunde mărcii de forţă ilocuţionară,


iar p propoziţiei.
Searle remarcă faptul că distincţia dintre marca de forţă ilocuţionară şi marca de conţinut
propoziţional permite explicarea anumitor fenomene de negaţie, autorizînd distincţia dintre
negaţie ilocuţionară şi negaţie propoziţională; acestea se pot reprezenta, respectiv, în modul
următor:
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 57

într-adevăr, după cum negaţia este ilocuţionară sau nu, actul ilocuţionar nu este acelaşi. Acest
lucru se constată din exemple ca:
(57) Nu-ţi promit că voi veni.

(59) Iţi promit că nu voi veni.

2.2.2. Reguli normative, reguli constitutive, convenţii


Searle propune atunci o nouă distincţie, care nu este propriu-zis lingvistică. Este
vorba de distincţia dintre reguli normative şi reguli constitutive. Regulile norma­
tive au ca obiect comportamente sau acţiuni care există independent de acestea;
în schimb, regulile constitutive creează activităţi care nu au o existenţă indepen­
dentă. Astfel, regulile de politeţe, care guvernează relaţiile dintre indivizi, sînt
reguli normative: ele girează un obiect, reprezentat de relaţiile individuale, obiect
cu o existenţă independentă. Cît despre regulile constitutive, ele sînt tipic reguli
ce guvernează jocurile, fotbalul, de exemplu: fără regulile constitutive care îl
creează, fotbalul nu ar exista. Această caracteristică a regulilor constitutive are
o consecinţă: pe cînd regulile normative au, în general, o formă imperativă,
regulile constitutive pot foarte bine avea forma unei definiţii. Astfel, regula de
şah-mat este definiţia a ceea ce reprezintă situaţia de şah-mat în jocul de şah.
De aceea, dacă, după cum spune Searle, „a vorbi o limbă înseamnă a
îndeplini acte conform unor reguli" (Searle 1972, 76), atunci realizarea unui act
ilocuţionar corespunde enunţului unei fraze care, conform convenţiilor, satisface
regulile constitutive ataşate actului ilocuţionar în discuţie. Astfel, convenţiile
depind de limbile particulare, în timp ce regulile constitutive ale unui act de
limbaj sau ale altuia sînt universale, acţionînd dincolo de limbi. Convenţiile
definesc semnificaţia frazelor, iar satisfacerea regulilor constitutive permite
îndeplinirea cutărui sau cutărui act ilocuţionar. Această problemă a relaţiei dintre
actul ilocuţionar şi convenţie, care se reduce, în final, la aceea a raportului dintre
ceea ce vrem să spunem şi semnificaţia cuvintelor pe care le întrebuinţăm, îl
conduce pe Searle la problema generală a semnificaţiei şi, mai precis, la aceea a
semnificaţiei nonnaturale, aşa cum a fost ea definită de Grice (cf. Grice 1957).

2.2.3. Semnificaţia nonnaturală revăzută de Searle


Searle pleacă de la diferenţa care există între a emite sunete şi a îndeplini un act
ilocuţionar: pentru ca emiţînd sunete să îndeplinim un act ilocuţionar, trebuie
cel puţin ca sunetele să aibă o semnificaţie şi ca ele să fie întrebuinţate pentru
a semnifica ceva. Cu alte cuvinte, locutorul trebuie să aibă intenţia de a sem­
nifica ceva. Filozoful american Grice (1957) a propus noţiunea de semnificaţie
nonnaturală, pe care o defineşte, „informai", în felul următor: a spune că un
58 CAPITOLUL 1

locator L a vrut să semnifice ceva prin X înseamnă a spune că L a avut intenţia,


enunţînd X, să producă un efect asupra auditorului A, prin recunoaşterea de către
A a acestei intenţii. Punctul central al acestei definiţii este că locutorul provoacă
efectul intenţionat asupra interlocutorului său prin însuşi faptul că interlocu­
torul îi recunoaşte intenţia.
Totuşi, în ciuda interesului pentru noţiunea griceeană de semnificaţie non-
naturală, după Searle, aceasta nu este întru totul adecvată: Grice s-a gîndit în­
tr-adevăr mai ales la efecte perlocuţionare. Or, după Searle, a spune ceva şi a
vrea să semnifici sau să comunici ceea ce spui înseamnă a îndeplini un act
ilocutionar şi a viza, ipsofacto, un efect ilocutionar, de regulă înţelegerea a ceea
ce a spus locutorul, Totuşi, a analiza semnificaţia în termeni de înţelegere ar fi
o mişcare în cerc: şi tocmai acesta este momentul în care regulile constitutive
joacă un rol, aşa cum se poate vedea comparînd analiza semnificaţiei nonnaturale
dată de Grice şi modificarea acesteia de către Searle.
Analiza semnificaţiei nonnaturale după Grice (prezentată de Searle).
A spune că locutorul L semnifică în mod nonnatural ceva cu ajutorul lui X înseamnă a
spune că:
(a) L, prin utilizarea E a lui X, are intenţia z-1 de a produce la auditorul A un anumit efect
perlocuţionar EP.
(b) L are intenţia, prin E, de a produce EP, prin recunoaşterea intenţiei z-1.
Analiza semnificaţiei nonnaturale după Searle
A spune că L enunţă fraza T cu intenţia de a semnifica T (adică el semnifică literal ceea
ce spune) înseamnă a spune că: L enunţă T şi că
(a) L, prin enunţul E al lui T, are intenţia i-l de a-i face cunoscut lui A (de a-1 face să
recunoască, să conştientizeze) că situaţia specificată de regulile lui T (sau de unele dintre
ele) este realizată. (Să numim acest efect, efect ilocutionar EI.)
(b) L are intenţia, prin E, să producă EI prin recunoaşterea intenţiei i-l.
(c) intenţia lui L este ca i-l să fie recunoscută în virtutea (sau prin intermediul) cunoaşterii
pe care A o are asupra regulilor (a unora dintre ele) care guvernează (elementele) T.
Această reformulare a lui Searle a noţiunii de semnificaţie nonnaturală îl con­
duce la regulile constitutive ale actelor ilocuţionare, şi nu ne vom mira dacă, după
Reinach şi Austin, exemplul său este tot promisiunea.

2.2.4. Promisiunea: reguli constitutive şi reguli semantice


Ajuns în acest punct, Searle introduce posibilitatea nereuşitei unui act ilocu­
tionar. Dacă regulile constitutive, ce condiţionează însăşi existenţa u n u i act
ilocutionar dat, nu sînt respectate, sau nu sînt toate respectate, se va înregistra
un eşec al actului ilocutionar în discuţie, iar acest eşec va fi diferit, în funcţie de
regula care a fost încălcată. Acest lucru îi va permite să distingă regulile consti-
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 59

tutive de regulile semantice. Primele sînt ataşate de chiar actul ilocuţionar,


constituindu-1, în t i m p ce următoarele sînt derivate din reguli constitutive şi
dictează numai folosirea mărcii de forţă ilocuţionară.
Searle dă, pentru promisiune, următoarele reguli constitutive:
Reguli constitutive ale promisiunii
1. Condiţiile normale de plecare şi de sosire sînt îndeplinite.
2. L exprimă propoziţia căp, întrebuinţînd T.
3. In exprimarea lui p, L enunţă vizavi de L un viitor act C.
4. A ar prefera îndeplinirea lui C de către L neîndeplinirii acestuia, iar L este convins de
acest lucru.
5. Nu este evident, nici pentru L, nici pentru A, că L ar urma în orice condiţii să
efectueze C.
6. L are intenţia de a efectua C.
7. Intenţia lui L este ca enunţarea lui T să-1 oblige să efectueze C.
8. L are intenţia z-1 de a-1 aduce pe A la cunoaşterea K conform căreia enunţarea lui T
echivalează cu obligarea lui L de a efectua C. L intenţionează să producă K prin recunoaş­
terea z'-l, iar intenţia sa este ca z'-l să fie recunoscută în virtutea (prin intermediul) cu­
noaşterii pe care o are A asupra semnificaţiei lui T.
9. Regulile semantice ale limbii vorbite de către L şi A sînt de aşa natură încît T este
întrebuinţat corect şi sincer dacă şi numai dacă condiţiile 1-8 sînt îndeplinite.
Regula 1 corespunde condiţiilor pe care le implică orice comunicare: limba este
comună, nici auditorul şi nici interlocutorul nu suferă de vreo infirmitate care
i-ar împiedica să comunice, iar ei vorbesc serios (adică nu este vorba de o situaţie
ficţională). Regula 2 izolează propoziţia de actul ilocuţionar însuşi. Regula 3
caracterizează mai precis promisiunea. Regulile 4 şi 5 sînt condiţiile preliminare
ale acesteia: regula 4 permite să se distingă promisiunea de ameninţare, iar regula
5 corespunde unei legi a minimului efort care aminteşte de maxima griceeană a
calităţii „fiţi pertinent". Regula 6 permite să se distingă promisiunile sincere de
cele nesincere: Searle o numeşte condiţie de sinceritate. Regula 7 este condiţia
esenţială şi constituie o nouă caracterizare a promisiunii. Regula 8 nu este decît
reformularea searliană a noţiunii de semnificaţie nonnaturală. In sfîrşit, regula
9 priveşte convenţionalitatea şi indică i m p o r t a n ţ a p e n t r u îndeplinirea unei
promisiuni a regulilor semantice care dictează întrebuinţarea mărcii de forţă
ilocuţionară ataşată promisiunii.
Searle revine totuşi asupra condiţiei de sinceritate: într-adevăr, neres-
pectarea acestei condiţii implică faptul că promisiunea nu e sinceră, dar nu şi
faptul că nu se face o promisiune. Cu alte cuvinte, locutorul unei promisiuni,
fie el sincer sau nu, exprimă, prin enunţul său, intenţia de a efectua acţiunea,
ceea ce înseamnă că promisiunea, sinceră sau nu, implică întotdeauna angajarea
locutorului. Prin urmare, Searle propune următoarea reformulare a condiţiei 6:
60 CAPITOLUL 1

6 a. Intenţia lui L este ca enunţarea lui T să-1 facă responsabil asupra intenţiei sale de a
efectua C.

Searle ajunge apoi la regulile semantice care sînt derivate din regulile constitu­
tive ale promisiunii şi care guvernează folosirea mărcilor de forţă ilocuţionară
ataşate promisiunii (sau Pr).
Regula 1. Pr se utilizează n u m a i în contextul unei fraze (sau al u n u i segment de discurs
mai amplu) T, al cărui e n u n ţ permite predicarea unui act viitor C a propos de un locutor
L (regula de conţinut prepoziţional).

Regula 2. Pr se foloseşte numai dacă auditorul A preferă îndeplinirea lui C de către L


neîndeplinirii acestui act, şi dacă L crede acest lucru (regulăpreliminară).

Regula 3. Pr se întrebuinţează n u m a i dacă nu este evident, nici p e n t r u L, nici p e n t r u A,


că L ar u r m a în orice condiţii să efectueze C (regulăpreliminară).

Regula 4, Pr se utilizează numai dacă L are intenţia să efectueze C (regulă de sinceritate).

Regula 5. A folosi Pr înseamnă a-şi asuma obligaţia de a efectua C (regula esenţială).

Searle observă că ordinea regulilor semantice nu este întîmplătoare şi că e necesar


să fie aplicate întîi primele pentru ca apoi să poată fi şi următoarele.

2.2.5.Consecinţele regulilor constitutive şi ale regulilor semantice


ale actelor ilocuţionare
După Searle, acest dublu ansamblu de reguli are anumite consecinţe.
(i) Cînd o stare psihologică, sentiment, convingere, intenţie, atitudine etc. cores­
punde unui act ilocuţionar, îndeplinirea acestui act implică, ipsofacto, exprimarea
stării respective.
(ii) Nu poate exista nonsinceritate decît atunci cînd actului ilocuţionar îi cores­
punde o stare psihologică dată.
(iii) Prin realizarea unui act ilocuţionar, locutorul subînţelege că sînt îndeplinire
condiţiile preliminare.
(iv) Se poate îndeplini un act ilocuţionar în mod implicit atunci cînd situaţia
indică natura acestui act.
(v) Forţa ilocuţionară a unui enunţ poate deveni întotdeauna explicită.
(vi) Anumite acte ilocuţionare sînt cazuri particulare ale altor acte; astfel, între­
barea este un caz particular al cererii.
(vii) Condiţia esenţială determină celelalte condiţii.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 61

(viii) Diferenţierile dintre actele ilocuţionare nu se fac uniform: ele se pot baza
pe factori diferiţi, cum ar fi scopul actului, raportul dintre locutor.şi auditor,
gradul de angajament implicat în act, diferenţa de conţinut propoziţional, ra­
portul dintre conţinutul propoziţional al actului şi intenţiile locutorului, stările
psihologice exprimate, raportul dintre expresia utilizată şi contextul lingvistic
în care apare această expresie.

(ix) Anumite verbe ilocuţionare implică un efect perlocuţionar, dar aceasta nu


este valabil pentru toate verbele ilocuţionare.

2.3. TAXINOMIA SEARLIANĂ A ACTELOR ILOCUŢIONARE

Intr-un articol apărut la cîţiva ani după Speech Acts (Les ades de langage), avînd
drept titlul „A classification of illocutionary acts" (Searle 1977, 1979 şi, pentru
versiunea franceză, 1982), Searle abordează actele ilocuţionare din punctul de
vedere al clasificării. El începe prin a reaminti cele cinci categorii de bază propuse
de Austin: verdictivele, exercitivele, promisivele, comportativele şi expozitivele.
Ceea ce îşi propune să examineze şi să modifice sub anumite aspecte în articolul
său, dacă e necesar, este tocmai această clasificare a lui Austin.
Searle porneşte de la distincţia dintre verbele ilocuţionare şi actele ilocu­
ţionare: această distincţie se bazează pe diferenţa dintre aspectul ilocuţionar al
limbajului, care se situează dincolo de deosebirile dintre limbile particulare, şi
verbele ilocuţionare care aparţin limbilor particulare.

2.3.1. Criteriile unei taxinomii a actelor ilocuţionare


Searle dă o listă a criteriilor pe care le reţine pentru stabilirea unei taxinomii a
actelor ilocuţionare.
(1) Scopul actului: scopul actului ilocuţionar sau scopul ilocuţionar corespunde
condiţiilor esenţiale ale analizei searliene asupra actelor de limbaj. Acesta consti­
tuie o parte a forţei sale ilocuţionare.
(2) Direcţia relaţiei de ajustare (potrivire) dintre cuvinte şi lume: ea are în
vedere conţinutul propoziţional al actului şi reprezintă o parte sau o consecinţă
a scopului său ilocuţionar. Intr-o aserţiune, cuvintele trebuie „să se potrivească"
(„să se ajusteze") cu lumea; în schimb, într-o promisiune, lumea este aceea care,
prin actele locutorului, trebuie „să se potrivească", să se conformeze cuvintelor.

(3) Stările psihologice exprimate: atunci cînd un locutor îndeplineşte un act


ilocuţionar, el indică ipso facto o atitudine faţă de conţinutul propoziţional al
actului. Vom observa că starea psihologică corespunde condiţiei de sinceritate
din analiza actelor de limbaj.
62 CAPITOLUL 1

(4) Forţa cu care este prezentat scopul ilocuţionar: ea depinde adesea de gradul
de explicitare mai mare sau mai puţin mare al actului, sau, dacă actul este ex­
plicit, de verbul performativ folosit.
Vom compara, într-o ordine crescătoare a forţei, exemplele (59), (60) şi (61):
(59) Am putea merge la cinema.
(60) Sugerez să mergem la cinema.
(61) Vreau să mergem la cinema.

(5) Statutul locutorului, şi, respectiv, al interlocutorului, ca şi influenţa sa


asupra forţei ilocuţionare a enunţului: acest criteriu corespunde uneia dintre
condiţiile pregătitoare din analiza actelor de limbaj.
(6) Relaţiile enunţului cu interesele locutorului şi ale interlocutorului: acest
criteriu corespunde unei alte condiţii pregătitoare.
(7) Relaţiile cu restul discursului: acest criteriu priveşte în principal expo­
zitivele din clasificarea austiniană, adică verbele de tipul a răspunde, a conchide,
a obiecta etc. Putem adăuga conectori ca totuşi, de altfel etc.
(8) Diferenţele din conţinutul propoziţional care sînt determinate de meca­
nismele legate de forţa ilocuţionară: ne vom gîndi aici la diferenţa dintre
relatare, care priveşte stările de lucruri trecute sau prezente, dar nu viitoare, şi
predicţie, care priveşte stările de lucruri viitoare.
(9) Diferenţele dintre actele care nu pot fi îndeplinite decît prin acte de
limbaj şi cele care pot fi îndeplinite şi astfel: putem decide, pune un diagnos­
tic etc. fără a spune că o facem, dar nu putem depune jurămînt fără să spunem
că o facem.
(10) Diferenţele dintre actele care au nevoie de instituţii extralingvistice
pentru îndeplinirea lor şi cele care nu au nevoie: ne gîndim aici la exco­
municare, la declaraţia de război etc.
(11) Diferenţele dintre actele al căror verb corespunzător are o utilizare
performativă şi cele al căror verb nu are o asemenea întrebuinţare: ne gîndim
aici la verbe cum sînt a se lăuda sau a ameninţa.
(12) Stilul îndeplinirii actului: ne gîndim la diferenţa dintre a anunţa şi a se
destăinui.

2.3.2. Alternativa searliană la clasificarea austiniană


Searle aduce un anumit număr de critici clasificării austiniene a actelor ilo­
cuţionare: prima e că aceasta nu reprezintă o clasificare de acte ilocuţionare, ci
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 63

o clasificare de verbe, dintre care unele nici măcar nu sînt ilocuţionare. Pe de


altă parte, taxinomia austiniană nu se bazează pe nici un principiu clar, nici chiar
pe un ansamblu de principii, iar aceasta are drept consecinţă întrepătrunderea
categoriilor, anumite verbe aparţinînd mai multor categorii diferite. In sfîrşit,
anumite categorii conţin verbe foarte diferite, dintre care o parte nu satisfac
definiţiile date de Austin.
Searle propune deci propria sa clasificare, bazată pe numai patru dintre
criteriile indicate mai sus şi permiţînd totodată o descriere a structurii sintactice
de adîncime a enunţurilor corespunzătoare.
NB: Searle pleacă de la principiul că toate actele ilocuţionare au structura sintactică de
adîncime: Eu verb ilocuţionar + S. Vom observa că această analiză corespunde ipotezei
performative propuse de Ross (1970). Cf. şi infra cap. 3 § 1.4.1.

El dă următoarea listă:
(i) reprezentativele: locutorul se angajează asupra adevărului propoziţiei expri­
mate (acesta este scopul ilocuţionar) ; cuvintele sînt conforme cu lumea; starea
psihologică este convingerea; gradul de angajament depinde de verbul utilizat;
testul pentru un verb reprezentativ este răspunsul la întrebarea: Putem spune în
mod literal că enunţul este adevărat sau fals? Structura sintactică de adîncime a
acestor acte este: Eu verb ilocuţionar că + S;

(ii) directivele: scopul ilocuţionar al directivelor este că locutorul încearcă să-1


determine pe interlocutor să facă ceva; direcţia de ajustare merge dinspre lume
spre cuvinte; atitudinea corespunzătoare condiţiei de sinceritate este dorinţa;
conţinutul propoziţional este că interlocutorul trebuie să facă ceva; structura
sintactică de adîncime este: Eu îţi verb ilocuţionar că tu VP {la viitor).

(iii) promisivele: scopul ilocuţionar al promisivelor este de a obliga locutorul


să realizeze (un) anumit(e) act(e); direcţia de ajustare merge de la lume la cuvinte;
condiţia de sinceritate priveşte intenţia; conţinutul propoziţional este că locu­
torul va face ceva; structura sintactică de adîncime este: Eu îţi verb ilocuţionar
că eu VP {la viitor).

(iv) expresivele: scopul ilocuţionar al expresivelor este de a exprima starea psiho­


logică, specificată de condiţia de sinceritate, faţă de starea de lucruri specificată
în conţinutul propoziţional; în expresive nu există direcţie de ajustare, iar ade­
vărul propoziţiei exprimate este presupus; structura de adîncime este: Eu te /îţi
verb ilocuţionar de eu/tu VP ;

(v) declarativele: au drept caracteristică de a provoca adevărul conţinutului lor


propoziţional; ele sînt acelea care au reprezentat la începutul teoriei actelor de
64 CAPITOLUL 1

limbaj clasa performativelor; ele implică o instituţie extralingvistică, ca şi sta­


tute bine specificate pentru locutor şi, respectiv, interlocutor; direcţia de ajustare
este dublă, ea merge atît în sensul cuvinte - lume, cît şi în sensul lume - cuvinte;
structura sintactică de adîncime este: Eu verb ilocuţionar NPi + NPr
Pe scurt, verbele ilocuţionare nu sînt întotdeauna mărci de scop ilocu­
ţionar, ci ele indică şi alte caracteristici ale actului ilocuţionar. După Searle,
concluzia cea mai importantă la capătul acestei clasificări este că nu există, după
cum ar vrea Wittgenstein şi succesorii săi, un număr infinit de jocuri de limbaj,
ci o lipsă de claritate referitoare la criteriile utilizate pentru delimitarea jocurilor
de limbaj.

3. TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ ŞI TEORIA PERTINENTEI


In zilele noastre, teoria actelor de limbaj este abordată în două moduri radical
diferite: pe de o parte sînt cercetătorii care încearcă să formalizeze în cadrul unei
logici „ilocuţionare" rezultatele la care au ajuns Austin şi, mai ales, Searle, şi
aceasta la nivelul condiţiilor de reuşită a actelor ilocuţionare, ca şi al criteriilor
clasificării acestora (cf. Searle şi Venderveken 1985, Kuroda 1986); pe de altă parte,
există lucrări recente care privesc mai critic teoria clasică a actelor de limbaj: ne
gîndim la Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) şi la capitolul pe care aceştia îl
consacră actelor de limbaj în lucrarea lor despre teoria pertinenţei. Nu vom trata
aici încercările de formalizare a teoriei clasice: ele n-au modificat cu nimic în
profunzime ceea ce avea de spus despre fenomen teoria clasică. Vom expune, ca
o concluzie a acestui capitol, punctul de vedere al pertinenţei asupra actelor de
limbaj.
Sperber şi Wilson fac o critică a teoriei clasice a actelor de limbaj, care se
sprijină pe trei puncte diferite ale acesteia:
(i) pe caracterul său antivericondiţionalist;
(ii) pe presupoziţia conform căreia taxinomia actelor de limbaj are un rol de jucat
în interpretarea enunţurilor;
(iii) pe aspectul convenţional al teoriei clasice a actelor de limbaj.
Aceste aspecte diferite ale teoriei clasice a actelor de limbaj sînt legate între
ele, dar ele sînt legate, de asemenea, în critica pe care le-o fac Sperber şi
Wilson. Vom arăta la început legătura care le uneşte în cadrul teoriei clasice,
înainte de a expune critica lui Sperber şi Wilson şi de a da propria lor analiză
asupra actelor de limbaj.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 65

3.1. TEORIA CLASICĂ: LEGĂTURA DINTRE ANTIVERICONDITIONALITATE, IMPORTANTA


TAXINOMIEI SI CONVENŢIONALISM
3.1.1. Caracterul antivericondiţionalist al teoriei actelor de limbaj
Ne a m i n t i m că, p e n t r u Austin, apoi p e n t r u Searle, u n u l d i n t r e scopurile
teoriei actelor de limbaj este de a p u n e sub semnul întrebării „iluzia des­
criptivă", adică postulatul conform căruia toate afirmaţiile sînt folosite pen­
t r u a descrie stări de lucruri din lume şi, p r i n aceasta, sînt susceptibile de
adevăr sau de falsitate. P r i m a mişcare a lui Austin fusese de a izola, în inte­
riorul categoriei afirmaţiilor, o clasă de e n u n ţ u r i zise performative care au
o formă afirmativă, dar care, departe de a servi la descrierea stărilor de lu­
cruri, îndeplinesc un act oarecare şi care, prin aceasta, nu sînt susceptibile
de adevăr sau falsitate, ci de reuşită sau nereuşită (eşec). D u p ă aceea, într-o
a doua etapă, Austin observă că, în performative, există adevăr sau fals, iar
în constatative, reuşită sau nereuşită. Altfel spus, graniţa dintre constatative,
ca afirmaţii aparent descriptive, şi performative, ca afirmaţii care servesc la
îndeplinirea unei acţiuni, trebuie să devină mai maleabilă, iar această malea-
bilitate constă, p e n t r u Austin, în a considera că actele constatative servesc
şi ele la îndeplinirea u n o r acte, pe care el le va n u m i ilocuţionare. Cît despre
Searle, el suprimă orice frontieră şi consideră că un e n u n ţ , dacă exprimă o
frază gramaticală completă, corespunde ipso facto îndeplinirii u n u i act ilo-
cuţionar. Iată motivul p e n t r u care ceea ce este primordial în interpretarea
u n u i e n u n ţ nu mai este adevărul sau falsitatea propoziţiei pe care acesta o
exprimă, ci actul ilocuţionar pe care îl îndeplineşte. De altfel, p u t e m exprima
aceeaşi propoziţie în enunţuri diferite şi îndeplinind acte ilocuţionare diferite.

3.1.2. Taxinomia actelor ilocuţionare


Dat fiind că orice enunţ care corespunde unei fraze gramaticale complete îndepli­
neşte un act ilocuţionar, devine obligatoriu ca, în interpretarea enunţului, interlo­
cutorul să fie în stare să stabilească despre ce act ilocuţionar este vorba şi care
sînt consecinţele acestui act pentru propriile sale acţiuni viitoare sau p e n t r u ceea
ce poate aştepta de la locutor. Astfel, la eventuala necesitate teoretică de a descrie
complet fenomenul actelor ilocuţionare, stabilindu-le clasificarea p o r n i n d de la
un anumit număr de criterii precise, se adaugă necesitatea de a da seamă de modul
în care se efectuează această interpretare. Vom remarca faptul că cel care este
locutorul are intenţia să realizeze cutare sau cutare act ilocuţionar şi că, prin
aceasta, un enunţ care corespunde unui act ilocuţionar dat trebuie să exprime
această intenţie a locutorului: recuperarea acestei intenţii de către interlocutor
este chiar una dintre condiţiile de reuşită ale actului.
66 CAPITOLUL 1

3.1.3. Convenţionalismul teoriei actelor de limbaj


Dacă prin faptul că îndeplinesc un act de limbaj enunţurile comunică ipsofacto
intenţia locutorului de a realiza acest act şi dacă succesul actului depinde de
recunoaşterea acestei intenţii de către interlocutor, atunci mecanismul prin care
se face această recunoaştere trebuie să fie relativ simplu. După Searle, ca şi după
Austin, modul în care se face această recunoaştere trece atît prin forma sintactică
a frazei, cît şi prin cuvintele care o compun, iar anumite forme sintactice asociate
anumitor cuvinte corespund unui act ilocuţionar sau altuia. Acesta este caracterul
convenţional al teoriei actelor de limbaj. Sigur, nici Searle şi nici Austin nu
pretind că orice îndeplinire a u n u i act de limbaj se poate face exclusiv prin
recursul la o formulă fixă, dar pentru Austin, şi încă mai mult pentru Searle,
care a enunţat principiul, există întotdeauna un enunţ explicit care ar fi putut fi
utilizat în locul enunţului ambiguu produs efectiv p e n t r u a îndeplini actul
ilocuţionar avut în vedere.

3.1.4. Rolul pivot al clasificării actelor ilocuţionare


Se vede în felul acesta rolul central al clasificării actelor de limbaj: importanţa
sa decurge din ideea conform căreia orice enunţ care exprimă o frază gramaticală
completă îndeplineşte, prin aceasta, un act ilocuţionar. La rîndul său, ea con­
diţionează, într-o anumită măsură, ipoteza convenţionalistă a lui Searle şi a lui
Austin. A clasifica actele ilocuţionare n-are de fapt sens decît dacă putem face
să corespundă diferitelor acte astfel organizate enunţurile efectiv pronunţate; iar
asocierea lor unui act ilocuţionar sau altuia care aparţine unei clase sau alteia se
va efectua tocmai pe baza formei lor lingvistice.

3.2. CRITICA CLASIFICĂRII ACTELOR ILOCUŢIONARE

Sperber şi Wilson nu pun la îndoială clasificarea însăşi şi nici, de altfel, necesitatea


ei teoretică în interiorul teoriei actelor de limbaj, ci ipoteza conform căreia a
interpreta un enunţ înseamnă a determina actul ilocuţionar îndeplinit. D u p ă
ei, această ipoteză n-a fost niciodată justificată în m o d independent şi, deşi
anumite acte de limbaj trebuie efectiv identificate pentru a fi îndeplinite, nu
aceeaşi este situaţia, nici pe departe, cu toate actele de limbaj.
Sperber şi Wilson iau exemplul predicţiei.
(62) Mîine va fi mai cald.
(63) Locutorul prezice că mîine va fi mai cald.
In teoria clasică a actelor de limbaj s-ar afirma că, pentru ca interlocutorul să fi înţeles enunţul
(62), trebuie să fi înţeles ceva de genul (63). După Sperber şi Wilson, lucrurile nu stau aşa: după
ei, ceea ce este important în interpretarea lui (62) nu este ca interlocutorul să fi înţeles (63), să fi
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 67

înţeles că locutorul intenţiona să facă o prevestire, ci, mai simplu, că a înţeles că enunţul comunică
ceva în legătură cu un eveniment viitor. Aceasta, vom observa, nu înseamnă că interlocutorul
nu înţelege niciodată (63), ci mai degrabă că a înţelege (63) nu este indispensabil pentru înţelegerea
lui (62).

Ar exista deci două grupe de acte de limbaj: cele care pentru a fi îndeplinite
trebuie să fie identificate în acelaşi timp de către locutor şi de către interlocu­
tor, şi cele care sînt realizate fără ca o asemenea identificare să fie necesară.

(i) In primul grup, cel al actelor pe care le-am putea n u m i instituţionale sau
instituţionalizate, vom găsi acte ca botezul, declaraţia de război, pariul, dar şi acte
cotidiene, ca promisiunea.

(ii) In al doilea grup, cel al actelor noninstituţionale, vom găsi acte ca a aserta, a
sugera, a nega, a avertiza etc.

Primul grup de acte, cel al actelor instituţionale, nu ţine de lingvistică şi nici de


pragmatică, ci pur şi simplu de studiul instituţiilor. Pentru a fi îndeplinite cu
succes, actele necesită cel mai adesea circumstanţe instituţionale bine determi­
nate (statut, apartenenţă la cutare sau cutare corp etc). Cît despre al doilea grup,
el ţine clar de lingvistică sau de pragmatică, dar nu impune în nici un fel clasifi­
carea actelor ilocuţionare, întrucît identificarea nu este indispensabilă îndepli­
nirii actelor care îl alcătuiesc.

3.3. ACTELE DE LIMBAJ ÎN TEORIA PERTINETEI

Există totuşi un al treilea grup de acte de limbaj care au o importanţă cu totul


specială în pragmatică; acest grup corespunde la trei acte: a spune să, a spune că,
şi a întreba dacă.
Să luăm exemplele (64), (65), (66):
(64) Ai închis uşa.
(65) închide uşa!
(66) Ai închis uşa?
(64) este un act de a spune că, (65) este un act de a spune să, iar (66) este un act de a întreba dacă.

Sperber şi Wilson observă că pot exista anumite asemănări între aceste acte
diferite, mai ales atunci cînd exprimă aceeaşi propoziţie, dar că ele prezintă şi
anumite diferenţe chiar la nivelul actului îndeplinit. Ei remarcă, de asemenea,
că dacă actele instituţionale se schimbă în funcţie de cultură şi limbă (anumite
acte nu există în anumite culturi), actele de a spune că, a spune să, şi a întreba
dacă sînt universale.
68 CAPITOLUL 1

Am putea considera că cele trei acte reţinute de Sperber şi Wilson cores­


pund unei noi clasificări a actelor de limbaj, în acelaşi timp mai restrictivă şi
bazată mai strîns pe sintaxă, dar care ar păstra caracteristicile esenţiale ale clasi­
ficării făcute actelor de limbaj de către Searle. Din această perspectivă, actul de
a spune că ar fi o generalizare a clasei asertivelor, a spune să - o generalizare a
directivelor, iar a întreba dacă - o formă interogativă a directivelor. Şi totuşi nu
este aşa: dacă, într-adevăr, aceste trei acte sînt aparent strîns legate de forma
lingvistică a enunţurilor, o privire asupra cîtorva exemple ne permite să vedem
că diferitele condiţii indicate de Searle pentru clasele de acte ilocuţionare din
teoria sa nu sînt întotdeauna respectate.
Să considerăm următoarele exemple, împrumutate mai mult sau mai puţin direct de la
Sperber şi Wilson:
(67) Hai, continuă, murdăreşte covorul!
(68) Ce monstru ar îndrăzni să facă vreun rău unui copil nevinovat?
(69) Vei pleca mîine.
(70) Această carte este nemaipomenită.
(67) este un enunţ ironic şi ne putem îndoi că este efectiv un act de a spune să: (68) este o întrebare
retorică şi, din această cauză, nu este cu adevărat un act de a întreba daca. (69) este mai mult un
act de a spune să decît un act de a spune că, iar (70) ar putea fi o exclamaţie sau o afirmaţie.

Astfel, se pare că trebuie abandonată atît o corespondenţă unu la unu între forma
sintactică şi actul îndeplinit, cît şi tipologia tradiţională a actelor de limbaj, mai
ales la nivelul condiţiilor de sinceritate ale acestora.
Mai curînd decît o corespondenţă unu la unu între forma sintactică şi tipul
de act, Sperber şi Wilson observă că există un larg evantai de indici lingvistici
care permit determinarea actului îndeplinit. Ei dau o definiţie a fiecăruia dintre
cele trei acte fundamentale.
A spune că P, unde P este forma propoziţională (sau conţinutul propoziţional) a(l) enun­
ţului, înseamnă a comunica că ideea exprimată prin P este întreţinută ca o descriere a unei
stări de lucruri reale.
A spune interlocutorului săP înseamnă a comunica faptul că ideea exprimată prin P este
întreţinută ca descriere a unei stări de lucruri dorite.
A întreba dacă P înseamnă:
a) dacă răspunsul trebuie să fie da sau nu, a comunica faptul că ideea exprimată prin P ar
fi pertinentă dacă ar fi adevărată.
b) dacă răspunsul este deschis, liber, a comunica faptul că există o anumită modalitate
de a completa ideea exprimată prin P, care ar face-o pertinentă dacă ea ar fi adevărată.

Se vede astfel că Sperber şi Wilson reduc numărul mare de acte din teoria clasică
a actelor de limbaj la trei acte de bază, care nu sînt instituţionale dar, în acelaşi
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 69

timp, trebuie să fie identificate ca atare pentru ca interpretarea enunţului să fie


satisfăcătoare. Pe de altă parte, teoria lor este o teorie vericondiţională, care
combină îndeplinirea actelor şi adevărul propoziţiilor.

3.4. CONCLUZIE
Am putea crede că teoria actelor de limbaj propusă de Sperber şi Wilson în cadrul
teoriei pertinenţei corespunde unei simple întoarceri înapoi, spre o teorie apro­
piată de cea a lui Gardiner, căci ea reduce actele la cîteva forme sintactice pe care
le putem repera cu uşurinţă. De fapt nu este aşa: ceea ce pune la îndoială teoria
lor este tocmai legătura foarte strict convenţională dintre forma lingvistică şi actul
de limbaj.
2. PRAGMATICĂ INTEGRATĂ
ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

I n momentul de faţă există în pragmatică două paradigme principale, pe care


le vom numi pragmatică integrată şi pragmatică cognitivă.
(i) Pragmatica integrată este o teorie semantică ce integrează în codul lingvistic
(limba în sensul lui Saussure 1968) aspectele enunţării.
(ii) Pragmatica cognitivă porneşte de la ipoteza că operaţiile legate de inter­
pretarea pragmatică a enunţurilor nu sînt specializate (adaptate sistemului
lingvistic), ci aparţin sistemului central al gîndirii.
Aceste două curente, reprezentate prin lucrările lui Ducrot (cf. 1972, 1980 c,
1984, Anscombre şi Ducrot 1983) şi, respectiv, cele ale lui Sperber şi Wilson (1986
a şi 1989), formulează ipoteze suficient de asemănătoare, dar şi de diferite, pentru
a justifica examinarea lor comparativă. Principalele analogii şi diferenţe sînt
următoarele:

Analogii
(a) Ambele abordări refuză opoziţia clasică dintre un sens literal (sens al cuvin­
telor sau al frazei) şi un sens nonliteral (sens al enunţârii sau al locutorului); şi
una şi cealaltă reprezintă abordări constructiviste (în sensul lui Ortony 1979).
NB: Orice teorie pragmatică ce ar adopta principiul separării dintre un sens literal şi un
sens nonliteral ar fi afortiori nonconstructivistă.

(b) Amîndouă acordă un loc important noţiunii de instrucţiune, fie în sens de


schemă interpretativă, fie în sens de informaţie procedurală.

Diferenţe
(a) Pentru pragmatica integrată, aluzia la activitatea enunţiativă este o proprietate
asociată în mod specific codului lingvistic, înscrisă în structura limbii; pentru
pragmatica cognitivă, aluzia la enunţare este un caz particular al unui fenomen
general legat de întrebuinţarea unei expresii: întrebuinţarea sa interpretativă.
72 CAPITOLUL 2

(b) Statutul inferenţei constituie o altă diferenţă: pragmatica cognitivă atribuie


un statut important proceselor inferenţiale deductive pentru comprehensiunea
enunţurilor; în viziunea pragmaticii integrate, înţelegerea enunţurilor se pro­
duce prin procese «inferenţiale» specifice limbii, care sînt inferenţele argumen-
tative, de natură nondeductivă şi de natură scalară, legate prin urmare de no­
ţiunea de gradual.

(c) Pragmatica integrată este nonvericondiţională (nu este condiţionată de ade­


vărul logic) pentru că tezele sale urmăresc să reliefeze diferenţele dintre limbajul
natural şi limbajul formal; pragmatica cognitivă este în schimb o teorie veri-
condiţională: aspectele vericondiţionale ale enunţurilor nu sînt limitate la se­
mantică, pragmatica avînd ca obiect, printre altele, atribuirea unei valori de
adevăr enunţurilor.

1. PRAGMATICA INTEGRATĂ
Vom da în acest paragraf o prezentare sintetică a diferitelor postulate ale prag­
maticii integrate. Pragmatica integrată se poate caracteriza prin următoarele teze:
(i) Limba nu este un cod, avînd ca scop transmiterea de informaţii, în sensul
tehnicist-ingineresc al acestui termen (cf. Shannon et Weaver 1949). C o d u l
lingvistic are drept scop comunicarea în măsura în care sensul mesajului lingvistic
depinde de enunţarea sa. De aceea se va spune că structura limbii reflectă, sau
face aluzie la, enunţarea sa.

(ii) Limba nu constituie doar un ansamblu de fenomene gramaticale posibile:


există condiţii lingvistice foarte precise care impun restricţii înlănţuirii enun­
ţurilor. Pentru a ne referi la acele abordări care definesc discursul printr-un
ansamblu de reguli de bună formare secvenţială, vom folosi expresia structura­
lism al discursului ideal.
(iii) Faptul că pragmatica este integrată în semantică (sau în codul lingvistic)
implică obligaţia ca în studiul «sensului» unei enunţări să se ţină seama de două
aspecte: semnificaţia frazei (domeniu lingvistic) şi sensul enunţului (domeniu
pragmatic sau retoric). Distincţia dintre semnificaţie şi sens este necesară de
îndată ce, în construirea sensului, vrem să distingem valoarea elementelor lin­
gvistice de aceea a elementelor nonlingvistice.

(iv) Relaţia dintre enunţuri este argumentativă şi nondeductivă. Regulile argu-


mentative care determină legăturile dintre enunţuri şi interpretările lor nu sînt
guvernate de reguli sau principii logice şi deductive, ci de locuri comune argu-
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 73

mentative, sau topoi (topos la singular). Aceste reguli sînt graduale, universale
şi admise de toată lumea.
(v) Enunţarea, adică activitatea ce se află la originea enunţurilor, utilizează o
structură complexă de instanţe discursive cu funcţii diferite. Astfel se va distinge
locutorul şi enunţiatorul de subiectul vorbitor empiric, iar printre actualizările
locutorului, locutorul ca atare va fi disociat de locutorul ca fiinţă a lumii. Teoria
enunţării implicată de pragmatica integrată este, deci, polifonică (cf. infra, cap.
12, §1.2).
(vi) Modelul teoretic al pragmaticii integrate aparţine unei epistemologii a simu­
lării. Postulatul de bază constă în a distinge domeniul realităţii, pentru care sînt
accesibile doar faptele .F(sau ieşirile modelului Af), de procesul de simulare (ştiin­
ţifică). Procesul de simulare constă în construirea unui model teoretic M, ana­
log modelului M care reprezintă sursa faptelor obervabile. M va avea ca scop
producerea faptelor F, analoge faptelor F.

1.1. STRUCTURĂ ŞI ENUNŢARE, LIMBĂ ŞI DISCURS


1.1.1. Structuralismul lingvistic
In lingvistică, structuralismul s-a definit prin două postulate care i-au permis
să-şi precizeze obiectul în mod ştiinţific:
(i) independenţa formei faţă de substanţă: forma lingvistică reprezintă un sistem
autonom de dependenţe interne (o structură în sensul lui Hjelmslev 1968), valoa­
rea fiecărui element definindu-se printr-un sistem de diferenţe;
(ii) autonomia limbajului faţă de realitate: semnul lingvistic nu are funcţia de a
lega o expresie de un obiect al lumii (un referent), ci un semnificam (o imagine
acustică) de un semnificat (un concept). Conceperea limbii ca nomenclatură este
înlocuită, în acest fel, de înţelegerea limbii ca sistem (Saussure).
Consecinţa principală a acestor două postulate a fost aceea de a da autonomie cercetării
limbajului faţă de orice reflecţie psihologică sau filozofică: clasicele probleme legate de relaţia
dintre limbaj şi gîndire, de actualitate la sfîrşitul secolului al XlX-lea, devin acum neştiinţifice,
întocmai ca problema raportului limbaj-realitate.
NB: Poziţia extremă a acestei rupturi cu tradiţia filozofică este reprezentată, în structu­
ralismul american, de către Bloomfield (1970), care renunţă total la dimensiunea semantică
în descrierea limbajului. Pentru el, o asemenea tentativă este practic imposibilă, pentru
că descrierea semantică a unităţilor limbii ar corespunde definiţiilor lor ştiinţifice ( H 2 0
pentru apă, NaCl pentru sare etc). Vom menţiona că se poate face o oarecare apropiere
cu modul cum tratează filozofii americani Putnam şi Kripke sensul termenilor care
desemnează substanţe sau specii naturale (cf. Putnam 1975, Kripke 1982 şi infra, cap. 5,
§4.2.5 şi 4.2.6.).
74 CAPITOLUL 2

Concepţia structurală asupra limbajului a condus, pe baza opoziţiei limbă/


vorbire, la o consecinţă importantă, aceea de a elimina din domeniul lingvisticii
cercetarea faptelor de enunţare şi de discurs. Pe de-o parte, opoziţia limbă/vorbire
are drept urmare considerarea oricărui fapt enunţiativ sau legat de enunţare ca apar-
ţinînd nu limbii, ci vorbirii, fiindcă opoziţiei limbă/vorbire îi corespunde opo­
ziţia sistem/utilizare. Pe de altă parte, discursul, ca actualizare a unităţilor lingvis­
tice în comunicare, presupune să se ia în considerare unii parametri exteriori
limbii, cu care interacţionează unităţile lingvistice. In discurs, dimensiunea extra­
lingvistică (sau externă) primează asupra dimensiunii lingvistice (sau interne).
Eliminarea acestor două aspecte (enunţarea şi discursul) din cîmpul lin­
gvisticii a fost atacată vehement în lucrările lui Benveniste (1966 şi 1974), care a
arătat în mod strălucit în ce ar consta raporturile dintre structură şi enunţare,
pe de-o parte, şi dintre limbă şi discurs, pe de altă parte.

1.1.2. Structură şi enunţare


Analiza categoriei persoanei efectuată de Benveniste pune în evidenţă limitele
opoziţiei structură/enunţare. Benveniste distinge persoana întîi, a doua şi a treia
cu ajutorul a două sisteme de opoziţii (sau «corelaţii»):

(i) corelaţia de personalitate: distincţia persoană/nonpersoană opune persoana


întîi {eu) şi a doua (tu) persoanei a treia (el), absentă din situaţia de comunicare
(actul comunicării fiind un fapt care ţine de eu, fiind adresat lui tu (alocutor));
(ii) corelaţia de subiectivitate: distincţia persoană subiectivă/persoană nonsubiec-
tivă opune persoana întîi (subiectivă) persoanei a doua.
Se obţine astfel următoarea structură funcţională:

Organizarea ierarhică a structurii persoanei se află la originea particularităţilor


referenţiale ale prenumelor personale. Aceste pronume nu trimit, de fapt, nici
la un concept, nici la un individ. Cazul lui eu este un prim contraexemplu la
PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 75

opoziţia structură/enunţare, deoarece este un fapt de structură care impune


atribuirea referinţei unei unităţi lingvistice în virtutea întrebuinţării sale în
discurs (cf. infra, cap. 13, § 2.1.).

1.1.3. Limbă şi discurs


Opoziţia dintre sistemul limbii şi întrebuinţarea sa în discurs este de asemenea
contestabilă, începînd cu examinarea comportamentului timpurilor verbale. Dacă
mărcile temporale ar realiza un sistem, aşa cum lasă să se presupună anumite
simetrii, precum opoziţiile forme simple/forme compuse în planurile prezen­
tului (prezent/perfect compus), al trecutului (imperfect/mai mult ca perfect,
perfect simplu/perfect anterior [în l.fr. - N T ] şi al viitorului (viitor/viitor an­
terior), atunci organizarea sistemică ar trebui să poată fi definită independent
de anumiţi parametri enunţiativi şi discursivi. Or, dimpotrivă, Benveniste pune
în evidenţă corelaţia strînsă dintre planurile enunţaţii (cel al istoriei şi cel al
discursului) şi distribuţia timpurilor verbale.

(i) Enunţarea istorică {istorie), sau «modul enunţării care exclude orice formă
lingvistică „autobiografică", are ca timpuri principale aoristul (perfectul simplu),
imperfectul, condiţionalul şi mai mult ca perfectul, prezentul şi persoana întîi
fiind excluse.
(ii) Enunţarea discursivă {discurs) întrebuinţează, în schimb, toate persoanele şi
toate timpurile, cu excepţia aoristului. Acest tip de enunţare implică prezenţa
unui locutor şi a unui ascultător, precum şi intenţia celui dintîi de a-1 influenţa
prin actul său comunicativ pe cel de-al doilea.
Tot aici, planurile enunţării (istorie, discurs) nu sînt definite pornind de la criterii
exterioare limbii. Prin urmare, opoziţia dintre limbaşi discurs nu este motivată
nici structural, nici funcţional, enunţarea fiind, ea însăşi, o componentă funcţio­
nală a structurii. Şi dacă pragmatica este chemată să studieze utilizarea structu­
rilor lingvistice, atunci ea nu poate fi decît integrată în lingvistică.

1.2. STRUCTURALISMUL DISCURSULUI IDEAL

O formulare explicită a pragmaticii integrate a fost sintetizată foarte potrivit


de Ducrot (1984, cap. 4) în expresia structuralism al discursului ideal. Această
formulare are două corelate pe care le vom dezvolta:
(i) Pragmatica integrată, ca disciplină asimilabilă semanticii, trebuie să fie structu­
rală (adică autonomă).
(ii) Locul de manifestare a comunicării (discursul) este, pe de-o parte, o entitate
abstractă (ideală), iar pe de alta, locul restricţiilor secvenţiale.
76 CAPITOLUL 2

1.2.1. Pragmatica integrată şi semantica structurală


Semantica structurală se defineşte pornind de la postulate comune cu cele ale
lingvisticii structurale: pe de-o parte valoarea semantică a unei unităţi este dife­
renţială; pe de altă parte, semantica este autonomă. Autonomia trebuie înţeleasă
aici în raport cu realitatea: valoarea semantică, diferenţială, nu se află în referinţa
expresiei, ci în produsul diferenţial care rezultă din opoziţiile semantice dintre
expresii. Cum poate ţine pragmatica integrată de o semantică structurală? Prin
simplul fapt că analiza enunţării necesită o descriere autonomă: semantica enun­
ţării va fi, deci, structurală şi autonomă. Argumentul principal constă în ca­
racterul autoreferenţial al oricărui act de enunţare. Dacă activitatea enunţiativă
trimite la ea însăşi (aceasta fiind o componentă importantă a sensului său), atunci
pragmatica integrată este autonomă.
NB: Consecinţa acestui postulat al autonomiei semanticii enunţării este readucerea în
actualitate a principalelor postulate ale teoriei actelor de vorbire. Un act de vorbire nu
mai poate fi conceput ca în versiunea lui Austin (1970) şi a lui Searle (1972) (cf. şi supra,
cap. 1, § 2), unde actul se definea prin efectul de transformare a realităţii. Dacă ar fi aşa,
principiul autonomiei nu s-ar mai putea aplica. De aceea Ducrot (1971/1980, 1984, cap.
6) va defini transformarea impusă de enunţarea unui act ilocuţionar ca fiind pretinsă şi
cu valoare juridică.

1.2.2. Discurs ideal şi secvenţialitate


Structuralismul discursului ideal, prin cea de-a doua caracteristică a lui, consideră
că discursul este supus unor constrîngeri de bună-formare. Aşa cum în sintaxă
s-au putut stabili condiţii de bună-formare a frazelor, pornind de la un anumit
număr de observaţii empirice, Ducrot arată că, în secvenţele de enunţuri A-B,
A impune restricţii asupra lui B. De exemplu, în cuplul întrebare-râspuns, răs­
punsul este supus unor anumite restricţii cu privire la tema sau la rema sa
[„propos" - NT] (cf. (1) şi (2)). La fel,presupoziţia!'conţinutulpresupus nu poate face
obiectul unei înlănţuiri, pentru că legea discursului impune secvenţei (lanţului)
condiţia de a se putea construi doar pe baza conţinutului exprimat [„pose"] (cf. (3)).
In fine, orientarea argumentativă a lui B, dacă este marcată lingvistic, trebuie să
fie compatibilă cu direcţia argumentativă a lui A (cf. (4))
(1) A Ion a locuit la Paris anul trecut?
Bj Da, în mai (în mai = r e m ă (comentariu)).
B2 ?? N u , numai în mai.
(2) A Ion locuia la Paris anul trecut?
Bj ?? Da, în mai.
B Nu, numai în mai.
(3) a. Miracol la Roissy: unul dintre pasageri a putut fi salvat.
b. ?? Miracol la Roissy: toţi pasagerii, în afară de unul, au pierit.
PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 77

(4) a. Grăbeşte-te: e aproape ora opt.


b. ? Degeaba te grăbeşti: e aproape ora opt.
In (1) şi (2), distribuţia complementară a răspunsurilor ţine atît de statutul de comentariu tempo­
ral [propos temporet] atribuit indicaţiei temporale anul trecut (statut determinat de poziţia finală
în enunţ), cît şi de timpul verbului. Diferenţa principală dintre imperfect şi perfectul compus
:
ţine de faptul că imperfectul prezintă acţiunea sau evenimentul descris prin verb ca echivalent
al unei proprietăţi valabile pentru ansamblul referinţei temporale indicate prin comentariul său
temporal. In acest caz, doar indicaţia temporală negativă nu, numai în mai poate constitui o
înlănţuire (o secvenţă) cu imperfectul (cf. Ducrot 1979 a).
In (3) informaţiile vehiculate prin enunţurile unul dintre pasageri a putut fi. salvat şi toţi
pasagerii, în afară de unul, au pierit sînt identice: ele se implică unul pe altul şi au condiţii de
adevăr identice. Dar statutul informaţiilor vehiculate, adică (3') şi (3"), nu este identic: (3') este
exprimat, iar (3") este presupus în (3 a); (3') este presupus, iar (3") exprimat în (3 b) (cf. Ducrot
1972 şi 1977):
(3') Unul dintre pasageri a fost salvat.
(3") Toţi pasagerii, în afară de unul, sînt morţi.
In fine, în (4), posibilităţile de a construi secvenţa cu ajutorul lui aproape sînt limitate de
o anumită orientare atribuită enunţului este ora opt. Este aproape ora opt este orientat spre „tîrziu",
ceea ce explică dificultatea secvenţei (4 b).

NB: Vom vedea în 1.3.2. că o asemenea secvenţă devine acceptabilă printr-o regulă argu-
mentativă diferită de cea utilizată în (4 a). Din acest moment, diferenţa n-ar mai fi seman­
tică, ci pragmatică, şi ar ţine de parcursurile interpretative diferite atribuite acestor două
enunţuri (cf. Anscombre 1989, Anscombre şi Ducrot 1986 şi Ducrot 1983).

1.3. SENS ŞI SEMNIFICAŢIE

Strategia analizei structurale preconizată de pragmatica integrată conduce la


formularea unei distincţii primare fundamentale, valabilă şi p e n t r u obiectul
pragmaticii integrate, şi p e n t r u modelul său epistemologic subiacent. Această
opoziţie este dublă: pe de-o parte ea priveşte obiectele {frază versus enunţ), iar
pe de altă parte însuşirile lor {semnificaţie versus sens).

1.3.1. Frază şi semnificaţie


Obiectul pragmaticii integrate este semnificaţia frazei. Fraza este definită ca o
unitate abstractă, p r o d u s al c o m p o n e n t e i lingvistic. Semnificaţia u n e i fraze
este derivată doar p r i n reguli lingvistice p o r n i n d de la i n s t r u c ţ i u n i ataşate
constituenţilor frazali. In cadrul pragmaticii integrate, semnificaţia frazei nu
este vericondiţională (ea nu este definită în t e r m e n i i condiţiilor de adevăr),
iar interpretarea [„mode de calcul" - N T ] în acest tip de pragmatică nu este
neapărat compoziţională. Ea ţine de a n u m i t e instrucţiuni asociate expresiilor
(mărci argumentative, enunţiative e t c ) . P r i n t r e aceste mărci instrucţionale
78 CAPITOLUL 2

există unele care fac aluzie la enunţare. Astfel, componenta lingvistică trebuie
să fie completată printr-o altă componentă, cea retorică, a cărei sarcină este
de a atribui variabilelor conţinute în semnificaţia frazei o valoare, adică o
constantă.
Exemplele standard sînt conectorii argumentativi. Pentru a înţelege un enunţ de forma
X dar Y, trebuie să se poată reconstitui structura semantică subiacentă P dar Q, pornind de la
care, instrucţiunea asociată lui dar să poată fi aplicată: «din P, trageţi concluzia R; din Q, trageţi
concluzia non-R; din P dar Q, trageţi concluzia non-R» (cf. Introducere, § 1.1.3.) Dar numai
recurgînd la situaţie li se va putea atribui o valoare variabilelor R şi non-R (de exemplu concluziile
«să mergem la plimbare» şi «să nu mergem la plimbare» pentru enunţul E timp frumos, dar eu
sînt obosii).

1.3.2. Enunţ şi sens


Fraza, şi afortiori semnificaţia care îi este ataşată, nu este un dat observabil. Ea
este produsul unei construcţii a lingvistului, Ceea ce face obiectul observaţiei
este sensul ataşat enunţului. Chiar dacă enunţul este produsul enunţării, el nu
reprezintă, totuşi, un dat mai concret sau mai tangibil decît fraza. Ipoteza prag­
maticii integrate este, deci, că orice subiect vorbitor este capabil să facă ipoteze
despre sensul unui enunţ (ceea ce Ducrot numeşte ipoteze externe), ipoteze care
trebuie explicate. Explicaţia parcurge două etape:

(i) Ipotezele externe (adică atribuirea unui sens enunţărilor) trebuie completate
prin ipoteze interne, care constau într-un ansamblu de propoziţii; acestea de­
finesc proprietăţile modelului Af care simulează modelul M (inaccesibil) ce se
află la originea faptele F, obiecte ale ipotezelor externe.

(ii) Ipotezele interne, adică modelul Af, urmăresc să producă p r i n simulare


fapte F, analoage faptelor F ce se găsesc la originea ipotezelor externe. Re­
laţiile dintre M şi M\ pe de-o parte, şi dintre Fşl F, pe de altă parte, sînt relaţii
de analogie.

Chiar dacă controlul relaţiei M-Af nu este efectiv (pregmatica integrată


nefiind nici o teorie cognitivistă, nici una psiholingvistică, ci o teorie structu­
ralistă), relaţiaF-F este, la rîndul ei, verificabilă. Caracterul plauzibil al modelului
M (şi, afortiori, cel falsificabil) depinde de consistenţa relaţiei dintre ipotezele
externe (F) şi produsele ipotezelor interne (F).
Structura generală a modelului pragmaticii integrate se poate reprezenta
prin figura 2, care explicitează teoria simulării subiacente (cf. Ducrot 1980 a):
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 79

Să observăm că relaţia dintre F şi F nu este directă. Ceea ce îl produce pe M este sensul enunţurilor
(F). Prin urmare, relaţia de analogie dintre Fşi F nu poate fi decît parţială, dată fiind arhitectura
pragmaticii integrate. De fapt, aceasta se defineşte ca o teorie în Y, în care semnificaţia frazei,
rezultată din componenta lingvistică, se transformă în sens al enunţului, ca produs al componentei
retorice. Dezechilibrul dintre Fşi F ţine, deci, de necesitatea de a aplica sau nu legile discursului
la nivelul semnificaţiei frazale. Dacă ipotezele externe corespund rezultatului obţinut la ieşirea
din componenta lingvistică, adică semnificaţiei frazei, atunci nici o lege a discursului nu este
aplicabilă. In schimb, dacă există divergenţe între ipotezele externe şi ceea ce provine din com­
ponenta lingvistică, aplicarea uneia sau a mai multor legi ale discursului este obligatorie.

1.4. ARGUMENTAREA

Pragmatica integrată este o teorie semantică nonvericondiţională. Prin teorie


semantică nonvericondiţională trebuie să înţelegem nu o teorie care se ocupă
doar de aspectele nonvericondiţionale ale enunţurilor (cum se întîmplă în cazul
pragmaticii radicale, cf. Introducere), ci o teorie care face ipoteza forte că infor­
maţiile pertinente pentru înţelegerea enunţurilor în comunicare sînt argumen-
tative şi nu informative. Pentru a exprima aceste lucruri într-o manieră lapidară,
vom spune că valoarea informativă a unui enunţ este secundară în raport cu
valoarea sa argumentativă, definită ca primară.
Pentru a face acceptabilă teza primatului argumentării asupra informaţiei,
este necesar să se definească în mod tehnic noţiunea de argumentare. In această
privinţă, Ducrot (1987) distinge două sensuri ale termenului argumentare: argu­
mentare în sens obişnuit, curent, şi argumentare în sens tehnic (cf. Moeschler
1989 a pentru o prezentare generală). Pentru Ducrot, obiectul pragmaticii inte­
grate nu este argumentarea în sens curent, ci cea în sens tehnic.
80 CAPITOLUL 2

1.4.1. Argumentarea în sens curent


In sensul său curent, argumentarea desemnează un ansamblu de dispozitive şi
de strategii discursive utilizate de un locutor în scopul de a-şi convinge auditoriul.
Aspectele specifice argumentării sînt considerate aici ca efecte de discurs şi nu
sint asociate niciodată unor proprietăţi ale limbilor naturale. Studiul argumen­
tării în sens curent s-a concretizat în numeroase lucrări, îndeosebi în cadrul
logicilor neformale (cf. Perelman 1977) sau naturale (cf. Grize 1982 şi 1990, Grize
(ed.) 1984, Borel, Grize şi Mieville 1983, Vignaux 1976). In acest cadru, argu­
mentarea pune în relief ceea ce, în mod obişnuit, se numeşte analiza discursului
(cf. infra, cap. 18 pentru o accepţie diferită a termenului analiza discursului).

1.4.2. Argumentarea în sens tehnic


In sensul său tehnic, argumentarea desemnează un tip specific de relaţii între
conţinuturi semantice, relaţii manifestate în discurs şi înscrise în limbă. Pro­
prietatea principală a relaţiei argumentative este de a fi scalară sau gradualâ, adică
de a lega diferite scări. Relaţia argumentativă dintre un argument şi o concluzie
este, deci, de forma: < + P, ± Q >, care dă naştere următoarelor patru forme de
bază: < +P, + Q > , < - P , - Q > , < +P, - Q > , < - P , + Q > . Aceste forme d e
bază, sau forme topice sînt reductibile la două structuri relaţionale, subsumînd,
pe de-o parte, < + P, + Q > şi < -P, -Q > , iar pe de altă parte, < + P, -Q > şi
< -P, + Q >. Aceste forme generice se numesc topoi (sing. topos) şi pot fi circum­
scrise conceptului de loc comun argumentativ.
Formele de bază asociate acestor topoi definesc căile care trebuie parcurse pentru a explicita
o argumentare. Astfel, pentru a trece de la argument la concluzie în (5), fazele sînt multiple şi
pot fi exhaustiv reprezentate prin (6). In (7), însă, parcursurile nu sînt identice şi evidenţiază forme
topice diferite:
(5) a. Grăbeşte-te: e ora opt.
b. Degeaba te grăbeşti: e ora opt.
(6) a. T < cu cît ai mai puţin timp, cu atît mai mult trebuie să te grăbeşti >
b. T,' < cu cît ai mai mult timp, cu atît mai puţin trebuie să te grăbeşti >
c. T 2 < cu cît ai mai puţin timp, cu atît mai puţin trebuie să te grăbeşti >
d. Tj' < cu cît ai mai mult timp, cu atît mai mult trebuie să te grăbeşti >
(7) a. Grăbeşte-te: e aproape ora opt.
b. Degeaba te grăbeşti: e aproape opt.
Relaţia argumentativă în (5) se poate obţine fie prin (6 a), fie prin (6 d). Invers, (5 b) este explicabil
prin (6 b) sau (6 c). Dar fiecare dintre aceste alegeri implică situaţii (contextuale) diferite. De
exemplu, în interpretarea lui (5 b) prin (6 a), trebuie să presupunem că dacă cineva se grăbeşte,
atunci mai are timp destul să facă ceea ce i-ar cere să se grăbească (să meargă la o întîlnire, la
cinema etc); în schimb, în interpretarea lui (5 b) prin (6 c), forma topică explicitează, dimpotrivă,
indicarea unui interval de timp prea restrîns: este prea tîrziu ca să mai poţi face lucrul pentru
care ar trebui să te grăbeşti.
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 81

Pentru exemplul (7), situaţia este mai restrictivă: aproape dă argumentului o orientare
argumentativă (îl poziţionează pe scara lui «tîrziu») şi tocmai această poziţionare este cea care
explică faptul că se recurge la topoi diferiţi pentru a se ajunge la concluzii diferite. In acest sens,
(7 a) îl utilizează în mod obligatoriu pe (6 a), pentru că (6 c) ar conduce la o concluzie inversă,
cea din (7 b).
Prin urmare, noţiunile de scară şi de orientare argumentativă sînt specifice
relaţiei argumentative, fie că ea este indicată lingvistic, fie că este indusă prag­
matic.
Acest sens tehnic al argumentării ne face să înţelegem cum poate fi apărată
teza primatului argumentării asupra informaţiei. D i n punct de vedere informativ
(sau vericondiţional) aproape P implică non P. Dar, o frază de forma aproape P
nu cere un topos utilizabil pentru o frază de forma non P, ci un topos compatibil
cu o frază de forma P. Valoarea argumentativă (indicarea scării argumentative
pe care trebuie poziţionat faptul indicat prin enunţ) este, deci, primară faţă de
valoarea sa informativă (cf. cap. 10 şi 11 p e n t r u o dezvoltare a tezelor argu-
mentativiste).

1.5. POLIFONIA

Unul dintre aspectele originale ale pragmaticii integrate ţine de contestarea tezei
unicităţii subiectului vorbitor, devenită clasică în lingvistică. Versiunea lui Ben-
veniste asupra sistemului pronumelor personale - acestea sînt repartizate în
indicatori şi substitute - lasă neanalizată noţiunea de locutor, asimilabilă subiec­
tului vorbitor. Privilegierea enunţiativului în analiza semantică a pragmaticii
integrate 1-a condus pe Ducrot (cf. 1984 cap. 8 şi Ducrot 1989, cap 7) la o analiză
a activităţii enunţiative definită ca produs al mai multor voci sau puncte de vedere
(cf. infra, cap. 12 pentru o dezvoltare a noţiunii de enunţare).
Această analiză nu este străină de domeniul reflecţiei structuraliste asupra
discursului literar, în special. Genette (1982, dar şi 1983; cf. şi infra, cap. 16, § 1),
ocupîndu-se de discursul narativ, a subliniat necesitatea de a se face distincţie
între planul istoriei (diegesis sau structura evenimentelor ai căror protagonişti sînt
personajele) şi planul narării, ai cărei protagonişti principali sînt naratorul şi
naratarul (lectorul). Conceptul de narator nu se o p u n e doar protagoniştilor
povestirii (personajele) prin capacitatea de a defini punctul de vedere din care
este prezentată istoria, ci şi autorului ca fiinţă empirică.
Privit comparativ şi dintr-un alt unghi, discursul teatral manifestă o analogie funcţională
uimitoare cu discursul narativ şi cu problematica enunţării (cf. Reboul 1984 şi 1985, Moeschler
şi Reboul 1985). Existenţa unei duble situaţii de comunicare, internă (personaj-personaj) şi externă
(autor-cititor), arată că problema punctului de vedere nu poate fi redusă la unicitatea postulată a
subiectului vorbitor ale cărui „urme" lingvistice ar fi mărcile persoanei întîi.
82 CAPITOLUL 2

Ducrot opune acestei teze a unicităţii subiectului vorbitor o teorie poli­


fonică a enunţării. Conceptul de polifonie implică ideea pluralităţii vocilor în
acelaşi enunţ. Cele mai frapante exemple de manifestare polifonică în discursul
locutorului sînt enunţurile negative, ironice şi întrebuinţarea u n o r anumiţi
conectori, precum fiindcă:

(8) Nu e timp frumos.

(9) (sub o ploaie puternică): Ce timp splendid e!

(10) Fiindcă tu ştii tot, dă-mi rezultatul pariului!


Pentru Ducrot, enunţul negativ nu constă în asertarea falsităţii unei propoziţii, ci în ciocnirea a
două puncte de vedere: cel dintîi corespunde aserţiunii lui «e vreme frumoasă», iar cel de-al doilea
exprimării refuzului acestei aserţiuni. Cele două puncte de vedere nu aparţin locutorului (L): ele
sînt expresia a doi enunţiatori (E) diferiţi, puşi în scenă de către locutor, astfel încît doar cel de-al
doilea este asimilat. Prin urmare, analiza lui (8) poate fi reprezentată prin (8'):

(8') • E, e timp frumos


E2 refuz (e timp frumos)
L se asimilează lui E2 şi nu lui E,.
Ducrot nu interpretează nici enunţul ironic conform ideii clasice că el exprimă, în mod implicit,
contrarul a ceea ce afirmă. Aşa cum relevă Sperber şi Wilson (1978 şi 1989) - analiză parţial
adoptată şi de Ducrot - ar fi dificil de înţeles cum ar putea fi pertinent din punctul de vedere al
comunicării un fapt contrar realităţii. De fapt, în orice ironie există un fapt de menţiune (Sperber
şi Wilson 1978) sau de aluzie polifonică (Ducrot 1984, cap. 8): prin enunţul său, locutorul trimite
la o enunţare sau la un punct de vedere considerat absurd în circumstanţele actuale şi cu care
locutorul refuză să se asimileze.
Acelaşi principiu este valabil şi pentru (10). Deşi locutorul enunţă tu ştii tot, este mai mult
decît probabil că (în special din cauza prezenţei lui fiindcă) el nu acceptă această propoziţie.
Aşadar, cererea care urmează {dă-mi rezultatul pariului) devine absurdă, efectul fiind discreditarea
enunţiatorului (aici alocutorul) care pretinde că ştie tot.

Analiza acestor exemple demonstrează că este preferabil să se adopte o


concepţie polifonică prin care s-a introdus în mod special distincţia dintre locutor
(definit ca responsabil al actelor de limbaj) şi enunţiator (definind punctul sau
punctele de vedere puse în scenă de locutor), în locul unei viziuni monolitice a
subiectului vorbitor. Pentru a relua metafora teatrală menţionată de D u c r o t
(1984, cap. 8) - bazată pe Reboul (1984) - locutorul este p e n t r u regizor ceea ce
enunţiatorii sînt p e n t r u personaj (despre polifonie în lingvistică şi în literatură,
cf. infra, cap. 12, § 1).

1.6. SINTEZĂ

Pragmatica integrată, definită ca o teorie semantică nonvericondiţională, fur­


nizează prin urmare următoarele indicaţii privind semnificaţia frazei:
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 83

(i) indicaţii asupra şirurilor posibile la care poate conduce enunţarea frazei (sau,
dimpotrivă, indicaţii asupra şirurilor imposibile);
(ii) indicaţii asupra potenţialului argumentativ al frazei (orientarea sa argu-
mentativă);
(iii) indicaţii asupra punctelor de vedere (enunţiatori) exprimate în frază.

2. PRAGMATICA COGNITIVĂ
Teoria cea mai reprezentativă a pragmaticii cognitive este teoria pertinenţei
elaborată de Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989). Teoria pertinenţei se bazează
pe o idee simplă, aceea a randamentului. Pentru Sperber şi Wilson, gîndirea
umană (cunoaşterea) este un organism orientat spre pertinenţă. Nu există acti­
vitate de comunicare, afortion, care să nu conţină (cel puţin) o prezumţie sau
(cel mult) o garanţie de pertinenţă. Principiul de bază al teoriei este principiul
pertinenţei, formulat de Sperber şi Wilson în felul următor:

Principiul pertinenţei
Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe opti­
male.
Ideea exprimată de acest principiu este că un act de comunicare (de exemplu, un enunţ) trebuie
să transmită o garanţie de pertinenţă pentru ca astfel să putem explica de ce actul respectiv merită
atenţia interlocutorului şi de ce produce un efect interpretativ. Interpretarea unui enunţ nu va fi
un act gratuit şi va obţine, cu titlul de «recompensă», beneficiul unor anumite efecte cognitive.

Prin urmare, pertinenţa poate fi definită ca o noţiune comparativă, deter­


minată de doi factori principali: efortul cognitiv (costul de prelucrare) şi efectul
contextual:
Pertinenţa
(a) Intr-o situaţie dată, cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale, cu atît este
mai pertinent.
(b) Intr-o situaţie dată, cu cît un enunţ pretinde mai puţine eforturi de prelucrare, cu atît
este mai pertinent.
Noţiunile de efort cognitiv şi de efect contextual vor fi dezvoltate în cap. 4. Eforturile cognitive
sînt determinate mai cu seamă de natura stimulului care trebuie prelucrat: lungimea enunţului,
structura sa sintactică, condiţiile care determină accesul lexical. La rîndul lor, efectele contextuale
sînt produsul interpretării enunţurilor în raport cu un context particular (de unde termenul efect
contextual). Efectele contextuale sînt de trei tipuri:

(i) adaos de informaţie (se va utiliza implicaţia contextuală pentru a califica tipul de implicaţie
extrasă concomitent din enunţul dat şi din contextul său);
84 CAPITOLUL 2

(ii) suprimare de informaţie (cînd o implicaţie contextuală sau forma prepoziţională a unui enunţ
este contradictorie cu o propoziţie păstrată în memorie, ea este cea care se suprimă cel mai uşor);

(iii) intensificarea forţei cu care este menţinută o propoziţie.

Teoria pertinenţei poate fi rezumată pornind de la următoarele patru teze,


dezvoltate în continuarea acestui capitol:
(i) Comunicarea verbală nu este în relaţie doar cu codul: ea mai este în relaţie şi
cu inferenţa.
(ii) In prelucrarea enunţurilor intervin două tipuri de procese mentale: procese
legate de reprezentare (răspunzătoare de formarea ipotezelor) şi procese de
natură computaţională (respunzătoare de calcule inferenţiale).
(iii) Interpretarea pragmatică a enunţurilor constă, mai cu seamă, în îmbogăţirea
a două aspecte ale formei prepoziţionale a unui enunţ: pe de-o parte, implici-
tările, iar pe de altă parte, explicitările sale.
(iv) întrebuinţarea unui enunţ poate fi sau descriptivă (se va spune că forma
prepoziţională a unui enunţ constituie o descriere a gîndului locutorului), sau
interpretativă (se va spune că forma prepoziţională a enunţului constituie o
interpretare a gîndului locutorului).

2.1. MODELUL CODULUI ŞI MODELUL INFERENŢEI


2.1.1. Modelul codului
Modelul comunicării, predominant în lingvistica structurală şi în semiologie, a
fost modelul codului descris în mod explicit de către ingineri ai comunicării (cf.
Shannon şi Weaver 1949; pentru o descriere cu valoare mai generală cf. Eco 1972).
Modelul codului funcţionează în felul următor (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi
1989, cap.l): un cod este un ansamblu de simboluri sau un sistem de asociere
< mesaj, semnal > . Mesajul, netransportabil, trimite la ceea ce în lingvistică se
numeşte semnificat, în timp ce semnalul, care este transportabil, corespunde
semnificantului, opusul semnificatului.
Codul, definit ca sistem al cuplului < mesaj, semnal >, poate fi mai complex decît o
simplă listă de simboluri. Limbile naturale, la fel cu limbajele artificiale considerate drept coduri,
sînt diferite prin reguli ale sintaxei, care dirijează concatenarea semnelor în secvenţe de simboluri,
şi prin reguli semantice, care permit interpretarea secvenţelor de simboluri şi asocierea şirurilor
de simboluri cu mesaje.

Modelul codului nu este caracterizat doar ca un sistem al cuplului < mesaj,


semnal > . El explică, în mod efectiv, cum sînt emise, transmise şi interpretate
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 85

simbolurile în procesul de comunicare. In alţi termeni, modelul codului este o


teorie a comunicării prin faptul că:
(i) dă seama de codificare (relaţia sursă - cel care realizează codajul);
(ii) dă seama de transferul simbolurilor (via un canal);
(iii) dă seama de decodificare (relaţia decodificator - destinaţie).
Un asemenea model poate fi reprezentat prin figura 3:

mesaj semnal semnal mesaj


! | primit primit

T
zgomot

Figura 3: MODELUL CODULUI (după Sperber şi Wilson 1989)


Caracteristica principală a acestui model al codului este viziunea simetrică a comunicării: procesul
de decodare este replica simetrică a procesului de codificare. Modelul codului are avantajul de a
dispune de o putere explicativă forte: acest model explică, de fapt, comunicarea reuşită. Condiţia
suficientă pentru o comunicare reuşită este cunoaşterea reciprocă a codului comun. Comunicarea
de proastă calitate se poate, şi ea, explica: unica sa cauză (pe lîngă absenţa codului comun) constă
în perturbările ce pot afecta canalul şi care în limbaj tehnic se numesc «zgomote».
Dacă modelul codului are o putere explicativă forte, el are, în schimb, inconvenientul de
a deţine o slabă putere descriptivă. El nu explică deloc cum ajunge un ascultător să perceapă
intenţia informativă a locutorului. Cauza acestei incapacităţi provine din faptul că în comunicare
avem de-a face şi cu o problemă de inferenţă, nu numai cu una de cod. De aceea este necesar ca
modelul codului să fie completat şi cu un model al inferenţei.
2.1.2. Modelul inferenţei
Ideea de inferenţă (şi, afortiori, modelul inferenţei) poate fi asociată cu teoria
implicaturilor a lui Grice (1975). Implicaturile corespund părţii neliterale a
enunţului comunicat. In teoria lui Grice, implicaturile sînt denumite conver­
saţionale sau convenţionale (cf. infra cap. 7, § 2.2. pentru o descriere precisă a
maximelor), în funcţie de faptul dacă sînt sau nu declanşate de maxime ale
conversaţiei (de cantitate, de calitate, de pertinenţă, de mod).
Ideea inferenţei, asociată implicaturilor conversaţionale, poate fi explicitată prin urmă­
toarea procedură:
Procedură de declanşare a implicaturilor conversaţionale:
1. Locutorul L a spus P.
2. Din perspectiva interlocutorului / nu se poate presupune că L nu respectă maximele
conversaţionale sau cel puţin principiul de cooperare (CP).
86 CAPITOLUL 2

3. De aceea, ar trebui ca L să creadă Q.


4. L ştie (şi ştie că /ştie că L ştie) că /înţelege că este necesar să presupună că L crede Q.
5. L nu a făcut nimic pentru a-1 împiedica pe /să creadă Q.
6. I vrea, deci, ca /să creadă Q.
7. Prin urmare Z, a implicitat Q.

Pentru a califica relaţia lui P cu Q, vom vorbi despre inferenţă pragmatică nondemonstrativă.
Inferenţa este pragmatică pentru că nu este declanşată numai de forme sau semnificaţii frazale,
ci de reunirea informaţiilor lingvistice şi a informaţiilor nelingvistice (maxime, informaţii din
fondul comun de cunoştinţe). Inferenţa pragmatică este nondemonstrativă pentru că nu există
nici o garanţie că, dat fiind P, Q ar fi inferat în mod obligatoriu.

Un model al inferenţei este, prin urmare, un model care explică în ce fel


se recuperează implicaturile, pornind de la enunţ şi de la alte informaţii (situaţie,
context, maxime conversaţionale). In mod mai general, vom spune (cf. Sperber
şi Wilson 1986 a şi 1989) că un model al inferenţei este un sistem care leagă un
ansamblu de premise cu o concluzie, model reprezentat în figura 4:

Teoria pertinenţei a lui Sperber şi Wilson se distinge de cea a lui Grice


prin următoarele aspecte:
(i) Inferenţele sînt deductive şi nu inductive.
(ii) Inferenţele nu sînt declanşate prin reguli sau maxime conversaţionale.
(iii) Inferenţele nu au ca unic obiect implicaturile enunţului, ci şi îmbogăţirea
formei sale logice (explicitarea sa).

2.2. REPREZENTARE ŞI CALCUL

In teoria pertinenţei, interpretarea enunţurilor este în acelaşi timp un proces


reprezentaţional şi unul computaţional (de calcul). Reprezentarea şi calculul/
procesarea sînt două aspecte ale interpretării, asociate, pe de-o parte, constituirii
contextului şi, pe de altă parte, procesului inferenţial.
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 87

2.2.1. Reprezentarea
Dimensiunea reprezentaţională a interpretării enunţurilor este legată de latura
creativă a acestui proces. Dacă interpretarea este o chestiune de inferenţă, ea este
dependentă în mod fundamental şi de capacitatea (cognitivă) a interlocutorului
de a construi un context suficient pentru a fi pertinent, adică un context care
să-i permită producerea unei interpretări coerente cu principiul pertinenţei.
într-o interpretare dată, un enunţ este coerent cu principiul pertinenţei dacă şi
numai dacă locutorul s-a putut aştepta, în m o d raţional, ca acest enunţ să fie
optimal pertinent pentru auditor în interpretarea dată. Consecinţa acestui fapt
este că interpretarea obţinută este prima ale cărei efecte compensează efortul de
prelucrare a enunţului, şi nu cea care produce cele mai numeroase efecte. In
realitate, criteriul coerenţei cu principiul pertinenţei explică de ce, de îndată ce
este obţinută o interpretare, procesul de tratare se opreşte, fără a continua la
infinit: pentru a obţine o prelucrare coerentă cu principiul pertinenţei este de
ajuns ca randamentul efort-efect să fie suficient. Predicţia pe care o face teoria
pertinenţei este că interpretarea obţinută nu este, în mod necesar, aceea care
produce cele mai multe efecte, ci cea care optimizează randamentul efort-efect
(adică aceea care oferă suficiente efecte pentru un cost minimal de prelucrare).
Interpretarea obţinută nu este, deci, un simplu fapt dependent de enunţ,
ci este rezultatul combinării enunţului cu ipotezele, adică propoziţii înzestrate
cu valoare de convingeri şi care alcătuiesc contextul. P r i n urmare, în teoria
pertinenţei contextul enunţului are ca unică proprietate pe aceea de a fi construit
şi nu de a fi dat prin situaţie (cf. infra cap. 4, § 4.1.1.). In alţi termeni, contextul
constituie o variabilă şi nu o constantă.

2.2.2. Procesare
La originea inferenţelor se află dimensiunea computaţională. In terminologia
lui Sperber şi Wilson, rezultatul unei inferenţe care are ca premise o ipoteză
contextuală şi enunţul se numeşte implicaţie contextuală: o implicaţie c o n ­
textuală este, deci, o propoziţie care n-ar putea fi extrasă nici exclusiv din con­
text, nici exclusiv din enunţ. Procesul care asociază ipotezele contextuale cu
forma (mai puţin decît) propoziţională se numeşte contextualizare.
C o m p o n e n t a computaţională (sau sistemul deductiv) nu conţine decît
reguli deductive de eliminare.
O regulă deductivă este o regulă de eliminare dacă şi numai dacă ea poate
produce informaţie nouă, adică implicaţii nontriviale. Cît despre regulile deduc­
tive de introducere, acestea autorizează redundanţa sau iteraţia şi produc în felul
acesta implicaţii triviale.
CAPITOLUL 2

Vom compara, în acest scop, regula de eliminare a implicaţiei materiale (sau mai cunos­
cutul modusponens) cu regula de introducere a conjuncţiei (;?):
modus ponens (eliminarea lui dacă)
intrări (i) dacă P atunci Q (dacă Max e înţelept, atunci va merge la cinema)
(ii) P (Max este înţelept)
ieşire Q (Max va merge la cinema)
introducerea lui şi
intrare P (Max e guraliv)
ieşire P şi P (Max e guraliv şi Max e guraliv)

Argumentul pentru ca într-un sistem deductiv să nu fie păstrate decît regulile de eliminare este
unul psihologic. Să reamintim că teoria pertinenţei face ipoteza că gîndirea umană este orientată
spre pertinenţă. Din această cauză, nu s-ar înţelege cum ar putea sistemul deductiv să conţină
reguli de inferenţă care să repete (fără nici o constrîngere) aceeaşi informaţie: nimic nu interzice
producerea lui P şi P, (P şi P) şi P etc, pornind de la P, prin regula de introducere a lui şi.

O altă proprietate a sistemului deductiv (alături de regulile de eliminare)


este aceea de a face distincţia dintre regulile analitice şi cele sintetice. Prin
definiţie, o regulă analitică nu conţine decît o singură premisă ca intrare, în timp
ce o regulă sintetică conţine două.
De exemplu regula de eliminare a conjuncţiei (?î) este analitică, pe cînd modus tollendo
ponens (eliminarea lui sau) este sintetic:
eliminarea lui şi
intrare P şi Q (Max scrie şi Măria citeşte)
ieşire (i) P (Max scrie)
ieşire (ii) Q (Măria citeşte)

modus tollendo ponens (eliminarea lui sau)


(a) intrări (i) P sau Q (Max scrie sau Măria citeşte)
(ii) non P (Max nu scrie)
ieşire Q (Măria citeşte)
(b) intrări (i) P sau Q (Max scrie sau Măria citeşte)
(ii) non Q (Măria nu citeşte)
ieşire P (Max citeşte)

Deosebirea dintre regulile analitice şi cele sintetice obligă regulile de eliminare, din
implicaţiile contextuale, să fie reguli sintetice. Mai mult chiar, cum regulile de deducţie impli­
cate în procesul inferenţial sînt reguli de eliminare, implicaţiile rezultate din aplicarea lor sînt
nontriviale (o implicaţie este trivială dacă este produsă printr-o regulă de introducere). O impli­
caţie contextuală este, prin urmare, sintetică şi nontrivială, ceea ce semnifică, din punct de vedere
comunicaţional, că ea constă în adăugarea de informaţie nouă.
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 89

2.3. EXPLICITARE şi IMPLICITARE

Una dintre caracteristicile abordărilor pragmatice clasice, cum sînt teoria actelor
de vorbire a lui Searle sau teoria implieaturilor a lui Grice, este aceea de a face
distincţia dintre aspectele explicite ale sensului şi aspectele sale implicite. Re­
flectarea acestei deosebiri o regăsim în diferenţele dintre sens literal şi implicatură,
(Grice>), între sensul frazei şi sensul enunţării de către locutor (Searle) sau, încă,
dintre act secundar şi act primar. Aceste distincţii nu sînt contestate de nimeni
în prezent, dar problema este de a şti dacă ele sînt necesare pentru descrierea
proceselor de comprehensiune a enunţurilor. In teoriile clasice, sensul implicit
este derivat din sensul literal şi din alte informaţii (din fondul comun de cunoş­
tinţe la Searle, din context la Grice) asociate unor reguli pragmatice (condiţii
de reuşită ale actelor ilocuţionare, maxime de conversaţie). Decodarea sensului
literal este, prin urmare, o condiţie necesară pentru realizarea acestuia, iar decizia
ca procesul interpretativ să se continue sau nu este legată în mod esenţial de
principiul cooperării şi de un diagnostic de defectuozitate. Una dintre con­
secinţele teoriilor clasice, contestată de teoria pertinenţei, este că starea normală
a comunicării ar fi comunicarea literală şi că, afortiori, comunicarea indirectă
sau nonliterală ar fi un caz marcat, adică nonpreferat; formele pe care comu­
nicarea literală le ia în metafore, în acte indirecte de vorbire, în metonimii, în
ironie sau în întrebuinţări aproximative, ar fi cazuri de nerespectare a regulilor
pragmatice.
Exemplele care urmează ilustrează asemenea situaţii; mai precis, este vorba despre cazul
metaforei, al actului de vorbire indirect, al ironiei şi al enunţului vag:
(11) a. Eşti sarea vieţii mele.
b. Mi-ar plăcea să-ţi îmbraci rochia neagră.
c. (pe o ploaie puternică) Ce timp splendid!
d. Se pare că un cercetător ştiinţific nu cîştigă decît 10.000 de franci.

Diferenţa dintre dimensiunea literală şi cea nonliterală a sensului nu este


contestată de Sperber şi Wilson, şi nici de teoria pertinenţei. Dar, pentru aceştia,
dimensiunea fundamentală a comunicării nu este literalitatea. într-adevăr, ei fac
ipoteza absenţei unei soluţii de continuitate între comunicarea literală şi cea
nonliterală, precum şi ipoteza că tocmai comunicarea literală este cea care con­
stituie cazul marcat (cf., în legătură cu asta, infra cap. 15, § 4.2.). Pentru acest
aspect, ar fi convingătoare compararea enunţurilor din (12) cu cele de sub (11):
(12) a. Eşti cauza fericirii mele.
b. Iţi cer să-ţi îmbraci rochia neagră.
c. Ce timp urît!
d. Se pare că un cercetător ştiinţific nu cîştigă decît 9.897,68 de franci.
90 CAPITOLUL 2

Cele două dimensiuni ale sensului pe care le-am reamintit aici sînt de­
numite de Sperber şi Wilson explicitare şi, respectiv, impliatare.

2.3.1. Explicitarea
Explicitările sînt dezvoltările formei logice a enunţului şi, de aceea, nu corespund
sensului literal. Prin dezvoltarea formei logice trebuie să înţelegem atribuirea de
referenţi anaforicelor şi deicticelor, determinarea atitudinii propoziţionale a
locutorului etc. sau, pe scurt, orice îmbogăţire a formei logice produsă prin
combinarea enunţului, a informaţiilor privind situaţia, a ipotezelor contextuale
accesibile în memorie şi a proceselor inferenţiale.
De exemplu, enunţurile de sub (13) au ca formă logică (14), iar ca explicitări (15):
(13) a. Nu l-am mai văzut de o veşnicie.
b. îmi poţi da sarea?
c. Myriarn a telefonat ieri.
(14) a. Locutorul nu 1-a văzut pe x de t < t o .
b. Locutorul îl întreabă pe interlocutor dacă are posibilitatea de a-i
da sarea.
c. Myriarn i-a telefonat lui x în ziua precedentă enunţării.
(15) a. Jacques Moeschler nu 1-a mai văzut pe Jean-Claude Anscombre de
un an.
b. Jacques Moeschler doreşte ca Anne Reboul să-i dea sarea.
c. Myriarn Bloede i-a telefonat lui Anne Reboul la întîi ianuarie 1992.
Explicitările corespund procesului de dezvoltare (sau îmbogăţire) a formei logice a enun­
ţului produs prin sistemul periferic lingvistic.
Se vede, deci, că trecerea de la (13) la (15) nu se poate face numai pe baza
informaţiilor date în (14). Explicitarea enunţurilor este o componentă funda­
mentală a procesului de interpretare pragmatică şi nu se poate reduce la un
simplu proces de decodificare. Este vorba aici de ceva mai mult, adică de un
proces de dezvoltare sau îmbogăţire a formei logice.

2.3.2. Implicitarea
Implicitările unui enunţ (care nu sînt reductibile nici la implicaturile con­
versaţionale, nici la implicaturile convenţionale, ale lui Grice) nu corespund
dezvoltărilor formei logice, ci ansamblului de ipoteze necesare pentru a obţine
o interpretare coerentă cu principiul pertinenţei. Sperber şi Wilson fac distincţia
între două tipuri de implicitări: premisele implicitate şi concluziile implicitate.
Să luăm exemplul următor:
(16) Petru: Ţi-ar plăcea să conduci un Mercedes?
Măria: Nu mi-ar plăcea să conduc NICI UN automobil de lux.
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICA COGNITIVĂ 91

Pentru a înţelege răspunsul Măriei, trebuie să se recurgă la cunoştinţe numite enciclopedice, precum
(17) care, asociat explicitării sale (18), produce implicaţia contextuala (19). (17) este o premisă
implicitată, iar (19) este o concluzie implcitată.
(17) Un Mercedes este un automobil de lux.
(18) Măria nu doreşte să conducă o maşină de lux.

(19) Măria nu doreşte să conducă un Mercedes.

NB: Definiţia dată implicitării nu coincide cu noţiunea griceiană de implicatură. în­


tr-adevăr, implicaturile sînt convenţionale atunci cînd sînt ataşate unei forme lingvistice
particulare (nefiind detaşabile), cînd nu pretind nici un calcul inferenţial particular (ne-
fiind calculabile), cînd sînt automat asociate expresiei lingvistice şi cînd nu pot fi anulate;
implicaturile sînt conversaţionale dacă sînt detaşabile, calculabile, neconvenţionale şi
neanulabile, adică atunci cînd sînt declanşate prin exploatarea sau violarea maximelor
conversaţionale. Teoria pertinenţei nu face distincţie între aceste două tipuri de im-
plicaturi, pentru că interpretarea pragmatică este declanşată de principiul pertinenţei şi
nu de exploatarea sau violarea maximelor. Mai mult decît atît, teoria lui Grice face
supoziţia că implicaturile (convenţionale şi conversaţionale) corespund aspectelor non-
vericondiţionale ale enunţurilor. In pragmatica pertinenţei, însă, care este o teorie prag­
matică vericondiţională, implicitările, ca şi explicitările, au proprietăţi vericondiţionale
(cf. infra cap. 6, § 3.3.4).

Distincţia între premise implicitate şi concluzii implicitate este crucială


pentru teoria pertinenţei. Premisele implicitate trimit la ipotezele pe care inter­
locutorul trebuie să le facă pentru a obţine o interpretare coerentă cu principiul
pertinenţei. In al doilea rînd, concluziile implicitate au proprietatea de a nu fi
complet determinate. Dacă ceea ce Măria vroia să comunice în (16) ar fi co­
respuns lui (19), în mod legitim ne-am putea întreba de ce n-a răspuns pur şi
simplu cu (19), adică de ce nu şi-a comunicat gîndul în mod literal şi complet.
Răspunsul este că Măria comunică în (16) mai mult decît în (19). Date fiind (20)
şi (21), la fel de accesibile ca (17), Măria comunică şi (22) şi (23) dar, cu siguranţă
mai puţin accentuat decît (19):
(20) Un Porsche este un automobil de lux.
(21) Un Ferrari este un automobil de lux.
(22) Măria nu doreşte să conducă un Porsche.
(23) Măria nu doreşte să conducă un Ferrari.
Dacă implicitările (şi, mai exact, concluziile implicitate) nu sînt complet deter­
minate, ele variază între ele în privinţa forţei lor. Astfel, cu siguranţă Măria
comunică mai accentuat (19) decît (22) sau (23), din motive legate de tema
dialogului. Dar, ar fi nepotrivit să spunem că Măria nu comunică şi (22) şi (23);
dimpotrivă, tocmai aceste implicitări motivează răspunsul său indirect. Dacă ea
92 CAPITOLUL 2

n-ar fi avut intenţia de a comunica decît (19), ar fi răspuns direct, de exemplu


prin (24):

(24) N-aş conduce niciodată lin Mercedes.

2.4. D E S C R I E R E Ş I I N T E R P R E T A R E
A

2.4.1. întrebuinţare şi menţiune


Una dintre proprietăţile principale ale limbilor naturale este aceea că ele con­
stituie propriul lor metalimbaj. Aceasta înseamnă că, cu acelaşi lexic, cu aceeaşi
sintaxă şi cu aceeaşi semantică, o limbă oarecare poate fi utilizată şi ca descriere
(în funcţionarea sa referenţială obişnuită), şi ca menţiune (cînd referinţa expresiei
este limba însăşi). Astfel, expresia trandafirul roşu este utilizată în mod descriptiv
în (25 a), şi interpretativ sau ca menţiune în (25 b):
(25) a. Trandafirul roşu este în vază.

b. «Trandafirul roşu» este o sintagmă nominală.

Literatura filozofică şi logică a dezvoltat pe larg această distincţie iar opoziţia clasică dintre
uz şi menţiune este mărturia acestui fapt (pentru o sinteză în acest sens, cf. Recanati 1979 a). D i n
punct de vedere logic, diferenţa dintre o expresie în întrebuinţare şi una în m e n ţ i u n e este perti­
nentă, căci, de îndată ce expresia este în m e n ţ i u n e , ea constituie un context opac (sau oblic) care
schimbă condiţiile de validitate ale inferenţelor. într-adevăr, inferenţa (26) este n u m i t ă validă,
căci premisele sînt adevărate şi din ele decurge o concluzie adevărată. In schimb, deşi p u t e m spune
că premisele din (27) sînt adevărate, nu p u t e m afirma acelaşi lucru despre concluzie, iar explicaţia
ţine de faptul că expresia San-Antonio în (27 a) este întrebuinţată, în t i m p ce în (27 b) ea este
menţionată, p r i n aceasta contextul transparent din (26) devenind context opac în (27):

(26) a. San-Antonio = Frederic Dard.


b. San-Antonio este autorul cărţii La Vie secrete de Walter Klosett

c. Frederic Dard este autorul cărţii La Vie secrete de Walter Klosett

(27) a. San-Antonio = Frederic Dard


b. San-Antonio are zece litere

c. Frederic Dard are zece litere

2.4.2. întrebuinţare descriptivă şi întrebuinţare interpretativă


Teoria pertinenţei a acordat un statut central acestei opoziţii care se suprapune
noţiunilor de descriere şi interpretare. Mai exact, vom vorbi despre întrebuinţare
descriptivă şi întrebuinţare interpretativă a unei forme propoziţionale. O formă
propoziţională are întrebuinţare descriptivă cînd reprezintă o stare de lucruri.
In acest caz, forma propoziţională a enunţului este o descriere a unei anumite
stări a lumii. Dar o formă propoziţională poate reprezenta şi altceva decît o stare
PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 93

de fapt: ea poate fi reprezentarea unei alte reprezentări cu formă propoziţională


(de exemplu un gînd), în virtutea similitudinii celor două forme prepoziţionale.
In acest caz, prima reprezentare este o interpretare a celei de-a doua şi vom spune
că prin aceasta ea este utilizată interpretativ.
Aici, noţiunea centrală este aceea de asemănare a formelor propoziţionale
sau, mai precis, de asemănare interpretativă. Vom spune că două forme propo­
ziţionale se aseamănă din punct de vedere interpretativ dacă implicaţiile lor ana­
litice şi contextuale sînt comune. Asemănarea interpretativă este o noţiune com­
parativă şi susceptibilă de grade. Se pot lua în considerare trei tipuri de situaţii:
(i) Cele două forme propoziţionale nu au în comun nici una dintre implicaţiile
lor: în acest caz vom spune că asemănarea interpretativă este nulă. Un exemplu
de tipul asemănării interpretative nule este situaţia de eşec al comunicării.
(ii) Cele două forme propoziţionale au în comun numai o parte din implicaţiile
lor: asemănarea interpretativă este doar parţială, această situaţie corespunzînd
comunicării obişnuite, normale. Ea este reprezentată de comunicarea nonliterală
şi, între altele, de tropi în general, şi de metaforă în special.
(iii) Comunicarea literală corespunde acelei situaţii extreme, şi de excepţie, în
care formele propoziţionale au în comun toate implicaţiile lor analitice şi con­
textuale. Comunicarea literală nu este considerată superioară din punct de vedere
calitativ, constituind, de aceea, un caz marcat al comunicării.
Diferitele tipuri de analogie interpretativă pun, deci, în centrul cercetărilor
asupra întrebuinţării limbajului acele cazuri în care asemănarea interpretativă
este parţială, aşa cum se întîmplă în comunicarea nonliterală. Recursul la noţiu­
nea de asemănare interpretativă, ca şi la distincţia dintre utilizarea descriptivă
şi cea interpretativă explică faptul că, în teoria pertinenţei, sensul literal nu are
statut teoretic. Dacă, dimpotrivă, lucrurile s-ar petrece altfel, consecinţa ar fi
că starea obişnuită, normală, a comunicării ar corespunde comunicării literale,
situaţie care, în teoria pertinenţei, constituie un pol extrem al analogiei inter­
pretative.
Următoarea schemă a lui Sperber şi Wilson explicitează această situaţie
generală şi, în mod special, diferenţa dintre descriere şi interpretare:
94 CAPITOLUL 2
3. INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ
A ENUNŢURILOR: FORMA LOGICĂ VERSUS
FORMA PROPOZIŢIONALĂ,
CODIFICAREA ŞI INFERENŢA

P oate părea surprinzător ca, într-o lucrare consacrată pragmaticii, un întreg


capitol să fie consacrat interpretării vericondiţionale a enunţurilor, acest
subiect fiind considerat în mod tradiţional ca ţinînd de semantică. Răspunsul la
acesta obiecţie trece, în ultimă instanţă, prin distincţia dintre forma logică şi
forma propoziţională a unui enunţ.

1. NOŢIUNEA DE FORMĂ LOGICĂ


1.1. NOŢIUNEA DE FORMĂ LOGICĂ ŞI INTRODUCEREA EI ÎN LINGVISTICĂ
Noţiunea de formă logică apare la începutul secolului în lucrările de logică
filozofică ale lui Russell şi Frege. După Russell (1905) şi Frege (1882/1971), forma
logică a unei fraze este o formulă bine formată a unui limbaj formal oarecare,
care corespunde structurii logice subiacente a acestei fraze. Se va observa că există
o deosebire între structura aparentă a frazei şi structura sa logică, aşa cum se
manifestă ea în forma logică. Forma logică determină condiţiile de adevăr ale
frazei şi permite să i se atribuie acesteia o valoare de adevăr.
La începutul anilor '70, noţiunea de formă logică a fost introdusă în lin­
gvistică de semantica generativă care propunea ipoteza că structura de adîncime,
noţiune introdusă de gramatica generativă, se reduce pur şi simplu la forma
logică. Transformările sintactice operează direct asupra formei logice, care, în
această optică, se confundă cu structura de adîncime a frazei. Introducerea no­
ţiunii de formă logică are aşadar consecinţe importante: slăbirea şi chiar dispa­
riţia frontierei dintre sintaxă şi semantică. Deşi a avut un important succes, acest
atac contra postulatului autonomiei sintaxei pune totuşi un anumit număr de
probleme, legate de faptul că o formă logică redusă la structura de adîncime a
frazei nu este susceptibilă să fie investită ea însăşi cu valoare de adevăr: acesteia
trebuie să i se adauge cîteva elemente privind în special referinţa. Alt număr de
96 CAPITOLUL 3

probleme sînt considerate în general ca aparţinînd domeniului pragmaticii.


Aşadar, ceea ce pînă la urmă s-a readus în discuţie prin introducerea noţiunii de
formă logică, aşa cum a fost ea propusă de semantica generativă, este nu numai
autonomia sintaxei, ci şi frontiera dintre semantică şi pragmatică. Cu alte cuvinte,
ce trebuie inclus şi ce trebuie exclus din forma logică? Lycan tratează această
problemă într-o lucrare recentă (cf. Lycan 1984) pe care am folosit-o în mare
măsură în acest capitol.

1.2. RELATIVITATEA LA CONTEXT: PROBLEMA REFERINŢEI INDICIALE,


A REFERINŢEI DEMONSTRATIVE ŞI A TERMENILOR VAGI
Limbile naturale folosesc foarte adesea elemente numite indiciale care sînt tot
atît de diverse ca şi deicticele de persoana întîi şi a doua (eu/noi, tu/voi), de timp
(acum, azi, ieri etc), de loc (aici, acolo etc.) şi timpurile verbale. Toate aceste
elemente au drept însuşire comună de a-şi lua sensul numai din uz, şi aceasta
faţă de un reper reprezentat de enunţarea frazei.
NB1: Termenul de enunţare trebuie înţeles aici în sensul lui Ducrot (cf. Ducrot
1980 a), ca un eveniment istoric care are loc într-un moment determinat, într-un
loc determinat şi cu ajutorul unui individ determinat.
NB2: In terminologia lui Milner (cf. Milner 1978, 1982), termenii indiciali nu au
autonomie referenţială în măsura în care ei singuri nu sînt suficienţi ca să-şi determine
referentul. In aceeaşi situaţie sînt şi demonstrativele, care nu au autonomie referenţială
deoarece sînt lipsite de referinţă virtuală, adică de semnificaţie lexicală.

Astfel, pentru a i se putea conferi valoare de adevăr, forma logică trebuie


să cuprindă un indice care are rolul de a relativiza adevărul la un moment şi la
un locutor. Aceasta nu rezolvă însă şi problema demonstrativelor: în momentul
în care vorbitorul indică printr-un termen demonstrativ însoţit de un gest despre
ce vrea să vorbească, adevărul nu mai este relativ numai la vorbitor şi la moment,
ci la vorbitor, la moment şi la obiectul desemnat.
Mai rămîne problema termenilor vagi: într-adevăr, un anumit număr de
expresii referenţiale sau nonreferenţiale nu au o semnificaţie proprie, ci mai
degrabă o semnificaţie care va fi parţial determinată de situaţia de enunţare.
Avem un astfel de exemplu în fraza următoare, care provine dintr-o emisiune umoristică
la postul de radio France Inter:
(1) Şeful, cel adevărat, descinde mai întîi din tatăl lui şef, iar mai tîrziu din maşina R 25
metalizată, însoţită de motociclişti (Claude Villers la "Vrai-faux Journal", la France Inter, 31-3-1992).

Termenul a descinde este luat aici în două accepţiuni succesive: în prima, este vorba despre
accepţiunea biologică care spune că un fiu descinde din tatăl său; în a doua, despre accepţiunea
fizică care exprimă trecerea de la o situaţie dată la o situaţie inferioară.
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 97

Toate aceste elemente, cele indiciale, cele demonstrative, ca şi termenii vagi, p u n


problema referinţei, a legăturii dintre limbaj şi ceea ce exprimă limbajul în uz;
faptul acesta e normal dacă se consideră că valoarea de adevăr a unei fraze depinde
de faptul dacă această frază se verifică sau nu se verifică printr-o stare de lucruri
din lume. Forma logică a unei fraze serveşte tocmai la precizarea condiţiilor de
adevăr, adică a stării de lucruri din lume, dacă aceasta există, şi care verifică fraza
în cauză. D u p ă Lycan, toate acestea au următoarea consecinţă: pentru a fi sus­
ceptibilă să primească o valoare de adevăr, forma logică trebuie să se poată
adapta la întebuinţarea acelei fraze, adică la enunţ, şi ea trebuie relativizată la
un context.
NB: Termenul de context nu este înţeles aici într-un sens tehnic, şi nu are nimic de-a face
cu sensul în care îl utilizează Sperber şi Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1986 a, şi 1989, iar
supra, cap. 2, § 2.2.1 şi infra, cap. 4, § 4.1.1). Aici, termenul desemnează destul de imprecis,
terbuie să recunoaştem, situaţia de enunţare.

1.3. „SEMNIFICAŢIILE SECUNDARE": IMPLICATURILE CONVERSAŢIONALE, IMPLICITĂRILE ŞI


PRESUPOZIŢIILE
Dacă logica clasică nu recunoaşte decît o relaţie implicativă unică şi forte, impli­
caţia materială, studiile asupra limbajului natural i-au adăugat alte fenomene,
"para-logice": implicaturile conversaţionale (în sensul lui Grice 1975), implicitările
(în sensul lui Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989) şi presupoziţiile. Acest adaus îşi
are legitimitatea în apartenenţa acestor "semnificaţii secundare" la semnificaţia
frazei, apartenenţă justificată ea însăşi prin afirmaţia conform căreia a nu sesiza
aceste "semnificaţii secundare" înseamnă a nu înţelege fraza. Iată de ce, problema
care se pune este de a preciza dacă aceste "semnificaţii secundare" sînt de inclus
în forma logică a frazei sau trebuie excluse din aceasta.

1.3.1. Implicaturile conversaţionale


Răspunsul lui Lycan la această problemă privind implicaturile conversaţionale
ale lui Grice este simplu: el constă în a face observabil că implicaturile lui Grice
nu ţin de semnificaţia înţeleasă în sens strict, adică de conţinutul propoziţional
al frazei, ci de întrebuinţarea acesteia cu o anumită intenţie de către locutor.
Exemplul următor permite să se vadă forţa argumentului lui Lycan:
(2) A Ţi-ar plăcea să conduci un Porsche?
B Nu mi-ar plăcea să conduc nici o maşină de lux.
(3) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Porsche.
Se poate considera că implicatura conversaţională vehiculată de (2B) este (3). După cum se vede,
este greu de pretins că (2B) semnifică (3), sau că semnificaţia lui (2B) conţine (3). Trebuie aşadar
să se facă o deosebire între ceea ce face ca o propoziţie să fie adevărată sau falsă şi implicaturile
acestei fraze.
98 CAPITOLUL 3

1.3.2. Implicitările
Problema implicitărilor în accepţia lui Sperber şi Wilson poate primi un răspuns
asemănător. La fel ca implicaturile conversaţionale, ele nu ţin de semnificaţia
frazei şi nu aparţin conţinutului propoziţional al acesteia. Răspunsul lui Lycan
în privinţa lor este poate şi mai convingător, implicitările necorespunzînd întot­
deauna unei intenţii determinate a locutorului.
Să ne întoarcem la exemplul (2). Dacă în terminologia lui Grice (3) este o implicatură con­
versaţională a lui (2B), în terminologia lui Sperber şi Wilson (3) este o implicitare a lui (2B). Dar
nu este singura: (4), (5) şi (6) sînt şi alte implicitări ale lui (2B) care, la fel ca (3), se pot deduce din
(2B), dar care, cu siguranţă, n-au fost intenţionate de B şi sînt mai slab comunicate decît (3):
(4) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Maserati.
(5) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Jaguar.
(6) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Rolls-Royce.
Atragem atenţia, de altfel, că nici Grice şi nici Sperber şi Wilson n-au pretins vreodată că im­
plicaturile conversaţionale ori implicitările trebuie incluse în forma logică a enunţului.

1.3.3. Presupoziţia şi prezumţia lexicală


Rămîne problema presupoziţiei.
Presupoziţia este un fenomen uşor de descris în exemple:
(7) a. Ion s-a lăsat de fumat.
b. Ion fuma.
(8) Ion s-a lăsat de fumat?
(9) Ion nu s-a lăsat de fumat.
(7 a) reprezintă enunţul aşa cum a fost el rostit [sensul exprimat), iar (7 b) reprezintă presupoziţia
sa, conţinutul presupui. Testul pentru presupoziţie este rezistenţa presupoziţiei la diferite modi­
ficări ale frazei, în special trecerea la forma interogativă (ca în (8)) şi negativă (ca în (9)).

Includerea presupoziţiei în forma logică nu are sens decît dacă presupoziţia este
un fenomen semantic, cu repercusiuni asupra aspectelor vericondiţionale ale
frazei, şi nu un simplu fenomen pragmatic.
NB: Sînt aici două aspecte antagonice: reluînd exemplul (7), ori se consideră că dacă
(7 b) este fals, atunci şi (7 a) este fals (aceasta este poziţia lui Russel 1905); ori se consideră
că dacă (7 b) este fals, atunci (7 a) nu mai are valoare de adevăr (aceasta este poziţia lui
Strawson 1977, cf. infra, cap. 8, § 1.1.3).

Ca şi alte lucrări anterioare (cf. mai ales Wilson 1975 şi Kempson 1975), Lycan
atacă noţiunea de presupoziţie semantică. După el, este într-adevăr de necon­
ceput a face să depindă adevărul unei propoziţii date de adevărul unei alte pro­
poziţii oarecare contingente, ceea ce ar fi cazul în prima ipoteză de mai sus. Pe
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 99

de altă parte - în optica sa în care forma logică este echivalentă cu structura de


adîncime - o frază care ar fi deposedată de valoarea de adevăr ar fi agramaticală,
ceea ce ar însemna, dacă se acceptă a doua ipoteză, că gramaticalitatea unei fraze
poate depinde de fapte petrecute în lume, ipoteză care este inadmisibilă.
Soluţia lui Lycan constă în înlăturarea noţiunii de presupoziţie, în favoarea
noţiunii de prezumţie lexicală.
După afirmaţia lui Lycan, noţiunea de prezumţie lexicală este foarte apropiată de no­
ţiunea de implicatură convenţională a lui Grice. O prezumţie lexicală are următoarele însuşiri:
(a) nu este anulabilă, aşa cum o arată următorul exemplu:
(10) ?? Ion s-a lăsat de fumat, dar n-a fumat niciodată.
(b) este detaşabilă în sensul lui Grice (adică este asociată cuvîntului
însuşi şi nu semnificaţiei acestuia);
(c) nu este calculabilă.

1.3.4. Două tipuri de gramaticalitate


Lycan face ipoteza că structura de adîncime a enunţului, adică, în optica sa,
forma logică a acestuia, nu reprezintă singura intrare a constituentului transfor-
maţional, care ar opera astfel asupra structurii de adîncime şi asupra prezumţiilor
lexicale în acelaşi timp. Aceste prezumţii factuale fac obiectul unui proces trans-
formaţional de lexicalizare care se poate adeveri greşit. Trebuie aşadar deosebite
două nivele de gramaticalitate:
(i) gramaticalitate în sens larg, conform căreia o frază este gramaticală dacă i se
atribuie o interpretare semantică, indiferent dacă a fost sau nu lexicalizată corect;
(ii) gramaticalitate în sens restrîns, conform căreia o frază este gramaticală dacă
este gramaticală în sens larg şi lexicalizată corect, în acelaşi timp.
Vom observa aici că gramaticalitatea în sens larg poate fi determinată pentru o
frază în afara utilizării ei, pe cînd gramaticalitatea în sens restrîns nu poate fi
determinată decît în uz. E de la sine înţeles că gramaticalitatea care ţine de forma
logică este gramaticalitatea în sens larg.

1.4. PERFORMATIVELE EXPLICITE, PERFORMATIVELE NONEXPLICITE ŞI ACTELE DE


VORBIRE INDIRECTE
1.4.1. Ipoteza performativă şi performadoxur
Ultimul fenomen pragmatic de importanţă abordat de Lycan este acela al perfor-
mativelor: problema principală este ipoteza performativă (cf. Ross 1970) care,
dacă este exactă, obligă la tratareaperformativelor nonexplicite în acelaşi mod ca
şi performativele explicite (şi invers).

* paradoxul analizei performative [NT],


100 CAPITOLUL 3

Noţiunea de perforrrtativ provine din teoria actelor de vorbire dezvoltată de Austin (cf.
Austin 1970), apoi de Searle (cf. Searle 1972, cf. şi supra, cap. 1, § 2). In primul stadiu al teoriei,
o frază este considerată performativă dacă un act este îndeplinit prin însăşi enunţarea sa, ca în
exemplul (11):
(11) Promit că voi veni mîine.
Rostind (11), locutorul îndeplineşte un act ilocuţionar de promisiune. In dezvoltările ulterioare
ale teoriei actelor de vorbire, orice frază îndeplineşte un act ilocuţionar prin simplul fapt de a fi
gramaticală şi enunţată. In exemplul (12), locutorul îndeplineşte un act ilocuţionar de aserţiune:
(12) Plouă.
In acest nou stadiu al teoriei, (11) este un performativ explicit, (12) un performativ nonexplicit.
Ross, un sintactician generativist, a avansat o ipoteză (1970) care permite nu numai legitimarea
sintactică a extinderii performativităţii la frazele nonexplicite, dar şi unificarea tuturor frazelor
din punct de vedere sintactic. După Ross, toate frazele comportă în structura lor de adîncime
ceea ce el numeşte o prefaţă performativă, care se poate menţine sau care poate fi elidată din
structura de suprafaţă; primul caz corespunde performativelor explicite, iar al doilea celor
nonexplicite. Conform acestei ipoteze, cunoscută sub numele de ipoteza sau analiza performativă,
o frază ca (12) are o structură de adîncime de tipul (13):
(13) Afirm că plouă.
Aşadar, performativele explicite şi nonexplicite trebuie tratate în acelaşi mod.

Dacă acceptăm ipoteza performativă, înseamnă că în structura sa de


adîncime, adică în forma sa logică, orice frază are o prefaţă performativă. Insă,
aşa cum observă Lycan, acest fapt produce performadoxul: valoarea de adevăr a
unei fraze declarative nu mai corespunde, într-adevăr, verificării printr-o stare
de fapt din lume, ci, pur şi simplu, faptului enunţării sale.
In versiunea sa completă, aşa cum o dă Lycan (cf. Lycan 1984), perfor­
madoxul se enunţă astfel:
1. Dacă analiza performativă este corectă, fiecare frază corectă a limbii franceze
conţine la nivelul structurii sale de adîncime un verb performativ care o
determină.
2. Dacă la nivelul structurii sale de adîncime orice frază conţine un verb per­
formativ care nu este interpretat din punct de vedere semantic, atunci ea însăşi
este neinterpretabilă.
3. Dacă la nivelul structurii sale de adîncime orice frază conţine un verb per­
formativ care este interpretat din punct de vedere semantic, înseamnă că i se
atribuie condiţii incorecte de adevăr.
4. Dacă analiza performativă este corectă, atunci ori frazele sînt neinterpretabile,
ori li se atribuie condiţii de adevăr incorecte.
5. Este intolerabilă fiecare dintre aceste consecinţe.
4 " " ' . " ^ '"

INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALA A ENUNŢURILOR 101

Intr-o primă etapă, aceasta îl conduce pe Lycan spre abandonarea ipotezei seman­
ticii generative conform căreia structura de adîncime şi forma logică sînt
echivalente. In structura de adîncime, va trebui făcută o distincţie între forma
logică şi prefaţa performativă. S-ar ajunge, cu alte cuvinte, la următoarea situaţie:
formă logică = structură de adîncime - prefaţă performativă

NB: Această propunere se înscrie în cel mai pur spirit searlian. Să ne amintim că Searle
(cf. Searle 1972) distinge într-un enunţ forţa ilocuţionară a enunţului, reprezentată
lingvistic prin indicatorul forţei ilocuţionare, de conţinutul propoziţional, reprezentat
prin indicatorul de conţinut propoziţional. Pentru exemplul (11), indicatorul forţei
ilocuţionare corespunde lapromit, iar indicatorul conţinutului propoziţional, la voi veni
mîine. Totuşi, atunci cînd fraza nu conţine o prefaţă performativă explicită, Searle - şi în
aceasta constă principala diferenţă - nu postulează existenţa unei prefeţe performative
implicite în structura de adîncime, ci spune că indicatorul forţei ilocuţionare este în acest
caz însăşi forma sintactică a frazei: declarativă şi la indicativ pentru (12), de exemplu.

Se pune aşadar problema rolului pe care îl îndeplineşte prefaţa performativă.


Care este utilitatea sa dacă ea nu contribuie la forma logică a enunţului, adică la
condiţiile sale de adevăr, şi deci nu este interpretată semantic?
Mai este, însă, o altă problemă: prezenţa, în fraze în care nu există prefaţă performativă
explicită, a unor adverbiale {săfiu sincer, la drept vorbind, pentru că mă întrebi etc.) care, fără doar
şi poate, primesc o interpretare semantică:
(14) Să fiu sincer, mă plictiseşti.
(15) Pentru că mă întrebi, te părăsesc.
Aceste adverbiale indică limpede prezenţa unui verb performativ în structura de adîncime şi
tocmai de aceea, este greu să se pretindă că adverbialul se interpretează semantic, pe cînd verbul
pe care îl modifică, nu. Cu toate acestea, încorporarea verbului şi a adverbului în forma logică
ne conduce din nou la performadox.

Părerea lui Lycan este că trebuie să se renunţe la ipoteza performativă conform


căreia orice frază gramaticală enunţată comportă în structura sa de adîncime o
prefaţă performativă şi să se facă o distincţie între fraze cu performative explicite
sau adverbiale şi fraze fără performativ explicit. Performadoxul nu mai rămîne
atunci valabil decît pentru performativele explicite, iar pentru alte fraze nu.
Soluţia trece prin analiza paratactică, conform căreia atunci cînd se enunţă o
frază de forma "afirm căp", complementul săup este, ipsofacto, el însuşi enunţat
şi implică p. Aserţiunea poate fi atunci din nou tratată satisfăcător.
Să reluăm exemplul (12)-(13) şi să presupunem că ceea ce s-a enunţat a fost (13):
(12) Plouă.
(13) Afirm că plouă.
102 CAPITOLUL 3

Dată fiind enunţarea lui (13), este enunţat şi (12), şi implică Plouă. Fraza (13) are, aşadar, două
seturi de condiţii de adevăr: un set care corespunde formei logice a enunţului (13) şi include prefaţa
performativă explicită, şi un alt set de condiţii de adevăr care corespund formei logice a enunţu­
lui (12).
De ce nu ar fi aplicabil acest tratament dacă ipoteza performativă s-ar revela exactă? Să
reluăm exemplele (12) şi (13). Se enunţă (13). I se aplică analiza paratactică şi se admite că, ipso
facto, a fost enunţat şi (12). In ipoteza performativă însă, (12) şi (13) au aceeaşi formă logică, ce
include prefaţa performativă, pe aceea din (13). Ipoteza performativă interzice aşadar aplicarea
cu succes a analizei paratactice.

Trebuie oare atunci abandonată ideea fundamentală a teoriei actelor de


vorbire, aceea a celui de-al doilea Austin şi a lui Searle, conform căreia în orice frază
gramaticală enunţată se îndeplineşte un act ilocuţionar? Desigur că nu, iar aici
Lycan se întoarce la ideile lui Searle: indicatorii de forţă ilocuţionară sînt perfor-
mativele explicite la persoana întîi; în absenţa lor, aceştia vor fi forma frazei (im­
perativă, declarativă, interogativă etc), modul verbal şi alţi indici de acelaşi tip.

1.4.2. Actele de vorbire indirecte


Toate acestea ridică, însă, o altă problemă, aceea a actelor de vorbire indirecte.
Un act de vorbire indirect se defineşte prin faptul că o frază al cărei indicator al
forţei ilocuţionare indică o forţă ilocuţionară dată este de fapt folosită cu o forţă
ilocuţionară complet diferită:
(16) Poţi să-mi dai sarea?

Astfel, (16), prin forma sintactică pe care o are, ar trebui să deţină forţa ilocuţionară a unei cereri
de informaţie. Or, (16) este aproape întotdeauna folosit ca o cerere, cu forţa ilocuţionară corespun­
zătoare acesteia.

Modul de a pune problema este, deci, simplu: dacă forţa ilocuţionară a unui enunţ
este determinată de indicatorul de forţă ilocuţionară, cum se face atunci că o frază
cu un indicator de forţă ilocuţionară dat poate fi folosit cu o forţă ilocuţionară
care nu este forţa ilocuţionară corespunzătoare? Soluţia lui Lycan constă în
distincţia pe care o face între trei tipuri de acte de vorbire indirecte, ce se repar­
tizează pe un continuum care merge de la indirecţia cea mai mare la direcţia cea
mai mare:
(i) frazele care pot fi folosite în mod indirect;
(ii) frazele care au în mod normal o forţă indirectă;
(iii) frazele care pot fi folosite numai indirect.
Cele trei tipuri corespund respectiv exemplelor (17), (18) şi (19):
(17) In faţa unei ferestre deschise: „E cam frig aici".
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 103

(18) Poţi să-mi dai sarea?

(19) Poţi să-mi dai sarea, te rog?

Forţa ilocuţionară a unei fraze de primul tip se determină, după Grice, recur-
gîndu-se la o implicatură conversaţională, cea a unei fraze de tipul al doilea,
după Morgan, printr-o convenţie de întrebuinţare, iar cea a unei fraze de tipul
al treilea, printr-o convenţie de întrebuinţare ca cele ale lui Morgan, întărită de
o expresie convenţională cum este te rog.
NB: Noţiunea de convenţie de uz este dezvoltată de Morgan (cf. Morgan 1978) pornind
de la o observaţie a lui Searle. Deosebirea dintre convenţie de sens şi convenţie de uz este
indicată limpede prin faptul că o convenţie de uz nu schimbă sensul expresiei căreia i se
aplică şi nu o transformă într-o expresie idiomatică. Altfel spus, dacă ne întoarcem la
exemplul (18), faptul că (18) este folosit în mod normal pentru a formula o cerere se
datorează unei convenţii de uz, dar aceasta nu aduce nici o modificare sensului din
enunţul (18).

1.5. FORMĂ LOGICĂ ŞI STRUCTURĂ DE ADÎNCIME


Pe scurt, se pune întrebarea, conform teoriei lui Lycan, dacă forma logică este
echivalentă cu structura de adîncime. Răspunsul pare să fie afirmativ: forma
logică a frazei, după Lycan, este structura de adîncime relativizată la un con­
text, într-un sens care, pentru acest termen, rămîne destul de vag. In această
optică, structura de adîncime care corespunde formei logice a enunţului exclude
prezumţiile lexicale (cf. supra § 1.3.3.). Ea mai exclude şi forţa ilocuţionară a
frazelor care nu sînt performative explicite, ca şi forţa ilocuţionară a actelor de
vorbire indirecte (cf. supra § 1.4). Cu toate acestea, prezumţiile lexicale şi forţa
ilocuţionară trebuie tratate la un nivel lingvistic, iar Lycan prevede că structura
de adîncime nu este singurul material asupra căruia se aplică transformările sin­
tactice (să ne amintim că Lycan se situează în perspectiva unei analize lingvistice
de tip generativ). Componenta transformaţională se aplică aşadar structurii de
adîncime, dar şi prezumţiilor lexicale şi forţei ilocuţionare. In acest sens, forma
logică corespunde analizei semantice a frazei, dar nu epuizează interpretarea
enunţului.

2. FORMĂ LOGICĂ, CODIFICARE ŞI INFERENŢĂ


2.1. DOUĂ SENSURI ALE CUVÎNTULUI SEMANTICĂ
Se va observa că forma logică, aşa cum este concepută de Lycan, şi în condiţiile
în care corespunde analizei semantice a frazei, eşuează nu numai în a-i acorda
acesteia o interpretare completă, ci şi în a-i specifica în întregime condiţiile de
adevăr din uz. Astfel, dacă forma logică a frazei conferă acesteia o analiză semăn-
104 CAPITOLUL 3

tică în sens lingvistic, ea nu îi poate oferi şi o analiză semantică în sens filozofic.


Trebuie distinse, într-adevăr, două sensuri ale cuvîntului semantică:
(i) In primul sens, sensul lingvistic, termenul semantică desemnează analiza
semnificaţiei aşa cum este ea oferită de codul limbii.
(ii) In al doilea sens, sensul filozofic, termenul semantică desemnează condiţiile
de adevăr ale unei fraze, iar semnificaţia frazei este echivalentă cu aceste condiţii
de adevăr, fie că ele au fost obţinute pornind numai de la codul lingvistic, fie
prin adjoncţiunea de elemente contextuale.
Astfel, dacă forma logică, aşa cum este concepută de Lycan, corespunde
unei analize semantice complete în sens lingvistic, ea nu corespunde unei analize
semantice complete în sens filozofic.
Lycan s-ar putea aici apăra făcînd să intervină noţiunea de relativitate la un context. Dar,
pe lîngă imprecizia noţiunii de context, trebuie remarcat că această noţiune pare să se reducă, în
concepţia lui Lycan, la situaţia obiectivă în care se enunţă fraza. Or, nu este deloc greu să se arate
că un astfel de context ar fi insuficient, în special pentru elementele referenţiale transfrastice de
tip anaforic.
Să luăm în considerare exemplul (20):
(20) a. Petre şi-a pierdut pălăria.
b. (El) Crede că i-a furat-o cineva la serviciu.
In (20 b), există pronume personale de persoana a treia, care sînt anaforicele el, i, o. Structura de
adîncime este o noţiune lingvistică ce respectă frontierele domeniului frazai. Altfel spus, structura
de adîncime din (20 b) nu va putea spune nimic în plus despre referinţa anaforicelor din (20 b)
decîţ că (el) din principală poate fi coreferenţial cu i din subordonată. Structura de adîncime nu
va spune nimic despre referentul acestor diferite anaforice, întrucît antecedentele lor se află în
afara domeniului acesteia. Altfel spus, forma logică pentru (20 b), dacă este echivalentă cu structura
de adîncime, nu va putea determina referenţii anaforicelor în cauză, iar recurgerea la context,
aşa cum este el înţeles de Lycan, nu-i va fi de ajutor în acest sens, căci ei nu se află în situaţia de
enunţare.

Aşadar, prin specificarea condiţiilor de adevăr ale unei fraze, există ceva
în plus faţă de forma logică în sensul pe care i-1 acordă Lycan, chiar dacă aceasta
este relativizată la un context.

2.2. REFERINŢĂ, VERICONDIŢIONALITATE ŞI PROCEDURĂ


Distanţa care există între forma logică în sensul lui Lycan şi specificarea completă
a condiţiilor de adevăr ale unei fraze ţine de unele expresii referenţiale a căror
listă poate fi dată: termenii indiciali, demonstrativele, anaforicele (transfrastice)
şi termenii vagi. Toate aceste expresii referenţiale au în comun următoarea carac­
teristică: semnificaţia lor lexicală nu este suficientă pentru determinarea refe-
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 105

rentului lor. Altfel spus, ele sînt lipsite de autonomie referenţială (cf. infra cap.
13), iar acest aspect le opune altor expresii referenţiale, cum sînt expresiile defi­
nite sau nondefinite şi numele proprii.
NB: O descripţie definită este o expresie nominală introdusă de un articol hotărît, iar
o descripţie nondefinită este o expresie nominală introdusă de un articol nehotărît,
respectiv în (21) şi în (22):

(21) Pisica neagră cumpărată de Anne Reboul în 20 mai 1992.

(22) O pisică neagră.

Alături de distincţia dintre semnificaţie vericondiţională şi semnificaţie


nonvericondiţională, trebuie introdusă aici distincţia dintre semnificaţie descrip­
tivă şi semnificaţie procedurală. Expresiile referenţiale care, ca şi descripţiile defi­
nite şi nondefinite, au o semnificaţie lexicală suficientă pentru a le determina
referentul, au, deci, prin aceasta, o autonomie referenţială şi ţin, în mod evident,
de semnificaţia descriptivă. Cît despre expresiile referenţiale lipsite de autonomie
referenţială (indiciale, demonstrative, anaforice şi termeni vagi), acestea ţin de
semnificaţia procedurală (cf. supra Introducere, § 1.2.2).
Se poate spune despre un termen că ţine de semnificaţia procedurală atunci cînd ceea ce
îi este ataşat în mod convenţional, lingvistic, este nu o semnificaţie lexicală, ci un ansamblu de
instrucţiuni numit procedură. Un exemplu simplu ar fi pronumele de persoana întîi: eu nu are
drept semnificaţie descriptivă individul care enunţă {raza aceasta, sau o altă formulă echivalentă.
Dacă ar fi aşa, eu şi individul care enunţă această frază ar fi într-adevăr sinonime şi substituibile
în toate contextele lingvistice, ceea ce nu este cazul. Formula individul care enunţă această frază
nu este deci semnificaţia lexicală, descriptivă, a lui eu, ci numai descrierea procedurii care se
ataşează lui eu şi care permite să se atribuie acestuia un referent (cf. infra, cap. 12, § 3.1).

Există tendinţa de a se considera că distincţia dintre semnificaţia veri­


condiţională şi semnificaţia nonvericondiţională şi distincţia dintre semnificaţia
descriptivă şi semnificaţia procedurală îşi împart cîmpul semnificaţiei în mod
analog. La fel, se consideră în general că semnificaţia vericondiţională şi des­
criptivă corespunde lingvisticii în sens restrîns, adică aspectelor codice ale
limbajului, pe cînd semnificaţia nonvericondiţională şi semnificaţia pro­
cedurală ar corespunde pragmaticii. Această afirmaţie trebuie de fapt nuanţată:
pe de o parte, procedurile fac obiectul unor codificări lingvistice şi sînt ataşate
lexical cuvîntului, chiar dacă ele nu constituie, în sens propriu, semnificaţia
lexicală; pe de altă parte, procedurile ataşate termenilor referenţiali nonautonomi
contribuie la determinarea semnificaţiei vericondiţionale a frazei, întrucît
permit atribuirea de referenţi acestor termeni. Ar însemna atunci că, cel puţin
pentru acest caz, semnificaţia procedurală a acestor termeni ar ţine numai de
lingvistică în sens restrîns? Nici într-un caz, deoarece aceste proceduri au drept
106 CAPITOLUL 3

intrări componente ale cotextului lingvistic care depăşesc domeniul frazei, şi


elemente din situaţia de enunţare, fapt ce le conferă statut de proceduri prag­
matice. Cu alte cuvinte, determinarea semnificaţiei vericondiţionale a unei fraze
trece prin analiza lingvistică a frazei, dar trece şi printr-o analiză pragmatică
parţială a frazei (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989, şi Wilson şi Sperber 1990).

2.3. PRAGMATICĂ ŞI VERICONDIŢIONALITATE

Tocmai am văzut că determinarea condiţiilor de adevăr ale unui enunţ nu se


poate face printr-un proces semantic codic. Mai sînt necesare în plus unul sau
mai multe procese pragmatice, în special acelea care determină atribuirea refe­
renţilor. Dar legitimitatea tratării elementelor vericondiţionale într-un cadru
pragmatic poate fi pusă la îndoială.
Să ne amintim într-adevăr că anumite curente actuale ale pragmaticii,
dintre care cel mai reprezentativ este cel al pragmaticii integrate a lui Ducrot,
resping cu hotărîre orice ipoteză conform căreia limbajul are drept scop a repre­
zenta realitatea (cf. supra, cap. 2 şi infra, cap. 10 şi 11). Pragmatica integrată, care
ţine de lingvistica structuralistă, adoptă postulatul de bază al acesteia, adică acela
al independenţei dintre limbaj şi realitate, al autonomiei limbajului. Prin postu­
larea autonomiei enunţării, ea merge şi mai departe, afirmînd că orice act de
enunţare este autoreferenţial. In această optică, problematica analizei vericon­
diţionale a enunţurilor nu mai prezintă nici un interes.
NB: Se va observa că postulatul autonomiei enunţării îl conduce pe Ducrot la modificarea
teoriei actelor de vorbire: un act de limbaj nu are efect asupra realităţii, aşa cum nici
locutorul său nu are intenţia să transforme realitatea prin enunţarea acestuia. Enunţarea
unui act de limbaj mai degrabă pretinde să transforme realitatea, în timp ce singurul său
efect este iusiv, ţine de legal, şi nu de real.

2.3.1. Cazul minciunii


Toată problema depinde aşadar de validitatea postulatului autonomiei enunţării.
Dacă acest postulat este valid, atunci nici limbajul ,şi nici întrebuinţarea sa n-au
nimic de-a face cu realitatea stărilor de lucruri din lume. Este interesant, în acest
sens, să observăm un fenomen a cărui natură este, desigur, pragmatică: min­
ciuna. Cînd un vorbitor produce un enunţ mincinos, el o face în virtutea mai
multor intenţii, dintre care principala este aceea de a-1 convinge pe interlocutor
că propoziţia exprimată de enunţul său, şi pe care vorbitorul o crede falsă, este
adevărată. Pentru a obţine acest rezultat (atenţie, de natură perlocuţionară),
locutorul enunţă o frază care, cel mai adesea, are o forţă ilocuţionară declarativă
de aserţiune sau de afirmaţie.
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALA A ENUNŢURILOR 107

NB: Austin deosebeşte între actele de limbaj actele locuţionare, care corespund faptului
de a spune ceva, actele ilocuţionare, corespunzătoare actului realizat în momentul vorbirii
(ordinul, botezul, promisiunea etc), şi actele perlocuţionare, care se realizează prin
vorbire (minciuna sau convingerea, de exemplu)(cf. Austin 1970 şi supra, cap. 1, § 2.1).

Se poate oare într-adevăr afirma că în minciună intenţiile locutorului sau actul


pe care îl îndeplineşte efectiv n-au nimic de-a face cu realitatea ori cu valoarea
de adevăr a enunţului? Dimpotrivă, este absolut crucial pentru actul de vorbire
a, minţi ca locutorul să creadă fraza pe care o pronunţă falsă, la fel cum, pentru
succesul acestui act de limbaj, este crucial ca interlocutorul să o creadă adevărată.
Să luăm în considerare exemplul următor:

(23) Măria, care are şaizeci de ani, îi răspunde Luciei la o întrebare legată de vîrsta
ei: "Am patruzeci şi cinci de ani."
In acest exemplu, Măria crede că are şaizeci de ani. Enunţînd (23), ea intenţionează să o facă pe
Lucia să creadă că are patruzeci şi cinci. Altfel spus, ea crede că (23) este fals şi vrea ca Lucia să
creadă, prin intermediul enunţării frazei (23), că (23) este adevărat.

Sînt interesant de examinat fundamentele teoretice ale ideii conform căreia


limbajul nu trebuie să facă obiectul unei analize vericondiţionale. Această idee
a prins rădăcini în teoria actelor de vorbire, în special în momentul în care
noţiunea de act ilocuţionar s-a extins la ansamblul enunţurilor.

2.3.2. Vericondiţionalitatea şi teoria actelor de vorbire


Teoria actelor de vorbire a apărut ca reacţie la postulatul descriptiv, pe care
Austin 1-a numit iluzia descriptivă. Conform acestui postulat, toate frazele de­
clarative au valoare de adevăr. Austin a adus argumente împotriva iluziei descrip­
tive, observînd că numeroase fraze declarative servesc de fapt nu la descrierea
realitatăţii, ci la efectuarea unor acte foarte diferite, cum ar fi a promite, a da un
ordin, a declara război etc. A extins apoi această constatare la ansamblul frazelor
gramaticale enunţate. Se ajunge aşadar la concluzia că, dacă limbajul nu serveşte
la descrierea realităţii, o analiză vericondiţională a frazelor nu-şi are rostul.
Să observăm că cele două argumente de la care a plecat teoria actelor de limbaj, postulatul
descriptiv şi constatarea întrebuinţării nondescriptive a frazelor sînt amîndouă, pe de o parte,
adevărate, însă, pe de altă parte, ele nu aparţin aceluiaşi registru de comentariu asupra limbajului.
Postulatul descriptiv, pe care l-am putea formula ca Toate frazele declarative sînt adevărate sau false,
ţine de metafizică. Cît despre constatarea uzului nondescriptiv al frazelor, acesta ţine de teoria
actelor de vorbire, adică de o altă ramură a filozofiei, care a stat în largă măsură la baza prag­
maticii. Altfel spus, faptul că toate frazele declarative sînt adevărate ori false nu poate fi pus la
îndoială de faptul că toate frazele declarative pot fi folosite pentru a face altceva decît a descrie
lumea. Ceea ce înseamnă că o frază declarativă este adevărată sau falsă şi că, în acelaşi timp, ea
poate fi întrebuinţată pentru a efectua un act ilocuţionar.
1C8 CAPITOLUL 3

2.3.3. Valoarea de adevăr a enunţurilor şi folosirea lor


Deci, dacă valoarea de adevăr care poate fi atribuită unei fraze este o problemă
metafizică fără legătură cu întrebuinţarea posibilă a acelei fraze, determinarea
condiţiilor de adevăr ale frazei în cauză nu prezintă interes. Dar problema nu
este atît de simplă. Să ne întoarcem la subiectul minciunii. Atunci cîndun
vorbitor produce un enunţ mincinos, el enunţă o frază care, în general, are o
forţă ilocuţionară declarativă şi un conţinut propoziţional pe care vorbitorul îl
crede fals. Iar locutorul îl crede fals pentru că este capabil să-1 interpreteze
semantic, adică este în stare să determine condiţiile de adevăr ale acestei
fraze. E posibil ca el să se înşele în privinţa valorii de adevăr a conţinutului
propoziţional, dar faptul de a-1 crede adevărat ori fals nu este totuşi posibil decît
pe baza condiţiilor de adevăr şi ale propriilor sale convingeri asupra lumii, şi în
special asupra existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt care să-1 verifice. Pe
de altă parte, un vorbitor care produce un enunţ mincinos are anumite intenţii:
să producă un enunţ declarativ cu un conţinut propoziţional dat; să-1 facă pe in­
terlocutor să creadă că el crede că acest conţinut propoziţional este adevărat; să-
1 facă pe interlocutor să creadă că acest conţinut propoziţional este adevărat. Cel
puţin ultimele două intenţii presupun că interlocutorul va produce o analiză
semantică a frazei care îi va permite să determine condiţiile de adevăr ale con­
ţinutului propoziţional al frazei. Altfel spus, determinarea condiţiilor de adevăr
ale unei fraze declarative nu dă un răspuns doar problemei metafizice a valorii
de adevăr a frazei, ci este parte integrantă a procesului interpretării acesteia.
Astfel, determinarea completă a condiţiilor de adevăr trece prin procese
pragmatice şi face parte în acelaşi timp din procesul lingvistic şi pragmatic al
interpretării enunţului.

3. FORMĂ LOGICĂ VERSUS FORMĂ PROPOZIŢIONALĂ


Faptul că sînt necesare unele procese pragmatice pentru determinarea completă
a condiţiilor de adevăr conduce la analiza poziţiei lui Lycan privind forma logică:
trebuie oare continuată postularea echivalenţei formei logice şi a structurii de
adîncime a enunţului în condiţiile în care structura de adîncime nu este suficientă
pentru determinarea completă a condiţiilor de adevăr nici atunci cînd este relati­
vizată la un context? In alţi termeni, ce motive ar exista să se considere că forma
logică a enunţului corespunde structurii de adîncime îmbogăţite cu diverse
specificări care determină condiţiile de adevăr complete ale enunţului, şi nu pur
şi simplu structurii de adîncime?
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 109

3.1. FORMA LOGICĂ: SEMANTICĂ LINGVISTICĂ SAU SEMANTICĂ FILOZOFICĂ?


Să admitem că se introduc în forma logică a enunţului, în afară de structura de
adîncime, diferite precizări, în special referenţiale, pe care le furnizează procesele
pragmatice. Noţiunea de formă logică nu va mai ţine atunci doar de semantica
lingvistică, ci de semantica filozofică. Consecinţa este următoarea: în această
optică, forma logică nu mai poate fi dată pentru o frază în afara întrebuinţării
ei, ci numai pentru o frază în uz. Cu alte cuvinte, se elimină din semantica
lingvistică noţiunea de hors emploi "în afara întrebuinţării" care îi permite să dea
o formă contribuţiilor pe care le aduce decodarea enunţului la determinarea
condiţiilor de adevăr. Pe de altă parte, ne întoarcem la problema teoretică impor­
tantă a raportului dintre sintaxă şi semantică: dacă forma logică nu mai este
structura de adîncime, atunci sintaxa şi semantica întreţin legături mai laxe decît
s-ar dori, fără să fie totuşi complet disociate. In fine, a deschide noţiunea de formă
logică rezultatelor proceselor pragmatice înseamnă a interzice să se facă vreo
deosebire între condiţiile de adevăr care provin din decodarea lingvistică a enun­
ţului şi cele care provin din interpretarea sa pragmatică. Din toate aceste mo­
tive, Lycan doreşte, pe bună dreptate, să limiteze forma logică la structura de
adîncime. Să însemne oare aceasta că, din punctul său de vedere, noţiunea de
formă logică nu ţine decît de semantica lingvistică? In mod foarte evident, nu.
Chiar dacă nu este suficientă singură pentru specificarea condiţiilor de adevăr
ale enunţului, forma logică contribuie la aceasta şi, în acest sens, ţine de semantica
filozofică. Astfel, chiar dacă se mărgineşte la aspectele lingvistice ale vericon-
diţionalităţii, noţiunea de formă logică aparţine totuşi semanticii filozofice.

3.1.1. Arhitectura procesului interpretativ


In teoria lui Sperber şi Wilson, care adoptă aici tezele lui Fodor (cf. Fodor 1986),
procesul interpretativ este un proces ierarhizat.
NB: Fodor este apărătorul unei concepţii ierarhizate a funcţionării cerebrale: datele
percepţiei sînt tratate de moduli specializaţi care furnizează un input sistemului central
nespecializat.

Mai întîi, enunţul este tratat de către transductori; aceştia îi conferă o formă
care face enunţul accesibil proceselor cerebrale. Apoi el este tratat de modulul
lingvistic specializat, care corespunde domeniilor acoperite în mod tradiţional
de fonologie, sintaxă şi semantică. Acest modul lingvistic furnizează forma logică
a enunţului, adică o suită structurată de concepte. Forma logică a enunţului
serveşte în continuare drept input procesului pragmatic de interpretare, care
corespunde exploatării nespecializate a enunţului de către sistemul central al
gîndirii. Interpretarea pragmatică se face pe calea unui sistem deductiv care îşi
110 CAPITOLUL 3

ia drept premise pe de o parte forma logică a enunţului, iar pe de altă parte


contextul. Contextul este constituit din propoziţii care corespund unor infor­
maţii luate din anturajul fizic al interlocutorului, din interpretarea enunţurilor
imediat anterioare şi din informaţii conţinute în cunoştinţele pe care le are
interlocutorul asupra lumii, cunoştinţe care devin accesibile cu ajutorul con­
ceptelor formei logice.
Vom avea, deci, un sistem cu două etaje:
(i) modulul lingvistic, care acoperă domeniile fonologiei, sintaxei şi semanticii,
şi care furnizează forma logică a enunţului;

(ii) sistemul central, care îşi ia drept sarcină interpretarea pragmatică a enunţului,
dînd interpretarea completă a acestuia şi, deci, forma sa propoziţională.
Astfel, distincţia formă logică/formă propoziţională corespunde, în arhitectura
însăşi a sistemului de interpretare, unei distincţii dintre modulul lingvistic şi
sistemul central. Forma logică este rodul procesului specializat al modulului
lingvistic, iar forma propoziţională este rodul proceselor nespecializate ale siste­
mului central. Aceasta permite şi explicarea caracterului incomplet al formei
logice.

3.2. CONDIŢII DE ADEVĂR ŞI FORMĂ PROPOZIŢIONALĂ

Am văzut că forma logică a enunţului trebuie să se mărginească la condiţiile


de adevăr care provin din procesul lingvistic de interpretare a enunţului. Se poate
adăuga un ultim argument în favoarea acestei decizii: procesele lingvistice şi
procesele pragmatice nu sînt identice, iar deosebirea dintre ele este indispensabilă
descrierii interpretării complete (lingvistice şi pragmatice) a enunţurilor. Rămîne
însă o problemă: dacă forma logică nu conţine toate condiţiile de adevăr ale
enunţurilor, care este statutul ansamblului acestor condiţii de adevăr, al celor
care provin din forma logică, şi al celor care provin din interpretarea pragmatică?
Intr-un mod perfect compatibil cu poziţia lui Lycan, Sperber şi Wilson propun
să se numească formă logică rezultatul procesului de prelucrare lingvistică a
enunţului, şi să rezerve termenul de formă propoziţională rezultatului prelucrării
complete a enunţului, lingvistice şi pragmatice. Trecerea pragmatică de la forma
logică la forma propoziţională se numeşte îmbogăţirea formei logice. Astfel,
determinarea formei prepoziţionale, pornind de la forma logică a frazei dată de
analiza lingvistică a acesteia, este un proces pragmatic care ţine de interpretarea
pragmatică a frazei.
înainte de a preciza amănuntele acestui proces, trebuie să ne întoarcem
la problema actelor de limbaj: dacă, într-adevăr, forma propoziţională a enunţului
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 111

corespunde formei sale logice îmbogăţite cu rezultatele procesului pragmatic al


interpretării enunţurilor, nu riscăm oare să ne întoarcem la problema denunţată
de Lycan sub numele de performadox?

3.2.1. Reapariţia performadoxului


Să ne amintim că performadoxul ia naştere prin includerea forţei ilocuţionare a
enunţului în condiţiile sale de adevăr. Lycan evita această problemă reducînd
condiţiile de adevăr la forma logică, ea însăşi echivalentă cu structura de adîncime
din care, pentru enunţurile fără performativ explicit sau adverbiale, forţa ilocuţio-
nară era exclusă. In schimb, dacă se admite ideea condiţiilor de adevăr determi­
nate de forma propoziţională, adică de forma logică îmbogăţită cu rezultatele
interpretării pragmatice a enunţului, există riscul, important, de reapariţie a
performadoxului. într-adevăr, unul dintre rezultatele interpretării pragmatice
a enunţurilor este, inevitabil, determinarea forţei ilocuţionare. Cum să nu fie
atunci inclusă forţa ilocuţionară în forma propoziţională a enunţului?
Vom atrage din nou atenţia aici că aplicarea analizei paratactice nu rezolvă problema. Să
observăm următoarele exemple:
(24) Napoleon era un tiran de temut.
(25) Afirm că Napoleon era un tiran de temut.
(26) Anne Reboul afirmă că Napoleon era un tiran de temut.
într-adevăr, să ne închipuim că fraza enunţată este (25): îi aplicăm analiza paratactică care spune
că, enunţînd (25), locutorul a enunţat, ipsofacto, (24). Cu toate acestea, forma propoziţională din
(24) va fi aceeaşi cu cea din (25), adică (26). Performadoxul reapare.

Pentru a rezolva această problemă, trebuie să se poată exclude forţa ilo­


cuţionară din forma propoziţională a enunţului.

3.3. EXPLICITARE şi IMPLICITARE: ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE


Forţa ilocuţionară nu este singurul lucru care trebuie exclus din forma propo­
ziţională: mai trebuie excluse şi semnificaţiile "secundare", adică, în termenii
lui Sperber şi Wilson, implicitârile. Sperber şi Wilson deosebesc implicitările
unui enunţ de explicitările acestuia, pe care le definesc astfel:
Explicitare
O ipoteză care se face pornind de la un enunţ este explicită dacă ea este o
dezvoltare a formei logice codificate de enunţul în cauză.
Implicitare
Orice ipoteză ce se face pornind de la un enunţ fără ca ea să fie comunicată explicit
este comunicată în mod implicit.
112 CAPITOLUL 3

In fine, trebuie spus că deosebirea explicitare/implicitare nu este, după Sperber


şi Wilson, o distincţie absolută, ci o distincţie susceptibilă de grade. O ipoteză
poate fi mai mult sau mai puţin explicită în funcţie de cantitatea de factori
contextuali necesari obţinerii ei. Ne putem întoarce la problema semnificaţiilor
"secundare" afirmînd că un enunţ n-a fost înţeles dacă n-au fost observate ipo­
tezele cele mai explicite pe care le comunică. Şi invers, un enunţ ale cărui impli-
citări n-au fost observate poate fi înţeles dacă i-au fost observate explicitările.
Aşadar, nu avem motive să credem că implicitările fac parte din semnificaţia
enunţului. Vom restrînge deci forma propoziţională a enunţului la expli­
citările sale. Se vede în acest fel că nu este cazul ca forma propoziţională să
înglobeze toate rezultatele procesului interpretativ pragmatic. Condiţiile de
adevăr ale unui enunţ nu epuizează interpretarea acestuia.
Prima sarcină a interlocutorului constă în recuperarea explicitărilor, dar
se poate oare spune că forma propoziţională a unui enunţ corespunde ansam­
blului explicitărilor acestuia? De fapt, problema nu este aceasta: forma pro­
poziţională a enunţului este una dintre explicitările sale, dar nu singura; aici se
conturează răspunsul la noul performadox pe care l-ar constitui includerea de
factori pragmatici în condiţiile de adevăr ale enunţului. Atribuirea forţei ilocu-
ţionare u n u i enunţ reprezintă una dintre explicitările acestui enunţ, adică o
îmbogăţire a formei sale logice. Este totuşi vorba de o îmbogăţire foarte specială,
care oferă o ipoteză de ordin superior.

Dacă reluăm exemplul (24), acestuia îi corespunde ipoteza de ordin superior (26):
(26) Anne Reboul afirmă că Napoleon era un tiran de temut.
(26) este o explicitare, dar nu şi forma propoziţională a lui (24). în schimb, propoziţia completivă
din (26) corespunde formei propoziţionale a lui (24).
P e n t r u a obţine forma propoziţională a u n u i enunţ, avem de-a face, aşadar,
cu o îmbogăţire a formei logice, specială şi restrînsă la anumite domenii ale
pragmaticii.

3.4. FORMA PROPOZIŢIONALĂ SI ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE

Am văzut deja că, dacă forma logică corespunde analizei semantice (în sens
lingvistic) a frazei în afara întrebuinţării [hors emplot], forma propoziţională cores­
punde, dimpotrivă, analizei semantice (în sens filozofic) a enunţului din uz.
NB: Să ne amintim că distincţia frază/enunţ provine de la Ducrot: pentru Ducrot, fraza
este o construcţie a lingvistului, corespunzătoare unei abstracţii care se face pornind de
la enunţ. Enunţul este segmentul de limbă produs efectiv, la un moment dat, de către un
anumit vorbitor. Fraza nu are altă existenţă decît teoretică. Cît despre enunţ, acesta are
o existenţă materială: el este produsul evenimentului istoric pe care îl reprezintă enunţarea.
INTERPRETAREA VERICONDIŢÎONALĂ A ENUNŢURILOR 113

Această distincţie frază/enunţ corespunde parţial distincţiei care se face în filozofia şi


lingvistica anglo-saxonă între type şi token: type corespunde frazei şi poate avea sensuri
diferite în funcţie de împrejurările în care este enunţat; token corespunde în schimb
enunţului şi nu are decît un sens, cel intenţionat de locutor.

Aceasta are drept consecinţă faptul că forma prepoziţională a enunţului in­


clude forma logică a frazei, iar incapacitatea formei logice de a furniza condiţiile
de adevăr complete ale enunţurilor se explică prin aceea că o aceeaşi frază poate
avea condiţii de adevăr foarte diferite în funcţie de împrejurări.
Să observăm exemplele următoare:
(27) Pisica mea a ieşit din casă, iar eu o caut.
(28) Avimael a ieşit din casă, iar Anne Reboul o caută.
(29) Basteth a ieşit din casă, iar Jacques Moeschler o caută.
După cum fraza (27) este pronunţată de unul sau de celălalt dintre cei doi autori ai acestei lucrări,
ea va avea o formă prepoziţională corespunzătoare lui (28)(dacă o are ca locutor pe Anne Reboul),
sau lui (29)(dacă îl are ca locutor pe Jacques Moeschler).

Sarcina principală a interlocutorului constă în identificarea formei prepo­


ziţionale bune, aceea pe care locutorul avea intenţia să o comunice. Problema
care se pune este a criteriului de alegere: e de la sine înţeles că nu poate fi vorba
despre intenţia locutorului întrucît ceea ce încercăm să determinăm este tocmai
aceasta. Pe de altă parte, nu e sigur că aplicarea unui proces interpretativ spe­
cial este suficientă pentru determinarea formei prepoziţionale bune.
Această imposibilitate se constată atunci cînd se examinează exemplele de enunţuri „cu
întoarcere înapoi" sau fraze-labirint igarden path sentences):
(30) a. Bătrînul duce o poartă.
b. Nimeni altcineva din familie nu poartă emblema.
(30 a) are două interpretări posibile:

(31) a. Bătrînul om duce o poartă.


b. Ducele bătrîn poartă emblema.
(30 b) impune, dimpotrivă, interpretarea (31 b).

Sperber şi Wilson fac atunci să intervină principiul pertinenţei: forma pre­


poziţională pe care vorbitorul voia să o comunice este aceea care conduce la o
interpretare completă, coerentă cu principiul pertinenţei.
Principiul pertinenţei
Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe optimale.
Prezumţia de pertinenţă optimală
(a) Ansamblul ipotezelor pe care locutorul voia să le comunice este suficient de pertinent
pentru ca prelucrarea stimulului ostensiv să fie rentabilă pentru interlocutor.
114 CAPITOLUL 3

(b) Stimulul ostensiv este cel mai pertinent pe care locutorul îl putea folosi pentru a
comunica acel ansamblu de ipoteze.
Pertinenţa
(a) Intr-o situaţie dată, cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale, cu
atît acel enunţ este mai pertinent.
(b) într-o situaţie dată, cu cît un enunţ cere mai puţine eforturi de prelucrare, cu atît acel
enunţ este mai pertinent.
Condiţiile de adevăr diferă în funcţie de circumstanţele enunţării (loc, moment,
interlocutori), iar sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească interpretarea prag­
matică pentru obţinerea formei propoziţionale a enunţului pornind de la forma
logică a acestuia sînt, printre altele, dezambiguizarea, atribuirea de referenţi şi
precizarea unor locuţiuni (pentru termenii vagi).
Pentru forma propoziţională care, să ne amintim, exclude forţa ilocuţionară, dezam­
biguizarea corespunde la două tipuri de ambiguitate, ambiguitatea sintactică şi ambiguitatea
semantică, în general lexicală; adică (32), cu dubla interpretare (32') şi (32") şi, respectiv, (33), cu
interpretările (33') şi (33"):
(32) Ce sare e acolo?
(32') [S[SN ce sare][ sv e acolo]]
(32") [S[SN[SNce] [ sv sare]] [SV e acolo]]]
(33) Ion a introdus cheia în broască.
(33') broască = gaură de la uşă
(33") broască = animal
în interpretarea (32'), sare este substantiv, pe cînd în (32") este verb. In
In interpretarea în schimb, în (33') şi (33"),
broască este substantiv, dar are două semnificaţii.
Nu toate aceste sarcini se efectuează la fel. Unele sînt cel puţin parţial dependente
de modulul periferic lingvistic, iar altele sînt inferenţiale.

3.4.1. Dezambiguizarea: un proces parţial codic


Dezambiguizarea este un proces parţial periferic în măsura în care amîndouă
interpretările sînt accesibile începînd de la modulul lingvistic, periferic, indi­
ferent că este vorba despre o ambiguitate sintactică sau despre o ambiguitate
lexicală, semantică.
Dacă ne întoarcem la exemplele (32) şi (33), interpretările (32') şi (32"), ca şi interpretările
(33') şi (33") ar fi astfel produse automat de modulul periferic.
S-ar putea deci presupune că dezambiguizarea este un proces pur pragmatic: din
această perspectivă, modulul periferic lingvistic ar furniza cele două interpretări
(sau mai multe) posibile ale frazei, de exemplu sub două forme logice diferite,
iar sistemul central, prin inferenţe bazate pe informaţii contextuale nonlingvis-
tice, ar selecta pe una sau pe cealaltă dintre ele. Această teorie ar avea meritul
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 115

de a se adapta perfect teoriei modulariste a lui Fodor, conform căreia singura


relaţie dintre modulul periferic şi sistemul central este producerea de către
modulul periferic a formei logice asupra căreia va lucra sistemul central. Relaţia
dintre modulul periferic şi sistemul central s-ar putea însă adeveri mai complexă.
Să observăm exemplul următor:

(34) Copilul s-a jucat lîngă lac şi a lăsat broasca în apă.


(34') broască = animal
(34") broască = gaură de la uşă
Aici, interpretarea (34") trebuie înlăturată, şi se pare că nu ajunge la nivelul conştient.

Sperber şi Wilson fac ipoteza că modulul periferic lucrează în mod transparent


pentru sistemul central, care are acces la prelucrarea enunţului pe măsură ce se
produce. Aşadar, sistemnul central poate interveni pentru a inhiba unele procese
de decodare inutile.
Ca să revenim la exemplul (34), prima parte a frazei Copilul s-a jucat lîngă, lac indică destul
de clar interpretarea (34') pentru a face inutile prelucrarea şi producerea interpretării (34").

Astfel, dezambiguizarea este un proces mixt: ipotezele sînt decodate, dar


sînt evaluate inferenţial, iar sistemul central joacă un rol inhibitor în prelucrarea
codică a enunţului.

3.4.2. Atribuirea de referenţi: un proces inferenţial


La fel cum sarcina interlocutorului privind producerea formei propoziţionale este
de a găsi forma propoziţională „bună", aceea pe care o intenţiona locutorul, tot aşa,
sarcina lui în ceea ce priveşte atribuirea de referenţi este de a găsi referentul „bun",
referentul intenţionat de locutor. Este de la sine înţeles că relaţia dintre alegerea
referentului „bun" şi aceea a formei logice „bune" este strînsă, amîndouă alegerile
fiind dependente de intenţiile locutorului. Tot aşa cum interlocutorul îşi construieşte
şi evaluează ipotezele pe baza formei propoziţionale a enunţului, tot aşa el îşi
construieşte şi evaluează ipotezele asupra referenţilor. Aceste ipoteze se construiesc
pornind de la semnificaţia descriptivă sau procedurală a expresiei referenţiale şi, de
asemenea, pornind de la context. Alegerea ipotezei referenţiale bune, la fel ca şi
alegerea formei propoziţionale bune, depinde de principiul pertinenţei. Referentul
"bun" este cel care se potriveşte cu producerea formei propoziţionale "bune", adică
forma propoziţională coerentă cu principiul pertinenţei.
Să observăm următorul exemplu:
(35) A Petre a cumpărat pîine?
B Nu el a promis că aduce.
116 CAPITOLUL 3

Interpretarea lui el din (35 B) depinde de interpretarea enunţului precedent (35A). Tot ceea ce
oferă pronumele de persoana a treia este informaţia conform căreia referentul poate fi desemnat
prin masculin. Faptul că este vorba de o fiinţă omenească devine sigur prin continuarea enunţului,
iar identitatea acestei fiinţe omeneşti devine sigură din contextul constituit, între altele, din
interpretarea enunţurilor imediat precedente.

Interpretarea termenilor vagi este şi ea un proces inferenţial care se supu­


ne aceloraşi mecanisme ca şi atribuirea referenţilor.
Să observăm exemplul (36):

(36) Ion şi-a terminat cartea.


(36') Ion a terminat cartea al cărei autor este.
(36") Ion a terminat cartea care îi aparţine.
In (36), secvenţa (îjşi...cartea este susceptibilă de două interpretări, fără să se poată totuşi spune
că este vorba propriu-zis de ambiguitate. Nu este o ambiguitate sintactică: în ambele cazuri,
[îjşi...cartea corespunde la cartea lui Ion. Nu este vorba însă nici de o ambiguitate semantică: nici
unul dintre cei doi termeni ai expresiei (îjşi...cartea nu este susceptibil el însuşi de mai multe
interpretări. Mai degrabă ar trebui să se vorbească aici despre incompletitudine, ca în (37):

(37) Am văzut pisica neagră.


Expresia pisica neagră este incompletă, şi singură nu este suficientă pentru determinarea-referen-
tului. Numai contextul poate fi de ajutor.

Se vede aşadar că, singur, codul nu este suficient: e necesară şi inferenţa.


4. PRAGMATICA CONTEXTULUI:
DEZAMBIGUIZAREA
ŞI ATRIBUIREA REFERENŢILOR

S arcina principală a pragmaticii este de a descrie interpretarea completă a


enunţului, pornind de la interpretarea parţială a frazei pe care o furnizează
lingvistica înţeleasă în sens strict (fonologie, sintaxă, semantică). O parte a acestei
obligaţii constă în selecţionarea unei interpretări în toate cazurile în care analiza
lingvistică produce mai multe interpretări. O altă latură a acestei sarcini constă
în a face ca diferiţilor termeni referenţiali să li se atribuie referenţi sau, într-un
sens mai larg, obiecte ale lumii. Aceste două obligaţii nu sînt echivalente şi
trebuie tratate diferit, chiar dacă mecanismele prin care se efectuează pot fi parţial
similare (fiindcă apelează la context şi recurg la procese inferenţiale, de exemplu).
însăşi ideea conform căreia dezambiguizarea enunţurilor şi atribuirea
referenţilor ţine de pragmatică rezultă dintr-o viziune asupra interpretării enun­
ţurilor relativ ierarhizată şi situează cele două procese într-o etapă destul de
avansată a procesului interpretativ, după interpretarea propriu-zis lingvistică.
Termenul ierarhizată trebuie înţeles aici în două sensuri: el indică, mai întîi, că
există o distincţie netă (chiar dacă ea nu este cu totul impermeabilă) între meca­
nismele interpretative lingvistice şi mecanismele interpretative pragmatice;
apoi, subiacentă acestui sens este concepţia temporalizată a procesului inter­
pretativ, care s-ar constitui, astfel, dintr-o suită de etape.
Acest fel de a concepe interpretarea enunţurilor este realist, pornind de
la supoziţia că procesele pe care şi le asumă ea pentru a le descrie sînt procese
produse în mod efectiv. Prin urmare, ele sînt în acelaşi timp şi cognitiviste, ceea
ce face ca sarcina dificilă de descriere a procesului interpretativ să revină unei
teorii cognitiviste. Aceste observaţii preliminare conduc la următoarele două
posibilităţi:
(i) fie că această teorie se manifestă ca o teorie al cărei unic obiect este procesul
interpretativ al enunţurilor, fără a avea nimic de spus despre alte procese cogni­
tive;
118 CAPITOLUL 4

(ii) fie că această teorie se inserează într-un studiu general al proceselor cogni­
tive, cercetarea procesării enunţurilor servind doar la abordarea proceselor cog­
nitive, în generel.
Aceste două posibilităţi nefiind interşanjabile, ele presupun două teorii
cognitiviste diferite:

(a) o teorie care consideră interpretarea enunţurilor ca un proces independent -


sau care poate fi studiat ca independent - de restul proceselor cognitive;
(b) o teorie care, dimpotrivă, consideră că cel puţin o parte din interpretarea
enunţurilor este nespecifică şi, de aceea, face obiectul proceselor cognitive ge­
nerale, aplicabile şi altor tipuri de stimuli (de exemplu comunicării nonverbale).
Prima teorie poate fi susţinută mai greu, fiindcă pare incontestabil faptul că o
seamă de informaţii dintre cele care intervin în interpretarea enunţurilor nu sînt
de natură lingvistică. Rămîne, de aceea, cea de-a doua.
La ora actuală, cea mai clară versiune a acestui mod de a vedea lucrurile
este teoria propusă de Sperber şi "Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989),
care se integrează într-o perspectivă modularistă şi reprezentaţionalistă a
proceselor cognitive.

1. O V I Z I U N E M O D U L A R I S T Ă ŞI IERARHIZATĂ
A M O D U L U I DE F U N C Ţ I O N A R E A G Î N D I R I I
Prin psihologie cognitivă în momentul actual se înţelege acea ramură a psihologiei
care este direct interesată de funcţionarea intelectuală a spiritului uman, şi nu
de studiul sentimentelor sau de acela al anomaliilor mentale. In alţi termeni,
mecanismele şi procesele cognitive sînt cele prin care dobîndim sau ne modificăm
convingerile asupra lumii sau, mai general, procesele de învăţare, în sens larg.
Teoria lui Sperber şi Wilson înscrie interpretarea enunţurilor în această
perspectivă, iar cadrul ales p e n t r u dezvoltarea teoriei lor este concepţia mo­
dularistă a lui Fodor (cf. Fodor 1986). Nu se pune aici problema detalierii tuturor
aspectelor teoriei lui Fodor cu privire la modul de funcţionare mentală; dorim,
totuşi, să indicăm pe scurt punctele pe care s-au sprijinit Sperber şi Wilson pentru
a-şi construi propria lor teorie de interpretare a enunţurilor.
Teoria lui Fodor, aşa cum este ea expusă integral în lucrarea sa La Mo-
dularite de l'esprit, este o concepţie în acelaşi timp ierarhizată şi modulară a
funcţionării gîndirii. Ea se bazează îndeaproape pe analogia cu modul de pro­
cesare a informaţiei de către calculator. D u p ă Fodor, procesul de prelucrare a
informaţiei se face în mai multe etape, unele specializate, altele nu. Datele per­
ceptive, care pot fi de natură diversă (percepţii vizuale, auditive, tactile, olfactive,
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 119

lingvistice etc), sînt mai întîi prelucrate de către transductori, a căror sarcină
este aceea de a le traduce pentru a le face accesibile mecanismelor ulterioare.
Transductorii sînt, fără-ndoială, mecanisme specializate. Aşa cum sînt furnizate
de transductori, datele sînt prelucrate apoi de sistemele periferice (sau sisteme
de interfaţă) [permiţînd schimburile de informaţii - N T ] spre a le oferi o primă
analiză. Există, în fine, sistemul central care, la rîndul său, nu este specializat
şi operează asupra datelor furnizate de sistemele periferice.
Dacă transductorii păstrează informaţiile conţinute în percepţii, mulţu-
mindu-se să le traducă, nu acelaşi lucru se poate spune despre sistemele periferice.
In opinia lui Fodor, acestea produc reprezentări care organizează lucrurile în
lume şi au ca rezultat inferenţele; acestea au ca premise datele perceptive supuse
procesului de prelucrare de către transductori, iar în calitate de concluzii, repre­
zentări ale u n o r obiecte sau ale unor tipuri de obiecte şi ale organizării lor.
Aşa cum vom vedea, Sperber şi Wilson reiau, cel p u ţ i n în linii mari,
această distribuire a sarcinilor. D u p ă ei, există şi un transductor lingvistic ce
traduce datele perceptive lingvistice pentru a le face accesibile sistemului periferic
lingvistic. In decupajul tradiţional al disciplinelor, acesta din u r m ă corespunde
domeniului acoperit de lingvistica înţeleasă în sens strict (fonologie, sintaxă,
semantică). Partea de interpretare a enunţurilor care se efectuează în sistemul
central corespunde pragmaticii. Astfel, atît dezambiguizarea enunţurilor cît şi
atribuirea referenţilor sînt procese pragmatice care pin de sistemul central al
gîndirii şi care operează asupra datelor furnizate prin analiza lingvistică.

2. D E Z A M B I G U I Z A R E A E N U N Ţ U R I L O R
Ce se înţelege, în general, prin dezambiguizarea enunţurilor? De la început vom
preciza că este vorba despre ambiguitate lingvistică în sens strict: altfel spus, ne
găsim aici în acea situaţie în care, cel puţin în principiu (în continuarea acestui
capitol vom vedea că lucrurile sînt mai complexe), procesul de prelucrare lin­
gvistică al enunţului conduce la două sau mai multe interpretări lingvistice.
In termeni mai simpli, există două situaţii:
(i) ambiguităţile sintactice;
(ii) ambiguităţile lexicale.
Cu destulă uşurinţă se pot da exemple pentru ambele cazuri. Pentru a începe cu am­
biguităţile sintactice, să analizăm următoarele exemple:
(1) Bătrînul duce o poartă.
(2) Fina sare o sapă.
In (1), putem avea două interpretări, în funcţie de faptul că bătrînul este subiectul, duce verbul
predicat, iar o poartă complementul direct, sau că subiectul este bătrînul duce, verbul predicat
120 CAPITOLUL 4

poartă, iar complementul direct o. In (2), în mod analog, subiectul poate li fina, verbul predicat
sare, iar complementul direct o sapă sau, dimpotrivă, fina sare, sapă, o corespunzînd, respectiv,
acestor trei funcţii sintactice.
Aceste patru interpretări se reprezintă în felul următor:

poartă, iar complementul direct o. In (2), în mod analog, subiectul poate li fina, verbul predicat
sare, iar complementul direct o sapă sau, dimpotrivă, fina sare, sapă, o corespunzînd, respectiv,
acestor trei funcţii sintactice.
Aceste patru interpretări se reprezintă în felul următor:
(1') [s [SN Bătrinul] [ s v [v duce] [SN o poartă]]]
(1") [ s [ SN Bătrînul duce] [ s v [ S N o] [ v poartă]]]
( 2 ') [5 C S N F i n a ] isv U s a r e l tSN ° sapă]]]
2
( ") ts [SN Fina sare] [ s v [SN o] [v sapă]]]
Vom observa că, în aceste exemple, ambiguitatea sintactică ţine nu numai de funcţia sintactică
din frază (subiect, verb, complement etc), ci şi de categoria lexico-gramaticală căreia îi aparţine
fiecare morfem: în (1') bătrinul este substantiv, în (1") este adjectiv, în (1') duce este verb, în (1")
este substantiv etc.
Să revenim acum la exemplele de ambiguitate lexicală în sens semantic. Să examinăm
următorul exemplu preluat de la Sperber şi Wilson:
(3) Le loup est gris. [In 1. rom., un exemplu similar ar putea fi Broasca este mare- NT]
Nu există aici nici o ambiguitate sintactică; există, în schimb, o ambiguitate lexicală: le loup poate
trimite fie la masca de carnaval [pentru 1. fr. - NT], fie la animalul carnivor.
Aşa-numitele ambiguităţi pragmatice sînt excluse din examinarea am­
biguităţii. De aceea nu vom discuta aici nici despre atribuirea forţei ilocuţionare,
nici despre derivarea implicitărilor, şi nici despre interpretarea termenilor vagi.
Toate aceste teme ţin, în realitate, de întrebuinţarea limbajului şi nici una dintre
ele nu este direct accesibilă pornind de la analiza lingvistică. Ele vor face obiectul
capitolelor ulterioare.
Să reamintim terminologia lui Austin: actele ilocuţionare se opun atît actelor locuţionare,
cît şi celor perlocuţionare: cele dintîi sînt actele care se produc în limbaj (promisiunea, ordinul
etc), următoarele sînt cele care se produc prin enunţarea unei fraze, iar cele din urmă sînt cele
care se produc prin limbaj (persuasiunea) (cf. Austin 1970; aici, supra, cap.l, § 2.1). Lăsînd deoparte
performativele explicite, ca în (4), care indică în mod clar forţa ilocuţionară, alte numeroase
enunţuri pot avea mai multe forţe ilocuţionare diferite:
(4) Iţi promit că voi veni mîine.
(5) Voi veni mîine.
Dacă în mod evident (4) este o promisiune, nu acelaşi lucru se întîmplă cu (5) care poate fi tot
atît de bine un simplu anunţ anticipativ, ca şi o promisiune.
Derivarea implicitărilor pune, în schimb, problema contextului; să urmărim un exemplu
preluat de la Sperber şi Wilson:
(6) A Vrei o cafea?
B Cafeaua mă face să nu dorm.
Dacă B vrea să meargă la culcare, răspunsul lui poate însemna că el nu vrea să bea cafea. In schimb,
dacă B are de terminat urgent o lucrare şi are nevoie pentru asta de o parte din noapte, răspunsul
poate însemna că B vrea o cafea.
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 121

In fine, pentru ceea ce înseamnă termeni vagi, să urmărim exemplul (7):


(7) Ion este chel.
(7) poate reprezenta şi faptul că Ion nu mai are nici un singur fir de păr, şi faptul că Ion nu mai
are prea mult păr.

Totuşi, vom remarca un fapt comun atît «ambiguităţilor pragmatice», cît


şi ambiguităţilor sintactice şi semantice evocate anterior: în ambele cazuri este
vorba de recuperarea interpretării «bune», a aceleia pe care locutorul intenţiona
să o comunice. Tocmai în aceasta constă şi problema pragmatică.

3. ATRIBUIREA REFERENŢILOR
Ca în problema ambiguităţii, şi în aceea a atribuirii referenţilor, alături de factori
pragmatici sînt mobilizaţi factori lingvistici. Urmîndu-1 pe Milner (cf. Milner
1989), vom remarca de la început că funcţia limbajului este aceea de a desemna
şi că studiul «funcţiei designative» a limbajului este una dintre sarcinile lingvis­
ticii. Cu toate acestea, aşa cum Milner însuşi o arată, lingvistica nu se poate
reduce doar la atît, din multiple motive.

3.1. NECESITATEA UNEI ANALIZE PRAGMATICE: ARGUMENTELE LINGVISTICE


Există în primul rînd motive lingvitice care ar putea justifica această ineficientă
a analizei lingvistice. într-adevăr, trebuie să menţionăm că «funcţia designativă»
a limbajului ţine de domeniul expresiilor referenţiale care, în ciuda unei omo­
genităţi superficiale, sînt foarte diferite. Grupuri cu formă pronominală, cu formă
nominală şi chiar cele care corespund numelor proprii sînt, toate, grupuri no­
minale. Dacă facem abstracţie de numele proprii care ridică probleme particulare,
constatăm că grupurile nominale cu formă pronominală şi cele cu formă nomi­
nală oferă alte posibilităţi de diferenţiere: pronumele pot fi atît personale, cît şi
demonstrative, iar expresiile nominale pot fi simple (determinant + nume: un
pisoi, masa, doi dini) sau complexe (determinant + nume + adjectiv: un pisoi
negru, masa roşie, doi dini agresivi, sau determinant + n u m e + relativ: un pisoi
care zgîrie, o masă pe care mi-a dat-o mătuşa Ana, doi dini care se bat). Deter­
minanţii pot fi şi ei variaţi: pot fi articole definite sau nedefinite, adjective de­
monstrative sau posesive şi chiar numerale.

3.1.1. Autonomie şi nonautonomie referenţială


Deşi toţi aceşti termeni sînt referenţiali, nu toţi sînt şi echivalenţi în privinţa
contribuţiei lor la atribuirea referenţilor. Dacă, într-adevăr, semnificaţia lexicală
a anumitor termeni referenţiali este suficientă, în principiu, pentru determinarea
referentului termenilor respectivi, lucrurile se petrec diferit cu alţi termeni
122 CAPITOLUL 4

referenţiali care, practic, par lipsiţi de semnificaţie lexicală. în terminologia lui


Milner, vom spune că primii sînt referenţial autonomi, în timp ce ultimii sînt
lipsiţi de autonomie referenţială; termenul autonomie referenţială semnifică, în
acelaşi timp, capacitatea unei expresii de a avea semnificaţie lexicală şi de a-şi
determina prin sine însăşi referentul în cursul utilizării. In plus, semnificaţia
lexicală este compoziţională, ceea ce înseamnă că, în cadrul expresiilor refe­
renţiale complexe, semnificaţiile lexicale ale tuturor componenţilor se combină
pentru a oferi o semnificaţie globală care este tocmai semnificaţia expresiei
complexe. Există, prin urmare, două tipuri de termeni sau de expresii referenţiale:
cei care sînt dotaţi cu semnificaţie lexicală şi, deci, cu autonomie referenţială, şi
cei care, fiind lipsiţi de semnificaţie lexicală, nu au autonomie referenţială. A-
ceastă distincţie corespunde, numai parţial însă, diviziunii expresiilor referenţiale
în expresii referenţiale cu formă nominală şi expresii referenţiale cu formă pro­
nominală, primele fiind autonome din punct de vedere referenţial, iar celelalte
nu. înainte de a arăta că această corespondenţă nu se realizează întru totul, vrem
să examinăm principala consecinţă a distincţiei menţionate mai sus: în mod
previzibil, expresiile lipsite de autonomie referenţială sînt cele care, pentru a-şi
determina referentul, depind de factori lingvistici sau extralingvistici.

E momentul să dăm cîteva exemple:

(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
(9) Ieri am venit să te văd.
(10) Asta-mi place!
(11) El şi-a pierdut pălăria [sa].
In (8) avem o descripţie definită, preşedintele Republicii Franceze care a fost ales la 10 mai 1981,
dotată cu o semnificaţie lexicală care ne permite să-i atribuim un referent, Franţois Mitterand.
In (9), (10) şi (11), avem diferite exemple de expresii referenţiale lipsite de autonomie: persoana
întîi [conţinută în desinenţa verbului-predicat], un pronume de persoana a doua, te, un pronume
demonstrativ, asta, un pronume de persoana a IEt-a, el, şi posesivul care îi corespunde, fi-. Vom
obseva că pentru identificarea referenţilor lor nu se apelează la aceiaşi factori exteriori: în cazul
prenumelor de persoana întîi şi a doua, este suficient să se recurgă la situaţia de discurs; în cazul
pronumelui demonstrativ, el trebuie însoţit de un gest indicativ sau, dacă nu, înseamnă că el reia
o altă expresie lingvistică, ea însăşi autonomă; aceleaşi posibilităţi apar şi pentru pronumele de
persoana a treia; în ce priveşte posesivul, el depinde de identificarea referentului pentru pronumele
de persoana a treia, fiindcă posesorul pălăriei coincide cu referentul. Să urmărim (10') şi (11'):

(10') J'ai visite la cathedrale de Chartres. Cest beau! Cest tres beau!
[Am vizitat catedrala din Chartres. Asta-mi place!]
(11') Ion este distrat tot timpul. Acum el şi-a pierdut pălăria.
In (10') şi (11') sînt evidenţi factorii lingvistici exteriori [enunţului - NT] la care trimit pronumele
demonstrativ şi pronumele de persoana a treia, catedrala din Chartres şi, respectiv Ion, doi termeni
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 123

referenţial autonomi. Dar locutorul ar fi avut aceleaşi şanse să fie înţeles şi pronunţînd (10),
respectiv (11), cu condiţia de a indica printr-un gest catedrala din Chartres sau pe Ion. Altfel spus,
pronumele demonstrative şi pronumele de persoana a treia pot fi utilizate tot atît de bine şi în
mod demonstrativ [indicial - NT], cît şi în cadrul reluării lingvistice.

3.1.2. Expresii referenţial nonautonome: distincţia deictic/anaforic


Pentru a reveni la distincţia dintre expresiile referenţial autonome şi expresiile
referenţial nonautonome, paralela cu expresiile referenţiale cu formă nominală
şi cele cu formă pronominală, deşi comodă, nu este pe deplin satisfăcătoare. într-
adevăr, să ne gîndim la expresiile referenţiale cu formă nominală, avînd drept
component - de pildă, determinantul - un adjectiv demonstrativ sau posesiv.
Simpla prezenţă a unei expresii nonautonome din punct de vedere referenţial
este suficientă pentru ca expresiile nominale să-şi piardă autonomia referenţială,
cu toate că aceasta nu ia nimic din sensul lexical al altor componente.
Aici se poate introduce un al doilea clivaj în interiorul categoriei expre­
siilor lipsite de autonomie referenţială; acelea care, pentru a-şi determina refe­
rentul, recurg la factori lingvistici, vor fi numite anaforice, celelalte vor fi numite
deictice. Să remarcăm că această distincţie nu se face, strict vorbind, între expresii
(cu excepţia pronumelor de persoana întîi şi a doua care nu sînt susceptibile de
întrebuinţare anaforică) ci, mai curînd, între utilizări.
Pentru distincţia anaforic/deictic, să revenim la exemplele (9) la (11), (10'), (11'): în (9),
pronumele de persoana întîi (inclus în desinenţa verbului) şi a doua sînt deictice; în (10) şi (11),
pronumele demonstrativ şi cel de persoana a treia sînt, şi ele, deictice; în (10') şi (11'), pronumele
demonstrativ şi cel de persoana a treia sînt anaforice. Să reluăm problema expresiilor referenţiale
cu formă nominală, care au un component lipsit de autonomie referenţială. Pentru asta, avem ca
exemplu pălăria [sa] din (11) şi (11'): posesivul [sa] şi- interzice săi se atribuie expresiei un referent
fără să se recurgă la factori lingvistici sau extralingvistici. Să luăm în considerare şi exemplul (12):

(12) Candidatul la preşedinţia Republicii Franceze pe care l-am votat [eu] în 1981 este
un politician rafinat.
Să comparăm descripţia definită din (12), candidatul pe care l-am votat [eu] în 1981, cu descripţia
definită din (8), preşedintele Republicii Franceze ales la 10 mai 1981: dacă prima descripţie, care
conţine un pronume de persoana întîi, nu permite identificarea referentului, cea de-a doua, în
schimb, care nu conţine un asemenea pronume, permite determinarea referentului.

Astfel, expresiile referenţial autonome sînt expresii referenţiale cu formă


nominală, cu excepţia celor care conţin un element întrebuinţat deictic sau
anaforic.
In acest capitol vor fi examinate doar expresiile referenţiale autonome,
urmînd ca problemele puse de referinţa anaforică şi de referinţa deictică să facă
obiectul unui alt capitol (cf. infra, cap. 13).
124 CAPITOLUL 4

3.2. NECESITATEA UNEI ANALIZE PRAGMATICE: ARGUMENTELE PRAGMATICE


Dacă lăsăm în afara acestui capitol expresiile referenţiale anaforice şi deictice,
expresiile referenţiale care conţin un element utilizat anaforic sau deictic şi, de
asemenea, numele proprii, ne vom găsi în faţa a două tipuri de expresii referen­
ţiale: descripţiile definite şi descripţiile nedefinite.
NB: O descripţie definită este o expresie nominală compusă din articolul definit (-ul-/-a)
[pentru limba română -NT] şi avînd în calitate de centru lexical un nume: calul negru,
masa lucioasă etc. O descripţie nedefinită este o expresie nominală compusă din articolul
nedefinit (un/o) şi avînd în calitate de centru lexical un nume: un cal negru, o masă
lucioasă.

In principiu, descripţiile definite şi nedefinite sînt dotate cu autonomie lexicală,


fiind capabile, de aceea, să-şi determine referentul în întrebuinţare, pornind de
la sensul lor lexical. Totuşi, realitatea este mai complexă decît ar părea, fiindcă
descripţiile definite şi nedefinite pot fi incomplete.

3.2.1. Descripţii definite complete şi incomplete


înainte de a examina ce înseamnă să spunem despre o descripţie că este sau nu
este completă, să ne întrebăm cum îşi poate determina o descripţie referentul
pe baza semnificaţiei ei lexicale. După Milner care, în această privinţă, nu se
deosebeşte de tradiţia filozofică (cf. Russell 1905 sau Frege 1882/1971), sem­
nificaţia lexicală a unui termen corespunde ansamblului de condiţii pe care un
obiect al lumii trebuie să le satisfacă pentru a fi referentul termenului dat.
Reluînd unul dintre exemplele date mai sus, vom observa că, pentru a fi referentul des­
cripţiei masa lucioasă, un obiect va trebui să satisfacă un anumit număr de proprietăţi legate de
faptul de a fi o masă (să aibă picioare, o suprafaţă plană etc.) şi să aibă, de asemenea, proprietatea
de a fi lucioasă.
Cel puţin deocamdată, trebuie separată aici problema descripţiilor definite de
aceea a descripţiilor nedefinite: la prima vedere, locutorul care utilizează o
descriţie definită încearcă, într-adevăr, să desemneze un obiect unic din lume.
Aşadar, ansamblul de condiţii rezultat din compoziţia semnificaţiilor lexicale
ale diferiţilor termeni ce alcătuiesc descripţia definită trebuie să fie necesar şi
suficient pentru a identifica un obiect unic. Dar, o asemenea situaţie este departe
de a se produce totdeauna.
Să revenim la exemplul (8) şi să-i alăturăm, în scopul compunerii, exemplul (13):
(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
(13) Calul negru este al lui Filip.
Este interesant să comparăm descripţia definită care apare în (8), preşedintele Republicii Franceze
ales la 10 mai 1981, cu cea din (13), calul negru. Prima permite precizarea unui referent, oricare
ar fi situaţia în care este enunţată. In cazul celei de a doua descripţii, lucrurile se petrec destul de
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 125

diferit: dacă, într-adevăr, există un individ şi numai unul singur care satisface condiţiile specifi­
cate prin descripţia definită preşedintele..,, oare cîte animale există care satisfac condiţiile spe­
cificate prin descripţia definită calul negru? Probabil nenumărate. Aici se poate garanta că situaţia
de enunţare are de jucat un rol important: dacă (13) este pronunţată în faţa unui grajd în care se
găsesc trei cai, unul negru, unul alb şi unul murg, în mod firesc vom fi tentaţi să credem că
locutorul a vrut să se refere tocmai la calul negru din grajd şi nu la unul dintre celelalte animale.
Prin urmare, vom spune despre descripţia definită preşedintele Republicii Franceze ales la 10 mai
1981 că este completă, fiind suficientă pentru identificarea unui individ unic, în timp ce descripţia
definită calul negru nu are această calitate, nefiind suficientă prin ea însăşi pentru identificarea
unui animal unic.

In felul acesta, se vede că şi descripţiile definite, deşi sînt dotate cu auto­


nomie referenţială, pot fi insuficiente pentru identificarea referentului lor şi, de
aceea, trebuie făcută distincţia dintre descripţiile definite complete şi descripţiile
definite incomplete. In acest al doilea caz, analiza lingvistică nu mai este suficientă
şi, de aceea, trebuie să se ţină seama şi de alţi factori, mai cu seamă extralingvistici,
care fac necesară şi revelatoare analiza pragmatică.
Să comparăm exemplele (14) şi (15):
(14) Chelul, candidat la preşedinţia Republicii Franceze în 1981, este un politician
rafinat.
(15) Chelul, candidat la preşedinţia Republicii Franceze în 1981, a fost reales
în 1988.
In timp ce predicatul este un politician rafinat nu ajunge pentru ca în (14) să poată fi identificat
referentul descripţiei chelul, candidat la preşedinţia Republicii Franceze în 1981, predicatul a fost
reales în 1988, împreună cu informaţiile conţinute în descripţia definită, permit identificarea lui
Francois Mitterrand.

3.2.2. Descripţii nedefinite complete şi incomplete


Să revenim la distincţia dintre descripţiile definite şi descripţiile indefinite şi,
de asemenea, la problema completitudinii. Deşi, în mod aparent, descripţiile
nedefinite, asemenea celor definite, indică un referent unic, totuşi locutorul care
le produce nu are în minte un referent unic precis. Cu alte cuvinte, n-are im­
portanţă ce obiect care satisface o descripţie nedefinită dată este referentul acestei
descripţii nedefinite şi, de aceea, problema completitudinii sau a incompleti-
tudinii n-ar trebui pusă pentru descripţiile nedefinite. De fapt, lucrurile nu se
petrec tocmai aşa fiindcă, uneori, descripţiile nedefinite sînt utilizate chiar şi
cînd locutorul are în minte un referent particular.
Să examinăm exemplul (16):
(16) Caut o pisică siameză saşie.
In funcţie de împrejurările în care este pronunţat (16), locutorul ei va avea în minte fie un refe­
rent nu doar unic, ci şi particular, fie, dimpotrivă, oricare dintre referenţii ce satisfac descripţia
126 CAPITOLUL 4

nedefinită. Să presupunem că locutorul lui (16) ar fi Petru şi că (16) ar fi pronunţat într-un magazin
animalier pe cheiul Dîmboviţei, la Bucureşti; în această situaţie, există toate şansele ca oricare
dintre pisicile siameze saşii existente în prăvălie să satisfacă dorinţa lui Petru. Să presupunem,
însă, că Petru îşi caută propria pisică, foarte îndrăgită, care s-a pierdut la ţară, şi că enunţul (16)
este utilizat spre a cere informaţii unui trecător. In acest caz, scopul întrebuinţării descripţiei
nedefinite este acela de a desemna un animal cu totul particular, pisica lui Petru, iar oricare altă
pisică siameză saşie este exclusă din discuţie. In alţi termeni, vom spune că descripţia nedefinită
o pisică siameză saşie este completă în cazul cînd (16) este pronunţat într-un magazin animalier
de pe cheiul Dîmboviţei, şi incompletă în celălalt caz.

3.2.3. Utilizări atributive şi utilizări referenţiale


In fine, există cazuri cînd locutorul unei descripţii definite are în minte un re­
ferent cu totul particular care, dintr-un motiv sau altul, nu corespunde condiţiilor
indicate prin descripţia definită. In acest caz, doar factori extralingvistici, mai
precis convingerile [opiniile despre lume ale] locutorului, fac posibilă atribuirea
referentului intenţionat la descripţia definită dată.
Să luăm în discuţie exemplul (17):
(17) Asasinul lui Paul este un nebun periculos.
Să presupunen că descripţia definită asasinul lui Paul ar li completă fiind, deci, suficientă pentru
identificarea referentului unic. Totuşi, aici există două posibilităţi: (i) locutorul lui (17) crede că
asasinul lui Paul, oricine ar fi el, este un nebun periculos şi (ii), locutorul lui (17) crede că lonescu,
pe care tocmai l-au arestat pentru omorîrea lui Paul, este un nebun periculos. In acest al doilea
caz, situaţia se diferenţiază din nou, ca urmare a faptului că lonescu este într-adevăr asasinul lui
Paul sau că lonescu a fost arestat din greşeală. Dacă în realitate s-a produs cea de-a doua alternativă,
prin descripţia definită asasinul lui Paul locutorul se referă la lonescu, cu toate că referentul, de
fapt, nu este lonescu, deoarece nu satisface condiţiile indicate în descripţia definită. In asemenea
cazuri, în măsura în care convingerile locutorului sînt accesibile interlocutorului (de exemplu
datorită enunţurilor precedente), aceste convingeri joacă un oarecare rol în atribuirea referenţilor.

Distincţia dintre utilizarea unei descripţii, definite sau nedefinite, pentru


a desemna un obiect anume şi utilizarea unei descripţii, definite sau nedefinite,
pentru a desemna orice obiect care satisface descripţia este o distincţie prag­
matică, între întrebuinţări, şi nu una lingvistică, între termeni; aceeaşi descripţie,
definită sau nedefinită, poate fi utilizată în ambele scopuri. Cea dîntîi între­
buinţare, cu scopul desemnării unui obiect anume, se numeşte utilizare refe-
renţială; cea de-a doua, cu scopul desemnării oricăruia dintre obiectele ce satisfac
descripţia, se numeşte utilizare atributivă.
Astfel, chiar dacă numele proprii şi expresiile referenţiale nonautonome
din punct de vedere referenţial au fost eliminate din discuţie, totuşi rămîn încă
o seamă de probleme: precizarea utilizării (referenţiale sau atributive) a descrip­
ţiei, determinarea completitudinii descripţiei, atribuirea referentului. Pentru a
fi tratate, toate aceste probleme pretind ca la sensul lexical al descripţiei înseşi
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 127

să se adauge informaţii, care pot veni din anturajul lingvistic sau extralingvistic,
prin urmare cunoştinţe asupra lumii, disponibile locutorului. Altfel spus, aceste
probleme pretind crearea şi organizarea unui context şi activarea mecanismelor
particulare care permit atribuirea de referenţi pe baza descripţiei definite şi a
contextului. Pentru a răspunde acestor chestiuni, ne vom îndrepta atenţia spre.
teoria lui Sperber şi Wilson şi, de asemenea, spre cea a dezambiguizării.

4. TEORIA PERTINENTEI
Din motive ce urmează să fie expuse în continuare, teoria lui Sperber şi Wilson
este denumită, în general, teoria pertinenţei [sau a relevanţei, după termenul
englez - NT]. Aşa cum am arătat mai sus, este vorba despre o teorie pragmatică,
înclusă în cadrul psihologiei cognitive şi legată, în mod special, de teoria mo-
dularistă şi reprezentaţionalistă a lui Fodor, una dintre variantele proprii psiho­
logiei cognitive. Dar înainte de a arăta la soluţionarea căror aspecte, dintre cele
subliniate mai sus, contribuie teoria pertinenţei, am dori să indicăm, pe scurt,
liniile sale principale.

4.1. CÎTEVA GENERALITĂŢI CU PRIVIRE LA TEORIA PERTINENŢEI


După Sperber şi Wilson, analiza pragmatică a enunţurilor este ultima dintr-o
suită de etape care constituie procesul interpretativ al enunţului: după traducerea
cu ajutorul transductorilor şi pe baza analizei lingvistice oferite de sistemul
periferic lingvistic, sistemul central nespecializat încheie procesul interpretativ
şi furnizează interpretarea completă a enunţului. Vom remarca, totuşi, că analiza
lingvistică nu este singurul element dat asupra căruia funcţionează sistemul cen­
tral; dacă, totuşi, s-ar proceda astfel, atunci nu prea vedem ce i s-ar mai putea
adăuga. Temele principale ale cărţii lui Sperber şi Wilson sînt următoarele: natura
interpretării lingvistice, aceea a altor elemente de care dispune sistemul central,
precum şi funcţionarea însăşi a sistemului central, cel puţin atunci cînd se pro­
duce o interpretare pragmatică.

4.1.1. Concepte şi contexte


Conform opiniei lui Sperber şi Wilson, sistemul periferic lingvistic pune la
dispoziţie o primă analiză (lingvistică) a enunţului: această primă analiză cores­
punde formei logice a enunţului, reprezentată printr-o suită structurată de
concepte. Fiecare concept corespunde unei adrese în memoria sistemului cen­
tral. Sub această adresă sînt stocate informaţii de natură diferită:
(i) logică: în acest caz, informaţiile corespund diferitelor relaţii logice (im­
plicaţie, contradicţie etc.) pe care conceptul le poate întreţine cu alte concepte;
128 CAPITOLUL 4

(ii) enciclopedică: sînt regrupate sub acest termen toate informaţiile care nu sînt
nici logice, nici lexicale, şi care permit să i se atribuie conceptului o extensiune;
(iii) lexicală: informaţiile corespund echivalentelor conceptului în una sau mai
multe limbi naturale.

Cel puţin în faza analizei pragmatice, un enunţ nu este interpretat în mod indepen­
dent, ci prin raportare la un context. In acest context apare, sub formă propoziţională,
un anumit număr de informaţii aflate sub adresele conceptelor care intervin în enunţ.
In această măsură, contextul nu este dat, ci construit, enunţ după enunţ. Dar,
cu toate acestea, informaţiile conceptuale nu sînt singurele informaţii care intră în
joc în formarea contextului: intervin aici, în egală măsură, atît interpretarea enun­
ţurilor imediat precedente, cît şi cadrul fizic în care se produce comunicarea. După
Sperber şi Wilson, interpretarea enunţurilor imediat precedente nu este, în realitate,
uitată, aşa cum nu este nici nemijlocit stocată în memoria sistemului central sau în
memoria pe termen lung. Sistemul central dispune de trei memorii:
(i) o memorie de lucru sau memorie pe termen scurt care corespunde contextului;
(ii) o memorie pe termen mediu în care este stocată interpretarea enunţurilor
imediat precedente;
(iii) o memorie pe termen lung în care se găsesc informaţiile conceptuale despre
care s-a vorbit mai sus.

4.1.2. Cadrul cognitiv


Contextul în raport cu care este interpretat un enunţ corespunde conţinutului
memoriei pe termen scurt sau memoriei de lucru, pe durata interpretării enun­
ţului. Aşa cum am văzut, contextul se compune din propoziţii cărora le cores­
pund trei tipuri de informaţii: informaţii obţinute din memoria pe termen lung,
informaţii obţinute din memoria pe termen mediu şi din informaţii obţinute
din anturajul fizic, adică din datele perceptive culese din situaţia sau de la locul
comunicării. Aceste trei tipuri de date constituie cadrul cognitiv al interlo­
cutorilor. Cadrul cognitiv al unui individ este un ansamblu de fapte evidente
(manifeste). Sperber şi Wilson dau următoarea definiţie faptului evident:
Fapt evident
Un fapt este evident pentru un individ, la un moment dat, dacă şi numai dacă acest
individ este capabil în acel moment să-şi reprezinte mental acest fapt şi să accepte repre­
zentarea sa ca fiind adevărată sau probabil adevărată.
Vom sublinia că această definiţie implică constatarea că anturajul sau cadrul
cognitiv al unui individ dat, la un moment dat, conţine atît fapte pe care indi-
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 129

vidul le poate infera pe baza informaţiilor de care dispune, cît şi fapte pe care
individul le poate percepe, şi aceasta indiferent dacă individul le percepe sau
le inferează în mod efectiv.
Să presupunem că interlocutorii se găsesc într-o încăpere ai cărei pereţi sînt zugrăviţi în
albastru. Faptul acesta devine evident pentru interlocutori în măsura în care ambii şi-1 pot repre­
zenta mental, acceptînd această reprezentare ca adevărată sau în mod evident adevărată. Că acest
fapt le este evident nu implică, totuşi, ca interlocutorii să fie conştienţi de asta, ci doar posibilitatea
de a fi conştienţi de acest lucru.

Prin urmare, după întreaga discuţie de mai sus, se poate spune că contextul
în raport cu care este interpretat enunţul se constituie din informaţii obţinute
din cadrul cognitiv al interlocutorului. Vom observa, totuşi, că un context ce ar
regrupa toate informaţiile cu privire la concepte care apar în forma logică a
enunţului, toate informaţiile obţinute din interpretarea enunţurilor precedente,
precum şi toate informaţiile perceptive accesibile în anturajul fizic, ar fi atît de
enorm, încît nu s-ar mai putea profita de pe urma lui. De aceea, contextul
corespunde unei selecţii din sfera tuturor acestor informaţii diferite; ajungem
acum şi la principiul pe baza căruia se produce această selecţie.

4.2. COMUNICAREA OSTENSIV-INFERENTIALĂ ŞI PRINCIPIUL PERTINENTEI


4.2.1. Comunicarea ostensiv-inferentială.
Principiul care permite selecţionarea, din ansamblul de informaţii disponibile,,
a acelora care vor alcătui contextul este principiul pertinenţei; el se justifică prin
analiza făcută comunicării lingvistice de către Sperber şi Wilson. Conform
opiniei autorilor, comunicarea lingvistică este, de fapt, o varietate a comunicării
ostensiv-inferenţiale. In comunicarea lingvistică sau, mai general, în comu­
nicarea ostensiv-inferentială, se comunică două niveluri de informaţii:
(i) informaţia conţinută în enunţ;
(ii) informaţia că producerea enunţului este intenţională.
Sperber şi Wilson oferă comunicării ostensiv-inferenţiale următoarea
definiţie:
Comunicarea ostensiv-inferentială
Locutorul produce un stimul care face să devină mutual evident, atît pentru locutor, cît
şi pentru destinatar, faptul că prin intermediul acestui stimul locutorul vrea să facă evi­
dent sau mai evident un ansamblu de ipoteze I pentru destinatar.

In această definiţie, Sperber şi Wilson introduc o nouă noţiune, cea de cunoaştere


reciproc evidentă, care se defineşte pe baza următoarelor două noţiuni: cu­
noaştere evidentă şi cadru cognitiv reciproc. Vom numi cadru cognitiv reciproc
130 CAPITOLUL 4

un cadru cognitiv împărtăşit în care identitatea indivizilor care îl împart este


evidentă. Aşadar, într-un cadru cognitiv evident, orice ipoteză evidentă este
reciproc evidentă.
Să reluăm exemplul interlocutorilor dintr-o încăpere ai cărei pereţi sînt zugrăviţi în
albastru. In această situaţie, interlocutorii au cadrul cognitiv în comun, fiind evident pentru fiecare
dintre ei că celălalt împarte cu el acest cadru, în sensul în care fiecare dintre ei poate să-şi reprezinte
faptul că celălalt împarte acelaşi cadru, dar că nu este necesar să o facă. Acest cadru este, deci, un
cadru cognitiv reciproc pentru interlocutori. Ipoteza conform căreia pereţii încăperii sînt zugrăviţi
în albastru este, aşa cum am văzut, evidentă şi, în măsura în care interlocutorii se află într-un
anturaj cognitiv reciproc, această ipoteză este mutual evidentă. Să revenim acum la comunicarea
ostensiv-inferenţială şi să presupunem că în cadrul deja specificat, unul dintre interlocutori (pe
care îl vom numi A) pronunţă enunţul (18):

(18) Nu suport albastrul.


Pronunţînd (18), A îndeplineşte un act comunicativ ostensiv-inferenţial, făcînd să devină reciproc
evidentă, pentru el însuşi, precum şi pentru interlocutorul său B, intenţia sa de a-i face clar lui B
faptul că el, A, nu suportă culoarea albastră.

4.2.2. Principiul pertinenţei


Dorinţa (opţiunea) locutorului de a face să devină evidentă intenţia sa de a face
evident un ansamblu de ipoteze, împreună cu însuşi acest ansamblu de ipoteze,
implică faptul că actul său de comunicare ostensiv-inferenţială este însoţit de o
garanţie de pertinenţă optimală.

Principiul pertinenţei
Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe optimale.
Prezumţie de pertinenţă optimală
(a) Ansamblul ipotezelor pe care locutorul vrea să le comunice este suficient de perti­
nent pentru a merita, din partea interlocutorului, osteneala prelucrării stimulului ostensiv.
(b) Stimulul ostensiv este cel mai pertinent dintre cele pe care locutorul îl (le) putea
întrebuinţa în scopul de a comunica acest ansamblu de ipoteze.
Pertinenţă
(a) într-o situaţie dată, cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale, cu atît
este mai pertinent.
(b) într-o situaţie dată, cu cît un enunţ pretinde mai puţine eforturi de prelucrare, cu
atît este mai pertinent.

Aceste trei definiţii merită cîteva comentarii şi chiar un exemplu. Să-i reluăm
pe interlocutorii noştri din camera lor albastră şi să revenim la exemplul (18).
Aşa cum s-a văzut deja, enunţînd (18), A produce un act comunicativ ostensiv-
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 131

inferenţial. Acest act comunică, ipsofacto, prezumţia pertinenţei sale optimale,


adică faptul că (18) este suficient de pertinent pentru a merita să fie prelucrat
de către B, ca şi faptul că (18) este enunţul cel mai pertinent pe care A îl putea
produce pentru a spune că nu-i place albastrul.

4.2.3. Efecte contextuale


Fiind intens dependentă de noţiunile de efect contextual şi cost de prelucrare,
pertinenţa este un concept comparativ care ne readuce la problema interpretării
enunţului. Aşa cum am văzut, un enunţ este interpretat prin raportare la un
context. Enunţul şi contextul constituie, împreună, premisele procesului prag­
matic de interpretare, un proces inferenţial ale cărui reguli sînt cele ale logicii
clasice, excluzînd, totuşi, regulile de introducere.
In logică, se face distincţie între regulile de introducere şi cele de eliminare. Independent
de orice formalism, putem lua ca exemplu regulile eliminării şi ale introducerii lui şi. Regula de
introducere porneşte de la două propoziţii simple adevărate, de exemplu [Petru a venit] şi [Paul
a plecai], pentru a face o singură propoziţie complexă adevărată: [Petru a venit şi Paul a plecai].
Regula de eliminare porneşte de la o propoziţie complexă adevărată cu şi, de exemplu [Petru a
venit şi Paul aplecai], pentru a obţine două propoziţii simple adevărate; [Petru a venii] şi [Paul a plecat].
Şi totuşi, nu este obligatoriu ca, atunci cînd se întrebuinţează regula de introducere, cele două
propoziţii legate prin şi să fie diferite; în felul acesta se pot obţine propoziţii complexe triviale,
cînd acelaşi element este reprodus de mai multe ori: [Petru a venit şi Petru a venii], [Petru a venit
şi Petru a venit şi Petru a venit] etc. Tocmai pentru a evita producerea sterilă a unor asemenea
propoziţii complexe triviale, Sperber şi Wilson resping regulile de introducere.

Cele care produc procesul interpretării, pe baza premiselor reprezentate de forma


logică a enunţului şi a propoziţiilor din care este constituit contextul, sînt efectele
contextuale. Acestea sînt de trei feluri:
(i) implicaţiile contextuale sau concluziile noi care se obţin concomitent pe
baza enunţului şi a contextului;
(ii) reevaluarea informaţiilor disponibile deja: se poate schimba convingerea
care face ca o propoziţie să fie menţinută;
(iii) eradicarea [eliminarea] propoziţiei cu şanse minime de a fi menţinută în
cazul unei contradicţii dintre o propoziţie stocată deja în memorie şi o implicaţie
contextuală.
Reluînd pe (18), îi putem presupune următorul context:

(19) a. A şi B se află într-o încăpere.


b. Pereţii acestei încăperi sînt zugrăviţi în albastru.
Dacă interpretăm (18) în contextul (19), putem obţine (20):
132 CAPITOLUL 4

(20) Lui A nu-i place încăperea în care stă împreună cu B.


Insă, dacă (20) ar fi singura implicaţie contextuală a lui (18) în (19), ne-am putea pune întrebări
asupra pertinenţei lui (18): din punctul de vedere al costului prelucrării, n-ar fi fost oare mai
economic ca A să enunţe (21)?
(21) Nu-mi place încăperea asta.
Totuşi, aceasta nu este nici pe departe singura implicaţie contextuală care se poate obţine
din (18), ci şi:

(22) A vrea să plece din cameră.


(23) Lui A nu i-ar plăcea ca B să-i dea cadou un obiect albastru.
(24) Lui A nu-i place să privească cerul sau marea.
etc.
In privinţa celorlalte efecte contextuale, să reluăm situaţia de bază în care A şi B stau într-o
cameră cu pereţii zugrăviţi în albastru şi să-i adăugăm o specificare: B are daltonism şi îi este greu
să identifice culorile. A îi spune:
(25) Pereţii sînt albaştri.
In ce constă pertinenţa lui (25)? B are daltonism, ceea ce permite supoziţia că este lipsit de
certitudini foarte ferme legate de culoarea pereţilor camerei în care stă. Să presupunem că, fără a
fi sigur, B crede că pereţii sînt albaştri, iar enunţul (25) vine să-i întărească această opinie. Să
presupunem şi că B crede că pereţii sînt roşii; dacă ştie că este daltonist, va fi înclinat să se îndoiască
de opinia lui şi va accepta (25) ca fiind mai probabilă. în acest caz, efectul contextual al lui (25)
va fi eliminarea propoziţiei Pereţii acestei încăperi sînt roşii.

Pornind de aici, putem explica în ce fel se face alegerea contextului: contextul


selectat va fi contextul cel mai susceptibil de a optimiza pertinenţa.

4.3. FORMA PROPOZIŢIONALĂ ŞI ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE


De la începutul acestui capitol am precizat că atît dezambiguizarea cit şi atri­
buirea de referenţi sînt două dintre sarcinile interpretării pragmatice şi că, în
acest caz, interpretarea pur lingvistică nu este suficientă. înainte de a indica în
ce fel poate fi privită în cadrul teoriei pertinenţei fiecare dintre aceste sarcini,
am vrea să revenim la analiza lingvistică şi la forma logică. După cum am văzut
mai sus, în opinia lui Sperber şi Wilson, forma logică este produsul sistemului
periferic lingvistic, adică al analizei lingvistice a enunţului sau, altfel spus, forma
logică este o succesiune structurată de concepte. Dacă dezambiguizarea precum
şi atribuirea de referenţi ţin de domeniul pragmaticii, aceasta se explică prin
faptul că sistemul periferic lingvistic nu este capabil să le facă. După Sperber şi
Wilson, trebuie făcută o distincţie între forma propoziţională a unui enunţ şi
forma sa logică; forma propoziţională a enunţului este susceptibilă să primească
o valoare de adevăr, ceea ce înseamnă că nu mai conţine vreo ambiguitate şi că
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 133

aici termenii referenţiali sînt interpretaţi, că li s-a atribuit un referent. In anumite


cazuri rare, forma logică a enunţului este de aşa natură încît i se poate atribui o
valoare de adevăr (de exemplu, cînd propoziţia exprimată prin enunţ este în mod
necesar adevărată sau falsă); dar, în majoritatea cazurilor, forma logică a enunţului
nu este susceptibilă să primească o valoare de adevăr, deosebindu-se, prin urmare,
de forma sa propoziţională. Dezambiguizarea şi atribuirea referenţilor sînt două
sarcini ce trebuie îndeplinite pentru a se trece de la forma logică a enunţului la
forma sa propoziţională. Totuşi, vom semnala că forma propoziţională de recu­
perat nu este orice formă propoziţională care s-ar pute obţine pe baza formei
logice a enunţului, ci forma propoziţională «bună», cea pe care locutorul inten­
ţiona să o comunice. încă o dată, criteriul alegerii rămîne, aici, principiul per­
tinenţei. Avînd la dispoziţie acest principiu, ceea ce conduce la o interpretare a
enunţului coerentă cu principiul pertinenţei este forma propoziţională bună
a enunţului. D i n nou principiul pertinenţei este acela care intervine în fiecare
moment al reconstituirii formei propoziţionale: dezambiguizarea, atribuirea
referenţilor, eliminarea termenilor vagi.

5. D E Z A M B I G U I Z A R E A ŞI P R I N C I P I U L PERTINENTEI
5.1. FORMĂ LOGICĂ ŞI INTERPRETARE PREFERENŢIALĂ

Aşa cum am spus mai sus, vom examina în acest capitol doar ambiguităţile
lingvistice şi nu «ambiguităţile pragmatice». De asemenea, am făcut distincţie
între două tipuri de ambiguităţi lingvistice, sintactice şi lexicale. In ambele cazuri,
ambiguitatea lingvistică, fie ea sintactică sau lexicală, corespunde posibilităţii
de a produce cel puţin două forme logice diferite pentru unul şi acelaşi enunţ.

Să revenim la exemplele (1) şi (3):


(1) Bătrînul duce o poartă.
(3) Le loup est gris. [în 1. rom., un exemplu analog ar putea fi (3') Broasca e mare - NT]
După cum am arătat mai sus, (1) este un exemplu de ambiguitate sintactică, iar (3) de ambiguitate
semantică. Insă, aşa cum am subliniat deja, ambiguitatea lui (1) este, în acelaşi timp, şi lexicală:
(1) este ambiguu numai dacă bătrînul poate fi înţeles sau ca substantiv, sau ca adjectiv, duce, ca
substantiv sau ca verb etc. Cu alte cuvinte, dacă ne reamintim că forma logică a unui enunţ este
o succesiune structurată de concepte, atunci, în funcţie de înţelegerea lui bătrîn ca substantiv sau
ca adjectiv, de înţelegerea lui duce ca substantiv sau ca verb, nu va mai fi vorba despre acelaşi con­
cept, ci de două concepte diferite. Deci, lui (1) îi pot fi asociate două forme logice distincte,
alcătuite din concepte diferite. Pentru (3), am văzut că este vorba despre o ambiguitate semantică,
produsă în exclusivitate de prezenţa unui termen ambiguu, loup [sau, similar în 1. rom., broască
- NT]. Aici, nici un termen al enunţului nu are capacitatea de a trimite la două concepte diferite,
ci doar la unul singur. In acest caz, deşi există doar un singur termen implicat, enunţul (3) va
produce, fără-ndoială, două forme logice diferite, după cum conceptul corespunzător termenului
loup trimite la obiectul de carnaval sau la animal.
134 CAPITOLUL 4

Pentru că cele două interpretări nu ajung să fie percepute în mod conştient


decît foarte rar şi pentru că, în general, interpretarea preferenţială se dovedeşte
a nu fi cea bună, ne-am luat precauţia de a spune producere posibilă a două forme
logice.
Să luăm în discuţie exemplul următor, împrumutat de la Sperber şi Wilson (1989):
(26) La petite brise la glace.
Aşa cum observă autorii, acest exemplu poate primi două interpretări, cea mai frecventă fiind,
în afara contextului lingvistic, interpretarea (27 a):
(27) a. La petite fille brise la glace.
b. La petite brise lui donne froid.
Dar în cele din urmă se va opta pentru interpretarea (27 b), dacă (26) se va continua în felul
următor:
(28) La petite brise la glace; qu'est-ce que ce serait s'il s'agissait d'un grand vent!
Aici, întrucît se revine asupra enunţului pentru a-1 reinterpreta, înseamnă că ambele interpretări
ajung să se conştientizeze.

5.2. CONSTRUCŢIE ŞI SELECŢIE DE INFORMAŢIE

însăşi posibilitatea reîntoarcerii asupra interpretării ne face să credem că procesul


prin care se efectuează dezambiguizarea este un proces de formare de ipoteze.
In această optică, sistemul periferic lingvistic va construi cele două (sau mai
multe) forme logice corespunzînd enunţului ambiguu, iar cele care corespund
interpretărilor false vor fi eliminate la nivel pragmatic. Totuşi, putem presupune
că relaţia dintre sistemul periferic lingvistic şi sistemul central «pragmatic» ar
fi mai complexă şi că sistemul central ar putea avea influenţă asupra Droceselor
sistemului periferic lingvistic, inhibînd, de pildă, unele dintre ele. In această
problemă, Sperber şi Wilson consideră că sistemul periferic lingvistic construieş­
te în mod efectiv diferitele interpretări ale fiecărui constituent al frazei şi că aceste
interpretări, treptat, pe parcursul analizei lingvistice, sînt subordonate sistemului
central care va alege o interpretare unică (în măsura în care dispune de informaţiile
necesare). Să remarcăm că o asemenea optică nu contrazice ipoteza lui Fodor con­
form căreia sistemele periferice nu au acces la informaţiile sistemului central.

Să reluăm exemplul (26):


(26) La petite brise la glace.
Dacă (26) este pronunţat în timp ce interlocutorii privesc fotografia unei lipone, ocupată să-şi
facă o copcă într-o banchiză, sistemul central îl va interpreta pe brise ca verb şi nu ca substantiv,
îndepărtînd, în acelaşi timp, tot restul interpretării (27 b), în avantajul lui (27 a). Dacă, însă, (26)
este precedat de (29), lucrurile se petrec diferit:
(29) Regarde Franţoise: elle n'est pas faite pour la campagne. La petite brise la glace.
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 135

In acest caz, brise va fi interpretat ca substantiv şi nu ca verb, iar interpretarea (27 b) va fi preferată
lui (27 a). Altfel spus, momentul în care una dintre cele două interpretări este reţinută în detri­
mentul celeilalte se situează foarte devreme în cursul analizei lingvistice a enunţului, iar din
momentul cînd o interpretare este preferată, sistemul central pur şi simplu inhibă producerea
celeilalte interpretări de către sistemul periferic.

Care este importanţa sistemului central? Să remarcăm că acesta permite redu­


cerea costului în prelucrarea enunţului prin inhibarea unei părţi a procesului
interpretativ lingvistic. Totuşi, pe ce bază alegem interpretarea fiecărui nou
termen în cursul desfăşurării enunţului? Aici intră în joc, din nou, principiul
pertinenţei: date fiind două interpretări posibile ale aceluiaşi termen, este selec­
tată aceea dintre ele care pare cea mai susceptibilă de a optimiza pertinenţa
ansamblului enunţial, prin urmare cea mai coerentă cu principiul pertinenţei.
Să revenim la exemplele (26) şi (29):

(26) La petite brise la glace.


(29) Regarde Francoise: elle n'est pas faite pour vivre â la compagne. La petite brise la glace.
[Priveşte-o pe E: nu e făcută să trăiască la ţară. Un vînt slab o face să tremure.]
In situaţia cînd interlocutorii privesc fotografia unei mici lipone ocupată să-şi facă o copcă în
banchiză, brise va fi interpretat ca verb fiindcă, în contextul dat, interpretarea (27 a) este mai
accesibilă decît interpretarea (27 b) şi, prin urmare, mai economică în ce priveşte costul prelucrării
ei. In schimb, pentru (29), contextul furnizat de prima frază face interpretarea (27 b) mai accesibilă
şi mai economică din punctul de vedere al prelucrării.

Aşadar, interpretarea coerentă cu principiul pertinenţei este cea mai accesibilă.


Vom mai observa că ipotezele supuse acţiunii de dezambiguizare sînt date
de sistemul periferic şi selectate de sistemul central. Vom vedea, însă, că atribuirea
referenţilor nu se produce în acelaşi fel.

6. ATRIBUIREA REFERENŢILOR ŞI PRINCIPIUL PERTINENŢEI


De la început, să reamintim că nu vom examina decît atribuirea de referenţi
descripţiilor definite şi nedefinite. Să reamintin de asemenea că, precum în cazul
dezambiguizării, nu orice referent este potrivit, ci doar referentul «bun», cel pe
care locutorul avea intenţia să-1 designeze prin întrebuinţarea descripţiei respec­
tive. Aşa cum am văzut, în anumite cazuri, atunci cînd descripţia definită este
completă şi cînd este vorba de o întrebuinţare atributivă, în principiu analiza
lingvistică este suficientă pentru a atribui un referent.
Să revenim la exemplul (8):

(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
136 CAPITOLUL 4

Expresia preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981 este o descripţie definită şi, în plus,
mai este şi completă, pentru că identifică un individ unic, Franţois Mitterrand, şi pentru că nici
un alt individ nu satisface condiţiile specificate. De aceea s-ar putea crede că în cazul unei descripţii
definite complete, analiza lingvistică, prin ea însăşi, este sufucientă. Cu toate acestea, lucrurile
se petrec cu totul diferit. Dacă, în realitate, locutorul lui (8) crede câ preşedintele Republicii
Franceze, ales la 10 mai 1981 nu este Franţois Mitterrand, ci Valery Giscard d'Estaing, atunci el
poate enunţa (8) sau cu intenţia de a desemna individul care satisface condiţiile indicate prin
descripţia definită, oricare ar fi acest individ, sau cu intenţia de a-1 desemna pe Valery Giscard
d'Estaing. In acest al doilea caz, descripţia definită este utilizată referenţial, iar analiza lingvistică,
deşi permite să i se atribuie un referent, nu permite atribuirea referentului «bun», tocmai pentru
că această descripţie definită ajunge în mod necesar la Franţois Mitterrand şi nu la Valery Giscard
d'Estaing.
A

In privinţa descripţiilor definite sau nedefinite complete, utilizate referenţial,


precum şi a descripţiilor definite sau nedefinite incomplete, există încă probleme.

6.1. ATRIBUIREA DE REFERENŢI DESCRIPŢIILOR COMPLETE


Să începem cu descripţiile definite sau nedefinite complete utilizate în mod
referenţial. A priori, problema se pune în felul următor: atunci cînd ne găsim
în faţa unei descripţii definite sau nedefinite, aceasta este utilizată atributiv sau
referenţial, prin urmare pentru a desemna orice obiect care o satisface, sau pentru
a desemna un obiect particular? In alţi termeni, problema este cum putem de­
cide dacă o descripţie este atributivă sau referenţială? De la început, să ne amin­
tim că orice descripţie definită poate fi utilizată în mod atributiv sau referenţial,
distincţia atributiv/referenţial ţinînd de utilizarea limbii şi nu de limba însăşi.
Prin urmare, cel puţin în interiorul descripţiei, nu există mărci lingvistice spe­
cifice unui tip sau altul. Am putea considera, atunci, că ar fi util să ne orientăm
spre ansamblul enunţului în care apare descripţia şi să presupunem că anumite
construcţii lingvistice s-ar preta mai curînd decît altele la una sau la cealaltă dintre
cele două utilizări. Şi totuşi, o descriere dată, într-o frază dată, poate fi utilizată,
în aceeaşi frază, fie atributiv, fie referenţial, în funcţie de intenţia cu care este
enunţată în acea frază.

Să reluăm exemplul (8)

(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
Am putea fi tentaţi să credem că, în această frază, singura utilizare posibilă a descripţiei definite
în această frază este cea referenţială. Să ne imaginăm, totuşi, o situaţie în care exemplul (8) ar fi
pronunţat în anul 2500 de către un istoric care ar şti o seamă de lucruri despre tradiţiile Republicii
Franceze de la sfîrşitul secolului al XX-lea (şi, în special, despre periodicitatea alegerilor electorale),
dar căruia i s-au şters din memorie numele preşedinţilor celei de-a cincea Republici. Acest istoric
imaginar nu mai dispune decît de două informaţii: în 1981, la 10 mai, cu ocazia alegerii preşedin­
telui Republicii Franceze a avut loc o festivitate în piaţa Bastiliei şi, în 1988, preşedintele a fost
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 137

reales. Avînd aceste informaţii, istoricul deduce că primele alegeri au avut loc la 10 mai 1981 şi
pronunţă fraza (8). El nu ştie, însă, cine era preşedinte ales în 1981 (de fapt, nu ştie nici cine era
candidat). Pronunţînd descripţia dtiiaită. preşedintele..., tot ceea ce încearcă să spună este că oricine
ar fi fost individul ales ca preşedinte în 1981, acelaşi individ a fost reales în 1988; o spune, prin
urmare, fără vreo intenţie de a desemna un individ anume. Se vede, astfel, că în funcţie de
circumstanţele şi intenţiile enunţării sale, aceeaşi descripţie definită din aceeaşi frază poate
corespunde unei utilizări atributive sau unei utilizări referenţiale.

6.2. REZOLVAREA PRAGMATICĂ A ALEGERII D I N T R E

o UTILIZARE ATRIBUTIVĂ ŞI UNA REFERENŢIALĂ

Aşadar, numai un proces pragmatic ne permite să decidem dacă o întrebuinţare


este atributivă sau referenţială. Să vedem în ce fel devine posibil acest fapt. Vom
începe remarcînd că, la rigoare, problema nu este pusă corect, fiindcă inter­
pretarea pragmatică este interesată doar de atribuirea referenţilor, în timp ce
destinaţia utilizare atributivă/utilizare referenţială nu este relevantă în această
privinţă decît dacă îndeplineşte un rol în atribuirea referenţilor. Prin urmare,
am putea presupune că rolul acestei distincţii ar fi acela de a activa procese diferite
după natura atributivă sau referenţială a utilizării descripţiei; dacă este vorba de
o întrebuinţare atributivă, de exemplu, atunci analiza lingvistică ar fi suficientă
şi singură (în cazul unei descripţii complete). Dacă, însă, este vorba de o între­
buinţare referenţială, procesul ar trebui să continue prin luarea în considerare a
factorilor pragmatici.
Totuşi, trebuie să remarcăm aici că situaţia nu este atît de simplă cum pare
ea la prima vedere; în realitate descripţiile complete reprezintă mai curînd
excepţia, decît regula.
Să examinăm exemplele următoare:

(30) Unde-i pisica?


(31) Unde-i pisica neagră cu ochi verzi, cumpărată de Paul şi Sylvie Dubois în 20
noiembrie 1987 la Cluny în Saone-et-Loire?
Enunţul (30) va fi rostit într-un număr mult mai mare de situaţii decît enunţul (31), cu toate că
descripţia definită pisica din (30) este incompletă, în timp ce descripţia definită pisica neagră cu
ochi verzi... este completă. S-ar putea presupune, deci, că enunţul (31) ar trebui să fie cel preferat
fiindcă, în principiu, simpla analiza lingvistică este suficientă pentru a-i putea atribui descripţiei
din (31) un referent, în timp ce în (30) este necesar să se ţină cont de factori pragmatici. Şi totuşi
nu se întîmplă aşa.

Cum se poate explica această situaţie care pare să contrazică principiul


pertinenţei? Prin faptul că, chiar dacă atribuirea unui referent trece totdeauna
printr-o analiză lingvistică, atribuirea nu se face niciodată exclusiv prin acest
fel de analiză. într-adevăr, determinarea referenţilor se produce de către indivizi
138 CAPITOLUL 4

care nu pot lua în considerare ansamblul obiectelor lumii, dat fiind că atît capa­
cităţile cognitive, cît şi cunoştinţele lor sînt limitate. Această situaţie ne face să
bănuim că referentul unei descripţii, ca de altfel acela al oricărui termen refe­
renţial, trebuie să facă parte din cadrul cognitiv reciproc, adică trebuie sau să
fie identificat deja, sau identificabil pentru ambii interlocutori.
Să reluăm exemplele (30) şi (31). Vom spune că, în cele mai multe cazuri, (30) va fi preferat
lui (31). Să luăm în discuţie cel mai probabil caz, cînd (30) este pronunţat de Sylvie Dubois
adresîndu-se lui Paul Dubois:
(30) Sylvie către Paul:
«Unde-i pisica?»
Este evident că aici referentul descripţiei este deja identificat şi că face parte din cadrul cognitiv
reciproc. Deşi cele mai numeroase cazuri de utilizare a termenilor referenţiali se produc în aceste
condiţii, nu înseamnă, totuşi, că toţi referenţii sînt accesibili în acelaşi grad sau în acelaşi fel.
Tocmai aici intră în joc semnificaţia lexicală a termenilor referenţiali, împreună cu factorii
pragmatici.

Aşadar, distincţia dintre utilizarea atributivă şi utilizarea referenţială a unei


descripţii trebuie considerată mai curînd o distincţie teoretică decît una pe care
o fac interlocutorii, în sensul că ea le-ar impune procese interpretative diferite.
Această distincţie teoretică nu este perceptibilă în atribuirea referenţilor decît
în cazul cînd descripţia este utilizată referenţial şi cînd referentul din mintea
locutorului nu este cel care satisface condiţiile indicate în descripţie. Problema
descripţiilor complete utilizate referenţial se reduce, în felul acesta, la problema
descripţiilor incomplete; pentru a ajunge la referentul bun, în ambele cazuri
trebuie adăugate informaţii furnizate de descripţia însăşi, de informaţii ulterioare,
împrumutate din restul enunţului, din enunţurile precedente sau din spaţiul
extralingvistic, într-un cuvînt, informaţii care ţin de cadrul cognitiv mutual.

6.3. R O L U L INFORMAŢIILOR EXTRALINGVISTICE

Necesitatea de a ţine seama de informaţii care ar putea fi extralingvistice a fost


recunoscută în mod ocazional. Trebuie, însă, să remarcăm importanţa teoriei
lui Sperber şi Wilson care permite ca informaţiile lingvistice şi cele extralin­
gvistice, alcătuind împreună cadrul cognitiv reciproc, să fie echivalent girate prin
intermediul contextului. Dar ne punem întrebarea cum se completează infor­
maţiile date prin analiza lingvistică a descripţiei? Am evocat deja mai multe
posibilităţi: restul enunţului (cum ar fi, de pildă, predicatul aplicat descripţiei);
interpretarea enunţurilor precedente graţie informaţiilor pe care analiza le poate
da cu privire la convingerile locutorului; informaţiile nelingvistice, enciclopedice
sau furnizate de anturajul enunţiativ de care dispune interlocutorul; combinarea
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 139

informaţiilor provenite din toate aceste surse diferite. Vom observa că toate
acestea corespund surselor posibile ale contextului şi se supun regulilor obişnuite
de formare a acestuia, cu alte cuvinte, selecţiei unui context care permite să se
obţină o interpretare a enunţului, coerentă cu principiul pertinenţei. Atribuirea
referenţilor se face, ca şi dezambiguizarea, prin formarea şi confirmarea de
ipoteze. Dar, spre deosebire de dezambiguizare, procesul de formare a ipotezelor
în scopul atribuirii referenţilor se face în mod real la nivelul sistemului central,
pe baza premiselor instituite de context şi de enunţul însuşi.
Să luăm în considerare diferitele posibilităţi, începînd cu descripţia utilizată fie atributiv,
fie referenţial, cînd există o coincidenţă între referentul intenţionat şi referentul determinat
exclusiv pe baza sensului descripţiei. Să reluăm exemplul (8):
(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
Locutorul a enunţat (8) fie cu intenţia de a-1 desemna pe Mitterrand, fie cu intenţia de a desemna
individul - oricare ar fi el - ales la 10 mai 1981 la preşedinţia Republicii Franceze. Interlocutorul
poate dispune de un context unde figurează informaţia (32):
(32) Franţois Mitterrand a fost ales preşedinte al Republicii Franceze la 10 mai 1981.
In acest caz, interlocutorul îl identifică pe Franţois Mitterrand cu referentul descripţiei preşe­
dintele..,, pe baza sensului lexical al descripţiei şi pe baza lui (32). Să presupunem acum că interlo­
cutorul nu dispune de informaţia (32), ci de informaţia (33):
(33) Franţois Mitterrand a fost ales preşedinte al Republicii în 1988.
In acest caz, pe baza analizei lingvistice a predicatului a fost reales în 1988 şi a lui (33), inter­
locutorul îl identifică pe Franţois Mitterrand ca fiind referentul descripţiei.
Să obsevăm acum exemplul (34):
(34) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, este originar din Auvergne şi
primar al localităţii Chamalieres.
In acest caz, locutorul crede că preşedintele ales în 1981 este Valery Giscard d'Estaing; descripţia
preşedintele... este utilizată referenţial, Să presupunem că interlocutorul dispune, în contextul
cunoştinţelor sale, de informaţia (32) şi (35):
(35) Valery Giscard d'Estaing este originar din Auvergne şi este primar al localităţii
Chamalieres.
Deşi sensul lexical al descripţiei, împreună cu informaţia (32), l-ar conduce spre soluţia de a atribui
descripţiei preşedintele..., în calitate de referent, pe Franţois Mitterrand, sensul lexical al predi­
catului este originar din Auvergne şi este primar al localităţii Chamalieres, alături de informaţia
(35), îl determină pe interlocutor să infereze (36):
(36) Locutorul crede că preşedintele Republicii, ales la 10 mai 1981, este Valery Giscard
d'Estaing.
Pornind de la (36) şi de la descripţia preşedintele..., el poate atribui descripţiei, ca referent, pe
Valery Giscard d'Estaing.
140 CAPITOLUL 4

Să examinăm acum dialogul următor:


(37) A îmi place mult preşedintele Republicii. E un om simplu: a rămas
primar la Chamalieres, cu toate funcţiile sale înalte şi succesele
sale politice.

B Primar la Chamalieres? Succese politice?


A Sigur! Preşedintele Republicii, ales în 1981, a fost reales în 1988.
Aici, trebuie să presupunem din nou că locutorul crede că preşedintele Republicii este Valery
Giscard d'Estaing şi, pe deasupra, că el crede şi că utilizează în mod referenţial descripţia pre­
şedintele Republicii, care a fost ales în 1981 pentru a trimite la Giscard d'Estaing. Aici, B atribuie
descripţiei, ca referent, pe Giscard d'Estaing, tocmai pe baza lui (36) şi a enunţurilor precedente
din discursul lui A.

Totuşi, vom sublinia că mecanismul de atribuire a referenţilor nu este infailibil,


tot aşa cum nu este nici acela al dezambiguizării. Altfel spus, dacă locutorul se
înşeală cu privire la ceea ce face parte din cadrul cognitiv reciproc, se poate
întîmpla ca referentul pe care îl atribuie interlocutorul unui termen referenţial
oarecare dintre cei utilizaţi de către locutor să nu coincidă cu cel pe care locutorul
intenţiona să-1 designeze. O asemenea posibilitate nu este deloc specifică doar
atribuirii referenţilor sau dezambiguizării, fiind, dimpotrivă, o caracteristică
generală a oricărui act de comunicare.
5. PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ:
LUMI POSIBILE ŞI SPAŢII MENTALE

D ouă teorii relativ recente s-au ocupat de referinţă, teoria lumilor posibile
şi teoria spaţiilor mentale. Ele au abordat însă această problemă din per­
spectiva unor postulate şi obiective foarte diferite, date de particularităţile lor
specifice: teoria lumilor posibile este o logică modală care a făcut obiectul unui
mare număr de lucrări în domeniul filozofiei analitice, cu precădere ale lui
Kripke (1982), Putnam (1975), Kaplan (1977) şi Lewis (1973, 1983); teoria spa­
ţiilor mentale, pe de altă parte, este o teorie cognitivă, rod al muncii unui lingvist,
Fauconnier (1984), şi a fost elaborată pornind de la lucrările unui alt lingvist,
Nunberg (1978).

1. PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ
In ce măsură este referinţa o problemă pragmatică? Un lingvist, Milner (cf. 1989),
a afirmat că funcţia principală a limbajului este designarea şi că studiul acestei
funcţii designatoare este una dintre problemele fundamentale ale lingvisticii,
înţeleasă într-un sens strict (fonologie, sintaxă şi semantică). Dacă nu există nici
un dubiu privind faptul că una dintre funcţiile principale ale limbajului este
designarea, referinţa, nu este mai puţin adevărat că referinţa, care este relaţia
dintre limbaj şi realitate (sau, în termeni mai filozofici, relaţia cuvinte-lume),
nu este de fapt o problemă exclusiv lingvistică. Pe de o parte, limbajul nu este
singurul mijloc de designare sau de referire, chiar dacă este mijlocul principal:
referinţa poate fi realizată printr-un gest (comunicare nonverbală) şi se poate
spune (cf. Goodman 1976) că reprezentarea picturală se realizează prin denotaţie,
prin referinţă. Pe de altă parte, cînd referinţa se realizează printr-un mijloc
lingvistic, însoţit sau nu de un gest demonstrativ, analiza pur lingvistică nu este
în general suficientă pentru identificarea unui referent situat în lume.
NB: Una dintre sarcinile pragmaticii constă în a permite, pornind de la interpretarea
parţială oferită de interpretarea lingvistică (fonologie, sintaxă, semantică) a frazelor,
interpretarea completă a enunţului. Stabilirea condiţiilor de adevăr ale unui enunţ este
unul dintre elementele interpretării complete a enunţului. Or, o parte a stabilirii con­
diţiilor de adevăr, dincolo de analiza pur lingvistică, constă în atribuirea referenţilor.
142 CAPITOLUL 5

Astfel, pe lîngă procesele ce ţin de codul lingvistic propriu-zis, trebuie să


recurgem la procese diferite, cum ar fi cele extralingvistice şi inferenţiale, care
permit identificarea din ansamblul de referenţi posibili a referentului „cores­
punzător", referentul avut în vedere de locutor. In ce măsură sînt aceste procese
de ordin pragmatic? Mai întîi, dacă referentul „corespunzător" este referentul
avut în vedere de locutor, nu se poate specifica referentul unei expresii referenţiale
decît dacă aceasta este întrebuinţată, pentru că numai prin întrebuinţare i se
atribuie un referent: cu alte cuvinte, referinţa este un fenomen care se produce
în utilizarea limbii şi nu în afara acesteia. Caracteristica în discuţie este ilustrată,
de altfel, de anumite expresii referenţiale, expresiile deictice.
Astfel, expresia pisica mea nu identifică, prin ea însăşi, în afara uzului, un referent. In
schimb, dacă ea apare în enunţul următor, pronunţat de Anne Reboul la 14 mai 1992, i se poate
atribui unul:

(1) îmi caut pisica [mea].


A

înseamnă oare aceasta că lingvistica nu are nici un aport la identificarea refe­


renţilor? Dimpotrivă: dacă decodificarea lingvistică nu este suficientă pentru
asignarea referenţilor, ea face posibilă, totuşi, interpretarea semantică a expresiilor
referenţiale. Să notăm că această contribuţie nu este la fel de importantă şi nu
are aceeaşi natură pentru toate expresiile referenţiale: semnificaţia referenţială
a decripţiilor definite şi nedefinite (de exemplu pisica neagră şi, respectiv, o pisică
neagră) este descriptivă, iar aceea a deicticelor, a anaforicelor şi a demonstra­
tivelor pare mai degrabă procedurală. Mai rămîne un tip de expresii referenţiale
care pare să scape lingvisticii: numele proprii, care în teoria dezvoltată de Kripke
nu au deloc semnificaţie.

2. REFERINŢA: O PROBLEMATICĂ MULTIPLĂ


Tocmai am văzut în ce măsură referinţa este (parţial) o problemă lingvistică:
în funcţie de sensul său, o expresie referenţială va desemna un obiect sau altul
din lume. Expresiile referenţiale sînt de natură diversă: există întotdeauna grupuri
nominale (sau, dacă vreţi, expresii nominale), dar acestea iau forme foarte variate,
pronume personale sau demonstrative, nume proprii, expresii definite şi nede­
finite, expresii demonstrative sau posesive. In afară de numele proprii, care ridică
probleme speciale, există o serie de alte motive pentru care sensul lexical poate
fi insuficient pentru a specifica, el singur şi într-o situaţie dată, o referinţă.
(i) Mai întîi, expresia referenţială în sine poate fi lipsită de un sens lexical
suficient pentru a specifica, într-o situaţie, o referinţă: este cazul pronumelui la
persoana a treia şi al posesivelor care îi corespund; este, de asemenea, cazul
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 143

demonstrativelor, al pronumelor sau al adjectivelor; şi, în fine, este cazul des­


cripţiilor definite incomplete care, într-o situaţie dată, nu identifică un obiect
unic, ci mai multe obiecte posibile.
(ii) Grupul nominal poate identifica, el singur, în principiu, un referent, dar
modul în care este folosit nu-i permite acest lucru: este cazul expresiilor defi­
nite sau nedefinite şi al numelor proprii întrebuinţate într-o manieră indirectă,
metonimică, spre exemplu.
Vom reaminti aici exemplele preferate ale lui Nunberg (cf. 1978) sau ale lui Fauconnier
(cf. 1984):

(2) Omleta cu şuncă a plecat fără să plătească.

(3) George Sand este pe al treilea raft de jos.


(unde omleta cu şuncă desemnează clientul care a comandat o omletă cu şuncă, iar George Sand
desemnează cărţile şi nu pe autoarea lor).

In aceste cazuri, deşi are de îndeplinit un rol, analiza lingvistică se dove­


deşte incapabilă să precizeze referentul; Trebuie atunci să-şi intre în atribuţii
analiza pragmatică. Este vorba de aspectul pragmatic al referinţei.
Mai rămîne, în final, ultima faţetă a problemei referinţei: relaţia dintre
cuvinte sau interpretarea acestora (inclusiv interpretarea pragmatică) şi lume.
In funcţie de termenii referenţiali întrebuinţaţi, raportul cuvinte-lume nu este
de fapt identic, după anumite teorii, cum ar fi teoria lumilor posibile. Acesta
reprezintă aspectul metafizic al problemei.

3. TEORIA PSIHOLOGICĂ VERSUS TEORIA LOGICĂ


Teoria spaţiilor mentale a fost adesea comparată cu teoria lumilor posibile: trebuie
totuşi arătat că aceste teorii, în pofida unei asemănări superficiale, prezintă
numeroase diferenţe, în primul rînd, în ceea ce priveşte problema tratării refe­
rinţei. Dacă, după cum am văzut, problema referinţei comportă trei aspecte, un
aspect lingvistic, un aspect pragmatic şi un aspect metafizic, atunci teoria spaţii­
lor mentale se poate distinge, într-o manieră simplă dar corectă, de teoria lumilor
posibile, considerînd că prima se preocupă de aspectul pragmatic al referinţei,
în timp ce a doua se preocupă de aspectul său metafizic. Dacă, într-adevăr, teoria
lumilor posibile este o teorie de factură logică filozofică care abordează problema
modalităţilor (posibilitate, adevăr contingent, adevăr necesar), teoria spaţiilor
mentale este o teorie psihologică, în sensul psihologiei cognitive, adică acela în
care psihologia se preocupă mai degrabă de funcţionarea proceselor intelectuale
decît de studiul sentimentelor sau al aberaţiilor mintale. Astfel, prin ele însele,
144 CAPITOLUL 5

teoria spaţiilor mentale şi teoria lumilor posibile acoperă, în principiu, întregul


aspect nonlingvistic al referinţei, adică aspectul său pragmatic şi aspectul său
metafizic.

4. SPAŢII MENTALE ŞI LUMI POSIBILE


4.1. SPAŢII MENTALE
După Fauconnier (1984), inventatorul ei, teoria spaţiilor mentale constă în a
considera limbajul şi uzul său drept o construcţie mentală şi abstractă de spaţii
şi elemente, de roluri şi de relaţii între spaţii. In aceeaşi concepţie, a comunica
ar consta în a stabili construcţii de spaţii similare sau identice. Scopul teoriei
spaţiilor mentale este de a studia modul sau modurile de construire a spaţiilor
şi a relaţiilor dintre spaţii. Spre deosebire de ceea ce se întîmplă în cazul teoriei
lumilor posibile, după cum vom vedea mai jos, în teoria spaţiilor mentale nu
este vorba de relaţia dintre cuvinte şi lume, ci cel mult de relaţia dintre cuvinte
şi construcţiile mentale pe care le produc locutorul şi interlocutorul.

4.1.1. Noţiunea de funcţie pragmatică


Teoria spaţiilor mentale s-a născut şi se sprijină pe noţiunea de funcţie referenţialâ,
dezvoltată recent de lingvistul american Nunberg (cf. Nunberg 1978). Funcţia
referenţialâ este cea care permite stabilirea de relaţii între obiecte diferite, indi­
ferent dacă aceste relaţii vin în beneficiul psihologiei, al culturii sau al prag­
maticii. Nunberg dă un anumit număr de exemple de funcţii referenţiale: «tip
de», «cauză a», «proprietar al», «parte a» etc. Pentru Fauconnier, care reia pe cont
propriu noţiunea rebotezînd-o funcţie pragmatică, funcţia pragmatică permite
trecerea de la un spaţiu la altul. Procesul prin care se trece de la un spaţiu la altul
este procesul de identificare pe care Fauconnier îl defineşte în felul următor:
Identificarea
Dacă două obiecte (în sensul cel mai larg) a şi b sînt legate printr-o funcţie pragmatică
F(b - Ffa)), o descriere a lui a poate servi la identificarea corespondentului său b.

In terminologia lui Fauconnier, a este declanşatorul referinţei, b ţinta referinţei,


iar F conectorul.

Pentru a relua exemplele (2) şi (3) date mai sus, dacă omleta cu şunca este declanşatorul, iar
clientul ţinta, conectorul este o funcţie pragmatică care, într-o situaţie de tip restaurant, pune în
relaţie clientul cu mîncarea pe care a comandat-o; în mod similar, dacă George Sand este declan­
şatorul, iar volumele pe care le-a scris ţinta, conectorul pune în relaţie, în cazul de faţă, scriitorii
cu cărţile lor. La modul general, identificarea poate fi reprezentată în felul următor:
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 145

In sfîrşit, vom nota că una dintre funcţiile pragmatice fundamentale este identitatea, aceea care
face, spre exemplu, ca cititorul de astăzi să fie un individ identic cu cel din ziua în care s-a născut,
în ciuda tuturor modificărilor pe care le-a suferit între timp.

Noţiunea de funcţie pragmatică prezintă un interes pentru referinţă şi


pentru că ea permite, aşa cum vom vedea mai departe, tratarea, printre altele, a
unor probleme lingvistice cum ar fi pronominalizarea.

4.1.2. Generalităţi privind spaţiile mentale


Spaţiile mentale sînt reprezentate de ansambluri structurate de elemente şi de
relaţiile dintre aceste elemente. In acelaşi timp, ansamblurile pot fi modificate,
adăugîndu-li-se noi elemente şi stabilindu-se noi relaţii între aceste elemente. Am
văzut mai sus că, pentru Fauconnier, construcţia spaţiilor mentale şi a relaţiilor
dintre acestea este strîns legată de limbaj: anumite expresii lingvistice stabilesc
într-adevăr spaţii sau desemnează spaţii existente. Acestea se numesc introducton
de spaţiu. Un spaţiu este întotdeauna introdus în interiorul unui alt spaţiu, care
va fi numit spaţiu-pârinte, includerea fiind indicată fie prin Încapsularea sintactică
a introductorilor, fie prin inferenţă pragmatică. Astfel spaţiile sînt ordonate
parţial prin relaţia de incluziune care, să remarcăm, nu afectează elementele: în­
tr-adevăr, spaţiile mentale sînt în întregime distincte unele de altele în ceea ce
priveşte elementele lor. Legătura pragmatică între un spaţiu dat şi spaţiul-părinte
este creată de conectorii pragmatici dintre declanşatorii spaţiilor-părinţi şi ţintele
spaţiilor-copii.
Introductorii de spaţiu sînt mai ales, dar nu numai, expresii ce introduc convingeri (în
spiritul.,., conform..., ...crede că etc.) sau care desemnează reprezentări, imagini, relatări (în foto­
grafia ..., în portretul..., în filmul..., în romanul... etc). Trebuie să adăugăm la acestea spaţiile
ipotetice introduse prin condiţionale [dacă... atunci..) sau prin expresii modale (probabil, se poate
presupune că... etc). Să considerăm exemplul (4) preluat de la Fauconnier:

(4) In mintea lui Luk, fata cu ochi albaştri are ochi verzi.
In acest exemplu, In mintea lui Luk introduce un spaţiu-copil (spaţiul-părinte fiind acela al
convingerilor vorbitorului), declanşatorul este fata cu ochi albaştri, iar ţinta (fata cu) ochi verzi.
Totul se reprezintă în felul următor:
146 CAPITOLUL 5

4.1.3. Conectorii
Conectorii fac parte din ceea ce, ca şi alţi lingvişti dinaintea lui (cf. Fillmore 1982,
Lakoff 1982), Fauconnier numeşte modele cognitive idealizate fidealized cogni­
tive models sau ICM) şi, în această calitate, ei sînt susceptibili de a fi construiţi
sau de a fi învăţaţi. Un conector poate fi deschis sau închis. El va fi:
- deschis dacă ţinta şi declanşatorul său sînt antecedente posibile ale unui pro­
nume şi/sau dacă se aplică pronumelor;
- închis dacă ţinta sa singură este un antecedent posibil şi/sau nu se aplică pro­
numelor.
Cu aceasta ajungem la problema pronominalizării sau, mai exact, la
pronominalizarea în cazul unei referinţe indirecte. După Fauconnier, în această
situaţie, cele care permit rezolvarea problemei sînt funcţiile pragmatice. Să ne
reamintim că, în conformitate cu principiul de identificare, o descriere a declanşa­
torului poate servi la identificarea ţintei care, din acel moment, poate servi,
uneori cel puţin, drept antecedent.
Să luăm exemplul (5), împrumutat tot de la Fauconnier:
(5) George Sand este pe raftul din stînga.
După cum am văzut mai sus, acest exemplu se analizează în felul următor:
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 147

Exemplele (6) şi (7) arată că pronominalizarea poate viza declanşatorul sau ţinta:
(6) George Sand este pe raftul din stînga. [£/] e legat în piele, [volumul]
(7) George Sand este pe raftul din stînga. Vei vedea că [ea] scrie dumnezeieşte, [scriitoarea]
In (6) ţinta serveşte drept antecedent al pronumelui ea, în (7) declanşatorul serveşte drept ante­
cedent al pronumelui ea. Conectorul F este deci deschis.
Nu se întîmplă însă la fel în exemplul (8):
(8) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească.

(9) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească. [El] s-a urcat într-un taxi.
(10) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească. '''Ea era de nemîncat.
Aici, numai ţinta este un antecedent posibil, iar conectorul F' este închis.

In sfîrşit, cu cît un conector este mai familiar şi mai uşor de întrebuinţat, accesibil
într-un fel, cu atît mai pronunţată va fi tendinţa ca acesta să fie deschis.

4.1.4. Elementele spaţiilor


Mijloacele prin care spaţiile mentale şi-au dobîndit elementele sînt cele lingvisti­
ce: grupurile nominale deţin rolul principal în introducerea elementelor în spaţii,
iar aici se observă că se profilează o a doua legătură dintre realitatea lingvistică
şi teoria spaţiilor mentale. într-adevăr, un grup nominal nu va avea acelaşi efect
asupra unui spaţiu dat dacă este marcat printr-un articol hotărît (-ui, -a, -i, -le)
sau printr-urj articol nehotărît (un, o, nişte). Un grup nominal cu articolul hotărît,
N-ul, semnalează un element deja introdus într-un spaţiu, în timp ce un grup no­
minal cu articolul nehotărît, un N, introduce un element nou în spaţiu. Faucon-
nier descrie această diferenţă prin următoafele două formule:
Articolul nehotărît un
Grupul nominal un N dintr-o expresie lingvistică introduce într-un spaţiu un nou ele­
ment w astfel încît N(w) este valid în acest spaţiu.
Articolul hotărît -«/, -a, -i, -le
Grupul nominal N-ul dintr-o expresie lingvistică semnalează un element a, deja introdus
într-un spaţiu M astfel încît N(a) este valid în acest spaţiu.
148 CAPITOLUL 5

(N desemnează proprietatea denotată de substantivul comun N care poate fi simplu sau com­
plex).
Să considerăm exemplele (11) şi (12), împrumutate de la Fauconnier:
(11) In desenul lui Luk, o vrăjitoare călăreşte un unicorn.
(12) In desenul lui Luk, vrăjitoarea călăreşte unicornul.
Să observăm că (11) şi (12) au în comun acelaşi introductor de spaţiu, In desenul lui Luk, şi, deci,
acelaşi spaţiu. Elementele pe care le introduc sau, respectiv, le desemnează sînt aceleaşi. Totuşi,
contribuţia grupurilor nominale nu este identică, iar dacă a şi b reprezintă elementele existente
în spaţiul în discuţie, în timp ce v şi w reprezintă elementele introduse în acest spaţiu, (11) si (12)
pot fi reprezentate prin figurile 5 şi 6:

Printre altele, există o anumită asimetrie între ţinte şi declanşatori: ţintele,


spre deosebire de declanşatori, nu trebuie să fie introduse neapărat în mod ex­
plicit întrucît principiul identificării are rolul de a le preciza. Fauconnier dă o
nouă versiune acestui principiu, care este adaptată spaţiilor:
Principiu de identificare a spaţiilor
Fiind date două spaţii M şi M', legate printr-un conector F şi un grup nominal GN, care
introduce sau semnalează un element x al lui M:
- dacă x are un corespondent x' (x' = F(xJ) în M', GN poate să-1 identifice pe x'\
- dacă x nu are un corespondent stabilit în M\ GN poate stabili şi identifica un nou ele­
ment x' în M\ astfel încît x' = F(xj.

Notăm că aici, din nou, grupurile nominale definite sau nedefinite se vor com­
porta în mod diferit pentru că ele corespund, respectiv, celor două situaţii diferite
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 149

evocate mai sus. Aceasta implică faptul că grupurile nominale nedefinite vor
putea prezenta o anumită ambiguitate a valorii semantice [„portee"] care ţine
de faptul că ele pot să introducă un nou element atît în spaţiul-copil cît şi în
spaţiul-părinte.
Să considerăm exemplul (13) împrumutat de la Fauconnier:
(13) In acest fikn, un fost boxer adoptă copii nefericiţi.
In acest film este introductor al unui spaţiu M' în M, conectorul leagă actorii din M de personajele
din M', iar grupul nominal un fost boxer trebuie să identifice un element în M'. Insă, datorită
principiului identificării, acest lucru se poate produce în două moduri: fie noul element w
corespunzător lui un fost boxer este introdus direct în M\ iar atunci w va avea proprietatea, în
M', de a fi un fost boxer care adoptă copii nefericiţi; fie noul element w este introdus în M, iar
atunci w are proprietatea, în M, de a fi un fost boxer (devenit actor) iar principiul care identifică
personajul corespunzător (care adoptă copii nefericiţi) în M" este cel al identificării. Cele două
posibilităţi sînt reprezentate, respectiv, în figurile 7 şi 8:

Să notăm că această ambiguitate a valorii semantice a elementelor nedefinite se manifestă şi atunci


cînd sînt în joc mai mult de două spaţii. In acest caz, grupul nominal poate să introducă noul
element w în oricare dintre aceste spaţii, producînd astfel tot atîtea interpretări contextuale
diferite.
150 CAPITOLUL 5

4.1.5. Roluri şi valori


Conectorii, precum şi elementele corespunzătoare (ţinte şi declanşatori), pot fi
multipli, această multiplicitate explicîndu-se prin faptul că descripţiile definite
(sau grupurile nominale cu articol hotărît, de exemplu,preşedintele) desemnează
atît funcţii de roluri cît şi valorile acestor funcţii.
Funcţia de rol poate fi aplicată la momente, locuri, situaţii, contexte e t c ,
cu alte cuvinte, la tot ce poate constitui un spaţiu mental. Rolul îşi ia valoarea în
funcţie de elementele spaţiilor, avînd proprietatea N indicată de grupul nominal.
Pentru a relua exemplul lui Fauconnier, grupul nominal preşedintele desemnează indivizi
diferiţi în funcţie de epoci şi ţări, iar funcţia de voi preşedintele va avea valori diferite în funcţie
de aceşti parametri,
Proprietatea N denotată de TVpoate fi o proprietate a valorii rolului într-un
context dat sau o proprietate a rolului însuşi. Fauconnier notează aceste două
posibilităţi în felul următor:
p(r) proprietatea unui rol
p(r (m)) proprietatea unei valori a rolului
In măsura în care legătura dintre un rol şi valoarea sa este o funcţie pragmatică,
adică un conector, faptul că o descriere lingvistică poate identifica rolul sau
valoarea sa este un caz de referinţă declanşator-ţintă amînată, dat fiind anumiţi
parametri, ceea ce Fauconnier reprezintă în felul următor:

F (m, r) = r (m)
Deci, un rol ia valori diferite în spaţii diferite. Dar atribuirea unei valori unui
rol nu este obligatorie, iar conectorii care leagă rolurile de valorile lor sînt des­
chişi. Aceasta are o consecinţă: elementele spaţiilor mentale pot fi atît roluri cît
şi valori de roluri.
Să luăm un exemplu pe care, de data aceasta, nu-1 împrumutăm de la Fauconnier:
(14) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDF.
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 151

Atît (15) cît şi (16) sînt posibile:


(15) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de
EDF. Ea a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.
(16) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de
EDF. El a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.
In (15), pronumele ea are ca antecedent ţinta a\ adică valoarea funcţiei de rol Primul ministru.
In (16), pronumele el are ca antecedent declanşatorul a, adică rolul însuşi.
Rezultatul este că numai interpretarea care porneşte de la rol este posibilă, ca în (17):
(17) In 1992, Primul ministru a distribuit două miliarde funcţionarilor.

in 1992, nu Edith Cresson şi Pierre Beregovoy au fost aceia care au distribuit, fiecare, separat,
două miliarde funcţionarilor. Interpretarea se opreşte la funcţie, adică la declanşatorul a. Cu alte
cuvinte, interpretarea universală din (17) este exclusă. Nu avem:
(18) Pentru orice x (Primul ministru în 1992, x) —> x a distribuit două miliarde
funcţionarilor în 1991.

Aici, în sfîrşit, se poate trata diferenţa dintre descripţiile definite şi numele


proprii: descripţiile definite pot desemna atît rolul însuşi cît şi valoarea sa, în
timp ce numele proprii desemnează valoarea.

4.2. LUMILE POSIBILE


4.2.1. Două teorii ale numelor proprii: teoria Russell-Frege şi teoria Mill-Kripke
După cum am văzut mai sus, numele proprii nu ţin, propriu-zis, de lingvistică:
nu sînt traductibile în sensul strict al cuvîntului şi nu par să aibă sens lexical.
Această ultimă caracteristică a fost revelată de o teorie relativ recentă: aceea a
numelor proprii dezvoltată de Kripke în cadrul teoriei lumilor posibile. Aşa cum
este ea expusă în lucrarea sa, Logica numelor proprii (1982), teoria lui Kripke nu
152 CAPITOLUL 5

priveşte numai numele proprii, ci şi problema necesităţii. Spre deosebire de


anumiţi autori, în special Russell (1905) şi Frege (1882/1971), Kripke resuscitează
o teorie filozofică veche, aceea a lui John Stuart Mill, conform căreia, substantivele
proprii au un referent fără a avea propriu-zis semnificaţie. Această teorie se izbeşte,
după mărturisirea lui Kripke, de un anumit n u m ă r de probleme, dintre care
prima este aceea a identificării referentului.
In teoria Russell-Frege, un nume propriu corespunde abrevierii unei descripţii definite.
Astfel, se poate considera că numele propriu y4m£ote/este abrevierea următoarei descripţii defi-
nite filozoful stagirit, elev al lui Platon şi preceptor al lui Alexandru cel Mare. Dacă există un individ
şi numai unul care stisface această descripţie, individul în discuţie este referentul Aristotel.
O altă problemă căreia teoria Mill-Kripke trebuie să-i facă faţă este aceea
a enunţurilor ecuaţionale [enonces d'identite].

Să analizăm următorul exemplu (tradiţional):


(19) Hesperus este Phosphorus.
Dacă, precum în teoria Mill-Kripke, numele proprii nu au semnificaţie ci numai un referent,
atunci tot ce spune acest enunţ este că un obiect este identic cu sine însuşi, informaţie ce pare
trivială. In teoria Russell-Frege, în schimb, Hesperus şi Phosphorus au un sens, o semnificaţie, iar
(19) trebuie interpretat ca (20):

(20) Planeta care se vede seara este identică cu planeta care se vede dimineaţa.

S-ar părea deci că teoria Russell-Frege, care rezolvă în acelaşi timp pro­
blema identificării referentului şi aceea a trivialităţii enunţurilor ecuaţionale,
este preferabilă teoriei Mill-Kripke. Totuşi, se confruntă şi ea cu anumite proble­
me, dintre care cea mai neînsemnată nu este că semnificaţia aceluiaşi n u m e
propriu poate să difere în funcţie de indivizi. O soluţie pentru a depăşi această
dificultate constă în a considera că semnificaţia unui n u m e propriu nu este o
descripţie definită unică, ci mai degrabă un fascicul de descripţii definite, din
care unele pot fi abstrase. O altă soluţie constă în a spune că fasciculul de descrip­
ţii definite sau descripţia definită unică nu este sensul numelui propriu, ci ser­
veşte numai la precizarea referinţei acestuia. Să notăm totuşi că, în această optică,
teoria Russell-Frege astfel modificată nu mai dă răspuns la problema enunţurilor
ecuaţionale şi a eventualei lor naturi triviale.

4.2.2. Referinţă şi nume proprii


Rămîne totuşi problema atribuirii unui referent numelor proprii: dacă se acceptă
teoria Mill-Kripke, conform căreia numele proprii au un referent fără a avea o sem­
nificaţie, nu vedem, de fapt, cum poate un interlocutor atribui un referent unui
nume propriu care a fost întrebuinţat de un locutor. Kripke avansează deci o teză,
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 153

teza lanţului cauzal, pentru a da seamă de asignarea de referenţi numelor


proprii. După el, există mai întîi un „botez" iniţial prin care se atribuie un anumit
nume propriu unui obiect dat, identificînd astfel acest obiect într-o manieră
ostensivă, printr-un gest, spre exemplu, sau într-o manieră descriptivă. Apoi,
restul comunităţii lingvistice poate învăţa cum să se servească de numele propriu,
înţelegîndu-se de la sine că un individ care învaţă numele propriu va avea intenţia
să întrebuinţeze acest nume propriu pentru a se referi la acelaşi obiect ca şi
individul de la care a învăţat numele.

4.2.3. Necesitate şi trivialitate în cazul enunţurilor ecuaţionale


După Kripke, noţiunea de necesitate are două semnificaţii:
(i) o semnificaţie epistemică, în care termenul necesitate este luat drept echi­
valent al termenului apriori, şi desemnează ceea ce se poate cunoaşte independent
de experienţă;
(ii) o semnificaţie metafizică, în care termenul necesitate trimite la ceea ce nu
poate fi diferit.
Aceste două semnificaţii nu sînt echivalente: chiar dacă anumite propoziţii sînt
în acelaşi timp necesare în sens metafizic şi necesare în sens epistemic, în prin­
cipiu nu există vreun motiv să se creadă că nu pot exista propoziţii care să fie
necesare în sens metafizic fără a fi şi în sens epistemic (ele sînt atunci a poste­
riori) sau care să fie necesare în sens epistemic fără a fi şi în sens metafizic (ele
sînt atunci contingente).
NB: Avem astfel patru termeni: necesar, contingent, apriori şi aposteriori. In urma acestei
expuneri noi, rezervăm termenii necesar şi contingent pentru domeniul metafizicii, unde
ei vor califica, respectiv, propoziţiile ce descriu o stare de fapt care nu ar putea fi diferită
şi pe acelea care descriu o stare de fapt ce ar putea să fie. Vom rezerva termenii apriori şi
a posteriori pentru domeniul epistemic, unde ei vor califica, respectiv, propoziţiile a căror
valoare de adevăr se cunoaşte independent de experienţă şi pe acelea a căror valoare de
adevăr nu se cunoaşte decît prin experienţă.

Există, totuşi, un tip de enunţuri care sînt în acelaşi timp apriorice şi necesare:
enunţurile analitice, care sînt adevărate în virtutea sensului lor, sînt în acelaşi
timp adevărate în mod necesar şi adevărate a priori. Dacă se acceptă analiza lui
Kripke, problema trivialităţii enunţurilor ecuaţionale poate fi pusă în felul următor:
dacă un enunţ ecuaţional este adevărat, este oare adevărat în mod necesar, iar aceasta
în mod aprioric}
Să reluăm exemplul (19). Enunţul Hesperus este Phosphorus este adevărat. Problema este
de a şti, pe de o parte, dacă Hesperus este Phosphorus este adevărat în mod necesar sau în mod
contingent, şi, pe de altă parte, dacă este adevărat apriori sau aposteriori. Toată analiza lui Kripke
154 CAPITOLUL 5

privind necesitatea este apriori, iar insistenţa lui asupra distincţiei dintre semnificaţiile epistemică
şi metafizică ale termenului necesitate nu are vreun alt scop decît de a arăta că răspunsul la una
dintre aceste două întrebări nu presupune în nici un fel răspunsul la cealaltă problemă. Cu alte
cuvinte, dacă este adevărat căHesperus estePhosphorus, atunci aceasta este adevărat în toate lumile
posibile şi se poate spune că este în mod necesar adevărat. Dar un adevăr poate fi necesar şi să
facă obiectul unei descoperiri, adică să fie necesar a posteriori şi nu a priori. Descoperirea identităţii
dintre Hesperus şi Phosphorus se face într-o manieră empirică.

Astfel, un enunţ adevărat poate fi în mod necesar adevărat fără a fi şi în mod


apriori. Chiar dacă enunţurile ecuaţionale ar fi necesarmente adevărate, aceasta
nu le-ar face să fie în mod automat adevărate apriori. Or, trivialitatea, adică faptul
de a nu aduce nici o informaţie, depinde de acest caracter aprioric.

4.2.4. Necesitate şi lumi posibile


Dacă ne raportăm la definiţia intuitivă a necesităţii metafizice aşa cum am
preluat-o mai sus de la Kripke, vom vedea că necesitatea sau contingenţa unui
enunţ ţine de faptul că starea de lucruri pe care o reprezintă propoziţia ce o
exprimă ar fi putut sau nu ar fi putut să fie diferită. Cu alte cuvinte, noţiunea
de necesitate este modalizată prin aceea de posibilitate, iar pentru a-şi preciza
poziţia privind necesitatea, Kripke face apel în mod absolut firesc la o teorie a
logicii modale, la dezvoltarea căreia a avut o contribuţie substanţială, teoria
lumilor posibile.
Intr-o prezentare intuitivă a teoriei lumilor posibile, ca aceea pe care o
dă Kripke în lucrarea sa (cf. Kripke 1982), se poate spune despre o lume posibilă
că ea reprezintă o situaţie contrafactuală. Din acel moment, o lume posibilă
este o lume „stipulată" şi specificată prin „condiţii descriptive" pe care i le
atribuim noi, ca să întrebuinţăm termenii lui Kripke însuşi. In cadrul teoriei
lumilor posibile, o propoziţie adevărată în lumea noastră este în mod necesar
adevărată dacă ea este adevărată în toate lumile posibile; o propoziţie adevărată
în lumea noastră este în mod contingent adevărată dacă ea este adevărată în
anumite lumi şi falsă în alte lumi; în sfîrşit, o propoziţie falsă în lumea noastră
este în mod necesar falsă dacă ea este falsă în toate lumile posibile.
Cîteva exemple sînt aici binevenite. Propoziţia luceafărul de Dimineaţă este luceafărul de
Seară este adevărată în lumea noastră şi adevărată în toate lumile posibile: ea este deci în mod
necesar adevărată. In schimb, propoziţia Francois Mitterrand este unul dintre preşedinţii celei de a
cincea Republici este adevărată în lumea noastră, dar nu este adevărată în toate lumile posibile:
există lumi posibile în care Francois Mitterrand nu a devenit niciodată preşedinte al Republicii
(el a murit înainte de mai 1981 sau Valery Giscard d'Estaing a cîştigat alegerile etc.) In acest caz,
propoziţia Francois Mitterrand este unul dintre preşedinţii Republicii este în mod contingent
adevărată. In sfîrşit, propoziţia luceafărul de Dimineaţă nu este luceafărul de Seară este falsă în
lumea noastră, ca şi în toate lumile posibile (pentru că propoziţia luceafărul de Dimineaţă este
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 155

luceafărul de Seară este adevărată în lumea noastră şi în toate lumile posibile): ea este deci în mod
necesar falsă.
Aceasta ne conduce la problema numelor proprii: pentru ca o propoziţie
care conţine un nume propriu să poată fi adevărată în toate lumile posibile,
numele propriu în discuţie trebuie să desemneze acelaşi individ în toate lumile
posibile. Este ceea ce se numeşte identitate în toate lumile posibile [identite a
travers Ies mondes possibles]. Să notăm că un obiect care există în lumea noastră
poate să nu existe în alte lumi posibile, fără ca aceasta să pună sub semnul
întrebării problema identităţii în toate lumile posibile. Identitatea în toate lumile
posibile nu este o chestiune lingvistică: ea se reduce pur şi simplu la teza con­
form căreia dacă un obiect dat A există în lumea noastră reală M şi acest obiect
A există şi într-o lume posibilăM' diferită de Af, atunci este vorba de acelaşi obiect
care există în M şi M\ şi nu de două obiecte diferite dar asemănătoare. Dacă
identitatea în toate lumile posibile nu este o noţiune lingvistică, ea permite totuşi
stabilirea unei distincţii între termenii referenţiali: anumiţi termeni referenţiali
desemnează acelaşi obiect în toate lumile posibile, în timp ce alţii desemnează
obiecte diferite în diferite lumi posibile. Kripke le numeşte pe primele designatori
rigizi, iar pe celelalte designatori nonrigizi sau accidentali. După el, numele
proprii aparţin primei categorii, în timp ce, spre exemplu, descripţiile definite
aparţin celei de-a doua. El distinge în mod similar două tipuri de definiţii,
demonstrînd că a da sens unei expresii nu înseamnă a-i fixa referinţa. Distincţia
se aplică şi numelor proprii, dar atunci, chiar dacă o descripţie definită oarecare
poate fixa, în anumite cazuri, referinţa numelui propriu în discuţie, ea nu face
totuşi parte din sensul său.
Chiar dacă putem fixa referinţa numelui propriu Aristotel cu ajutorul descripţiei filozof
stagirit, elev al lui Platou fi preceptor al lui Alexandru cel Mare, putem rosti (21) în mod con-
trafactual, fără riscul de a ne contrazice, în timp ce aşa ceva nu se poate pentru (22):
(21) Să presupunem că Aristotel nu a făcut niciodată filozofie.
(22) Să presupunem că filozoful stagirit care a fost elevul lui Platon şi preceptorul lui
Alexandru cel Mare nu a făcut niciodată filozofie.
Cu alte cuvinte, (21) şi (22) nu sînt sinonime, iar distincţia dintre a fixa referinţa şi a da sensul
unui termen este esenţială pentru a deosebi designatorii rigizi de designatorii accidentali.

Astfel, dat fiind că un nume propriu este un designator rigid, el are acelaşi
referent în toate lumile posibile, iar un enunţ ecuaţional care conţine nume
proprii, dacă este adevărat, este în mod necesar adevărat, ceea ce nu înseamnă
că este şi trivial.Tot ceea ce este aprioric la un enunţ ecuaţional care conţine nume
proprii este că dacă acest enunţ este adevărat, el este adevărat în mod necesar.
156 CAPITOLUL 5

4.2.5. Necesitate şi nume de specii naturale, de fenomene naturale şi de substanţe


Caracterul de designator rigid este oare rezervat numai numelor proprii? După
Kripke, numele de specii naturale, de fenomene naturale şi de substanţe sînt
foarte apropriate de numele proprii, iar enunţurile ecuaţionale care conţin astfel
de nume şi care exprimă descoperiri ştiinţifice sînt în mod necesar adevărate
atunci cînd sînt adevărate.
Numele de specii naturale, de fenomene naturale şi de substanţe sînt substantive precum
vacă, tigru, fiinţă umană, primat, sau căldură, sunet, lumină, respectiv aur, apă etc. Un exemplu
de enunţ ecuaţional de tipul celor evocate de Kripke este (23):
(23) Apă = H 2 0
După Kripke, (23) este în mod necesar adevărat, dacă, cum avem dreptul să presupunem, (23)
este adevărat. Aceasta înseamnă un lucru: pe de o parte, că nu există lume posibilă în care apa
nu ar avea compoziţia chimică H 2 0 ; pe de altă parte, că termenul apă desemnează acelaşi lucru
în toate lumile posibile în care există apă. Deci, termenul apă (asemenea tuturor numelor de specii
naturale) este un designator rigid, iar enunţurile ecuaţionale teoretice, precum (23), sînt în mod
necesar adevărate atunci cînd sînt adevărate.

Care este raportul dintre enunţurile ecuaţionale teoretice şi modul în care


identificăm referentul termenilor ce apar în acestea? Pe de o parte, să reţinem
că noi nu întrebuinţăm compoziţia chimică a apei aşa cum este ea descrisă de
formula H 2 0 pentru a identifica în discursul obişnuit referentul termenului apă:
deci, această formulă nu serveşte, la drept vorbind, la a fixa referinţa termenului
apă. De fapt, după Kripke, ca şi în cazul numelor proprii, semnificaţia unui
termen ca apă, căldură sau primat nu corespunde modului în care este fixat
referentul. într-adevăr, fixarea referentului se face printr-un enunţ ecuaţional
(nonteoretic), care se bazează pe una sau pe mai multe proprietăţi ale obiectului,
proprietăţi ce pot fi contingente.
Să luăm exemplul următor:
(24) Omul este un biped fără pene.
Acest enunţ este adesea dat ca exemplu de enunţ analitic. Totuşi, dacă proprietatea de a fi un biped
este exemplificată în mod plenar de fiinţele umane, există fiinţe umane care, accidental sau din
motive congenitale, sînt unipede sau chiar lipsite de ambele picioare. Ele rămîn, totuşi, fiinţe
umane. Astfel, (24) este aprioric, dar nu este nici necesar şi nici analitic, iar în acest sens, chiar
dacă biped, fără pene poate fi un mod comod de a fixa referinţa numelui speciei naturale om, el
nu reprezintă sensul acestuia.

4.2.6. Diviziune a muncii lingvistice şi stereotip


Cel care a introdus noţiunea de diviziune a muncii lingvistice într-un spirit foarte
apropiat de cel al lui Kripke este filozoful american Putnam (cf. Putnam 1975).
Această noţiune priveşte termenii generali despre care era vorba în paragraful
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 157

precedent, nume de specii naturale, nume de substanţe sau nume de fenomene


naturale. Noţiunea de diviziune a muncii lingvistice răspunde, cel p u ţ i n în
parte, la întrebarea privind atribuirea referenţilor. Dacă un mare n u m ă r de
enunţuri teoretic ecuaţionale ne este inaccesibil (cine ştie că aurul are numărul
atomic 79?), cum putem atribui referenţi cu un minim de certitudine acestor
termeni? P u t n a m răspunde la această întrebare în două moduri: prin recursul
la noţiunea de diviziune a muncii lingvistice şi prin recursul la noţiunea de
stereotip. Noţiunea de diviziune a muncii lingvistice corespunde recurgerii la
experţi, care sînt singurii capabili să specifice o intensiune (sau, dacă preferaţi,
o semnificaţie) pentru un termen general dat; la rîndul său, noţiunea de stereotip
este o noţiune sociologică ce corespunde la ceea ce vorbitorul nonexpert ştie şi
care îi este suficient pentru întrebuinţarea termenului în discurs. Diviziunea
lin gvistică a sarcinilor funcţionează aproximativ în acelaşi fel ca şi lanţul cauzal
postulat de Kripke pentru numele proprii: experţii botează obiectele, iar vor­
bitorii întrebuinţează numele astfel obţinute pe baza stereotipului transmis din
aproape în aproape.

5. EVALUAREA CELOR D O U Ă TEORII


A

In ce măsură cele două teorii reprezintă sau nu reprezintă soluţii la diversele


probleme ale referinţei? Mai întîi, vom menţiona că, de vreme ce aportul lor
nu este de aceeaşi natură, nici soluţiile pe care le propun sau obiecţiile pe care le
ridică nu sînt similare. La început cel puţin, trebuie deci să distingem problemele
cu care se confruntă teoria spaţiilor mentale de acelea cu care se confruntă teoria
lumilor posibile.

5.1. PROBLEMELE TEORIEI SPAŢIILOR MENTALE

Aşa cum este ea dezvoltată de Fauconnier, teoria spaţiilor mentale este seducă­
toare în măsura în care oferă, în aparenţă cel puţin, soluţii simple dar elegante
la multe dintre problemele pentru care nu s-au găsit încă răspunsuri susceptibile
a fi unanim acceptate. Este cazul problemelor pe care le-am abordat aici, anume
acelea ale pronominalizării şi ale acordului, precum şi acelea ale referinţei in­
directe. Totuşi, avem motive să ne temem că teoria lui Fauconnier păcătuieşte
prin exces de simplitate.
Problema centrală cu care se confruntă teoria spaţiilor mentale se învîrte,
şi nu e de mirare, în jurul noţiunii de funcţie pragmatică care, dacă o examinăm,
pare să ridice un număr de obiecţii egal cu numărul de dificultăţi pe care reuşeşte
să le rezolve. Funcţia pragmatică, să ne amintim, este legătura care, pornind de la
un element-declanşator al unui spaţiu-părinte, identifică un element-ţintă dintr-un
158 CAPITOLUL 5

spaţiu-copil, operînd astfel conexiunea dintre aceste două spaţii. într-o mare
măsură, dificultatea cu care se confruntă noţiunea priveşte aplicarea sa şi, în
primul rînd, rolul factorilor pragmatici şi lingvistici.

5.1.1. Funcţie pragmatică şi factori pragmatici


Aşa se întîmplă, spre exemplu, cu fenomenul pronominalizării şi al acordului.
Să reluăm exemplele (15) şi (16) rostite în 1992, înaintea nominalizării lui Pierre Beregovoy,
adică atunci cînd Edith Cresson era Primul ministru.
(15) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în
funcţiune de EDF. Ea a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.
(16) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în
funcţiune de EDE El a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.
Am observat că în (15) pronominalizarea vizează valoarea funcţiei de rol Prim ministru, în timp
ce în (16) ea vizează rolul însuşi.

Totuşi, faptul că pronominalizarea poate viza cînd rolul, cînd valoarea sa, nu ne
spune nimic despre statutul lingvistic al funcţiei pragmatice care pune în relaţie
rolul cu valoarea sa, şi nici despre statutul lingvistic al declanşatorului şi al ţintei.
Altfel spus, legătura dintre spaţiile mentale şi procesele lingvistice (precum
pronominalizarea) nu este nuanţată în mod satisfăcător, cu toate că Fauconnier
insistă puternic asupra acesteia. Pe de altă parte, ne putem întreba ce se întîmplă
atunci cînd mai multe funcţii pragmatice sînt în principiu posibile. In acest caz,
factorii pragmatici şi/sau lingvistici joacă un rol în alegerea funcţiei pragmatice
„corespunzătoare", dar natura acestui rol şi modul în care acesta funcţionează
rămîn un mister.
Să reluăm exemplul (3):

(3) George Sand este pe al treilea raft de jos.


In acest caz este evident faptul că în joc este funcţia pragmatică ce pune în relaţie scriitorii cu
operele lor. Dar nu vedem ceea ce, în principiu, suspendă funcţia pragmatică care leagă un
proprietar de obiectul pe care îl posedă. De ce, dacă putem întrebuinţa numele propriu George
Sand pentru a desemna cărţile scrise de ea, nu putem utiliza acest nume propriu pentru a desemna
cărţile pe care ea le posedă? Teoria spaţiilor mentale nu ne spune nimic despre acest tip de pro­
bleme, lucru cu atît mai surprinzător cu cît funcţia pragmatici, proprietar al este o funcţie deschisă,
după cum indică exemplele (25) şi (26):
(25) A arătînd spre pălăria Măriei: «[Ea] a venit ieri.»
(26) A arătînd spre pălăria Măriei: «[Ea] S-a deformat.»

Există cazuri, dincolo de acestea, în care factorii pragmatici intervin pentru


dezambiguizarea unui enunţ. Aici, din nou, Fauconnier nu dă nici o indicaţie
PRAGMATICA ŞI REFERINŢĂ 159

despre modul în care funcţionează relaţia dintre funcţia pragmatică şi alţi factori
pragmatici.

Să revenim la exemplul (17):

(17) In 1992, Primul ministru a distribuit două miliarde funcţionarilor.


Am observat deja că interpretarea universală este imposibilă în acest caz, fapt care, în teoria
spaţiilor mentale, înseamnă că referentul lui Primul ministru este rolul şi nu valoarea sa. Din
motive pragmatice («culturale»), interpretarea universală, în care Edith Cresson şi Pierre Beregovoy
distribuie, fiecare, separat, două miliarde funcţionarilor, este suspendată. In (27), la fel, din raţiuni
pragmatice sau «culturale», este reţinută interpretarea universală:
(27) In 1981, preşedintele Republicii a prezidat Consiliul de Miniştri o dată pe sâptămînă.
Aici este preferată interpretarea universală, iar predicatul vizează cele două valori ale rolului
preşedinte al Republicii în 1981, mai exact Giscard d'Estaing şi Mitterrand.

5.1.2. Imposibilitatea de a recurge la o funcţie pragmatică


Ajungem, în sfîrşit, la cazul în care recursul la funcţia pragmatică pare imposibil
din două motive:

(i) Fie funcţia pragmatică este inaccesibilă pentru interlocutor;

(ii) Fie nu există nici o funcţie pragmatică.


Primul caz poate corespunde ignoranţei interlocutorului. Să luăm următorul exemplu:
(28) Balestrini este pe al treilea raft de jos.
Dacă interlocutorul ignoră că Balestrini este un scriitor italian contemporan, este dificil pentru
el să aplice funcţia pragmatică care conduce de la autor la operele sale. Totuşi, ni se pare că acest
enunţ nu este chiar imposibil de interpretat.
Al doilea caz ni se pare destul de clar şi se prezintă, printre altele, drept un exemplu de
uz «multidimensional» al limbajului, ca în (29):
(29) înainte de a merge acolo, nu scăpaţi «Plaja» (Monde des livres, 19 iunie 1992)
Aici, trebuie să presupunem că există o funcţie pragmatică care porneşte de la grupul nominal
«Plaja», menţionat numai ca titlu al unei nuvele, şi se opreşte la grupul nominal plaja din uzul
său cotidian, cînd desemnează un loc, şi care este supus pronominalizării.
Am avea o problemă analogă chiar mai clară în exemple ca (30):
(30) Elle ota son corsage pour en offrir un qui ne l'etait guere. ["'Ea îşi scoase cuminţea
partea de sus pentru a oferi una care nu era deloc]
Aici, pronominalizarea se referă la corp, iar anafora deloc trimite la cuminte [sage], fără a se putea
emite ipoteze verosimile privind o funcţie pragmatică ce ar porni de la partea de sus [corsage] şi
s-ar îndrepta spre corp şi cuminte].

Astfel, în pofida interesului său de netăgăduit, teoria lui Fauconnier ră-


mîne foarte parţială şi insuficient nuanţată pentru a oferi prin ea însăşi o soluţie
problemelor pronominalizării. In fine, trebuie să mai adăugăm că teoria lui
160 CAPITOLUL 5

Fauconnier depinde în mare parte de rezolvarea problemei referinţei directe,


problemă pe care, spre deosebire de teoria lumilor posibile, teoria spaţiilor
mentale nu o abordează.

5.2. PROBLEMELE TEORIEI LUMILOR POSIBILE


5.2.1. Contexte opace
Problema principală cu care se confruntă teoria lumilor posibile privind numele
proprii este problema clasică a contextelor opace: într-un context intensional,
creat, spre exemplu, de un verb de atitudine propoziţională ca a gîndi, a crede,
unui nume propriu dat nu i se poate substitui un alt nume propriu fără riscul
de a modifica valoarea de adevăr a frazei.
Să considerăm exemplele următoare:

(31) Ion crede că Augustus a fost primul împărat roman.


(32) Augustus = Octavius
(33) Ion crede că Octavius a fost primul împărat roman.
Din faptul că (31) şi (32) sînt adevărate, nu putem deduce că (33) este adevărat. Cu alte cuvinte,
Octavius din (33) nu se poate substitui lui Augustus din (31) fără a risca modificarea valorii de
adevăr a frazei, sau, mai general, nu se poate substitui unui nume propriu dat un alt nume propriu
coreferenţial, salva veritate.
A

In ce măsură este problema contextelor opace atît de acută pentru teoria


kripkeană a numelor proprii? Spre deosebire de ceea ce se întîmplă în teoria
Russell-Frege în care numele proprii au semnificaţii, în teoria kripkeană numele
proprii nu au semnificaţie. Astfel, în prima teorie se poate recurge la semnificaţia
numelor proprii pentru a explica imposibilitatea de a substitui salva veritate unui
nume propriu un alt nume propriu coreferenţial într-un context opac, în timp ce în
a doua nu. Această diferenţă dintre teoria Russell-Frege şi teoria kripkeană are o altă
consecinţă: în a doua teorie, numele proprii nu ar trebui să fie substituibile numai
salva veritate ci şi salva significatione. Este ceea ce distinge numele proprii de
descripţiile definite. Or, dacă această predicţie este bine realizată în contextele
modale, nu se întîmplă la fel în contextele epistemice, adică în contextele opace.
Problema poate fi pusă, deci, în felul următor: cum poate un vorbitor să creadă,
spre exemplu, că Cicero era chel fără să creadă că Tullius era chel?

5.2.2. Principiul discitaţional şi cel al traducerii


Intr-un articol important (cf. Kripke 1979), Kripke a arătat că problema, contrar
a ceea ce s-ar putea crede la prima vedere, nu se rezumă la intersubstituibilitatea
numelor proprii şi nici la absenţa acestei intersubstituibilităţi. El utilizează
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 161

pentru acest fapt două principii: principiul discitaţional (disquotational principie)


şi principiul traducerii:
Principiul discitaţional
Un vorbitor francez normal, care nu este reticent, va fi dispus să accepte sincer şi reflexiv
că «p» dacă şi numai dacă el crede ci.p.
Principiul traducerii
Dacă o frază dintr-o limbă exprimă un adevăr în acea limbă, atunci orice traducere a
acestei fraze într-o altă limbă exprimă şi acest adevăr (în această altă limbă).

Pornind de la aceste două principii, Kripke dă paradoxului propria sa versiune: el presupune că


un francez, Pierre, care trăieşte în Franţă şi nu vorbeşte decît franţuzeşte, spune, în limba franceză:
«Londra este frumoasă.» Pe baza acestui enunţ sincer şi a principiului discitaţional, noi putem
conchide:

(34) Pierre crede că Londra este frumoasă.


Apoi Pierre se mută şi locuieşte într-o parte mai puţin atractivă a Londrei, învaţă engleza la faţa
locului şi se referă la locul unde trăieşte prin termenul London. El este de acord cu propoziţia
(35) din limba engleză şi în dezacord cu (36):
(35) London is not pretty.
(36) London is pretty.
Pierre continuă totuşi să fie de acord cu (37):
(37) Londra este frumoasă.
Deci, Pierre crede în acelaşi timp că Londra este frumoasă şi că Londra nu este frumoasă, iar noi
credem că el crede aceste lucruri.

Pornind de la aceste două principii, Kripke poate să arate că nu numai con­


vingerile unui anumit individ pot fi contradictorii, ci şi convingerile pe care noi
le avem despre aceste convingeri. Din acest moment, problema nu mai este că
numele proprii coreferenţiale sînt substituibile salva significatione sau chiar salva
veritate, ci că discitarea singură, însoţită eventual de traducere, este suficientă
pentru ca problema să fie pusă fără apel la substituibilitate. Cu alte cuvinte, nu
este vorba de o simplă problemă a contextului opac.
Să notăm că, în acest sens, problema este valabilă nu numai pentru teoria
kripkeană a numelor proprii, ci şi pentru toate teoriile numelor proprii.
6. OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI
ŞI NONLOGICI

1. OPERATOR ŞI C O N E C T O R
In lucrările de logică şi de pragmatică nu se face întotdeauna distincţie între
operator şi conector. Vom stabili aici o opoziţie între aceştia în termeni de inci­
denţă. Prin definiţie, un operator este un functor care are drept argument o
propoziţie nucleară, în timp ce un conector este un functor care are drept argu­
ment o pereche ordonată de propoziţii.
Această definiţie nu dă a priori rangul funcţiei, căci opoziţia în cauză nu
ţine numai de logică sau de semantica formală, în care rangul este mulţimea
nevidă a valorilor de adevăr {F, A}, unde F = „fals" şi A = „adevărat". Prin de­
finiţie, operatorii şi conectorii logici au ca rang mulţimea {F, A}, în t i m p ce
rangul operatorilor şi al conectorilor nonlogici este o mulţime de perechi ordo­
nate < condiţii de întrebuinţare, condiţii de interpretare >. Recunoaşterea
caracterului nonvericondiţional al operatorilor şi al conectorilor în limbile natu­
rale a dat naştere de altfel unei inflaţii terminologice: se vorbeşte de pildă de
conectori semantici şi de conectori pragmatici (van Dijk 1977), de conectori argu-
mentativi (Ducrot et al. 1980), de conectori discursivi (Blakemore 1987), de co­
nectori interactivi (Roulet et al. 1985), de conectori pragmatici (Moeschler 1989
a), de mărci ale conexiunii (Luscher 1994), de operatori argumentativi (Ducrot
1983) etc. Vom rezerva, în ce ne priveşte, termenii de operator şi de conector
nonlogic pentru a desemna proprietăţile semantice, pragmatice şi discursive ale
operatorilor şi conectorilor din limbile naturale, indiferent dacă au sau nu un
corespondent în limbajele formale şi în logica propoziţiilor sau a predicatelor.

1.1 OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI

Conform definiţiei de mai sus, ar trebui să distingem două tipuri de constante


funcţionale proprii limbajelor logice: operatorul de negaţie, pe de o parte, şi
conectorii de conjuncţie, de disjuncţie, de implicaţie şi de echivalenţă, pe de alta.
De fapt, logica tradiţională nu a operat cu această distincţie, deoarece proprietăţile
164 CAPITOLUL 6

logice (reguli de introducere şi de eliminare din deducţia naturală, semantica


conectorilor) sînt formulate independent de numărul de argumente al funcţiei.
Aceasta înseamnă că există atît diferenţe de ordin terminologic, cît şi diferenţe
mai substanţiale: astfel, în tradiţia anglo-saxonă se vorbeşte de obicei de conectori
propoziţionali (cf. Allwood, Anderson şi Dahl 1977, McCawley 1981), iar în
tradiţia continentală de operatori propoziţionali, de functori sau de relatori (cf.
Grize 1972). Găsim mai cu seamă în manualele lui Grize distincţia matematică
dintre operator sau functor, pe de o parte, şi relator, pe de altă parte: functorii
operează asupra variabilelor sau metavariabilelor logice (negaţie, disjuncţie,
condiţională, bicondiţională), în timp ce relatorii (implicaţie, echivalenţă) se
definesc prin operaţii de tip boolean (reflexivitate, simetrie, tranzitivitate). Vom
folosi în mod convenţional termenul de conector (opus celui de operator în ter­
meni de incidenţă) şi vom preciza, ori de cîte ori va fi nevoie, valoarea pe care
le-o atribuim (logică sau nonlogică).

Sintactic vorbind, un conector logic (notat aici cu*) este o funcţie ce are drept argument
o mulţime ordonată de propoziţii (P, Q), iar ca valoare o nouă propoziţie (S), ceea ce se poate
reprezenta prin formula:

Semantica unui conector constă în atribuirea unei valori de adevăr propoziţiei S în raport cu
valorile de adevăr conferite propoziţiilor P şi Q. Limbajele logice clasice de ordinul unu cum ar
fi logica predicatelor şi logica propoziţiilor au definit, din necesităţi impuse de demonstrarea
teoremelor, conectorii de conjuncţie (A), de disjuncţie (v), de condiţionalitate (—>) şi de bicon-
diţionalitate (<->), precum şi operatorul de negaţie (->) în felul următor:

Conjuncţie (şi notat A)


{

p Q PAQ
A A A
A F F
F A F
F F F

Tabelul de adevăr 1

Disjuncţie (sau inclusiv, notat v) ]


P 0 PvQ
A A A
A F A
F A A
F F F
Tabelul de adevăr 2
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 165

Tabelul de adevăr 3

Tabelul de adevăr 4

Tabelul de adevăr 5

Această analiză este greu de aplicat la faptele de limbă, care infirmă în general semantica co­
nectorilor logici. Vom vedea că negaţia lingvistică nu are întotdeauna ca efect negarea valorii de
adevăr a propoziţiei, că disjuncţia poate primi în limbile naturale o interpretare exclusivă (ver-
sus incluşi vă) sau că dacă nu are întotdeauna o întrebuinţare condiţională (în sensul implicaţiei
materiale date mai sus). Această chestiune se află de altfel în centrul discuţiilor referitoare la
caracterul logic sau nonlogic al conectorilor şi al operatorilor din limbile naturale.
Mulţimea conectorilor şi operatorilor logici daţi mai sus nu constituie decît o submulţime
a mulţimii funcţiilor ce au ca argumente perechile de valori de adevăr {(A, A), (A, F), (F, F)}, iar
rangul este constituit de mulţimea {A, F}. Mulţimea conectorilor posibili din punct de vedere
logic este în număr de' 16, adică 24. Tabelul de mai jos conţine mulţimea conectorilor vericon-
diţionali pe care îi poate utiliza teoretic un sistem formal (cf. Gazdar 1979):
166 CAPITOLUL 6

Argu­
mente
A B C D E F G H I J K L M O V X

A A A A A F A F F A A F A F F F A F
A F A A F A F F A F A A F A F F A F
F A A F A A F A F A F A F F A F A F
F F F A A A A A A F F F F F F F A A

Tabelul de adevăr 6

1.2. OPERATORI SI CONECTORI ÎN LIMBILE NATURALE


Una din problemele cel mai frecvent dezbătute este cea a caracterului logic sau
nonlogic al conectorilor din limbile naturale. Problema care se pune nu este dacă
conectorii au în limbile naturale întrebuinţări deviante în raport cu semnificaţia
lor logică, ci mai degrabă, dacă decalajul dintre semnificaţiile logice ale conec­
torilor şi întrebuinţările lor în discurs interzice sau nu posibilitatea de a le asocia
o semnificaţie logică. Vom examina în primul rînd cîteva întrebuinţări sem­
nificative care ilustrează divergenţele dintre semnificaţia logică şi sensul conec­
torilor în discurs. Vom aborda în al doilea rînd problema conectorilor din limbile
naturale care nu au corespondent logic.

1.2.1. întrebuinţări pragmatice ale operatorilor şi conectorilor logici

Negaţia
Cu siguranţă că negaţia este cel mai spectaculos exemplu care ilustrează diver­
genţele dintre semnificaţia vericondiţională şi sensul pragmatic (nonvericon-
diţional) al conectorului. Numeroase întrebuinţări ale negaţiei sînt considerate
nonvericondiţionale, întrucît negaţia nu afectează valoarea de adevăr a pro­
poziţiei.
(1) Mary: Ai tăiat bucatul de carne?
Max: N-am tăiat bucata/, am tăiat bucata de carne.
(2) Ana nu are trei copii, are patru.
(3) Directorul nu mi-a spus să ies, m-a dat afară.
(4) Nu sînt fiul lui, el este tatăl meu.
Se poate oare spune că, în aceste enunţuri, propoziţiile „am tăiat bucatul de carne", „Ana are
trei copii", „directorul mi-a spus să ies", „sînt fiul lui" sînt false? întrebarea aceasta nu prea are
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 167

sens. In cazul lui (I), ceea ce se neagă este acceptabilitatea enunţului am tăiat bucatul de carne,
adică posibilitatea asertării (asertabilitatea) acestuia. In (2), propoziţia a doua „Ana are patru copii"
o implică pe cea negată „Ana are trei copii". Faptul este cu atît mai paradoxal cu cît propoziţia
„Ana are trei copii" ar trebui declarată falsă în virtutea negaţiei. La fel, în (3) şi (4), propoziţia a
doua o implică pe prima, dar este la rîndul ei implicată de către aceasta.

Dacă
(i) Anumite întrebuinţări ale acestui conector, zise austiniene, nu introduc o
condiţie suficientă (definită logic ca o condiţie necesară pentru o premisă):
(5) Dacă ţi-e sete, este bere în frigider.

(ii) De asemenea, în (6), conectorul dacă, zis de inferenţă invitată [„invitee" în


1. fr. - NT] (cf. Geiss şi Zwicky 1971), ar produce în lectură vericondiţională o
interpretare aberantă potrivit căreia întoarcerea acasă după ora zece poate fi
urmată de o pedeapsă (în lectură vericondiţională, o premisă falsă duce la o
propoziţie condiţională adevărată):
(6) Un tată către fiul său:
Dacă te întorci după ora zece, vei fi pedepsit.

Lectura adecvată ar fi aceea care îl interpretează pe dacă drept o funcţie bicondiţională, care
restrînge valoarea de adevăr a relaţiei la caracterul adevărat sau fals atît al premisei cît şi al
consecinţei.
(iii) O altă întrebuinţare spectaculoasă a lui dacă este cea observată de Grice:
(7) Nu e adevărat că, dacă X va lua penicilină, se va simţi mai bine.
(7) nu are semnificaţia logică corespunzătoare formulei (7'), dată în tabelul de adevăr 7. Altfel
spus, (7*) nu înseamnă (8), contrar celor ce decurg din semantica conectorilor logici (cf. tabelul
de adevăr 8). Ceea ce semnifică (7) este faptul că locutorul refuză să aserteze relaţia condiţională:

(7') non (dacă P, atunci Q)

Tabelul de adevăr 7
168 CAPITOLUL 6

(8) non (dacă P, atunci Q) <-» P şi non-Q

Tabelul de adevăr 8

Sau
S-a observat că majoritatea întrebuinţărilor lui sau sînt exclusive: este vorba de
cele al căror tabel de adevăr corespunde conectorului J (cf. tabelul de adevăr 6).
Aşadar, dacă în meniul unui restaurant francez se spune fromage ou dessert,
clientul va deduce că i se propune să aleagă între cele două feluri de mîncare,
nicidecum să opteze pentru amîndouă. Să fie deci sau din limbile naturale mai
degrabă exclusiv decît inclusiv? Dacă ar fi aşa, atunci semantica lui sau din limbile
naturale ar fi următoarea:

Tabelul de adevăr 9

Dar anumite întrebuinţări ale lui sau sînt exclusive:


(9) a. In după-amiaza asta merg la cinema sau la plimbare, sau şi una şi alta.
b. (Intr-un ascensor) 3 persoane sau 240 de kg.

Din perspectiva prezentată aici, ar trebui să considerăm conectorii din


limbile naturale ambigui din punct de vedere semantic. Fiecăreia dintre între­
buinţările lor i-ar corespunde o semnificaţie vericondiţională sau nonvericon-
diţională. In realitate, această soluţie nu poate fi acceptată. Ar fi de preferat să
se adopte în cazul conectorilor un principiu general care să permită pe cît posibil
limitarea semnificaţiilor acestora. Problema care se ridică atunci este aceea a
valorii lor semantice de bază.
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 169

1.2.2. întrebuinţări pragmatice ale conectorilor nonlogici


Problema se pune diferit pentru conectorii nonlogici, adică cei care nu au cores­
pondent în limbajele formale. Ne putem astfel întreba care este natura condiţiilor
de adevăr ce pot fi atribuite lui dar. Dacă ne referim la tabelul de adevăr 6, atunci
K este conectorul care corespunde cel mai bine semanticii lui dar. Cum însă K
este conectorul de conjuncţie, semantica vericondiţională asociată lui dar nu s-ar
deosebi practic de cea a lui şi. Ce să mai spunem de alţi conectori ca totuşi, ale
cărui funcţii sînt apropiate în anumite privinţe de cele ale lui dar; ce să mai
spunem de conectori ca donc, alors, apres tout, d'ailleurs {deci, atunci, în fond, de
altfel) etc, care conţin toţi presupoziţia că cele două părţi (propoziţii) sînt adevă­
rate şi care s-ar reduce astfel cu toţii la semantica lui şi}
Ne putem deci întreba pe bună dreptate care ar fi rostul unei analize
vericondiţionale a conectorilor nonlogici. Proprietăţile lor, pragmatice prin
excelenţă, nu au a priori prea mult de a face cu condiţiile de adevăr. Iată cîteva
din aceste proprietăţi pragmatice fundamentale.
(i) Conectorii nonlogici au drept semnificaţie un ansamblu de instrucţiuni prag­
matice care se prezintă sub forma unor perechi ordonate < condiţii de întrebuin­
ţare, condiţii de interpretare > (cf. Moeschler 1989 a). Condiţiile de întrebuin­
ţare sînt suma condiţiilor pe care trebuie să le satisfacă termenii relaţiei, în timp
ce condiţiile de interpretare definesc inferenţele impuse de prezenţa conectorului.
Exemplele din (10) ilustrează cele două instrucţiuni asociate lui dar, răspunzătoare de între­
buinţările directă şi respectiv indirecta din (11) ale acestui conector:
(10) . a. Plouă, dar am să ies.
b. Plouă, dar vreau să iau aer.
(11) a. <plouă —> nu (ies), am să ies >
b. <plouă —> nu (ies), vreau să iau aer —> am să ies>

(ii) Conectorii au domenii sau incidenţe variabile, care nu corespund neapărat


cu segmentele situate la stînga sau la dreapta conectorului.
De exemplu, în secvenţa de conectori pentru că ... totuşi, pentru că introduce cauza Q ce
produce efectul P, în timp ce totuşiîl leagă pe Q de o propoziţie T inexistentă în relaţia discursivă,
aşa cum arată exemplul (12) şi interpretarea sa din (13):
(12) Am să ies pentru că vreau totuşi să iau aer.
(13) pentru că (vreau să iau aer, am să ies)
totuşi (plouă, vreau să iau aer)
Aceste două relaţii conduc la următoarea analiză:
(14) a. (vreau să iau aer) CAUZA (am să ies)
b. < plouă —> nu (ies), vreau să iau aer —> am să ies >
170 CAPITOLUL 6

(iii) A treia proprietate a conectorilor din limbile naturale este natura variabilă
a termenilor relaţiei. Aceştia pot fi un conţinut propoziţional, o forţă ilocuţionară
şi, respectiv, o enunţare:
(15) a. Măria e bolnavă pentru că a mîncat prea mult.
b. Măria e bolnavă (pentru) că n-am văzut-o la birou.
c. Este pui în frigider, (pentru) că n-am chef să fac de mîncare.
Relaţiile pe care le introduce pentru că pot fi parafrazate prin (16) şi, respectiv, exprimate mai
tehnic prin (17):
(16) a. Motivul (cauza) bolii Măriei este că a mîncat prea mult.
b. Măria e bolnavă? şi întreb pentru că n-am văzut-o la birou.
c. Este pui în frigider, şi spun asta pentru că n-am chef să fac de mîncare.
(17) a. CAUZA (Măria a mîncat prea mult, Măria e bolnavă)
b. CAUZA (n-am văzut-o pe Măria, ÎNTREBARE (Măria e bolnavă))
c. CAUZA (n-am chef să gătesc), A SPUNE (este pui în frigider))
(iv) In fine, proprietatea cea mai importantă a acestor conectori este faptul că
semnificaţia lor variază de la un context la altul. Conectorii logici au o sem­
nificaţie vericondiţională independentă de conţinutul propoziţional şi de con­
text. Dimpotrivă, conectorii pragmatici sînt sensibili la conţinutul exprimat, la
topică şi la contextul în care trebuie interpretat enunţul.
Se va recunoaşte fără greutate că enunţurile (18) nu sînt sinonime (aşa cum arată plasarea
lor în contextul (19)), în timp ce corespondenţii lor logici dau rezultate identice:
(18) a. Max este inteligent, dar împrăştiat,
b. Max este împrăştiat, dar inteligent.
(19) (Se caută spre angajare o persoană inteligentă)
a. Max este inteligent, dar împrăştiat.
b. Max este împrăştiat, dar inteligent.
Seva observa de asemenea că secvenţa Pşi Q n u echivalează în discurs cu secvenţa Q şi P, contrar
celor preconizate de semantica logică a conectorului de conjuncţie:
(20) Ceea ce s-a întîmplat a fost nu că Petru a plecat şi (apoi) Măria s-a înfuriat, ci
că Măria s-a înfuriat şi (apoi) Petru a plecat.

2. ABORDAREA FORMALISTĂ A CONECTORILOR


ÎN LIMBA NATURALĂ
Ca urmare a celor postulate de Grice (1975), Gazdar (1979) a formulat în mod
corect problema raporturilor dintre logică şi limbajul natural, cu referire la
conectori. Concepţia sa caută, pe de o parte, să explice care sînt conectorii posibili
din punct de vedere logic în limbile naturale şi, pe de altă parte, de ce, din
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 171

mulţimea conectorilor posibili, limbile naturale nu au selectat decît o sub-


mulţime relativ restrînsă. Concepţia şi raţionamentul său sînt inspirate de Grice
şi utilizează, ca principii explicative, regulile pragmatice care sînt maximele
conversaţionale (cf. Grice 1975 şi infra, cap. 7, § 2.2.). Vom examina pe rînd cazul
operatorilor şi pe cel al conectorilor.

2.1.OPERATORI VERICONDIT'ONALI

Care sînt operatorii, adică conectorii unari, posibili? Există două valori posibile
ale argumentului în mulţimea {F, A} şi două valori (F şi A) pentru rangul argu­
mentului, ceea ce ne dă 22 cazuri posibile:

Tabelul de adevăr 10

Or, limbile naturale nu conţin decît operatorul N. De ce? Răspunsul nu este


legat de semantica limbilor naturale, ci de pragmatica lor:
(i) Operatorul T este eliminat de maxima de mod („fiţi concis"); într-adevăr, între
o propoziţie oarecare <>j şi aceeaşi propoziţie modificată de operatorul (TO) există
o echivalenţă: TO <-» O.
(ii) Operatorii P şi Q sînt eliminaţi de maxima de pertinenţă („fiţi la subiect"):
oricare ar fi valoarea de adevăr a lui C> şi a lui VP, PO est adevărat şi P*F este
adevărat, ceea ce conduce la echivalenţa dintre PO şi P*¥: PO <-» P*F; acelaşi
raţionament este valabil şi pentru operatorul Q: oricare ar fi valoarea de adevăr
a lui O şi a lui *F, QO este fals şi Q¥ este fals, ceea ce conduce la echivalenţa
dintre Q<5 şi Q^-. Q<3> <-» Q¥.
(iii) In consecinţă, numai N este disponibil pentru limbile naturale, operator care
poate fi de altfel utilizat pentru a-1 defini pe T: T O <h» N N O .

2.2. CONECTORI VERICONDITIONALI


Care sînt conectorii vericonditionali posibili în limbile naturale? Pentru a răs­
punde la această întrebare, Gazdar (1979) dă o definiţie restrictivă conectorilor
vericonditionali şi propune limitarea mulţimii cazurilor posibile (în număr de
16 după combinaţiile date în tabelul de adevăr 6). Definiţia pe care o dă el
conectorilor vericonditionali este următoarea:
172 CAPITOLUL 6

Conector vericondiţional
Un conector vericondiţional este din punct de vedere semantic o funcţie care ia o mulţime
de valori de adevăr drept singur argument.

Care este mulţimea argumentelor posibile pentru un conector? Mulţimea S a


argumentelor posibile este mulţimea submulţimilor nevide a valorilor de adevăr
T, unde T = {F, A}. Mai exact, S este format din submulţimile {F}, {A} şi {F,
A}: S= {{F}, {A}, {F, A}}. Putem defini acum mulţimea C a conectorilor
vericondiţionali. C este mulţimea funcţiilor lui S în T: C = T s . Cum T are două
elemente iar S trei elemente, mulţimea cazurilor posibile este dată de 23 = 8.
Mulţimea conectorilor este reprezentată de următorii opt conectori:

Tabelul de adevăr 11

Nu toţi aceşti conectori sînt realizaţi în limbile naturale şi întrebarea este


din ce cauză. Răspunsul trece pe de o parte printr-un principiu semantic aplicat
conectorilor vericondiţionali candidaţi la funcţia de conector în limbile natu­
rale {principiul confesionalitâţit) şi, pe de altă parte, prin maximele conversa­
ţionale ale lui Grice {maxima de pertinenţă cf. infra, cap. 7, § 2.2.):
Principiu de confesionalitate [confessionnalite în 1. fr. - N T ]
Un conector trebuie să confeseze că constituenţii săi sînt falşi atunci cînd determină
valoarea de adevăr a întregii fraze.

Acest principiu exclude din limbile naturale conectorii nonconfesionali, adică


pe cei care nu declară că argumentele lor sînt false. Acest principiu exclude din
limbile naturale orice conector care produce o valoare de adevăr pozitivă atunci
! ;
cînd părţile sale sînt false. Ca atare, acest principiu elimină conectorii D' ", E' ",
V* şi X*, care sînt conectori nonconfesionali. Un conector ce C este deci con­
fesional dacă şi numai dacă c({F}) = F, adică dacă valoarea sa de adevăr este falsă
atunci cînd argumentele sale sînt false.
Mai rămîn drept candidaţi posibili conectorii A*, J", K* şi O*. Insă maxima
de pertinenţă elimină conectorul O* aşa cum a eliminat şi operatorul Q. într-adevăr,
v
0*(O r .. OJ = O'CFj... *PJ pentru orice O,... O n şi ^ . . . F m . Conectorii rămaşi,
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI •173

adică A*, J* şi K* corespund respectiv lui sau inclusiv, lui sau exclusiv şi lui şi.
Implicaţia materială {daca} şi bicondiţionala {daca şi numai daca) sînt excluse,
deoarece ambii conectori sînt nonconfesionali. Cel mai surprinzător este faptul
că acest raţionament conduce fie la considerarea lui sau drept semantic ambiguu
între două semnificaţii, fie la concluzia că sau ar avea două intrări lexicale dis­
tincte, fiecare cu semnificaţia ei (A* şi, respectiv, J*).

NB: Se va vedea de fapt că sau exclusiv este explicat ca fiind rezultatul unei implicaturi
scalare coroborat cu sensul primar inclusiv al lui sau. Conectori logici în limbile natu­
rale nu mai rămîn atunci decît A* şi K*.

3. ABORDĂRI NONFORMALISTE ALE CONECTORILOR


DIN LIMBILE NATURALE
Abordarea rionformalistă a fost determinată de nonechivalenţa vericondiţională
a enunţurilor de tipul următor:
(21) a; Dacă bătrînul rege a murit de inimă şi a fost proclamată republica,
atunci Tom va fi mulţumit.
b. Dacă republica a fost proclamată şi bătrînul rege a murit de inimă,
atunci Tom va fi mulţumit.
(22) a, Luky Luke încalecă pe cal şi dispăru în zare.

b.? Luky Luke dispăru în zare şi încalecă pe cal.


In aceste exemple, cele două fraze nu sînt echivalente din punct de vedere semantic: în (21 a),
proclamarea republicii urmează, fiind o consecinţă a morţii bătrînului rege, în timp ce în (21b),
proclamarea republicii precedă, fiind cauza morţii bătrînului rege. In (22 a), dispariţia călăreţului
are loc după ce a urcat pe cal, în timp ce relaţia inversă dă naştere unei interpretări bizare (22 b).

In aceste întrebuinţări, şi pare să se asocieze deci unui efect de sens tem­


poral şi/sau cauzal. Acest efect face oare parte din sensul său sau este derivat cu
ajutorul unor reguli sau maxime conversaţionale (legi discursive)?

3.1. ABORDAREA NONREDUCŢIONISTĂ


Concepţia luiDucrot (cf. Ducrot 1972, 1973, 1989, cap. 2) este rionformalistă şi
nonreducţionistă. Este nonformalistă prin aceea că operatorii şi conectorii din
limbile naturale nu au, după opinia sa, o semnificaţie logică; concepţia sa este
pe de altă parte nonreducţionistă în măsura în care refuză să considere între­
buinţările nonlogice ale conectorilor ca fiind nonlogice doar în aparenţă, cu alte
cuvinte, respinge ipoteza după care enunţurile sînt interpretate ca reducţii ale
unor relaţii logice mai complexe.
174 CAPITOLUL 6

3.1.1. Analiza reducţionistă a lui dacă şi a lui şi


Exemplul lui dacă şi al lui şi permit explicarea tezei nonformaliste şi nonre-
ducţioniste a lui Ducrot. Concepţia formalistă este motivată în principal de voinţa
de a explica fenomenele de inferenţă din limbile naturale şi de a da seama de
aceste fenomene plecînd de la semnificaţia logică a unor cuvinte ca nu, şi, sau,
dacă, toţi, cîţiva etc. După opinia lui Ducrot, se poate aduce din păcate o obiecţie
radicală tezei formaliste, invocînd drept argument proprietăţile inferenţiale ale
cuvintelor logice. într-adevăr, din punct de vedere logic, din dacâP, atunci Q se
poate deduce dacă non-Q, atunci non-P; de asemenea, din P şi Q, se pot deduce
pe de o parte P şi pe de alta Q.
Enunţurile (23) si (24) ilustrează cazurile standard de inferenţă (23') si (24'):
(23) Dacă vine Petru, vom juca bridge.
(24) Petru şi Măria au venit.
(23') Dacă nu jucăm bridge, atunci Petru nu a venit.
( 24') a. Petru a venit,
b. Măria a venit.
Problemele apar cînd trecem la enunţurile (25) şi (26):
(25) Petru poate veni, dacă vrea.
(26) Dacă ţi-e sete, este bere în frigider,
într-adevăr, inferenţele logice obişnuite nu mai sînt posibile:
(25') ? Dacă Petru nu poate veni, înseamnă că nu vrea.
(26') ? Dacă nu e bere la frigider, înseamnă că nu ţi-e sete.
Explicaţia formalistă constă în a spune că enunţurile (25)-(26) nu sînt enunţuri autentice, ci
reprezintă variante reduse ale enunţurilor (25")-(26"):
(25") Petru poate veni şi va profita de asta, dacă vrea să vină.
(26") Este bere în frigider şi vei profita de asta dacă ţi-e sete.
Dar Ducrot arată că programul reducţionist nu permite explicarea modului în care funcţionează
ţi în (28) faţă de cel din (27):
(27) l-ar plăcea să viziteze Polul Nord şi Africa.
(28) l-ar plăcea să-i daţi whisky şi apă.
(27') a. I-ar plăcea să viziteze Polul Nord.
b. I-ar plăcea să viziteze Africa.
(28') a. I-ar plăcea să-i daţi whisky.
b. I-ar plăcea să-i daţi apă.
Concluziile (27') pot fi deduse din (27); în schimb, (28) nu justifică concluziile (28'). Cum explică
analiza reducţionistă aceste fenomene? Recurgînd la enunţurile de bază (27") şi (28"), faţă de care
(27) şi (28) nu ar fi decît nişte variante reduse;
(27") Dacă ar vizita Polul Nord, ar fi mulţumit şi dacă ar vizita Africa, ar fi mulţumit.
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 175

(28")Dacă i-aţi da whisky şi dacă i-aţi da apă, ar fi mulţumit.


Dar (27") justifică inferenţa (27"'), care este forma canonică a lui (27'), în timp ce (28") nu justifică
(28"'), şi aceasta din raţiuni pur logice:
(27"') Dacă ar vizita Polul Nord, ar fi mulţumit.
(28"') Dacă i-aţi da apă, ar fi mulţumit,
într-adevăr, forma logică dacă P, atunci Q şi dacă R, atunci S permite inferenţa dacă P, atunci Q.
In schimb, forma logică dacă Pţi Q, atunci R nu permite inferenţa dacă P, atunci R.

3.1.2. Obiecţiile aduse concepţiei reducţioniste


Concluzia pe care o trage Ducrot din aceste fapte este următoarea: conectorii
logici din limbile naturale nu au proprietăţi inferenţiale decît dacă admitem teza
reducţionistă. Concepţia sa, nonreducţionistă, contestă legitimitatea reducţiei.
Principalul său argument este că fenomenele de inferenţă nu privesc relaţiile
dintre enunţuri, ci relaţiile dintre propoziţii. Altfel spus, inferenţa nu-1 inte­
resează pe lingvist decît în mod indirect. Conexiunile dintre enunţuri ţin de
fenomene semantice mai primitive, legate de enunţare şi de argumentare. Dacă
enunţurile comunică nişte inferenţe, acestea sînt de natură nonlogică şi non-
vericondiţională, deoarece sînt rezultatul unor fenomene discursive (cf. infra cap.
10 şi 11 pentru o dezvoltare a abordării argumentative).

3.2. ABORDAREA MINIMALISTA

Abordarea minimalistă (Cornulier 1985) tinde să deosebească trei componente


în semnificaţia conectorilor: sensul maximal sau S-maximal (sensul temporal,
cauzal al lui şi, de exemplu), sensul minimal sau S-minimal (ce corespunde in­
variantei semantice a conectorului) şi informaţia contextuală, care permite
trecerea de la sensul minimal la sensul maximal şi care se defineşte ca rezultînd
din S-maximal minus S-minimal.
Analiza minimalistă se opune următoarelor două teze: pe de o parte tezei
ambiguităţii, care constă în a considera conectorii ambigui din punct de vedere
semantic (si, de pildă, ar fi ambiguu, avînd un sens temporal, cauzal, opozitiv,
logic etc); pe de altă parte, tezei nonreducţioniste şi mai exact argumentelor ce
se invocă împotriva interpretării inferenţiale a conectorilor logici din limbile
naturale.

3.2.1. Sens minimal si ambiguitate semantică


Pentru a defini natura sensului minimal al conectorilor, vom lua cazul lui sau,
care prezintă o ambiguitate între sensul inclusiv şi sensul exclusiv. Astfel, (29)
admite cele două lecturi (30) şi (31), expresiile sau şi una şi alta, respectiv dar nu
şi una şi alta permiţînd dezambiguizarea sensului enunţului:
176 CAPITOLUL 6

(29) (Sau) Marcu este bolnav sau Pavel este plecat.


(30) Marcu este bolnav sau Pavel este plecat sau şi una şi alta.
(31) Marcu este bolnav sau Pavel este plecat dar nu şi una şi alta.
Lecturilor (30) şi (31) le vom da formulările logice (32) şi (33), unde Marcu este bolnav = M, Pavel
este plecat = P, sau şi una şi alta = sau (Mşi P), dar nu şi una şi alta = şi nu (M şi P);
(32) (M sau P) sau (M şi P)
(33) (M sau P) şi nu (M şi P)
Problema pe care o ridică Cornulier este ce interpretare anume trebuie să i se dea lui sau în aceste
forme logice. Cum sau apare de două ori în (32) şi poate lua două valori (disjuncţie inclusivă (v)
disjuncţie exclusivă (V)), se obţin patru lecturi posibile, reprezentate în tabelul de adevăr 12; cum
sau apare doar o singură dată în (33), nu mai există decît două lecturi posibile, una cu v şi cealaltă
cu V (cf. tabelul de adevăr 13):

Tabelul de adevăr 12

Conform tabelului de adevăr 12, lecturile 1, 3 şi 4 sînt identice. Numai lectura 2 dă


rezultate diferite. In primul grup de lectură, condiţiile de adevăr ale propoziţiei P sau Q sau şi
una şi alta sînt echivalente c u P v Q : interpretarea primului sau ca inclusiv sau exclusiv nu este
deci pertinentă. In al doilea grup de lectură, rezultatul este determinat de al doilea sau, cu valoare
exclusivă: condiţiile de adevăr nu ne spun deci nimic despre valoarea primului sau. Rezultă de
aici că sau nu este ambiguu şi că în M sau P, sau trebuie interpretat ca inclusiv.
Acest rezultat poate fi confirmat prin examinarea condiţiilor de adevăr ale celei de-a doua
lecturi a lui MsauP, adică M sau P dar nu şi una şi alta (cf. (33)). Aceste condiţii sînt date în tabelul
de adevăr 13:

Tabelul de adevăr 13
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 177

Concluzia pe care o trage Cornulier de aici este dublă: nu se justifică deloc faptul
de a considera sensul lui sau din limbile naturale drept un sens exclusiv, care s-ar
opune valorii inclusive a semnificaţiei logice; pe de altă parte, în loc de a-1
considera pe sau ambiguu din punct de vedere semantic, ar fi de preferat să i se
atribuie un sens minimal inclusiv şi să se explice valoarea în discurs (sens exclusiv
în fromage ou dessert, de pildă) drept un produs al sensului minimal completat
cu informaţii contextuale şi cu principii pragmatice generale: dacă vom deriva
sensul maximal exclusiv este tocmai pentru că, în calitate de client, ştim că
meniurile franţuzeşti pot oferi la alegere un ultim fel dulce sau sărat (informaţie
contextuală); dar dacă enunţul/rom^ge ou dessert trebuie să însemne, pentru a fi
adevărat, fromage v dessert (sens minimal inclusiv), aceasta se datorează şi faptului
că restaurantul care afişează fromage ou dessert se angajează să aibă la dispoziţie
şi brînză şi desert. Analiza minimalistă se opune astfel atît teoriei ambiguităţii,
cît şi teoriei nonreducţioniste a lui Ducrot, care atribuie lui sau un sens mini­
mal exclusiv.

3.2.2. Inferenţe logice şi principii pragmatice (şi)


Există un caz care pare să pledeze în favoarea analizei nonreducţioniste a lui
Ducrot şi să se opună analizei minimaliste: este cazul lui şi, cu precădere în
întrebuinţări de tipul (34):
(34) Drapelul este albastru şi roşu.
Exemplele de acest tip contrazic cazurile standard de folosire a lui şi, în care sînt satisfăcute
proprietăţile sale logice şi inferenţiale:
(35) Masa este albă şi pătrată.
In ambele cazuri, forma logică a enunţului este dată de X este Yşi Z. După opinia lui Ducrot,
funcţiile logice ale lui şi trebuie să ne permită să prevedem că, din X este Yşi Z se poate deduce
X este Yşi X este Z. In cadrul acestei analize, se va deduce (35' a şi b) dar nu (34' a şi b):
(34') a. Drapelul este albastru,
b. Drapelul este roşu.
(35') a. Masa este albă.
b. Masa este pătrată.
NB: Se va reţine că acest raţionament nu este corect din punct de vedere logic, sau că
necesită în orice caz o explicitare. Din punct de vedere formal, o formă logică de tipul
(A şi B) x, unde A şi B sînt predicate, iar x o variabilă de argument, nu poate permite
inferenţele Ax şi Bx pentru simplul motiv că (A şi B) x nu este o formulă bine formată:
conjuncţia (şi) din limbajele logice clasice este un operator propoziţional şi nu poate deci
conecta decît formule sau propoziţii. Pentru a obţine Ax şi Bx, e nevoie de fapt ca sursa
inferenţei să fie forma \op.ciAxşiBx. In acest caz,^4x ţiBx sînt inferenţe valide din punct
de vedere logic.
178 CAPITOLUL 6

Dacă s-ar putea deci deriva în toate cazurile Xeste Yşi X este Z din forma
logică X este Y şi 2, atunci s-ar putea conchide că şi are în limbile naturale
semnificaţia sa logică. Dar, cum aceste inferenţe nu sînt posibile în toate cazurile,
trebuie să conchidem că şi nu are sensul său logic, sau, în orice caz, nu are
proprietăţile inferenţiale ce decurg din acesta.
Se pune întrebarea dacă această diferenţă de comportament inferenţial se
datorează lui şi sau altor factori, şi în special sensului predicatului din frază (cf.
Cornulier 1985).
Să comparăm în această privinţă (34) şi (36):
(34) Drapelul este albastru şi roşu,
(36) Drapelul este albastru.
(36) prezintă următoarele două semnificaţii:
(36') a. Drapelul este complet albastru,
b. Drapelul este parţial albastru.
Notăm că semnificaţia (36' a) este semnificaţia obişnuită a lui (36), şi aceasta în virtutea maximei
de cantitate „daţi cantitatea de informaţie cerută". Pentru a interpreta enunţul, interlocutorul are
toate motivele să creadă că locutorul i-a dat informaţia cea mai puternică. Nu aşa stau lucrurile,
în schimb, cu (34): dacă drapelul este albastru şi roşu, drapelul nu poate fi decît parţial albastru.
Implicaţiile lui (34 ) şi, respectiv, (36 ) sînt aşadar:
(34") a. Drapelul este în parte albastru.
b, Drapelul este în parte roşu.

(36") Drapelul este în întregime albastru.

Concluzia acestor observaţii este că, dacă implicaţiile lui (34) şi (36) sînt
diferite, aceasta nu se datorează sensului \mşi, ci sensurilor diferite ale lui albas­
tru, într-adevăr, dacă explicităm sensul lui (34) cu ajutorul lui (37), vom deriva
fără nici o greutate implicaţiile (34"), conform proprietăţilor logice ale lui şi:
(37) Drapelul este în parte albastru şi în parte roşu.

Astfel, argumentul invocat împotriva unei definiţii logice sau minimale a lui şi
nu se mai poate menţine.
Rămîne totuşi nerezolvată o chestiune centrală, pe care nu o abordează
deschis analiza minimalistă. Cum s-ar putea explica diversele valori ale lui şi în
discurs, pornind de la sensul lui logic? Răspunsul la această întrebare trece prin
teoria implicaturilor lui Grice (1975).

3.3. ABORDAREA LUI GRICE


O versiune paralelă cu analiza minimalistă este abordarea lui Grice, reprezentată
prin lucrările lui Horn (1972), Gazdar (1979) şi Levinson (1983). Această abor-
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 179

dare se bazează pe noţiunea de implicatură, şi îndeosebi pe noţiunile de impli­


catură conversaţională şi de implicatură convenţională. Ipoteza de la care se pleacă
este că semnificaţiile atribuite conectorilor în limbile naturale nu sînt diferite
de semnificaţiile lor logice: ele sînt, dimpotrivă, produsul implicaturilor conven­
ţionale sau al implicaturilor conversaţionale.
Se va spune de pildă, din această perspectivă, că în (38), şi implicitează conversaţional
relaţia de ordine secvenţială dintre a se căsători, a fi fericit şi a avea mulţi copii; în mod paralel,
deci implicitează convenţional că a fi curajos decurge din faptul de a fi englez, în (39);
(38) Se căsătoriră, trăiră fericiţi şi avură mulţi copii.

(39) John este englez, el este deci curajos.

Aşadar, conectorii declanşează procese inferenţiale, fie doar în virtutea


semnificaţiei lor (implicatură convenţională), fie în virtutea interacţiunii dintre
semnificaţia lor şi maximele conversaţionale.

3.3.1. Implicatură convenţională şi conversaţională


Noţiunea de implicatură, care dă seama de aspectele nonvericondiţionale ale
sensului enunţurilor, are ca rol principal (i) să dea faptelor de limbă o explicaţie
funcţională, (ii) să explice posibilitatea de a semnifica mai mult decît se spune
literal şi (iii) să simplifice descrierea semantică.
într-adevăr, ca să revenim la cazul luifz, semnificaţia „şi apoi" din (38) nu este diferită de
sensul logic simetric al hii;i (cf. (40) versus (41)), ci o implicatură conversaţională declanşată de
maxima de mod „fiţi ordonat":
(40) a. Parisul e capitala Franţei şi Londra e capitala Angliei,
b. Londra e capitala Angliei şi Parisul e capitala Franţei.
(41) a. Lucky Luke încalecă pe cal şi dispăru în zare.
b. ? Lucky Luke dispăru în zare şi încalecă pe cal.
Deosebirea dintre implicaturile conversaţionale şi cele convenţionale rezidă în
faptul că doar primele sînt declanşate de maximele conversaţionale (cantitate,
calitate, pertinenţă, mod, cf. infra, cap. 7, § 2.2.). In plus, proprietăţile celor două
tipuri de implicaturi nu sînt identice. Implicaturile conversaţionale sînt anulabile
dar nu detaşabile (adică sînt inferenţe bazate mai curînd pe semnificaţie decît
pe formă). Implicaturile convenţionale, în schimb, sînt detaşabile dar nu anula­
bile (cf. infra, cap. 9, § 1.4.).
Se va compara în acest sens (42) cu (43), în ce priveşte anulabilitatea, şi (44) cu (45), în ce
priveşte detaşabilitatea:
(42) a. Ion 1-a insultat pe Paul şi Paul 1-a lovit.
b. Mai întîi Ion 1-a insultat pe Paul şi apoi Paul 1-a lovit.
c. Ion 1-a insultat pe Paul şi Paul 1-a lovit, dar nu neapărat în ordinea asta.
180 CAPITOLUL 6

(43) a. Le duc de Norfolk a trois châteaux, et en fait plus.


b. ?? Le duc de Norfolk a trois châteaux, mais seulement une voiture, et ii n'y a
en fait aucun contraste entre ces deux faits.
a. [Ducele de Norfolk are trei castele dar de fapt mai multe,]
b. [?? Ducele de Norfolk are trei castele, dar numai o maşină însă nu e de fapt
nici un contrast între aceste lucruri.]
(44) a. Ion este un geniu.
b. Ion are o inteligenţă prodigioasă.
c. Ion are o minte strălucită.
d. Ion este un idiot.
(45) a. Tu eşti profesorul.
b. Dumneavoastră sînteţi profesorul.

Faptul că (42 c) este posibil arată că relaţia de ordine secvenţială poate fi anulată, constituind deci
o implicatură conversaţională. In (43 a), interpretarea conform căreia trei castele înseamnă trei şi
numai trei castele este anulată de şi de fapt mai multe. In schimb, ideea de contrast introdusă de
către dar nu poate fi anulată, aşa cum arată (43 b): dar introduce deci ca o implicatură con­
venţională faptul că există un contrast între P şi Q în P dar Q (sensul vericondiţional al lui P dar
Q fiind dat de P A Q). în (44), interpretarea ironică (44 d) poate fi implicitată de către oricare
din enunţurile (44 a-c): implicaturile conversaţionale sînt aşadar nedetaşabile. In schimb, im­
plicatură din (45 b) asociată lui Dumneavoastră (interlocutorul este din punct de vedere social
distant faţă de locutor sau superior boitorului) este detaşabilă, deoarece nu este asociată formei tu.

3.3.2. Implicatură scalară


Cum se explică faptul că şi are un sens logic, iar dintre implicaturile sale con­
versaţionale sensul temporal „şi apoi", ori că sau are ca sens literal sensul logic
inclusiv şi ca implicatură conversaţională sensul exclusiv? Răspunsul la prima
întrebare convoacă maxima de mod („fiţi ordonat"), care se va presupune a fi
respectată şi va implicita conversaţional, pentru orice secvenţă P şi Q, relaţia
t(P) < t.(Q). Răspunsul la a doua întrebare trece prin noţiunile de scară cantitativă
şi de implicatură scalară (după Horn 1972, Gazdar 1979 şi Levinson 1983):
Scară cantitativă
O scară cantitativă este o mulţime ordonată de predicate < e,, e2, ey..ea > astfel încît, dacă
A este un cadru sintactic, hrA(e) o frază bine formată, A(e) implică A(e),A(e^j implică
A{e^, dar nu şi invers.
De exemplu, cuantificatorii toţi şi cîţiva formează o scară < toţi, cîţiva >, căci (46) implică (47),
în timp ce (47) nu implică (46):
(46) Toţi băieţii s-au dus la recepţie.
(47) Cîţiva băieţi s-au dus la recepţie.
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 181

Noţiunea de implicaturâ scalară se referă la relaţia dintre predicatul mai slab şi


predicatul mai forte: dacă un locutor asertează un predicat slab, atunci el impli-
citează conversaţional că neagă predicatul mai forte:
Implicaturâ scalară
Fie o scară <et, e2, ey.. en>. Dacă un locutor aserteazăA(e1), atunci el implicitează -> A(e^j,
dacă asertează /l(e,), atunci implicitează -> A(ei) şi -• /4(e,) şi, în general, dacă asertează
A(eJ, atunci implicitează -> A(e^), -> A(ea2) şi tot aşa pînă la -> A(e), (Levinson 1983, 133),

Ipoteza scalară constă în aceea că există o scară cantitativă ce leagă conectorii şi


şi sau: < şi, sau >. Asta înseamnă că orice enunţ de forma P sau Q implicitează
conversaţional -i (P A Q):
(48) Implicaturâ scalară a lui sau

Psau Q implicitează conversaţional-* (P AQ).

De exemplu, dessert oufromage implicitează conversaţional -> (fromage A dessert).

Cum se obţine lectura exclusivă a lui ou (sau), folosit de pildă în fromage


ou dessert (brînză sau desert}) Pentru aceasta este suficient să asociem implicaturâ
scalară a lui sau cu sensul său inclusiv, cum arată tabelul de adevăr 14 ce verifică
relaţia de echivalentă din (49):

Tabelul de adevăr 14

Astfel, deci, sensul lui sau este sensul său logic sau inclusiv, dat fiind că sensul
său exclusiv este echivalent cu conjuncţia dintre sensul primitiv inclusiv şi
implicatură sa scalară.
NB: Se va observa că sensul exclusiv nu este definit aici ca o implicatură sau ca un efect
de sens, cum se procedează în cadrul abordării minimaliste.

3.3.3. Principiu de informativitate


Sînt unele întrebuinţări pragmatice ale lui;i care par să nu se poată explica doar
cu ajutorul maximei de ordine, şi aceasta în special pentru că ele implicitează o
relaţie consecutivă şi/sau o relaţie cauzală, ca în exemplul (50):
182 CAPITOLUL 6

(50) El învîrti cheia şi motorul porni.

(50) va fi interpretat într-un sens maximal ca implicitînd o relaţie cauzală între P şi Q (cf. intra
cap. 9, §4.2.).

Levinson (1983,146) propune (51) ca algoritm de interpretare a lui^i, mai


ales p e n t r u a putea explica diferitele lecturi la care se pretează (50):

(51) Fie P şi Q. încercaţi să-1 interpretaţi ca:


(î) „Pşi apoi Q"; dacă este posibil, încercaţi:
(ii) „Pşi deci Q"; dacă este posibil, încercaţi:
(iii) „P, şi P este cauza lui Q".

Problema pe care o ridică algoritmul (51) este că, pentru a explica trecerea de la (50) la (51 iii),
nu se poate recurge la maxima de cantitate. Motivul este că, dacă locutorul ar avea în minte
informaţia cea mai puternică, ar fi trebuit să o dea: maxima de cantitate spune într-adevăr că
locutorul trebuie să dea cantitatea de informaţie cerută, ceea ce-1 autorizează pe interlocutor să
deducă faptul că i s-a dat informaţia cea mai puternică. Pentru a explica interpretarea lui (50) via
(51), Levinson face apel la un principiu simetric maximei de cantitate, anume principiul de
informativitate (Levinson 1983, 146):

Principiu de informativitate
In anumite împrejurări, citiţi în enunţ mai multă informaţie decît conţine efectiv, pentru
ca acesta să corespundă cu ceea ce dumneavoastră ştiţi despre lume.

Conform acestui principiu, pentru ca enunţul să fie congruent cu ceea ce ştim


noi despre lume, e nevoie să implicităm un raport de cauză la efect între învîrtirea
cheii şi pornirea motorului: în mod normal, cînd î n v î r t i m cheia la maşină,
motorul se pune în mişcare (cf. infra, cap. 9, § 4.2. p e n t r u mai multe detalii).

3.3.4. Explicitare
Explicaţia lui Grice face din diferitele sensuri ale lui;z nişte implicaturi. In acest
sens, contribuţia lui şi la sensul enunţului are două proprietăţi: (i) semnificaţia
temporală (cauzală etc.) nu face parte din sensul lui^z, ci constituie o implicatură
conversaţională; (ii) implicatură conversaţională nu contribuie la condiţiile de
adevăr ale enunţului. Această abordare presupune deci că, ori de cîte ori P şi Q
implicitează o relaţie temporală sau cauzală, acest aspect al semnificaţiei nu
determină condiţiile de adevăr ale enunţului.
Există totuşi exemple (cf. Cohen 1971, Carston 1988, Wilson şi Sperber
1993) care atestă faptul că aportul lui şi afectează valoarea de adevăr a enunţului:
(52) La recepţii se întîmplă mereu acelaşi lucru: sau nimeni nu vorbeşte cu mine
şi mă îmbăt, sau mă îmbăt şi nimeni nu vorbeşte cu mine.
(53) Ceea ce s-a petrecut este nu faptul că Petru a plecat şi Măria s-a înfuriat, ci că
Măria s-a înfuriat şi Petru a plecat.
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 183

Formele logice ale acestor enunţuri sînt, respectiv:


(52') (-, P A S) v (S A -. P)

(53') - (P A M) A (M A P)

Dintr-un punct de vedere strict logic, (52') este tautologic (Pşi Qeste echivalentul
logic al lui Q şi P) iar (53') este contradictoriu (non-P şi P este o contradicţie
logică). C u m , din punct de vedere pragmatic, lucrurile nu stau aşa, înseamnă
că ordinea propoziţiilor afectează valoarea de adevăr a enunţului. Dar faptul de
a lua în considerare valorile temporale ale lui şi pentru a determina condiţiile
de adevăr are o consecinţă importantă: valoarea temporală nu poate fi considerată
ca o implicatură, deoarece o implicatură nu determină condiţiile de adevăr ale
enunţului. Dacă valorile temporale, cauzale etc. ale lui şi nu sînt implicaturi, ce
sînt ele atunci? Singurul răspuns posibil ar fi că ele sînt nişte explicitări ale
enunţului, adică nişte dezvoltări (îmbogăţiri) ale formei logice a enunţului. D a r
atunci aceste efecte nu mai pot fi considerate ca decurgînd din maximele con­
versaţionale. Trebuie să se recurgă la alte principii. In cadrul teoriei pertinenţei
(cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989), se emite ipoteza că interpretarea temporală,
cauzală etc. este interpretarea care asigură randamentul optim dintre efortul de
prelucrare şi efectele contextuale, adică interpretarea coerentă cu principiul
pertinenţei. Dat fiind că interpretarea enunţurilor este un produs rezultînd din
exploatarea informaţiilor lingvistice precum şi a celor nonlingvistice, nu mai este
nevoie să se facă apel la circumstanţe sau la cunoştinţe despre lume p e n t r u a
explica cazurile infirmate de maxima de cantitate. Aplicarea principiului perti­
nenţei produce automat rezultatele scontate, cu condiţia de a interpreta valorile
temporale, cauzale etc. ca pe nişte explicitări.
7. LEGI ALE DISCURSULUI,
MAXIME CONVERSAŢIONALE
ŞI POSTULATE CONVERSAŢIONALE

1. PRAGMATICA ŞI LEGILE DISCURSULUI


Una dintre contribuţiile cele mai importante ale teoriei pragmatice la înţelegerea
faptelor de limbaj este desigur ideea următoare: comportamentele noastre lingvis­
tice sînt dictate de reguli sau principii universale de natură raţională. Această
idee contrastează în mod evident cu o concepţie mai tradiţională a raportului
dintre limbaj şi folosirea acestuia, conform căreia ceea ce determină valoarea în
uz a unui enunţ într-un context este ansamblul coordonatelor pragmatice (spa­
ţiale, temporale, şi mai ales personale), ca şi un ansamblu de cunoştinţe comune
participanţilor la comunicare. Altfel spus, teoria clasică presupune că sensul unui
enunţ în uz (definit ca variabil) este dependent de contextul (definit ca o con­
stantă) în care acesta a fost rostit.
Astfel, în mod tradiţional, valoarea pragmatică a lui (1) este determinată prin interpretarea
contextuală a expresiilor deictice cum sînt pronumele de persoana întîi şi a doua, adverbele de
timp şi de loc, a căror referinţă actuală (cf. cap. 13, § 1) nu poate fi determinată decît în relaţie
cu situaţia de enunţare:

(1) Eu n-am să-£z spun aici ce voi face mîine.

La polul opus al concepţiei contextuale de interpretare a enunţurilor se


află un număr de abordări pragmatice care fac ipoteza că modurile noastre de a
folosi limbajul în comunicare şi discurs sînt determinate de principii generale
care stau la baza inferenţelor pragmatice. Această strategie a fost inaugurată de
Grice într-un articol publicat în 1975 (cf. Grice 1975, şi 1979 pentru traducerea
franceză), şi a inaugurat o tradiţie de analiză pragmatică, al cărei scop este în
principal de a limita domeniul semanticii la aspectele vericondiţionale ale enun­
ţurilor. Această tradiţie are o oarecare legătură cu analiza actelor de limbaj in­
directe şi a unor figuri de discurs cum este metafora (cf. infra cap. 15), analiză
propusă în lucrările de filozofie a limbajului (cf. Searle 1982), ca şi cu analiza
actelor de limbaj indirecte pe care o face semantica generativă (cf. Gordon şi
186 CAPITOLUL 7

Lakoff 1975). Paralel tradiţiei lui Grice, pe urmele structuralismului continen­


tal, s-a dezvoltat în Franţa o tradiţie de analiză pragmatică vizînd să limiteze,
sau să controleze modul de utilizare a principiilor pragmatice. Contrar abordării
de tip Grice, această tradiţie, care îşi are originea în lucrările lui Ducrot asupra
argumentării (cf. Ducrot 1972, 1973, 1980 c, Anscombre şi Ducrot 1983), vede
în aspectele vericondiţionale ale enunţurilor consecinţe ale proprietăţilor argu-
mentative înscrise în structura limbii. Legile discursului n-ar mai fi atunci prin­
cipii explicative pentru efectele de sens legate de folosirea enunţurilor, ci prin­
cipii care explică divergenţa dintre proprietăţile argumentative ale frazelor din
limbă şi proprietăţile lor referenţiale din discurs (cf. supra cap. 2, § 1 pentru o
prezentare generală a.pragmaticii integrate a lui Ducrot, şi cap. 10 şi 11 pentru o
analiză detaliată a teoriei sale asupra argumentării).

2. LOGICA CONVERSAŢIEI
Teoria lui Grice a inaugurat o viziune complet nouă asupra pragmaticii şi asupra
problemei comunicării. In plan teoretic, contribuţia principală a lui Grice este
că a introdus o nouă noţiune, aceea de implicatură, care permite explicarea
frecventei divergenţe dintre semnificaţia frazei şi sensul comunicat prin enunţ.
In ceea ce priveşte comunicarea, Grice a propus un principiu general, principiul
de cooperare: pentru ca auditorul să poată interpreta ce a vrut să spună vor­
bitorul, trebuie presupus că acesta din urmă a respectat acest principiu.

2.1. IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI IMPLICATURI CONVERSAŢIONALE


Grice a observat că anumite enunţuri comunică mai mult decît semnifică îm­
preună cuvintele care le compun. Această parte a semnificaţiei enunţurilor care
scapă condiţiilor de adevăr ale frazei a fost numită de Grice implicatură acesteia.
Asta înseamnă că locutorul dă de înţeles auditorului mai mult decît sensul lite­
ral al frazei. După cum implicatură este declanşată de o expresie lingvistică ori
de principii generale legate de comunicare şi de raţionalitate, implicatură va fi
numită convenţională sau conversaţională.
Astfel, în (2), chiar dacă vorbitorul spune despre John că este englez şi că este curajos, el
nu spune la modul literal că acest curaj decurge din naţionalitatea sa, dar o implicitează. Pentru
că această implicatură (cf (3)) este declanşată de prezenţa lui deci, ea se va numi convenţională:

(2) John e englez; deci este curajos.


(3) Toţi englezii sînt curajoşi (implicatură convenţională).
In schimb, faptul că se înţelege plecînd de la replica lui B în (4) că C este în general supus ispitei şi are
tendinţa să se comporte necinstit nu ţine de semnificaţia vreunui cuvînt, ci de un fond de cunoştinţe
pe care B le consideră accesibile lui A; (5) este, aşadar, o implicatură conversaţională a lui (4):
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 187

(4) (A îl întreabă pe B cum merge noua slujbă a lui C la o bancă)

B O, nu cred că rău, se înţelege bine cu colegii şi încă n-a fost arestat.


(5) C nu e cinstit la serviciu.

Diferenţa dintre natura elementelor care declanşează implicatura (element


lingvistic versus element nonlingvistic) ar trebui să permită definirea clară a
tipului de implicatura. Lucrurile sînt de fapt mai complicate, căci Grice propune
ca, din ansamblul implicaturilor conversaţionale, cele care se asociază unei ex­
presii lingvistice să se distingă de cele care nu sînt declanşate decît de relaţia dintre
enunţ şi context. Grice (1975) dă exemplul sintagmei nominale un X, care im-
plicitează conversaţional că X nu aparţine sau nu este într-o relaţie de proximitate
cu o anume persoană (locutor sau nu). Grice numeşte implicaturi conver­
saţionale generalizate implicaturile care sînt declanşate de o formă lingvistică,
şi implicaturi conversaţionale particulare, pe celelalte (cum este (5)).
Astfel, în (6), locutorul implicitează că apartamentul la care se referă nu este în relaţie de
proximitate cu el, pe cînd în (7) şi în (8) da:
(6) Am intrat într-un apartament.
(7) Am intrat în apartament.

(8) Am intrat în apartamentul meu.


Pentru a deosebi implicaturile convenţionale, implicaturile conversaţionale generalizate şi
implicaturile conversaţionale particulare, Grice propune anumite criterii cum sînt anulabilitatea,
detaşabilitatea, calculabilitatea şi determinarea implicaturii. Implicaturile conversaţionale sînt
anulabile, nondetaşabile (implicatura este asociată mai degrabă sensului expresiei care o declan­
şează decît formei acesteia), calculabile şi nedeterminate, pe cînd implicaturile convenţionale sînt
neanulabile, detaşabile, noncalculabile şi determinate (cf. infra cap. 9, § 1.4. pentru o analiză
detaliată a acestor criterii).
Dar diferenţa principală dintre implicatura conversaţională şi implicatura
convenţională constă în faptul că implicaturile convenţionale sînt declanşate de
cuvinte sau de expresii lingvistice, pe cînd implicaturile conversaţionale sînt
declanşate de o procedură care face să intervină două noţiuni: cea de principiu
de cooperare şi cea de maximă conversaţională. Această procedură este ur­
mătoarea:
Procedură de declanşare a implicaturilor conversaţionale
1. Locutorul L a spus P.
2. Interlocutorul I nu are dreptate cînd presupune că L nu respectă maximele de
conversaţie, sau cel puţin principiul de cooperare.
3. Prezumţia că L respectă principiul de cooperare şi maximele implică L crede Q.
4. L ştie (şi ştie că I ştie că L ştie) că I înţelege că nu este necesar să presupună că L crede Q.
188 CAPITOLUL 7

5. L n-a făcut nimic pentru a-1 împiedica pe I să creadă Q.


6. L vrea deci ca I să creadă Q.
7. Deci L a implicitat Q.
Această procedură explicitează faptul că o implicatură conversaţională face
obiectul unui calcul (se va spune mai exact că inferenţa este nondemonstrativă
şi inductivă) şi că inferenţa al cărei obiect este mobilizează un principiu de
comunicare cooperativă şi reguli sau maxime de conversaţie.

2.2. PRINCIPIUL DE COOPERARE ŞI MAXIMELE CONVERSAŢIONALE


Ideea lui Grice este următoarea: în schimbul conversaţional, contribuţiile locu-
torilor sînt conduse de un principiu general, acceptat în mod tacit de inter­
locutori, pe care Grice îl numeşte principiul de cooperare. P e n t r u Grice, a
coopera înseamnă pentru un locutor care participă la un schimb conversaţional
ca acesta să îndeplinească ceea ce i se cere, în funcţie de desfăşurarea conversaţiei
şi de direcţia în care aceasta se îndreaptă. Grice formulează acest principiu astfel:
Principiul de cooperare
In momentul în care intervine, contribuţia dumneavoastră să fie conformă
obiectivului sau direcţiei acceptate a schimbului verbal în care v-aţi angajat.
Ideea de cooperare poate fi explicitată mai exact prin patru categorii generale,
legate de cantitatea de informaţie produsă, de caracterul veridic al acesteia, de
relevanţa sa, ca şi de modul în care este formulată; aceste categorii au fost numite
maxime conversaţionale.
Maxima de cantitate
1. Contribuţia dumneavoastră să conţină atîta informaţie cîtă se cere.
2. Contribuţia dumneavoastră să nu conţină mai multă informaţie decît se cere.
Maximele de calitate (de veridicitate)
Contribuţia dumneavoastră să fie veridică:
1. Nu afirmaţi ceea ce consideraţi fals.
2. Nu faceţi afirmaţii pentru care nu aveţi dovezi.
Maxima de relaţie (de relevanţă/pertinenţă)
Vorbiţi la subiect (fiţi relevant).
Maxima de mod
Fiţi clar:
1. Evitaţi exprimarea neclară, confuză.
2. Evitaţi ambiguitatea.
3. Fiţi scurt (evitaţi orice prolixitate inutilă).
4. Fiţi ordonat.
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 189

Astfel, a da prea multă sau prea puţină informaţie, a aserta ceva ce este cunoscut sau ce se consideră
fals ori fără garanţie de adevăr, a spune ceva ce nu are legătură cu obiectul conversaţiei, a vorbi
neclar, ambiguu, prolix sau dezordonat constituie comportamente noncooperative.

Ajunşi în acest stadiu, am putea crede că Grice are o concepţie idealistă


şi normativă asupra comunicării, întrucît comportamentele efective ale locu-
torilor traduc adesea încălcarea acestor principii, ca şi faptul că ar fi iluzoriu să
se teoretizeze un comportament interacţional, cum este conversaţia, pornind de
la principii normative. De fapt, două sînt motivele pentru care teoria lui Grice
nu trebuie interpretată astfel. In primul rînd, concepţia lui nu constituie un
corpus de principii normative care impun participanţilor la o conversaţie să se
comporte într-un fel sau altul. Concepţia aceasta este în principal o teorie a
interpretării enunţurilor, şi în mod special, o versiune ameliorată a teoriei lui
Grice asupra semnificaţiei nonnaturale (cf. Grice 1957). Pe de altă parte, Grice
arată că respectarea maximelor nu este o condiţie necesară declanşării impli-
caturilor: în multe cazuri este vorba despre ceea ce Grice numeşte exploatarea
maximei prin încălcarea ei ostensivă. Astfel, un vorbitor are la dispoziţie două
strategii de bază pentru declanşarea unei implicaturi: sau să respecte maximele,
sau să le exploateze via încălcarea uneia dintre ele.

2.2.1. Utilizarea maximelor


Maxima de cantitate
In exemplul (9), prima dintre maximele de. cantitate („daţi informaţia cea mai
puternică") permite implicatura conversaţională (10), implicatură care este blo­
cată în (11). De asemenea, (12) implicitează (13), căci dacă ar implicita (14), s-ar
putea reproşa locutorului că nu a respectat maxima de cantitate:
(9) Drapelul este alb.
(10) Drapelul este în întregime alb.
(11) Drapelul este alb cu negru.
(12) Jacques şi Anne au paisprezece copii.
(13) Jacques şi Anne au exact paisprezece copii.
(14) Jacques şi Anne au cinsprezece copii.

Maxima de calitate
întrebarea este dacă există implicaturi conversaţionale produse prin folosirea
uneia sau a alteia dintre maximele de calitate. Levinson (1983) dă următorul
exemplu:
(15) Jean are două doctorate.
(16) Cred că Jean are două doctorate, şi am dovezi că le are.
190 CAPITOLUL 7

Analiza lui Levinson nu este griceeanăîn sensul strict al cuvîntului, căci dacă putem presupune
că (16) este într-un fel implicată sau presupusă de (15) (condiţia de sinceritate a unei aserţiuni, cu
alte cuvinte faptul de a crede este implicat/presupus prin enunţarea aserţiunii), se poate totuşi
spune că (15) implicitează pe (16)? Grice pare să afirme contrariul, mai ales atunci cînd afirmă
(Grice 1978, 114): „In modul meu de abordare, nu este adevărat că dacă spun că p, implicitez
conversaţional că eu cred cip; căci a presupune că eu cred că p este pur şi simplu a presupune că
respect maxima întîi de caliate în această situaţie. [...] A-l descrie pe cel care a spus căp ca im-
plicitînd, indicînd ori sugerînd a crede căp nu este o folosire naturală a limbajului; modul natu­
ral de a spune este că el a exprimat convingerea că/>." Nu trebuie aşadar presupus că un locutor
poate implicita o propoziţie Q folosind pozitiv o maximă de calitate în timpul enunţării lui P.

Maxima de relaţie
Exemplul pe care îl dă Grice este un exemplu clasic în care trebuie presupus că
există o relaţie de relevanţă între informaţia dată de B şi cererea lui A:

(17) A Am o pană de benzină.


(B) Este o staţie auto în colţul străzii.
Dacă se presupune că B respectă principiul de cooperare şi maximele, A va putea infera că B a
dat o informaţie pertinentă/relavantă, şi anume legată de cererea lui A (care implicitează (18)).
Se va putea aşadar spune că B a implicitat (19):
(18) Puteţi să-mi spuneţi unde pot găsi benzină?
(19) Staţia auto e deschisă şi este şi benzină.

Maxime de mod
Maxima de ordine este cel mai bun exemplu de expoatare a unei maxime de
mod. C u m ar trebui interpretată valoarea temporală a lui şi din (20) (semnificînd
"şi apoi")? Răspunsul griceean constă în a considera valoarea temporală a lui şi
ca o implicatură conversaţională produsă prin maxima de ordine (cf. supra, cap.
6, § 3.3.1): corespendenţa dintre ordinea faptelor şi ordinea discursului decurge
din repectarea maximei de ordine:

(20) Lucky Luke se urcă pe Jolly Jumper şi dispăru spre apus.


(21) Lucky Luke se urcă pe Jolly Jumper şi apoi dispăru spre apus.

2.2.2. Exploatarea maximelor


Menţionăm mai întîi cazul în care încălcarea unei maxime se face p e n t r u a evita
încălcarea alteia, a cărei respectare ar angaja vorbitorul în măsură mai mare. D ă m
mai jos un exemplu al lui Grice de încălcare a unei maxime de cantitate, şi care
se face p e n t r u a evita încălcarea primei maxime de calitate:

(22) A Unde locuieşte C?


B Undeva în sudul Franţei.
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 191
A

In acest exemplu, se presupune că B n-are nici un motiv să-i ascundă lui A ceva despre C (se poate
presupune că A şi B pregătesc o călătorie în Franţa şi că le-ar face plăcere să-1 viziteze pe C).
Răspunsul lui B, nefiind suficient de informativ, încalcă maxima întîi de cantitate. Dar această
încălcare este condiţionată de dorinţa de a nu încălca maxima întîi de calitate. Acest telescopaj
are drept efect implicatura (23):
(23) B nu ştie exact unde locuieşte C.

Maxima de cantitate
Tautologiile constituie exemple bune de încălcare a primei maxime de cantitate:
într-adevăr, o tautologie este o propoziţie mereu adevărată (în mod necesar
adevărată). In afară de faptul că n- ar trebui să fie informative, enunţurile (24) şi
(26) ar trebui să aibă acelaşi sens, întrucît au aceleaşi condiţii de adevăr. Or, acest
fapt nu ţine seamă de implicaturile lor conversaţionale, pe care le dăm în (25) şi
în (27): '
(24) Un bărbat e un bărbat.
(25) Toţi bărbaţii sînt la fel (egoişti, misogini, vanitoşi, iresponsabili etc.)
(26) Ion ori vine ori nu vine.
(27) Nu se poate face nimic pentru a influenţa venirea lui Ion.

Maximele de calitate
Grice dă multe exemple de încălcare a primei maxime de calitate (maxima de
veridicitate), exemple în care locutorul asertează un enunţ fals din punct de
vedere literal. Toate aparţin la ceea ce tradiţional poartă numele de figuri retorice
sau tropi, cum sînt ironia, metafora sau litota:
(28) A Ce se va întîmpla dacă francezii vor spune nu la referendumul asupra
Europei? *
B Ei, doar nu-ţi închipui că francezii nu vor vrea să-i facă pe plac lui
Mitterrand.
(29) Sophie e un sloi de gheaţă.
(30) La un control de circulaţie, A suflă în balon şi explică poliţiştilor cele 2
grame de alcool constatate, astfel: Am băut un pic la prînz.

In mod evident, locutorul nu produce aceste enunţuri pentru a-1 induce în eroare pe auditor.
Dacă sensul lor nu se poate reduce la cel literal, este pentru că ele comunică implicaturi. Dar în
figurile retorice implicaturile sînt mai mult sau mai puţin determinate, mai ales metaforele, şi
depind de gradul în care s-a fixat expresia. Astfel, implicatura din (31) este cu siguranţă mai puţin
determinată decît cea din (29):

(31) Max e un buldozer.

Sperber şi Wilson au adus însă o obiecţie majoră tratării tropilor ca im­


plicaturi conversaţionale (cf. Sperber şi Wilson 1979). Argumentele lor sînt
192 CAPITOLUL 7

următoarele. In primul rînd acela că, dacă în cazurile obişnuite implicaturile se


adaugă semnificaţiei frazei, în cazul tropilor, implicaturile se substituie sem­
nificaţiei literale. In al doilea rînd, relaţiile dintre propoziţiile care intervin în
tropi nu sînt o problemă de logică, ci de psihologie (anumite legături fiind mai
frapante decît altele). In fine, se constată că încălcarea maximei de veridicitate
nu constituie o condiţie suficientă pentru tropi. De exemplu, pentru a produce
un enunţ ironic, o metaforă sau o litotă, nu e de ajuns să enunţi (32), (33) sau
(34) în timp ce dai interlocutorului o bancnotă de o sută de franci:
(32) Iţi dau bancnota asta care nu e de 100 de franci.
(33) Iţi dau bancnota asta de 100 de dolari.
(34) Iţi dau bancnota asta de 20 de franci.

Maxima de relaţie
A şi B vorbesc despre un anume profesor X. A declară dintr-o dată (35 A), fără
să observe că Y, colegul său, se află în spatele său. B încearcă să schimbe subiectul,
enunţînd (35 B):
(35) A Profesorul X e un cretin bătrîn.
B Apropo, unde mergi în vacanţă la vară?
B implicitează ceva de genul (36):
(36) Să vorbim despre altceva, te rog.

Maxima de mod
(i) Submaxima de claritate:
(37) A şi B vorbesc în faţa copiilor:
A Ce-ar fi să ne ducem la plajă?
B Da, dar fără Î-N-G-H-E-Ţ-A-T-A la întoarcere.
(ii) Submaxima de concizie:
(38) Un critic muzical relatează despre prestaţia unei cîntăreţe:
Doamna Bianca Castafiore, celebra privighetoare de la Milano, a produs o suită de sunete
care aduceau oarecumva cu aria Bijuteriilor din Faust de Gounod.
In aceste două exemple, încălcării unei maxime i se adaugă o implicatură, (39), respectiv (40):
(39) Copiii nu trebuie să înţeleagă ce spunem.
(40) Prestaţia solistei a fost catastrofală.

2.3. ACTELE DE LIMBAJ INDIRECTE

Teoria actelor de limbaj, dezvoltată de Searle (cf. Searle 1969 şi 1979, respectiv
1972 şi 1982 pentru traducerea franceză, iar supra, cap. 1, § 2.2), s-a lovit de o
problemă asemănătoare celei a implicaturilor conversaţionale generalizate: actele
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 193

de limbaj indirecte. Intr-un act de limbaj indirect, prin intermediul u n u i act


ilocuţionar secundar, vorbitorul realizează un act ilocuţionar primar, şi vrea
ca intenţia sa ilocuţionară (realizarea unui act primar) să fie recunoscută de au­
ditor.
Exemplul clasic este dat de enunţul (41), analizat în (42):
(41) Puteţi să-mi daţi sarea?
(42) Act ilocuţionar primar CERERE
Act iloucţionar secundar ÎNTREBARE
Altfel spus, cererea (de a da sarea, adresată interlocutorului) se realizează prin intermediul unei
întrebări (care se referă la capacitatea interlocutorului de a da sarea).
Searle face următoarea ipoteză: "în cazul actelor indirecte de limbaj, locutorul
comunică auditorului mai mult decît spune efectiv, bazîndu-se pe un fond de
cunoştinţe comune, de natură atît lingvistică cît şi nonlingvistică, dar şi pe
aptitudinile generale de raţionalitate şi de inferenţă ale auditorului" (Searle 1975,
60-1). Pentru a explica mecanismele care stau la baza actelor indirecte de limbaj,
Searle recurge pe de o parte la teoria actelor de limbaj, iar pe de alta, la principiile
generale de conversaţie dezvoltate de Grice.

2.3.1. Procedura de derivare a actelor de limbaj indirecte


Dar cum intervin teoria actelor de limbaj, informaţiile de fundal şi principiile
de conversaţie cooperativă pentru a explica realizarea unui act ilocuţionar primar
via enunţarea unui act ilocuţionar secundar? D u p ă Searle (1975, 73-4), pentru a
obţine actul primar de a cere sarea, plecînd de la actul secundar de întrebare Puteţi
să-mi daţi sarea?, trebuie să se treacă printr-o procedură cu zece etape. Obiectul
acestei proceduri este de a explica rolul informaţiilor de fundal (cunoaşterea pe
care o avem despre lume), principiile de cooperare conversaţională ale lui Grice
(principiul de cooperare şi maximele de conversaţie), ca şi regulile semantice din
teoria actelor de limbaj (mai precis condiţiile lor de îndeplinire). Dar această
procedură este mai degrabă o reconstrucţie logică, aptă să explice diferitele etape
ale procesului inferenţial, decît o schemă inferenţială motivată din punct de
vedere psihologic şi cognitiv.
Procedură de derivare a actului primar
Etapa 1: X m-a întrebat daci am capacitatea să-i dau sarea (fapt conversaţional).
Etapa 2: Presupun că el cooperează la această conversaţie şi că enunţul său are deci un
obiect sau un scop (principii de cooperare conversaţională).
Etapa 3: Cadrul conversaţiei noastre nu este unul care să justifice interesul teoretic
faţă de capacitatea mea de a da sarea (informaţie factuală de fundal).
Etapa 4: In afară de aceasta, el ştie deja probabil că răspunsul la această întrebare este da
(informaţie factuală de fundal).
194 CAPITOLUL 7

Etapa 5: Aşadar, enunţarea sa nu este probabil o simplă întrebare. Ea are probabil un alt
scop ilocuţionar (inferenţa etapelor 1-4). Care poate fi acesta?
Etapa 6: Una dintre condiţiile pregătitoare ale oricărui act ilocuţionar directiv este capa­
citatea interlocutorului I de a realiza actul care este predicat în condiţia de conţinut
propoziţional (teoria actelor de limbaj).
Etapa 7; Aşadar, X mi-a pus o întrebare al cărei răspuns afirmativ ar implica
îndeplinirea condiţiei pregătitoare pentru cererea de a da sarea (inferenţa etapelor 1 şi 6).
Etapa 8: Sîntem la masa de prînz şi în mod normal punem sare la masă, ne-o dăm unul
altuia, încercăm să ne-o dăm unul altuia etc. (informaţie de fundal).
Etapa 9: X a făcut deci aluzie la îndeplinirea uneia dintre condiţiile pregătitoare ale
unei cereri, pentru care probabil doreşte să îndeplinesc condiţiile de respectare (inferenţa
etapelor 7 şi 8).
Etapa 10: în absenţa altui scop ilocuţionar plauzibil, îmi cere aşadar probabil să-i dau sarea
(inferenţa etapelor 5 şi 9).

Se observă că răspunsul la problema actelor indirecte de limbaj trece prin relaţia


dintre condiţiile de îndeplinire a actelor ilocuţionare (cf. etapele 7 şi 9) şi relaţia
care există între aceste condiţii şi forma lingvistică a enunţului (aici forma inte­
rogativă a cererii).'

2.3.2. Cererile indirecte. Condiţii de îndeplinire


Care sînt diferitele moduri de a realiza un act indirect? Există o relaţie între aceste
mijloace şi condiţiile de îndeplinire a unei cereri? In articolul său privitor la actele
indirecte de limbaj, Searle (1975, 64-67) propune următoarele categorii de cereri
indirecte:
Grupa 1: Fraze care privesc capacitatea lui I de a îndeplini A
Puteţi să-mi daţi sarea?
Aţi putea face mai puţină gălăgie?
Aţi putea face mai puţină gălăgie.
Acum poţi pleca.
Grupa 2: Fraze privitoare la dorinţa sau voinţa lui Leal să efectueze A
Mi-ar plăcea să pleci acum.
Vreau să faci asta pentru mine.
Sper că o vei face.
Grupa 3: Fraze privitoare la executarea lui Q prin A
De aici înainte, la cină, ofiţerii vor purta cravată.
încetezi cu gălăgia asta infernală?
Aţi binevoi să nu mă mai călcaţi pe picioare?
Nu terminaţi cu zgomotul ăsta?
Grupa 4: Fraze care privesc dorinţa sau consimţămîntul lui I de a face A
Aţi accepta să scrieţi o scrisoare de recomandare pentru mine?
Vrei să-mi dai ciocanul de pe masă?
V-ar deranja să faceţi mai puţin zgomot?
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 195

Grupa 5: Fraze privind motivele de a efectua A


Ar'trebui să fii mai politicos cu mama ta.
Ar trebui să pleci imediat.
Trebuie neapărat să tot loveşti cu ciocanul ăla?
N-ar fi mai bine să pleci acum?
De ce nu ne-am opri aici?

Grupa 6: Fraze care inserează unul dintre aceste elemente în altul; dar si fraze care
intercalează un verb ilocuţionar directiv explicit într-unui dintre aceste contexte
V-ar deranja să vă întreb dacă puteţi să-mi scrieţi o scrisoare de recomandare?
V-aş cere prea mult dacă v-aş sugera să faceţi ceva mai puţin zgomot, dacă puteţi?
V-aş putea ruga să vă scoateţi pălăria?

Cum se pot explica aceste moduri diferite de a realiza o cerere? După Searle,
ceea ce trebuie luat în considerare este analiza actelor directive (ordin, cerere etc.)
pe care o efectuează teoria actelor de limbaj în termeni de condiţii de îndeplinire
a acestui tip de acte. O condiţie de îndeplinire a unui act ilocuţionar este o condiţie
necesară realizării sale nondefectuoase, ansamblul condiţiilor de îndeplinire fiind
o condiţie suficientă pentru realizarea fericită a acestuia, adică pentru realizarea
sa nondefectuoasă. Condiţiile de îndeplinire pentru un act directiv cum este
cererea sînt următoarele:

Condiţii de îndeplinire a actelor directive


Condiţia pregătitoare I poate îndeplini A
Condiţia de sinceritate L vrea ca I să facă A
Condiţia de conţinut Enunţarea de către L a predicaţiei
propoziţional unei acţiuni viitoare A a lui I
Condiţia esenţială echivalează cu tentativa lui L de a-1
face pe I să efectueze A

Figura 1

Amintim că, pentru actele de limbaj, condiţiile de îndeplinire se referă la următoarele:


a. Condiţia de conţinut propoziţional defineşte proprietăţile conţinutului propoziţional al actului
(pentru actele directive, „acţiune viitoare a interlocutorului").
b. Condiţia/condiţiile preliminară/e defineşte/esc condiţiile care trebuie îndeplinite în prealabil
pentru ca actul să poată fi îndeplinit (pentru actele directive, „capacitatea interlocutorului de a
realiza acţiunea").
c. Condiţia de sinceritate defineşte starea psihologică a locutorului (pentru actele directive,
„dorinţă").
d. Condiţia esenţială defineşte scopul ilocuţionar al actului (pentru actele directive, „a-1 face pe
interlocutor să realizeze acţiunea").
196 CAPITOLUL 7

Ce putem spune atunci despre actele indirecte de cerere? Unele grupe (1-
3) fac să intervină condiţiile de îndeplinire a cererii, altele (4 şi 5) privesc motivele
de a efectua actul, în fine, cea din urmă grupă include unul dintre aceste elemente
în celălalt. Mai exact, grupa 1 face să intervină condiţia pregătitoare, grupa 2
condiţia de sinceritate, grupa 3 condiţia de conţinut propoziţional. Pornind de
la aceste remarci, Searle propune patru generalizări care trebuie să permită
explicarea relaţiilor sistematice dintre forma frazelor din grupele 1-6 şi tipul lor
ilocuţionar (directiv)(cf. Searle 1975, 72):
Generalizări asupra actelor directive
Generalizarea 1: L poate face o cerere indirectă (sau alt act directiv) fie întrebînd dacă, fie
afirmînd că este îndeplinită o condiţie pregătitoare privind capacitatea lui Ide a face A.
Generalizarea 2: L poate efectua un directiv indirect fie punînd o întrebare despre, fie
afirmînd îndeplinirea condiţiei de conţinut propoziţional.
Generalizarea 3: L poate efectua un directiv indirect afirmînd îndeplinirea condiţiei de
sinceritate, dar nu şi punînd o întrebare asupra îndeplinirii acesteia.
Generalizarea 4: L poate efectua un directiv indirect fie afirmînd că, fie întrebînd dacă
există motive relevante sau determinante pentru efectuarea lui A, în afară de situaţia cînd
motivul este că /vrea, sau doreşte etc. să efectueze A, caz în care este suficient ca el să
întrebe dacă /vrea, doreşte etc. să încă. A (Searle 1975, 72).

Originalitatea analizei actelor de limbaj constă în faptul că ea nu necesită


nici o regulă, şi nici principii conversaţionale, cu excepţia postulatului iniţial al
unui principiu de cooperare conversaţională şi postulatele teoriei actelor de
limbaj. Vom examina acum o abordare alternativă, care are acelaşi obiect (actele
indirecte de limbaj), dar care face să intervină în gramatică principii conver­
saţionale.

2.4. GRAMATICA ŞI LOGICA NATURALA


In cadrul semanticii generative (cf. supra, cap. 3, § 1.4.1), Gordon şi Lakoff (1975)
au propus o versiune formală a principiilor care permit explicarea actelor ilocu-
ţionare indirecte. Analiza lor constă în formularea explicită a condiţiilor de
sinceritate şi de raţionalitate ale actelor de limbaj (de exemplu o cerere), în
scopul introducerii la baza derivării actelor indirecte a două noţiuni: postulatele
de sens şi postulatele de conversaţie.
NB: Gordon şi Lakoff (1975) folosesc termenul de reasonability, tradus în versiunea
franceză prin neologismul raisonnabilite (cf. Gordon şi Lakoff 1973), [In română se folo­
seşte raţionalitate.]
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 197

2.4.1. Postulate de sens şi postulate de conversaţie


Postulatele de sens p u n în legătură structura logică a unei fraze {forma logică a
acesteia, sau structura profundă, în semantica generativă) cu clasa de implicaţii
(entailments) pe care le permite logica naturală (în sensul lui Lakoff 1972 a). Dacă
L este structura logică a unei fraze şi E(L) ansamblul implicaţiilor acesteia, pos­
tulatele de sens se vor defini prin relaţia:

Postulat de sens
L II- E(L) (L implică fiecare membru al E(L))
Postulatele de conversaţie sînt definite ca reguli care permit explicarea
modului în care, în clase de contexte determinate (acelea în care structura logică
este adevărată), structurile logice comunică mai mult decît clasa implicaţiilor
E(L). Gordon şi Lakoff introduc noţiunea de implicaţie conversaţională într-o clasă
de contexte pentru a defini funcţia al cărei domeniu este reuniunea unei clase de
contexte cu postulatele de conversaţie şi cu structura logică a frazei, şi a cărei
valoare este implicaţia conversaţională a lui L:
Implicaţie conversaţională
L implică conversaţional P în contextul CON. dacă şi numai dacă uniunea contextului
C O N , a postulatelor de conversaţie CP şi a structurii logice {L} a frazei L implică P, adică
dacă şi numai dacă
C O N u C P u {L} II- P
L se numeşte sensul literal al frazei, iar P sensul implicat conversaţional.
NB: Terminologia lui Gordon şi Lakoff nu este prea fericită. Pe de o parte, recurgerea
la principii sau reguli de conversaţie semnalează caracterul nonlogic al relaţiilor dintre L
şi P: nu este vorba despre o implicaţie (entailment) în sens strict, ci de o implicatură. Pe
de altă parte, după cum vom vedea, domeniul de aplicaţie nu este acela al implicaturilor
conversaţuionale particulare, ci al implicaturilor conversaţionale generalizate, şi în spe­
cial actele indirecte de limbaj. într-adevăr, postulatele de conversaţie nu se referă la
maxime generale de conversaţie, ci la condiţiile de îndeplinire a actelor ilocuţionare.

2.4.2. Condiţiile de sinceritate şi de raţionalitate ale cererilor


Principiul de analiză este aşadar următorul: (i) a se determina, pentru fiecare
tip ilocuţionar, postulatele de sens asociate pe de o parte condiţiilor de sinceritate,
iar pe de alta condiţiilor de raţionalitate; (ii) a se asocia fiecărui postulat de sens
postulatul de conversaţie care explică relaţia dintre actul ilocuţionar secundar
şi actul ilocuţionar primar.

Postulate de sens şi de conversaţie legate de condiţiile de sinceritate


Pentru Gordon şi Lakoff, o cerere sinceră se defineşte prin următoarele postu­
late de sens:
198 CAPITOLUL 7

(43) a. SINCER (a, A CERE (a, b, Q)) -> A DORI (a, Q)


b. SINCER (a, A CERE (a, b, Q)) -> A PRESUPUNE (a, CAPABIL (b, Q))
c. SINCER (a, A CERE (a, b, Q)) -» A PRESUPUNE (a, A VREA (b, Q))
d. SINCER (a, A CERE (a, b, Q)) -» A PRESUPUNE (a, non-Q)
unde Q - VIITOR (A FACE (b, R)) (b va face acţiunea R)
Altfel spus, dacă a îi cere sincer lui b să facă acţiunea viitoare R, atunci a doreşte ca b să facă R,
a presupune cădeşte capabil să facă/?, că vrea să o facă, şi căi? nu va fi efectuată în afara cererii.

Dacă luăm ansamblul exemplelor (44), vom constata că postulatele de sens


(43) determină ansamblul de postulate de conversaţie (45). Aceste postulate
constau fie în asertarea, fie în interogarea uneia dintre condiţiile de sinceritate
din (43), ceea ce este rezumat în principiul (46):
(44) a. Vreau să duci gunoiul afară.
b. Poţi duce gunoiul afară?
c. Ai vrea să duci gunoiul afară?
d. O să duci gunoiul afară?
s

(45) a. A SPUNE (a, b, A DORI (a, Q)) -> A CERE (a, b, Q)


b. A ÎNTREBA (a, b, CAPABIL (b, Q)) -> A CERE (a, b, Q)
c. A ÎNTREBA (a, b, A VREA (b, Q)) -> A CERE (a, b, Q)
d. A ÎNTREBA (a, b, Q) -> A CERE (a, b, Q)
în care Q = VIITOR (A FACE (b, R))(b va face acţiunea R)
(46) O cerere se poate comunica (a) asertînd o condiţie de sinceritate a
locutorului sau (b) interogînd o condiţie de sinceritate a auditorului (Gordon
şi Lakoff 1975, 35).
Postulatele de conversaţie (45) explică posibilitatea ca un act ilocuţionar să comunice un altul
prin faptul că cei doi membri ai implicaţiei conţin un verb performativ.

NB: Să ne amintim aici ipoteza semanticii generative, conform căreia structura de


profunzime a oricărei fraze (structura sau forma sa logică) este prefixată de un predicat
performativ subiacent (cf. Ross 1970, Lakoff 1972 a, Sadock 1974 şi supra, cap. 3, § 1.4.1).

In plus, principiul (46) explică distribuţiile complementare dintre condiţiile de


sinceritate ale locutorului şi condiţiile de sinceritate ale auditorului. Astfel,
exemplele (47) nu permit realizarea unor cereri sincere dacă valorile lui a şi b
nu corespund indicaţiilor din (46):
(47) a. Vrei să duci gunoiul afară (aserţiune)
b. Pot duce gunoiul afară? (a cere permisiunea)
c. Oare vreau să duc gunoiul afară? (întrebare ecou)
d. O să duc gunoiul afară? (întrebare ecou)
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 199

Postulate de sens şi de conversaţie legate de condiţiile de raţionalitate


Am văzut că unul dintre modurile de a efectua o cerere indirectă constă în
indicarea motivelor de a efectua actul în cauză. Gordon şi Lakoff extind această
idee la principiul conform căruia fiecărei condiţii de sinceritate îi corespunde o
condiţie de raţionalitate. Postulatele de sens care definesc condiţiile de sinceritate
ale cererilor din (43) pot fi aşadar completate prin postulatele de sens care de­
finesc condiţiile de raţionalitate ale cererilor:
(48) a. RAŢIONAL (a, A CERE (a, b, Q)) -> (3r) MOTIV (r, a, A DORI(a, Q))
b. RAŢIONAL (a, A CERE (a, b, Q)) ->
(3r) MOTIV (r, a, A PRESUPUNE (a, CAPABIL (b, Q)))
c. RAŢIONAL (a, A CERE (a, b, Q)) -»
(3r) MOTIV (r, a, A PRESUPUNE (a, A VREA (b, Q)))
d. RAŢIONAL (a, A CERE (a, b, Q)) ->
(3r) MOTIV (r, a, A PRESUPUNE (a, non-Q))
în care Q = VIITOR (A FACE (b, R) (b va face acţiunea R)

Ceea ce înseamnă (cf. Gordon şi Lakoff 1975, 90):

(49) a. O cerere este raţională numai dacă locutorul are un motiv să dorească
realizarea acesteia.
b. O cerere este raţională numai dacă locutorul are motive să presupună
că auditorul este capabil să o realizeze.
c. O cerere este raţională numai dacă locutorul are motive să presupună
că locutorul este dispus să o realizeze.
d. O cerere este raţională numai dacă locutorul are un motiv să
presupună că auditorul n-ar fi realizat-o altfel.
Aceste postulate de conversaţie pot fi ilustrate prin următoarele exemple, care interoghează
existenţa unei condiţii de raţionalitate:
(50) a. De ce vreţi să fac asta?
b. Ce vă face să credeţi că pot face asta?
c. Ce vă face să credeţi că aş fi dispus să fac asta?
d. De ce credeţi că n-aş face asta oricum?
In paralel, a recuza o condiţie de raţionalitate înseamnă a recuza actul însuşi (aici o cerere):
(51) a. De fapt nu vreţi ca eu să fac asta - e contrar intereselor dumneavoastră.
b. Nu pot efectua asta - m-am lovit la mînă.
c. Nu voi fi niciodată dispus să fac asta - e contrar eticii mele.
d. Oricum, urma s-o fac.

2.5. SINTEZĂ

Principiile de derivare pe care le-am examinat mai sus aparţin unor strategii total
diferite. In cazul analizei lui Searle, principiile sau generalizările asupra actelor
indirecte de limbaj folosesc principii generale de conversaţie cooperativă, fondul
200 CAPITOLUL 7

de cunoştinţe comune şi teoria actelor de limbaj. Procedura de derivare este


inferenţială, şi nu demonstrativă şi inductivă. In schimb, în analiza lui Gordon
şi Lakoff, procesele inferenţiale sînt reduse la reguli implicative (postulate de
conversaţie) care aparţin gramaticii. Teoria care trebuie să dea seamă de gene­
ralizările dintre formele lingvistice şi funcţiile pragmatice este aşadar o teorie
lingvistică (în cazul acesta, semantica generativă).
Cele două abordări s-au limitat la principii convenţionale asupra actelor
de limbaj (condiţii de îndeplinire la Searle, condiţii de sinceritate şi de raţio­
nalitate la Gordon şi Lakoff), cu alte cuvinte, la domeniul implicaturilor conver­
saţionale generalizate. Se constată în mod simptomatic că domeniul implicaturilor
conversaţionale particulare nu se explică prin principii subiacente teoriei actelor
de limbaj. Searle a încercat să dea o explicaţie generală tropilor cum sînt ironia
sau metafora (cf. Searle 1982, şi infra, cap. 15, § 2.2), dar principiile desprinse
nu pot fi considerate generalizări pentru actele indirecte de limbaj. C u m trebuie
atunci analizat cazul clasic de act indirect de limbaj care aparţine categoriei
implicaturilor conversaţionale particulare, ca cel din (52), folosit pentru a co­
munica (53)?

(52) E curent.
(53) închide uşa.

Prin analiza lui Searle, am clasifica (52) în grupa 5 de exemple, care indică motivul
de a efectua actul cerut. D u p ă analiza lui Gordon şi Lakoff, (52) ilustrează o
condiţie de raţionalitate. Dar am fi într-o adevărată încurcătură dacă ar trebui
să explicăm prin ce postulat de sens se obţine (53) din (52): realizarea sinceră şi
raţională a lui (52) presupune de fapt să fie îndeplinite toate condiţiile de raţio­
nalitate. De asemenea, dacă se acceptă descrierea lui Searle pentru (52), p u t e m
totuşi folosi generalizarea 4, conform căreia, pentru a cere efectuarea lui Q, e
suficientă asertarea existenţei unui motiv valabil pentru a face Q? Acest principiu
nu este cu siguranţă suficient, căci mai sînt necesare cunoştinţe comune care să
explice că un curent este un fapt neplăcut, pe care o persoană raţională încearcă
în general să-1 înlăture.

3. LEGILE D I S C U R S U L U I ŞI C O M P O N E N T A RETORICĂ
Poate părea surprinzător la prima vedere că o tradiţie nonlogicistă cum este
pragmatica integrată a lui Ducrot a dezvoltat o abordare originală a legilor
discursului (echivalentul maximelor conversaţionale), cîtă vreme ansamblul
lucrărilor lui Ducrot caută să argumenteze în favoarea unei concepţii noninfe-
renţiale asupra pragmaticii. De fapt, lucrările lui Ducrot despre argumentaţie, şi în
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 201

special asupra fenomenelor scalare (cf. Ducrot 1972, 1973, 1980 c şi Anscombre
şi Ducrot 1983), au constat în principal în limitarea recursului la principii prag­
matice de tipul legi ale discursului şi, paralel, în îmbogăţirea descrierii semantice.
Argumentul său fundamental (care completează concepţia sa nonreducţionistă,
dezvoltată în capitolul 6) este de tip non-griceean, şi constă în explicarea unor
fapte vericondiţionale cum sînt consecinţele proprietăţilor argumentative, şi nu
aceea a proprietăţilor argumentative ale enunţurilor ca derivabile din aspecte veri­
condiţionale (cf. infra, cap. 11, § 2 pentru o dezvoltare a acestei teze).

3.1. LEGILE DISCURSULUI ÎN PRAGMATICA INTEGRATĂ


Ducrot (1979 b şi 1984, cap. 5) a încercat să justifice de ce s-a recurs, în cadrul
pragmaticii integrate, la legile discursului. Aceasta se explică prin arhitectura
generală a pragmaticii integrate, care concepe descrierea unui enunţ ca pe un
proces în două etape, una care ţine de componenta lingvistică, iar cealaltă de
componenta retorică. Componenta lingvistică dă semnificaţia frazei, entitate
abstractă, a cărei ocurenţă este enunţul, el însuşi rezultat al evenimentului istoric
numit enunţare. Cît despre componenta retorică, aceasta preia drept input
output-ul componentei lingvistice, precum şi circumstanţele enunţării, iar drept
output, sensul enunţului (cf. supra, Introducere, § 1.1.2 şi cap. 2, § 1.3 pentru
o dezvoltare a arhitecturii pragmaticii integrate). Primul motiv al folosirii legilor
discursului este, aşadar, de natură teoretică: legile discursului sînt consecinţa directă
a distincţiei, pe de o parte dintre frază şi enunţ (şi al corolarului acesteia, dintre
semnificaţie şi sens), iar pe de alta, dintre componenta lingvistică şi componenta
retorică.
Ce funcţie trebuie atribuită componentei retorice? Se poate imagina ur­
mătoarea soluţie: dacă s-ar atribui frazei o valoare referenţială sau o valoare
argumentativă, semnificaţia ar fi o funcţie al cărei argument va fi situaţia de
discurs: trebuie într-adevăr ca circumstanţele enunţării să completeze com­
ponenta lingvistică oferind informaţii care permit atribuirea de valori variabilelor
înscrise în semnificaţia frazei. Altfel spus, interpretarea retorică, adică sensul
(înţeles ca output al componentei retorice), este valoarea funcţiei care îşi ia drept
argument situaţia de discurs. Mai clar:

Această concepţie a componentei retorice este totuşi, pentru Ducrot, contrară


ideii înseşi de lege discursivă, căci ne-am reîntoarce, în acest caz, la concepţia
clasică a pragmaticii, care conferă contextului lingvistic rolul de constante refe-
202 CAPITOLUL 7

renţiale. In cazul opus, introducerea legilor discursului presupune ca însăşi


componenta retorică să reprezinte o funcţie, ale cărei argumente sînt constituite
pe de o parte din semnificaţie, iar de cealaltă parte, din situaţia de discurs. Mai
precis, componenta retorică este împărţită în două subcomponente: prima are
drept sarcină atribuirea de valori referenţiale şi argumentative, al căror rezultat
ar corespunde sensului literal; a doua subcomponentă operează asupra unei
combinaţii dintre sensul literal şi circumstanţele enunţării. Această împărţire a
sarcinilor din componenta retorică se explică prin faptul că recurgerea la legi ale
discursului presupune posibilitatea unei distincţii între două nivele de sens:
sensul literal (aici produsul instanţierilor referenţiale şi argumentative) şi di­
versele efecte de sens sau subînţelesuri (determinate aici de combinaţia dintre
circumstanţele enunţării şi legile discursului) pe care locutorul le lasă să se
înţeleagă ori le dă de înţeles (cf. Recanati 1979 b).
Rămîne de rezolvat o problemă. Dacă se admite că sensul unui enunţ
reprezintă indicarea diferitelor acte de vorbire realizate prin enunţarea frazei
(aceasta este ipoteza majoră a pragmaticii integrate), care ar fi explicaţia faptului
că locutorul îşi poate asuma răspunderea unui sens literal, subînţelegînd alte acte
de vorbire (de exemplu, asertînd căP, locutorul poate reproşa, la modul subîn­
ţeles, că P)l Răspunsul lui Ducrot este legat de ipoteza conform căreia subînţe­
lesul este un „mod de manifestare a actelor de vorbire" (Ducrot 1984, 102),
produsul legilor discursului, care constituie astfel un „dispozitiv de reglare a
dezbaterii intersubiective" (jind., 105).
NB: Notăm aici că recurgerea la legile discursului se poare înţelege în două moduri
diferite. Fie că legile discursului leagă semnificaţia frazei de sensul enunţului: în cazul
acesta, ele joacă acelaşi rol metodologic ca şi transformările chomskiene, adică servesc la
explicarea unor efecte de sens (echivalentul structurilor de suprafaţă) pornind de la prin­
cipii nonlingvistice şi de la semnificaţia lingvistică(echivalentul structurilor de adîncime).
Fie că legile discursului leagă sensul literal (el însuşi produs al primei subcomponente
retorice) şi sensul subînţeles pe care locutorul îl „dă de înţeles în mod intenţionat"
(Recanati 1979 b). In acest caz, legile discursului nu mai operează asupra output-ului
componentei lingvistice, ci asupra output-ului primei subcomponente retorice. Poziţia
lui Ducrot asupra acestui punct nu este suficient de limpede, dar ansamblul analizelor
sale conduce la adoptarea celei de-a doua soluţii.

3.2. COMPONENTA RETORICĂ ŞI LEGILE DISCURSULUI

Comunicarea verbală pare plină de situaţii în care un auditor este autorizat să


înţeleagă mai mult decît semnifică literal frazele vorbitorului, şi aceasta inde­
pendent de intenţiile sale comunicative exacte. Se cuvine să deosebim aici două
moduri de a înţelege legile discursului şi rolul lor în comunicare, deosebire pe
care Ducrot nu o face întotdeauna.
LEGI ALE DISCURSULUI, A4AXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 203

(i) Se poate imagina un anumit număr de principii, reguli, norme ale comunicării
verbale care, în anumite împrejurări, permit un anumit subînţeles al enunţului
produs de locutor. Dar caracterul intenţional nu este aici sigur: pe de o parte,
natura acestor legi pare să depindă mai degrabă de norme de comunicare sau
de convenţii sociale decît de principii raţionale universale; pe de alta, vorbitorul
căruia i se atribuie un acte de a subînţelege Q cu ajutorul lui P poate oricînd
nega vreo intenţie de a comunica Q. Pentru a deosebi aceste principii de legile
discursului propriu-zise, vom aduce aici în discuţie conceptul de norme de co­
municare.

(ii) Pe de altă parte, se poate imagina un anumit număr de legi care nu depind
de norme de comunicare, ci de principii de raţionalitate. Legile discursului sînt
aici mai aproape de maximele conversaţionale ale lui Grice şi au însuşirea de a
se asocia unor contexte de declanşare speciale. Vom rezerva termenul de legi ale
discursului acestei a doua categorii de principii.

3.2.1. Cîteva exemple de norme de comunicare


In Dire et ne pas dire, Ducrot (1972) dă un anumit număr de exemple de legi ale
discursului care funcţionează ca norme de comunicare. Iată cîteva:
(i) „A vorbi despre un subiect X unui interlocutor F înseamnă, în anumite
împrejurări, a spune, la modul implicit, că pe F î l intereseazăX. Şi invers, pentru
auditorul Y, a lăsa locutorul să vorbească despre X poate fi interpretat ca o
mărturie de interes pentru X" (Ducrot 1972, 9). De exemplu, conform acestui
principiu, a cere noutăţi despre copiii lui Yînseamnă a subînţelege că pe F î l
interesează copiii săi.
NB; Această normă de comunicare este parţial contraintuitivă şi s-ar putea foarte bine
formula astfel: „A vorbi despre un subiect X cu un interlocutor Y înseamnă, în anumite
împrejurări, a spune la modul implicit că pe locutor îl interesează X." Astfel, dacă îl întreb
pe Y despre copiii lui, subînţeleg prin însuşi acest fapt că el mă interesează.
(ii) Pentru a fi realizate în mod nedefectuos, anumite acte, cum ar fi ordinul,
presupun îndeplinirea unor condiţii pregătitoare. Astfel, ca un ordin să se poată
da, cel care dă ordinul trebuie să fie ierarhic superior destinatarului ordinului.
Tot după Ducrot, se poate foarte bine imagina că faptul de a da un ordin comu­
nică, prin subînţeles, că „te afli în situaţia de a-l da"(Ducrot 1972, 9). Această lege
a discursului are un efect cu valoare socială paradoxală: din condiţie necesară
p e n t r u actul de ordin, condiţia pregătitoare (a fi ierarhic superior) devine o
condiţie suficientă a acestuia. De exemplu, conform acestei legi, a da un ordin
înseamnă pentru un caporal nu numai a pune să se execute o acţiune, dar şi a
comunica soldatului că el, caporalul, este îndreptăţit să i-1 dea.
204 CAPITOLUL 7

(iii) Avînd în vedere caracterul auto-referenţial al sensului, nu este deloc surprin­


zător că Ducrot propune o lege conform căreia „a vorbi despre un fapt X ca un
auditor Fpoate însemna, în anumite împrejurări [...] că e bine ca Fsă fie la curent
cuX" (Ducrot 1972,10). Astfel, conform acestei legi, "a semnala cuiva cît e ceasul
poate însemna [...] a-i cere să plece" (ibid., 11).

3.2.2. Cîteva exemple de legi ale discursului: legea informativităţii,


legea exhaustivităţii şi legea litotei
înainte de a da cîteva exemple de legi discursive şi de roluri ale acestora în
dospozitivul general al pragmaticii integrate, să reamintim că, la fel ca im-
plicatura conversaţională pentru Grice, sensul subînţeles produs de o lege a
discursului este pentru Ducrot produsul unui raţionament care se poate reduce
la schema următoare (Ducrot 1972, 132): „DacăXa crezut de cuviinţă să spună
F, este pentru că credea 2". Dar punctul important pentru Ducrot este că 2 se
conchide „nu din ceea ce s-a spus, ci din faptul de a o spune" (ibid.). Aşadar, ceea
ce este la originea raţionamentului şi a concluziei în acelaşi timp este enunţarea
unui anumit act de vorbire. Pentru a explica declanşarea sensului subînţeles prin
legile discursului, vom examina pe rînd trei legi discursive: legea informativităţii,
legea exhaustivităţii şi legea litotei.
NB: Alte cîteva legi discursive, cum sînt legile asociate negaţiei, legea insuficienţei, legea
economiei, sînt dezvoltate în capitolul 10, § 2.2.

Legea informativităţii
Această lege spune că „orice enunţ A, dacă este prezentat ca sursă de informaţie,
induce sensul subînţeles că destinatarul ignorai, ori chiar, eventual, că ar fi mai
degrabă aşteptat nonA " (Ducrot 1972, 133). Această lege nu priveşte decît con­
ţinuturile exprimate, şi nu conţinuturile presupuse (cf. infra, cap. 8, § 3).
De exemplu, la nivelul componentei lingvistice, enunţul (54) va fi analizat într-un con­
ţinut exprimat e (55 a) şi un conţinut presupus pp (55 b). Dar această descriere semantică nu
exploatează toate resursele pragmatice ale enunţului, şi cu atît mai puţin faptul că vorbitorul ar
fi putut dori să comunice (56):
(54) Numai Petre a venit.
(55) a. e Nimeni altcineva decît Petre a venit,
b. pp Petre a venit.
(56) Şi alţii puteau veni.
Vom nota că (56) nu se referă la presupoziţie, ci numai la conţinutul exprimat. într-adevăr, sensul
subînţeles (56) constituie dezvoltarea conţinutului exprimat: dacă enunţul spune că n-a venit
nimeni altcineva decît Petre, această informaţie este compatibilă cu faptul că era de aşteptat să
vină şi alte persoane. Informaţia comunicată non-A cu punct de plecare în enunţul A constituie
aşadar sensul său subînţeles, declanşat de legea informativităţii.
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 205

Legea exhaustivităţii
Legea exhaustivităţii, care este echivalentul primei maxime de cantitate la Grice,
pretinde ca „la tema despre care vorbeşte, vorbitorul să dea informaţiile cele mai
puternice pe care le are, şi care sînt susceptibile să intereseze destinatarul" (Ducrot
1972). Această lege poate fi ilustrată prin cazul cuantificatorului unii. într-adevăr,
dacă se afirmă că unii X sînt Y, se subînţelege, via legea exhaustivităţii, că. alţi X
nu sînt Y, căci dacă locutorul ar fi putut da o informaţie mai puternică (cum ar
fi cei mai mulţi Xsînt X'sau chiar toţi Xsînt Y), în virtutea legii exhaustivităţii,
ar fi trebuit să o facă.
Mai concret, se va spune că (57) subînţelege, via legea exhaustivităţii, (58):
(57) Unele capitole din această carte sînt interesante.
(58) Unele capitole din această carte nu sînt interesante.
Legea exhaustivităţii are drept efect special interpretarea lui unii drept numai unii, ceea ce se
opune proprietăţilor sale argumentative. într-adevăr, relaţia cu chiar, ca în (59), contrazice sensul
subînţeles asociat lui unii. Această observaţie justifică împărţirea sarcinilor între componenta
lingvistică şi componenta retorică, şi chiar între cele două componente retorice, deoarece pro­
prietăţile argumentative ale enunţului sînt rezultatul componentei lingvistice (sau, în versiunea
mai puţin radicală a pragmaticii integrate, al primei subcomponente retorice):
(59) Unele capitole sînt interesante, ba chiar toate.

Un alt exemplu, care este ambiguu din punct de vedere pragmatic, permite
explicarea recursului la legea exhaustivităţii: este vorba despre cunoscutul anunţ
Deschis marţea, care, în funcţie de contexte, va fi interpretat fie ca „Deschis chiar
şi marţea", fie ca „Deschis numai marţea". După Ducrot, componenta lingvistică
este neutră relativ la aceste două interpretări, şi va da numai semnificaţia „Acest
magazin este deschis marţea". Pentru a înţelege cele două informaţii, enunţarea
trebuie situată într-un context special. Dacă enunţul este pronunţat într-o lume
în care, în mod normal, magazinele sînt deschise marţea, va prevala interpretarea
„Deschis numai marţea". Se presupune, într-adevăr, că legea informativităţii nu
permite păstrarea interpretării neutre. Dacă, însă, enunţul este produs într-o
lume în care magazinele sînt de obicei închise marţea, atunci interpretarea neutră
se păstrează, legea informativităţii neputînd să o blocheze.

Legea litotei
Legea litotei, care corespunde principiului de informativitate la Levinson (cf.
supra, cap. 6, § 3.3.3 şi infra, cap. 9, § 4.2), „conduce la interpretarea unui enunţ
ca spunînd mai mult decît semnificaţia sa literală" (Ducrot 1972, 137). La fel ca
celelalte legi ale discursului, legea litotei nu priveşte decît conţinuturile expri­
mate. De fapt, legea litotei este legea complementară legii exhaustivităţii. Con­
form acesteia, am văzut că unii este interpretat ca semnificînd numai unii. Or,
206 CAPITOLUL 7

în nenumărate contexte, unii poate fi interpretat ca semnificînd toţi. Demersul


interpretativ este deci următorul: "locutorul a ales A, care este cel mai puternic
enunţ permis, pentru că voia fără îndoială să spună mai mult, dar nu putea" (ibid.,
137-8). Astfel, dacă un ziarist pronunţă (60), în funcţie de legea exhaustivităţii,
se va putea desigur înţelege că voia să semnifice (61), dar nimic nu interzice să
credem că, în contextul "afacerilor" legate de Partidul socialist francez, vorbitorul
să fi vrut să semnifice (62):
(60) U n i i deputaţi socialişti sînt corupţi.
(61) N u m a i unii deputaţi socialişti sînt corupţi.
(62) Toţi deputaţii socialişti sînt corupţi.

După Ducrot, pentru ca legea litotei să se poată aplica, trebuie ca anumite condiţii
contextuale să fie îndeplinite, şi mai ales ca "în situaţia de discurs dată, anumite
motive (probabil convenţii sociale) să se opună folosirii unui enunţ mai puternic"
(ibid., 137).
De folosirea negaţiei sînt legate o serie întreagă de cazuri problematice. S-a observat astfel
că negarea u n u i t e r m e n se poate interpreta ca afirmare a termenului contrar, aşa cum o arată
următoarele exemple:
(63) Nu vreau = refuz.
(64( Nu eşti bun = eşti rău.
(65) Nu-i frumos = e urît.
Dar această interpretare lexicală pune de la început probleme. In cazul cuplurilor de antonime,
trebuie explicată asimetria comportamentală faţă de negare, întrucît dacă negarea u n u i t e r m e n
pozitiv (sau nonmarcat) echivalează cu negarea termenului negativ (termenul marcat), inversul
nu este adevărat:
(66) Nu refuz ? vreau.
(67) Nu eşti rău ? eşti bun.
(68) Nu-i urît ? e frumos,
D a r sînt situaţii şi mai dificile. In anumite cazuri, se pare că negarea termenului marcat trebuie
interpretata ca semnificînd mult mai mult, aşa cum este în (69) şi în (70):
(69) Nu te urăsc deloc - te iubesc.
(70) Nu-i rău = e bine.
Prin această serie de exemple, se vede că ar fi costisitor să se explice efectele de sens ale negaţiei
pornind numai de la componenta lingvistică. Căci, în acest caz, ori se admite că există o simetrie
fundamentală între negarea termenului pozitiv şi cea a termenului negativ - dar atunci devin greu de
explicat asimetriile (66)-(68) - , ori se acceptă o asimetrie semantică fundamentală, ceea ce permite
explicarea cazurilor de ameliorare a negaţiei (ca în (69) şi (70)) pornind de la legea litotei - cazuri care
se opun efectelor clasice de reducţie a negaţiei (X nu este mare semnifică implicit că X este mai puţin
decît mare, şi nu că este mai mult decît mare). Dar dacă se acceptă această asimetrie între negarea
termenului pozitiv şi negarea termenului negativ, trebuie atunci admisă existenţa a două componente,
şi limitată valabilitatea descrierii semantice, prin recurgerea la legile discursului.
8. PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE

P roblema presupoziţiei este fără îndoială cea care, în ultimele trei decenii, a
dat ocazia elaborării celui mai mare număr de lucrări în semantică şi în
pragmatică. Nu numai că a trezit interesul filozofilor, al logicienilor şi al lingviş­
tilor, dar a atins ansamblul domeniilor lingvisticii (de la sintaxă pînă la prag­
matică, traversînd şi semantica), ca şi al teoriilor lingvistice (gramatica generativă,
semantica lui Montague, teoria implicaturilor şi a actelor de limbaj etc). In ciuda
caracterului deosebit de tehnic şi de sofisticat al descrierilor şi al teoriilor dez­
voltate, problema presupoziţiei este centrală pentru semantica şi pragmatica
limbilor naturale pentru că natura răspunsurilor date la întrebările pe care le
pune determină configuraţia generală a teoriei lingvistice. Cu alte cuvinte, pre­
supoziţia nu se poate aborda ca un fenomen local.
Este interesant de constatat că, în ultimii zece ani, problema presupoziţiei a fost oarecum
neglijată de semanticieni şi de pragmaticieni. I-au luat locul alte probleme, ca aceea a prototipurilor
sau cea a implicitărilor. Aceasta se explică în parte prin istoria teoriilor asupra presupoziţiei. Din
logice, ele au devenit pragmatice; din vericondiţionale, au devenit nonvericondiţionale. Cu alte
cuvinte, ceea ce mult timp a fost izolat ca fenomen particular, cu propriile sale condiţii de po­
sibilitate, a fost explicat progresiv în cadrul teoriilor pragmatice mai generale.

In acest capitol nu vom putea aprecia meritele tuturor studiilor şi teoriilor.


Ne preocupă mai ales ideea de a respecta coerenţa lucrării. Acesta este şi motivul
pentru care vom organiza acest capitol în jurul problemelor de implicaţii logice, de
implicaturi conversaţionale şi deforma logică, în jurul noţiunilor de fundal conver­
saţional şi de coeziune discursivă. Vom încerca să iniţiem şi o discuţie despre pro­
blema negaţiei, care este un criteriu fundamental şi clasic în descrierea presupozi­
ţiei, dar care n-a fost tratată coerent în lucrările referitoare la acest domeniu.
Printre numeroasele lucrări consacrate presupoziţiei, trimitem cititorul la capitolul 4 din
Levinson (1983) pentru o sinteză completă, la Fillmore şi Langendoen (ed.) (1971), pentru un
prim studiu ligvistic al presupoziţiei, la Rogers, Wall şi Murphy (1977) pentru unele articole
fundamentale (Karttunen şi Stalnaker), la Wilson (1975) şi Kempson (1975) pentru o abordare
griceeană şi nonvericondiţională, la Gazdar (1979), pentru problema proiectării, şi mai ales la
culegerea lui Oh şi Dinneen (1979), pentru cele mai importante contribuţii de la sfîrşitul anilor
70. In sfîrşit, nu putem omite lucrarea lui Ducrot (1972), caracterizată printr-o abordare cu totul
originală a presupoziţiei în cadrul teoriei actelor de limbaj.
208 CAPITOLUL 8

1. ASERŢIUNE ŞI PRESUPOZIŢIE:
DESCRIPŢII DEFINITE ŞI NEGAŢIE
1.1. KEPLER ŞI REGELE FRANŢEI
1.1.1. Sens, denotaţie şi presupoziţie
Tradiţia logică şi filozofică atribuie lui Frege (1882/1971) descoperirea unei
importante proprietăţi a unor construcţii sintactice. In (1), sensul subordonatei
nu este pentru Frege o idee completă, iar denotaţia sa (sau referinţa) o valoare
de adevăr, ci un individ, şi anume Kepler (cf. identitatea valorilor de adevăr din
(1) Şi (2)):
(1) Cel care a descoperit forma eliptică a orbitelor planetare a murit în mizerie.

(2) Kepler a murit în mizerie.


Din punct de vedere logic, problema care se pune este următoarea. Dacă, în (2), Kepler desemnează
un individ, nu putem totuşi trage concluzia că ideea semnalată de numele Kepler este conţinutul
sensului propoziţiei „Kepler a murit în mizerie." Pentru că, dacă ar fi aşa, negarea lui (2) n-ar
trebui să fie (3), ci (4):
(3) Kepler n-a murit în mizerie.
(4) Sau Kepler n-a murit în mizerie, sau numele de Kepler nu denotă nimic.
Aceasta ţine de faptul că dacă forma logică a lui (2) este suma compoziţională a ideilor „Kepler a
murit în mizerie" (P) şi „numele de Kepler denotă un individ" (R), atunci negarea unei conjuncţii
este disjuncţia propoziţiilor negate, cum arată axioma logică (5):

Cu alte cuvinte, forma logică a lui (3) nu poate fi decît (6), şi anume negarea propoziţiei P „Kepler
a murit în mizerie" şi asertarea propoziţiei Q „numele de Kepler denotă un individ":
(6) Kepler n-a murit în mizerie şi numele de Kepler denotă un individ.

Comportarea specială a negaţiei, în raport cu clasicele sale proprietăţi logice, i-a


sugerat lui Frege să nu identifice cele două idei care constituie forma logică a
enunţului. Propoziţia Q primeşte astfel numele de presupoziţie (vorausgesetzt),
termen incorect tradus în limba franceză prin supoziţie. Vom distinge astfel,
printre componentele formei logice a unei propoziţii, informaţia care constituie
presupoziţia de cea care constituie asertarea propoziţiei. Astfel, dacă un enunţ
E asertează P şi presupune Q, negaţia sa non-E va aserta non-P şi va presupune
Q. Vom vedea astfel că presupoziţia este strîns legată de problema negaţiei.
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 209

1.1.2. Descripţii definite şi falsitate


Russel (1905) s-a opus poziţiei apărate de Frege. Ideea pe care se bazează el este că,
dacă o descripţie definită dintr-o propoziţie (ca regele Franţei) nu are referent,
nu înseamnă că propoziţia nu are sens şi nici referinţă. In timp ce la Frege
deosebirea dintre ceea ce este asertat şi ceea ce estepresupus face din presupoziţii
o condiţie de conţinut, Russel susţine ideea că o frază care conţine o descripţie
definită fără referent este pur şi simplu falsă.
Să luăm enunţul (7):

(7) Regele Franţei este înţelept.


Acest enunţ nu are ca formă logică R este S sau S(R) (în care R = regele Franţei şi S= înţelept). Forma
sa logică este, dimpotrivă, reuniunea propoziţiilor date în (8), ceea ce se poate reprezenta mai
formal în (9):
(8) a. Există un x care are proprietatea de a fi rege al Franţei (R).
b. Nu există un y distinct de x şi care să aibă proprietatea R.
c. x are proprietatea de a fi înţelept (S).

„Există un x astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu există un y astfel încît
y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x este înţelept."

Consecinţa acestei analize este dublă: pe de-o parte, presupoziţia de existenţă


nu este distinctă de asertare, dar este asociată cu forma logică; pe de altă parte,
atunci cînd fraza (7) este negată, ca în (10), ea va putea fi falsă fie pentru că nu
există un rege al Franţei (vom spune că negaţia are o incidenţă largă (wide-scope))
(cf. (11)), fie pentru că proprietatea de a fi înţelept nu este satisfăcută de individul
despre care se spune că este rege al Franţei (vom spune că negaţia are o incidenţă
restrînsă (narrow scope)) (cf. (12)):
(10) Regele Franţei nu este înţelept.

„Nu este adevărat că există un x astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu
există un y astfel încît y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x este înţelept."

„Există unx astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu există un y astfel încît
y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x nu este înţelept."

Principala consecinţă a analizei lui Russel, asupra căreia vom reveni, este de a
atribui negaţiei ambiguitatea interpretării din (11), (12) şi (10). Cu alte cuvinte,
conform teoriei lui Russel, negaţia este ambiguă din motive de incidenţă.
210 CAPITOLUL 8

1.1.3. Presupoziţia, condiţie de întrebuinţare


Poziţia lui Russel a fost sever contestată de Strawson (1977) care, pentru a o
critica, reia teoria acestuia despre descripţiile definite. Intr-o frază enunţată ca
Regele Franţei este înţelept, trebuie să distingem, în opinia lui Strawson, două
tipuri de relaţii: pe de-o parte, locutorul implică (în sens nelogic) că există un
rege al Franţei, pe de altă parte, el asertează despre regele Franţei că este înţelept.
Problema principală este că dacă implicaţia (vom spune presupoziţia) este falsă,
pentru Strawson, problema sensului enunţului nici nu se pune. Cu alte cuvinte,
pentru ca un enunţ să aibă sens, trebuie să fie satisfăcute presupoziţiile sale
existenţiale; dacă nu, problema valorii de adevăr a enunţului nu se pune deloc.
Această analiză are două consecinţe importante. Prima este că presupo­
ziţiile constituie condiţii de întrebuinţare a enunţurilor: dacă presupoziţiile
sînt adevărate, enunţul poate fi sau adevărat sau fals; dacă, dimpotrivă, ele sînt
false, enunţul nu are sens, căci el nu poate fi nici adevărat şi nici fals. A doua
consecinţă a analizei lui Strawson este că un enunţ negativ ca Regele Franţei nu
este înţelept trebuie considerat ca ambiguu, iar negaţia, ca o expresie lingvistică
ambiguă din punct de vedere semantic, după cum se neagă actul de asertare sau
presupoziţia existenţială. Constatăm astfel că, deşi fundamental diferite ca tipuri
de analiză a descripţiilor definite, analizele lui Russel şi Strawson se aseamănă
în problema ambiguităţii enunţurilor negative. Vom face din nou trimiteri la
aceste teorii cînd vom vorbi despre teoriile ambiguităţii în contrast cu teoriile
univocităţii, care consideră că negaţia nu este ambiguă.

1.2. PRESUPOZIŢIE SEMANTICĂ ŞI NEGAŢIE


A t . . . . .

In acest stadiu al analizei, este posibil să dăm presupoziţiei o versiune mai


explicită. Ceea ce am descris sub numele de presupoziţie poate fi analizat semantic
(într-o semantică vericondiţională) în cadrul sistemelor logice complete (cf. mai
ales J.-N. Martin 1979)

1.2.1. Presupoziţie semantică şi implicaţie


Din perspectivă logicistă, sau formalistă, presupoziţia este o relaţie semantică
analoagă implicaţiei semantice, dar diferită de aceasta. Vom da următoarele
definiţii ale presupoziţiei semantice şi ale implicaţiei (cf. Levinson 1983):
Presupoziţie semantică
O propoziţie P presupune semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă (i) în toate situaţiile
în care P este adevărată, Q este adevărată şi (ii) în toate situaţiile în care P este falsă, Q
este adevărată.

Această definiţie se bazează pe definiţia implicaţiei semantice:


PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 211

Implicaţie semantică
O propoziţie P implică semantic o propoziţie Q (notat P | (- Q) dacă şi numai dacă orice
situaţie care face ca P să fie adevărată o face şi pe Q adevărată.

Definiţia dată implicaţiei permite reformularea definiţiei presupoziţiei semantice


în termeni de implicaţie:
Presupoziţie semantică
O propoziţie P presupune semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă:

Această definiţie pune o problemă teoretică importantă în cadrul logicilor clasice care admit
principiul bivalentei. într-adevăr, în logicile clasice care nu conţin decît două valori de adevăr,
principiul bivalentei spune că o propoziţie oarecare este sau adevărată sau falsă. Pornind de la
aceasta, consecinţele definiţiei semantice a presupoziţiei se pot formula în felul următor (cf.
Levinson 1983, 175, după Gazdar 1979, 90). Dacă spunem că P presupune Q, atunci P implică
Q, iar non-P implică Q. Dacă fiecare propoziţie P are o pereche negativă non-P, putem trage
concluzia, pe baza bivalentei şi a legii negaţiei, că Q trebuie să fie întotdeauna adevărată, aşa cum
arată demonstraţia următoare:

Intr-o logică ce admite principiul bivalentei, ne găsim deci într-o situaţie critică, pentru
că orice presupoziţie este întotdeauna adevărată. Or, există multe cazuri în care o presupoziţie
poate să fie falsă. Dacă afirm astăzi că Regele Franţei este înţelept, presupun că există un individ
care poate să corespundă descripţiei definite regele Franţei. Din moment ce Franţa este republică,
presupoziţia „există un rege ai Franţei" este falsă. Argumentul din (13) este deci neîntemeiat.

Cum se poate ieşi din această situaţie paradoxală? Nu există decît două
posibilităţi: sau renunţăm la definiţia semantică a presupoziţiei şi o definim în
acest caz ca pe o relaţie pragmatică dintre enunţuri şi nu ca pe o relaţie semantică
dintre propoziţii; sau lărgim semantic calculul logic adăugind o a treia valoare
de adevăr, valoarea neutră, care înseamnă „nici adevărat, nici fals". Vom examina
ambele posibilităţi.

1.2.2. Logică cu trei valori, negaţie externă şi negaţie internă


Să admitem că presupoziţia poate fi definită în termeni de valori de adevăr.
Putem să propunem deci următorul tabel al valorilor de adevăr (cf. Kempson
1975, 49):
212 CAPITOLUL 8

Tabel de adevăr 1

Acest tabel poate fi pus în contrast cu cel al implicaţiei, pe care îl dăm mai jos:

Tabel de adevăr 2

In tabelul 1, presupoziţia nu mai este definită numai ca o relaţie de implicaţie de la P la Q, ci şi


prin relaţia de la Q la P. Dacă Q este falsă, se poate deduce că P nu poate să fie nici adevărată,
nici falsă, în sensul în care, cînd spun Regele Franţei este înţelept, deşi nu există un rege al Franţei,
nu putem considera P adevărată sau falsă. In implicaţia semantică, situaţia este diferită. Dacă P
este falsă, nu este absolut necesar ca şi Q să fie falsă (Q poate să fie adevărată), pe cînd, dacă Q
este falsă, şi P trebuie să fie falsă (cf. R. Martin 1976).

Pentru a ilustra tabelul 2, vom lua următoarele exemple:


(14) Max a cumpărat un Citroen.
(15) Max a cumpărat un automobil.
(16) Max n-a cumpărat un Citroen.
(17) Max n-a cumpărat un automobil.
Vom admite că (14) implică (15) din cauza relaţiei de hiponimie care există între termenul hipe-
ronim automobil şi hiponimul său Citroen. In schimb, (16) nu implică în mod necesar (17), după
cum arată (18). In sfîrşit, dacă (15) este fals, atunci şi (14) este fals, după cum arată (19):
(18) a. Max n-a cumpărat un Citroen, ci o motocicletă,
b. Max n-a cumpărat un Citroen, ci un Peugeot.
(19) a. Max n-a cumpărat un automobil, ci o motocicletă,
b. ?? Max n-a cumpărat un automobil, ci un Citroen.

Cu toate acestea, ne putem pune întrebarea dacă tabelul de adevăr 1 este


suficient pentru a explica faptele de presupoziţie. într-adevăr, aşa cum este
întrebuinţat, sistemul nu conţine decît două valori de adevăr (adevărat şi fals)
şi un singur operator de negaţie. Dar în realitate, zona definită prin valoarea
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 213

-i (A v F) introduce o a treia valoare, după cum arată figura 1 de mai jos (cf. Horn
1972, 7):

într-adevăr, zona definită prin nonadevărat şi nonfals defineşte o intersecţie în


care propoziţia în cauză nu poate fi adevărată şi nu poate fi falsă. Această zonă
intermediară se numeşte valoare neutră şi constituie o a treia valoare de adevăr.
Logica necesară pentru descrierea presupoziţiei va trebui să conţină deci trei
valori de adevăr: adevărat (A), fals (F) şi neutru (N). Mai mult, pentru a deosebi
valoarea N de celelalte valori, trebuie să distingem două negaţii, una internă
(-i P) şi una externă (P—>). Sistemul logic cu trei valori de adevăr şi cu două
negaţii poate fi reprezentat în tabelul 3 care urmează:

Tabel de adevăr 3

Cum se interpretează acest tabel de adevăr? Problema principală se referă la interpretarea valorilor
neutre în cele două tipuri de negaţie, internă şi externă. Să admitem că valoarea neutră corespunde
lecturii Regele Franţei este înţelept în cazul în care nu există un rege al Franţei (valoare N). In acest
caz, fraza negativă cu negaţie internă, Regele Franţei nu este înţelept semnifică faptul că regele
Franţei nu are calitatea de a fi înţelept (poate să fie de exemplu războinic). Dar cum presupoziţia
existenţială nu mai este satisfăcută decît în fraza pozitivă, valoarea de adevăr nu poate fi diferită,
iar enunţul este interpretat ca N. In schimb, negaţia externă care afectează presupoziţiile, aşa cum
arată (20), primeşte o valoare pozitivă (A), căci, dacă este adevărat că nu există un rege al Franţei,
enunţul Regele Franţei nu este înţelept nu poate fi decît adevărat:

(20) Regele Franţei nu este înţelept, căci nu există un rege al Franţei.


214 CAPITOLUL 8

Cum se interpretează celelalte două valori ale negaţiei externe, şi anume negaţia externă a unei
propoziţii adevărate şi cea a unei propoziţii false?
Să luăm fraza (7) repetată mai jos:
(7) Regele Franţei este înţelept.
Dacă (7) este adevărat, negaţia sa externă, cea care neagă existenţa unui rege al Franţei (cf. (20)),
nu poate să interpreteze propoziţia „regele Franţei este înţelept" decît ca falsă. De asemenea, dacă
(7) este falsă, negaţia sa externă va da o propoziţie adevărată, în care este adevărat că nu există un
rege al Franţei. Cu alte cuvinte, fraza nagativă (10) va fi adevărată dacă negaţia este şi internă şi
externă:
(10) Regele Franţei nu este înţelept.

Trebuie să remarcăm totuşi că tabelul de adevăr 3 nu corespunde pe deplin


analizei lui Russell, pentru că tabelul defineşte negaţia ca lexical ambiguă (cf.
diferenţa dintre -> P şi P), în timp ce ambiguitatea, la Russell, este o ambiguitate
a incidenţei {a valorii semantice). Pentru a da o versiune a ambiguităţii în termeni
de incidenţă, este suficient să introducem conectorul într-un loc t, care vizează
o propoziţie şi care înseamnă „este adevărat că...", care interpretează valorile de
adevăr date unei propoziţii oarecare P şi care traduce indirect valoarea asociată
negaţiei interne. Pentru a introduce negaţia externă, este suficient să negăm
conectorul t, ceea ce ne dă noul tabel de adevăr care urmează:

Tabel de adevăr 4

Acest nou tabel pune următoarea problemă interesantă. Conectorul t este un conector bivalent,
ceea ce înseamnă că el interpretează în termeni de adevărat sau fals orice valoare de adevăr. O
propoziţie P cu valoarea N va fi deci interpretată prin t ca falsă. Prin urmare, negaţia valorii neutre
va fi valoarea inversă, şi anume A. In acelaşi timp, o propoziţie falsă este interpretată prin t ca
falsă, iar negaţia ei va fi, prin urmare, adevărată. Problema crucială este deci că negaţia internă şi
negaţia externă sînt definite prin -> t (respectiv pentru valorile F şi valorile N ale lui P).
Fie că este vorba de o versiune lexicalistă ori de o versiune în termeni de
incidenţă, dispunem aşadar de o descriere bună a negaţiei, care permite să distin­
gem negaţia externă de negaţia internă şi să rezolvăm astfel problema presupo­
ziţiei în termeni de valori de adevăr. Se poate aduce totuşi o obiecţie importantă
acestui mod de a trata problema, şi anume, faptul că negaţia este văzută aici ca
o expresie ambiguă. Or, aproape toate lucrările de orientare pragmatică interesate
de problema presupoziţiei au adoptat o poziţie diferită faţă de negaţie şi au
propus o versiune nonambiguă a acesteia. Este ceea ce noi am n u m i t teoriile
univocitâţii şi pe care le vom examina mai jos.
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 215

1.2.3. Univocitatea negaţiei lingvistice


Elementul crucial al studiilor despre presupoziţie este că analiza şi-a schimbat
orientarea nu pe baza unor fenomene empirice noi, ci pe baza analizei negaţiei.
In abordare semantică discutată în paragrafele precedente, definirea vericon-
diţională a presupoziţiei ne determină să privim negaţia ca ambiguă, fie prin
incidenţă, fie din punct de vedere lexical. întrebarea pe care şi-au pus-o prag-
maticienii se referă la legitimitatea empirică a unei astfel de distincţii. S-a observat
astfel că atunci cînd limbile naturale dispun de mai multe mărci negative, mai
ales de o opoziţie între o negaţie nonmarcată şi o negaţie marcată sau emfatică
(ca, de exemplu, în greaca veche ou şi me, în latină non şi ne, în franceză pas şi
non etc), această opoziţie nu corespundea niciodată cu diferenţa dintre negaţia
internă şi negaţia externă. Mai mult, o limbă ca franceza, care construieşte negaţia
cu ajutorul a două morfeme disjuncte, posedă nu mai puţin de şase indici negativi
care nu se diferenţiază deloc în termeni de negaţie internă sau de negaţie externă
(cf. (21)):
(21) (ne)... pas/point/aucun/personne/rien/jamais
Astfel, se pare că nu există nici o justificare empirică a existenţei în limbă a două
tipuri de negaţie. Pe lîngă această obiecţie empirică, există şi o obiecţie teoretică,
pe care Grice (1978, 118-9) a formulat-o sub forma principiului modificat al
briciului lui Occam:
Principiul modificat al briciului lui Occam
Semnificaţiile nu vor fi multiplicate mai mult decît este necesar.

Unul dintre exemplele date de Grice este următorul:


(22) Nu este adevărat că dacă X ia penicilină se va simţi mai bine.
Ideea importantă este în acest caz că nu putem asocia negaţia cu falsitatea unei propoziţii. Dacă ar
fi aşa, enunţul (22), cu care vom asocia forma logică (23), ar trebui să însemne (24), şi aceasta în
conformitate cu ceea ce prevede logica propoziţiilor (cf. tabelul de adevăr 5)
(23) a. non (dacă P atunci Q), sau

Tabel de adevăr 5
216 CAPITOLUL 8

Ceea ce explică acest exemplu este că există o diferenţă între adevărul unei
propoziţii şi asertabilitatea ei. Ceea ce refuză locutorul nu este adevărul con­
diţionalei, ci asertarea acestei propoziţii. Nu este deci cazul să considerăm că
negaţia are două sensuri, un sens vericondiţional, dat de logica clasică, şi un sens
pragmatic, întîlnit în exemple ca (22). Dimpotrivă, ceea ce pare mult mai raţional
este de a reţine că negaţia poate avea mai multe valori de întrebuinţare, printre
care şi cea pragmatică de tipul (22).
Observaţia aceasta, ca şi cea a unor cazuri ca (25), 1-a determinat pe Horn
(1985) să vadă două negaţii, o negaţie descriptivă, vericondiţională, şi o negaţie
metalingvistică, nonvericondiţională:
(25) a. Nu ne place cafeaua, o adorăm.
b. Ana nu are trei copii, are patru.
c. Ana nu a citit cîteva dintre cărţile lui Chomsky, le-a citit pe toate.
d. Eu nu sînt fiul lui, el este tatăl meu.
Dacă punem în relaţie aceste exemple cu cazurile de negaţie externă care afectează
presupoziţiile, ne aflăm într-o situaţie similară. In fiecare dintre cazurile de mai
sus, este anulată o implicatură (lexicală, scalară) sau o presupoziţie. Astfel, ne
găsim într-o situaţie mult mai favorabilă decît cea anterioară: fenomenul legat
de negaţia externă care afectează presupoziţiile nu pare să fie specific tipului de
inferenţă semantică reprezentat de presupoziţie, ci negaţiei.
Ajunşi în acest stadiu, avem două strategii posibile pentru a explica
comportamentul negaţiei şi faptele grupate sub eticheta de presupoziţie. Sau să reve­
nim substanţial asupra definiţiei presupoziţiei, renunţînd la definiţia ei semanti­
că; sau să includem faptele de presupoziţie într-o clasă de fenomene nonveri-
condiţionale mai vaste (implicaturile). Aceste două strategii au fost folosite în
cadrul unor curente pragmatice nonformaliste şi, respectiv, formaliste. Vom exa­
mina în cele ce urmează prima soluţie. A doua face obiectul capitolului 9, § 2.

2. PRESUPOZIŢIA PRAGMATICĂ
ŞI TEORIA CUNOŞTINŢELOR COMUNE
Alternativa poziţiei semantice sau vericondiţionale a presupoziţiei constă în a
lua în serios concepţia lui Strawson, fără a încerca totuşi o reducere logicistă a
acesteia. Strawson consideră presupoziţia nu ca fiind o relaţie semantică dintre
propoziţii, ci o relaţie pragmatică dintre enunţuri. Atitudinea aceasta a generat
două orientări, distincte prin tradiţia lor, dar care nu se exclud totuşi una pe alta:
pe de-o parte, o teorie care face din presupoziţii un ansamblu de convingeri din
fondul de cunoştinţe pentru enunţările locutorului (cf. Stalnaker, 1977, van der
Auwera 1981); pe de altă parte, o teorie care face din presupoziţii un ansamblu
de condiţii pentru coeziunea discursului (cf. Ducrot 1972 şi infra, § 3).
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 217

2.1. PRESUPOZIŢIE PRAGMATICĂ ŞI CONVINGERI DIN FONDUL DE CUNOŞTINŢE

Stalnaker (1977) este un reprezentant tipic al curentului nonformalist din prag­


matică, bazat pe lucrările fundamentale ale lui Grice. In concepţia acestuia,
presupoziţia nu se defineşte în termeni de conţinut al propoziţiilor exprimate,
ci în termenii situaţiilor în care este făcută o afirmaţie, situaţii care conţin în
special atitudinile propoziţionale şi intenţiile locutorului şi ale interlocutorului
său. Presupoziţiile trimit deci la convingeri din fondul de cunoştinţe, şi anume,
la propoziţii pe care locutorul le consideră adevărate.
Noţiunea de convingere din fondul de cunoştiţe este motivată de anumite
„certitudini" pe care le avem asupra comunicării. In primul rînd, comunicarea verbală
sau nonverbală nu poate exista, după părerea lui Stalnaker, decît pe baza unor
convingeri din fondul de cunoştinţe împărtăşite de locutor şi de interlocutorul său.
Existenţa unor ipoteze de acest fel este o necesitate pentru comunicare: fără ele,
comunicarea nu ar fi posibilă, pentru că ar trebui să formulăm explicit informaţiile
din fondul de cunoştinţe care stau la baza enunţurilor pe care le rostim.
Astfel, de exemplu, dacă discut cu frizerul meu despre situaţia economică, trebuie să
considerăm un anumit număr de fapte ca formînd un fond de cunoştinţe comun al comunicării
noastre, în special că inflaţia este un factor de criză economică, că o politică deflaţionistă duce la
scăderea consumului, că o persoană sau o societate nu poate cheltui mai mult decît cîştigă fără
să-şi pună în pericol situaţia, că francul francez se află în sfera de influenţă a mărcii etc. Chiar
dacă unele dintre aceste ipoteze pot face obiectul unei discuţii, totuşi un anumit număr de
propoziţii trebuie să fie comune pentru ca schimbul comunicativ să se poată produce.

In al doilea rînd, raportul care există între aserţiuni sau celelalte tipuri de
acte ilocuţionare şi ipotezele din fondul de cunoştinţe nu este imuabil. Acesta
este un raport dinamic: orice informaţie asertată sau implicată se adaugă ipote­
zelor de fond care formează situaţia discursivă. Prin urmare, fondul comun locu­
torului şi interlocutorului se poate defini ca ansamblu al situaţiilor posibile pe
care locutorul intenţionează să le deosebească prin intermediul aserţiunilor sale.
P u t e m defini acum presupoziţia pragmatică aşa cum este formulată de
Stalnaker (1977, 137):
Definiţia presupoziţiei pragmatice
O presupoziţie P este o presupoziţie pragmatică a unui locutor într-un context dat dacă
locutorul asumă sau crede căP, asumă sau crede că interlocutorul său asumă sau crede că
P, şi asumă sau crede că interlocutorul său recunoaşte că el face aceste ipoteze sau are
aceste convingeri.
Să subliniem înainte de toate ideea că cei care au presupuneri sînt persoanele (locu-
torii), şi nu enunţurile. Poziţia lui Stalnaker nu este deci ortodoxă p e n t r u că,
tradiţional vorbind, fie că sînt privite semantic ori pragmatic, presupoziţiile sînt
considerate obiecte lingvistice. In al doilea rînd, s-ar putea crede că presupoziţia
218 CAPITOLUL 8

este o atitudine, cum ar fi a crede că P, sau a crede că Q. Pentru Stalnaker însă,


presupoziţia este o «dispoziţie lingvistică» a locutorului pentru întrebuinţarea
limbajului.
Pentru Stalnaker, poziţia pragmatică are patru avantaje faţă de definiţia semantică a
presupoziţiei.
(i) Primul avantaj este că definiţia presupoziţiilor dată independent de condiţiile de adevăr permite
să se explice variaţia presupoziţiilor de la un context la altul. Exemplul pe care îl dă el este
următorul:
(26) Vărul meu nu mai este [un] băiat.
După context, aceasta poate să însemne că vărul meu este acum un bărbat tînăr (pentru că a
crescut) sau că nu mai este un băiat pentru că şi-a schimbat sexul. Numai în funcţie de ipotezele
din fondul de cunoştinţe se vor putea actualiza aceste diferite interpretări.
(ii) Al doilea avantaj este acela de a ne permite să distingem net problema implicaţiilor de cea a
presupoziţiilor. Vom reaminti că, în definiţia semantică, A presupune B dacă şi numai dacă B este
necesar atît lui A, cît şi lu'mon-A, iar A implică B dacă şi numai dacă 5 este necesar lui/1, dar nu
şi lui non-A. Una dintre problemele acestor definiţii este că în enunţul Max realizează că P, P este
în acelaşi timp implicat şi presupus. In cadrul definiţiei pragmatice, o presupoziţie poate fi, dar
nu trebuie să fie şi implicată.
(iii) Al treilea avantaj este legat de natura graduală a restricţiilor pe care le impune o aserţiune
presupoziţiilor sale. Ideea este că anumite presupoziţii sînt impuse ca necesare (în Max a fost
surprins că Chiracpierde alegerile, locutorul presupune ca fiind necesar că Chirac a pierdut ale­
gerile), în timp ce altele sînt comunicate cu mai puţină convingere. De exemplu, (27) poate
presupune (28), dar într-un context apropriat, presupoziţia poate fi anulată;
(27) Dacă Barre ar fi vorbit mai clar, Chirac cîştiga alegerile.
(28) Chirac a pierdut alegerile.
Contextul (29) îl anulează pe (28):
(29) Dacă Barre ar fi vorbit mai clar, Chirac cîştiga (totuşi) alegerile.
(iv) Ultimul avantaj al definiţiei pragmatice a presupoziţiei este acela de a introduce o simplificare
a descrierii lingvistice. Se ştie că există o diferenţă între definiţiile unităţilor lexicale din limbă şi
întrebuinţarea acestora în conversaţia cotidiană. Decît să complicăm descrierea semantică şi lexicul
prin explicarea acestor fapte, preferăm să recurgem la o definiţie pragmatică a presupoziţiei. Un
exemplu de acest fel poate fi verbul factiv a şti, care implică şi presupune adevărul completivei
sale (propoziţia introdusă prin că şi care are funcţia de complement). Or, dacă admitem că în
conversaţie avem de-a face cu o serie de acţiuni raţionale, cum explicăm faptul că locutorul alege
forma x ştie că P, dacă acest enunţ presupune P, şi dacă P face prin urmare parte din ipotezele
fondului comun de cunoştinţe? Răspunsul lui Stalnaker este că un locutor poate să aleagă forma
aceasta fie într-un context în care Peste îndoielnic pentru interlocutor (acesta ar fi atunci obligat
să accepte faptul P ca pe o convingere din fondul de cunoştinţe), fie într-un context în care
locutorul ştie că interlocutorul său ignoră că P (în acest caz interlocutorul este determinat să-şi
sporească informaţiile de fond printr-o presupoziţie). Prin urmare, nu mai este cazul să explicăm
aceste fapte pe cale lexicală sau semantică: ceea ce explică rolul presupoziţiilor este întrebuinţarea
limbajului şi varietatea contextelor.
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 219

2.2. O CRITICĂ PERTINENTĂ A TEORIEI CUNOŞTINŢELOR C O M U N E

In Relevance, Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) formulează o critică generală a


teoriilor cunoaşterii comune sau a fondului comun de cunoştinţe. Principalul
argument este următorul: definiţia cunoştinţelor comune este psihologic nerealis-
tă, pentru că impune o procedură de verificare care nu poate fi dusă la bun sfîrşit.
Pentru a demonstra acest lucru, trebuie să dăm cunoaşterii comune sau reciproce
o definiţie mai formală de felul următor (Sperber şi Wilson 1982, 63):
Definiţia cunoştinţelor reciproce
Un locutor L şi un interlocutor /cunosc reciproc o propoziţie P dacă şi numai dacă:
(i) L ştie că P
(ii) / ştie că P
(iii) L ştie (ii)
(iv) / ştie (i)
(v) L ştie (iv)
(vi) / ştie (iii)
.... şi aşa mai departe pînă la infinit.
Cu alte cuvinte, pentru ca o cunoştinţă să fie comună, nu este suficient ca propoziţia P, are se presupune
că face parte din ansamblul S de cunoştinţe comune pentru L şi /, să fie cunoscută de L şi de /. Dacă
situaţia se prezintă astfel, atunci rezultă cu siguranţă că P face parte din ansamblul de cunoştinţe ale
lui L şi din ansamblul de cunoştinţe ale lui /, dar dacă aceasta constituie o condiţie necesară pentru
apartenenţa la S, ea nu este o condiţie suficientă. Este nevoie în plus de o procedură care să permită să
verificăm, şi pentru L şi pentru/, că Peste într-adevăr o cunoştinţă comună. Paradoxul este că singura
procedură fiabilă face să intervină în mod necesar cunoştinţe de ordin superior (cf. propoziţiile (iii) şi
(iv)) care, la rîndul lor, ca să se verifice bine că sînt într-adevăr cunoştinţe comune, trebuie să fie verificate
de cunoştinţe de ordin superior. Dacă, după cum se vede, teoria cunoştinţelor comune dă o definiţie
precisă a ceea ce este o cunoştinţă comună, ea implică în acelaşi timp şi o procedură foarte restrictivă
de verificare care duce în mod necesar la un regres spre infinit.

In această fază, situaţia pare neclară. Noţiunea de cunoştinţe comune (şi a for-
dori cea de presupoziţie pragmatică) este necesară pentru definirea contextului, dar
procedura care este inevitabil legată de ea produce o regresie spre infinit. în cazul
acesta, cum să explicăm noţiunile de cunoştinţe comune şi depresupoziţiepragmatică}
Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) au dat un răspuns acestei probleme,
răspuns care, din nefericire, abandonează noţiunea de cunoştinţe comune, şi, deci,
şi pe cea de presupoziţie pragmatică. înainte de a găsi o soluţie alternativă,
întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este de a şti dacă cunoştinţele comune
sînt condiţii necesare şi suficiente pentru comunicare. Răspunsul autorilor este
negativ, iar justificarea este următoarea.

2.2.1. Cunoştinţe comune şi condiţii suficiente de apartenenţă la context


Ideea lui Sperber şi Wilson (1982) este că fondul comun de cunoştinţe nu repre­
zintă o condiţie suficientă pentru constituirea contextului în care este prelucrată
informaţia. Exemplul pe care îl dau ei este următorul:
220 CAPITOLUL 8

(30) Sînt musulman. Nu beau alcool.


Pentru a înţelege (30), se presupune că interlocutorul poate să recupereze informaţia (31):
(31) Musulmanilor li se interzice să bea alcool.
Putem accepta totuşi ca (31) să fie recuperat pe baza ansamblului cunoştinţelor comune ale
interlocutorilor? Pentru motive legate de dimensiunea ansamblului de cunoştinţe comune şi de
rapiditatea procesului de înţelegere, nu pare raţional să facem această ipoteză. Dacă (31) devine
necesar pentru a prelucra pe (30), şi dacă (31) face parte din contextul care ne permite să inter­
pretăm pe (30), înseamnă că (31) este accesibil pe baza unor principii diferite de cele ale teoriei
cunoştinţelor comune.
Un alt exemplu va ilustra mai bine acest fapt. Să presupunem că prin enunţul (32) locu-
torul îi cere interlocutorului să închidă fereastra:
(32) închide fereastra.
Să presupunem că în încăperea unde se află interlocutorii ar exista mai multe ferestre. Deşi faptul acesta
este reciproc împărtăşit, el nu este şi suficient pentru determinarea referentului bun al ferestrei.

Concluzia este simplă. Ansamblul informaţiilor necesare înţelegerii


enunţurilor, cu alte cuvinte contextul, este în mod inevitabil mai mic decît
ansamblul cunoştinţelor zise comune sau reciproc cunoscute. In ambele exemple,
într-adevăr, ipotezele contextuale necesare înţelegerii enunţului constituie un
subansamblu al cunoştinţelor comune.

2.2.2. Cunoştinţe comune şi condiţii necesare de apartenenţă la context


In cazul în care cunoştinţele comune nu sînt condiţii suficiente pentru consti­
tuirea contextului, se poate totuşi spune că ele sînt condiţii necesare ale acestuia?
Răspunsul este negativ pentru următorul motiv: a considera cunoştinţele comune
condiţii necesare constituirii contextului presupune a concepe comunicarea ca
un proces pe deplin reuşit, iar cunoştinţele comune ca avînd rolul de condiţii
necesare ale comunicării. In realitate, ne putem îndoi că o comunicare, dacă
reuşeşte, reuşeşte complet. Pentru Sperber şi Wilson, dimpotrivă, comunicarea
este un proces cu un mare risc. Nu există nici o garanţie apriori care să ne permită
să afirmăm că procesul comunicării nu va eşua. In caz de eşec al comunicării,
cauza nu se află în mod necesar în lipsa unui cod comun între partenerii comu­
nicării. Să ne reamintim că teoria pertinenţei a dezvoltat o concepţie mixtă
despre comunicare, întemeiată pe modelul codului şi, totodată, pe cel al inferen­
ţei. Punctul crucial nu este aici opoziţia celor două modele, ci faptul de a şti dacă
modelul inferenţei poate fi formulat pe baza modelului codului. Pentru Sperber
şi Wilson, o astfel de posibilitate este satisfăcută de modelul lui Grice, care cere
totuşi, ca o condiţie necesară şi suficientă, să se recurgă la cunoştinţele comune.
Vedem aici, prin urmare, care este costul teoretic al recurgerii la noţiunea de
cunoştinţe comune: posibilitatea de a trata fenomene inferenţiale în cadrul unei
teorii amplificate a codului (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989).
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 221

Teoria pertinenţei dezvoltă o cu totul altă ipoteză despre comunicare:


modelul codului este limitat la prelucrarea aspectelor lingvistice ale comunicării.
Aspectele nonlingvistice (atribuirea referenţilor, dezambiguizarea, atribuirea
forţei ilocuţionare, determinarea implicitărilor) sînt de resortul modelului infe­
renţei. D i n moment ce modelul inferenţei nu se conduce după principiile mo­
delului codic, se poate deduce că noţiunea de cunoştinţe comune nu mai este
necesară. Totuşi, pentru a explica lipsa divergenţei totale în construcţia con­
textelor necesare înţelegerii dintre locutor şi interlocutor, Sperber şiWilson
întrebuinţează o noţiune mai suplă decît cea de cunoştinţe comune, şi anume
cea de ipoteză reciproc evidentă (cf. supra cap. 4, § 4.2.1 p e n t r u o definire
precisă a acestui concept). Ideea centrală a noţiunii de fapt reciproc evident este
cea de cadru cognitiv reciproc. Se spune că un fapt este evident pentru cineva
dacă aparţine cadrului său cognitiv, iar că un fapt este reciproc evident, dacă
aparţine cadrului cognitiv reciproc al locutorului şi al interlocutorului. Pentru
ca o ipoteză să poată fi impusă ca ipoteză contextuală, trebuie, dar nu este sufi­
cient, ca ea să facă parte din cadrul cognitiv reciproc.

3. PRESUPOZIŢIE, ACTE DE LIMBAJ ŞI C O E Z I U N E D I S C U R S I V Ă


Teoria presupoziţiei pe care a dezvoltat-o Ducrot (1972, cap. 3) este originală în
cea mai mare parte a sa. Pe de-o parte, Ducrot încearcă să demonstreze că pre­
supoziţia nu este nici o condiţie de întrebuinţare a unui enunţ şi nici o condiţie
de conţinut, ci o condiţie asupra cadrului care este impus discursului. Tot aşa
cum în teoria actelor de limbaj, actele ilocuţionare se asociază u n u i anumit
număr de constrîngeri juridice care se exercită asupra acţiunilor (discursive sau
nondiscursive) ale interlocutorilor (a întreba obligă interlocutorul să răspundă,
a promite obligă locutorul să realizeze conţinutul propoziţional al promisiunii
sale etc), pentru Ducrot, orice act ilocuţionar presupune realizarea u n u i act de
presupoziţie, a cărui funcţie este de a fixa cadrul ulterior al discursului. Con­
diţiile pragmatice ale presupoziţiei nu mai sînt de ordin cognitiv sau epistemic
(ca în versiunea nonformalistă a presupoziţiei), ci de natură discursivă, cu alte
cuvinte discursul este acela care i m p u n e fondul de cunoştinţe asupra căruia
nu se poate reveni decît pe calea u n o r mecanisme de respingere polemică (cf.
Moeschler 1982 pentru o analiză a respingerilor presupoziţionale).
Să ne închipuim ci A este convins că C e un mare fumător. A, care a constatat că C nu fumează,
produce (33 A). B, care ştie că Cn-a fumat niciodată, ripostează polemic combătînd presupoziţia
lui A. In felul acesta, el refuză cadrul de discurs propus prin presupoziţia enunţului lui A:
(33) A. C s-a lăsat de fumat.
B. Cum, doar C n-a fumat niciodată.
222 CAPITOLUL 8

Mai explicit, orice enunţ se analizează în două conţinuturi care corespund respectiv conţinuturilor
actelor de asertare şi de presupoziţie: conţinutul exprimat [fr. pose] (notat p) şi conţinutul pre­
supus [ir.presuppose] (notat pp):
(34) p C nu fumează acum.
pp C fuma înainte,
NB:Terminologia întrebuinţată de Ducrot, care opune conţinutul exprimat conţinutului
presupus, corespunde întocmai terminologiei anglo-saxone, care opune asertarea pre­
supoziţiei.

3.1. NEGAŢIE, INTEROGAŢIE ŞI ÎNLĂNŢUIRE


Criteriul folosit de Ducrot pentru a descoperi conţinutul presupus este aici
criteriul negaţiei şi al interogaţiei, pentru că aceste două construcţii păstrează
conţinutul presupus. Vom constata că enunţurile (35) şi (36), cum arată descrierile
(37) şi (38), au acelaşi conţinut presupus.
(35) C nu s-a lăsat de fumat.
(36) C s-a lăsat de fumat?
(37) p nu (C nu fumează acum), sau C fumează acum.
pp C fuma înainte.
(38) p ÎNTREBARE (C nu fumează acum),
pp C fuma înainte.

In concepţia lui Ducrot, întrebuinţarea criteriului negaţiei şi al interogaţiei nu


trebuie înţeleasă ca o revenire la concepţia vericondiţională a presupoziţiei. El
nu concepe negaţia decît ca pe un criteriu şi nu ca pe o proprietate definitorie.
Dealtfel, acest criteriu nu se poate folosi întotdeauna. Dovadă este faptul că testul
negaţiei este greu de folosit pentru enunţuri negative ca (39):
(39) Max nu mai fumează.
(40) a. *Max nu fumează mai mult.
b. Nu este adevărat că Max nu mai fumează.

Dificultatea aceasta nu trebuie să ne interzică totuşi să analizăm un enunţ ca (39)


ca avînd două conţinuturi semantice: un conţinut exprimat şi un conţinut pre­
supus, după cum arată (41):
(41) p Max nu fumează acum.
pp Max fuma înainte.

Cum se poate justifica o astfel de analiză dacă criteriul principal (negaţia) devine
inoperant? Ca să răspundem la această întrebare, vom folosi un exemplu ase­
mănător cu (39), dar pe care îl completează înlănţuirile (a) şi (b):
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 223

(42) Ion nu mai mănîncă icre la micul dejun,


a. pentru că trebuie sâ-şi plătească impozitele.
b. ? deci altădată a mîncat.
Cele două înlănţuiri nu au acelaşi grad de firesc, iar prin analiza pe care o face presupoziţiei,
Ducrot prezice că numai înlănţuirea (a) este acceptabilă într-o situaţie de discurs normală. Cum
se explică acest fapt? Desigur el nu are aici nici o legătură cu întrebuinţarea conectorilor, din mo­
ment ce găsim înlănţuiri cu pentru că şi cu deci, inacceptabile şi, respectiv, acceptabile:

(43) Ion nu mai mănîncă icre la micul dejun,


a. ? pentru că mînca altădată.
b. deci îşi va putea plăti impozitele.
Raţiunea înlănţuirilor posibile şi imposibile este dublă: ea ţine, pe de-o parte,
de analiza presupoziţională din (42), iar pe de altă parte, de o lege discursivă
privind înlănţuirea, care este numită legea înlănţuirii.
Analiza presupoziţională a lui (42) este deci următoarea:
(44) p Acum Ion nu mănîncă icre la micul dejun,
pp Altădată, Ion mînca icre la micul dejun.
Această analiză permite să facem o ipoteză interesantă asupra înlănţuirilor. Dacă
revenim asupra acestora în (42) şi în (43), independent de tipul de conector
întrebuinţat, constatăm că numai înlănţuirile incidente la conţinutul exprimat
sînt acceptabile. Cu alte cuvinte, atunci cînd cel care face obiectul înlănţuirii este
conţinutul presupus, secvenţa discursivă este inacceptabilă. Se poate propune
deci următoarea lege discursivă privind presupoziţiile (cf. Ducrot 1972, 81):
Legea înlănţuirii
Cînd un enunţ A se leagă de un alt enunţ B, legătura dintre A şi B nu priveşte niciodată
ceea ce este presupus, ci numai ceea ce este exprimat în A şi în B.
NB: Formularea completă a lui Ducrot se abate de la acest principiu, atunci cînd co­
nexiunea este operată prin et (fî) său prin si (dacă). Aceşti conectori se pot folosi deci în
secvenţe care par să încalce legea înlănţuirii, aşa cum arată exemplele următoare:
(45) Nu ştii ultima noutate despre Ion? Ei bine, mînca icre la micul dejun, iar
acum nu mai mănîncă.
(46) Dacă Ion mînca icre la micul dejun, acum nu mai mănîncă.
Ducrot (1977) dă un exemplu mai spectaculos pentru legea înlănţuirii. Să ne închipuim
următoarea situaţie: după o catastrofă aeriană la Roissy, un cotidian parizian are de ales între două
înlănţuiri pentru titlul sâu pe cinci coloane. Aceste două enunţuri dau aceleaşi informaţii, dar
nu sînt la fel de acceptabile. înlănţuirea (47 a) va fi în general aleasă în presa de informaţie, în
timp ce (47 b) va putea fi aleasă, la nevoie, de un ziar satiric:
(47) a. Miracol la Roissy: unul dintre pasageri a putut fi salvat.
b. ? Miracol la Roissy: toţi pasagerii au pierit în afară de unul.
Dacă ceea ce a fost pus în valoare este aspectul catastrofal, va fi ales mai degrabă (48 a) decît (48
b) , în timp ce, cum am prevăzut, (48 b) nu poate fi decît de prost gust:
224 CAPITOLUL 8

(48) a. Catastrofă la Roissy: toţi pasagerii au pierit, în afară de unul.


b. ? Catastrofă la Roissy: unul dintre pasageri a putut fi salvat.
Cum se explică aceste fapte? Deosebirea dintre conţinutul exprimat şi conţinutul presupus, ca şi
legea înlănţuirii, sînt suficiente. Astfel, în (47) conţinuturile următoare vor avea funcţii diferite
(exprimat şi presupus), ceea ce explică faptul că înlănţuirea din (47 a) se face cu conţinutul
exprimat, iar cea din (47 b), cu conţinutul presupus, aşa cum o arată analizele din (49) ale lui (47):

(49) a. p Unul dintre pasageri n-a pierit.


pp Toţi pasagerii au pierit, în afară de unul.
b. p Toţi pasagerii au pierit, în afară de unul
pp Unul dintre pasageri n-a pierit.

3.2. FUNCŢIILE DISCURSIVE ALE PRESUPOZIŢIEI

Se înţelege deci că, avînd ca punct de plecare criteriul înlănţuirii, definiţia pe


care o propune Ducrot pentru presupoziţie face din aceasta o noţiune mai de­
grabă discursivă decît semantică. La baza acestei analize se află un număr de
ipoteze privind funcţionarea discursului şi principiile sale de reglare. Dar, în
primul rînd, analiza lui este condusă de o concepţie structuralistă despre discurs,
ceea ce Ducrot (1984, cap. 4) a numit structuralismul discursului ideal (cf. supra,
cap. 2, § 1.2. pentru dezvoltarea acestei noţiuni). Ideea lui Ducrot este că nu orice
secvenţă de enunţuri formează automat un discurs şi că există principii de bună
formare discursivă. Unul dintre principiile fundamentale ale reglării discur­
sului, alături de principiile argumentative şi de legile discursive (cf. cap. 7, 10 şi
11), este legea înlănţuirii.
Care sînt diferitele funcţii discursive care se pot asocia presupoziţiilor?
Ducrot enumera mai cu seamă trei.
(i) Prima funcţie a presupoziţiilor este menţinerea lor în jocul întrebărilor şi al
răspunsurilor. Pentru ca o secvenţă întrebare-răspuns să fie bine construită din
punct de vedere discursiv, sau coerentă, trebuie ca întrebarea şi răspunsul să aibă
în comun aceleaşi presupoziţii.
Putem ilustra a contraria ipoteza aceasta cu ajutorul următoarei secvenţe dialogale:
(50) Comisarul: Unde aţi pus corpul soţiei dumneavoastră?
Inculpatul: Niciunde, din moment ce n-am omorît-o.
In acest scurt schimb de cuvinte, întrebarea presupune că inculpatul a pus undeva corpul soţiei
sale (ceea ce implică faptul că a omorît-o), lucru pe care acesta îl neagă. Să observăm aici că
răspunsul nu este inadecvat: pe de-o parte, el indică locul {niciunde), iar pe de altă parte, a refuza
cadrul presupoziţional nu înseamnă a te situa în afara dialogului, ci doar a refuza bazele pe care
acesta se desfăşoară.

(ii) A doua funcţie a presupoziţiilor este de a asigura o anumită redundanţă în


discurs. După părerea lui Ducrot, pentru a fi bine construit, un discurs trebuie
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 225

să satisfacă două condiţii: pe de-o parte, o condiţie de progres, care asigură


dezvoltarea informaţiei discursului; pe de altă parte, o condiţie de coerenţă, care
fixează cadrul în care anumite informaţii sînt suficient de redundante ca să nu
avem impresia unei exprimări incoerente, fără şir. Presupoziţiile au tocmai
funcţia de a fixa cadrul de coerenţă a discursului (cf. infra cap. 17, § 3.1.).
Astfel, enunţul (51 a) nu satisface condiţia de coerenţă: nici o legătură nu pare accesibilă,
frapantă sau pertinentă între conţinuturile conectate cu dar. In (51 b), în schimb, condiţia care
nu este satisfăcută este condiţia progresului: propoziţiile conectate cu şi au nu numai aceeaşi
valoare de adevăr, dar ele se implică una pe alta, fără să aduci nici o informaţie nouă (cf. Moeschler
1985 b pentru o analiză a acestui tip de exemple în teatrul lui Ionesco):
(51) a. Mergem cu picioarele, dar ne încălzim cu curent electric sau cu
cărbuni (Ionesco, Cîntăreaţa cheală)
b. Max este burlac şi nu este căsătorit.
(iii) A treia funcţie a presupoziţiilor în discurs este ceea ce Ducrot numeşte
exterioritatea lor în raport cu înlănţuirile din discurs. Am văzut, într-adevăr,
că legea înlănţuirii nu se referă decît la conţinuturile exprimate, nu şi la cele
presupuse. Cînd o înlănţuire realizată de un enunţ B cu un enunţ A trimite la
conţinutul presupus al lui A şi nu la cel exprimat, ea produce fie ceva jenant,
fie o inadecvare discursivă fundamentală. Cu alte cuvinte, presupoziţiile nu
alimentează discursul pe plan informaţional, ci constituie doar cadrul acestuia.
In acest sens, conţinuturile presupuse au aceeaşi funcţie în raport cu cele expri­
mate ca şi fondul faţă de figură, din teoria formei (Gestalttheorie).
226 CAPITOLUL 8

Dacă examinăm figura 2 (infra), faptul că vedem un pătrat într-un dreptunghi presupune
că cel care determină figura, adică pătratul (cf. figura 3 infra) este planul secund (dreptunghiul).
Este posibilă totuşi încă o interpretare: figura ar fi dreptunghiul, în timp ce planul secund, din
care n-am vedea decît urma prin pătrat, ar fi ascuns de prim-plan (de exemplu, o gaură într-o
masă (cf. figura 4, infra), Cf. Jackendoff (1983) şi Reinhardt (1986) pentru o introducere în
principiile teoriei formei. Se fac trimiteri şi la numeroasele exemple de figuri ambigue, ca raţa-
iepure a lui Wittgenstein, fata-vrăjitoare, Voltaire-călugăriţe sau sfeşnicele-profiluri umane.

4. PROBLEMELE PRESUPOZIŢIEI: ANULABILITATE ŞI PROIECŢIE


Una dintre principalele probleme ale presupoziţiilor este, pe de-o parte, faptul
că ele pot să fie anulate în anumite contexte, mai ales în cele în care implicaţiile
continuă să existe, iar pe de altă parte, faptul că dispar în contexte lingvistice în
care ne-am aştepta să le întîlnim şi în care implicaţiile continuă să existe. Aceste
două probleme sînt numite tradiţional problema anulabilitâţii (defeasibility) şi
problema proiecţiei.

4.1. ANULABILITATEA PRESUPOZIŢIILOR


A

In anumite situaţii (context lingvistic, context discursiv sau context situaţional),


presupoziţiile care sînt în mod normal lagate de o expresie sau de o structură
lingvistică se anulează. Vom da cîteva exemple de astfel de anulări, indicîndu-le
cauzele.
(i) Să luăm verbul a şti. Acest verb este numit factiv pentru că presupune ade­
vărul frazei sale completive (subordonata cu funcţie de complement direct,
introdusă prin că). Dar factivitatea verbului a şti se anulează la persoana întîi
singular, la timpul prezent. Schimbarea de persoană poate să constituie deci un
factor care determină anularea supoziţiilor.
(52) a. Ion ştie că Paul va veni.
b. Ion nu ştie că Paul va veni.
(53) Paul va veni.
Fraza pozitivă şi fraza negativă la persoana a treia presupun fraza introdusă prin că, şi anume
Paul va veni. Nu se întîmplă la fel pentru persoana întîi: numai fraza pozitivă (54 a) presupune
adevărul completivei sale, în timp ce fraza negativă (54 b) la persoana întîi nu poate aserta un
fapt ignorat şi totodată un conţinut presupus cunoscut de locutor:
(54) a. Ştiu că Paul va veni.
b. Nu ştiu că Paul va veni.
Dimpotrivă, forma gramatical posibilă cu dacă dă rezultate inverse: (55 a) este rău construit sau
ciudat, pe cînd (55 b) este posibil şi exprimă îndoiala locutorului, dar nu mai corespunde între­
buinţării factive a verbului a şti.
(55) a. ? Ştiu dacă Paul va veni.
b. Nu ştiu dacă Paul va veni.
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 227

(ii) In anumite cazuri, nu contextul lingvistic este cel care anulează presupoziţia,
ci cunoştinţele comune locutorului şi auditorului său. Să presupunem că A îl
informează pe B că lui Ion i-a fost refuzată înscrierea la doctorat. B poate aserta
(56), fără ca enunţul său să implice (57), presupoziţie care, în mod normal, se
asociază cu verbul activ a regreta, aşa cum arată enunţurile (58) şi (59), care
presupun (60):
(56) Cel puţin, Ion nu va regreta că şi-a susţinut teza.
(57) Ion şi-a susţinut teza.
(58) Ion regretă că nu şi-a terminat redactarea tezei.
(59) Ion nu regretă că nu şi-a terminat redactarea tezei.
(60) Ion nu şi-a terminat redactarea tezei.

(iii) In alte cazuri, ceea ce anulează presupoziţia nu este nici contextul lingvistic
şi nici cunoaşterea unei anumite situaţii, ci cunoaşterea realităţii înconjurătoare.
Astfel, propoziţiile introduse prin conjuncţia temporală înainte ca / de sînt în
general presupuse, aşa cum arată (61) relativ la (62). Or, presupoziţia (62) se
păstrează în contextul (63):
(61) Măria a plîns înainte de a-şi termina teza.
(62) Măria şi-a terminat teza.
(63) Măria a murit înainte de a-şi termina teza.

(iv) In sfîrşit, presupoziţia se suspendă în interiorul enunţului negativ, atunci


cînd justificarea negaţiei asertează negarea presupoziţiei, ca în enunţurile urmă­
toare:
(64) Nu regret că Max a murit, din moment ce e sănătos tun.
(65) Max n-a încercat să-şi ia examenele; de fapt nici nu s-a prezentat.
(66) Max nu are patru copii, din moment ce nu are nici unul.
In aceste enunţuri, presupoziţiile respective sînt suspendate sau anulate:
(67) Max a murit.
(68) Max s-a prezentat la examene.
(69) Max are copii.

4.2. PROBLEMA PROIECŢIEI

Problema proiecţiei s-a pus în cadrul semanticii formale; aceasta a adoptat un


principiu logic fundamental, tradiţional numit principiul lui Frege sau principiul
compoziţionalităţii.
Principiul compoziţionalităţii
Sensul unei fraze depinde de sensul părţilor sale.
228 CAPITOLUL 8

Aplicat la presupoziţii, principiul compoziţionalităţii se formulează în felul


următor (cf. Langendoen şi Savin 1971):
Principiul proiecţiei presupoziţiilor
Ansamblul presupoziţiilor unei fraze complexe este produsul compoziţional al
presupoziţiilor propoziţiilor care o formează.
Cu alte cuvinte, dacă o frazat este formată dintr-o serie de fraze 5,, S2,..., Sa, atunci presupoziţiile
lui S0sînt egale cu suma presupoziţiilor din Sv &,, ..., Sn.

Dacă putem vorbi despre problema proiecţiei, este pentru că principiul


presupoziţiilor nu se aplică întotdeauna proiecţiei. Situaţia este relativ complexă,
căci ne găsim în faţa unor situaţii de o mare diversitate.
(i) Găsim cazuri în care presupoziţiile continuă să existe, în timp ce implicaţiile
nu: în acest caz, întreaga frază preia presupoziţiile frazelor care o alcătuiesc. Se
vorbeşte atunci despre spaţii libere [trous în 1. fr. - NT] (cf. Karttunen 1973).
Există un anumit număr de contexte lingvistice pe care le putem considera spaţii libere:
în special verbele factive, negaţia şi modalităţile. Astfel, neluînd decît exemplul negaţiei şi al
modalităţilor, (70) presupune (71) şi implică (72), ceea ce arată enunţul negativ (73), care presupune
tot (71), dar nu mai implică (72):
(70) Comisarul Maigret a arestat trei oameni.
(71) Există un comisar numit Maigret.
(72) Comisarul Maigret a arestat doi oameni.
(73) Comisarul Maigret n-a arestat trei oameni.
Dacă introducem un operator modal aletk (privind adevărul propoziţiei), epistemic (privind
convingerile) sau deontic (privind obligaţiile), presupoziţia (71) continuă să se păstreze, ceea ce
nu este cazul implicaţiei (72):
(74) Este posibil ca Maigret să fi arestat trei oameni (sens aletic).
(75) Comisarul Maigret trebuie să fi arestat trei oameni (sens epistemic).
(76) Comisarul Maigret ar fi trebuit să aresteze trei oameni (sens deontic).

(ii) Există contexte care blochează păstrarea presupoziţiilor, atunci cînd impli­
caţiile rămîn: în acest caz nu toată fraza preia presupoziţii ale propoziţiilor care
o alcătuiesc, şi vorbim atunci de dopuri [bouchons în 1. fr. - NT].
Verbele de atitudine prepoziţională ca a dori, a crede, a-şi închipui, a visa, etc, ca şi verba
dicendi: a zice, a povesti, a murmura, a replica etc, funcţionează ca nişte dopuri; presupoziţiile
pe care le declanşează completivele lor nu sînt preluate de toată fraza, în întregimea ei. Astfel,
(77) presupune (78), dar nu (79), la fel (80), (81) şi (82):
(77) CICR ignoră că există lagăre ale morţii în Bosnia.
(78) Există lagăre ale morţii în Bosnia.
(79) Purtătorul de cuvînt al CICR a declarat că CICR ignora că există lagăre ale
morţii în Bosnia.
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 229

(80) Domnul de X este regele Franţei.


(81) Există un rege al Franţei.
(82) Domnul de X crede că el este regele Franţei.

(iii) In sfîrşit, există construcţii care, în anumite contexte, păstrează presupoziţiile


părţilor şi care, în alte contexte, le blochează: prelucrarea presupoziţiilor este
dependentă contextual, şi vorbim atunci de filtre.

Construcţiile care funcţionează tipic ca filtre sînt conectorii dacă şi sau, care păstrează în
anumite contexte presupoziţiile constituenţilor lor, dar care, în alte contexte, le blochează. Cu
alte cuvinte, filtrele asociate cu aceşti conectori funcţionează ca găuri şi totodată ca dopuri.
Karttunen (1973) a propus pentru conectorii dacă şi sau următoarele condiţii de filtraj:
Filtrul lui dacă [fr. si]
Intr-o frază de forma Dacă Patunci Q, presupoziţiile părţilor sînt preluate de toată fraza,
cu condiţia ca Q să nu presupună R, iar P să nu implice R.
Filtrul lui sau [fr. ou]
Intr-o frază de forma P sau Q, presupoziţiile părţilor sînt preluate de toată fraza, cu
condiţia ca Q să nu presupună R, iar non-P să nu implice R.
Să luăm exemplul (83) pentru filtrul lui dacă:
(83) Dacă Ion va face lingvistică, va regreta.
In mod normal, consecinţa lui (83), şi anume că Ion va regreta că face lingvistică, presupune că
Ion va face lingvistică. Or, această presupoziţie nu este păstrată în (83). Poate oare filtrul lui dacă
să explice aceasta? Desigur. Dacă P =Ionface lingvistică, Q = Ion va regreta că face lingvistică şi
R = Ion va face lingvistică, obţinem relaţiile din (84) care confirmă că filtrul a funcţionat şi că
(83) nu presupune R:

(84) a, Q presupune R.
b. P implică R.
Ca exemplu de filtru pentru sau, să luăm exemplul (85), în care non-P = Măria a fost mormonă,
Q = Mana nu mai poartă o lenjerie respectabilă şi R = Măria a purtat o lenjerie respectabilă:
(85) Sau Măria nu a fost niciodată mormonă, sau nu mai poartă o lenjerie
respectabilă.
Aici, filtrul lui sau funcţionează, şi anume (85) nu presupune (86), din moment ce (85) produce
relaţiile din (87):
(86) Măria a purtat o lenjerie respectabilă,
(87) a. Q presupune R.
b. Non-P implică R.
Trebuie să observăm că pentru ca relaţia (87 b) să fie acceptabilă, trebuie să înţelegem că în
contextul frazei disjunctive, a fi mormon implică a purta o lenjerie respectabilă.
9. IMPLICATURI CONVENŢIONALE
ŞI CONVERSAŢIONALE

I n capitolul 7 am dat un prim rezumat al teoriei griceene a implicaturilor.


N-am discutat totuşi decît principiile pragmatice pornind de la care, infe­
renţele par sau trebuie să se declanşeze în comunicarea verbală. In acest capitol,
vom discuta în mod mai temeinic noţiunea de implicatură, aşa cum a fost ea
introdusă de Grice şi apoi utilizată în curentul pragmaticii neogriceene. Această
discuţie ne va conduce la dezvoltarea următoarelor puncte:
(i) In primul rînd, vom prezenta distincţia dintre implicaturi convenţionale şi
implicaturi conversaţionale (cf. Grice 1975).
(ii) In al doilea rînd, vom lua în considerare consecinţele utilizării noţiunii
de implicatură asupra tratamentului presupoziţiilor (cf. Karttunen şi Peters
1979).
(iii) In al treilea rînd, vom aborda două tipuri importante de implicaturi can­
titative, implicaturi scalare şi implicaturile clauzale (cf. Gazdar 1979).
(iv) In sfîrşit, vom discuta două dezvoltări recente ale teoriei griceene, bazate,
pe de o parte, pe principiul-R şi pe principiul-Q (cf. Horn 1984 şi 1988) şi, pe
de altă parte, pe principiul-I (Atlas şi Levinson 1981, Levinson 1987).

1. DIFERITELE TIPURI DE IMPLICATURI


ŞI CRITERIILE DE DEOSEBIRE A ACESTORA
1.1. CONŢINUTUL EXPRIMAT ŞI CEL LMPLICITAT
Noţiunea de implicatură (cf. Grice 1975) este bazată pe distincţia fundamentală
dintre ceea ce este exprimat şi ceea ce este implicitat într-un enunţ. Conţinutul
comunicat la modul spus corespunde conţinutului logic al enunţului, adică
aspectelor sale vericondiţionale. Ceea ce este implicitat, în schimb, este definit
negativ ca „ceea ce este comunicat minus ceea ce este spus". In alţi termeni,
232 CAPITOLUL 9

implicaturile privesc, în principal, aspectele nonvericondiţionale ale enun­


ţurilor.
Pentru a ilustra diferenţa dintre aspectele vericondiţionale şi aspectele nonvericondiţionale
ale enunţurilor, să luăm exemplele (1) şi (2):
(1) Este adevărat că Max e lingvist.
(2) Este surprinzător că Max e lingvist.
Se observă că pentru ca (1) să fie adevărat, trebuie ca propoziţia Max este lingvist să fie adevărată,
ceea ce nu este necesar în (2): Max este lingvist poate foarte bine să fie falsă, şi întreaga frază va fi
considerată ca adevărată, dacă faptul că Max este lingvist este surprinzător.

1.2. IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI IMPLICATURI N O N C O N V E N Ţ I O N A L E


Clasa implicaturilor este constituită din două subclase, implicaturile conven­
ţionale şi implicaturile nonconvenţionale. Implicaturile convenţionale sînt
aspecte nonvericondiţionale ale enunţurilor determinate exclusiv începînd de
la cuvinte şi de la forma frazelor enunţate. Astfel, faptul că locutorul lui (2)
presupune că Max este lingvist este adevărat ar fi, în sensul griceean, o implicatură
convenţională. Alături de implicaturile convenţionale, vom vorbi de o mare
subclasă a implicaturilor nonconvenţionale (cf. Sadock 1987, Levinson 1983).
Implicaturile nonconvenţionale se împart în două categorii inegale, implicaturile
conversaţionale şi implicaturile nonconversaţionale.
(i) Implicaturile conversaţionale implică principiul de cooperare şi maximele con­
versaţionale. Principiul cooperării stipulează că există prezumţia că, orice partici­
pant la o conversaţie cooperează la schimb astfel încît contribuţia sa trebuie să
corespundă la ceea ce se aşteaptă de la el, în funcţie de direcţia schimbului şi de
scopurile sale acceptate în mod tacit. Un comportament cooperativ presupune ca,
în cursul interacţiunii, locutorul să utilizeze (adică să exploateze) maximele conver­
saţionale următoare (cf. supra, cap 7, § 2.2. pentru o descriere mai precisă):
1. maximele de cantitate, care cer locutorului să nu dea nici mai multă, nici mai puţină
informaţie decît o cere scopul comunicării;
2. maximele de calitate, care cer locutorului să nu afirme lucruri pe care le crede false şi
pentru care nu are dovezi;
3. maximele de relaţie, care cer locutorului să facă în aşa fel, încît contribuţia sa să fie
pertinentă;
4. maximele de mod, care cer locutorului să contribuie la conversaţie într-o manieră
ordonată şi să evite ambiguităţile, prolixitatea şi obscuritatea.
NB: Comportamentul cooperativ al locutorului nu implică în mod obligatoriu ca locu­
torul să respecte maximele, în sensul în care contribuţia sa ar fi în mod necesar informa-
IM-PLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 233

tivă, adaptată, adevărată, pertinentă şi clară. Am văzut în capitolul 7 (§ 2.2.2.) că Grice


întrevede cazuri în care locutorul exploatează maximele, şi anume le încalcă cu ostentaţie
în scopul transmiterii unei implicaturi (cazurile cele mai evidente constînd din tropi ca
ironia, metafora, litota, în care e încălcată prima maximă de calitate).

(ii) Implicaturile nonconversaţionale sînt calculate pe baza sensului convenţional


al cuvintelor şi al fondului de cunoştinţe: ele depind de maxime sau reguli
nonconversaţionale de natură „estetică, socială sau morală". In legătură cu aceasta,
Grice dă exemplul maximei „fiţi politicos", care nu este pentru el o maximă
conversaţională, ceea ce-i permite să excludă din categoria implicaturilor con­
versaţionale fenomenele de politeţe (cf. totuşi Brown şi Levinson 1978 şi 1987
pentru o opţiune radical diferită). Acestea fiind spuse, după cum remarcă judicios
Sadock (1978), implicaturile nonconversaţionale sînt mai apropiate de implica­
turile conversaţionale decît de implicaturile convenţionale.
Ne putem întreba dacă există maxime nonconversaţionale şi dacă maximele de
politeţe la care face aluzie Grice nu sînt în fond reguli de conversaţie. Vom găsi în R. Lakoff
(1973) o propunere de completare a maximelor griceene cu maxime de politeţe, şi, de ase­
menea, în Leech (1980 şi 1990), un ansamblu de maxime de politeţe care dirijează compor­
tamentele conversaţionale ale participanţilor. Aşadar, graniţa dintre regulă conversaţională
şi regulă nonconversaţională, ca şi corolarele lor implicatură conversaţională şi impli-
catură nonconversaţională, este legată de o opoziţie fundamentală pentru teoria pragmatică:
distincţia dintre principii pragmatice universale şi principii pragmatice dependente din
punct de vedere cultural. Este evident că din această perspectivă, maximele de conversaţie
pretind la universalitate, în timp ce ar fi absurd să se definească regulile de politeţe ca reguli
universale. Cf. Keenan (1976) pentru o discuţie asupra unversalităţii principiilor conver­
saţionale ale lui Grice.

1.3. IMPLICATURI CONVERSAŢIONALE GENERALIZATE ŞI PARTICULARE


Implicaturile conversaţionale se împart ele înseşi în două mari clase: impli­
caturile conversaţionale generalizate (generalized) şi implicaturile conver­
saţionale particulare (particularized). Fiecare dintre aceste clase implică
utilizarea maximelor conversaţionale, dar, în timp ce implicaturile parti­
culare sînt contextual dependente (ele presupun accesul la un ansamblu de
informaţii de fundal, constituind cunoştinţele comune), implicaturile gene­
ralizate sînt declanşate pornind numai de la materialul lingvistic şi sînt deci
independente de context. Din acest punct de vedere, fiind fundamental de­
pendente de forma expresiilor şi de conţinutul lor, ele tind să fie confundate
cu implicaturile convenţionale.
Ansamblul tipurilor de implicaturi poate fi reprezentat prin schema urmă­
toare (cf. Sadock 1978, Levinson 1983, Horn 1988):
234 CAPITOLUL 9

Figura 1

Trebuie să remarcăm că aceste opoziţii nu produc, în mod direct, o separare a sarcinilor


între semantică şi pragmatică. Separarea depinde, de fapt, de definiţia dată în prealabil seman­
ticii. Dacă semantica are drept obiect aspectele vericondiţionale ale enunţurilor, atunci semantica
se limitează la ceea ce e conţinutul exprimat, iar pragmatica include domeniul implicaturilor,
fie că ele sînt convenţionale sau nonconvenţionale. Dacă, din contră, semantica îşi ia ca domeniu
aspectele „convenţionale" ale semnificaţiei, iar pragmatica aspectele „naturale" ale acesteia, atunci
frontiera dintre semantică şi pragmatică va trece prin noţiunea de implicatură: implicaturile
convenţionale ţin de semantică, iar implicaturile nonconvenţionale ţin numai de pragmatică.
Pentru a evita acest gen de confuzie, Sadock (1978) propune să se reprezinte diferitele
categorii introduse de Grice, plecînd de la figura 2, care are avantajul de a stabili o distincţie
nonambiguă între sarcinile lingvisticii (care se limitează la aspectele semantice convenţionale) şi
cele ale pragmaticii.
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 235

1.4. CRITERII DE DEOSEBIRE A IMPLICATURILOR

La sfîrşitul articolului său, Grice (1975) dă şase criterii care permit o distincţie
între diferitele tipuri de implicaturi. Aceste criterii sînt cele ale calculabilitâţii,
ale anulabilităţii şi ale nondetaşabilitâţii, ale convenţionalităţii, ale enunţării şi
ale indeterminârii. Implicaturile conversaţionale şi implicaturile convenţionale
sînt definite pornind de la aceste criterii în modul următor:

Implicaturi conversaţionale Implicaturi convenţionale


calculabile noncalculabile
anulabile nonanulabile
nondetaşabile detaşabile
nonconvenţionale convenţionale
dependente de enunţare independente de enunţare
nedeterminate determinate

Figura 3

1.4.1. Calculabilitatea
Implicaturile conversaţionale se rezolvă, de regulă, pe baza principiului coope­
rării şi a maximelor conversaţionale: ele sînt aşadar calculabile; prin opoziţie,
implicaturile convenţionale nu sînt calculabile, ci declanşate automat pe baza
conţinutului expresiei.
Criteriul calculabilitâţii pune două feluri de probleme. Pe de o parte, deoarece implica­
turile conversaţionale sînt calculate pe baza principiului cooperării şi a maximelor conver­
saţionale, aceasta presupune ca maximele să fie suficient de precise pentru a determina explicit
implicaturile calculate. Or, formularea lor este atît de vagă încît, uneori, ele explică aceleaşi fapte:
de exemplu, cum poţi fi în acelaşi timp pertinent şi să spui sau mai mult sau mai puţin decît ceea
ce se cere? Pe de altă parte, calculabilitatea nu este o condiţie suficientă, iar aceasta ţine de faptul
că treptat implicaturile conversaţionale s-au convenţionalizat. Exemplul cel mai semnificativ este
acela ai idiomurilor, cum este enunţul (3), care nu este contradictoriu (cf. Morgan 1978):

(3) Mon chien est alle aux toilettes sur le tapis du salon.
[* Cîinele meu a mers la toaletă pe covorul din salon.]

1.4.2. Anulabilitatea
Criteriul anulabilităţii {cancellability) arată că o implicatură conversaţională
poate fi anulată fără a produce o contradicţie, iar anularea unei implicaturi
convenţionale, din contră, produce.
Astfel, pe cînd implicatură conversaţională a lui (4) din (5) poate fi foarte bine anulată,
aşa cum o arată (6), implicatură convenţională a lui (7), dată în (8), nu poate fi (cf. (9)):
236 CAPITOLUL 9

(4) Max îl insultă pe Paul, iar Paul îi dădu un pumn.


(5) Mai întîi Max îl insultă pe Paul; iar apoi Paul îi dădu un pumn.
(6) Max îl insultă pe Paul, iar Paul îi dădu un pumn, dar nu neapărat în această
ordine.
(7) Ducele de Norfolk are trei castele, dar numai o maşină.
(8) Există un contrast între faptul de a avea trei castele şi numai o maşină.
(9) ? Ducele de Norfolk are trei castele, dar numai o maşină, iar între aceste două
fapte nu există în fond nici un contrast.
In contrast cu implicaturile conversaţionale, implicaţiile sînt nonanulabile: (10) impli-
citează conversaţional (11) via maxima de cantitate (locutorul este bănuit că a dat cea mai puternică
informaţie), însă implică (12) (în sensul implicaţiei semantice definite în capitolul 8 § 1.2.1.: o
propoziţie P implică din punct de vedere semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă fiecare
situaţie care o face pe P adevărată o face şi pe Q adevărată). într-adevăr, dacă (10) este adevărat,
atunci şi (12) este adevărat: acela care are trei copii are, din punct de vedere logic, doi copii. Putem
arăta această diferenţă prin faptul că anularea implicaturii nu face enunţul contradictoriu (cf. (13)),
pe cînd anularea implicaţiei semantice îl face (cf. (14)):

(10) Ana are trei copii.


(11) Ana are trei copii şi nu mai mulţi.
(12) Ana are doi copii.
(13) Ana are trei copii, dacă nu are patru.

(14) ? Ana are trei copii, dacă nu are doi.

1.4.3. Nondetaşabilitatea
Fie X o expresie cu un sens S iar Ic implicatura conversaţională bazată pe enun­
ţarea lui Xîn contextul C. Vom spune că, dacă nu e posibilă găsirea unei expresii
X' care să aibă acelaşi sens cu Xşi care să nu aibă implicatura conversaţională Ic,
atunci implicatura conversaţională / este nondetaşabilă. Altfel spus, o impli­
catura este nondetaşabilă atunci cînd ea se bazează mai curînd pe forma expresiei
şi deci atunci cînd implicatura nu poate fi detaşată de enunţ prin simpla înlocuire
a expresiei cu unul dintre sinonimele sale.
De exemplu, implicaturile conversaţionale particulare, cum este ironia, sînt nondetaşabile,
deoarece, pentru a comunica (15), locutorul are de ales între expresiile din (16):
(15) Max este un imbecil.
(16) a. Max este un geniu.
b. Max este de o inteligenţă prodigioasă.
c. Max are cap etc.
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 237

In schimb, (17) implickează (18) şi are aceleaşi condiţii de adevăr ca (19). Dar (19) nu implicitează
deloc (18); vom spune deci că (17) implicitează în mod convenţional (18):
(17) Max n-a reuşit să ajungă la culme.
(18) Max a încercat să ajungă la culme.
(19) Max n-a ajuns la culme.
Sadock (1978) a arătat că nondetaşabilitatea, ca şi calculabilitatea, nu este o condiţie
suficientă pentru determinarea unei implicaturi conversaţionale. De fapt, nondetaşabilitatea nu
e suficientă pentru a distinge implicaturile conversaţionale de implicaţii. Exemplul pe care îl dă
este acela al lui şi. Pentru Sadock nu e posibil să parafrazăm Ion şi Paulauplecat fără a comunica
faptul că Paul a plecat. Or, propoziţia Paul a plecat nu este o implicatură conversaţională, ci o
inferenţă logică.

1.4.4. Nonconvenţionalitatea
Criteriul nonconvenţionalitâţii implicaturilor conversaţionale traduce p u r şi
simplu ideea că implicaturile conversaţionale, contrar implicaturilor conven­
ţionale, nu fac parte din sensul convenţional al expresiilor ligvistice.

Argumentele care se aduc sînt relativ dogmatice, în sensul că ele presupun o ierarhie
de prelucrare, pe de o parte, între sensul literal şi sensul implicitat, şi, de cealaltă parte, între
aspecte vericondiţionale şi nonvericondiţionale ale enunţului. într-adevăr, dacă admitem că
trebuie să calculăm sensul literal al unui enunţ înainte de a calcula implicaturile acestuia,
atunci implicaturile nu pot face parte din sensul convenţional al expresiilor lingvistice. Pe
de altă parte, se poate foarte bine ca un enunţ să fie adevărat în timp ce implicaturile sale
sînt false. Dacă locutorul afirmă ci. Ana are trei copii, pe cînd ea are patru, enunţul său nu
este fals, dar implicatură sa conversaţională (Ana are trei copii şi nu are mai mulţi) este falsă.
De fapt, acest criteriu este circular: implicaturile conversaţionale sînt prin definiţie noncon-
venţionale. Mai mult, dacă s-ar putea determina intuitiv ceea ce este convenţional de ceea
ce nu este convenţional, n-am mai avea nevoie de acest criteriu.

1.4.5. Dependenţa de enunţare


Acest criteriu nu este în general pus în discuţie, dar e coerent cu criteriul non­
convenţionalitâţii implicaturilor conversaţionale. Dacă într-adevăr o implicatură
conversaţională nu face parte din sensul convenţional al enunţului, şi a fanion
din ceea ce este spus/exprimat, rezultă că ea nu poate fi declanşată decît p r i n
faptul de a enunţa o anumită expresie cu un anumit sens. Observaţia are, p r i n
aceasta, un aspect pernicios: dacă implicaturile conversaţionale p r o v i n mai
degrabă din faptul de a spune decît din ceea ce este spus/exprimat, p e n t r u ca
acest criteriu să fie utilizabil, ar trebui ca soluţia să fie cunoscută dinainte, şi
anume să fie cunoscut ansamblul implicaturilor conversaţionale ale unei expresii
independent de enunţarea sa; dar atunci acest criteriu ar fi n o n p e r t i n e n t .
238 CAPITOLUL 9

1.4.6. Indeterminarea
Cel mai bun exemplu de implicatura conversaţională nedeterminată este acela
al metaforelor. In anumite metafore, într-adevăr, implicatura conversaţională
are o determinare mai curînd superior decît inferior determinată, în timp ce în
altele, aceasta are o determinare mai curînd inferioară decît superioară. Variaţia
în determinarea implicaturilor conversaţionale depinde de fapt de gradul de fixare
a metaforei. Cu cît o metaforă este mai fixă, cu atît implicaturile sale sînt mai
determinate; cu cît o metaforă este mai puţin fixă (cu cît este mai creativă), cu
atît implicaturile sale sînt mai nedeterminate.
Să comparăm, legat de aceasta, următoarele două metafore:
(20) Camera asta-i o cocină.
(21) Max e un buldozer.
Implicaturile lui (20) şi, respectiv, (21) sînt:

(22) Această cameră este într-o asemenea stare, încît seamănă cu o cocină de porci.
(23) Max este solid, robust, fiabil, o persoană pe care nu o poate opri nimic etc.
Este relativ simplu să determinăm implicaturile lui (20). In schimb, dependenţa contextuală a
lui (21) este mult mai mare. După cum se vorbeşte, pozitiv sau negativ, despre Max, implicaturile
inferabile din (21) nu sînt aceleaşi. In plus, nimic nu interzice să considerăm că lista dată în (23)
n-ar fi exhaustivă şi că nu epuizează ideea complexă pe care voia să o comunice locutorul. A se
consulta asupra problemei metaforei capitolul 15.

Vom constata deci că criteriile propuse de Grice nu sînt nici condiţii


necesare şi nici condiţii suficiente pentru determinarea caracterului conver­
saţional al unei implicaturi.
Calculabilitatea este cu siguranţă o condiţie necesară, chiar dacă nu suficientă, dar în mod
obişnuit necesară. Nondetaşabilitatea nu este o condiţie necesară a implicaturilor conversaţionale:
nimic nu ne interzice să gîndim că într-o limbă naturală două unităţi lexicale diferă prin aceea
că una anulează implicatura conversaţională asociată celeilalte. Dacă anulabilitatea este o condiţie
necesară a implicaturilor conversaţionale, ea nu constituie totuşi o proprietate calitativă a acestora;
cu cît implicatura este mai generalizată (cu cît ea este mai fixată), cu atît este mai greu de a o
anula. Referitor la celelalte criterii, am văzut că ele sînt fie implicate în mod trivial (obişnuit)
prin definirea implicaturilor conversaţionale, fie circulare în propria lor definire. Noţiunea de
implicatura conversaţională este deci o noţiune cu contururi relativ vagi.

2. PRESUPOZIŢII ŞI IMPLICATURI
Noţiunea de implicatura convenţională a fost ruda săracă a pragmaticii şi a trebuit
să apară articolul important al lui Karttuner şi Peters (1979) pentru a i se acorda
drept de cetate în literatura pragmatică. Acest articol este original în măsura în
care:
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 239

(i) încearcă să arate că un mare număr de fenomene grupate în categoria generală


a presupoziţiilor sînt, de fapt, cazuri clasice de implicaturi, fie convenţionale,
fie conversaţionale;
(ii) integrează analiza implicaturilor convenţionale în cadrul unei semantici
formale, semantica lui Montague în A Proper Treatment o/Quantification (PTQ)
(cf. Montague 1974 pentru principalele sale lucrări, Dowty, Wall et Peters 1981
pentru o introducere foarte bună la P T Q , ca şi Galmiche 1991 pentru o primă
introducere în franceză).

In acest paragraf, nu vom aborda decît două puncte: pe de o parte, analiza u n o r


cazuri de presupoziţii ca implicaturi conversaţionale particulare, şi, pe de altă
parte, analiza unor cazuri de presupoziţii ca implicaturi convenţionale.

2.1. PRESUPOZIŢIE ŞI IMPLICATURĂ CONVERSAŢIONALĂ PARTICULARĂ


Primul caz de figură examinată de Karttunen şi Peters este acela al frazelor
condiţionale şi în special al condiţionalelor contrafactuale. U n a dintre nume­
roasele analize care a fost făcută asupra acestora (cf. Lakoff 1972 şi Jayez şi Reboul
1990 pentru o sinteză) constă în a spune că propoziţiile condiţionale contra-
factuale presupun falsitatea antecedentului lor.

Astfel, enunţul (24) presupune că nu plouă afară:


(24) Dacă ar ploua afară, zgomotul ploii pe acoperiş ne-ar acoperi vocile.
Vom observa aici că, dacă întreaga frază este adevărată, ea presupune, pentru raţiuni care nu sînt
de natură logică, că antecedentul este fals: interlocutorul, auzindu-1 clar pe locutor, deduce
falsitatea antecedentului. Remarcăm, de asemenea, că ar fi de neconceput, şi tot din raţiuni
pragmatice, să ne imaginăm o situaţie în care antecedentul ar fi adevărat iar consecinţa falsă. Pe
scurt, raţiunile care ne permit să efectuăm o analiză strict vericondiţională sau semantică a
condiţionalelor contrafactuale nu par să fie suficiente, deoarece le putem da şi o interpretare
pragmatică,
Dar mai există şi alte cazuri: anumite condiţionale contrafactuale se inter­
pretează în m o d necesar ca avînd antecedentul adevărat, după cum o arată şi
exemplul (25):
(25) Dacă Măria ar fi alergică la penicilină, ar avea exact simptomele pe care le
manifestă.
Aici, interlocutorul conchide că Măria este alergică la penicilină.
Nu p u t e m aşadar considera ca valabilă regula: „o condiţională contra-
factuală de forma logică dacă P, Q presupune falsitatea lui P". Falsitatea acestei
reguli nu se datorează faptului că propoziţiile condiţionale contrafactuale nu au
proprietăţile care le sînt atribuite, ci mai degrabă faptului că falsitatea ante-
240 CAPITOLUL 9

cedentului lor nu este presupusă, ci impicitată. în alţi termeni, condiţionalele


contrafactuale constituie tot atîtea cazuri de implicaturi conversaţionale par­
ticulare care necesită nu numai recurgerea la context, dar şi la maximele con­
versaţionale. Maximele la care se va face referinţă aici sînt maximele de calitate
sau de veridicitate („nu afirmaţi ceea ce credeţi că este fals") şi maxima de perti­
nenţă („fiţi pertinent").

2.2. PRESUPOZIŢIE ŞI IMPLICATURĂ CONVENŢIONALĂ


Ipoteza lui Karttunen şi Peters este că un mare număr de cazuri de presupoziţii
sînt, de fapt, implicaturi convenţionale. Printre exemplele cele mai semnificative
sînt operatorii seulement, meme, aussi (numai, chiar şi de asemenea), verbele
factive a uita, a realiza, verbele implicative a reuşi, a eşua şi, în sfîrşit, construcţiile
clivate sau pseudo-clivate. Nu vom discuta aici decît cazul operatorului meme
(chiar (şî)).

2.2.1. Analiza lui meme


S-a observat că operatorul meme (chiar (şi)) nu joacă nici un rol în determinarea
condiţiilor de adevăr ale enunţului. In alţi termeni, condiţiile de adevăr din (26)
sînt exact aceleaşi ca în (27); aceste două fraze sînt adevărate dacă şi numai dacă
este adevărat că Bill o iubeşte pe Măria.
(26) Meme Bill aime Mărie.
[Chiar şi Bill o iubeşte pe Măria.]
(27) Bill aime Mărie.
[Bill o iubeşte pe Mariaj

Aşadar, dacă meme nu joacă nici un rol în condiţiile de adevăr din (26), nu
înseamnă totuşi că el nu aduce nici o contribuţie la sensul enunţului. într-adevăr,
pornind de la (26), poate fi inferat (28), ceea ce (27) nu o permite:
(28) a. Şi alte persoane decît Bill o iubesc pe Măria.
b. Printre aceste persoane, Bill este cel mai puţin susceptibil de a o îndrăgi.
Trebuie să remarcăm aici că, pentru Karttunen şi Peters, locutorul lui (26) se angajează faţă de
(28) în aceeaşi măsură ca şi faţă de (27). Dar importanţa acestor două tipuri de informaţii nu este
aceeaşi. într-adevăr, contestarea enunţurilor din (28) care îl privesc pe meme va fi mai slabă decît
contestarea lui (27), care reprezintă o parte din (26).

Punctul important este că diferenţa dintre (26) şi (27) este aceea care există
între ceea ce este spus/exprimat şi ceea ce e implicitat: cu alte cuvinte, locutorul
lui (26) spune că este adevărat că Bill o iubeşte pe Măria şi implicitează că şi alţii
decît Bill o iubesc pe Măria, precum şi că ne-am fi putut aştepta ca Bill să n-o
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 241

iubească. Mai mult, aceste implicaturi sînt convenţionale: pe de o parte, ele nu pot
fi atribuite oricărui principiu conversaţional sau oricărui context de enunţare şi
sînt declanşate de prezenţa lui meme {chiar) în enunţ; pe de altă parte, ele nu
pot fi anulate fără a produce un enunţ contradictoriu, după cum o arată (29):
(29) ? Meme Bill aime Mărie, mais personne d'autre ne l'aime.
[? Chiar şi Bill o iubeşte pe Măria, dar nimeni altcineva nu o iubeşte.]

Una dintre problemele pe care le rezolvă Karttunen şi Peters este pro­


blema proiecţiei, şi anume a prelucrării presupoziţiilor (sau a implicaturilor
convenţionale) în frazele complexe (cf. capitolul 8 § 4.2.). Să luăm cazul unui
verb factiv ca a remarca şi al construcţiei condiţionale:
(30) Je viens de remarquer que meme Bill aime Mărie.
[Tocmai am remarcat că pînă şi Bill o iubeşte pe Măria.]
(31) Si meme Bill aime Mărie, alors tout va bien.
[Dacă chiar şi Bill o iubeşte pe Măria, atunci totul e bine.]
Fraza (30) spune că locatorul a remarcat că Bill o iubeşte pe Măria, dar nu înseamnă că locutorul
a observat că şi alţii decît Bill o iubesc pe Măria sau câ Bill este persoana cea mai puţin susceptibilă
de a o iubi. In alţi termeni, din punct de vedere vericondiţional, sensul lui a remarca nu se aplică
decît proproziţiei care determină condiţiile de adevăr ale lui Meme Bill aime Mărie {Chiar şi Bill
o iubeşte pe Măria), adică Bill aime Mărie (Bill o iubşte pe Măria). Mai mult decît atît. Locutorul
din (30) se angajează asupra adevărului din (28) în acelaşi fel ca şi locutorul lui (26): implicaturile
convenţionale ale frazei completive sînt aşadar moştenite (inherited) de fraza complexă. Acelaşi
tip de analiză se aplică frazei condiţionale (31). Aici locutorul nu se angajează asupra adevărului
din (27). El nu ştie dacă propoziţia „Bill o iubeşte pe Măria" este adevărată. Dar el se angajează
asupra adevărului din (28), în sensul în care se angajează şi locutorul din (26),

2.2.2. Implicaturi convenţionale şi presupoziţii pragmatice


Analiza pe care o efectuează Karttunen şi Peters noţiunii de implicatură conven­
ţională se plasează în cadrul unei teorii formale: semantica lui Montague (obser­
vaţiile informale formulate în 2.2.1. sînt traduse în logica intensională din A
Proper Treatment of Quantification, cf. Montague 1974). Dar ei încearcă în plus
să dea o explicaţie funcţională. Acesta este punctul în care, privind noţiunea de
presupoziţie pragmatică, intuiţiile lor se alătură celor ale lui Stalnaker şi în care
teoria griceeană a implicaturilor este dependentă în mod explicit de noţiunea
de cunoaştere comună (fond de cunoştinţe). Ipoteza lor este că în fiecare mo­
ment al conversaţiei, un ansamblu de propoziţii este considerat ca adevărat de
către participanţii la conversaţie, de exemplu în funcţie de ceea ce s-a spus în
conversaţie pînă atunci. Acest ansamblu de propoziţii constituie fondul comun
al conversaţiei (common ground). In plus, aceştia presupun că, într-o conversaţie
242 CAPITOLUL 9

cooperativă, o frază nu poate fi enunţată decît dacă ea implică în mod conven­


ţional propoziţii care ar fi putut fi supuse discuţiei în acest punct al conversaţiei.
Şi cum propoziţiile cel mai puţin supuse discuţiei sînt tocmai acelea care aparţin
fondului comun al conversaţiei, se poate deduce că fiecare implicatura conven­
ţională aparţine fondului comun al conversaţiei. In alţi termeni, implicaturile
convenţionale, din punctul de vedere al funcţiei lor, corespund la ceea ce s-a
numit presupoziţii pragmatice (cf. Stalnaker 1977, Gazdar 1979).
Dacă Karttunen şi Peters au putut arăta că, din punctul de vedere al pro­
prietăţilor lingvistice, un număr mare de presupoziţii semantice sînt de fapt
implicaturi convenţionale, arată aici că, din punt de vedere funcţional, noţiunea
de implicatura convenţională se suprapune în întregime pe aceea de presupoziţie
pragmatică. Deci mai curînd decît să continuăm a distinge două tipuri de presu­
poziţii, presupoziţiile semantice şi presupoziţiile pragmatice, este preferabil să
recurgem la o noţiune nonvericondiţională şi pragmatică, aceea de implicatura
convenţională.

2.2.3. Negaţie obişnuită şi negaţie contradictorie


Oricît de seducătoare ar părea, analiza lui Karttunen şi Peters nu rezolvă toate
problemele legate de noţiunea de presupoziţie, şi mai ales de statutul negaţiei.
Am văzut în capitolul 8 că una dintre problemele puse de noţiunea de presupoziţie
semantică este cvasiobligaţia de a concepe două negaţii, o negaţie internă, care
să nu afecteze presupoziţiile, şi o negaţie externă, care afectează presupoziţiile.
Am calificat teoriile care conduc la recunoaşterea a două negaţii teorii ale ambi­
guităţii, opunîndu-le teoriilor univocităţii. Dar ce se întîmplă cu abordarea
presupoziţiilor ca implicaturi convenţionale din perspectiva negaţiei? Karttunen
şi Peters recunosc că anumite enunţuri, în care a doua parte neagă implicatura
convenţională a celei dintîi, nu sînt contradictorii:
(32) a. Ion n-a ratat ocazia să vină. De fapt, nu trebuia să vină deloc.
b. Bill n-a uitat deja că azi e vineri, pentru că azi e joi.
c. Măria nu este şi ea bolnavă. Nimeni altcineva decît Măria nu e bolnav.

Soluţia constă în a distinge două tipuri de negaţii, pe care ei le numesc negaţie


obişnuită (corespunzînd negaţiei interne), pe de o parte, şi negaţie contradic­
torie (corespunzînd negaţiei externe), de cealaltă parte. Negaţia contradictorie
se caracterizează, în principal, prin aceea că ea afectează nu numai ceea ce se
spune, dar, de asemenea, şi ceea ce se implicitează convenţional, pe cînd negaţia
obişnuită nu afectează decît ceea ce se spune, nu şi implicaturile convenţionale.
IMPUCATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 243

e j e
Dacă <(> este o frază afirmativă al cărei sens este reprezentat prin < (}>; <ţ> >, unde (j) este
extensiunea lui <j) (ceea ce se spune prin <)>) iar ty implicaturile convenţionale ale lui <ţ>, atunci cele
două negaţii se pot defini în modul următor:
e
(33) a. negaţia obişnuită a lui <j): < <ţ>; (j)' >
b. negaţia contradictorie a lui <>
| : < ->[<(>" A 0']; [<ţ>' v -><ţ>'] >
Cu alte cuvinte, negaţia obişnuită nu face decît să nege explicitarea propoziţiei 0, în timp ce negaţia
contradictorie se înţelege ca negînd conjuncţia dintre explicitare şi implicatură, lâsînd deschisă
posibilitatea negării implicaturii convenţionale.

Se vede deci că soluţia lui Karttunen şi Peters este mai mult o soluţie
tehnică decît un tratament de fond al problemelor puse de noţiunile de presupo­
zuţie semantică şi de presupozuţie pragmatică. Vom examina acum, în acelaşi
cadrul teoretic, o modalitate de abordare care are avantajul de a pune în relaţie
ansamblul fenomenelor inferenţiale, fie ele semantice (adică vericondiţionale)
sau pragmatice (adică nonvericondiţionale). Este vorba despre abordarea lui
Gazdar, formulată în teza sa (cf. Gazdar 1977) şi reluată în Gazdar (1979).

3. IMPLICATURI CANTITATIVE GENERALIZATE


Una dintre problemele constante ale literaturii pragmatice asupra presupoziţiilor
şi implicaturilor este problema anulabilităţii acestora. Una dintre soluţiile cele
mai interesante la această problemă a fost propusă de către Gazdar (1979), care
dezvoltă o ierarhie între tipuri de inferenţe pragmatice. Ideea este că implicaturile
şi presupoziţiile, dar nu şi implicaţiile, pot fi contextual anulate. Iată de ce, pentru
a determina posibilitatea anulării, trebuie să se decidă o ordine de aplicare a in­
ferenţelor pragmatice. Ierarhia propusă este următoarea (cf. Levinson 1983, 213):
Ordinea aplicării inferenţelor pragmatice
1. Implicaţiile frazei enunţate P.
2. Implicaturile clauzale ale lui P.
3. Implicaturile scalare ale lui P.
4. Presupoziţiile lui P.

Cu alte cuvinte, primele inferenţe extrase dintr-o frază P sînt implicaţiile sale,
apoi implicaturile şi, în sfîrşit, presupoziţiile sale. Implicaţiile nefiind anulabile,
cele care vor fi anulate vor fi implicaturile şi presupoziţiile, în cazurile în care
ele contrazic o propoziţie oarecare aparţinînd fondului comun al conversaţiei
şi, mai ales, o implicaţie. Vom reveni asupra acestor cazuri mai jos.

3.1. IMPUCATURI GENERALIZATE, IMPUCATURI POTENŢIALE ŞI PRESUPOZIŢII


Noţiunea centrală a lui Gazdar este aceea de implicatură generalizată ce cores­
punde unui subansamblu al implicaturilor conversaţionale. Aceste implicaturi
244 CAPITOLUL 9

sînt conversaţionale în' măsura în care sînt declanşate de o maximă conver­


saţională. Gazdar foloseşte mai ales maximele de calitate şi de cantitate. In plus,
vom vedea că abordarea sa necesită o distincţie între două tipuri de implicaturi:
implicaturile potenţiale sau im-plicaturile, care sînt calculabile independent de
contexte, şi implicaturile actuale, care sînt rezultatul interacţiunii contextului
cu fraza enunţată. Acelaşi principiu este valabil pentru presupoziţii, şi vom
distinge din acest punct de vedere presupoziţiile potenţiale (sau presupoziţiile)
de presupoziţiile actuale.

3.1.1. Implicaturi calitative şi cantitative


Prima maximă de calitate („nu spuneţi ceea ce credeţi că este fals" este refor-
mulată de Gazdar (1979, 46) în felul următor:
Calitate
Nu spuneţi decît ceea ce ştiţi

Consecinţa acestei reformulări este că enunţarea unui act de aserţiune produce


automat o implicatura calitativă (quality implicaturi):
Implicatura calitativă
Enunţarea lui 0 de către un locutor L implicitează K<ţ> (unde K<j) se citeşte „L ştie că $").

Astfel, condiţiile de reuşită ale unui act ilocuţionar de aserţiune (cf. cap. 1) nu ar fi decît
un caz particular de implicaturi, şi anume implicaturile conversaţionale calitative.

NB: Am văzut în capitorul 7 (§ 2.2.1.) că Grice refuza să considere condiţiile de reuşită


a aserţiunilor ca implicaturi conversaţionale. Pentru el, dacă I spune P sub formă de
aserţiune, totuşi el nu implicitează, în sensul pe care Grice îl acordă lui a implicita, că L
ştie sau crede căP. Lovitura de forţă a lui Gazdar se explică aici prin voinţa sa de a formaliza
implicaturile şi prin recursul necesar, în cadrul semanticii lui Montague, la logica inten-
sională. Faptul de a recurge la operatori epistemici precum K (pentru „a şti") este o dovadă
evidentă pentru aceasta.

Recurgerea la maximele de cantitate („daţi atîta informaţie cîtă se cere"


şi „nu daţi mai multă informaţie decît se cere") a permis formularea unei soluţii
generale pentru problema următoare. In exemplele (34) — (38), frazele-b sînt im­
plicaturi ale frazelor-a, frazele-c conţin o propoziţie ce anulează implicatura, iar
frazele-d implică frazele-a, dar sînt inconsistente cu implicaturile lor (frazele-b):
(34) a. La recepţie erau cîţiva băieţi.
b. Nu toţi băieţii erau la recepţie.
c. La recepţie erau cîţiva băieţi, şi de fapt toţi.
d. Toţi băieţii erau la recepţie.
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 245

(35) a. Măria a încercat să încaseze un cec.


b. Măria nu a reuşit să încaseze un cec.
c. Măria a încercat, şi de fapt a reuşit, să încaseze un cec.
d. Măria a reuşit să încaseze un cec.
(36) a. Cred că (el) e bolnav.
b. Nu ştiu dacă el este bolnav.
c. Cred, şi de fapt ştiu, că el este bolnav.
d. Ştiu că el este bolnav.
(37) a. Dacă Ion mă vede, îi va spune Măriei.
b. Nu ştiu dacă Ion o să mă vadă.
c. Dacă Ion mă vede, şi ştiu că o să mă vadă, îi va spune Măriei.
d. Deoarece Ion o să mă vadă, îi va spune Măriei. ,
(38) a. Sora mea este sau în baie, sau în bucătărie.
b. Nu ştiu dacă sora mea este în baie şi nu ştiu dacă este în bucătărie.
c. Sora mea este sau în baie sau în bucătărie, iar eu ştiu unde.
d. Ştiu că sora mea este în baie.
d'. Ştiu că sora mea este în bucătărie.
Generalizarea pe care o propune Gazdar este următoarea: orice persoană enunţă
o frază-a şi ar avea posibilitatea să enunţe o frază-d dă mai puţină informaţie
decît ar fi p u t u t da, dat fiind faptul că fraza-d este mai puternică decît fraza-a.
Dacă locutorul este cooperativ şi respectă maximele de cantitate, atunci a enunţa
o frază-a înseamnă a implicita negarea frazei-d. Cu alte cuvinte, negarea unei
fraze-d este o implicatură cantitativă generalizată a unei fraze-a. Astfel, Nu toţi
băieţii au fost la recepţie este o implicatură cantitativă generalizată a lui Cîţiva
băieţi erau la recepţie.

3.1.2. Implicaturi potenţiale şi actuale, pesupoziţii potenţiale şi actuale


Gazdar introduce concomitent o'distincţie, şi p e n t r u implicaturi, şi p e n t r u
presupoziţii, între inferenţă potenţială şi inferenţă actuală. O implicatură poten­
ţială sau im-plicaturâ corespunde implicaturii pe care o frază ar putea să o comu­
nice înainte de anularea contextuală. Cu alte cuvinte, fenomenele de anulare a
implicaturii, ca şi fenomenele de anulare a presupoziţiei, nu sînt considerate
contraexemple la definirea implicaturilor şi presupoziţiilor, ci sînt definite, din
contră, ca procese contextuale. Astfel, descrierea lingvistică trebuie să prevadă
ansamblul implicaturilor potenţiale şi al presupoziţiilor potenţiale (sau pre­
supoziţii) şi, de asemenea, un anumit număr de restricţii care să blocheze deri­
varea implicaturilor potenţiale şi a presupoziţiilor potenţiale. Condiţiile de
trecerea a unei implicaturi sau a unei presupoziţii potenţiale la statutul de im­
plicatură sau de presupoziţie actuală nu sînt determinate aici de o serie de con-
strîngeri lingvistice (asociate u n o r unităţi lexicale cu funcţie de goluri, dopuri
246 CAPITOLUL 9

sau filtre, ca la Karttunen 1973, cf. supra cap, 8, § 4.2.), ci de condiţii pragmatice
precise. Pentru ca o inferenţă pragmatică să nu fie anulată (adică o im-plicatură
sau o presupoziţie), trebuie ca ea să fie consistentă cu propoziţiile care constituie
contextul, Acesta este definit ca ansamblul propoziţiilor acceptate de către parti­
cipanţi ca nondiscutabile, adică nesupuse contestării.
Să examinăm cazul anulării presupoziţiilor, aşa cum apare ea în exemplul (39):
(39) Lui Ion nu-i pare rău că a avut un eşec, întrucît a reuşit.
(39) implică (40), implicaţie ce va fi adăugată contextului înainte de presupoziţia potenţială (41):
(40) Ion a reuşit.
(41) Ion a avut un eşec.
Cum (41) este inconsistent faţă de (40) şi cum (40) a fost adăugat contextului în mod obligatoriu în
calitate de implicaţie, rezultă că presupoziţia (41) nu va fi şi nu va putea fi adăugată contextului, Procesul
de anulare este aşadar explicat prin simpla ordine de declanşare a inferenţelor pragmatice.

Pentru a explica procesul de anulare a implicaturilor cantitative ale fra-


zelor-b din (34)-(38), trebuie să dăm o definiţie precisă la două n o ţ i u n i care
intervin în ierarhia inferenţelor pragmatice, noţiunile de implicatură scalară şi
de implicatură clauzalâ.

3.2. IMPLICATURI SCALARE ŞI IMPLICATURI CLAUZALE

Implicaturile scalare sînt asociate predicatelor scalare, în timp ce implicaturile


clauzale [clausal implicatures) sînt asociate conectorilor logici dacă şi sau.

3.2.1. Scări cantitative şi implicaturi scalare


Noţiunea centrală este aceea de scară cantitativă. Vom da următoarea definiţie
a acesteia (după H o r n 1972 şi Gazdar 1979 şi Levinson 1983):
Scară cantitativă
O scară cantitativă este un ansamblu ordonat de predicate <e,, e2,e3, ...en > astfel încît, dacă
A este un cadru sintactic ş\.A(e^ o frază bine alcătuită, A(e,) implică A(e), A(e) implică
A (e), dar nu şi invers.
Se pot da următoarele exemple de scări cantitative:
(42) <toţi, cea mai mare parte, mulţi, cîfiva, puţini...)
< niciunul, nu toţi >
< sigur, probabil, posibil >
< întotdeauna, adesea, cîteodată>
< şi, sau >
< n , ... 5, 4,3,2, 1 >
< excelent, b u n >
< fierbinte, cald >
<rece, răcoros > etc.
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 247

De exemplu, vom admite că dacă ceaiul este fierbinte, atunci ceaiul este cald, dar nu şi invers.
De asemenea, dacă este sigur că va ploua, atunci este probabil că va ploua, dar nu şi invers. Deci
noţiunea care stă la baza scărilor cantitative este aceea de implicaţie. In general, vom spune că
într-o scară cantitativă, predicatele sînt legate în jos (lower-bound) prin implicaţie.
Acum putem să definim implicatura scalară (cf. Levinson 1983,133, după
Gazdar 1979, 58):
Implicatura scalară
Fie o scară <e , e2, e3, ... e n > . Dacă un locutor afirmă că v4(e2), atunci el implicitează
-<A(e^, dacă el afirmă A(ei), el implicitează -<A(e^ şi ->A{e^, dacă el afirmă A(e^), el
implicitează ~'A(eli,), ^4(e„.2) şi tot aşa pînâ la ->A(e^.
Să reluăm frazele (34) pentru a explica noţiunea de implicatura scalară:
(34) a. La recepţie erau cîţiva băieţi.
b. Nu toţi băieţii erau la recepţie.
c. La recepţie erau cîţiva băieţi, şi de fapt toţi.
d. Toţi băieţii erau la recepţie.
Am văzut că (34 a) are ca implicatura cantitativă (34 b) şi că (34 d) implică (34
a). Din punct de vedere cantitativ, toţi şi cîţiva aparţin aceleiaşi scări, toţi fiind
superior lui cîţiva în această scară, din cauza relaţiei de implicaţie care merge de
la toţi la cîţiva. Dacă toţi şi cîţiva aparţin aceleiaşi scări cantitative, atunci se poate
prevedea că enunţarea lui cîţiva X produce implicatura conversaţională nu toţi
X: într-adevăr dacă predicatele unei scări sînt inferior legate în jos prin implicaţie,
ele sînt legate în sus prin implicatura. Cu alte cuvinte, (34 a) implicitează
cantitativ (34 b).
Rămîne de explicat posibilitatea lui (34 c). C u m se face, într-adevăr, că
această frază, care anulează implicatura potenţială asociată la ciţiva, nu este
considerată drept contradictorie? C u m se explică, pe de altă parte, posibilitatea
însăşi a unei asemenea anulări? Răspunsul la aceste două întrebări trece prin
noţiunea de implicatura potenţială sau im-plicatură şi prin recurgere la relaţia
de ordine dintre inferenţele pragmatice. (34 c) implică (34 d) şi această implicaţie
e incompatibilă cu implicatura scalară (34 b). C u m ordinea de aplicare a inferen­
ţelor prevede ca cele care să fie mai întîi adăugate contextului să fie implicaţiile,
şi numai după aceea implicaturile, vom înţelege de ce implicatura potenţială este
blocată prin implicaţie. Pentru explicarea anulării implicaturilor scalare, procesul
este deci identic cu cel care explică anularea presupoziţiilor.

3.2.2.Implicaturi clauzale
Explicarea în termeni de implicatura scalară nu permite explicarea exemplelor
de implicaturi cantitative legate de conectori, ca în (37) şi în (38):
248 CAPITOLUL 9

(37) a. Dacă Ion mă vede, îi va spune Măriei.


b. Nu ştiu dacă Ion o să mă vadă.
c. Dacă Ion mă vede, şi ştiu că o să mă vadă, îi va spune Măriei.
d. Deoarece Ion mă va vedea, îi va spune Măriei.
(38) a. Sora mea este sau în baie, sau în bucătărie.
b. Nu ştiu dacă sora mea este în baie şi nu ştiu dacă este în bucătărie.
c. Sora mea este sau în baie, sau în bucătărie, iar eu ştiu unde.
d. Ştiu că sora mea e în baie.
d'. Ştiu că sora mea e în bucătărie.

Am văzut că sau aparţine scării cantitative < şi, sau >, de unde putem infera
prin implicatură scalară interpretarea sa exclusivă (cf. supra 6, § 3.3.2.). Dar o
asemenea procedură nu explică faptul pertinent că locutorul nu ştie unde se
găseşte sora sa, ceea ce este comunicat prin implicatură (38 b). Această im­
plicatură, deci, nu este scalară: ea e numită clauzală, deoarece e legată de tipul
de frază sau de construcţie sintactică ce o declanşează. In (37), interpretarea în
termeni de implicatură scalară ar presupune existenţa scării cantitative < de­
oarece, dacâ>, ce nu poate fi motivată în termeni vericondiţionali. Deci, faptul
că (37 a) implicitează (37 b) se explică prin aceea că este vorba de un tip diferit
de implicatură cantitativă: implicatură clauzală. Definiţia unei implicaturi
clauzale este următoarea (cf. Gazdar 1979, 59, Levinson 1983, 136):
Implicatură clauzală
F i e ^ o frază complexă, care conţine o frază intercalată q, astfel încît p nu implică, şi nici
nu presupune q. Fie r o expresie alternativă la p conţinînd q, astfel încît r implică sau
presupune q. Vom spune că afirmîndp mai degrabă decît r, locutorul implicitează că nu
ştie dacă q este adevărată sau falsă şi că el implicitează Pq A P ->q („este posibil ca q şi este
posibil ca non-q").

Intuiţia pe care o traduce această definiţie este următoarea: dacă o expresie lingvistică
oarecare nu angajează locutorul în adevărul unei propoziţii intercalate şi dacă există
o expresie mai puternică care l-ar angaja, atunci enunţarea expresiei celei mai slabe
implicitează clauzal că locutorul nu ştie dacă propoziţia intercalată este adevărată
sau falsă. Un exemplu foarte simplu va explica acest fenomen:
(43) Cred că Măria a ieşit.
(44) Ştiu că Măria a ieşit.
(44) implică şi presupune că Măria a ieşit. (43) nu implică şi nici nu presupune că Măria a ieşit.
Deci, dacă locutorul alege (43) în loc de (44), înseamnă că el nu ştie dacă propoziţia „Măria a ieşit"
este adevărată sau falsă.
Cum permite definiţia implicaturii clauzale să se explice implicaturile
cantitative (37 b) şi (38 b), ca şi caracterul non-contradictoriu al lui (37 c) şi (38
c), în care implicatură clauzală este suspendată? Pentru a răspunde la aceste
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 249

întrebări, trebuie să admitem că dacă şi sau au o formă mai puternică, respectiv


(cdjdoar şi şi. Dacă locutorul respectă maxima de cantitate, aceasta înseamnă că
el nu poate enunţa forma cea mai puternică şi deci că el nu se poate angaja în
privinţa adevărului propoziţiei condiţionale sau asupra uneia dintre propoziţiile
disjuncţiei. Se pot astfel formula în mod mai riguros implicaturile clauzale ale
conectorilor dacă şi sau:
Implicaturi clauzale ale lui dacă şi sau
Conectorii logici dacă şi sau implicitează clauzal ansamblul propoziţiilor
{Pp.P-ip. Pq, P->q}.

Cu alte cuvinte, locutorul care afirmă dacăp, q, nu se poate în acelaşi timp să se


angajeze asupra adevărului lui p şi adevărului lui q: înseamnă că este posibil ca
p să fie adevărată, sau că este posibil cap să fie falsă, sau că este posibil ca q să fie
adevărată, sau că este posibil ca q să fie falsă. Acelaşi rezultat este valabil pentru
conectorul sau. Pentru a rezuma relaţia dintre forme forte, forme slabe şi impli­
caturi cantitative, se poate construi tabelul următor:

Figura 4

Posibilitatea lui (37 c) şi a lui (38 c) se explică acum în felul următor: (37 c) şi
(38 c) implică respectiv (37 d) şi (38 d-d'). Cum frazele-d sînt mai puternice decît
frazele-a, şi cum ele implică, respectiv, că este adevărat că Ion mă va vedea şi că
este adevărat că sora mea este în baie sau că este în bucătărie, se poate deduce de
aici, conform principiului implicaturii clauzale, că, în frazele-a, locutorul nu ştie
dacă Ion îl va vedea şi că el nu ştie dacă sora sa este în baie sau că el nu ştie dacă
ea este în bucătărie. Dar aceste inferenţe sînt implicaturi şi, ca atare, ele pot fi
anulate. Deci dacă ele sînt anulabile fără ca enunţul să fie inconsistent sau con­
tradictoriu se explică prin faptul că ele sînt derivate după implicaţii.
Implicaţiile sînt singurele care se adaugă contextului, implicaturile poten­
ţiale ale frazei condiţionale sau ale frazei disjunctive fiind suspendate.
Am examinat aici o modalitate de abordare completă a fenomenelor de
implicatură cantitativă, care reglează totodată problema presupoziţiilor, a anula-
bilităţii şi a proiecţiei lor. Vom prezenta acum o modalitate de abordare de aceeaşi
orientare, care vizează simplificarea şi sistematizarea numărului şi funcţiei
maximelor convenţionale. Principalii săi reprezentanţi sînt Horn şi Levinson.
250 CAPITOLUL 9

4. DE LA MAXIME LA PRINCIPII
Am văzut în paragraful precedent că maximele conversaţionale utilizate în
calculul implicaturilor conversaţionale generalizate se limitau la maximele de
cantitate, a căror presupusă respectare dă naştere la implicaturi cantitative gene­
ralizate. Incepînd cu lucrările lui Gazdar, un anumit număr de pragmaticieni
au căutat fie să reducă numărul maximelor conversaţionale, fie să le explice
pornind de la principii comunicaţionale mai generale. Vom face un rezumat rapid
a două orientări de acest tip: cele ale lui Horn şi Levinson.
NB: Pentru a fi complet, tabelul ar trebui să includă lucrările lui Sperber şi Wilson
asupra pertinenţei (cf. Sperber şi Wilson 1986 şi 1989). De fapt, vom trata în alte capitole
teoria pertinenţei şi, mai ales, transformarea principiului cooperării şi a maximelor conver­
saţionale într-un singur principiu fundamental al comunicării verbale, principiul perti­
nenţei. Cf. supra cap. 2, 3, 4, 6 şii infra cap. 15. Vom găsi în Carston (1990) o prezentare
completă a acestor cercetări ca şi o confirmare a lor în cadrul teoriei pertinenţei.

4.1. P R I N C I P I U L - Q ŞI PREMCIPIUL-R

Horn (1984-1988) a propus gruparea maximelor conversaţionale în două prin­


cipii antinomice: un principiu bazat pe locutor, principiul R sau principiul de
minimalizare a formelor lingvistice (corespunzător unui principiu al minimului
efort), pe de o parte, şi un principiu bazat pe interlocutor, principiul Q sau
principiul de maximalizare a conţinutului informativ (corespunzător maximelor
de cantitate ale lui Grice), pe de altă parte.
NB; Simbolurile R şi Q desemnează, respectiv, maxima de Relaţie (sau de pertinenţă)
şi maxima de Cantitatate a lui Grice.

Horn (1988) rezumă aceste două principii în felul următor:


Principiul-Q Principiul-R

Faceţi în aşa fel încît contribuţia d-voastră să Faceţi astfel încît contribuţia d-voastră să fie
fie suficientă; spuneţi atît cît puteţi (dat fiind R) necesară; nu spuneţi mai mult decît trebuie (dat
fiind Q)
Principiu de legătură inferioară, inducînd im­ Principiu de legătură superioară, inducînd im­
plicaturi legate în sus plicaturi legate în jos

Grupează maxima de cantitate a lui Grice Grupează maxima de relaţie a lui Grice („fiţi
(„fiţi informativ") şi submaximele de moda­ pertinent"), a Ii-a maximă de cantitate („nu
litate „evitaţi ambiguităţile" şi „evitaţi necla­ daţi mai multă informaţie decît se cere") şi sub-
rităţile" maxima de modalitate „evitaţi prolixitatea"

Exemplu tip: implicaturile scalare Exemplu tip: actele de limbaj indirecte

Figura 5
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 251

Printre factorii care determină relaţia de forţă dintre principiul-R şi principiul-Q, pe de


o parte, şi inferenţele care decurg din acestea, vom nota faptul de a putea dispune de o scară
cantitativă care tinde să întărească schemele inferenţiale guvernate de principiul-Q, sau de stereo­
tipii particulare care întăresc inferenţele guvernate de principiul-R (cf. § 4.2.)

4.2. PRINCIPIUL-I ŞI P R I N C I P I U L - Q

O dezvoltare paralelă a maximelor lui Grice este datorată lui Levinson (cf. Atlas şi
Levinson 1981 şi Levinson 1987): punctul său de plecare constă în observarea con­
flictului dintre două tipuri de implicaturi: implicaturile cantitative (scalare sau
clauzale), sau implicaturile-Q, şi implicaturile informative, sau implicaturile-I.
Am văzut în paragraful 3 că implicaturile-Q presupun că locutorul a dat infor­
maţia cea mai puternică. Or, se pare că există un mare număr de situaţii în care
implicatura cantitativă este declanşată pe baza faptului că locutorul a dat in­
formaţia cea mai slabă. Mai exact, Levinson (1987, 65) defineşte implicaturile-I
în modul următor:
Implicaturi-I
Fie o formă slabă/şi o formă forte F aparţinînd aceluiaşi domeniu semantic, astfel încît
A(F) implică A (f). Dacă, locutorul afirmă Aff), atunci el implicitează propoziţia mai
puternică A(F), cu condiţia ca ea să fie compatibilă cu ceea ce este considerat adevărat adică
cu ceea ce aparţine fondului comun al conversaţiei.
Exemplele de implicaturi-I sînt următoarele (frazele-a descriu declanşatorii, iar frazele-b, -c etc,
implicaturile-I):

(45) întărirea conjuncţiilor (conjunction buttressing) (Atlas şi Levinson 1987)


a. Max răsuci cheia şi motorul demară.
b. Max răsuci cheia şi după aceea motorul demară.
c. Max răsuci cheia şi din această cauză motorul demară.
d. Max răsuci cheia pentru ca motorul să demareze.

(46) Inferenţă invitată (Geiss şi Zwicky 1971)


a. Dacă tunzi peluza, îţi voi da 50 de franci.
b. Dacă şi numai dacă tunzi peluza, îţi voi da 50 de franci.
(47) Pontaj inferenţial (Clark şi Haviland 1977)
a. Max despacheta alimentele. Berea era caldă.
b. Berea face parte din alimente.
(48) . Structură de apartenenţă categorială (Sacks 1972)
a. Bebeluşul ţipă: mama îl luă în braţe.
b. Mama este mama bebeluşului.
(49) Inferenţă dirijată de un stereotip (Atlas şi Levinson 1981)
a. Ion îl salută pe profesor şi apoi zîmbi.
b. Ion îl salută pe profesorul-bărbat şi apoi îi zîmbi.
252 CAPITOLUL 9

(50) Conferinţă preferată (Levmson 1987)


a. Ion intră şi se aşeză.
b. Ion intră şi Ion se aşeză.
In (49), stereotipul asociat lui profesor este că acest substantiv desemnează o persoană de sex
masculin (pentru motive mai degrabă lingvistice decît sociologice). In (50), interpretarea prefe­
renţială este cea care asigură o relaţie de coreferinţă între Ion şi el. Interpretarea noncoreferenţială
este cu siguranţă întotdeauna posibilă, dar rămîne cazul marcat. Cînd se spune că (49 b) şi (50
b), sau că (45 b-d), (46 b), (47 b), (48 b) sînt implicaturi-I, vrea să se spună că aceste inferenţe sînt
automat autorizate, în afară de cazul dacă sînt contradictorii cu ceea ce se ştie despre lume.

Pentru a explica implicaturile-I, care sînt în conflict potenţial cu implicaturile-


Q, este necesar să se dispună de un principiu, pincipiul-I, care autorizează
îmbogăţirea informativă provocată de implicaturile-I. Mecanismul propus de
Levinson este următorul (cf. Atlas şi Levinson 1981, Levinson 1987, 66):
Maxima de relativitate
(i) Nu încercaţi să spuneţi lucruri nediscutabile.
(ii) înţelegeţi ceea ce se spune ca un lucru consistent cu lucruri nediscutabile.
Convenţia de nondiscutabilitate
(i) Faptul că unii referenţi şi unele situaţii au proprietăţi stereotipe nu este discutabil,
(ii) Existenţa sau realitatea faptului despre care vorbeşte o frază (is about) nu e discutabila.

Principiul informativităţii
Cea mai bună interpretare a unui enunţ este interpretarea cea mai informativă consistentă
cu ceea ce nu este discutabil.

Implicaturile-I şi implicaturile-Q sînt incompatibile între ele: Implicaturile-Q


ne permit să conchidem că locutorul a dat informaţia cea mai puternică, în timp
ce implicaturile-I cer să se extragă mai mult decît ceea ce se spune prin enunţ.
Acest conflict este şi el la originea principiilor-Q şi -R ale lui Horn, întrucît
principiul-Q explică implicaturile scalare şi clauzale, iar principiul-R interpre­
tările asociate aşteptărilor stereotipe. Aceasta este raţiunea pentru care Levinson
(1987, 67-8) opune cele două principii-Q şi -I, pe care le reformulează în felul
următor:
Principiul-Q
1. Maxima locutorului
„Faceţi în aşa fel încît contribuţia dumneavoastră să fie tot atît de informativă pe cît o
cer scopurile schimbului conversaţional". Mai exact: nu faceţi o afirmaţie care este mai
slabă din punct de vedere informativ decît ceea ce vă permite cunoaşterea dumneavoastră
despre lume, aceasta dacă o afirmaţie mai puternică nu contrazice principiul-I.

2. Corolarul interlocutorului
„înţelegeţi că locutorul a făcut afirmaţia cea mai consistentă cu ceea ce ştie el"
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 253

Principiul-I
1. Maxima locutorului: maxima de miminalizare
„Spuneţi numai atît cît este necesar", adică produceţi secvenţa lingvistică minimală sufi­
cientă pentru a vă realiza scopurile comunicaţionale.
2. Corolarul interlocutorului: regula de îmbogăţire
„Amplificaţi conţinutul informaţional al enunţului locutorului, găsind o interpertare mai
specifică, pînă ce consideraţi că aţi ajuns la intenţia informativă a locutorului."

Punctul principal este legat de maxima de minimalizare: această maximă arată


că se poate semnifica mai mult spunînd puţin. Ea trebuie însă să fie contra­
balansată de o regulă de interpretare ce corespunde unei maxime de maxi-
malizare inferenţială care cere să se infereze cît mai mult cu putinţă.
Trebuie, de asemenea, să notăm că punctul central al acestor două prin­
cipii este noţiunea de nondiscutabilitate. Pentru ca o inferenţă să fie permisă,
trebuie ca implicatura care decurge din ea să fie compatibilă cu ceea ce constituie
fondul comun al conversaţiei, deci ca ea să fie nondiscutabilă. In acest mod
propune Levinson să se rezolve ruptura dintre inferenţele-Q şi inferenţele-I.
Rezolvarea conflictului dintre implicaturile-Q şi impicaturile-I
Cînd există un adevărat conflict, implicaturile-Q o iau înaintea implicaturilor-I, cu ex­
cepţia cazului cînd implicaturile-Q sînt inconsistente cu ceea ce e considerat adevărat.

Cu alte cuvinte, în caz de conflict, Q are cîştig de cauză în faţa lui I.


Trebuie să observăm cu toate acestea că elementele de la originea acestor
două tipuri de implicaturi nu sînt identice. Implicaturile-I induc interpretări
stereotipe şi sînt, în principal, asociate unor termeni nemarcaţi. Cît despre
implicaturile-Q, ele sînt puternic determinate de caracterul marcat al elementelor
care le declanşează. Mai degrabă decît calificarea drept implicaturi-Q, Levinson
propune calificarea acestor implicaturi ca implicaturi-Q/M, deoarece folosirea
maximei de cantitate este direct tributară submaximelor de modalitate „fiţi
scurt" şi „evitaţi prolixitatea". Problema conflictului dintre implicaturi se poate
reformula în felul următor:
Rezolvară conflictului (2)
(i) Adevăratele implicaturi-Q au un avantaj asupra implicaturilor-I,
(ii) In celelalte cazuri, implicaturile-I induc interpretări stereotipe specifice.
(iii) Dacă există două sau mai multe expresii coextensive în semnificaţiile lor, una marcată
în formă şi cealaltă nemarcată, forma nemarcată comunică o implicatură-I, iar forma
marcată implicitează-Q/M nonaplicabilitatea implicaturii-I pertinente.

Astfel, dacă (51 a) implicitează-I (51 b) (aceasta este forma nemarcată), (51 c)
implicitează-Q/M (51 d), adică nonaplicabilitatea lui (51b). In consecinţă, vom
254 CAPITOLUL 9

înţelege atunci de ce implicaturile-I au ca reprezentanţi tipici actele de limbaj


indirecte, aşa cum prevedea principiul-R al lui Horn:
(51) a. Ion a putut să rezolve problema.
b. Ion a rezolvat problema.
c. Ion putea să rezolve problema.
d. E posibil ca Ion să nu fi rezolvat problema.
10. SCĂRI ARGUMENTATIVE
ŞI FENOMENE SCALARE

1. LIMBAJ ŞI SCALARITATE
Un mare număr de fenomene semantice şi pragmatice au fost descrise pe baza pro­
prietăţilor lor scalare. Prin definiţie, se spune despre un fenomen, lingvistic sau
de alt fel, că are o proprietate scalară dacă în descrierea sa intervine cel puţin o
corelaţie şi dacă între cele două există o relaţie implicativă. Ansamblul corela­
telor constituie ceea ce se numeşte o scară în interiorul căreia între termeni inter­
vine o relaţie de ordine. Vom da două exemple clasice de fenomene scalare: ter­
menii complementari şi antonimi pe de-o parte, şi cuantificatorii pe de altă parte.

1.1. TERMENI COMPLEMENTARI ŞI A N T O N I M I

Să luăm un exemplu lingvistic pentru a ilustra diferenţa dintre noţiunile scalare


şi noţiunile nonscalare. Vom admite că într-o civilizaţie în care căsătoria se opune
celibatului, a afirma despre un individ adult că nu este căsătorit implică ideea
că este celibatar, ceea ce se poate rezuma cu ajutorul postulatului de sens dat
în (1):
(1) Vx (necăsătorit (x) —> celibatar (x))
pentru orice x, dacă x nu este căsătorit, atunci x este celibatar.
In paralel, se va admite că dacă x este căsătorit, acest fapt implică ideea că x nu
este celibatar, aşa cum explicitează postulatul de sens (2):
(2) Vx (căsătorit (x) —» noncelibatar (x))
pentru orice x, dacă x este căsătorit, atunci x nu este celibatar.

NB: Vom admite aici că opoziţia lexicale pertinentă este internă ansamblului constituit
de unităţile lexicale {căsătorit, celibatar}. In realitate, ar trebui să luăm în considerare
ansamblul lexical următor: {căsătorit, celibatar, văduv, divorţat}. In acest caz, sistemul
de opoziţie lexicală este mai sofisticat, după cum arată exemplele următoare:
(3) a. Max nu e căsătorit, e văduv,
b. Max nu e căsătorit, e divorţat.
Să examinăm acum un caz în care nu este posibil în mod aprioric să defi­
nim cele două postulate de sens date în (4), ci numai în (4 a). In (5), într-adevăr,
256 CAPITOLUL 10

numai implicaţia (6 a) este validă, implicaţia (6 b) nefiind, căci P şi Q indică


fiecare un predicat cu un loc:
(4) a. Vx (P(x) -> non-Q(x))
b. Vx (non-P(x) -> Q(x))
(5) a. Mathilda May e frumoasă.
b. Mathilda May nu e frumoasă.
(6) a. Mathilda May e frumoasă —» Mathilda May nu e urîtă.
b. Mathilda May nu e frumoasă A Mathilda May e urîtă.

Motivul imposibilităţii de a implica nu frumoasă în urîtă ţine de faptul că adjecti­


vele frumos şi urît nu sînt termeni complementari, aşa cum sînt căsătorit şi
celibatar, ci termeni antonimi, a căror caracteristică principală este de a defini
cei doi poli ai unei scări. Desigur, prin litotă putem interpreta nu frumoasă ca
fiind urîtă, dar această interpretare poate foarte bine să fie concurată de o inter­
pretare alternativă, ca în (7):
(7) Mathilda May nu e frumoasă, ci o oarecare.

NB: Vom reveni mai departe asupra faptului că interpretările negative ilustrează com­
portamente ale negaţiei diferite de cele ale interpretărilor pozitive, ca în (8):

(8) Mathilda May nu e frumoasă, ci foarte frumoasă.

1.2. CUANTIFICATORI
Domeniul adjectivelor antonime nu este singurul potrivit pentru ilustrarea faptelor
de scalaritate. Să luăm un alt caz, la fel de clasic, cel al cuantificatorilor. Să ne
reamintim că într-o limbă naturală ca franceza, un cuantificator este un cuvînt
{chaque, le, un etc.) fiecare, -l, un) sau o locuţiune {laplupart des, une kyrielle de, une
flopee de, un tas de etc.) {cea mai mare parte a, o droaie de, o puzderie de, o grămadă de
etc), aparţinînd unor categorii sintactice variabile (determinant pentru tous, chaque,
quelques, aucun etc. {toţi, fiecare, cîţiva, nici unul tic), adverb pentru beaucoup, trop,
peu, unpeu etc. {mult,prea mult,puţin, unpic etc), ce exprimă cantitatea atribuită
acelor TVpe care îi determină. Aceste expresii cantitative au proprietatea de a defini
scări cantitative. De exemplu, scara cantitativă pozitivă (nonexhaustivă) va conţine
un, unpeu, quelques, beaucoup, tous {un, unpic, cîţiva/cîteva, mult, toţi). Existenţa
scărilor cantitative asociate cuantificatorilor are drept consecinţă două fapte prag­
matice care se află în contradicţie cu două predicţii logice.

1.2.1. Cuantificatori logici şi cuantificatori lingvistici


Prima consecinţă este o divergenţă între proprietăţile semantice ale cuanti­
ficatorilor dintr-o limbă naturală şi cuantificatorii logicii predicatelor, aşa cum
este cuantificatorul universal \/x(pentru orice x) şi cuantificatorul existenţial
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 257

3x(existâ cel puţin un x). într-adevăr, toţi termenii x nu înseamnă întotdeauna Vx,
la fel cum un x nu are întotdeauna semnificaţia logică 3x, aşa cum o arată exem­
plele următoare:
(9) a. Tous Ies garcons, sauf Paul, peuvent aller se baigner.
[Toţi băieţii, în afară de Paul, se pot duce la scăldat].
b. Un homme est un homme.
[Un bărbat e un bărbat].

In (9 a), interpretarea pe care trebuie să o dăm sintagmei toţi băieţii nu e cea logică. Aceasta implică
într-adevăr ideea că orice element al mulţimii băieţilor al căror număr cardinal este n satisface
fără excepţie proprietatea de „a putea să se ducă la scăldat." In limba franceză tous Ies x sont P
[toţi termenii x sînt P] nu semnifică în mod necesar că orice element al ansamblului termenilor
x are, fără excepţie, proprietatea P: coocurenţa lui tous [toţi] cu sauf[în afară de] arată că numărul
cardinal al mulţimii termenilor x care posedă proprietatea P se poate interpreta ca avînd sem­
nificaţia „mai mic decît n". Tot aşa, un homme din (9 b) nu semnifică „există cel puţin un x astfel
încît x este un bărbat": în limba franceză, un homme în un homme est un homme [un bărbat e un
bărbat] implicitează tous Ies hommes, [toţi bărbaţii].

1.2.2. Semnificaţia logică şi lingvistică a cuantificatorilor


A doua consecinţă a divergenţei dintre semnificaţia lingvistică şi semnificaţia
logică a cuantificatorilor este legată de înlănţuirile pe care le produc aceştia, şi
deci, afortiori, de proprietăţile lor argumentative aparent contradictorii cu
proprietăţile lor logice:
(10) a. Max n-a citit toate romanele lui Balzac.
b. Max a citit cîteva romane de Balzac.

Intuiţia, asociată unor repere cantitative, este următoarea: dacă interlocutorul


îl întreabă pe locutor dacă Max este un bun cunoscător al lui Balzac şi va putea
să-i dea informaţii despre o lucrare din Comedia umană, răspunsul (10 a) va fi
mai favorabil pentru Max decît răspunsul (10 b). într-adevăr, dacă spunem despre
cineva că n-a citit toate romanele lui Balzac, ne putem aştepta ca acesta să fi citit
multe, ba chiar aproape pe toate. In schimb, dacă spunem că a citit cîteva romane
de Balzac, vom înţelege prin cîteva romane doar cîteva romane. Cu alte cuvinte,
cîteva ar fi pe scara cantitativă a cărţilor lui Balzac citite de Max, inferior faţă
de nu toate, aşa cum este reprezentat pe scara cantitativă următoare:
258 CAPITOLUL 10

Această intuiţie semantică este contestată de Ducrot (cf. Ducrot 1980 c,


7-11): pentru el, (10 a) este orientat către o concluzie negativă de tipul Max connaît
mal Balzac, Max îl cunoaşte puţin pe Balzac, şi numai (10 b) are o orientare argu­
mentativă pozitivă, pentru o concluzie de tipul Max connaît Balzac, Max îl cunoaşte
pe Balzac. Orientarea argumentativă respectivă a acestor două enunţuri se poate
verifica, pe de-o parte, cu ajutorul înlănţuirilor cu concluziile posibile (cf. (11) şi (12),
iar pe de altă parte, cu ajutorul înlănţuirilor cu meme [chiar, ba chiar], care intro­
duce un argument mai puternic, de aceeaşi orientare argumentativă (cf. (13) şi (14)):
(11) a. Max ne pourra pas te donner le renseignement que tu cherches: ii
n'a pas Iu tous Ies romans de Balzac.
[Max nu-ţi va putea da informaţia pe care o cauţi: n-a citit toate
romanele lui Balzac]
b. ?? Max pourra te donner le renseignement que tu cherches: ii n'a
pas iu tous ies romans de Balzac.
[?? Max îţi va putea da informaţia pe care o cauţi: n-a citit toate
romanele lui Balzac]
(12) a. Max pourra te donner le renseignement que tu cherches: ii a Iu
quelques romans de Balzac.
[Max îţi va putea da informaţia pe care o cauţi: a citit cîteva romane
de Balzac]
b. ?? Max ne pourra pas te donner le renseignement que tu cherches:
ii a Iu quelques romans de Balzac.
[?? Max nu-ţi va putea da informaţia pe care o cauţi: a citit cîteva
romane de Balzac]
(13) a. Max n'a pas Iu tous Ies romans de Balzac, ii n'en a meme Iu aucun.
[Max n-a citit toate romanele lui Balzac, ba chiar n-a citit nici unul.]
b. ?? Max n'a pas Iu tous Ies romans de Balzac, ii Ies a meme presque
tous lus.
[?? Max n-a citit toate romanele lui Balzac, ba chiar le-a citit aproape
pe toate.]
(14) a. Max a Iu quelques romans de Balzac, et meme tous.
[Max a citit cîteva romane de Balzac, ba chiar pe toate.]
b. ?? Max a Iu quelques romans de Balzac, et meme aucun.
[?? Max a citit cîteva romane de Balzac, ba chiar nici unul.]
A

In acest capitol vom examina problema scalarităţii în limbile naturale din-


tr-un punct de vedere pragmatic şi vom aborda problemele pe care le pun scările
argumentative şi predicatele scalare din punctul de vedere al teoriei argumentării.

2. SCĂRILE ARGUMENTATIVE
Teoria scărilor argumentative a fost formulată într-o primă versiune în Ducrot
(1973, cap. 13), şi a fost pe urmă reluată în Ducrot (1980 c). Ea corespunde primei
încercări de formulare explicită a teoriei argumentării, pe care am calificat-o drept
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 259

argumentativism slab. Nu vom trata aici despre argumentativismul forte, dez­


voltat în capitolul 11, care corespunde versiunii topice a teoriei argumentării.
In acest paragraf, vom aborda noţiunile de bază ale teoriei scărilor argumenta­
tive, problema negaţiei şi rolul legilor discursive în prelucrarea fenomenelor
scalare.

2.1. NOŢIUNILE ARGUMENTATIVE DE BAZĂ: CLASĂ, SCARĂ ŞI FORŢĂ ARGUMENTATIVE


2.1.1. Clasă argumentativă
Vom spune că două enunţuri p şi p' aparţin aceleiaşi clase argumentative de­
terminate de un enunţ r dacă locutorul le consideră pe p şi pe p' ca argumente
în favoarea lui r (Ducrot 1980 c, 17). Noţiunea de clasă argumentativă este deci
relativă la noţiunea de concluzie, pe de-o parte, şi la cea de locutor, pe de altă
parte: dacă două enunţuri sau mai multe aparţin aceleiaşi clase argumentative,
înseamnă că ele permit să servească aceleiaşi concluzii şi că reprezintă opţiunea
aceluiaşi locutor.

2.1.2. Forţă argumentativă


Argumentele care aparţin aceleiaşi clase argumentative sînt într-o relaţie de
ordine: unele argumente sînt mai puternice, altele sînt mai slabe. Să privim două
enunţurip şip', care aparţin aceleiaşi clase argumentative. Vom spune czp' este
prezentat de locutor ca un argument mai puternic decît p, dacă concluzia lui p
la r implică concluzia lui p' la r, inversul nefiind adevărat (Ducrot 1980 c,18).

2.1.3. Scară argumentativă


Cînd o relaţie de ordine sau de forţă intervine în interiorul unei clase argumen­
tative, vom spune că argumentele aparţin aceleiaşi scări argumentative (Ducrot
1980 c, 18). O scară argumentativă este deci o clasă argumentativă orientată. Vom
reprezenta o scară argumentativă determinată atît de concluzia r cît şi de argu­
mentele p şi p' care satisfac definiţia forţei argumentative în felul următor:

Figura 2

Pentru a ilustra mai concret aceste noţiuni, vom discuta cazul conectorilor
argumentativi meme [chiar] şi mais [dar, ci].
260 CAPITOLUL 10

Reamintim că un conector este o marcă lingvistică ce leagă două acte de limbaj în interio­
rul aceleiaşi enunţări. Vom spune despre un conector că este argumentativ dacă leagă două acte
argumentative şi că un act argumentativ constă în enunţarea unui enunţ cu funcţie de argument.

2.1.4. Exemplele conectorilor meme şi mais


Meme [chiar]
Pentru Ducrot, relaţia de forţă argumentativă este indicată convenţional de
conectorul argumentativ meme [chiar]. Intr-o secvenţă/» et meme q [p şi chiar q],
pşiq aparţin aceleiaşi scări argumentative, dar din punct de vedere argumentativ
q este mai puternic decît p, aşa cum arată figura 3:
r

Figura 3

Această relaţie de ordine poate să fie ilustrată prin următoarea paradigmă de exemple:
(15) a. Pierre a une these de troisieme cycle, et meme une these d'Etat.
[Petru are o teză de ciclul al treilea, şi chiar o teză de stat.]
b. ?? Pierre a une these d'Etat, et meme une these de troisieme cycle.
[Petru are o teză de stat, şi chiar o teză de ciclul al treilea.]
Admitem aici că ordinea valorilor instituţionale este (teză de ciclul al treilea < teză de stat). Faptul
că aceste două informaţii se pot conecta prin meme [chiar], presupune că enunţurile Pierre a une
these d'Etat, [Petru are o teză de stat] şi Pierre a une these de troisieme cycle [Petru are o teză de
ciclul al treilea] aparţin aceleiaşi clase argumentative. Dacă meme q [chiar q] (a avea o teză de stat)
este mai tare din punct de vedere argumentativ decîtp (a avea o teză de ciclul al treilea), aceasta
presupune că r poate să fie mai bine susţinut de q decît Aep.

Vom observa că un conector apropiat de meme [chiar], care este surtout


[mai ales], nu impune acest tip de condiţii de întrebuinţare: vom nota diferenţa
din planul subînţelesurilor (implicaturi) dintre următoarele două enunţuri:
(16) a. En France, Ies femmes sont belles, surtout â Paris.
[In Franţa, femeile sînt frumoase, mai ales la Paris.]
b. En France, Ies femmes sont belles, meme â Paris.
[In Franţa, femeile sînt frumoase, chiar şi la Paris.]
Subînţelesul lui (16 a) este că femeile sînt mai frumoase la Paris decît în altă parte a Franţei, în
timp ce subînţelesul lui (16 b) este că nu ne-am aştepta ca femeile să fie frumoase la Paris.
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 261

NB: Comentariul întrebuinţării lui meme [chiar] de mai sus nu face să intervină pro­
prietăţile sale argumentative, ci cele semantice (cf. supra cap. 9 § 2.2.1.). Vom discuta mai
departe cazul lui meme şi diferitele modalităţi de a-i explica semnificaţia.
Un ultim exemplu, extras dintr-o reclamă pentru tricourile Kooka'i ne permite să arătăm exact
diferenţa dintre surtout [mai ales] şi meme [chiar].
(17) En face de la photographie d'une jeune adolescente au tee-shirt
decollete:
a. L'ete sera chaud, surtout pour Ies garcons.
b. L'ete sera chaud, meme pour Ies garcons.
[In faţa fotografiei unui tinere adolescente îmbrăcată cu un tricou
decoltat:
a. Vara va fi caldă, mai ales pentru băieţi.
b. ? Vara va fi caldă, chiar şi pentru băieţi.]

Metis {dar, însă, ci)


Conectorul argumentativ mais ilustrează relaţia de forţă argumentativă şi o
noţiune nouă, cea de contradicţie argumentativă. Relaţia aceasta presupune
că dacă un argument p apaţine unei clase argumentative determinate printr-o
concluzie r, există un argument p' aparţinînd unei clase argumentative deter­
minate prin concluzia opusă non-r. Cînd două enunţurip şip' aparţin aceleiaşi
clase argumentative, vom spune că sînt coorientate sau că au aceeaşi orientare
argumentativă. In schimb, cînd/? şip' aparţin unor clase argumentative opuse,
vom spune că sînt antiorientate sau că au o orientare argumentativă opusă. Vom
reprezenta relaţia de contradicţie argumentativă în felul următor:

non r

Figura 4

Mais are o proprietate argumentativă surprinzătoare, aceea de a combina


relaţia de forţă argumentativă şi relaţia de contradicţie argumentativă. In acest
sens, cînd există o relaţie de forţă argumentativă între două argumente, aceasta
nu implică în mod necesar faptul că argumentele aparţin aceleiaşi scări argumen­
tative. Pentru a explicita aceste două proprietăţi argumentative, vom examina
următoarele exemple:
(18) a. A ta place, je ne confierais pas ce travail â Max: ii est competent, mais
brouillon.
[In locul tău, n-aş încredinţa treaba asta lui Max: e competent, dar
un încurcă-lume.]
262 CAPITOLUL 10

b. ?? A ta place, je ne confierais pas ce travail â Max: ii est brouillon,


mais competent.
[In locul tău, n-aş încredinţa treaba asta lui Max: e un încurcă-lume,
dar competent.]
(19) a. ?? A ta place, je ne confierais pas ce travail â Max: ii est competent,
mais brouillon.
[In locul tău, aş încredinţa treaba asta lui Max: e competent dar un
încurcă-lume.]
b. A ta place, je confierais ce travail â Max: ii est brouillon, mais
competent.
[In locul tău, aş încredinţa treaba asta lui Max: e un încurcă-lume,
dar competent.]
Vom admite că. a fi competent apaţine clasei argumentative determinate de concluzia In locul tău,
aş încredinţa treaba asta lui Max, şi ci a fi un încurcă-lume aparţine clasei argumentative deter­
minate de concluzia inversă. Se vede că relaţia de ordine sau de forţă argumentativâ nu poate exista
apriori: în (18 a), argumentul Max este un încurcă-lume este mai tare decît argumentul Max este
competent, în timp ce în (19 b) situaţia este inversă. In plus, se vede că, pentru ca enunţul să fie
bine format din punct de vedere argumentativ, este necesar să existe o compatibilitate între
concluzie şi clasa argumentativâ a argumentului introdus prin mais. Putem astfel reprezenta
structura semantică a lui mais prin următorul careu argumentativ (cf. Moeschler 1989 â, 57):

Pentru a explica respectiv pe (18 a) şi pe (19 b), această schemă primeşte următoarele valori:
SCARI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 263

2.2. NEGAŢIA ŞI LEGILE DISCURSIVE

Tratarea argumentativă a negaţiei aduce lămuriri din mai multe puncte de vedere,
căci pe de o parte pune în lumină comportamentul negaţiei din limbă în raport
cu scările argumentative, iar pe de altă parte implică recursul la un anumit număr
de legi discursive. Pentru a evita orice ambiguitate, vom arăta de la început că
tratamentul pe care Ducrot îl propune pentru negaţie se limitează le ceea ce el
numeşte negaţia descriptiva, în opoziţie cu negaţia polemică şi cu negaţia meta-
lingvistică.
NB: Vom reaminti că negaţia, descriptivă corespunde simplei descrieri a unei stări de fapt
negativ, în timp ce negaţiile polemice şi metalingvistice se opun unor enunţări şi constituie
acte, fie de rectificare, fie de respingere. Trimitem la Moeschler (1982, 1991 şi 1992) pentru
o analiză a celor trei tipuri de negaţii, la Ducrot (1984, cap. 8), iar în lucrarea de faţă, la
cap. 12, § 1.2.4. pentru a descriere polifonică a negaţiei, şi la Ducrot (1972), pentru o primă
descriere pragmatică a negaţiei.
Pentru a descrie proprietăţile argumentative ale negaţiei, trebuie să facem apel la un
anumit număr de legi discursive: legea negaţiei, legea inversiunii, legea insuficienţei,
legea reducţiei şi legea exhaustivităţii. Aceste legi ale discursului aparţin componentei
retorice, aşa cum este descrisă în Introducere, § 3.2. şi în cap. 7, § 3.1.

2.2.1. Legea negaţiei


Această primă lege se referă la un fapt argumentativ intuitiv, care nu are un
corespondent logic. Ea stipulează într-adevăr că dacă un argument p aparţine
clasei argumentative determinate de concluzia r, negaţia sa non-p va fi considerată
ca un argument pentru concluzia non-r.
De exemplu, dacă acceptăm argumentaţia dată în (20), va trebui să acceptăm a fortion
argumentaţia negativă (21):
(20) Max est intelligent: ii a passe son bac.
[Max este deştept: şi-a luat bacalaureatul.]
(21) Max n'est pas intelligent: ii n-a pas passe son bac.
[Max nu este deştept: nu şi-a luat bacalaureatul.]
NB: Vom observa că relaţia argumentativă care există între un argument şi concluzia sa
se comportă, din acest punct de vedere, într-un mod diferit de implicaţia materială a logicii
clasice. Se ştie într-adevăr că dacă p implică q, din aceasta nu decurge că non-p implică
non-q. Cel mult putem pune între p implică q şi non-q implică non-p echivalenţa logică
(22) (echivalenţă numită contrapoziţie):
(22) (p —> q) <-> (non-q —> non-p)

2.2.2. Legea inversiunii argumentative


Legea inversiunii argumentative este o explicitare a legii negaţiei care ţine seama
de proprietăţile argumentelor aparţinînd unei scări argumentative. Această lege
264 CAPITOLUL 10

stipulează că scara enunţurilor negative este inversul scării enunţurilor pozitive.


Deci, dacăp' este mai tare decît p, pe scara argumentativă determinată de con­
cluzia r, legea inversiunii argumentative prezice că scara negativă face din non-
p un argument mai tare decît nonp' pentru concluzia non-r, ceea ce este repre­
zentat în figura 8:

De exemplu, dacă admitem că a avea doctoratul de stat este un argument superior celui
de a avea ciclul al treilea, vom admite pentru o concluzie r particulară că pentru a apăra concluzia
opusă, cel care se impune în ordinea argumentelor este inversul:
(23) a. Max are ciclul al treilea şi chiar doctoratul de stat.
b. Max nu are doctoratul de stat, nici măcar ciclul al treilea.
(24) a. ?? Max are doctoratul de stat, şi chiar ciclul al treilea.
b. ?? Max nu are ciclul al treilea, nici măcar doctoratul de stat.
Vom observa că legea inversiunii nu explică decît comportamentul negaţiei descriptive,
căci întrebuinţările matalingvistice ale negaţiei nu sînt explicate: negaţia are aici, într-adevăr, o
întrebuinţare ameliorantă şi nu atenuantă (cf. legea reducţiei)
(25) Max n'est pas satisfait de sa nouvelle voiture, ii en est enthousiaste.
[Max nu e satisfăcut de noua sa maşină, e entuziasmat.]

2.2.3. Legea insuficienţei


Legea insuficienţei arată că dacă un enunţ p aparţine clasei argumentative de­
terminate de r dar este un argument slab pentru r, atunci, în anumite împrejurări,
p poate să fie un argument pentru non-r. Cu alte cuvinte, „afirmarea unei cantităţi
care este considerată slabă echivalează cu afirmarea insuficienţei acestei cantităţi."
(Ducrot 1980 c, 30). Să presupunem că locutorul încearcă să-şi convingă interlo­
cutorul că biletul de teatru este ieftin. El poate folosi fie un enunţ pozitiv, fie
unul negativ:
(26) a. Tu ne te ruineras pas: la place coute 50 francs.
[Nu te vei ruina: biletul costă 50 de franci.]
b. Tu ne te ruineras pas: la place ne coute pas 50 francs.
[Nu te vei ruina: biletul nu costă 50 de franci.]
Recursul la legea insuficienţei este necesar aici ca să explicăm întrebuinţarea argumentativă din
biletul costa 50 de franci. Dacă n-ar interveni legea insuficienţei, n-am putea explica relaţia argu-
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 265

mentativă dată în (26 a): clasa argumentativă a argumentului pozitiv este într-adevăr determinată
de concluzia te vei ruina, după cum arată scările argumentative din figura 9:

2.2.4. Legea reducţiei


Legea reducţiei explicitează ideea că negaţia lingvistică descriptivă semnifică „mai
puţin decît" (Ducrot 1980 c, 31). Această lege arată că enunţurile (27) semnifică
(28) şi nu (29):
(27) a. îl ne fait pas froid.
[Nu e frig.]
b. II n'y avait pas beaucoup d'amis a la reunion.
[Nu erau mulţi prieteni la reuniune.
(28) a. II fait tiede (ou chaud).
[E călduţ (sau cald).]
b. Peu d'amis sont venus.
[Puţini prieteni au venit.]
(29) a. îl fait plus que froid.
[E mai mult decît frig.]
b. Aucun ami n'est venu â la reunion.
[Nici un prieten n-a venit la reuniune.]
Formularea explicită a legii reducţiei devine mai complexă prin faptul că trebuie
să introducem o noţiune intermediară între graduarea fizică (de exemplu de
temperatură) care nu are nici o orientare, şi scara argumentativă, care este orien­
tată. Pentru acest motiv, pentru a defini graduarea fizică orientată conform scării
argumentative corespunzătoare, Ducrot (1980 c, 32) va introduce noţiunea de
graduare omoloagă a unei scări argumentative. Fie / zona graduării obiective
analoagă scării argumentative pe care o verifică un enunţ p aparţinînd clasei
argumentative determinate de r. Legea reducţiei va spune că dacă p se verifică
în /, non-p se verifică în zona inferioară lui / şi nu în zona superioară.
Pentru a explica mai concret legea reducţiei, să luăm scara argumentativă dată în figura
10 şi graduarea fizică omoloagă dată în figura 11. Vom observa că graduările fizice corespunzătoare
enunţurilor sînt arbitrare şi nu schimbă structura regulii. Constatăm că zonele asociate enunţu­
rilor negative definesc o zonă a graduării fizice neapărat inferioară:
266 CAPITOLUL 10

Legea inversiunii preconizează că scara enunţurilor negative corespunzind scării pozitive din
figura 10 corespunde scării inverse pe care am dat-o în figura 12. Dar legea inversiunii nu permite
a pune în legătură scara argumentativă cu o graduare fizică omoloagă. Legea care va explica aceasta
va fi legea reducţiei.

2.2.5. Legea exhaustivităţii


Rămîne o ultimă problemă creată de legea reducţiei. Conform indicaţiilor din
figura 11, zona l\ a temperaturilor enunţului Nu e foarte frig, fiind inferioară
zonei / a temperaturilor E foarte frig, rezultă că /' include zonele de temperatură
Nu efrig şi Nu e răcoare. Problema de natură pragmatică este deci de a şti de ce
un locutor, pentru a comunica ideea că temperatura este agreabilă, nu se va servi
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 267

de enunţul Nu e foarte frig, ci mai degrabă de Nu efrig sau de Nu e răcoare. Soluţia


constă aici în recursul la legea exhaustivităţii (sau maxima de cantitate, la Grice
1975). Legea exhaustivităţii impune folosirea enunţului care dă cele mai multe
informaţii, deci a enunţului celui mai tare. Aşa cum figura 11 prezintă zone
omoloage de graduare fizică pentru enunţurile pozitive, legea exhaustivităţii
permite să luăm în considerare zone care corectează efectul abuziv al legii reduc­
ţiei, după cum o arată figura 13.

2.3. PEU [pc/rwj şi UNPEU [PUTINJ: PRESUPOZIŢIE ŞI SUBÎNŢELES


2.3.1. Interpretări cantitative şi modale
Opoziţia care există în limba franceză între peu [puţinj şi un peu [puţin,] a primit
tradiţional o explicaţie cantitativă: astfel, s-ar admite că în (30 a) cantitatea
descrisă este mai slabă decît cea indicată în (30 b):

Figura 13

(30) a. Q'ai bu peu de vin.]


Am băut pupirij vin [în limba română, cu accentul pe puţin ; - NT].
b. Q'ai bu un peu de vin.]
Am băut puţin 2 vin. [In limba română, fără emfază pe puţin 2 - NT].
Această interpretare are un fond de legitimitate. U n u i poliţist care te întreabă
ce ai băut înainte de a te urca la volan, e preferabil să-i răspunzi (30 a) decît
(30 b): (30 b) suportă într-adevăr o interpretare litotică (am băut mult vin), ceea
ce nu este cazul în (30 a). D a r interpretarea cantitativă se complică atunci cînd
predicatul nu are semnificaţie referenţială cantitativă, ca în (31):

(31) [Certe situation est peu genante.]


Situaţia aceasta este p\x\lnl jenantă.
fCette situation est un peu genante.]
Situaţia aceasta este puţinjenantă.
268 CAPITOLUL 10

Aici opoziţia este modală, în măsura în care vom interpreta (31 a) ca apropiat
de un enunţ negativ (această situaţie nu este jenantă), pe cînd (31 b) se află mai
aproape de interpretarea pozitivă (această situaţie este jenantă).

2.3.2. Interpretări argumentative şi presupoziţionale


Pentru a evita o delimitare netă între două puncte de vedere, Ducrot (1972, cap.
7) propune o soluţie alternativă în termeni de presupoziţie şi de scară argu-
mentativă. Pentru el, peu (puţin) şi un peu (puţin)) se opun nu în termeni
cantitativi sau modali, ci în termeni argumentativi şi presupoziţionali. Prima
observaţie care sprijină această ipoteză se bazează pe înlănţuirile pe care le
efectuează peu (puţin) şi unpeu (puţin). Vom admite într-adevăr că în (32)
înlănţuirile sînt acceptabile, pe cînd în (33), ele par bizare:
(32) a. Max pare să devină un sobru: a băut puţinx vin aseară.
b. Max pare să devină mai puţin sobru: a băut puţinî vin aseară.
(33) a. ? Max pare să devină sobru: a băut puţin2 vin aseară.
b. ? Max pare să devină mai puţin sobru: a băut puţin[ vin aseară.
Să remarcăm că şi aceste înlănţuiri pot fi explicate în cadrul abordărilor cantitative sau modale:
daca peu (puţin) indică o cantitate mică sau este apropiat de negaţie, vom înţelege de ce putem
argumenta cu peu de vin (puţin1 vin) pentru sobrietate. Astfel, dacă diferenţa n-ar fi decît canti­
tativă sau modală, modificarea lui peu (puţin^) şi a lui unpeu (puţin) spre argumentare pentru
primul şi spre diminuare pentru al doilea ar trebui să ne permită să ajungem la o echivalenţă a
orientărilor lor argumentative. Exemplele (34) şi (35) arată clar că această ipoteză nu este corectă.
(34) a. Max semble devenir sobre: ii a bu assez peu de vin hier soir.
[Max pare să devină un sobru: a băut destul de puţin^ vin aseară.]
b. Max semble devenir moins sobre: ii a bu un tout petit peu de vin
hier soir.
[Max pare să devină mai puţin sobru: a băut puţintel vin aseară.]
(35) a. ? Max pare să devină un sobru: a băut puţintel vin aseară.
b. ? Max pare să devină mai puţin sobru: a băut destul de puţin vin
aseară.

Dacă realmente diferenţa dintre peu (puţin) şi unpeu (puţin)) n-ar fi decît
cantitativă sau modală, ar trebui să ne aşteptăm ca (35) să fie la fel de acceptabil
ca şi (34). Dacă nu este aşa, înseamnă că diferenţa este în altă parte. Vom admite
deci, într-o primă etapă, CĂ peu (puţin) şi unpeu (puţin) aparţin unor categorii
semantice care nu sînt nici cantitative şi nici modale. Ducrot (1972, 200) propune
o localizare a acestei diferenţe în termeni de categorii ale poziţiei (pentru unpeu
(puţin) şi ale limitării (pentru peu (puţin)), după cum o arată scările argumen­
tative următoare:
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 269

Categoria limitării
A
Max n'a pas bu du tout
Max n-a băut deloc
Max n'a pas bu
Max n-a băut
Max a peu bu
' Max a băut puţin,
Figura 14
Dacă diferenţa nu este nici cantitativă şi nici modală, atunci cum ar putea
fi ea exprimată? Ducrot propune să se recurgă la diferenţa dintre presupoziţie şi
subînţeles. Vom spune că un conţinut q este conţinutul presupus al unui enunţ
cu conţinut p dacă, atunci cînd se interoghează sau se neagă p, q se păstrează (şi
anume nu face nici obiectul interogaţiei, şi nici pe cel al negaţiei). Vom spune
în schimb că un conţinut q este un subînţeles al unui enunţ/» dacă, enunţîndp,
locutorul lasă să se înţeleagă q, şi dacă presupune că destinatarul lui p dispune
de suficiente informaţii care să-i permită să recupereze pe q pornind de la p şi
de la o lege discursivă (cf. supra, cap. 7, § 3). Conţinutul presupus ţine deci de
domeniul componentei lingvistice, pe cînd subînţelesul, de al celei retorice.
Reamintind aceste noţiuni, ne vom servi de ele pentru a descrie pe peu [puţin^
şi pe un peu [puţin2]
(i) Fie a enunţul Pierre a bu du vin hier [Petru a băut ieri vin] şi A enunţul Pierre
a bupeu de vin hier [ Petru a băut ieri puţin x vin]. Descrierea luiyl, aşa cum este
ea propusă de Ducrot, este următoarea: A presupune ceea ce exprimă a (şi anume
Petru a băut ieri vin) şi exprimă ideea că vinul a fost băut în cantitate mică.
Descrierea aceasta este confirmată în enunţurile negative şi interogative cores­
punzătoare care presupun într-adevăr că Petru a băut ieri vin:
(36) a. Pierre n'a pas bu peu de vin hier.
[Petru n-a băut puţinx vin ieri.]
b. Est-ce que Pierre a bu peu de vin hier?
[Petru a băut puţinl vin ieri?]
(ii) Fie enunţul Pierre a bu un peu de vin [Petru a bâutpuţin2 vin], format pornind
de la a. In acest caz, B afirmă că a, limitînd cantitatea despre care este vorba la
o cantitate mică. Cu alte cuvinte, un peu (puţin^j afirmă existenţa lui a limitîndu-1
la o cantitate mică, în timp ce peu [puţin^ presupune a. Vom verifica faptul că
(37 a) şi (37 b) nu aduc nici un conţinut presupus special, aşa cum o arată înlăn­
ţuirile din (38):
270 CAPITOLUL 10

(37) a. Petru n-a băut puţin 2 vin ieri.


b. Petru a băut puţin 2 vin ieri?
(38) a. Petru n-a băut puţin 2 vin ieri, n-a băut chiar deloc.
b. Petru a băut puţin 2 vin ieri? Pentru că în general nu bea.

2.3.3. Descriere presupoziţională şi legi discursive


Descrierea pe care o propune Ducrot are anumite avantaje. In primul rînd, ea
permite explicarea anumitor efecte de sens legate de întrebuinţarea luipeu {puţin^
şi a lui unpeu {puţin^, care nu trebuie să intre în descrierea lor semantică: este
vorbain special despre efectele legii litotei, care atenuează afirmaţia cu unpeu
(puţin^) şi negaţia cu peu {puţin^j. Dacă un locutor enunţă (39 a) cînd are mulţi
bani la el, reproşul care i s-ar putea face nu este că el ar fi minţit, ci că a lăsat să se
înţeleagă o interpretare limitativă determinată de legea exhaustivităţii (cf. totuşi
contextul (39 b) care impune interpretarea litotică); tot aşa, nu există contradicţie
atunci cînd credem că o carte nu este interesantă, şi spunem în (40 a) că este peu
interessant {puţin interesantă): legea litotei explică faptul d&peu {puţin^ comunică
mai mult decît indică semnificaţia sa din limbă (cf. (40 b) compatibilitatea
înlănţuirii cu meme):
(39) a. J'ai un peu d'argent sur moi.
[Am ceva bani la mine]
b. Si j'ai un peu d'argent cet ete, j'irai en vacances en Italie.
[Dacă voi avea ceva bani la vară, îmi voi petrece vacanţa în Italia.]
(40) a. Ce livre est peu interessant.
[Cartea aceasta este puţinx interesantă.]
b. Ce livre est peu interessant, ii ne l'est meme pas du tout.
[Cartea aceasta este puţin^ interesantă, ba chiar nu este deloc]

Primul avantaj al descrierii presupoziţionale este deci de a face compatibilă


descrierea semantică a lui peu {puţin^ şi a lui un peu (puţin^ cu întrebuinţarea
legilor discursive. Dar mai există un avantaj, nu mai puţin important: explicarea
fenomenelor neclare din cadrul analizei tradiţionale. In acest sens, să comparăm
(41) şi (42). Cum se poate explica faptul că numai (41) are subînţelesul (43), şi
anume că numai peu {puţin^j poate introduce un contrast?
(41) Pierre a bu peu de vin blanc.
[Petru a băut puţinj vin alb.]
(42) Pierre a bu un peu de vin blanc.
[Petru a băut puţin 2 vin alb.]
(43) Pierre a bu du vin autre que blanc (rouge par exemple) ou d'autres boissons
alcoolisees.
[Petru a băut altfel de vin decît alb (roşu, de exemplu) sau alte băuturi alcoolice.]
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 271

Pentru a explica diferenţa aceasta, trebuie să ne întoarcem, într-o primă etapă,


la descrierea presupoziţională a lui peu (puţin^j şi a lui unpeu (puţin^. Descrierile
pentru (41) şi (42) sînt respectiv următoarele:
(41') conţinut presupus Petru a băut vin alb...
conţinut exprimat Cantitatea de vin alb băută este mică.
(42') conţinut exprimat Petru a băut o anumită cantitate (cel puţin mică)
de vin alb.

Efectul de sens (43) va fi atribuit unei legi discursive şi nu descrierii semantice.


Această lege discursivă este legea economiei determinative care „pretinde ca
fiecare determinare particulară introdusă într-un enunţ afirmativ să aibă o va­
loare informativă" (Ducrot 1972, 201). Această lege se înţelege în felul următor.
Fie A o frază şi b o expresie determinativă (în exemplele noastre, alb din puţinx
vin alb,puţin1 vin alb). Vom spune că b are o valoare informativă mA dacă una
dintre următoarele două condiţii este satisfăcută:
(a) Auditorul nu poate trage concluzia A din A - b.
(b) Locutorul nu poate garanta adevărul lui A - b.
înainte de a aplica această lege la (41) şi la (42), vom reaminti că legile discur­
sive nu privesc decît conţinutul exprimat şi niciodată pe cel presupus (conţi­
nuturile presupuse sînt condiţii de continuitate a discursului). Deci, dacă A
conţine o expresie b, care se poate extrage din A fără a altera structura frazei,
legea economiei determinative ne permite să prezicem că „întrebuinţarea lui^l
pretinde în mod obişnuit, şi deci subînţelege, sau că. A - b este nesigur, sau că
informaţia exprimată de A nu decurge din cea pe care o exprimă^ - b" (Ducrot
1972, 203).
Să luăm mai întîi cazul lui un peu \puţin%\ Conţinutul exprimat de (42) este că Petru a
băut o cantitate oarecare (cel puţin mică) de vin alb. Dat fiind că nu putem deduce conţinutul
exprimat de A pornind de la. A - b (Petru a băut puţin2 vin), rezultă că legea economiei va fi
considerată ca fiind satisfăcută şi nu va fi vehiculat nici un subînţeles. Ce se întîmplă cu (41),
pornind de lapeu [puţin]} Conţinutul exprimat este „cantitatea de vin alb băută este mică". Or,
această informaţie se poate deduce din A - b, şi anume că Petru a băut puţin 1 vin. Dacă prima
condiţie a legii economiei nu este satisfăcută, ce se întîmplă cu a doua, şi anume, „locutorul nu
poate garanta adevărul \\\\A - b"} Cu alte cuvinte, a spune despre cineva că a băut puţin vin alb
înseamnă a prezenta faptul că a băut puţin vin ca nesigur? Desigur că nu. Pot spune foarte bine
despre cineva că a băut puţin vin alb şi să adaug că a băut mult vin roşu. Pentru Ducrot, această
informaţie este subînţeleasă, şi subînţelesul este declanşat de legea economiei determinative.
Aceasta decurge din faptul că „întrebuinţarea unui enunţ subînţelege că toate determinările
cuprinse în el au o valoare informativă" (Ducrot 1972, 202). Cu alte cuvinte, „a întrebuinţa pe A
înseamnă a lăsa să se înţeleagă sau că A - b este nesigur, sau că locutorul nu poate extrage din A - b
toate informaţiile pe care i le aduce/l (ibid). In exemplul (42), pentru că această primă condiţie
272 CAPITOLUL 10

este satisfăcută, enunţul subînţelege că Petru a băut o cantitate (mică sau mare) de altfel de vin
decît alb; şi pentru că numai această a doua condiţie este satisfăcută, enunţul cu un peu (pufin^j
nu declanşează nici un subînţeles,

3. ARGUMENTATIVISM ŞI MINIMALISM:
DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LEGILOR DISCURSIVE
Către sfîrşitul anilor şaptezeci, discutarea fenomenelor scalare în limbile natu­
rale a dat naştere unei discuţii foarte complexe între adepţii a două orientări
pragmatice divergente: pe de-o parte, adepţii unui argumentativism radi­
cal (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, cap. 2); pe de altă parte adepţii unei abordări
semantice zisă minimalistâ (Fauconnier 1976 şi Cornulier 1984), al cărei obiect
este de a recurge în mod sistematic la întrebuinţarea legilor discursive. Dincolo
de această divergenţă de principiu, se profilează o diferenţă care are un efect
considerabil: necesitatea sau inutilitatea recurgerii la principii logice în explicarea
faptelor semantice.

3.1. RECURSUL LA LEGILE DISCURSIVE


Oricare ar fi poziţia teoretică adoptată, recursul la legile discursive pare necesar
şi justificat pentru următoarele motive. Enunţul (44) face posibile două inter­
pretări, una pe care o vom numi restrictivă (j'ai un peu de temps [am puţin2 timp]
înseamnă; W seulement unpeu de temps [am numaipuţin timp§ şi o interpretare
nonrestrictivă (j'ai un peu de temps înseamnă am cel puţin un pic de timp). Pentru
a explica faptul că în general sensul care se atribuie lui (44) este cel restrictiv, se
face ipoteza că această interpretare este produsul unei legi discursive, legea
exhaustivităţii. Recursul la această lege este necesară pentru că altfel n-am
înţelege cum este posibil să dăm, în anumite contexte lingvistice, o interpretare
nonrestrictivă (mai ales în contextele condiţionale, ca în (45)):

(44) J'ai un peu de temps libre.


[Am puţin 2 timp liber]
(45) Si j'ai un peu de temps libre cet ete, je partirai en vacances en Italie.
[Dacă voi avea puţin 2 timp liber la vară, îmi voi petrece vacanţa în Italia.]

Cu alte cuvinte, deoarece observaţia conform căreia expresia un peu de x


[puţin2 x] poate primi o interpretare restrictivă (însemnînd seulement un peu
de x [numai puţin x]) şi o interpretare nonrestrictivă (însemnînd au moms un
peu de x, [cel puţin un pic de x]), un peu de x [puţin 2 x] va avea ca semnificaţie
fundamentală valoarea nonrestrictivă din care se va deriva valoarea restrictivă
prin intermediul legii exhaustivităţii. Poziţia aceasta corespunde poziţiei mini-
maliste, a cărei proprietate principală este de a reduce la minimum valoarea
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 273

semantică fundamentală şi de a întrebuinţa în mod sistematic legile discursive


pentru explicarea efectelor de sens legate de enunţarea frazelor în context.
NB: Trebuie să remarcăm că poziţia alternativă, reprezentată de argumentativismul radical
al lui Anscombre şi Ducrot, nu constă în a recuza întrebuinţarea legilor discursive, ci în
a limita cît mai mult întrebuinţarea lor. Mai mult chiar, poziţia argumentativistă, contrar
celei minimaliste, respinge ideea conform căreia ordinii scalare a faptelor de limbă îi cores-,
punde o ordine logică de implicaţie între enunţări.

3.2. F E N O M E N E SCALARE ŞI IMPLICAŢII

Să admitem scara dată în figura 15, determinată de relaţiile existente în limbă


între adjectivele care exprimă temperatura. Această scară este motivată de faptul
următor: categoriile asociate temperaturii sînt orientate, în sensul czglacial este
mai mult (în ordinea frigului) decît/ng, iar fierbinte este mai mult (în ordinea
căldurii) decît cald:

Cum se justifică această scară? Mai întîi, trebuie să admitem că ceea ce se pune
în relaţie pe scara aceasta nu sînt categoriile (adjectivele de temperatură), ci frazele
care conţin aceste cuvinte, enunţate în context. In al doilea rînd, relaţia de ordine
indicată pe scară este determinată de relaţiile implicative pe care le întreţin aceste
fraze. Cu alte cuvinte, relaţia de ordine existentă mite puţin rece-rece-glacial este
determinată de implicaţiile următoare:
(46) a. apa este glacială —> apa este rece
b. apa este rece —> apa este puţin rece

Principiul implicaţiei scalare este deci următorul: fiind dat un ansamblu de


categorii Cp C , ..., Cn aşezat în ordine pe o scară pe care relaţia de ordine este
C, > C 2 > ... > Cn, frazele care conţin Cx implică frazele care conţin C2, .,., Cn,
frazele care conţin C2, implică frazele care conţin C 2 + 1 , C 2 + ; , ..., Ca. Cu alte
cuvinte, frazele superioare implică toate frazele inferioare lor de pe scară.
Această relaţie de ordine, motivată de relaţiile de implicaţii semantice
existente între fraze, are o importantă consecinţă. Dacă admitem că două fraze
274 CAPITOLUL 10

care aparţin aceleiaşi scări intră într-o relaţie de implicaţie, aceasta înseamnă că
ele sînt compatibile între ele. De exemplu, da.ca.apa este glacială implică apa
este puţin1 rece, trebuie să admitem că apa este în acelaşi timp glacială şi puţin
rece. Dar, pentru a evita o contradicţie neplăcută, trebuie ca termenul inferior
să fie înţeles cu sensul de cel puţin, pentru că altfel nu s-ar înţelege că frazele
apa este glaciala şi apa este puţin2 rece pot să fie adevărate împreună. Cu alte
cuvinte, apa estepuţin2 rece trebuie înţeles ca semnificînd apa este cel puţin rece.
Teza minimalistă constă, prin urmare, în a atribui unui termen scalar x, care
exprimă o cantitate q, semnificaţia fundamentală de cel puţin q. De exemplu, pen­
tru a justifica faptul că cele două fraze din (47) sînt compatibile între ele (mai precis
faptul că (47 a) implică (47 b)), trebuie să interpretăm (47 b) cu sensul lui (48):

(47) a. Ana are trei copii,


b. Ana are doi copii.

(48) Ana are cel puţin doi copii.

Semnificaţia fundamentală fiind exprimată pe baza determinării cel puţin x (ceea


ce am numit semnificaţia nonrestrictivă), semnificaţia restrictivă se explică uşor
prin recursul la legea exhaustivităţii sau la maxima de cantitate.

3.3. OBIECŢIILE ADUSE MINIMALISMULUI


Anscombre şi Ducrot (1983, cap. 3) au adresat un număr de obiecţii poziţiei
minimaliste şi, mai cu seamă, versiunii pe care a apărat-o Fauconnier (1976).
(i) Prima obiecţie este legată de lipsa de simplitate la care conduce poziţia mini­
malistă. De exemplu, cum se poate interpreta întrebarea (49), dacă a fi băut o
cantitate x înseamnă a fi băut cel puţin x, şi anume, un ansamblu (infinit) de
cantităţi? Cu alte cuvinte, dacă singura interpretare care se poate da lui (49) este
(50), aceasta înseamnă să trecem semnificaţia unei expresii singulare asupra unei
semnificaţii plurale:
(49) Ce cantitate a băut Petru?

(50) Ce cantităţi a băut Petru?


Pe lîngă această complicare inutilă, Anscombre şi Ducrot (1983, 68) notează o contradicţie
teoretică fundamentală între momentul în care trebuie să intervină efectiv legile discursive şi
momentul apariţiei lor teoretice. Să ne reamintim că, teoretic, legile discursive intervin după ce
au fost aplicate toate operaţiunile logice şi lingvistice. Or, pentru a explica semnificaţia întrebării
(49), trebuie să admitem că ea s-a obţinut pornind de la transformarea interogativă aplicată frazei
asertive Petru a bâutx. Cum valoarea sa fundamentală este nonrestrictivă, şi anume Petru a băut
cel puţin x, trebuie să aplicăm deci legea exhaustivităţii pentru a obţine interpretarea restrictivă
Petru a băut exact x. Numai după ce a fost aplicată legea discursivă poate interveni operaţia
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 275

sintactică ce transformă Petru a băut exact x în Ce cantitate a băut Petru} Cu alte cuvinte, aceasta
înseamnă a aplica o regulă pragmatică (o lege discursivă) înainte de a termina aplicarea regulilor
sintactice.

(ii) O a doua obiecţie adusă minimalismului este legată de caracterul noncon-


trolabil al declanşării legilor discursive şi mai ales al legii exhaustivităţii. Să luăm
exemplul (51):

(51) ? Pentru o călătorie care durează 21 de zile şi 45 cel mult, puteţi beneficia de
tariful APEX.
După părerea lui Anscombre şi Ducrot (1983, 71), exemplul acesta este prea puţin natural, pe
cînd inserarea lui cel puţin îl face complet acceptabil:
(52) Pentru o călătorie care durează 21 de zile cel puţin şi 45 cel mult, puteţi bene­
ficia de tariful APEX.
Or, problema este că în (52), a dura 21 de zile nu este înţeles ca fiind compatibil cu a dura 22 de
zile sau cu a dura 23 de zile etc. Cu alte cuvinte, singura interpretare care se poate da pentru a
dura 21 de zile, în (52), implică aplicarea obligatorie a legii exhaustivităţii, care permite lectura a
dura exact 21 de zile. Intervin însă două probleme: pe de-o parte, legea exhaustivităţii ar trebui
să se aplice unui constituent de frază, şi nu frazei în întregime; pe de altă parte, cum să explicăm
aplicarea legii exhaustivităţii într-un context lingvistic compatibil cu o interpretare nonrestric-
tivă (cf. (51))?

Aceste obiecţii nu sînt totuşi suficiente, căci ipoteza minimalistă (sau implicativă)
rezolvă un anumit n u m ă r de exemple problematice pe care abordarea argumen-
tativă le tratează cu neîndemînare.

3.4. AVANTAJELE ŞI INCONVENIENTELE MINLMALISMULUI

U n u l dintre efectele cele mai spectaculoase ale ipotezei implicative este de a


explica direct efectul reductiv al negaţiei, fără să recurgă la o anumită lege
discursivă. De exemplu, fraza (53) semnifică (54) şi aceasta din cauza proprietă­
ţilor negaţiei descriptive:

(53) Biletul nu costă 50 de franci,

(54) Biletul costă mai puţin de 50 de franci.

Mai mult chiar: negarea unei fraze p este incompatibilă cup şi cu toate frazele
imediat superioare lui p, ceea ce face ca (53) să fie incompatibilă cu (55) şi cu
(56): ^ ^
(55) Biletul costă 50 de franci.
(56) Biletul costă 60 de franci.

Teoria implicativă explică uşor aceste fapte, din moment ce (56) implică (55):
276 CAPITOLUL 10

(57) Biletul costă 60 de franci —> biletul costă 50 de franci.

Prin contrapoziţie, se poate explica deci efectul reductiv al frazei negative (53):
(58) Biletul nu costă 50 de franci —> nu (biletul costă 50 de franci) —> nu (biletul
costă 60 de franci).

Concluzia este simplă: decît să se recurgă la legi discursive complicate şi adhoc,


aşa cum este legea reducţiei, este suficient să adoptăm ipoteza implicativă care
justifică efectele reductive ale negaţiei.
Astfel, există un efect al negaţiei pe care ipoteza implicativă nu pare să-1
poată prelucra în mod elegant. Este vorba despre întrebuinţările negaţiei pole­
mice sau metalingvistice, aşa cum apar ele în (59):
(59) Biletul nu costă 50 de franci, ci 60.

Pentru a interpreta aceste fapte în cadrul implicativ, ar trebui să admitem că


implicaţia de la 60 de franci la 50 de franci a fost ştearsă înainte de a aplica negaţia,
şi anume, înainte de a aplica o operaţie logică. Or, minimalismul presupune (în
orice caz în gîndirea lui Anscombre şi Ducrot) că ordinea de aplicare a legilor
discursive este după operaţiile logice.
NB: Vom găsi în Cornulier (1984) o contestare a principiilor de ordine a aplicării regulilor
lingvistice şi pragmatice pe care Anscombre şi Ducrot par să le atribuie minimalismului.

In argumentativism, nu mai este cazul să se pună problema ridicată de


negaţia polemică. Pentru aceasta, este suficient să admitem că (i) negaţia polemică
nu ţine seama de valoarea argumentativă a frazei (care nu este decît de resortul
negaţiei descriptive), (ii) legea reducţiei, care nu priveşte decît negaţia descriptivă,
nu se poate deci aplica în contextele de negaţie polemică, (iii) argumentativitatea
unei fraze este unul dintre conţinuturile sale presupuse şi (iv) conţinuturile
presupuse sînt puse între paranteze de către negaţia polemică. Cu alte cuvinte,
efectul legat de regula reducţiei este blocat de statutul polemic sau metalingvistic
al negaţiei, ceea ce are drept principal corolar faptul că negaţia nu afectează
proprietăţile argumentative ale frazei, ci pe cele ilocuţionare sau presupoziţionale.

3.5. SINTEZĂ
Dezbaterea dintre argumentativism şi minimalism conduce la intervenţia unor
concepţii diferite despre limbaj şi despre teoria lingvistică. In argumentativism,
valorile semantice fundamentale nu sînt determinate de relaţiile implicative
dintre fraze, ci de orientările argumentative pe care i le atribuie expresiile
lingvistice care le conţin; legile discursive nu sînt convocate decît atunci cînd
descrierea lingvistică nu mai permite salvarea ipotezei argumentative. Cît despre
SCĂRI ARGUMENTATTVE ŞI FENOMENE SCALARE 277

ipoteza minimalistă, aceasta presupune că fenomenele scalare care intervin în


limbile naturale sînt determinate de relaţiile implicative (sau logice) care există
între ele; în ceea ce priveşte legile discursive, acestea nu intervin adhoc, ci sînt
convocate în mod sistematic pentru a explica divergenţa dintre relaţiile impli­
cative întreţinute de fraze şi efectele lor de sens în context.
Problema crucială, din punctul de vedere al puterii descriptive şi explica­
tive a acestor două abordări, este că fiecare poate fi susţinută pornind de la un
ansamblu, adeseori restrîns, de exemple paradigmatice, a căror explicaţie este mai
coerentă şi mai simplă decît interpretarea concurentă. Dar este simptomatic şi să
vedem în ce măsură preferinţa pentru una sau pentru cealaltă depinde mai mult
de factori exteriori (ipoteza asupra funcţiei limbajului, scopul teoriei lingvistice,
raportul logică - limbaj etc.) decît de structura ştiinţifică a argumentelor. Cu
alte cuvinte, dacă pe terenul ştiinţific meciul a rămas nul (în sensul fotbalistic
al termenului), cu siguranţă el n-a rămas nul şi în planul convingerilor.
11. ARGUMENTAŢIE
ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ

1. ARGUMENTAŢIE, D I S C U R S ŞI LIMBĂ
E uşor de observat că enunţurile şi discursurile pot fi utilizate cu scopuri argumen-
tative. Experienţa discursului politic, dar, de asemenea, necesităţile cotidiene din viaţa
obişnuită (a negocia cu banca, cu asigurările sau cu administraţia etc.) ne permit să
deosebim, printre discursurile argumentative cu care ne-am confruntat, pe cele
eficiente de cele care nu sînt, pe cele înşelătoare de cele neînşelătoare, pe cele perti­
nente de cele nonpertinente. In schimb, este mai greu să faci ipoteza că proprietăţile
argumentative ale enunţurilor noastre nu sînt proprietăţi induse de situaţia de
comunicare sau de factori pragmatici, ci sînt proprietăţi lingvistice sau semantice.
Această teză, care înscrie faptele argumentative ca fapte constitutive ale
structurii interne a limbii, este unul dintre fundamentele teoriei argumentaţiei
dezvoltate de către Jean-Claude Anscombre şi Oswald Ducrot de cincisprezece
ani încoace (cf. mai ales Anscombre şi Ducrot 1983, Ducrot 1980 c). Această
abordare, care se înscrie de la sine în pragmatica integrată, este o teorie „ascrip-
tivistă" şi nu logistică a limbajului. Ea lansează ipoteza ca limbajul nu are în m o d
fundamental funcţia de reprezentare şi de descriere. Consecinţa teoretică este
că valoarea referenţială a e n u n ţ u r i l o r nu este primară, din p u n c t de vedere
semantic, ci secundară; şi invers: valorile argumentative, pe care le considerăm,
în general, ca fapte ţinînd de discurs sau de contextul pragmatic, sînt pentru
Anscombre şi Ducrot primare şi înscrise în structura însăşi a limbii. Cu alte
cuvinte, ipoteza lor este că faptele semantice primare nu privesc valoarea de
adevăr a enunţurilor, ci valoarea argumentativă a frazelor, şi că este posibilă
descrierea valorilor de adevăr ale enunţurilor ca derivînd, din p u n t de vedere
pragmatic, din valorile argumentative.
A admite caracterul înainte de toate argumentativ al semnificaţiei din
limbă presupune o ipoteză suplimentară asupra naturii faptelor semantice. Tot
pentru Anscombre şi Ducrot, faptele semantice, deci faptele argumentative, sînt
fundamental graduale. Acest lucru presupune că regulile argumentative care
280 CAPITOLUL 11

permit legarea enunţurilor între ele în discurs sînt reguli scalare. Anscombre
şi Ducrot au introdus un tip de reguli specifice pentru a explica aceste relaţii,
topoi (topos la singular), al căror principiu de funcţionare îşi are originea în
locurile comune ale lui Aristotel. Contrar regulilor de inferenţă, topoi nu sînt
reguli de deducţie, ci principii, construite în discurs, care explicitează căile
necesare pentru a atribui enunţului un sens. Argumentul principal pentru a
refuza caracterul deductiv sau inferenţial al regulilor argumentative este următo­
rul. Regulile de inferenţă privesc raţionamentul şi au drept obiect propoziţiile,
a căror interpretare este, în mod necesar, vericondiţională (acest lucru înseamnă,
între altele, că o propoziţie P primeşte drept interpretare semantică valoarea
Adevărat sau Fals); în schimb, regulile argumentative nu au ca obiecte propoziţii,
ci enunţuri, adică produsele actelor de enunţare, care dobîndesc sens în discurs.
Ar fi aşadar abuzivă calchierea relaţiilor logice pe un obiect a cărui organizare
internă, fără a fi arbitrară, este dirijată pe principii diferite care îi sînt proprii.
Sarcina pragmaticii integrate, şi, mai precis, a teoriei argumentaţiei, este de a
dezvălui natura acestor principii şi funcţia lor în comunicare.
NB: Teoria argumentaţiei a stat la baza unui mare număr de lucrări individuale sau
colaborări ale lui Ducrot şi Anscombre. Ne vom referi, mai ales, la Ducrot (1973),
(1980 c), (1982), (1983), Anscombre (1973), (1975), (1979), precum şi Anscombre şi
Ducrot (1983). Vom găsi sinteze ale teoriei argumentaţiei în Moeschler (1985 a, cap. 2) şi
Moeschler (1989 a, cap. 1).

2. ARGUMENTAŢIE ŞI INFORMAŢIE
Am văzut în paragraful precedent că teoria argumentaţiei face ipoteza că faptele
argumentative sînt primare, ceea ce înseamnă că valoarea informativă a enunţului
(ceea ce enunţul spune despre lume) este secundară. Evident că această ipoteză
trebuie susţinută cu fapte lingvistice (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, Anscombre
1989).

2.1. CONTRADICŢIE LOGICA ŞI COERENŢA ARGUMENTATIVĂ


Anumite enunţuri, date fiind implicaţiile lor logice, sînt contradictorii din punct
de vedere logic, chiar dacă sînt perfect acceptabile din punctul de vedere al
argumentaţiei. Vom analiza aici cazurile lui presque, âpeine şipeut-etre {aproape,
de-abia şi poate).

2.1.1. Presque {aproape)


Fie/7 o propoziţie oarecare, iarp'propoziţia construită cu/? modificată cu ajutorul
lui presque (p'= presquep). Din punct de vedere semantic, adică în termenii
condiţiilor de adevăr, p' implică non-p. într-adevăr, dacă un locutor afirmă că a
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 281

venit aproape la timp, acest lucru implică, din punct de vedere logic, că n-a venit
la timp. Să ne imaginăm acum următorul dialog:
(1) A Dupont, vous etes encore en retard.
[Dupont, iar ai întîrziat.]
B Oui, mais j'etais presque â l'heure.
[Da, dar am venit aproape la timp.]

Cum să explicăm aici că informaţiile „etre en retard" („a întîrzia") şi „etre presque
â l'heure" („a veni aproape la timp") sînt antiorientate, adică merg în sensuri
contrare din punct de vedere argumentativ (cf. descrierea lui mais (dar) făcută
de Anscombre şi Ducrot 1977), chiar dacă, din punct de vedere logic, relaţiile
(2) sînt satisfăcute?
(2) a. aproape la timp —> nu (la timp)
b. nu (la timp) —> în întîrziere
In cazul lui (3), lucrurile sînt şi mai explicite, deoarece enunţul lui B ar trebui să fie
contradictoriu: presque preţ (aproape gata) îl implică pepaspret (nu egata) care este contradictoriu
cu răspunsul afirmativ oui (da).
(3) A Est-ce que le dîner est preţ?
[E gata masa?]
B Oui, presque.
[Da, aproape.]

Dacă examinăm paradigma răspunsurilor posibile, constatăm că un răspuns afirmativ nu se poate


da decît cu presque (aproape), iar un răspuns negativ trebuie, din contră, să folosească un sinonim
informativ al lui presque (aproape) şi anume pas toutafait (nu chiar). Aspectul hotărîtor este aici
câ nici non,presque (nu, aproape) şi nici oui,pas toutafait (da, nu chiar) nu sînt răspunsuri posibile:

(4) A Est-ce que le dîner est preţ? [E gata masa?]


B a. Oui, presque. [Da, aproape.]
b. ?? Non, presque. [??Nu, aproape.]
c. Non, pas tout â fait. [Nu, nu chiar.]
d. ?? Oui, pas tout a fait. [??Da, nu chiar.]

Răspunsul la întrebările pe care le pun aceste exemple se bazează pe dife­


renţa dintre valoare informativă şi valoare argumentativă. Prima observaţie
care trebuie făcută este că înlănţuirile din discurs nu se fac între valorile infor­
mative ale enunţurilor, ci între valorile lor argumentative. Ipoteza care stă la
originea acestei prime teze este că propoziţia presque p (aproapep) dă o orientare
argumentativă frazei în care este enunţată, orientare identică cu cea a enunţării
lui/?. Dacă presque p (aproape p) implică, din punct de vedere informativ, nonp,
dar are aceeaşi valoare argumentativă ca şip, acest lucru înseamnă că presque p
(aproapep) şip aparţin aceleiaşi scări argumentative, şi anume unei scări cantita-
282 CAPITOLUL 11

tive orientate spe o clasă de concluzii identice. Pentru ca două enunţuri p şi p'
să aparţină aceleiaşi scări argumentative, trebuie ca
(i) ele să aparţină aceleiaşi clase argumentative, şi anume să fie considerate ca
argumente pentru aceeaşi concluzie r, şi
(ii) să existe o relaţie de ordine sau de forţă argumentativă între p şi p' (cf. supra
cap. 10, § 2.1.2.). Relaţia de ordine dintre aproapep şip'se poate atunci reprezenta
în felul următor:

Vom observa de îndată că această primă analiză dă seamă de exemplul (2). în­
tr-adevăr, dacă le dîner este presque preţ {masa e aproape gata) este un argument
mai slab decît le dîner est preţ {masa este gata) pentru o concluzie r, înlănţuirea
oui, le dîner est preţ {da, masa este gata) este mai puternică decît oui, ii est presque
preţ {da, este aproape gata). Această analiză pune mai multe probleme pentru
înlănţuirea (1), care, dacă se suprimă presque {aproape), devine incoerentă:
(T) A Dupont, vous etes encore en retard.
[Dupont, iar ai întîrziat.]
B ?? Oui, mais j'etais â Pheure.
[??Da, dar am venit la timp.]

Alt contra-exemplu clasic: să presupunem că doi brancardieri ajung la locul


unui accident. Pentru a-1 incita pe şofer să se grăbească, colegul său îi spune:
(5) Depeche-toi: ii est presque mort.
[Grăbeşte-te: e aproape mort.]
Dacă presque mort {aproape mort) este un argument mai slab, dar de aceeaşi orientare ca şi mort,
nu se înţelege cum de acest argument poate fi folosit pentru concluzia depeche-toi (grăbeşte-te).
Se constată într-adevăr că înlănţuirea f&r&presque (aproape) trebuie să impună concluzia inversă:

(6) Inutile de te presser: ii est mort.


[Degeaba te grăbeşti: e mort.]

Răspunsul la aceste obiecţii va trece prin două tipuri de fenomene: pe de o parte,


modificarea descrierii date lui presque {aproape), iar, pe de altă parte, introducerea
unei noţiuni mai flexibile pentru a explica înlănţuirile argumentative, noţiunea
de topos (cf. § 3.3.3.).
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 283

2.1.2, Â peine (de-abia, numai un pic)


A peine {de-abia, numai un pic), din punctul de vedere al valorii sale argumenta-
tive, are implicaţii inverse faţă de cele ale lui presque {aproape): dacă presquep
{aproape p) implică nonp, a peine p {de-abia p) implică p. Cu alte cuvinte, dacă
un locutor anunţă că de-abia a început să-şi scrie articolul, acest lucru implică
faptul că a început să-1 scrie.
(7) â peine p —> p [de-abia p —> p]

Dar exemplele (8) arată că proprietăţile argumentative ale lui a peine {de-abia)
sînt inverse faţă de proprietăţile sale informative: altfel spus, legăturile discur­
sive se fac numai cu valoarea informativă non-p şi nu cup (cf. Anscombre 1989):
(8) A Je vais faire un petit tour en attendant que tu sois prete.
[Am să fac o mică plimbare, pînă cînd eşti gata.]
B a. Tu vas devoir attendre, j'ai â peine commence.
[Va trebui să aştepţi, de-abia am început.]
b. ?? Tu n'auras pas â attendre longtemps, j'ai â peine commence.
[??Nu va trebui să aştepţi mult timp, de-abia am început.]
In alţi termeni, dacă a peine p {de-abia p) implică p, ar trebui să se prezică faptul că j'ai a peine
commence (de-abia am începui) permite înlănţuirea cu tu n'auras pas a attendre longtemps (nu va
trebui să aştepţi mult timp). De fapt, valoarea aspectuală incoativă (care exprimă începutul unui
proces) a lui a peine (de-abia) merge în sens contrar: procesul nu este încheiat, este la început şi,
în consecinţă, nu poate fi considerat în întregime. Vom înţelege atunci de ce înlănţuirea nu se
poate face decît cu valoarea non-p. Din punct de vedere argumentativ, înseamnă că a peine p
(de-abiap) aparţine aceleiaşi scări argumentative ca şi non-p, dar introduce un argument mai slab
decît non-p, după cum o arată figura 2:

La polul opus, vom găsi înlănţuirile inverse cupresque (aproape) din (8), aşa cum
o arată (8'):
(8') A Je vais faire un petit tour en attendant que tu sois prete.
(Am să fac o mică plimbare, pînă cînd eşti gata.]
B a. ?? Tu vas devoir attendre, j'ai presque fini.
[??Va trebui să aştepţi, aproape am terminat.]
b. Tu n'auras pas â attendre longtemps, j'ai presque fini.
[Nu va trebui să aştepţi mult timp, aproape am terminat.]
284 CAPITOLUL 11

Atragem atenţia că nu avem cu a peine (de-abia) un comportament simetric în cazul


exemplului cu brancardierii. într-adevăr, dacă a peine p (de-abia p) este un argument cu aceeaşi
orientare argumentativă ca şi non-p, dar mai slabă din punct de vedere argumentativ, trebuie să
ne aşteptăm ca (10) să fie mai puternic argumentativ decît (9), ceea ce se şi întîmplă, contrar
comportamentelor lui (5) şi (6) cu presque (aproape):
(9) Inutile de te presser: ii est â peine blesse.
[Degeaba te grăbeşti: abia dacă-i rănit.]
(10) Inutile de te presser: ii n'est pas blesse.
[Degeaba te grăbeşti: nu este rănit.]
Cît despre problema pe care o pune exemplul (1), se vede că transformarea lui în (11) nu poate
genera (12), contrar predicţiilor analizei argumentative.
(11) A Dupont, vous etes encore en retard.
[Dupont, iar ai întârzia.]
B Ou, mais j'etais a peine en retard.
[Da, dar am întîrziat numai un pic]
(12) A Dupont, vous etes encore en retard.
[Dupont, iar ai întîrziat.]
B ?? Oui, mais je n'etais pas en retard.
[??Da, dar n-am întîrziat.]

2.1.3. Peut-etre (poate)


Cazul lui peut-etre (poate) este şi mai interesant. Se admite că o frază de forma
peut-etrep (poatep) e compatibilă, din punctul de vedere al condiţiilor de adevăr,
cup şi non-p, după cum o arată exemplul (13):
(13) A II y a un probleme: Piere viendra peut-etre dîner ce soir.
[E o problemă: poate Petre vine deseară la cină.]
B Pas de probleme! S'il vient, on mettra un couvert de plus, et s'il ne
vient pas, le probleme est resolu.
[Nici o problemă! Dacă vine, punem un tacîm în plus, iar dacă nu
vine, problema e rezolvată.]
Or, Anscombre (1989) a constatat că: înlănţuirile cu. peut-etre (poate) nu se pot
face decît cu o eventualitate pozitivă; cu alte cuvinte, numai o concluzie refe­
ritoare la faptul F asociat lui p este posibilă.
(14) a. Mets un couvert de plus, Pierre viendra peut-etre ce soir.
[Pune un tacîm în plus, poate Petre vine deseară la cină.]
b. ?? Retire un couvert, Pierre viendra peut-etre dîner ce soir.
[??Ia un tacîm de pe masă, poate vine Petre deseară la cină.)

Analiza logică, în care peut-etrep (poatep) semnifică/? sau non-p, este prin urmare
incapabilă să dea seamă de regularitatea înlănţuirilor cu concluziile inferabile
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 285

ale luip şi deci de orientarea pozitivă a luipeut-etrep (poatep). O descriere scalară


a acestui fenomen ne-ar conduce astfel la propunerea următoarei scări argumen-
tative pentru peut-etre {poate):

P
peut-etre p (poate p)
Figura 3
2.2. ÎNTREBĂRI ŞI ARGUMENTAŢIE
A efectua o analiză semantică clasică a întrebărilor închise (de tipul est-ce-que
/??) (oare pî) înseamnă a propune alternativa p sau non-p:
(15) est-ce que p —» p sau non-p
(oare p?)
Ipoteza argumentativă (cf. Anscombre şi Ducrot 1983) este total diferită: orien­
tarea argumentativă (notată OR) a lui est-ce quep} (oarep?) este identică cu aceea
a lui non-p:
(16) OR (est-ce que p?) = OR (non-p)
Dacă această ipoteză e corectă, înseamnă că există e n u n ţ u r i care au valoare
argumentativă fără ca prin aceasta să aibă valoare informativă (vom admite că o
întrebare de tipul est-ce que p? (oare pf) exprimă îndoiala locutorului asupra
adevărului luip). Demonstraţia se face cu înlănţuirile efectuate prin conectori.
Fie următoarele enunţuri afirmative (cf. Anscombre 1989):
(17) a. J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori a Wimbledon.
[??Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wim­
bledon.]
b. ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori a Wimble­
don, mais ii battra Agassi.
[??Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­
don, dar îl va bate pe Agassi.]
Cu alte cuvinte, segmentul de discurs introdus prin mais (dar) trebuie să fie
argumentul care sprijină concluzia am îndoieli asupra victoriei lui Edberg, raţiune
pentru care propoziţia „Edberg îl va bate pe Agassi" nu poate fi un argument
orientat spre această concluzie. întrebarea pe care ne-o p u n e m acum priveşte
comportamentul enunţurilor interogative, în cazul în care acestea sînt utilizate
286 CAPITOLUL 11

ca argumente. De fapt, în (18), observăm rezultate cu totul opuse celor obţinute


în (17), iar pentru a avea comportamente identice în întrebare, trebuie să se intro­
ducă o negaţie (cf. 19). Altfel spus, est-ce que? (oarepfj se comportă ca afirmarea
lui non-p din punct de vedere argumentativ:
(18) a. ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon,
mais ii perdra devant Agassi?
[?? Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­
don, dar va pierde oare în faţa lui Agassi?]
b. J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon,
mais est-ce qu'il battra Agassi?
[Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimbledon,
dar îl va bate oare pe Agassi?]
(19) a. J'ai des doutes sur Ia victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon,
mais est-ce qu'il ne perdra pas devant Agassi?
[Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­
don, dar nu va pierde oare în faţa lui Agassi?]
b. ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon,
mais est-ce qu'il ne battra pas Agassi?
[?? Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­
don, dar nu-1 va bate oare pe Agassi?]

Pentru ca demonstraţia să fie completă, trebuie să punem în corespondenţă


enunţurile interogative şi corespondentele lor negative, ca în (20):
(20) a. ?? J'ai des doutes sur la victorie d'Edberg: ii este le favori a Wimbledon,
mais ii ne perdra pas devant Agassi.
[?? Am îndoieli asupra victoriei Iui Edberg: e favoritul de la Wimble­
don, dar nu va pierde în faţa lui Agassi.]
b. J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon,
mais ii ne battra pas Agassi.
[Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­
don, dar nu-1 va bate pe Agassi.]

2.3. VALOARE INFORMATIVĂ ŞI VALOARE ARGUMENTATIVĂ

Un al treilea tip de argument pentru a afirma primatul argumentaţiei asupra


informaţiei constă în a arăta că anumite valori informative trebuie derivate din
valoarea argumentativă şi nu invers. Vom examina succesiv cazurile lui presque
{aproape), al comparativului de egalitate şi al unor predicate ca deştept, bun etc.

2.3.1. Ambiguitatea lui presque 10% {aproape 10%)


Anscombre (1989) dă un exemplu interesant de valoare informativă derivată
dintr-o valoare argumentativă:
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATCVA 287

(21) Le parti communiste a atteint persque 10% dans Ies derniers sondages.
[Partidul comunist a atins aproape 10% la ultimele sondaje.]

Observaţia este următoarea: presque 10% (aproape 10%) poate semnifica fie „ceva
mai puţin de 10%", fie „ceva mai mult de 10%. In afară de context, presque 10%
{aproape 10%) ar fi interpretat ca semnificînd „ceva mai puţin de 10%". Dar
contextul lingvistic impune lectura descrescătoare, în care presque 10% {aproape
10%) semnifică „ceva mai mult de 10%";
(22) Le parti communiste perd des voix: autrefois a 21%, ii atteint presque 10%
dans ies derniers sondages.
[Partidul comunist pierde voturi: faţă de altădată cînd avea 21%, la ultimele
sondaje atinge aproape 10%.]

Lectura ascendentă, semnificînd „ceva mai puţin de 10%" ar fi convocată în


contextul următor:
(23) Le parti communiste gagne des voix: autrefois â 5%, ii atteint presque 10%
dans Ies derniers sondages.
[Partidul comunist cîşitigă voturi: faţă de 5% cît avea la ultimele sondaje,
atinge aproape 10%.]

Cu alte cuvinte, pentru a cunoaşte valoarea informativă a lui presque 10% {aproape
10%) trebuie să cunoaştem orientarea argumentativă generală a enunţului, adică
să alegem între următoarele două scări argumentative:

Un alt exemplu cu presque {aproape) este dat de Anscombre şi Ducrot (1983) în (24), în
care există o contradicţie între orientările argumentative asociate \uipeu (puţin) (scara lui minus)
şi respectiv lui presque (aproape) (scara lui plus):
(24) Peu d'automobilistes depassent le 120 km/h (presque 20%).
[Puţini automobilişti depăşesc 120 km/h (aproape 20%.)]
Anscombre şi Ducrot (1983) atrag atenţia că în locul Inipresque (aproape), ar fi trebuit să avem
aici pe a peine (de-abia) sau secvenţa antiorientată maispresque (dar aproape).
Problema pe care o ilustrează acest exemplu este că valoarea informativă a lui presque 20% (aproape
20%) este fie determinată de orientarea negativă atribuită enunţului prinpeu (puţin) (presque 20%
288 CAPITOLUL 11

ar însemna atunci „ceva mai mult decît 20%"), fie determinată de orientarea sa pozitivă hors-
contexte, fapt care explică ciudăţenia argumentativă. Dar se va fi observat că orientarea argu-
mentativă e cea care determină valoarea informativă a enunţului, şi aceasta indiferent de cazul
luat în considerare.

2.3.2. Comparativul de egalitate


Anscombre (1975) a efectuat o analiză argumentativă originală a comparativului
de egalitate, analiză reluată frecvent în Anscombre şi Ducrot (1983). Punctul
lor de plecare este comparaţia dintre comparativul de egalitate (25) şi (pseudo-)
parafraza sa (26):
(25) Pierre est aussi grand que Mărie.
[Petre este la fel de înalt ca Măria.]
(26) Pierre a la meme taille que Mărie.
[Petre are aceeaşi statură ca Măria.]

La prima vedere, semnificaţia lui (25) este informativă şi poate fi redusă la (26).
Dar acestei ipoteze i se pot aduce următoarele obiecţii;
(i) Dacă se examinează corespondentele negative ale lui (25) şi (26), constatăm
că (27) are sensul (28), în timp ce (29) poate să însemne (30 a) sau (30 b). Altfel
spus, nu atît de înalt înseamnă întotdeauna mai puţin înalt, ceea ce nu e cazul
pentru negarea lui a avea aceeaşi statură:
(27) Pierre n'est pas aussi grand que Mărie.
[Petre nu este la fel de înalt ca Măria.]
(28) Pierre est moins grand que Mărie.
[Petre este mai puţin înalt decît Măria.]
(29) Pierre n'a pas la meme taille que Mărie.
[Petre nu are aceeaşi înălţime ca Măria.]
(30) a. Pierre est moins grand que Mărie.
[Petre este mai puţin înalt decît Măria.]
b. Pierre est plus grand que Mărie.
[Petre este mai înalt decît Măria.]

(ii) alături de această primă diferenţă semantică, Anscombre şi Ducrot propun


anumite diferenţe pragmatice. Să admitem că Petre şi Măria sînt doi copii şi că
există, în general, o corelaţie între vîrstă şi înălţime. Observăm că (25) poate oferi
concluziile Petre este mai înalt pentru vîrsta lui. Măria nu este înaltă pentru vîrsta
ei, dar nu şi concluziile Petre nu este înalt pentru vîrsta lui sau Mana este înaltă
pentru vîrsta ei.
(31) Pierre est grand pour son âge: ii est aussi grand que Mărie, qui a deux ans des plus.
[Petre este înalt pentru vîrsta lui: este la fel de înalt ca Măria, care este cu doi
ani mai mare.]
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 289

(32) Mărie n'est pas grande pour son âge: Pierre, qui a deux ans de moins, est aussi
grand qu'elle.
[Măria nu este înaltă pentru vîrsta ei: Petre, care este cu doi ani mai mic, este
la fel de înalt ca ea.]
(33) ? Pierre n'est pas grand pour son âge: ii est aussi grand que Mărie, qui a deux
ans de moins.
[? Petre nu est înalt pentru vîrsta lui: e la fel de înalt ca Măria, care are cu doi
ani mai puţin.]
(34) ? Mărie est grande pour son âge: Pierre, qui a deux ans de plus, est aussi grand
qu'elle.
[? Măria este înaltă pentru vîrsta ei: Petre, care are cu doi ani mai mult, este
la fel de înalt ca ea.]
Ce proprietăţi putem atribui comparativului de egalitate din perspectiva acestor exemple? Atunci
cînd Petre este tema enunţului (mai precis a concluziei), Petre este la fel de înalt ca Măria nu poate
să susţină decît concluzii privind înălţimea sa, concluzii pentru care s-ar fi putut folosi un argu­
ment mai puternic ca Petre este înalt, dar nu un argument orientat negativ cum este Petre nu
este înalt. In schimb, cînd tema concluziei este Măria, observăm că Petre este la fel de înalt ca Măria
nu poate avea decît aceeaşi orientare ca Măria nu este înaltă. Comparativul de egalitate are, aşadar,
o valoare argumentativă fundamentală, care primează asupra valorii sale informative.

(iii) Anscombre (1975) a adus argumente suplimentare pentru a arăta că la fel


de înalt nu este reductibil la „cel puţin egal cu" ( > ) . Cum se explică faptul că
(35) este redundant, iar (36) contradictoriu, dacă la fel de înalt are drept valoare
informativă primitivă > ? Ne-am aştepta, într-adevăr, ca segmentele situate pe
locul doi în enunţuri să fie informative, ceea ce însă nu se întîmplă:
(35) Pierre est aussi grand que Mărie, et Mărie est aussi grande que Pierre.
[Petre este la fel de înalt ca Măria, iar Măria este la fel de înaltă ca Petre.]
(36) Pierre est aussi grand que Mărie, mais Mărie n'est pas aussi grande que Pierre.
[Petre este la fel de înalt ca Măria, dar Măria nu este la fel de înaltă ca Petre.]

Mai mult, cum să explicăm în cadrul unei descripţii informative, că (37) este
posibil, mai cu seamă pentru a răspunde cuiva care 1-a declarat pe Petre mai înalt,
şi cum să explicăm că nu avem niciodată (38)?
(37) Pierre est aussi grand que Mărie, mais pas plus grand.
[Petre e la fel de înalt ca Măria, dar nu mai înalt.]
(38) ?? Pierre est aussi grand que Mărie, mais ii n'a pas la meme taille.
[?? Petre este la fel de înalt ca Măria, dar nu de aceeaşi statură.]

Vom trage de aici concluzia următoare: comparativul de egalitate nu este simetric


(contrar lui a avea aceeaşi statura) şi are o valoare argumentativă primitivă, a cărei
orientare este pozitivă (situată pe aceeaşi scară cu înalt).
290 CAPITOLUL 11

2.3.3. Argumentaţie şi delocutivitate


Ultimul tip de argument pe care îl vom menţiona pentru caracterul primitiv al
valorii argumentative este oferit de predicate precum deştept sau bun pe care le
găsim în exemplele de sub (39):
(39) a. Pierre est intelligent. [Petre e deştept.]
b. Cet hotel est bon. [Acest hotel e bun.]

Aceste predicate contrastează cu alte predicate cum sînt pătrat sau roşu, deoarece,
pe de o parte, sensul lor este aparent legat de o evaluare subiectivă (a inteligenţei,
a calităţii), iar, pe de altă parte, ele permit realizarea de acte ilocuţionare, cum
ar fi elogiul şi recomandarea. In schimb, locutorul enunţurilor din (40) nu poate
pretinde că a realizat acte diferite de actele de aserţiune.
(40) a. La table est carree. [Masa e pătrată.]
b. La nappe est rouge. [Faţa de masă e roşie.]

Ducrot (1984, cap. 6) şi Anscombre şi Ducrot (1983, cap. 7) aduc anumite argu­
mente pentru a arăta că valoarea pragmatică (ilocuţionară) nu este derivată din
valoarea informativă, ci invers: valoarea care ar fi derivată dintr-o valoare fun­
damentală, de natură argumentativă, este tocmai valoarea informativă. Argumen­
tul acţionează în doi timpi.
(i) Mai întîi, dacă hotărîm să atribuim acestor predicate o valoare informativă
primitivă, înseamnă că, în metalimbajul semanticianului, există o definiţie
„ştiinţifică" a acestora. Anscombre şi Ducrot recuză posibilitatea unei asemenea
definiţii. Cu alte cuvinte, pentru susţinătorii pragmaticii integrate nu există
concepte clar definite, obiectivabile, înzestrate cu condiţii de adevăr şi care să
corespundă semnificaţiei unităţilor lexicale deştept sau bun.
NB: Ne găsim confruntaţi aici cu o problemă care, în formularea şi în rezolvarea sa,
este apropiată de aceea a termenilor nonclasificanţi şi a termenilor vagi. Vom aminti
(cf. cap. 14, § 2.1.1. pentru o dezvoltare) că un termen nonclasificant (ca tîmpit, idiot etc.)
are drept definiţie semantică faptul că nu primeşte o valoare (referenţială sau de altă natură)
decît în întrebuinţare: e tîmpit acela despre care se spune că e tîmpit. Problema termenilor
vagi este puţin diferită, dar se pune cam în acelaşi mod: un cuvînt precum chel nu are la
prima vedere o semnificaţie precisă, întrucît condiţiile sale de întrebuinţare contrazic, în
general, condiţiile sale de adevăr: vom spune într-adevăr despre cineva care şi-a pierdut o
bună parte din păr că este chel, admiţînd totodată că lexemul chel înseamnă „fără nici un
fir de păr". In cele două cazuri, ca şi acela al predicatelor evaluative, cum sînt bun şi deştept,
sensul nu poate fi definit independent de utilizarea expresiei.

In cadrul teoriilor semantice clasice, un concept ca deştept este definit printr-un ansamblu
de condiţii numite necesare şi suficiente. Pentru ca un individ x să poată fi numit deştept, adică
pentru ca relaţia DEŞTEPT (x) să poată fi adevărată, trebuie ca x să satisfacă toate condiţiile
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVA 291

necesare care definesc predicatul. Problema empirică care se pune semanticianului este de a şti
cum să definească aceste condiţii. Semantica formală a rezolvat într-un fel problema. Semnificaţia
unui predicat unar, şi anume a unui predicat care are un singur argument (ca deştept, bun etc.)
constă din ansamblul termenilor constitutivi ai extensiei sale. Semnificaţia unui predicat unar
este deci un ansamblu de elemente sau de termeni care satisfac această relaţie (cf. Dowty, Wall şi
Peters 1981, Galmiche 1991).
Vom găsi o abordare de tip nonclasic, diferită, în lucrările de semantică cognitivă care se
reclamă de la teoria prototipurilor (cf. Lakoff 1987 şi Kleiber 1990 a pentru o remarcabile sinteză).
In cadrul teoriei prototipurilor, sensul unui concept nu este definit în termeni de condiţii necesare
şi suficiente, ci în termeni de caracteristici sau trăsături tipice sau acelea care au cea mai mare
probabilitate de a fi comune exemplarelor categoriei şi pe al căror concept îl reprezintă expresia.
Aplicat predicatelor evaluative, acest fapt are drept consecinţă că, de exemplu, deştept nu este
definit pornind de la proprietăţile necesare, ci de la proprietăţile tipice. Problema va fi atunci pe
de o parte aceea de a şti care sînt proprietăţile tipice ale conceptului deştept, iar, pe de altă parte,
dacă are sens să definim semnificaţia conceptelor evaluative în termeni de prototip (cf. infra cap.
14, §2.2.).

(ii) Cum se pot aşadar aplica valorile pragmatice ale enunţurilor de tipul (39)?
Poziţia clasică sau descriptivistă va recurge la legile discursului pentru a
explica de ce atunci cînd spunem despre un hotel că este bun, de fapt îl
recomandăm (cf. supra cap. 7, § 3). Această lege discursivă ar avea următoarea
formă: „a caracteriza un obiect prin proprietăţile considerate pozitive în­
seamnă a-1 lăuda" (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, 172). Această lege ar func­
ţiona şi pentru explicarea valorii laudative a lui Petre este deştept. Avantajul
acestui calcul este sigur. El explică, pe de o parte, posibilitatea de a folosi
enunţuri de acest tip în silogisme, ca în (41), iar, pe de altă parte, de a nu
folosi principii ad boc care explică, pentru anumite tipuri de construcţii (mai
ales în fraze intercalate, cum sînt condiţionalele), de ce enunţul iniţial îşi
pierde valoarea pragmatică: în analiza clasică, condiţionala din (42 a) s-ar
interpreta în acelaşi fel ca şi (42 b).
(41) a. Si cet hotel est bon, ii est cher.
[Dacă hotelul e bun, e şi scump.]
b. Cet hotel est bon.
[Hotelul e bun.]
c. Donc ii est cher.
[Deci e scump.]
(42) a. Si cet hotel est bon, ii doit etre cher.
[Dacă hotelul e bun, trebuie să fie şi scump.]
b. Si cet hotel est en plein centre viile, ii doit etre cher.
[Dacă hotelul e în centrul oraşului, trebuie să fie şi scump.]
292 CAPITOLUL 11

Pentru a rezolva aceste dificultăţi şi pentru a explica valoarea argumentativă


primară a predicatelor evaluative, poziţia lui Anscombre şi Ducrot este o poziţie
ascriptivistă radicală, care refuză recurgerea la legile discursului. Strategia lor
este complet diferită şi face apel la noţiunea, introdusă prima dată de Benveniste
(1966, cap. 23), aceea de delocutivitate (cf. Anscombre 1979 pentru o dezvoltare
a acestui concept). Ideea este că valoarea informativă este un derivat delocutiv
din valoarea argumentativă primitivă.
Conceptul de delocutivitate trebuie înţeles în modul următor: „O expre­
sie E 2 este derivată prin delocutivitate dintr-o expresie E v dacă, pe de altă parte,
semnificantul lui E 2 este format din modelul semnificantului l u i £ j şi, pe de altă
parte, dacă semnificantul S2 al lui E2 face să intervină nu semnificantul S1 al lui
£, ci o valoare pragmatică legată de enunţarea l u i £ 1 " (Anscombre şi Ducrot 1983,
173). De exemplu, verbul francez remercier este un derivat delocutiv lexical de
la expreisa Mercil C u m s-ar putea explica atunci valoarea descriptivă a enunţului
Hotelul este bun pe baza noţiunii de derivare delocutivă? Sensul S : al expresiei
E 1 (X e bun) este un act de argumentare în favoarea lui X. Pornind de la expresia
£p trebuie să admitem formarea unei expresii £ , al cărei sens S 2 nu mai e iden­
tic cu Sj (a argumenta în favoarea lui X), ci încorporează proprietăţile asociate
la şi derivate din actul realizat prin Et: conform unei legi a discursului care
presupune că „enunţarea care îndeplineşte un act de argumentare apare ca justi­
ficată, şi anume justificată cu ajutorul unei proprietăţi a obiectului în legătură
cu care se argumentează" (Anscombre şi Ducrot 1983, 173), proprietăţile obiec­
tive asociate predicatului bun pornind de la Sj sînt supuse unei derivări delocu-
tive pentru a alcătui semnificaţia S 2 asociată lui£ 2 . Pe scurt, de fiecare dată cînd
folosim o frază ca Hotelul este bun, procesul de derivare delocutivă ne îndreptă­
ţeşte să o citim ca semnificînd „acest hotel are proprietăţi ce legitimează actul
de argumentare pe care îl îndeplinim spunînd Acest hotel este bun (ibid., 174).

NB: Vom nota că pentru a explica procesul de derivare delocutivă este necesară intervenţia
unei legi discursive care să arate trecerea lui S, la S2. Renunţarea la legile discursive pare
aşadar imposibilă: în analiza descriptivistă, legile discursive intervin pentru a explica
trecerea de la valoarea informativă la valoarea pragmatică; în analiza argumentativă, legile
discursului intervin pentru a justifica procesul de derivare delocutivă care este la originea
trecerii de la valoarea argumentativă la valoarea informativă.

3. ARGUMENTARE, ŞI TOPOI
3.1. ARGUMENTARE ŞI INFERENŢĂ
Una dintre caracteristicile principale ale teoriei argumentative a lui Anscombre şi
Ducrot este că au refuzat să confunde sau să asocieze argumentaţia şi inferenţa. Pentru
ei, argumentaţia este o relaţie de natură discursivă care există între două enunţuri,
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 293

un argument şi o concluzie, locutorul prezentînd argumentul ca destinat acceptării


concluziei. Cît despre inferenţă, aceasta reprezintă relaţia care există între un fapt
X şi enunţarea unui enunţ E, în care X este prezentat ca punctul de plecare al unei
deducţii ce ajunge la enunţarea lui E. Astfel, în exemplul (43), primul enunţ este
prezentat ca un argument al celui de al doilea, în timp ce în (44), faptul care permite
inferenţa de la originea enunţării lui B este cel prezentat în enunţul lui A:
(43) Nu sînt chiar atît de rău: uite, îţi dau maşina să te duci la film.
(44) A. Petre a telefonat, va veni mîine.
B. Aşadar, trebuie să fii mulţumit.
In (43), relaţia argumentativă intervine nu între două conţinuturi, ci între două acte ilocuţionare:
o aserţiune şi o permisiune. înseamnă că, într-o argumentaţie, se îndeplinesc două acte: un act
de argumentare şi un act de concluzie. In (44), faptul X de la originea inferenţei este un enunţ,
dar acest lucru nu este deloc obligatoriu. De exemplu, dacă A ridică jaluzelele într-o dimineaţă
şi se uită la vremea frumoasă de vară, el poate face o inferenţă care duce le enunţarea (45):
(45) Excursia o facem, deci?
Anscombre şi Ducrot (1983, 11) mai au în vedere şi un alt caz: acela în care inferenţa se
poate realiza pornind de la enunţarea unui act, cum ar fi întrebarea, adică de la faptul particular
pe care îl constituie o enunţare, aşa cum o arată (46):
(46) Spune-mi, ce mai face Petre?
B. Te interesezi deci de Petre.
Distincţia dintre argumentaţie şi inferenţă se poate justifica în felul următor: pe de o
parte, găsim inferenţe posibile în dialog, dar imposibile în monolog (cf. (47) şi (48)); pe de altă
parte, însă, anumite argumentaţii nu se sprijină pe nici o inferenţă (cf. (49)):
(47) A. Petre bănuieşte că Măria este acolo.
B, Ia te uită, Măria este deci acolo?
(48) ? Petre bănuieşte că Măria este acolo, ea este deci acolo.
(49) Şovăi să cumpăr maşina asta: e oare economică din toate punctele de vedere?

In (47) interlocutorul B poate efectua legătura cu presupoziţia „Măria este acolo" şi semnala prin
aceasta că, înainte de enunţarea de către A a propoziţiei Petre bănuieşte că Măria este acolo, el nu
avea cunoştinţă de prezenţa Măriei. Dar această posibilitate este exclusă în monolog: un locutor
nu poate să presupună un conţinut p şi totodată să afirme acelaşi conţinut p, şi aceasta conform
legii antitautologiei lui Ducrot (1972, 83), care „condamnă ca ridicole inferenţele în care concluzia
se mulţumeşte să reformuleze premisele". In (49), nu putem susţine că la originea unei enunţări
este un fapt X, întrucît în locul aserţiunii unui fapt, locutorul pune o întrebare. Din această cauză
şl în virtutea ipotezei argumentative conform căreia o întrebare de forma est-ce-que p} {oare p?)
are ca orientare argumentativă non-p, vom înţelege că întrebarea constituie un argument în
favoarea concluziei Şovăi să cumpăr această maşină.

3.2, ARGUMENTAŢIE, ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ ŞI OPERATORI ARGUMENTATIVI


Una dintre problemele pe care ni le putem pune abordînd argumentaţia din
limbă, aşa cum este ea propusă în teoria argumentării, este aceea de a şti cu
294 CAPITOLUL 11

ajutorul căror principii, reguli sau legi pot fi puse în legătură enunţurile în
interiorul unei argumentaţii. Dacă acceptăm diferenţa dintre argumentaţie şi
inferenţă, putem deja prevedea că principiile în discuţie nu vor fi principii de
inferenţă. In concepţia lui Anscombre şi Ducrot, acestea sînt nişte principii cu
un fundament discursiv şi argumentativ. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că
domeniul de aplicare al acestor principii este discursul, iar, pe de altă parte, că
ele posedă ca proprietate argumentativă caracterul scalar. O a treia proprietate
le poate fi deja atribuită: dacă argumentaţia impune discursului anumite tipuri
de înlănţuiri, anumite dezvoltări, atunci principiile argumentative au ca obiect
orientarea argumentativă a frazelor care intervin într-o argumentaţie.
Vom defini orientarea argumentativă astfel: orientarea argumentativă
reprezintă direcţia care se dă enunţului cu scopul de a ajunge la o anumită clasă
de concluzii. Orientarea argumentativă este o proprietate a frazei, obiect al
enunţării, ce determină sensul enunţului. Cu alte cuvinte, o orientare se atribuie
unei fraze cu titlu de argument, iar argumentul poate servi unei clase de concluzii
sau alteia în virtutea acestei orientări.
Care sînt factorii care determină sau nu atribuirea unei orientări frazei
enunţate? Există două tipuri de factori principali care determină orientarea frazei:
factori discursivi şi factori lingvistici. Prin factori discursivi trebuie să înţelegem
înlănţuirile pe care le poate produce o frază; prin factori lingvistici, trebuie să
înţelegem prezenţa u n o r mărci lingvistice specializate în indicarea orientării ar­
gumentative. Aceste mărci sînt numite operatori argumentativi. Un operator
argumentativ este o marcă de tip lingvistic, care, operînd asupra unei fraze, îşi
restrînge potenţialul argumentativ, atribuind acesteia o orientare argumentativă.
Vom examina aceste noţiuni (orientare argumentativă, operator argumentativ)
pornind de la următoarele exemple:
(50) a. O să te ruinezi: chestia asta costă 200 de franci.
b. O să faci economie: chestia asta costă 200 de franci.
(51) a. ?? O să te ruinezi: chestia asta nu costă decît 200 de franci,
b. O să faci economie: chestia asta nu costă decît 200 de franci.
Aceste exemple ilustrează următorul fapt: pe cînd enunţul chestia asta costă 200 de franci este
neutru din punctul de vedere al orientării argumentative (el poate servi ca argument pentru
concluzia o să te ruinezi şi, în acelaşi timp, pentru concluzia inversă), enunţul chestia asta nu costă
decît 200 de franci nu poate servi decît concluziei o să faci economie. Aşadar, există o restricţie a
posibilităţilor de a argumenta pornind de la enunţul chestia asta nu costă decît 200 de franci. Nu...
decît funcţionează ca un operator argumentativ care limitează potenţialul argumentativ al frazei
căreia i se aplică.
NB: Vom nota că determinarea orientării argumentative a enunţului nu este, în cadrul
teoretic analizat aici, un fapt contextual. Ceea ce determină orientările argumentative
din (50) sînt înlănţuirile discursive, iar în (51) prezenţa lui nu... decît.
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 295

Aceste exemple ne arată diferenţa care există între concluzie şi orientare


argumentativă. Concluzia este enunţul, implicit sau explicit, pentru care este
folosit argumentul. Orientarea argumentativă este direcţia atribuită frazei. Astfel,
chestia asta costă 200 de franci primeşte orientarea „scump" în (50 a) şi orientarea
„ieftin" în (50 b), iar aceasta în virtutea relaţiei care există între argument şi
concluzie. In schimb, enunţul chestia asta nu costă decît 200 de franci nu poate
primi decît orientarea „ieftin". Interesant este aici că această restricţie argumen­
tativă este independentă de orice modificare referenţială sau informativă: a nu
costa decît 200 de franci înseamnă întotdeauna, din punct de vedere informativ,
a costa 200 de franci; în schimb, a nu costa decît 200 de franci nu înseamnă, din
punct de vedere argumentativ, a costa 200 de franci.
Pentru a da seamă de diferenţele introduse între (50) şi (51), Anscombre
reprezintă lucrurile în cadrul teoriei mulţimilor: mulţimea concluziilor r vizate
de P (chestia asta costă 200 de franci) este în relaţie de intersecţie parţială cu clasa
concluziilor vizate de P! = P + nu... decît (cf. figura 5):

ci r (P) = clasa concluziilor r


vizate de P
Figura 5
Situaţia reprezentată de exemplele (50) şi (51) ar trebui deci să se poată
explica prin noţiunea de orientare argumentativă şi de operator argumentativ.
Din nefericire, situaţia nu este întotdeauna la fel de favorabilă, nici chiar cu
aceleaşi operator argumentativ. Acest lucru se întîmplă mai ales în următoarea
serie de(52)
exemple,a. în careGrăbeşte-te:
introducereae oraoperatorului
opt. nu... decît nu limitează posi­
bilităţile de argumentare:
b. Nu te grăbi: e ora opt.
(53) a. Grăbeşte-te: nu e decît ora opt.
b. Nu te grăbi: nu e decît ora opt.
296 CAPITOLUL 11

Analiza în termeni de orientare argumentativă şi de operator argumentativ ar


trebui să conducă la realizarea predicţiei că (53 a) este din punct de vedere argu­
mentativ imposibilă: dacă, într-adevăr, nu este decît ora opt este orientat din punct
de vedere argumentativ spre „devreme", nu înţelegem cum şi de ce acest argu­
ment poate servi concluziei grăbeşte-te.
Pentru a explica acest fapt paradoxal, trebuie să adăugăm la descrierea
argumentativă o nouă noţiune, aceea de topos sau de regulă argumentativă.

3.3. ÎNLĂNŢUIRI ARGUMENTATIVE ŞI TOPOI


3.3.1. Topoi şi forme topice
Noţiunea de topos (pi. topoi), împrumutată din Topicele lui Aristotel, desemnează
principii generale, admise în sînul unei comunităţi lingvistice, care servesc drept
sprijin argumentaţiei. Dacă îmi justific dorinţa de a privi etapa Turului Franţei
la ciclism la Alpe-d'Huez prin enunţul (54), este pentru că fac aluzie la un topos
de tipul „nu trebuie să scapi evenimentele sportive spectaculoase".

(54) Am să mă uit la finişul etapei de la Alpe d'Huez: este etapa cea mai
spectaculoasă din tur.
Ne aflăm în următoarea situaţie: decît să facă din legătura argumentativă o legătură
automată între o clasă de argumente şi o clasă de concluzii, Anscombre şi Ducrot
(cf. Ducrot 1982,1983,1987, Anscombre şi Ducrot 1986, Anscombre 1989) definesc
această legătură ca fiind mijlocită de convocarea unor reguli argumentative. Aceste
reguli au proprietatea principală (în afara faptului de a fi admise de toată lumea) de
a fi de natură scalară: forma lor generală este de tipul: „cu cît un obiect O are
proprietatea P, cu atît obiectul O' (identic cu sau diferit de O are într-o mai mare
măsură proprietatea P". Dacă rezumăm relaţiile P(0) şi P'(O') prin formele pre­
poziţionale P şi respectiv Q, vom obţine, prin combinare logică, patru structuri logice,
mxm\x.e forme topice (cf. Ducrot 1983 şi 1987) de felul:
(55) a. < + P, + Q >
b. < - P, - Q >
c. < + P, - Q >
d. < - P, + Q >
Din punct de vedere logic, formele topice (a) şi (b), pe de o parte, şi (c) şi (d), pe de altă parte,
trebuie să semnifice într-o anumită măsură aceeaşi relaţie. Deci vom spune că aceste patru forme
topice corespund la doi topoi contrari, reprezentînd două „ideologii" diferite, în timp ce formele
(a) şi (b), pe de o parte, şi (c) şi (d), pe de altă parte, sînt forme topice reciproce: un locutor care
ar accepta (55 a) nu ar putea refuza, de exemplu, (55 b).
Vom mai observa, înainte de a da o explicaţie funcţionării topoilor din înlănţuirile dis­
cursive, că topoi sînt rareori explicităţi, şi anume fac rareori obiectul unei aserţiuni. Vom compara,
în acest scop, gradul de „naturaleţe" al argumentaţiilor următoare:
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVA 297

(56) A Mai vreţi un pahar de vin?


B Nu, mulţumesc, conduc.
(57) A Mai vreţi un pahar de vin?
B ? Nu, mulţumesc, cu cît bei, cu atît rişti, cînd conduci, să provoci
un accident.
In plus, legătura introdusă de topos nu poate fi valabilă decît într-o zonă de validitate particulară.
Dacă se poate accepta toposul conform căruia „se face baie cînd e timp frumos", putem foarte
bine indica, dată fiind o temperatură copleşitoare, că limitele de căldură care fac posibilă aplicarea
toposului sînt depăşite:

(58) A Vii să faci baie?


B Nu, este prea cald.
Un adverb caprea indică tocmai că e depăşită zona dedesubtul căreia toposul este aplicabil şi deci
că toposul nu mai poate fi aplicat.

3.3.2. Topoi şi trasee interpretative


Să reluăm exemplele care pun probleme teoriei nontopice a argumentării, teorie
numită argumentativism slab (cf. Moeschler 1989 a):
(52) a. Grăbeşte-te: e ora opt.
b. Nu te grăbi: e ora opt.
(53) a. Grăbeşte-te: nu e decît ora opt.
b. Nu te grăbi: nu este decît ora opt.

Cum se explică posibilitatea înlănţuirii (53 a), în timp ce nu... decît ar trebui, a
priori, să orienteze fraza Este ora opt pe scara lui „devreme"? Pentru a explica
acest fapt, Anscombre şi Ducrot fac ipoteza că există două moduri de a privi
timpul pe care îl avem la dispoziţie. Conform primului principiu, nu trebuie să
te grăbeşti, ci să-ţi foloseşti timpul de care dispui, ceea ce implică: „cu cît avem
mai mult timp, cu atît trebuie să ne grăbim mai puţin" (cf. (T3) din (59)). Al
doilea principiu arată, dimpotrivă, că nu trebuie să-ţi pierzi timpul, ceea ce se
poate reprezenta prin forma topică „cu cît avem mai mult timp, cu atîta trebuie
să ne grăbim mai mult" (cf. (Tt) din (59)). Dacă-P = „avem timp" şi Q = „trebuie
să ne grăbim", obţinem următoarele patru forme topice:
(59) (T) Cu cît avem mai mult timp, cu atîta trebuie să ne grăbim mai mult.
< + P, + Q >
(T„) Cu cît avem mai puţin timp, cu atît trebuie să ne grăbim mai puţin.
<-P,-Q>
(Tj) Cu cît avem mai mult timp, cu atît trebuie să ne grăbim mai puţin.
<+P,-Q>
(T) Cu cît avem mai puţin timp, cu atît mai mult trebuie să ne grăbim.
< - P, + Q >
298 CAPITOLUL 11

Ce reprezintă aceste forme topice diferite? Pentru Anscombre şi Ducrot, ele


definesc traseele sau căile prin care trebuie să trecem pentru a lega un argument
de o concluzie. Anscombre (1989, 25) reprezintă acest lucru prin următoarele
scheme:

Funcţia atribuită topoilor are drept consecinţă modificarea definiţiei opera­


torilor argumentativi. După cum o arată figura 6, nu mai putem spune că un
operator restrînge posibilităţile de argumentare ale unei fraze. Ceea ce el restrînge
sînt parcursurile interpretative care leagă argumentul de concluzie. Remarcăm
într-adevăr că£ ora opt poate să ajungă la o concluzie Grâbeşte-te prin două trasee
diferite (Tj sau TJ, în timp ce calea de la Nu e decît ora opt la Grâbeşte-te urmează
în mod necesar parcursul Tr Nu... decît blochează astfel utilizarea lui T4 ca traseu
posibil, legînd argumentul de concluzie.
Anscombre (1989) utilizează înlănţuirile prin meme (chiar) pentru a arăta
rolul jucat de nu... decît în autorizarea sau blocarea anumitor trasee. Vom reaminti
(cf. supra cap. 10, § 2.1.4.) că meme {chiar) indică faptul că argumentul pe care
îl modifică este situat întotdeauna mai sus pe scara argumentativă. Deci trebuie
ca în P, meme Q (P, chiar Q), P şi chiar Q să fie coorientate din punct de vedere
argumentativ, ceea ce înseamnă că aparţin aceleiaşi scări argumentative. Para­
digma de exemple modificate prin meme (chiar) este următoarea: sînt indicaţi
între paranteze topoi utilizaţi sau interzişi (*):
(60) a. Grăbeşte-te: e ora opt, ba chiar opt şi cinci minute. (T^)
b. Grăbeşte-te: este ora opt, ba chiar nu-i decît opt fără cinci (T,).
(61) a. Nu te grăbi: este ora opt, ba chiar opt şi cinci (T2).
b. Nu te grăbi: este ora opt, ba chiar opt fără cinci (T3).
(62) a. "•Grăbeşte-te: nu e decît opt, ba chiar nu-i decît opt fără cinci (*TJ.
b. * Grăbeşte-te: nu e decît opt, ba chiar nu-i decît opt fără cinci (T,).

(63) a. *Nu te grăbi: nu e decît ora opt, ba chiar nu-i decît opt şi cinci (*T2).
b. Nu te grăbi: nu e decît ora opt, ba chiar nu-i decît opt fără cinci (Tj).
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATTVÂ 299

Care sînt concluziile pe care le putem trage din această analiză? Ele sînt
în număr de trei (cf. Anscombre 1989, 24):
(i) O frază determină clasa de concluzii la care poate ajunge via topoilor graduali
care îi pot fi asociaţi, şi nu prin simpla ocurenţă a frazei în discurs.
(ii) Pentru a ajunge la o concluzie, nu este suficient să cunoaştem orientarea
argumentativă a frazei enunţate, ci trebuie, în mod obligatoriu, să trecem prin-
tr-un topos.
(iii) Operatorii argumentativi nu determină direct orientarea argumentativă a
frazelor pe care le modifică, ci au drept funcţie limitarea folosirii topoilor care
permit să se ajungă la o clasă de concluzii.

3.3.3. Argumentativism slab şi argumentativism forte:


reexaminarea lui presque (aproape)
In cadrul teoriei clasice sau nontopice a argumentării (argumentativismul slab),
s-au ivit cîteva probleme în explicarea anumitor utilizări ale luipresque (aproape),
mai ales a celei din exemplul (5):
(5) Depeche-toi: ii est presque mort.
Problema este legată de faptul că, în argumentativismul slab, operatorul argumen-
tativ conferă frazei pe care o modifică o orientare argumentativă, mai precis
aceeaşi orientare ca a frazei nemodificate. Paradoxul era clar, întrucît ar fi complet
absurd să considerăm că presque mort (aproape mort) are aceeaşi orientare argu­
mentativă ca şi mort. Oare această analiză în termeni de topoi, care ţine de
argumentativismul forte, poate duce la rezolvarea problemei?
In cadrul argumentativismului forte, operatorul argumentativ presque
(aproape) nu atribuie direct o orientare argumentativă frazei pe care o modifică,
ci selecţionează traseele interpretative (topoî). Constatăm din acest punct de
vedere că traseele selecţionate de presque (aproape) sînt inverse faţă de cele selecţio­
nate de nu... decît, aşa cum o arată exemplele (64) şi (65):
(64) a. Depeche-toi: ii est presque huit heures, et meme huit heures (TJ.
[Grăbeşte-te: este aproape opt, ba chiar opt fix.]
b. *Depeche-toi: ii est presque huit heures, et meme huit heures moins
dix c-g.
['''Grăbeşte-te: este aproape opt, ba chiar opt fără zece (*Tj).]
(65) a. Prends ton temps: ii est presque huit heures, el meme huit heures (T2).
[Nu te grăbi: este aproape opt, ba chiar opt fix (T2).]
b. "'Prends ton temps: ii est presque huit heures, et meme huit heures
moins dix (*T3).
[""Nu te grăbi: este aproape opt, ba chiar opt fără zece (*T3).]
300 CAPITOLUL 11

Ce se întîmplă cu exemplul (5), Depeche-toi; ii est presque mort.(Grăbeşte-te: e


aproape mort.)} Pentru a explica acest exemplu, să luăm paradigma următoarelor
exemple:
(66) a. Nu te grăbi: e mort.
b. Grăbeşte-te: e mort.
(67) a. Nu te grăbi: nu e mort.
b. Grăbeşte-te: nu e mort.
(68) a. Nu te grăbi: e aproape mort.
b. Grăbeşte-te: e aproape mort.

Să admitem, pentru a explica posibilitatea acestor enunţuri, formele topice


asemănătoare:
(69) (Tj) cu cît moartea este mai aproape, cu atît trebuie să ne grăbim
(Tj) cu cît moartea este mai puţin aproape, cu atît mai puţin trebuie să
ne grăbim
(Tj) cu cît moartea este mai aproape, cu atît mai puţin trebuie să ne grăbim
(TJ cu cît moartea este mai puţin aproape, cu atît mai mult trebuie să
ne grăbim

(Tj) şi (T2) sînt incompatibile cu (T3) şi (TJ. Ideologia pe care o putem asocia
uzului acestor forme topice reciproce poate fi reprezentată prin următorii doi
topoi contrari:
(70) a. Topos 1: urgenţa este proporţională cu iminenţa morţii
b. Topos 2: urgenţa este proporţională cu depărtarea morţii

NB: Toposul 2 poate părea amoral sau imposibil de conceput. De fapt, toată strategia
sanitară militară (oricum cea elveţiană) se supune acestui principiu. In schimb, toposul 1
corespunde mai mult ideologiei care a dus în Franţa la crearea Salvării (SAMU) şi care
dirijează comportamentele întregului personal de îngrijire medicală.

Să revenim acum la exemplele de la (66) la (68). Vom obţine următoarele analize:


• (66 a) se explică prin (T3), (66 b) prin (TJ (vom admite că mort reprezintă ultima
poziţie pe scara proximităţii morţii);
• (67 a) se explică prin (T), (67 b) prin (T^);
• (68 a) se explică prin (T3), (68 b) prin (T,).
Cu alte cuvinte, topoi selecţionaţi aici de presque (aproape) sînt identici cu cei ai frazelor pozitive
fără presque (aproape). Trebuie să remarcăm faptul că aceste enunţuri, şi anume (66), nu se pot
explica dacă trecem prin topoii (T3) şi (TI). Fără recurgerea la aceşti topoi, aceste fraze sînt absurde.
In sfîrşit, faptul că frazele modificate de presque (aproape) necesită trecerea prin aceiaşi topoi ca
cei ai frazelor pozitive explicitează o intuiţie a analizei argumentativismului slab conform căreia
presquep (aproapep) are aceeaşi orientare cap.
I Biblioteca,, ASTRA"!
S ! S ! U
î ~ i
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVA 301

Ce legătură există între noţiunile de argumentaţie, de operator argumentativ,


de topos, şi concepţia limbii dezvoltate în cadrul pragmaticii integrate? Ducrot
(1987) rezumă argumentativismul forte în modul următor:
(i) Teza argumentaţiei din limbă presupune că posibilităţile argumentative sînt
înscrise în lexic şi în structurile lingvistice.
(ii) Operatorii argumentativi sînt urmele explicite ale înscrierii proprietăţilor
argumentative în structura limbii.
(iii) Pentru ca să aibă loc o argumentare, şi anume pentru ca o frază folosită în
discurs să poată servi la o concluzie dată sau la o clasă de concluzii, trebuie să se
facă apel la un topos.
(iv) Topoii sînt graduali, primesc două forme topice reciproce şi echivalente, o
formă cu „mai mult" şi o formă cu „mai puţin".
(v) Operatorii argumentativi au drept funcţie specifică determinarea orientării
argumentative a frazei, selecţionînd forma topică potrivită unei înlănţuiri dis­
cursive.
(vi) Utilizarea limbii în discurs presupune un repertoriu de topoi. +
(vii) Dacă limba determină structura topoilor, ea nu determină şi conţinutul lor
(această clauză este legată de faptul că limba admite topoi contrari).
12. POLIFONIE ŞI ENUNŢARE

C ele două noţiuni de polifonie şi enunţare sînt legate între ele începînd de
la lucrările fai Oswald Ducrot încoace, apărute la începutul anilor '80.
Noţiunea de enunţare depăşeşte totuşi cu mult problematica pragmaticii inte­
grate, care dă o accepţie sau o definiţie mult mai îngustă, după cum vom vedea,
decît definiţia lingvistică tradiţională a acesteia. La origine, termenul enunţare
desemnează expresiile al căror sens depinde, în parte cel puţin, de situaţia în care
ele sînt întrebuinţate şi care se modifică în funcţie de aceasta: cu alte cuvinte,
este vorba de expresiile care ţin de referinţa deictică.
Se disting deicticele, a căror interpretare depinde de situaţia de enunţare,
de anaforice, a căror interpretare depinde de contextul lingvistic. Să examinăm
exemplele următoare:
(1) [Eu] Am venit aici azi dimineaţă.
(2) Ego tocmai a sosit în familia Moeschler. E un cîine terra-nova de şaizeci de
kilograme, dar [el] e foarte liniştit.
In exemplul (1), eu, aici, azi dimineaţa sînt deictice, adică au o interpretare diferită în funcţie de
persoana care enunţă fraza, locul unde este enunţată şi momentul în care este enunţată. In
exemplul (2), pentru a interpreta pe el, care este o expresie anaforică, acestuia trebuie să i se
precizeze antecedentul, în cazul de faţă Ego, iar el desemnează cîinele terra-nova de şaizeci de
kilograme care tocmai a sosit în excentrică familie Moeschler.

Particularitatea lucrărilor lui Ducrot privind enunţarea constă în aceea


că autorul lor a insistat asupra aspectului polifonic al discursului, adică asupra
multiplicităţii punctelor de vedere exprimate într-un enunţ unic. El a fost pre­
cedat în această direcţie de Bahtin.
Vom începe prin a evoca lucrările lui Bahtin, apoi pe acelea ale lui Ducrot,
înainte de a ajunge la problema enunţării din lingvistică, în sensul ei tradiţional,
adică a expresiei subiectivităţii în limbaj.

1. DIALOGISM ŞI POLIFONIE
1.1. DlALOGISM BAHTINIAN
Se poate considera, şi aceasta este opinia lui Ducrot însuşi, că teoria polifoniei
este strîns legată de teoria bahtiniană a dialogismului. Nu în sensul că lucrările
304 CAPITOLUL 12

lui Ducrot ar fi direct inspirate din acelea ale lui Bahtin: mai degrabă în acela că
Bahtin şi Ducrot au un scop comun, anume acela de a pune sub semnul întrebării
unicitatea subiectului vorbitor.
Bahtin s-a preocupat în primul rînd de probleme legate de lingvistică şi
literatură, manifestînd o preferinţă netă pentru literatură (cf. Bahtin 1977,1978
şi 1984). Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, căci locul privilegiat al dialogis-
mului, după el, este textul literar. Frontiera dintre studiile lingvistice şi studiile
literare este, la Bahtin, permeabilă: el pune într-adevăr problemapolivocalităţii
[„polylinguisme"] limbajului romanesc pornind de la plurilingvismul [„pluri-
linguisme"] limbajului, şi consideră că trăsătura specifică a limbajului romanesc
constă în a oferi o imagine a limbajului mai degrabă decît o imagine a omului.
Dialogismul se manifestă în diverse moduri în discursul romanesc:
(i) prin reprezentarea multiplicităţii idiolectelor: dialecte regionale, jargoane
profesionale, argouri diverse etc;
(ii) prin dimensiunea „intertextuală", adică prin capacitatea unui discurs de a
se asocia la (sau a se disocia de) alte discursuri pe aceeaşi temă;
(iii) prin dimensiunea „interpretativă", adică prin faptul că înţelegerea este
dialectică, condiţionată de răspunsul pe care îl condiţionează.
(iv) în sfîrşit, prin dimensiunea „productivă", prin intermediul diferitelor mo­
duri ale discursului raportat.
Aceste dimensiuni diferite se reflectă în fenomene semantice şi sintactice care,
după Bahtin, ţin de domeniul stilistic.
Lucrările sale repun deci în discuţie, la nivelul textului, unicitatea subiec­
tului vorbitor.

1.2. TEORIA POLIFONICĂ A LUI DUCROT


1.2.1. Polifonia şi postulatul unicităţii subiectului vorbitor

Lucrările lui Ducrot asupra polifoniei datează de la sfîrşitul anilor '70 şi începutul
anilor '80. Teoria propriu-zisă este expusă în trei articole principale (cf. Ans-
combre şi Ducrot 1983, Ducrot 1980a şi 1984). Ea a suferit anumite modificări
între prima şi ultima dintre aceste lucrări; vom încerca să o explicăm de-a lungul
expunerii noastre.
în ultimul său articol major privind polifonia (cf. Ducrot 1984), Ducrot
spune că teoria sa privind polifonia este o extindere la domeniul lingvisticii, şi
deci al enunţului, a lucrărilor lui Bahtin despre literatură şi deci despre text.
POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 305

Asemenea lui Bahtin, el pune sub semnul întrebării postulatul unicităţii


subiectului vorbitor, pe care îl caracterizează în felul următor:

Postulat al unicităţii subiectului vorbitor


un enunţ - un subiect
Pentru susţinătorii acestui postulat, subiectul este responsabil de activităţile
psihologice şi fiziologice legate de enunţare. El este desemnat prin mărcile per­
soanei întîi.
Independent de lucrările lui Bathin, teoria polifoniei este totuşi motivată
de unele probleme lingvistice, la care Ducrot lucra deja de mult, şi în special de
distanţa frecventă dintre semnificaţia frazei şi sensul enunţului.

1.2.2. Frază, enunţ, enunţare


In primul său articol despre polifonie (cf. Ducrot 1980a), Ducrot începe prin a distinge
fraza de enunţ: fraza este o entitate abstractă care corespunde unui ansamblu de
cuvinte combinate după reguli sintactice; enunţul corespunde unei enunţări par­
ticulare a frazei. In terminologia lui Ducrot, se va vorbi de semnificaţia frazei şi de
sensul enunţului. Ducrot are în vedere cazul în care sensul atribuit enunţului este
imposibil de dedus din semnificaţia frazei aşa cum este ea concepută de lingvişti,
într-adevăr, pentru tradiţia lingvistică, semnificaţia frazei este „sensul literal", în care
expresia sens literal desemnează ceea ce rămîne stabil de la o enunţare a frazei la o
altă enunţare. Posibilitatea ca sensul enunţului să nu poată fi dedus din semnificaţia
frazei astfel înţelese îl conduce pe Ducrot la mai irnlte inovaţii teoretice.
Pe de o parte, semnificaţia frazei nu mai e<te ceva ce se poate exprima în
cuvinte, ci mai degrabă un ansamblu de instrucţiuni care, pornind de la situaţia
de discurs, permit captarea sensului enunţului. Pe de altă parte, intenţia
locutorului care produce un enunţ nu mai este de a produce ipsofacto semnificaţia
frazei, ci de a-1 determina pe interlocutorul său să descopere o concluzie anume,
care este aceea pe care el o vizează producînd enunţul.
Enunţarea, care joacă un rol important în semantica enunţului, dacă nu în
aceea a frazei, este evenimentul istoric constituit de apariţia enunţului. Iată de
ce se poate spune că sensul enunţului este reprezentarea propriei sale enunţări.
Definiţia enunţului, limitată în primul său articol (cf. Ducrot 1980a),
este modificată în ultimul articol (cf. Ducrot 1984): Ducrot adaugă aici un criteriu
de delimitare a enunţului care trebuie să facă obiectul unei alegeri „relativ
autonome" în raport cu alegerea altor enunţuri. Criteriul autonomiei relative
corespunde el însuşi la două condiţii, coeziunea şi independenţa. Coeziunea
corespunde faptului că alegerea fiecărui constituent al enunţului este determinată
306 CAPITOLUL 12

de alegerea ansamblului enunţului. Independenţa corespunde faptului că alegerea


enunţului nu depinde de alegerea unui ansamblu mai vast din care el ar fi un
element. Să observăm că, din acest moment, fraza şi enunţul nu coincid în mod
automat.
Acesta este modul în care Ducrot precizează că ansamblul unui text (o piesă de teatru
sau un roman, spre exemplu) poate fi considerat drept un enunţ unic, deşi acest text conţine
numeroase fraze. într-adevăr, fiecare tiradă a unui text de teatru este motivată de locul său în
ansamblul textului: este vorba de criteriul coerenţei. In schimb, ansamblul textului nu depinde
de un ansamblu mai vast, întrucît îşi este sieşi suficient: este vorba de criteriul independenţei.
In acest caz, după cum se vede, fraza şi enunţul nu coincid.

Să revenim la primul articol al lui Ducrot şi la ipoteza pe care o avansează


în tratarea diferenţei dintre semnificaţia frazei şi sensul enunţului: el ne pro­
pune să considerăm că enunţuri întregi sau fragmente de enunţuri constituie un
discurs pe care locutorul îl atribuie unui enunţiator fictiv. Această ipoteză, care
este baza teoriei polifoniei, introduce diverse entităţi teoretice care stau la baza
diviziunii conceptului de subiect.

1.2.3. Subiect vorbitor, locutor şi enunţiator


Dacă, după Ducrot, trebuie respins postulatul unicităţii subiectului vorbitor şi
dacă, în acest scop, el introduce diferite entităţi, atunci se impune să menţionăm
că aceste diverse entităţi corespund unor persoane cu statut teoretic şi nu unor
indivizi din lumea reală. Ducrot stabileşte astfel o frontieră de netrecut între
subiectul vorbitor pe de o parte, adică individul situat în lume şi care pronunţă
enunţul, şi locutorul şi enunţiatorii de cealaltă parte, care rămîn entităţi teore­
tice şi nu sînt fiinţe în carne şi oase.
Dacă sensul enunţului este o reprezentare a enunţării lui, această
reprezentare începe cu mărcile persoanei întîi; acestea desemnează locutorul,
cu excepţia discursului raportat în stilul direct. Locutorul este deci responsabil
de enunţare; lui îi corespunde alocutorul [„allocutaire"], cel căruia îi este adresată
enunţarea. Pe de altă parte, enunţarea este la originea anumitor efecte, legate de
actele ilocuţionare pe care le înfăptuieşte. Pentru a da seamă de actele ilocuţionare,
Ducrot introduce un nou cuplu de entităţi teoretice: enunţiatorul, care este
responsabil de actele ilocuţionare, şi destinatarul, căruia îi sînt adresate actele
ilocuţionare.
, Din acest moment putem admite că, în acelaşi discurs, în acelaşi enunţ
chiar, sînt exprimate o pluritate de voci, acelea ale enunţiatorilor, adică o poli­
fonie care, după Ducrot, nu se reduce niciodată la un simplu discurs raportat.
POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 307

Un bun exemplu al distincţiei dintre locutor (prin definiţie unic în acest stadiu) şi enunţiatori
(care pot să fie mai mulţi) este un act de vorbire indirect:
(3) Nu vi se pare că este frig aici?
In (3) avem un locutor care produce un enunţ şi doi enunţiatori, unul care este responsabil de
întrebare şi celălalt care este responsabil de cererea exprimată {închideţi fereastraf). Aici alocutarul
sau alocutarii se confundă cu destinatarul unic sau cu destinatarii plurali. Ne putem totuşi imagina
situaţii în care aşa ceva nu se întîmplă. Aşa spre exemplu, în scena 6, actul II din Femeile savante
de Moliere, Chrysale, constrîns şi forţat de soţia sa Philaminte, o dă afară astfel pe servitoarea sa
Martine:
(4) Hai, ieşi. (în şoaptă) Du-te, copila mea.
Am putea propune aici o analiză în care alocutarul este Philaminte, în timp ce destinatarul este
Martine.

La fel ca şi noţiunea de enunţ, noţiunile de locutor şi de enunţiator suferă


un anumit număr de modificări între primul articol (cf. Ducrot 1980a) şi ultimul
(cf. Ducrot 1984). Să începem cu noţiunea de locutor: ea se subdivide în acest
ultim articol în două entităţi teoretice diferite, locutorul ca atare (abreviat L) şi
locutorul ca fiinţă din lume (abreviat X). Primul este responsabil numai de enun­
ţare, în timp ce al doilea este o persoană completă, adică susceptibilă să i se
atribuie proprietăţi particulare, deşi rămîne o fiinţă discursivă. Aşa cum vom
vedea în continuare, această distincţie ne va permite să tratăm fenomenul
autoironiei.
In ceea ce îl priveşte pe enunţiator, acesta nu suferă modificări în definiţie,
dar Ducrot îi restrînge atribuţiile: el nu mai este responsabil de acte ilocuţionare,
ci se reduce la entitatea sau entităţile a cărei/căror voce este exprimată de enunţ.
Aceasta permite evitarea realizării simultane a mai multor acte ilocuţionare.
Această diversificare a entităţilor teoretice şi a rolului lor în discurs îi
permite lui Ducrot să trateze diverse fenomene lingvistice sau pragmatice cum
ar fi negaţia, ironia sau discursul raportat. Spre aceste diverse analize ne vom
îndrepta acum atenţia.

1.2.4. Analiza polifonică a negaţiei


Ducrot dă două analize diferite ale negaţiei, una în primul său articol (cf. Ducrot
1980a), iar cealaltă în ultimul (cf. Ducrot 1984). Noi nu vom trata aici decît a
doua analiză (cf. Ducrot 1984, 217 şi următoarele).
In acest ultim articol, Ducrot distinge trei forme de negaţie, pe care le
analizează în cadrul teoriei polifoniei:
(i) O negaţie matalingvistică, care vine să contrazică un enunţ efectiv pronunţat.
Această negaţie permite, printre altele, anularea în mod explicit a presupoziţiilor
308 CAPITOLUL 12

enunţului pozitiv corespunzător şi oferă, tot în mod explicit, un efect ampli­


ficator [„majorant"].
Să luăm exemplele (5) şi (6) împrumutate de la Ducrot:
(5) Petru nu s-a lăsat niciodată de fumat; de fapt nu a fumat niciodată în viaţă.
(6) Petru nu este inteligent, este genial.
(5) contrazice enunţul pozitiv Petru s-a lăsat de fumat. Să observăm că el contrazice în mod ex­
plicit în ultima sa parte (de fapt el nu afumat niciodată în viaţă) presupoziţia Petru fuma şi că el
nu este posibil decît dacă un alt locutor a pronunţat efectiv „Petru s-a lăsat de fumat". (6) contrazice
enunţul pozitiv Petru este inteligent. Dar ceea ce permite negaţia metalingvistică, dincolo de simpla
contradicţie, este să adauge în mod explicit Petru este genial, adică să inverseze efectul obişnuit
al negaţiei, care este atenuator (Petru este mai puţin decît inteligent, el este debil mintal), şi de a
produce un efect amplificator (Petre este mai mult decît inteligent, el este genial).

(ii) o negaţie polemică: ea se diferenţiază de negaţia metalingvistică prin faptul


că enunţul pozitiv corespunzător nu trebuie neapărat pronunţat în mod efectiv.
Să considerăm exemplele (7) şi (8):
(7) Petru nu s-a lăsat de fumat.
(8) Petru nu este inteligent.
Vom nota că (7) şi (8) se disting respectiv de (5) şi (6) prin faptul că nu conţin urmarea (adică,
respectiv: de fapt el nu afumat niciodată în viaţa sa şi el este genial). Vom observa că aceste două
urmări nu sînt posibile dacă enunţul pozitiv (adică, respectiv: Petru s-a lăsat de fumat şl Petru este
inteligent) nu a fost efectiv pronunţat. După cum o indică descrierea lui Ducrot, presupoziţia
Petru fuma nu este invalidată de (7), iar (8) are un efect atenuator de tipul: Petru este mai puţin
decît inteligent. Analiza lui Ducrot este polifonică pentru că ea presupune că locutorul L a pus
în scenă doi enunţiatori:

- enunţiatorul £2 cu care L se identifică, care spune „Petru nu s-a lăsat de fumat" (sau „Petru
nu este inteligent") şi care se opune
- enunţiatorului E2, de care L se distanţează, şi care spune „Petru s-a lăsat de fumat" (sau
„Petru este inteligent")

In acest caz, într-adevăr, locutorul enunţului negativ nu contrazice un alt enunţ


efectiv pronunţat de un alt locutor: el pune în scenă doi enunţiatori Ex şi E2, al
doilea, E2, cu care se asimilează, negînd un enunţ pe care îl atribuie l u i £ r Efectele
negaţiei polemice sînt diferite şi de acelea ale negaţiei metalingvistice: în timp
ce negaţia metalingvistică permite să contrazicem presupoziţiile enunţului po­
zitiv şi are un efect amplificator, negaţia polemică are un efect atenuator şi nu
contrazice presupoziţiile.
(iii) O negaţie descriptivă: aceasta este, după Ducrot, un derivat delocutiv al
negaţiei polemice, în sensul în care prin producerea unui enunţ negativ se atribuie
POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 309

subiectului o (pseudo) proprietate care justifică poziţia locutorului din negaţia


polemică corespunzătoare.
Să reluăm exemplul (8): în negaţia descriptivă, locutorul nu pune în scenă doi enunţiatori,
ci atribuie lui Petre pseudoproprietatea care ar justifica poziţia locutorului din negaţia polemică
corespunzătoare.

1.2.5. Analiza polifonică a ironiei


Analiza ironiei pe care o propune Ducrot se sprijină, cu cîteva modificări, pe
aceea a lui Sperber şi Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1978), precum şi pe lucrările
lui Berrendonner (1981). Asemenea acestor autori, el respinge analiza ironiei ca
antifrază, care ar consta în a spune A'pentra a face să se înţeleagă non-A. Ca şi
autorii în discuţie, el face din ironie un fel de reluare a unui discurs real sau fictiv.
In teoria polifoniei, un locutor care produce un enunţ ironic îşi prezintă enun­
ţarea ca expresie a punctului de vedere al unui enunţiator E de care el se dis­
tanţează. L este responsabil de enunţare, dar nu şi de punctul de vedere exprimat
în enunţ, care este acela al lui E. O distincţie majoră între negaţia polemică şi
ironie este aceea că în ironie locutorul pune în scenă un enunţiator unic care
susţine un punct de vedere absurd şi nu doi enunţiatori, unul care ar susţine acest
punct de vedere absurd, şi de care L s-ar distanţa, pe cînd celălalt ar susţine un
punct de vedere raţional, pe care L şi l-ar însuşi. Distanţa dintre L şi E este indicată
de hiatusul dintre situaţie şi conţinutul enunţului, de intonaţii speciale şi, oca­
zional, de turnuri specifice cum ar fi Frumos! sau Am văzut şi lucruri mai bune/
grozave/...!
Să ne imaginăm situaţia următoare: Petru şi Măria sînt în vacanţă şi plănuiesc să plece la
un picnic. In dimineaţa zilei planificate cerul este înnorat, iar Petre îi spune Măriei: „Vei vedea:
timpul se va îndrepta." Ei pleacă deci, dar nici nu apucă să parcurgă cîţiva kilometri că izbucneşte
o furtună violentă. Măria îi spune atunci lui Petru:
(9) Eşti un meteorolog nemaipomenit: chiar că se îndreaptă vremea.
Locutorul L din (9) pune în scenă un enunţiator E, asimilat lui Petru, căruia îi atribuie discursul
absurd chiar că se îndreaptă vremea. Asimilarea enunţiatorului £ lui Petru face în acest caz ironia
agresivă, dar trebuie să observăm că un enunţ poate fi ironic chiar dacă nu reia un enunţ efectiv
pronunţat şi dacă enunţiatorul nu este asimilat unui individ particular din lume, de exemplu,
atunci cînd enunţul reia un Ioc comun într-o situaţie care îl face fals.

Există alte două cazuri particulare de ironie care merită menţionate: pri­
mul este autoironia, în care locutorul se ironizează pe sine însuşi; al doilea este
cazul enunţurilor ironice negative care pun problema combinării dintre analiza
polifonică a negaţiei şi analiza polifonică a ironiei.
Să începem prin cazul autoironiei. In acest caz, locutorul îşi bate joc de
sine însuşi şi se pare că aceasta vine în contradicţie cu analiza ironiei dată mai
310 CAPITOLUL 12

sus. De fapt, introducerea distincţiei dintre locutorul ca atare (L) şi Locutorul ca


fiinţă din lume (X) va rezolva dificultatea. Dacă ne folosim de această distincţie,
se poate propune, într-adevăr, analiza următoare: L este responsabil de enunţare
şi pune în scenă un enunţiator E al cărui punct de vedere absurd îl exprimă.
Acest enunţiator este asimilat nu lui L însuşi, ci lui X.
Să reluăm situaţia descrisă mai sus. In ciuda cerului ameninţător, Petru şi Măria au plecat
la picnicul lor datorită certitudinii lui Petru privind evoluţia situaţiei meteorologice, dar se trezesc
în mijlocul unei violente furtuni. Atunci Petru va spune:

(10) Ai văzut ce meteorolog sînt eu! Chiar că se îndreaptă vremea.


Locutorul L din (10) pune în scenă un enunţiator E pe care îl asimilează lui X, şi care, vom
menţiona, este diferit de L.

Rămîne în sfîrşit problema enunţurilor care sînt ironice şi negative în acelaşi


timp, şi care este mult mai greu de rezolvat.

1.2.6. Dificultăţile analizei polifonice pentru enunţurile ironice negative


O primă soluţie ar consta în a trata enunţul ironic negativ ca pe un oricare alt
enunţ negativ polemic în care L pune în scenă doi enunţiatori Ey şi £2; al doilea
este responsabil de enunţul efectiv pronunţat şi este asimilat personajului alocuto-
rului dintr-o conservaţie anterioară; primul este responsabil de enunţul pozitiv
corespunzător şi este asimilat personajului locutorului dintr-o conversaţie ante­
rioară, adică lui X, Ironia ţine de faptul că enunţiatorii nu sînt asimilaţi, nici unul
şi nici celălalt, locutorului enunţului ironic.
Să luăm situaţia imaginată de Ducrot în care există o conversaţie între două personaje N
şi Z. 2 pretinde că îşi va termina articolul la timp, iar Nrăspunde că este imposibil. 2 termină
articolul la timp şi i-1 dă lui N zicînd:
(11) Vezi, n-am terminat articolul la timp.
Locutorul L pune în scenă pe £., asimilat personajului locutorului din prima sa întrevedere cu
N, care prevede terminarea articolului la timp, precum şi pe L2, asimilat lui N din prima con­
versaţie, care este responsabil de enunţul negativ.

Totuşi, după cum pe drept cuvînt remarcă Ducrot, dacă este acceptabil ca E1 să
fie asimilat personajului locutorului dintr-o conversaţie anterioară, atunci, pentru
ca enunţul să fie în mod autentic ironic, E2 ar trebui să fie mai degrabă asimilat
alocutorului din prezenta conversaţie decît personajului alocutar din conversaţia
precedentă. Atunci însă devine dificil să nu admitem că Ex este mai degrabă
asimilat lui X decît lui L.
Ducrot propune deci o altă soluţie care constă în a presupune că cei doi
enunţiatori nu sînt situaţi pe acelaşi plan. Am avea astfel un enunţiator E0 asimilat
POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 311

alocutorului în momentul celei de a doua conversaţii, iar acest enunţiator EQ ar


pune în scenă la un nivel inferior alţi doi enunţiatori, E^ şi E2, între care ar avea
loc un schimb negativ complet.
Să reluăm exemplul (12) şi situaţia care îl însoţeşte: în această nouă analiză, am avea deci
un enunţiator £0 asimilat lui N în momentul celei de a doua conversaţii, care pune în scenă doi
enunţiatori £, şi Er E, este asimilat lui 2 în momentul celei de a doua conversaţii şi produce
enunţul pozitiv: Vezi, am terminat articolul la timp. E2, căruia i se asimilează EQ, recuză această
afirmaţie.

Această soluţie are avantajul de a interzice asimilarea unuia dintre enunţiatorii


E1 sau EQ lui L pentru că nu L este cel care îi pune acum în scenă, ci EQ. Ea are
totuşi dezavantajul de a ridica alte dificultăţi, mai ales pe acelea pe care le ridică
subordonarea enunţiatorilor unii altora, fapt care îi apropie în mod periculos pe
enunţiatori de locutor. Ducrot vede în aceasta avantajul de a înlătura conţinutul
atitudinilor enunţiatorilor din descrierea realităţii. Conţinuturile, în această
optică, reprezintă punctele de vedere ale unor enunţiatori inferiori.

1.2.7. Polifonie şi discurs raportat în stilul direct


Preocuparea pentru discursul raportat apropie punctul de vedere al lui Ducrot
de punctul de vedere al lingvisticii tradiţionale asupra enunţării. într-adevăr,
pentru lingvistica tradiţională, enunţarea trimite la întregul cîmp de referinţă
deictică, adică în principal la mărcile persoanei întîi.
In lingvistica tradiţională, care susţine postulatul unicităţii subiectului
vorbitor, se consideră în general că pronumele de persoana întîi singular
desemnează subiectul vorbitor. Aceasta vine în contradicţie cu un exemplu
apropiat: discursul raportat în stilul direct.
Se deosebesc trei tipuri de discurs raportat:
(12) Petru: «Măria a spus: „[Eu] voi veni mîine".»
(13) Petru: «Măria a spus că va veni mîine.»
(14) Petru: «Măria va veni mîine, spuse ea.»
(12) este un discurs raportat în stilul direct, (13) este un discurs raportat în stilul indirect, iar (14)
este un discurs raportat în stilul indirect liber.

Dacă în discursul raportat în stilul direct apare un eu, el nu trimite la subiectul


vorbitor care a produs ansamblul discursului.
Să reluăm exemplul (12): eu-l care apare în discursul raportat, mai precis „[Eu] voi veni
mîine", nu îl desemnează pe Petru, care pronunţă (12), ci pe Măria, care este autoarea discursului
pe care îl raportează Petru.
312 CAPITOLUL 12

O soluţie frecvent adoptată constă în a considera că discursul care apare între


ghilimele nu este întrebuinţat, ci pur şi simplu menţionat: cu alte cuvinte, cînd
Petru pronunţă „[Eu] voi veni mîine" el nu se referă la ceva extralingvistic, ci se
mulţumeşte să citeze discursul Măriei.
Pentru Ducrot, care pune sub semnul întrebării teza unicităţii subiectului
vorbitor, persoana întîi nu desemnează o fiinţă din lume, subiectul vorbitor, ci
o entitate teoretică, locutorul, responsabilul enunţării. La fel, el respinge teza
conform căreia locutorul unui discurs raportat se mulţumeşte să citeze persoana
al cărei discurs îl raportează. Dar din acel moment, mutatis mutandis, el se
confruntă cu aceeaşi problemă ca şi susţinătorii analizei clasice. Dacă mărcile
persoanei întîi desemnează locutorul, cum pot fi oare ele tratate dacă apar într-un
discurs pe care locutorul îl raportează, dar al cărui locutor nu este el însuşi?
Să luăm exemplul (12'):
(12') Petru: «Măria mi-a spus: „[Eu] Voi veni mîine."»
Problema, aici, nu este că ea-1 din „[Eu] voi veni mîine" desemnează mai degrabă pe Măria decît
pe Petru, ci că marca persoanei întîi care intervine în Măria mi-a spus nu desemnează aceeaşi
entitate ca marca pentru persoana întîi care intervine în „[Eu] voi veni mîine".

Soluţia propusă de Ducrot constă în a spune că avem într-adevăr de-a face aici
cu un enunţ unic, dar că acest enunţ unic prezintă doi locutori, primul asimilat
subiectului vorbitor al enunţului global, în timp ce al doilea este asimilat subiec­
tului vorbitor al discursului raportat.
Această analiză, aplicată exemplului (12'), ar avea în vedere doi locutori: primul, respon­
sabil de enunţarea lui (12'), este asimilat lui Petru, în timp ce al doilea, responsabil de enunţarea
lui „[Eu] voi veni mîine", este asimilat Măriei.

Ducrot îşi propune să facă din această soluţie definiţia însăşi a discursului
raportat în stilul direct care, în această optică, ar consta într-o reprezentare a
enunţării ca un fenomen dual, în măsura în care sensul enunţului atribuie enun­
ţării doi locutori diferiţi, care pot fi subordonaţi.

1.3. O CRITICĂ A POLIFONIEI

Teoria polifoniei datorată lui Ducrot a avut meritul de a pune în lumină un


anumit număr de fenomene şi de a oferi o nouă analiză a acestora. Ea se confruntă
totuşi cu un anumit număr de probleme.
Prima dintre aceste probleme ţine de motivaţia însăşi a analizei polifonice:
într-adevăr, motivaţia sa principală nu este de a combate unicitatea subiectului
vorbitor, ci de a da seamă de hiatusul care desparte semnificaţia frazei, înţeleasă
în sens tradiţional, de sensul enunţului. Or, ne putem întreba dacă această
POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 313

motivaţie, corelată cu opţiunile teoretice ale lui Ducrot, este într-adevăr necesară.
Pe de o parte, redefinirea semnificaţiei frazei operată de Ducrot - despre care
vom nota că nu are strînsă legătură cu polifonia şi conform căreia semnificaţia
frazei nu este acea parte a sensului enunţului care rămîne stabilă în fiecare
enunţare, ci un ansamblu de instrucţiuni care vizează situaţia de enunţare,
permiţînd captarea sensului enunţului - pare să fie suficientă pentru explicarea
acestui hiatus pe care aceasta are de altfel scopul de a-1 umple. Pe de altă parte,
noţiunea de enunţ suferă o modificare importantă între primul şi ultimul articol
al lui Ducrot despre polifonie, modificare care priveşte delimitarea acesteia: la
început, enunţul corespundea enunţării frazei; mai tîrziu, enunţul corespunde
acelui fragment dintr-un discurs care face obiectul unei alegeri „relativ autonome",
acest segment putînd să nu coincidă cu fraza. Atunci nu este însă prea clar ce
înseamnă umplerea hiatusului dintre frază şi enunţ. Să admitem că enunţul
corespunde mai multor fraze. Cu siguranţă sensul său nu corespunde semnificaţiei
(în sensul tradiţional al) unei singure fraze. Acest fapt nu ne poate însă mira.
Să luăm exemplul (15):
(15) Petru: «Măria m-a înjurat: „Imbecilule", mi-a spus».
Aici, conform criteriului autonomiei relative, avem un singur enunţ, dar două fraze {Măria m-a
înjurat şi „Imbecilule", mi-a spus): şansele ca sensul enunţului să corespundă semnificaţiei vreuneia
dintre aceste două fraze sînt nule. Dar, dacă admitem că sensul enunţului corespunde semnificaţiei
acestor două fraze, definiţia semnificaţiei frazei date de Ducrot ar trebui să fie suficientă pentru
a explica sensul enunţului.

Nu există de aici înainte decît o singură explicaţie posibilă: să considerăm că


instrucţiunile pe care le cuprinde semnificaţia frazei sînt în mod necesar poli­
fonice, ceea ce concordă perfect cu ipoteza lui Ducrot care vede în semnificaţia
frazei un ansamblu de instrucţiuni ce conduc la sensul enunţului, adică la repre­
zentarea enunţării.
Rămîne totuşi o ultimă problemă, ridicată de Ducrot însuşi în analiza sa
asupra enunţurilor ironice negative, aceea a compatibilităţii diferitelor analize
polifonice între ele. Se poate considera că multiplicarea entităţilor teoretice este
o dificultate majoră: ca să nu contrazică analiza ironiei care interzice asimilarea
locutorului cu a unui enunţiator, analiza autoironiei impune divizarea locutorului
în două persoane cu statut teoretic diferit, locutorul ca atare şi locutorul ca fiinţă
din lume; analiza enunţurilor ironice negative conduce la ipoteza unor enunţiatori
la nivele diferite, şi ne putem pune întrebări în legătură cu numărul de entităţi
teoretice sau de nivele pe care le-ar necesita un număr mai mare de fenomene
lingvistice. In sfîrşit, această multiplicare pune o problemă pentru analiza actelor
de limbaj.
314 CAPITOLUL 12

Astfel, în pofida interesului său evident, teoria lui Ducrot nu rezolvă toate
problemele enunţării şi, în special, ea lasă în umbră, într-un mod prea puţin
surprinzător, aspectul referenţial al fenomenelor legate de enunţare. Mai grav,
ea ignoră atît rolul mărcilor enunţării, cît şi, mai ales, pe cele ale persoanei întîi
în exprimarea subiectivităţii prin limbaj.

2. ENUNŢARE ŞI EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII PRIN LIMBAJ


Enunţarea, în definiţia ei tradiţională, corespunde în mare măsură termenilor
deictici. După cum am avut deja ocazia să constatăm, cel puţin o bună parte
dintre termenii deictici sînt termeni referenţiali, care desemnează obiecte (în sens
larg) din lume. Este vorba de aspectul referenţial al deixei. Există totuşi un alt
aspect al deixei legat de enunţare, care priveşte mai ales mărcile persoanei întîi,
dar se poate extinde, după cum vom vedea, şi la acelea ale persoanei a doua şi a
treia: expresia subiectivităţii.

2.1. PRONUMELE PERSONALE ŞI EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII


Lucrările cele mai marcante privind pronumele personale în domeniul francofon
sînt, fără îndoială, acelea ale lui Benveniste (cf. Benveniste 1966). Benveniste
credea că pronumele personale din franceză se organizează într-un sistem de
opoziţii, sistem pe care a început să-1 descrie. După el, terminologia care atribuie
numele de persoană celor trei pronume de persoana întîi, a doua şi a treia este
înşelătoare şi a dat naştere primei opoziţii: dacă pronumele de persoana întîi şi
a doua corespund într-adevăr unei persoane determinate din situaţia de comu­
nicare, mai exact locutorul şi interlocutorul, persoana a treia trimite la un individ
absent din situaţie şi se opune, după Benveniste, celorlalte două pronume per­
sonale din corelaţia de personalitate.
NB: Să notăm că reluăm aici terminologia noastră de la început, în care locutorul este
individul care vorbeşte, iar interlocutorul individul căruia i se vorbeşte; nu mai între­
buinţăm deci terminologia lui Ducrot,

Astfel, pronumele de persoana întîi şi a doua care desemnează protagoniştii


comunicării sînt într-adevăr pronume de persoană [„de personne"], pe cînd
pronumele de persoana a treia care desemnează un individ absent exprimă non-
persoana. Acest fapt are un anumit număr de consecinţe:
(i) Pronumele de persoana întîi şi a doua determină un individ unic imediat
reperabil prin rolul său în comunicare, în timp ce pronumele de persoana a treia
nu determină prin el însuşi un individ unic, ci o infinitate de indivizi.
POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 315

(ii) Pronumele de persoana întîi se substituie pronumelui de persoana a doua şi


vice-versa, atunci cînd interlocutorii îşi schimbă rolurile.
(iii) Pronumele de persoana a treia este singurul care poate fi întrebuinţat pentru
a desemna obiecte neînsufleţite.

Corelaţia de personalitate nu este totuşi singura în interiorul căreia se constituie


sistemul de opoziţii al pronumelor: acesteia trebuie să i se adauge corelaţia de
subiectivitate. Corelaţia de subiectivitate nu priveşte decît pronumele personale
propriu-zise, iar pronumele de persoana a treia este exclus dintre acestea: ea îl
opune pe eu lui tu, ca singura expresie posibilă a subiectivităţii, şi face din tu
pronumele non-eu. Eu este deci persoana subiectivă, în timp ce tu este persoana
nonsubiectivă. Eu este de asemenea persoana transcendentală care i se opune
lui tu nu numai în raportul său cu interioritatea, pentru că eu exprimă subiecti­
vitatea, fiind singura persoană care o poate face, dar şi în raportul său cu trans­
cendenţa, pentru că eu este persoana de bază în raport de care se definesc celelalte.
Benveniste îşi indică astfel poziţia în m o d clar: există o unică marcă a
subiectivităţii în limbaj, anume pronumele de persoana întîi şi mărcile care îi
sînt asociate.

2.2. EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII ÎN STILUL INDIRECT LIBER

In acest stadiu al expunerii noastre ne găsim în faţa a două teorii, una, aceea a
lui Ducrot, care priveşte enunţarea şi polifonia, celalaltă, aceea a lui Benveniste,
care priveşte sistemul pronumelor şi exprimarea subiectivităţii. Ducrot, ca şi
Bahtin, combate postulatul unicităţii subiectului vorbitor, conform căruia, pen­
tru un enunţ nu poate exista decît un subiect unic, responsabil de activităţile
psihologice situate la originea enunţului şi, în acelaşi timp, sursă a punctelor de
vedere şi a atitudinilor care sînt exprimate. Benveniste, ale cărui lucrări le-au
precedat pe acelea ale lui Ducrot referitoare la polifonie, nu s-a pronunţat, bine­
înţeles, asupra acestui punct, dar, pornind de la insistenţa sa asupra persoanei
întîi ca unică expresie posibilă a subiectivităţii, se poate presupune că el ar susţine
postulatul unicităţii subiectului vorbitor, cel puţin ca sursă unică pentru punctele
de vedere şi atitudinile exprimate în enunţ, precum şi ca desemnare a acestei surse
unice prin persoana întîi. Or, aceste două teorii sînt infirmate, din motive
diferite, de fenomenul stilului indirect liber.

2.2.1. Stilul indirect liber şi polifonia


Descrierea cea mai completă a stilului indirect liber de care dispunem la ora
actuală este aceea a lui Ann Banfield (cf. Banfield 1982). Banfield se situează
într-o perspectivă diametral opusă celei a lui Ducrot: pentru acesta din urmă,
316 CAPITOLUL 12

ca şi pentru Bahtin, limbajul este înainte de toate un instrument de comunicare;


pentru Banfield, care se situează aici în prelungirea lui Chomsky, limbajul, din
contră, este înainte de toate un obiect de cunoaştere şi numai în mod accesoriu
un instrument de comunicare. In ochii ei, stilul indirect liber constituie prilejul
de a apăra acest punct de vedere.
Pornind de la un anumit număr de construcţii lingvistice pe care ea le
grupează sub termenul general de subiectivitate în limbaj (exclamaţii, insulte,
pronume personale, deictice etc.) Banfield defineşte stilul drept prezenţa sau
absenţa acestor construcţii dintr-un discurs dat.
Existenţa acestor construcţii este în general considerată drept argument
în favoarea tezei limbajului ca instrument de comunicare. Scopul lui Banfield
în analiza pe care ea o dă stilului indirect liber este de a arăta că aceste construcţii
apar în contexte necomunicaţionale. In consecinţă, ele nu mai pot servi la funda­
mentarea tezei comunicaţionale a limbajului. După Banfield, discursul narativ,
care scapă comunicării orale, reprezintă un asemenea context.
Iată însă descrierea pe care o dă ea stilului indirect liber:
(i) El aparţine exclusiv textelor literare, adică nu se întîlneşte în discursul oral şi
nici în textele neliterare.
(ii) Are un anumit număr de caracteristici sintactice:
a) Spre deosebire de stilul indirect, el nu este incapsulat, adică nu comportă
o introducere (prefaţă) de tipul Xzice că... sau X crede că...
b) Este o frază completă.
c) Prezintă un anumit număr de construcţii sintactice caracteristice dis­
cursului direct.
d) In interiorul său, imperfectul coexistă cu acum, astăzi etc, iar persoana
a treia este utilizată pînă la excluderea relativă a persoanei întîi şi excluderea totală
a persoanei a doua.
(iii) Stilul indirect liber este exclusiv reprezentarea subiectivităţii la persoana a
treia.
In conformitate cu Banfield, frazele din stilul indirect liber au în comun
un mare număr de caracteristici cu discursul direct: ea propune regula următoare,
care este valabilă pentru frazele din stilul indirect liber şi pentru acelea din
discursul direct:
Regula unicităţii subiectului stării de conştiinţă ["sujet de conscience"]
1. Pentru fiecare frază în stil indirect liber sau în discurs direct, există cel mult un refe­
rent, numit subiect al stării de conştiinţa, căruia îi sînt atribuite toate elementele expresive. Ceea ce
înseamnă că toate realizările subiectului stării de conştiinţă dintr-o frază unică sînt coreferenţiale.
POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 317

2. Dacă există un eu, eu este coreferenţial cu subiectul stării de conştiinţă. în absenţa


unui eu, un pronume personal la persoana a treia poate fi interpretat ca subiect al stării de
conştiinţă.
3. Dacă este legată în mod anaforic de complementul unui verb al stării de conştiinţă,
subiectul stării de conştiinţă al acestuia este coreferenţial cu subiectul sau obiectul indirect al
acestui verb.

După cum se vede, analiza lui Banfield o contrazice pe aceea a lui Ducrot, pentru că
ea respinge posibilitatea ca în aceeaşi frază să fie mai multe subiecte diferite ale stării
de conştiinţă, dar şi pe aceea a unui subiect, al stării de conştiinţă diferit de locutor.
Ducrot a răspuns acestui atac îndreptat împotriva polifoniei afirmînd că
Banfield, cînd defineşte stilul indirect liber într-un mod atît de restrictiv, în mod
artificial, îl limitează. Pentru a susţine această opinie, el dă un exemplu în care
se exprimă două puncte de vedere diferite.
II reproducem aici. Este luat din fabula lui La Fontaine Le Savetier et lefinancier (Cizmarul
şi bancherul) [trad. D. Anghel şi Şt. O. IosifJ:
(16) Si quelque chat faisait du bruit
Le chat prenait l'argent...
[De se-ntîmpla motanul/ Să facă tărăboi,
Motanu-i fura banii...]
După Ducrot, al doilea vers din (16) este în stilul indirect liber şi corespunde mai multor puncte
de vedere: termenul referenţial motanul redă punctul de vedere al autorului fabulei care ştie că
este vorba de o pisică, în timp ce predicatul/«ra banii exprimă punctul de vedere al cizmarului
care, auzind pisica, se gîndeşte că este vorba de un hoţ.

Una dintre probleme este, bineînţeles, de a şti dacă exemplul propus de Ducrot
aparţine într-adevăr stilului indirect liber, chiar independent de descrierea pe
care i-o dă Banfield. Or, nu există nici o dovadă pentru aceasta.
Să reluăm exemplul (16). Dacă examinăm primul vers şi ignorăm versul al doilea, obser­
văm că este vorba de antecedentul unei condiţionale (De se-ntîmpla motanul să facă tărăboi) pentru
care al doilea vers este consecinţa (Motanu-i fura banii). Iată de ce ni se pare că cele două versuri
trebuie interpretate ca expresie a gîndirii fabulistului care presupune care ar fi reacţia cizmarului
dacă..., şi nu ca gîndul propriu-zis al cizmarului. Este vorba deci de o simplă frază a naraţiunii
avînd drept subiect al stării de conştiinţă pe autorul fabulei, şi nu de o frază în stilul indirect liber
avînd drept subiecte ale stării de conştiinţă pe cizmar şi pe autorul fabulei.

Dincolo de această dificultate, am văzut deja că teoria lui Ducrot, prin însăşi
forma sa, ridică unele probleme.

2.2.2. Stilul indirect liber şi exprimarea subiectivităţii


Dacă analiza pe care o face Banfield stilului indirect liber contrazice teoria
polifoniei, fenomenul însuşi al stilului indirect liber contrazice ipoteza lui Ben-
318 CAPITOLUL 12

veniste privind sistemul prenumelor, şi în primul rînd insistenţa sa asupra persoa­


nei întîi ca fiind singura expresie posibilă a subiectivităţii.
Să examinăm exemplul următor, selectat din Madame Bovary (frazele în stilul indirect liber
sînt în cursive). Pasajul o descrie pe prima soţie a lui Charles:

(17) Trebuia să-şi primească ceaşca cu cacao în fiecare dimineaţă şi să fie răsfăţată la
nesfîrşit. Se plîngea necontenit de nervi, de piept, de proasta ei dispoziţie, Zgo­
motul paşilor îi făcea rău; lăsată singură, singurătatea îi devenea de nesuferit; dacă
revenea la ea, o găsea fără îndoială murind. Seara, cînd se întorcea Charles, îşi scotea
braţele lungi şi uscate de sub aşternut, i le arunca pe după gît, şi, silindu-1 să se
aşeze pe marginea patului, se apuca să-i vorbească de necazurile ei: el o uita, iubea
pe alta! Bine îi spusese lumea că va fi nefericită; şi îi cerea un pic de sirop pentru
sănătatea ei şi ceva mai multă dragoste.

Sîntem confruntaţi aici cu un exemplu în care ceea ce se raportează aparţine


discursului. Exemplul următor, selectat tot din Madame Bovary, relatează gîn-
durile Emmei despre Leon:
(18) Ea nu-şi putea lua ochii de la covorul pe care călcase el, de la acele fotolii goale pe
care a stat el. Rîul continua să curgă, împingîndu-şi valurile mărunte de-a lungul
malului lunecos. Se plimbaseră de atîtea ori pe acolo, şi undele murmurau la fel
pe pietrele acoperite cu muşchi. Ce zile însorite au avut! Ce minunate după-amiezi,
singuri, la umbră, în fundul grădinii! El citea tare, cu capul descoperit, stîndpe un
scăunel de nuiele uscate; boarea răcoroasă a pajiştii făcea să tremure filele cărţii şi
conduraşii din bolta chioşcului... Ah! Singurul farmec al vieţii ei, singura speranţă
posibilă a unei fericiri erau de-acum departe! Cum de n-a văzut ea fericirea aceea,
atunci cînd era aproape! De ce n-a apucat-o cu amîndouă mîinile, cu amîndoi ge­
nunchii atunci cînd voia să-i scape?

Vedem în aceste două exemple că frazele în stilul indirect liber sînt la persoana
a treia şi exprimă în acelaşi timp subiectivitatea.
Această capacitate pe care o are stilul indirect liber de a exprima subiectivitatea
şi de a o exprima la persoana a treia contrazice total analiza lui Benveniste asupra
sistemului pronumelor personale: cum poate oare exprima subiectivitatea pro­
numele care exprimă nonpersoana şi care este astfel exclus din corelaţia de subiec­
tivitate? înainte de a răspunde la această întrebare într-un paragraf ulterior, am
dori să ne oprim la analiza stilului indirect liber pe care o efectuează Banfield şi
să punctăm, la început, două aspecte: excluderea totală a persoanei a doua şi
excluderea parţială a persoanei întîi din stilul indirect liber.
Ni se pare într-adevăr că există, contrar celor afirmate de Banfield, un
număr deloc neglijabil de exemple de stil indirect liber la persoana întîi.
Să examinăm următoarele două exemple, primul selectat din l'Ami retrouve [Prietenul
regăsit] de Uhlman, iar al doilea din Memoires d'Hadrien [Memoriile lui Hadrian] de Yourcenar:
POLIFONIE şi ENUNŢARE 319

(19) Mă uitam cu atenţie la faţa sa mîndră cu trăsături frumos cizelate şi, în realitate,
nici un adorator nu ar fi putut să o contemple pe Elena din Troia mai intens sau
să fie mai convins de propria sa inferioritate. Cine eram eu pentru a îndrăzni să-i
vorbesc? In ce ghetouri din Europa zăcuseră strămoşii mei cînd Frederic von
Hohenstaufen i-a întins lui Anno von Hobenfels mîna împodobită cu inele? Ce
puteam oferi deci eu, fiul unui medic evreu, nepot şi strănepot al unui rabin, descen­
dent al unor mici comercianţi şi negustori de animale, acestui băiat cu pârul de aur
al cărui nume era de-ajuns ca să mă. copleşească de un atît de mare respect amestecat
cu teamă?

(20) Eu înţelegeam altfel obligaţiile mele de supravieţuitor. Această moarte ar fi zadar­


nică dacă n-aş avea curajul să o privesc în faţa, să mă leg de aceste realităţi ale frigului,
ale tăcerii, ale sîngelui coagulat, ale membrelor înţepenite pe care omul le acoperă
atît de repede cu pămînt şi ipocrizie.
Frazele cu caractere cursive sînt în stilul indirect liber, dar, contrar celor pretinse de Banfield,
subiectivitatea nu este exprimată, aici, la persoana a treia, ci la persoana întîi.

Astfel, dincolo de stilul indirect liber, subiectivitatea poate fi exprimată atît la


persoana a treia, cît şi la persoana întîi. Dar, oricît de puţine ar fi, există, credem,
exemple de stil indirect liber la persoana a doua.
Romanul lui Butor, intitulat Modificarea, care este în întregime la persoana a doua,
cuprinde numeroase pasaje în stilul indirect liber:
(21) După masă, hotărît lucru, vă veţi plimba în toată această parte a oraşului în care
se întîlnesc la fiecare pas ruinele vechilor monumente ale Imperiului [...].
Veţi traversa Forumul, veţi urca la Palatin, iar acolo, aproape fiecare piatră, fiecare
zid de cărămidă vă va aminti vreun cuvînt al lui Caecilius, ceva ce aţi citit sau aţi
învăţat pentru a i le putea împărtăşi; veţi privi din palatul lui Septimius Sever cum
se lasă seara peste buclele termelor lui Caracalla, ce se înalţă în mijlocul pinilor.

Cu alte cuvinte, contrar celor afirmate de Banfield, stilul indirect liber este
expresia privilegiată a subiectivităţii la persoana a treia, dar permite şi exprimarea
subiectivităţii la persoana întîi şi a doua. Cel puţin în aparenţă, el contrazice
prin aceasta, analiza lui Benveniste, pentru care persoana întîi este pronumele
subiectiv prin excelenţă.
Iată-ne deci confruntaţi cu două tipuri de probleme diferite:
(i) Pe de o parte, multiplicarea entităţilor teoretice nu pare a fi cea mai bună
manieră de a descrie enunţarea.
(ii) Pe de altă parte, contrar a ceea ce ne-am aştepta, subiectivitatea poate fi
exprimată nu numai prin persoana întîi, ci şi prin persoanele a doua şi a treia.
Aceste două probleme ne obligă să căutăm o descriere a enunţării care, fără a
cădea în dificultăţile pe care le întîmpină aceea a lui Ducrot, să ne permită să
explicăm multiplele posibilităţi de exprimare a subiectivităţii oferite de limbaj.
320 CAPITOLUL 12

3. ENUNŢAREA ŞI EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII


Am văzut mai sus că, într-o anumită măsură, punctele de vedere ale lui Ben-
veniste şi ale lui Ducrot sînt opuse: după primul, mărcile persoanei întîi sînt
singurele capabile să exprime subiectivitatea; după Ducrot, ele se mulţumesc să
desemneze pe locutorul responsabil de enunţare şi nu sursa punctelor de vedere
exprimate în enunţ, pentru că acestea sînt atribuite enunţiatorilor. Să remarcăm
totuşi că teoria lui Ducrot, în conformitate cu care locutorul şi enunţiatorii sînt
nişte persoane cu statut teoretic ce nu trebuie, în principiu, să fie identificate
cu un individ din lume, nu tratează de fapt problema subiectivităţii.
Dacă admitem împreună cu Banfield că exprimarea subiectivităţii prin
anumite mărci lingvistice, între care pronumele personale - ne vom ocupa în
continuare în exclusivitate de ele în capitolul de faţă -, constituie stilul, ar trebui
de asemenea, dacă Benveniste ar avea dreptate atunci cînd limitează posibilităţile
exprimării subiectivităţii la persoana întîi, să admitem că stilul şi enunţarea sînt
doi termeni prin care se vorbeşte despre acelaşi lucru. într-adevăr, după cum am
văzut, Benveniste se înşală, crezînd că numai persoana întîi poate reprezenta
subiectivitatea, iar Banfield se înşală crezînd că expresia subiectivităţii este
limitată, în stilul indirect liber, la persoana a treia. Stilul şi enunţarea nu se
confundă deci. Ne vom ocupa în continuare în acest capitol de întreaga problemă
a delimitării stilului şi a enunţării, prin intermediul unui studiu succint al prenu­
melor personale.

3.1. PARTICULARITĂŢILE PERSOANEI ÎNTÎI


Primul lucru care trebuie precizat cu privire la pronumele de persoana întîi, ca
de altfel cu privire la toate pronumele personale, este faptul că avem de-a face
cu un termen referenţial. Or, pronumele de persoana întîi are anumite particu­
larităţi interesante din acest punct de vedere. Referinţa este înainte de toate un
act de vorbire, şi, ca orice act de vorbire, poate reuşi sau nu. Pentru a preciza
condiţiile de reuşită ale acestuia, trebuie reamintită o distincţie de bază, distincţia
dintre referinţa semantică şi referinţa intenţionată de vorbitor, [pe scurt
referinţa locutorului].

3.1.1. Referinţă semantică versus referinţă intenţionată de vorbitor


Distincţia dintre referinţa semantică şi referinţa intenţionată, de vorbitor, care nu
este recentă, a fost pusă din nou în discuţie de Donnellan (cf. Donnellan 1979):
ea opune, pornind de la o expresie referenţială întrebuinţată, obiectul pe care
vorbitorul voia să îl desemneze şi obiectul la care ajunge interlocutorul pe baza
semnificaţiei expresiei referenţiale în discuţie. Aceste două obiecte pot fi identice,
POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 321

în care caz actul de referinţă a reuşit, sau pot fi distincte, în care caz actul de
referinţă a eşuat. Pornind deci de la această distincţie, se poate propune urmă­
toarea definiţie a condiţiilor de reuşită a unui act de referinţă:
Condiţii de reuşită a actului de referinţă
Un act de referinţă este încununat de succes dacă şi numai dacă referinţa intenţionată de
vorbitor şi referinţa semantică coincid.

Ne putem totuşi întreba ce anume poate determina eşecul unui act de referinţă:
pentru descripţiile definite {pisica neagră, rochia roşie a Isabelei etc), răspunsul
este simplu. Descripţiile definite delimitează prin sensul lor lexical un ansamblu
de condiţii pe care un obiect trebuie să le satisfacă pentru a fi referentul descripţiei
definite în discuţie. In acest caz, există două posibilităţi pentru ca un act de
referinţă care conţine o descripţie definită să se soldeze cu un eşec:
(i) Descripţia definită este incompletă, condiţiile pe care ea le pune fiind satisfă­
cute de mai multe obiecte din lume, şi devine deci imposibil să i se atribuie o
referinţă unică.
(ii) Descripţia definită pune condiţii care sînt satisfăcute de un obiect care nu
este identic cu acela la care vorbitorul vroia să se refere prin întrebuinţarea acestei
expresii pentru că vorbitorul se înşela în privinţa proprietăţilor acestui obiect.
Pentru pronumele personale de persoana întîi şi a doua (vom reveni mai tîrziu
asupra cazului pronumelui de persoana a treia), situaţia este diferită: într-adevăr,
semnificaţia lexicală a pronumelor de persoana întîi şi a doua nu constă într-un
ansamblu de condiţii pe care un obiect trebuie să le satisfacă, ci mai degrabă într-o
procedură care se aplică situaţiei de comunicare. Semnificaţiile lui eu şi tu sînt
deci procedurale, iar procesul de atribuire a referenţilor care li se ataşează constă
în a aplica următoarele formule: a căuta persoana care vorbeşte, respectiv a căuta
persoana căreia i se vorbeşte. Atunci, în ce condiţii poate oare eşua actul de
referinţă care întrebuinţează un pronume personal de persoana întîi sau a doua?
In condiţiile în care, folosind pronumele în discuţie, locutorul intenţionează să
desemneze un alt individ decît acela la care ajunge procedura de atribuire a
referentului.

3.1.2. Infailibilitatea personală: fenomen referenţial sau fenomen stilistic?


Tocmai aici intervine particularitatea majoră a pronumelui de persoana întîi:
dacă ne putem imagina fără dificultate că locutorul întrebuinţează pronumele
de persoana a doua înşelîndu-se asupra persoanei căreia îi vorbeşte (la telefon,
spre exemplu, sau pentru că nu s-a uitat la ea), este însă imposibil să ne gîndim
că el se înşală asupra persoanei desemnate prin eu.
322 CAPITOLUL 12

Aici sînt binevenite cîteva exemple:

(22) Catherine Durând: "Eu sînt Napoleon Bonaparte,"


Propoziţia exprimată de (22), Catherine Durând este Napoleon Bonaparte este falsă. Dar, şi acesta
este aspectul interesant, ea nu este falsă deoarece Catherine Durând eşuează în a se referi la sine,
ci deoarece Catherine Durând se înşală asupra proprietăţilor pe care şi le atribuie: sexul, situaţia
socială, fapte vitejeşti etc. Totuşi, atunci cînd Catherine Durând spune eu în (22), ea nu intenţio­
nează să se refere la un alt individ decît ea însăşi.
Să ne imaginăm acum situaţia următoare: Catherine Durând are doi fii, Jacques şi Pierre.
Ea se uită în salon la televizor, iar fiul său Pierre intră în încăpere; ea crede că este Jacques şi spune;

(23) A, tu eşti? Unde-i Pierre?

Aici Catherine Durând se înşală nu în privinţa calităţilor pe care le atribuie referentului său, ci
asupra referentului însuşi. Ne găsim deci în situaţia în care referentul scontat de vorbitor nu este
identic cu referentul semantic: Catherine Durând voia să se refere la Jacques, dar ea se referă de
fapt la Pierre.

Această particularitate a persoanei întîi o vom desemna prin termenul de infaili­


bilitate personală, expresie care desemnează faptul că, atunci cînd se întrebuin­
ţează persoana întîi, nu poate exista o noncoincidenţă între referinţa intenţionată
de vorbitor şi referinţa semantică. Rămîne acum de explicat infailibilitatea per­
sonală, iar aici avem două ipoteze:
(i) infailibilitatea personală se explică prin faptul că vorbitorul întrebuinţează
persoana întîi pentru a se referi la sine însuşi.
(ii) infailibilitatea personală se explică prin faptul că întrebuinţarea însăşi a
persoanei întîi este actul prin care locutorul îşi sintetizează propria subiectivitate.
NB: Această ipoteză este aceea a lui Nozick (cf, Nozick 1981), care a reperat fenomenul
de infailibilitate personală. După el, infailibilitatea personală nu se poate explica decît
prin aceea că referentul persoanei întîi, adică subiectivitatea, se creează prin întrebuinţarea
însăşi a pronumelui de persoana întîi. Dacă Nozick ar avea dreptate în această privinţă,
atragem atenţia că aceasta ar însemna că în mod efectiv numai persona întîi poate exprima
subiectivitatea, întrucît numai ea o poate crea, o poate face să existe.

Dacă adoptăm prima ipoteză, admitem că infailibilitatea personală este un


fenomen referenţial, în timp ce dacă o acceptăm pe a doua, admitem că infaili­
bilitatea personală este un fenomen stilistic în sensul în care stilul este strîns legat
de expresia subiectivităţii. Vom încerca, în cele ce urmează, să vedem dacă este
posibil să alegem între cele două ipoteze.

3.1.3. Infailibilitate şi proces de identificare


Infailibilitatea personală poate fi descrisă în felul următor:
POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 323

Infailibilitate personală
Pentru orice ocurenţă a lui eu, referinţa locutorului este identică cu referinţa semantică.

Pentru a alege una dintre soluţiile expuse mai sus, se poate compara infaili­
bilitatea pronumelui de persoana întîi şi failibilitatea [„faillibilite"] pronumelui
de persoana a doua, din punctul de vedere al distincţiei referinţă semantică/
referinţă intenţionată a vorbitorului. Dacă începem prin referinţa semantică,
ajungem la faptul evident că procedura asociată pronumelui de persoana întîi
duce la locutor, în timp ce procedura asociată pronumelui de persoana a doua
duce la interlocutor: cu alte cuvinte, în primul caz, locutorul se referă la sine
însuşi, în timp ce în al doilea, la un individ altul decît el însuşi. Aceasta implică
în mod evident faptul că referinţa locutorului va avea un conţinut diferit de la
un caz la altul. In ce constă însă conţinutul referinţei locutorului? Putem răs­
punde, în mod general, că referinţa locutorului are drept conţinut modul în care
locutorul identifică obiectul pe care are intenţia să-1 desemneze prin întrebuin­
ţarea unei expresii referenţiale date. Să menţionăm că această identificare nu
trebuie să corespundă conţinutului semnificaţiei lexicale a expresiei în discuţie,
iar această diferenţă de conţinut, cu toate că poate duce şi ea la un eşec al actului
de referinţă, nu pune în mod necesar în pericol reuşita actului de referinţă.

Să ne imaginăm situaţia următoare: Paul este agent secret. El a reuşit să-1 facă pe un
funcţionar de la ambasada unei puteri adverse, Mihai, să-i furnizeze nişte documente. El vorbeşte
cu cineva, care nu ştie nimic despre activităţile sale şi ale lui Mihai. El îl identifică pe Mihai cu
agentul meu din ambasada X. E de la sine înţeles totuşi că el nu întrebuinţează descripţia definită
corespunzătoare cînd vorbeşte despre Mihai cu interlocutorul său: el spune ataşatul de ambasadă
Mihai N... In acest caz, actul de referinţă este încununat de succes: referinţa intenţionată a vorbi­
torului şi referinţa semantică coincid chiar dacă conţinutul referinţei locutorului (modul în care
vorbitorul identifică pentru sine însuşi individul despre care doreşte să vorbească) şi conţinutul
sensului lexical al expresiei referenţiale utilizate sînt distincte.

Dar atunci, cum se poate explica oare că referinţa intenţionată a vorbitorului şi


referinţa semantică coincid întotdeauna în cazul persoanei întîi, dar nu şi
în cazul celei de a doua? Ipoteza noastră este că în cazul persoanei a doua, această
noncoincidenţă este posibilă deoarece conţinutul referinţei locutorului poate
identifica un obiect care nu este referinţa semantică. Pe scurt, dacă există infaili­
bilitate personală, este aşa fiindcă un locutor care foloseşte persoana întîi are intenţia
de a se desemna pe sine însuşi, fără însă a trebui să se identifice pentru sine însuşi.
Este ceea ce se numeşte accesul privilegiat: noi avem un acces privilegiat la propriile
noastre senzaţii, la sentimentele noastre, la opiniile noastre, şi nu e nevoie să ne
întrebăm dacă sînt ale noastre. Locutorul are deci o intenţie referenţială, dar nu se
identifică pentru sine însuşi şi, în consecinţă, neexistînd identificarea pe care o face
324 CAPITOLUL 12

pentru sine însuşi a obiectului pe care înţelege să îl desemneze, ea nu poate ajunge


la un obiect diferit de referinţa semantică.
Ne putem întreba dacă acest răspuns corespunde ipotezei referenţiale sau
ipotezei stilistice privind infailibilitatea personală. Ni se pare că ea este în primul
rînd referenţială (vorbitorul nu se poate înşela atunci cînd întrebuinţează eu
tocmai pentru că el se referă la sine însuşi) şi, parţial, stilistică (locutorul nu se
poate înşela atunci cînd întrebuinţează eu tocmai deoarece caracteristica subiec­
tivităţii este accesul imediat la sine însuşi). Vom observa totuşi că această a doua
parte a explicaţiei noastre nu este legată de vreo caracteristică a termenului eu,
ci de o caracteristică a subiectivităţii care există independent de persoana întîi
şi de folosirea sa. Iată de ce persoana întîi este cu siguranţă o reprezentare posibilă
a subiectivităţii, dar nu singura.

3.2. EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII PRIN PERSOANA A DOUA ŞI A TREIA

Examinarea stilului indirect liber a arătat că exprimarea subiectivităţii se poate


face atît la persoana întîi, cît şi la a doua sau la a treia. Vom consacra acest sfîrşit
de capitol tocmai explicaţiei acestor posibilităţi multiple.

3.2.1. Regulile de protejare a referinţei


Vom observa mai întîi că deoarece pronumele personale sînt termeni referenţiali,
trebuie să ţinem cont de această caracteristică pentru a le explica întrebuinţările.
Pe de altă parte, dacă stilul indirect liber are un anumit n u m ă r de proprietăţi
comune cu discursul direct, el are de asemenea un anumit număr de caracteristici
comune cu discursul indirect, în primul rînd acelea care privesc schimbarea
anumitor termeni referenţiali în timpul trecerii de la discursul direct la cel in­
direct. Această schimbare face obiectul regulilor care permit protejarea referinţei:
Reguli de protejare a referinţei în stilul indirect
1. Cînd locutorul îşi raportează propriul său discurs sau propriul său gînd, el trebuie să
întrebuinţeze eu pentru a se referi la sine însuşi.
2. Cînd locutorul îşi raportează propriul său discurs sau discursul altcuiva a propos de
interlocutorul său, el trebuie să întrebuinţeze tu pentru a se referi la interlocutorul său.
3. Cînd locutorul raportează discursul cuiva diferit de sine însuşi sau de interlocutor, ori
â propos de cineva diferit de el însuşi sau de interlocutor, el trebuie să întrebuinţeze el/
ea sau o altă expresie coreferenţială pentru a desemna acest individ.
Vedem deci că aceste reguli nu au alt scop decît să păstreze intactă, să protejeze
referinţa, şi vom observa de altfel că ele nu sînt suficiente p e n t r u a descrie stilul
indirect liber: într-adevăr, dacă în stilul indirect liber putem întrebuinţa un nume
propriu sau o descripţie definită pentru a desemna un individ care face obiectul
discursului sau al gîndului raportat, în chiar enunţul în stil indirect liber nu poate
POLIFONIE ŞI ENUNŢARE 325

fi vorba de utilizarea unui nume propriu sau a unei descripţii definite pentru
desemnarea locutorului enunţului iniţial sau a subiectului gîndului iniţial. Există
deci în stilul indirect liber ceva mai mult decît simpla protejare a referinţei, iar
acest plus este legat de exprimarea subiectivităţii.

3.2.2. Exprimarea subiectivităţii şi protejarea transparenţei propoziţionale


Opoziţia dintre transparenţă şi opacitate referenţială nu este ceva nou.
Problema opacităţii referenţiale se pune în contextele numite oblice sau opace care se
caracterizează prin prezenţa unui verb de atitudine propoziţională, ca de exemplu a crede. In aceste
contexte, unei expresii referenţiale date nu i se poate substitui o altă expresie coreferenţială cu
prima fără a schimba valoarea de adevăr a întregii fraze. Cu alte cuvinte, unei expresii nu i se
poate substitui o expresie coreferenţială salva veritate:

(24) a Ion crede că Seneca era preceptorul lui Alexandru cel Mare.
b. Seneca = preceptorul lui Nero.
c. (F) Ion crede că preceptorul lui Nero era preceptorul Iui Alexandru cel Mare.

A trebuit să vină Castaneda (cf. Castaneda 1979, 1989) ca să se poată opera


distincţia între transparenţă şi opacitate propoziţională. Castaneda propune
într-adevăr o teorie a referinţei care se sprijină pe distincţia dintre trei fenomene
(majore), cel mai des confundate:
(i) firstperson thinking reference, adică referinţa pe care un anumit individ o face
la o anumită entitate prin simplul fapt de a se gîndi la aceasta;
(ii) second person attribution of reference, sau atribuirea de către locutor a unui
act de referinţă unei alte persoane (sau unei persoane despre care crede că este
alta), pe drept sau pe nedrept;
(iii) denotaţia înscrisă în sensul lexical.
Tipul fundamental de referinţă este primul şi, după Castaneda, comunicarea este
completă atunci cînd propoziţiile sînt comunicate aşa cum au fost ele pronunţate
sau împărtăşite, fie că enunţurile pot fi repetate pur şi simplu aşa cum au fost
ele produse, fie că ele pot fi formulate în termeni corespunzători. De aici rezultă
că transparenţa sau opacitatea propoziţională ţin de fidelitatea dintre rapor­
tarea gîndirii sau a vorbirii [„parole"] de către o a terţa persoană şi gîndul
sau vorbirea acestei terţe persoane înseşi. Transparenţa propoziţională nu se confun­
dă cu transparenţa referenţială, iar un enunţ poate fi transparent din punct de vedere
propoziţional fără a fi transparent din punct de vedere referenţial şi vice-versa. Aceasta
ridică o problemă imediată: dacă raportăm discursul altcuiva şi dacă acest discurs
conţine o referinţă la locutor prin întrebuinţarea uneia dintre mărcile persoanei întîi,
acest discurs nu poate fi reprodus verbatim fără a-i compromite referinţa, dar atunci
326 CAPITOLUL 12

nu îl putem transmite păstrîndu-i intactă transparenţa prepoziţională. Există totuşi


un mijloc de a o face prin ceea ce Castaneda numeşte cvasiindicatori: cvasiindicatorii
se opun indicatorilor, iar definiţiile lor sînt următoarele:
Definiţia unui indicator
Un termen este întrebuinţat ca indicator dacă, în această întrebuinţare, el se înscrie în
primul tip de referinţă, firstperson thinking reference, adică dacă el este întrebuinţat de
un anume individ pentru o referinţă deictică sau demonstrativă.
Definiţia unui cvasiindicator
Un termen este întrebuinţat ca cvasiindicator dacă, în această întrebuinţare, el se înscrie
în cel de-al doilea tip de referinţă, second person attribution of reference, adică dacă este
întrebuinţat de un anume individ pentru a atribui unui alt individ (sau unui individ despre
care acesta crede că este altul) activitatea şi modalitatea unei referinţe particulare.

Distincţia dintre indicatori şi cvasiindicatori este pragmatică, ea avînd legătură mai de­
grabă cu întrebuinţarea termenilor decît cu semnificaţia lor. Remarcăm totuşi că indicatorii sînt
cel mai adesea termeni indiciali {eu, aici, acum etc.) pe cînd cvasiindicatorii sînt cel mai adesea
expresii anaforice. Se constată cu toate acestea şi indici pe rol de cvasiindicatori. Pentru aceasta
putem trimite la exemplele selectate din Butor, Yourcenar sau Uhlman ((19), (20), respectiv (21)).

Vedem că definiţia indicatorilor şi a cvasiindicatorilor este în mare parte prag­


matică. Vom observa totuşi că numai unii dintre termenii referenţiali pot fi
întrebuinţaţi într-un mod indexic sau cvasiindexic: pronumele personale şi terme­
nii care le sînt asociaţi (posesive, reflexive, clitice etc.) şi termenii demonstrativi.
Revenind la exprimarea subiectivităţii, ce putem spune despre ea? Că
pentru ea este esenţial ca fenomenul de firstperson thinking să fie menţinut sau,
cu alte cuvinte, ca transparenţa prepoziţională să fie maximă. In cazul acesta,
termenii referenţiali întrebuinţaţi într-un discurs care exprimă subiectivitatea
vor trebui să fie cvasiindicatori, atît cît se poate, atunci cînd simpla repetiţie a
discursului riscă să încalce regulile de protejare a referinţei indicate mai sus.
Astfel, stilul indirect liber, care este forma discursului raportat avînd drept scop
exprimarea subiectivităţii (de unde şi importanţa sa în discursul literar) nu se
supune doar regulilor de protejare a referinţei: el se supune şi unei reguli foarte
generale de protejare a transparenţei prepoziţionale, care îi prescrie să utilizeze
acei cvasiindicatori care sînt corespunzători indicatorilor întrebuinţaţi în dis­
cursul sau în gîndul iniţial.
13. DEIXIS ŞI ANAFORÂ

D EIXA şi ANAFORA sînt două dintre formele diferite pe care le poate


lua referinţa: referinţa directă, referinţa indirectă, referinţa demonstrativă,
referinţa deictică şi referinţa anaforică:
Iată cîte un exemplu pentru fiecare tip menţionat:
(1) Marco Polo este şi un personaj al cărţii Villes invisibles de Italo Calvino.
(2) Omleta cu şuncă (clientul care a comandat-o) a plecat fără să plătească.
(3) A, arătîridu-1 cu mîna pe C: «Copilul ăsta are febră».
(4) Mă dor dinţii.
(5) Petra şi-a pierdut pălăria. [El.] E foarte distrat.
In (1), numele proprii Marco Polo şi Italo Calvino servesc la efectuarea unor acte de referinţă
directă; în (2), descripţia definită (articol definit + nume (+modificator)) omleta cu şuncă foloseşte
la efectuarea unui act de referinţă indirectă; în (3), grupul nominal demonstrativ copilul ăsta
serveşte la operarea unui act de referinţă demonstrativă; în (4), pronumele de persoana întîi mâ
foloseşte la efectuarea unui act de referinţă deictică; în (5), pronumele de persoana a treia el serveşte
la efectuarea unui act de referinţă anafonică.

In general se consideră că referinţa demonstrativă este o formă de referinţă


deictică. Vom vedea, însă, în continuare, că această opinie este discutabilă. Deo­
camdată, vom include referinţa demonstrativă în cea deictică. O analiză a deicti-
celor şi a anaforei presupune, înainte de toate, un răspuns la următoarele două
întrebări:
(i) Ce elemente comune există în referinţa deictică şi în cea anaforică?
(ii) Ce anume le separă?

1. DEIXIS ŞI ANAFORA: LIPSA AUTONOMIEI REFERENŢIALE


Meritul de a fi propus o teorie lingvistică a referinţei îi revine lingvistului francez
Jean-Claude Milner (cf. Milner 1982). Intre altele, această teorie are avantajul
de a indica limitele analizei lingvistice în atribuirea referenţilor şi de a explica
această insuficienţă, din perspectiva teoriei înseşi, pe baza particularităţilor
semantice ale termenilor referenţiali care intervin în referinţa deictică şi în cea
328 CAPITOLUL 13

anaforică. Dincolo de diferitele lor tipuri de întrebuinţare, termenii referenţiali


au o unitate de suprafaţă determinată de apartenenţa prenumelor, a numelor
proprii, a descripţiilor definite şi nedefinite etc. la grupurile nominale. Unui
termen referenţial i se atribuie un referent pe baza semnificaţiei lexicale a acestui
termen. In terminologia lui Milner se vorbeşte de referinţă actuală, pentru a
desemna referentul termenului, şi de referinţă virtuală, pentru a desemna
semnificaţia lui lexicală. Dacă un termen referenţial are referinţă virtuală inde­
pendent de întrebuinţarea lui, în schimb el nu poate avea referinţă actuală decît
în întrebuinţare. De aceea, unui termen referenţial i se poate atribui un refe­
rent, adică o referinţă actuală, doar dacă acest termen apare într-un enunţ produs
de un locutor.
Să vedem care este, în mod precis, rolul referinţei virtuale în operaţia de
atribuire a unei referinţe actuale unui termen referenţial. Referinţa virtuală a
unui termen referenţial dat menţionează condiţiile pe care trebuie să le satisfacă
un obiect din lume (în sens larg) pentru a putea fi referentul termenului respectiv.
In situaţia descripţiilor definite şi nedefinite, de pildă, expresia referenţială nu
este simplă, ci complexă: în acest caz, principiul compoziţionalităţii se aplică,
iar referinţa virtuală rezultă din combinarea referinţelor virtuale ale diverşilor
componenţi ai expresiei.
Să observăm exemplul următor:
(6) Pisica neagră a ieşit pe fereastră.
Expresia referenţială.pisica neagră este o descripţie definită complexă. Pentru a-i putea fi
referent, un obiect din lume ar trebui să satisfacă condiţiile legate de faptul de a fi pisică şi de
condiţiile corespunzătoare faptului de a fi negru.

Şi totuşi, anumiţi termeni referenţiali sînt lipsiţi de referinţă virtuală. Este


cazul pronumelor în general, fie ele personale sau demonstrative, cărora este
imposibil să li se atribuie o referinţă actuală pe baza referinţei lor virtuale, pentru
că nu o au. Aceste pronume sînt incapabile, deci, prin ele înseşi, să-şi determine
referinţa actuală în întrebuinţare şi, de aceea, Milner le consideră lipsite de
autonomie referenţială. Aşadar, există printre termenii referenţiali o distincţie
între termenii care sînt dotaţi cu referinţă virtuală şi cu autonomie referenţială
şi cei lipsiţi de referinţă virtuală şi autonomie referenţială. Expresiile referenţiale
utilizate în acest din urmă caz, pentru referinţa deictică şi pentru cea anaforică,
nu au autonomie referenţială. Caracteristica lor comună constă, deci, tocmai în
această privaţiune (lipsă) împărtăşită.
Să reluăm exemplul (6) şi să-1 comparăm cu (4) şi (5):

(6) Pisica neagră a ieşit pe fereastră.


DEIXIS ŞI ANAFORÂ 329

(4) Mă dor dinţii.


(5) Petrii şi-a pierdut pălăria. [EL] E foarte distrat.
A

In exemplul (6), cel puţin în principiu este posibilă atribuirea unui referent pentru descripţia
deîimtăpisica neagră; aceasta specifică un anumit număr de condiţii pe care trebuie să le satisfacă
un obiect pentru a putea fi referentul descripţiei. Pentru pronumele de persoana întîi din (4), nu
există altă condiţie decît aceea de a spune eu, condiţie oarecum circulară. Pentru pronumele de
persoana a treia din (5), situaţia este şi mai dificilă: singura condiţie impusă referentului este aceea
de a putea fi desemnat printr-un masculin.

2. DEIXIS ŞI ANAFORĂ: RECURSUL LA ANTECEDENT


ŞI RECURSUL LA SITUAŢIA DE ENUNŢARE
2.1. SATURARE SEMANTICĂ ŞI REFERINŢĂ VIRTUALĂ
Cum am văzut deja, punctul comun în cazul referinţei deictice şi al referinţei
anaforice îl constituie lipsa de autonomie referenţială a termenilor utilizaţi. Dacă
definim saturarea semantică drept proprietate a unei referinţe virtuale (cf.
Milner 1989), această lipsă de autonomie referenţială corespunde unei slabe
saturări semantice. Să subliniem că saturarea semantică este o proprietate com­
parativă: un termen poate fi saturat semantic slab, mediu sau puternic. Termenii
utilizaţi pentru referinţa anaforică şi pentru cea deictică au ca punct comun
capacitatea de a fi slab saturaţi semantic: prin urmare, procesul care permite să
li se atribuie un referent este un proces de saturare semantică; ceea ce distinge,
însă, referinţa deictică de cea anaforică constă în faptul că procesul de saturare
nu este identic. Desigur, şi într-un caz, şi-n celălalt, carenţele referinţei virtuale
trebuie suplinite prin informaţii împrumutate din alte părţi, dar sursa acestor
informaţii este diferită, pe bună dreptate, în funcţie de natura referinţei: deictică,
respectiv anaforică.

(i) într-adevăr, în cazul referinţei anaforice, cotextul lingvistic este locul unde
se va căuta suplimentul de informaţie, sub forma unui antecedent, adică a unui
termen referenţial autonom care este legat de elementul anaforic printr-o dublă
relaţie, de coreferinţă şi de reluare, şi care împrumută referinţa sa virtuală
elementului anaforic, dîndu-i în acelaşi timp posibilitatea de a dobîndi o referinţă
actuală.
(ii) In cazul referinţei deictice, referentul va fi căutat direct în anturajul fizic,
fie în virtutea unui gest indicativ, cînd referentul se va numi demonstraţie, fie al
unei determinări (parţiale) prin instrucţiunile lingvistic ataşate termenului deictic.
Prin urmare, în principiu, referinţa anaforică rămîne lingvistică; referinţa deictică, în schimb,
îmbină aspecte lingvistice cu aspecte nelingvistice.
330 CAPITOLUL 13

Să examinăm din nou exemplele (3), (4) şi (5):


(3) A, arătîndu-1 cu mîna pe C: «Copilul ăsta are febră.»
(4) Mă dor dinţii.
(5) Petru, şi-a pierdut pălăria. [El] E foarte distrat.
A

In (3) şi (4), ne găsim în faţa unor exemple de referinţă deictică, în (5), în faţa unui exemplu de
referinţă anaforică. In (3) este vorba de cazul particular al referinţei demonstrative: interlocutorul
lui A identifică referentul lui copilul ăsta pe baza expresiei referenţiale şi a gestului lui A. In (4)
avem o referinţă deictică nondemonstrativă: interlocutorul îl identifică pe locutorul lui (4) ca
fiind referentul lui mă pe baza referinţei virtuale a lui mă [eu] (care, în această optică, ar trimite
la ceva de felul lui locutorul acestui enunţ) şi a situaţiei de enunţare. In fine, în (5) este vorba de o
referinţă anaforică: persoanei a treia [el] i se atribuie un referent pe baza antecedentului său,
Petru.

2.2. COREFERINŢA ACTUALĂ ŞI COREFERINŢA VIRTUALĂ


Pentru a încheia această primă abordare a distincţiei anaforă/deixis, vom reveni
pentru o clipă la anaforă. Aşa cum am spus, elementul anaforic şi antecedentul
său sînt într-o dublă relaţie, de coreferinţa, pe de-o parte, şi de reluare, pe de altă
parte. Milner introduce aici, alături de distincţia referinţă virtuală/referinţă
actuală şi paralel cu această distincţie, o alta, între coreferinţa virtuală şi corefe­
rinţa actuală.
Să examinăm următoarele exemple împrumutate din Milner:

(7) On a coupe la chevelure de Samson et on l'a brulee.


[Lui Samson i-au tăiat părul şi i l-au ars],
(8) On a coupe la chevelure de Samson et elle a repousse.
[Lui Samson i-au tăiat părul şi (acesta) i-a crescut din nou].
In (7), ca şi în (8), pronumele (respectiv /' şi elle) [iar pentru 1. rom, /- şi acesta - NT] are ca ante­
cedent descripţia definită la chevelure de Samson: în ce priveşte relaţia de coreferinţa dintre
pronume şi antecedentul său, există o diferenţă. In (7), ceea ce i s-a tăiat de pe cap lui Samson
coincide cu ceea ce a fost ars, realizîndu-se astfel, simultan, coreferinţa virtuală şi coreferinţa
actuală dintre pronume şi antecedent. In (8), ceea ce i s-a tăiat de pe cap lui Samson nu este iden­
tic cu ceea ce i-a crescut din nou pe cap; în acest caz, coreferinţa pronumelui cu antecedentul
său nu este decît virtuală.

După părerea lui Milner, coreferinţa virtuală şi cea actuală nu joacă acelaşi
rol în referinţa anaforică. într-adevăr, dacă relaţia de coreferinţa dintre pronume
şi antecedent este cel mai adeseori dublă, coreferinţa virtuală şi actuală în acelaşi
timp, în referinţa anaforică, în schimb, este esenţială doar relaţia de coreferinţa
virtuală; în realitate, aceasta este cea care permite atribuirea unei referinţe actuale
pronumelui. Prin urmare, referinţă anaforică fără coreferinţa virtuală nu există.
DEIXIS ŞI ANAFORA 331

3. DIFICULTĂŢILE ANALIZEI T R A D I Ţ I O N A L E A DEIXEI


ŞI A A N A F O R E I
Este meritul lui Milner de a fi dat definiţiilor din lingvistica tradiţională, adesea
cam incerte, o formă mai precisă care permite, în problema dată, o evaluare atît
a avantajelor, cît şi a limitelor. într-adevăr, în maniera admirabil expusă de
Milner, devine evident că teoria tradiţională întîmpină o seamă de probleme cînd
este confruntată cu realitatea lingvistică. In m o d previzibil, aceste dificultăţi nu
sînt identice cînd este vorba de definirea anaforei sau de cea a deixei. Vom începe
prin examinarea dificultăţilor care apar în definirea anaforei (cf. asupra acestui
aspect, Kleiber 1989).

3.1. ESTE ANAFORA CU ADEVĂRAT UN FENOMEN LFNGVISTIC?

3.1.1. Inexistenţa termenilor anaforici


Dacă anafora ar fi un fenomen lingvistic, ne-am aştepta ca acest fenomen să fie
marcat lingvistic, adică să existe anumite expresii referenţiale destinate doar
acestei unice utilizări posibile. Să reluăm caracteristicile anaforei:

(i) existenţa unui proces particular de identificare referenţială;


(ii) trecerea printr-o altă expresie referenţială: antecedentul;
(iii) faptul că expresia referenţială este lipsită de autonomie referenţială (ceea ce
se întîmplă în mod obişnuit în cazul pronumelui);
(iv) existenţa unei relaţii de coreferinţă;
(v) existenţa unei relaţii de reluare.

Lăsînd deoparte pronumele de persoana a treia, vom sublinia că nici ceilalţi


termeni referenţiali consideraţi în mod curent drept anaforici nu îndeplinesc
toate aceste caracteristici.
Fenomenul este evident în special cu privire la expresiile demonstrative
sau la descripţiile definite: uneori, acestea pot fi utilizate într-un fel care, cel
puţin la suprafaţă, pare apropiat de o întrebuinţare anaforică.
Să examinăm exemplele (9) şi (10):
(9) Ai văzut maşina nouă a lui Petru? Rabla asta poate atinge 260 de km.
(10) Gorila parcului zoologic din Romaneches-Thorins e melancolică. Animalul
şi-a pierdut perechea.
Cele două expresii rabla asta şi animalul sînt utilizate într-un mod calificabil drept anaforic. Cu
toate acestea, nici una dintre expresii nu este lipsită de referinţă virtuală. Şi totuşi, vom observa
că datorită prezenţei unui adjectiv demonstrativ, expresia rabla asta se remarcă prin lipsă de
332 CAPITOLUL 13

autonomie referenţială, ceea ce nu se întîmplă cu descripţia definită animalul. De aceea, n-ar fi


legitim să susţinem că numai un termen referenţial complet lipsit de referinţă virtuală poate fi
anaforic.

Pe de altă parte, dacă este adevărat că pronumele de persoana a treia reuneşte


toate aceste caracteristici, nu rămîne mai puţin adevărat că el este susceptibil şi
de alte întrebuinţări, mai precis de utilizări demonstrative.
Să luăm în discuţie exemplul (11):

(11) A, arătîndu-1 pe C: «Doctore, el are febră!»


Aici, pronumele de persoana a treia este utilizat demonstrativ şi nu anaforic. Ceea ce permite să
i se atribuie pronumelui o referinţă actuală este tocmai gestul însoţitor al lui A cînd acesta rosteşte
forma pronominală, fapt care face inutil orice recurs la vreun antecedent.

Prin urmare, pare să nu existe un ansamblu de expresii referenţiale care să fie


rezervate referinţei anaforice, iar anafora, chiar dacă este un fenomen lingvistic,
cu siguranţă nu este un fenomen marcat prin mijloace lingvistice.

3.1.2. Dificultăţile noţiunii de reluare


In conformitate cu definiţia dată mai sus anaforei ca utilizare a unui termen
referenţial nesaturat, al cărui proces de saturare semantică se obţine recurgînd
la contextul lingvistic, vom atrage atenţia că nu există motive să considerăm
anafora altceva decît un fenomen lingvistic. De altfel Milner însuşi (cf. Milner
1982) insistă asupra acestui punct şi spune clar că anafora se reglează doar la
nivelul cotextului lingvistic. Pe de altă parte, chiar dacă relaţia de coreferinţă,
în sine, nu este specifică anaforei, în schimb cele două relaţii, de coreferinţă şi
de reluare, sînt cruciale; relaţia de reluare este elementul esenţial în definirea
anaforei ca o relaţie asimetrică între un termen lipsit de autonomie referenţială
şi un termen care o posedă.
Dar şi noţiunea de reluare este, ea însăşi, departe de a fi clară. Care sînt
caracteristicile ei principale? Pe de-o parte, ea este considerată adesea ca o relaţie
sintactică (mai cu seamă în lingvistica generativă); pe de altă parte, dacă analiza
(esenţial semantică, să subliniem acest lucru) propusă de Milner este exactă,
reluarea se bazează pe noţiunea de anterioritate: pentru ca termenului anaforic
să i se poată atribui un referent, antecedentul trebuie să-1 preceadă. Care este
situaţia acestor două caracteristici?
Nu vom oferi aici o analiză detaliată a relaţiei sintactice de reluare. Ne
vom mulţumi să menţionăm că domeniul de manifestare al frazei este acela al
sintaxei şi că, fără-ndoială, într-un anumit număr de cazuri, antecedentul şi
termenul anaforic aparţin aceleiaşi fraze.
DEIXIS ŞI ANAFORĂ 333

Din acest punct de vedere, să luăm în considerare exemplele (12) şi (13):


(12) Ioni crede că [el] a căzut Ia examen.
(13) Ion. şi.-a pierdut pălăria.
Aici nu sînt probleme: antecedentul, adică Ion, şi pronumele din (12) sau adjectivul posesiv [în
1. rom. un reflexiv în dativ-posesiv - N T ] din (13) apar în aceeaşi frază. Prin urmare, aceste
elemente pot fi în relaţie sintactică de reluare, oricare ar fi ea.

Totuşi, trebuie să remarcăm că o coexistenţă în aceeaşi frază a doi termeni refe-


renţiali, unul dotat (prevăzut) cu autonomie referenţială, iar celălalt lipsit de ea,
nu implică cu nimic legătura acestor doi termeni printr-o reluare şi nici, cu atît
mai mult, printr-o anaforă.
(14) şi (15), care inserează pe (12) şi, respectiv, pe (13) într-un context, sînt lămuritoare în
acest sens:
(14) Paul. este indispus. Ion crede că [el.] a căzut la examen.
(15) Paul este indispus. Ion şt-a pierdut pălăria.
Aici, pronumele dm propoziţia a doua are ca antecedent numele propriu din prima propoziţie,
nefiind deci în vreo relaţie anaforică cu numele propriu din propoziţia a doua.

Şi totuşi, mai e ceva: cum va fi posibilă o relaţie sintactică de reluare în cazurile


cînd elementul anaforic urmează să-şi caute antecedentul dincolo de limitele
frazei?
Aici ne aflăm în faţa cazurilor ilustrate prin (14) şi (15). Relaţia anaforică ce se stabileşte
între Paul din prima propoziţie şi, respectiv, el din a doua propoziţie, ca şi între Paul din prima
propoziţie şi pronumele şi- din cea de-a doua, nu poate corespunde, în nici un caz, unei relaţii
sintactice de reluare.

Prin urmare, este dificil să considerăm noţiunea de reluare ca o relaţie sintactică;


acest fapt s-ar putea admite doar dacă am presupune că nu toate cazurile tratate
în general ca anaforice (cînd elementul anaforic îşi va căuta referentul într-o frază
anterioară celei în care apare el) sînt cu adevărat cazuri de anafore.
Vom remarca, de asemeni, că dacă noţiunea de reluare ar fi sintactică,
ne-am putea aştepta să existe acord între elementul anaforic şi antecedentul său.
Or, nu totdeauna se întîmplă aşa.
Să examinăm exemplul (16):
(16) Primul ministru a inaugurat noua centrală nucleară deschisă de EDR Ea/El
a ţinut un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.
Dacă primul ministru ar fi o femeie, atunci reluarea este la fel de posibilă aici printr-un pronume
personal de persoana a treia feminin sau masculin. Prin urmare, se pare că n-am avea de-a face
cu o relaţie de acord.
334 CAPITOLUL 13

Aşadar, putem pune la îndoială caracterul sintactic al noţiunii de reluare, şi


aceasta din cauza posibilităţii unui antecedent plasat în afara frazei şi datorită
caracterului neobligatoriu al acordului.
Ce rămîne să mai însemne atunci anterioritate? Dacă este adevărat că
noţiunea de reluare (şi, deci, cea de anaforă) pare să impună o ordine în apariţia
celor două elemente pe care le leagă, termenul referenţial autonom precedînd
termenul neautonom, această ordine este oare respectată în realitate? Noţiunea de
cataforă, care apare tocmai pentru a da seama de cazurile cînd termenul autonom
urmează termenului neautonom, contrazice obligativitatea anteriorităţii.
Să considerăm următoarele exemple:
(17) Doar cînd el. s-a atîrnat de plafon devorînd o banană cu coajă cu tot, Max a
observat că amicul său BilL era un cimpanzeu.
(18) Cade singur în ea. cine sapă groapa, altuia.
In (17), antecedentul lui el de la începutul frazei este Bill, care apare doar mai tîrziu. In (18),
antecedentul lui ea este groapa, penultimul cuvînt al frazei.
Totuşi vom observa că gramatica generativă a propus o regulă care autorizează coreferinţa
între un anaforic şi un antecedent care îl precedă într-o construcţie sintactică specifică, regulă
cunoscută sub denumirea de c-comandă, dar care îl interzice, în aceeaşi construcţie, dacă ante­
cedentul precedă anaforicul:
(19) Ion. crede că [el.] va obţine postul.
(19') * EL crede că Ioa va obţine postul.
In (19), antecedentul Ion precedă anaforicul el [exprimat desinenţial în forma de persoana a treia
a verbului, în 1. rom. - N T ] , şi coreferinţa este posibilă. In (19'), antecedentul Ion urmează
anaforicului el, iar coreferinţa este imposibilă pentru că e/îşi c-comandă antecedentul (în termeni
mai puţin tehnici, e/îşi domină sintactic antecedentul). Cu toate acestea, s-a remarcat că (cf. Bach 1987,
Castaneda 1989) în (19') coreferinţa nu este deloc imposibilă dacă ne situăm în ipoteza conform căreia
Ion nu ştie că el însuşi este Ion (suferind de amnezie sau de dedublarea personalităţii etc.) sau în cazul
anumitor personalităţi precum generalul de Gaulle, Alain Delon sau Yves Montând (pentru a nu cita
decît cîteva exemple), care se desemnează ele înseşi prin persoana a treia.

Aşadar, noţiunea de reluare rămîne destul de nebuloasă, pe de-o parte


nefiind sintactică, pe de altă parte necorespunzînd totdeauna unei anteriorităţi.
Noţiunea de anaforă, la rîndul ei, pare să se reducă la noţiunea de coreferinţa,
pe de-o parte, iar pe de alta, la o relaţie de dependenţă dintre un termen care îşi
poate atribui o referinţă actuală independent de alţi componenţi ai frazei şi un
termen inapt de această funcţionare.

3.1.3. Dificultăţile coreferinţei


Aşa cum am văzut mai sus, coreferinţa se separă în două relaţii, una de coreferinţa
virtuală, cînd cei doi termeni au în comun referinţa virtuală, şi relaţia de corefe-
DEIXIS ŞI ANAFORĂ 335

rinţă actuală, cînd referinţa actuală este comună celor doi termeni. Vom reaminti
că, deşi coreferinţă actuală se realizează frecvent în relaţia anaforică, totuşi ea
nu este esenţială; rolul principal revine coreferinţei virtuale din cauza depen­
denţei termenului neautonom referenţial faţă de termenul autonom din punct
de vedere referenţial, care îi asigură, indirect, posesia unei referinţe actuale. De
aceea sîntem tentaţi să spunem că, în definitiv, ceea ce caracterizează anafora este
pur şi simplu relaţia de coreferinţă virtuală. Şi totuşi există numeroase obstacole
în faţa acestui mod de a vedea lucrurile: mai întîi, posibilitatea ca acea coreferinţă
virtuală dată să fie insuficientă pentru stabilirea antecedentului «bun» în cazurile
cînd există mai mulţi candidaţi la funcţia de antecedent; în al doilea rînd, even­
tualitatea unei relaţii anaforice fără coreferinţă virtuală. Se dovedeşte că aceste
două posibilităţi se realizează.

Determinarea antecedentului «bun»


Una dintre problemele ivite în determinarea antecedentului «bun» pe baza unei
simple relaţii de coreferinţă virtuală este, cu siguranţă, slaba saturare semantică
a elementului anaforic, cînd acesta este un pronume de persoana a treia. în­
tr-adevăr, în acest caz, singura informaţie pe care o aduce pronumele este că refe­
rentul antecedentului său (fiindcă, aşa cum s-a văzut mai sus, acordul cu antece­
dentul nu este garantat totdeauna) poate fi desemnat printr-un termen masculin,
dacă pronumele de persoana a treia este la masculin, sau printr-un termen fe­
minin, dacă pronumele are formă de feminin. De aceea, este de-ajuns ca mai
mulţi termeni referenţiali să aibă aceeaşi caracteristică de gen pentru ca deter­
minarea referentului, în absenţa unor informaţii suplimentare, să devină dificilă.
Vom împrumuta un exemplu din Mehler şi Dupoux (cf. 1987), devenit clasic:

(20) Patronul 1-a concediat pe muncitor pentru că [el] era un comunist convins.
Nimic din semnificaţia lui [e/] sau din sintaxa acestei fraze nu ne permite să decidem dacă antece­
dentul lui el este patronul sau muncitorul.

Prin urmare, dacă noţiunea de coreferinţă virtuală este necesară anaforei, ea nu


îi este şi suficientă, cel puţin în privinţa determinării antecedentului.

Anaforă fără coreferinţă virtuală


Dar coreferinţă virtuală este ea absolut necesară anaforei? Dacă ar fi, atunci nu
s-ar putea găsi anafore lipsite de coreferinţă virtuală. Or, se pare că există, mai
cu seamă cînd anafora se realizează asupra unui termen al cărui referent se
transformă cu timpul. într-adevăr, noţiunea de coreferinţă virtuală presupune
identitatea sensului lexical al celor doi termeni puşi în relaţie: aşadar, ar trebui
334 CAPITOLUL 13

Aşadar, putem pune la îndoială caracterul sintactic al noţiunii de reluare, şi


aceasta din cauza posibilităţii unui antecedent plasat în afara frazei şi datorită
caracterului neobligatoriu al acordului.
Ce rămîne să mai însemne atunci anterioritate? Dacă este adevărat că
noţiunea de reluare (şi, deci, cea de anaforă) pare să impună o ordine în apariţia
celor două elemente pe care le leagă, termenul referenţial autonom precedînd
termenul neautonom, această ordine este oare respectată în realitate? Noţiunea de
cataforă, care apare tocmai pentru a da seama de cazurile cînd termenul autonom
urmează termenului neautonom, contrazice obligativitatea anteriorităţii.
Să considerăm următoarele exemple:
(17) Doar cînd el. s-a atîrnat de plafon devorînd o banană cu coajă cu tot, Max a
observat că amicul său BilL era un cimpanzeu.
(18) Cade singur în ea cine sapă groapa< altuia.
In (17), antecedentul lui el de la începutul frazei este Bill, care apare doar mai tîrziu. In (18),
antecedentul lui ea este groapa, penultimul cuvînt al frazei.
Totuşi vom observa că gramatica generativă a propus o regulă care autorizează coreferinţa
între un anaforic şi un antecedent care îl precedă într-o construcţie sintactică specifică, regulă
cunoscută sub denumirea de c-comandă, dar care îl interzice, în aceeaşi construcţie, dacă ante­
cedentul precedă anaforicul:
(19) Ion. crede că [el] va obţine postul.
(19') * EL crede că Ionj va obţine postul.
In (19), antecedentul Ion precedă anaforicul el [exprimat desinenţial în forma de persoana a treia
a verbului, în 1. rom. - N T ] , şi coreferinţa este posibilă. In (19'), antecedentul Ion urmează
anaforicului el, iar coreferinţa este imposibilă pentru că el îşi c-comandă antecedentul (în termeni
mai puţin tehnici, e/îşi domină sintactic antecedentul). Cu toate acestea, s-a remarcat că (cf. Bach 1987,
Castaneda 1989) în (19') coreferinţa nu este deloc imposibilă dacă ne situăm în ipoteza conform căreia
Ion nu ştie că el însuşi este Ion (suferind de amnezie sau de dedublarea personalităţii etc.) sau în cazul
anumitor personalităţi precum generalul de Gaulle, Alain Delon sau Yves Montând (pentru a nu cita
decît cîteva exemple), care se desemnează ele înseşi prin persoana a treia.

Aşadar, noţiunea de reluare rămîne destul de nebuloasă, pe de-o parte


nefiind sintactică, pe de altă parte necorespunzînd totdeauna unei anteriorităţi.
Noţiunea de anaforă, la rîndul ei, pare să se reducă la noţiunea de coreferinţa,
pe de-o parte, iar pe de alta, la o relaţie de dependenţă dintre un termen care îşi
poate atribui o referinţă actuală independent de alţi componenţi ai frazei şi un
termen inapt de această funcţionare.

3.1.3. Dificultăţile coreferinţei


Aşa cum am văzut mai sus, coreferinţa se separă în două relaţii, una de coreferinţa
virtuală, cînd cei doi termeni au în comun referinţa virtuală, şi relaţia de corefe-
DEIXIS ŞI ANAFORĂ 335

rinţă actuală, cînd referinţa actuală este comună celor doi termeni. Vom reaminti
că, deşi coreferinţă actuală se realizează frecvent în relaţia anaforică, totuşi ea
nu este esenţială; rolul principal revine coreferinţei virtuale din cauza depen­
denţei termenului neautonom referenţial faţă de termenul autonom din punct
de vedere referenţial, care îi asigură, indirect, posesia unei referinţe actuale. De
aceea sîntem tentaţi să spunem că, în definitiv, ceea ce caracterizează anafora este
pur şi simplu relaţia de coreferinţă virtuală. Şi totuşi există numeroase obstacole
în faţa acestui mod de a vedea lucrurile: mai întîi, posibilitatea ca acea coreferinţă
virtuală dată să fie insuficientă pentru stabilirea antecedentului «bun» în cazurile
cînd există mai mulţi candidaţi la funcţia de antecedent; în al doilea rînd, even­
tualitatea unei relaţii anaforice fără coreferinţă virtuală. Se dovedeşte că aceste
două posibilităţi se realizează.

Determinarea antecedentului «bun»


Una dintre problemele ivite în determinarea antecedentului «bun» pe baza unei
simple relaţii de coreferinţă virtuală este, cu siguranţă, slaba saturare semantică
a elementului anaforic, cînd acesta este un pronume de persoana a treia. în­
tr-adevăr, în acest caz, singura informaţie pe care o aduce pronumele este că refe­
rentul antecedentului său (fiindcă, aşa cum s-a văzut mai sus, acordul cu antece­
dentul nu este garantat totdeauna) poate fi desemnat printr-un termen masculin,
dacă pronumele de persoana a treia este la masculin, sau printr-un termen fe­
minin, dacă pronumele are formă de feminin. De aceea, este de-ajuns ca mai
mulţi termeni referenţiali să aibă aceeaşi caracteristică de gen pentru ca deter­
minarea referentului, în absenţa unor informaţii suplimentare, să devină dificilă.
Vom împrumuta un exemplu din Mehler şi Dupoux (cf. 1987), devenit clasic:

(20) Patronul S-a concediat pe muncitor pentru că [el] era un comunist convins.
Nimic din semnificaţia lui [e/] sau din sintaxa acestei fraze nu ne permite să decidem dacă antece­
dentul lui el este patronul sau muncitorul.

Prin urmare, dacă noţiunea de coreferinţă virtuală este necesară anaforei, ea nu


îi este şi suficientă, cel puţin în privinţa determinării antecedentului.

Anaforă fără coreferinţă virtuală


Dar coreferinţă virtuală este ea absolut necesară anaforei? Dacă ar fi, atunci nu
s-ar putea găsi anafore lipsite de coreferinţă virtuală. Or, se pare că există, mai
cu seamă cînd anafora se realizează asupra unui termen al cărui referent se
transformă cu timpul. într-adevăr, noţiunea de coreferinţă virtuală presupune
identitatea sensului lexical al celor doi termeni puşi în relaţie: aşadar, ar trebui
336 CAPITOLUL 13

ca termenul intens saturat referenţial să poată substitui termenul slab saturat


din punct de vedere referenţial. Insă, şi acesta este punctul crucial, substituţia
încetează să mai fie posibilă dacă referentul termenului intens saturat referenţial
conţine în descrierea lui un număr de transformări pe care acesta le-a suferit.
Să urmărim un alt exemplu (extras din Le Petit Perret gourmand):
(21) Luaţi o curcă viguroasă şi grasă, cam de 4-5 kg, tăiaţi-o, jumuliţi-o de pene,
scoateţi-i măruntaiele, pîrliţi-o, desfaceţi-o, apoi dezosaţi-o.
(22) Luaţi o curcă viguroasă şi grasă, cam de 4-5 kg, tăiaţi o curcă viguroasă şi grasă,
cam de 4-5 kg, jumuliţi de pene o curcă viguroasă şi grasă de vreo 4-5 kg,
pîrliţi o curcă viguroasă şi grasă de vreo 4-5 kg, [etc. etc.].
Aruncînd o simplă privire la fraza (22), în care am substituit pronumele o din (21) cu antecedentul
o curcă viguroasă şi grasă cam de 4-5 kg, observăm că substituţia conduce la un rezultat grotesc şi
transformă o reţetă culinară cu totul banală într-o lecţie pentru sado-masochişti. Aşadar, în acest
exemplu nu avem o coreferinţă virtuală, în schimb există, fără-ndoială, coreferinţă actuală.

Cu toate acestea, în cazurile menţionate, anafora continuă să existe. Astfel, se


pare că relaţia de coreferinţă virtuală, deşi este frecventă, n-ar fi necesară anaforei,
aşa cum nu este suficientă nici determinării antecedentului anaforei. Vom observa
că toate acestea pun o problemă mai generală: aşa cum am văzut la începutul
acestui capitol, însăşi noţiunea de anaforă se bazează pe ideea că procesul de
saturare, activat în scopul de a atribui referenţi termenilor utilizaţi anaforic, este
un proces specific şi - conform opiniei lui Milner, care în privinţa aceasta ur­
mează linia tradiţională - pur lingvistic. Dar la baza acestui proces era pusă relaţia
de coreferinţă virtuală, însemnînd că termenul anaforic neautonom îşi dobîndeşte
referinţa actuală de la referinţa virtuală pe care o împrumută de la un termen
autonom din punct de vedere referenţial. Dar dacă relaţia de coreferinţă virtuală
nu mai rămîne o regulă generală, atunci se pune întrebarea cum îşi poate obţine
o referinţă actuală elementul neautonom referenţial, care nu este utilizat nici
demonstrativ, nici deictic.

3.2. REFERINŢA DEMONSTRATIVĂ ESTE ÎNTR-ADEVĂR UN C A Z PARTICULAR

AL REFERINŢEI DEICTICE?

Luăm în discuţie în acest paragraf, în primul rînd, cazurile de referinţă deictică


nondemonstrativă, prin urmare cazurile în care un termen referenţial nedotat
cu autonomie referenţială îşi obţine referentul din anturajul fizic, fără a se recurge
la un gest. Acest caz corespunde pronumelor de persoana întîi şi a doua, precum
şi unor anumiţi termeni spaţiali sau temporali ca aici şi acum. In continuare, ne
vom ocupa totuşi doar de pronumele de persoana întîi şi a doua.
DEIXIS ŞI ANAFORĂ 337

Care sînt particularităţile lor? De la început vom remarca faptul că, pentru
a determina referinţa actuală a unui pronume de persoana întîi sau a doua, nu
este necesar ca elementul lingvistic exprimat prin pronume să fie însoţit de un
element nelingvistic din categoria gestului. Fiind dată situaţia de enunţare şi
pronumele, referinţa este determinată direct, imediat. Astfel, deşi pronumele
de persoana întîi şi a doua - pe care le vom numi acum deictice pentru a le
deosebi de pronumele de persoana a treia - sînt lipsite de autonomie referenţială,
fiindcă pentru atribuirea referentului lor trebuie să se ţină seama de situaţia de
enunţare, ele nu sînt, totuşi, total lipsite de referinţă virtuală; tocmai aceasta din
urmă este cea care defineşte condiţii suficient de precise pentru ca, în între­
buinţare şi în prezenţa situaţiei de enunţare, să li se poată atribui un referent.
Să ne imaginăm un locutor şi un interlocutor, primul spunîndu-i celui de-al doilea: «De­
seară [eu] te invit la cină». Pentru cei doi interlocutori nu există nici cea mai mică îndoială cu
privire la referentul lui eu [exprimat desinenţial în 1. rom. - NT] şi al lui tu.

Trebuie să insistăm asupra acestei caracteristici cu totul extraordinare a pre­


numelor deictice care nu se mai întîlneşte la nici un alt termen nonautonom din
punct de vedere referenţial.
Dar pronumele deictice mai au şi o altă caracteristică cu totul surprin­
zătoare pentru termenii lipsiţi de autonomie referenţială: aceste pronume nu pot
fi întrebuinţate altfel decît deictic. In timp ce termenii demonstrativi pot fi
utilizaţi anaforic, iar pronumele de persoana a treia - considerat adesea drept
cazul standard al termenului anaforic - poate fi întrebuinţat demonstrativ, pro­
numele deictice de persoana întîi şi a doua nu pot fi utilizate nici demonstrativ,
nici anaforic.
Astfel, putem avea:
(9) Ai văzut maşina cea nouă a lui Petru? Rabla asta poate atinge 260 pe oră.
(11) A, arătîndu-1 pe C: «Doctore, el are febră!».
Dar nu avem:
(23) *Fratele lui Petra este un escroc, ta o ştii bine.
(24) "'Anne Reboul. crede că nu eu. sînt autorul acestei cărţi.
Să observăm că (23) şi (24) ar fi posibile dacă s-ar admite că identitatea lui Petru şi a interlo­
cutorului lui (23), la fel cu cea a lui Anne Reboul şi a locutorului din (24) le sînt, fiecăruia în
parte, necunoscute. Există o paralelă interesantă cu (25), exprimare teoretic imposibilă, dar a cărei
imposibilitate ar dispărea dacă Ion n-ar şti că el este Ion:
(25) El. crede că Ion. a murit.
Ni s-ar putea contraargumenta prin exemplul discursului raportat în stil direct:
(26) Ion; a spus: «Ea sînt cel mai bun».
338 CAPITOLUL 13

Şi totuşi, determinarea referentului lui eu nu funcţionează aici în mod diferit faţă de funcţionarea
sa în discursul direct neraportat: se ajunge la Ion prin aplicarea aceleiaşi proceduri. Singura
diferenţă este că situaţia de enunţare pertinentă pentru determinarea referentului lui eu este
descrisă în enunţul însuşi.
Aşadar, se poate considera că termenii demonstrativi şi anaforici indică
prin mijloace lingvistice lipsa autonomiei lor referenţiale, fără a indica, totuşi,
cum poate fi ea remediată, în timp ce deicticele, indicînd lipsa lor de autonomie
referenţială, permit, în acelaşi timp, remedierea ei.

4. REFERINŢĂ ANAFORICĂ, REFERINŢĂ DEICTICĂ,


REFERINŢĂ DEMONSTRATIVĂ: ATRIBUIREA REFERENŢILOR
Aşa cum am văzut mai sus, procesul de saturare semantică este acela care, în
principiu, reglează problema atribuirii referenţilor şi conduce la diferenţierea
diverselor tipuri de referinţe abordate aici: referinţă anaforică, referinţă deictică,
referinţă demonstrativă. Totuşi, una dintre primele probleme ce se impun este
aceea a echivalenţei de principiu, conform tradiţiei lingvistice, dintre procesul
de saturare semantică şi atribuirea de referenţi. Altfel spus, este oare suficient
procesul saturării semantice a unei expresii referenţiale date pentru ca acestei
expresii să i se poată atribui un referent? La această întrebare putem răspunde
simplu prin examinarea expresiilor referenţiale saturate semantic şi pe care
Milner le descrie ca fiind dotate cu autonomie referenţială: descripţiile definite.

4.1. SATURARE SEMANTICĂ ŞI AUTONOMIE REFERENŢIALĂ:


CAZUL DESCRIPŢIILOR DEFINITE
In opinia lui Milner, concordantă cu cea a tradiţiei lingvistice, dacă un termen
referenţial are o referinţă virtuală, el este saturat semantic, iar această saturare
semantică îi asigură autonomie referenţială, ceea ce înseamnă capacitatea de a
identifica, pe baza referinţei sale virtuale, obiectul din lume reprezentînd refe­
rinţa sa actuală. Şi totuşi, ne-am putea întreba dacă totdeauna se întîmplă astfel:
o expresie referenţială saturată semantic, precum o descripţie definită, dacă defi­
neşte cel puţin un ansamblu de condiţii pe care un obiect trebuie să le satisfacă
pentru a-i fi referent, poate eşua în procesul identificării, pe această cale, a
obiectului unic, fenomen ce se produce cînd există mai multe obiecte ale lumii
care satisfac ansamblul de condiţii puse. Aceasta este situaţia cînd o expresie refe­
renţială este saturată semantic şi, în consecinţă, dotată cu autonomie referenţială,
însă eşuează, cu toate acestea, în atribuirea unui referent prin ea însăşi.
Să examinăm exemplul (6):
(6) Pisica neagră a ieşit pe fereastră.
DEIXIS ŞI ANAFORĂ 339

Aici avem o descripţie deî'mk&pisica neagră care, cel puţin în principiu, ar trebui să fie suficientă
pentru identificarea unui referent. Este evident însă că ea n-are nici o şansă să ajungă la asta fără
alăturarea altor elemente: într-adevăr, există numeroase obiecte în lume care satisfac condiţiile
legate de faptul de a fi pisică şi de a fi negru. Or, nu oricare dintre aceste obiecte ar putea fi
referentul expresiei pisica neagră. In realitate, cînd locutorul a utilizat descripţia pisica neagră, el
avea intenţia să desemneze un anume animal, bine determinat.

Această posibilitate, care se realizează în fapt adeseori, corespunde la ceea ce, în


cazul descripţiilor definite, se numeşte incompletitudine. Se spune despre o
descripţie definită că este incompletă cînd ea eşuează în a-şi determina ca refe­
rent un obiect unic din lume. Deşi este totdeauna saturată semantic şi, prin
urmare, în principiu este autonomă referenţial, o descripţie definită poate eşua
totuşi în procesul de a-şi atribui un referent. In cazul acesta, saturarea seman­
tică nu este o condiţie suficientă pentru identificarea referenţilor. Deci, chiar
dacă procesul de saturare semantică a termenilor slab saturaţi semantic este o
parte a procesului de atribuire de referenţi, nu există motive să credem că acesta
din urmă l-ar echivala pe cel dintîi. Mai mult chiar, nimic nu ne împiedică să
considerăm a priori că dacă în comunicarea curentă ajungem, fără dificultate,
să atribuim referenţi descripţiilor definite incomplete, procesele prin care ajun­
gem aici sînt în joc şi în cazul cînd trebuie să atribuim referenţi unor termeni
slab saturaţi. Să precizăm, însă, că aceste procese nu sînt - sau nu sînt doar -
procese de saturare semantică.

4.2. SATURARE SEMANTICĂ ŞI SATURARE REFERENŢIALĂ


Aşa cun spuneam chiar mai înainte, noţiunea de saturare semantică este insufi­
cientă pentru a da seama de atribuirea de referenţi. Vom propune o altă noţiune,
saturare referenţială; înainte, însă, de a arăta prin ce diferă ea de noţiunea de
saturare semantică, am vrea să reamintim cîteva generalităţi despre referinţă.
De la început să remarcăm că referinţa este un act de limbaj în care un
locutor foloseşte o expresie referenţială dată cu intenţia ca, prin întrebuinţarea
acestei expresii referenţiale, să desemneze un obiect din lume. Ca orice act de
limbaj, actul de referinţă poate reuşi sau eşua şi i se poate propune următoarea
condiţie de reuşită:
Condiţie de reuşită a actului de referinţă
Se va spune despre un act de referinţă dat că este reuşit dacă obiectul pe care interlocutorul
îl atribuie ca referent expresiei referenţiale este identic cu obiectul pe care locutorul avea
intenţia să-1 desemneze prin întrebuinţarea acestei expresii referenţiale.

Vom sublinia, de la început, că scopul interlocutorului nu este acela de a atribui


un referent oarecare unei expresii referenţiale, ci referentul «bun», adică pe acela
pe care locutorul avea intenţia să-1 desemneze. Pe de altă parte, atribuirea de
340 CAPITOLUL 13

referenţi care, în sens strict, este legată de relaţia dintre cuvinte şi lucruri sau,
dacă preferăm, dintre cuvinte şi lume, n-ar putea fi un fenomen pur lingvistic.
In fine, atribuirea de referenţi este actul unei fiinţe umane, interlocutorul; capaci­
tăţile sale cognitive limitate îl împiedică să considere drept candidaţi la funcţia
de referent toate obiectele lumii. Toate aceste precizări conduc la tratarea refe­
rinţei ca un fenomen dublu, parţial lingvistic şi parţial pragmatic. Astfel, dacă
noţiunea de saturare semantică corespunde aspectului lingvistic al fenomenului,
ea lasă loc, în vecinătatea sa, şi unei alte noţiuni, care să ţină seama de aspectele
pragmatice şi cognitive ale fenomenului.
Din această perspectivă, propunem să se facă distincţie între saturarea
semantică a unui expresii referenţiale şi saturarea sa referenţială: prima depinde
de referinţa virtuală, de sensul lexical al expresiei şi, deci, este determinată în
afara întrebuinţării; cea de-a doua depinde de capacitatea expresiei în între­
buinţare, într-o situaţie dată, de a identifica un referent pe baza referinţei sale
virtuale şi a elementelor de care dispune interlocutorul:
Saturare referenţială
O expresie referenţială dată este saturată referenţial dacă, fiind dat un context şi referinţa
virtuală a expresiei în discuţie, acesteia i se poate atribui un referent.

NB: Aici, expresia context trebuie înţeleasă în sensul lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989)
şi corespunde unui ansamblu de propoziţii pe care interlocutorul le crede adevărate, acest
ansamblu fiind constituit pentru fiecare enunţ pe baza principiului pertinenţei şi nu dat
o dată pentru totdeauna (cf., pe această temă, supra, cap. 4, § 4.1.1.),

Deşi între saturarea semantică şi cea referenţială există o legătură parţială dată
de faptul că, dacă o expresie referenţială este saturată semantic, şansele ei de a fi
şi referenţial saturată sînt sporite, totuşi această legătură nu este absolută, cum
se poate observa cu privire la referinţa deictică.
Să luăm în considerare exemplul (4):
(4) Mă dor dinţii.
Fiind date situaţia de enunţare şi referinţa virtuală a lui eu [mă] (care, să ne amintim, nu ajunge
pentru a asigura autonomia referenţială a pronumelui de persoana întîi), acestuia i se poate atribui
un referent, fără dificultate. Aşadar, pronumele de persoana întîi are o saturare semantică slabă
dar, din momentul întrebuinţării sale, dobîndeşte o saturare referenţială forte.

Aşa cum se poate vorbi despre un proces de saturare semantică prin care un
termen referenţial îşi îmbogăţeşte referinţa virtuală (modelul acestui proces fiind
determinarea unui antecedent prin intermediul unui termen anaforic), tot astfel
se poate vorbi şi despre un proces de saturare referenţială, trimiţînd la procesul
prin care un termen referenţial îşi dobîndeşte referinţa actuală în cazul cînd
referinţa sa virtuală îi este insuficientă pentru a şi-o determina pe cea dintîi.
DEIXIS ŞI ANAFORA 341

4.3. PROCESUL DE SATURARE REFERENŢIALĂ

înainte de a indica în ce constă procesul de saturare referenţială, trebuie să


răspundem la o ultimă întrebare: dată fiind distincţia deictic, demonstrativ şi
anaforic în sfera termenilor nonautonomi din punct de vedere referenţial, trebuie
să presupunem, oare, că referinţele deictice, demonstrative şi anaforice fac obiec­
tul unor procese diferite de saturare referenţială? Această problemă aduce după
sine o alta: care este utilitatea distincţiei dintre referinţa anaforică, pe de-o parte,
şi, pe de alta, referinţa demonstrativă şi deictică, de vreme ce sînt cunoscute
dificultăţile întîmpinate în precizarea noţiunii tradiţionale de anaforă.
într-adevăr, aşa cum am văzut mai sus, definirea în termeni pozitivi a unei
categorii generale de anaforă este dificilă, deoarece un n u m ă r însemnat de feno­
mene referenţiale considerate în mod obişnuit ca anaforice nu răspund caracte­
risticilor enumerate prin definiţia tradiţională a anaforei. De aceea, se pune o
întrebare legitimă cu privire la motivele menţinerii denumirii de anaforă pentru
aceste fenomene. După părerea noastră, răspunsul este simplu: le numim anafore
pentru că ele nu ţin nici de referinţa directă, nici de referinţa indirectă, nici de
referinţa deictică, şi nici de referinţa demonstrativă. Aşadar, vom defini anaforă,
neformai şi în mod negativ, ca fiind fenomenul corespunzător cazurilor cînd
referinţa virtuală a expresiilor referenţiale eşuează prin ea însăşi în stabilirea
unui referent, fără a fi vorba, cu toate aceste, de referinţă deictică sau de­
monstrativă. Imposibilitatea în care ne găsim de a da o definiţie pozitivă a
anaforei ne obligă, în schimb, să examinăm în manieră pozitivă referinţa deictică
şi pe cea demonstrativă, la care ne vom reîntoarce acum.

4.3.1. Procesul de saturare referenţială în referinţa deictică


Aşa cum am arătat mai sus (cf. § 3.2), referinţa deictică oferă numeroase caracte­
ristici frapante: pe de-o parte, termenii care sînt utilizaţi pentru referinţa deictică
sînt rezervaţi acestui tip de referinţă; pe de altă parte, deşi se caracterizează printr-o
slabă saturare semantică în afara întrebuinţării, ei dobîndesc o foarte puternică
saturare semantică în întrebuinţare. Să reamintim că nu luăm în considerare aici decît
pronumele de persoana întîi şi a doua, nu şi adverbele de timp şi de loc.
Termenii deictici combină slaba saturare semantică cu saturarea referen­
ţială puternică - două caracteristici pe care, a priori, le-am putea crede opuse -
datorită particularităţii referinţei lor virtuale. De fapt, de ce natură este referinţa
lor virtuală? Să remarcăm, de la început, că semnificaţia lexicală a unui termen
deictic nu corespunde descrierii condiţiilor de utilizare, spre deosebire de ceea
ce se întîmplă în cazul descripţiei definite. Este sigur că referentul unui pronume
de persoana întîi trebuie să fi enunţat acest pronume. Dar faptul de a fi locutorul
342 CAPITOLUL 13

enunţului în care apare pronumele de persoana întîi nu înseamnă în nici un fel


a-1 şi descrie. Dacă semnificaţia termenilor deictici ar fi descriptivă, atunci
termenul referenţial s-ar putea substitui cu descripţia care i-ar corespunde, ceea
ce nu se petrece, însă.
Să examinăm următorul exemplu împrumutat din Kaplan (1977, 1978):

(27) Eu nu exist.

(27') Locutorul acestei fraze nu există.


Dacă semnificaţia pronumelui de persoana întîi ar fi descriptivă, ar trebui să admitem că (27) nu
poate fi adevărată decît în situaţia specificată în (27') în care locutorul enunţului nu există. Dacă
ar fi aşa, atunci ar trebui să constatăm că (27) n-ar putea fi adevărată niciodată şi că ar trebui să
admitem ca necesară existenţa individului care enunţă fraza. Concluzia aceasta este aberantă, iar
Kaplan propune abandonarea ideii că semnificaţia pronumelui de persoana întîi este descriptivă.

Insă, dacă semnificaţia lexicală a termenilor deictici nu este descriptivă, cum este
ea şi în ce constă?
In opinia noastră, răspunsul la această întrebare traversează distincţia
semnificaţie descriptivă vs semnificaţie procedurală (cf. Wilson şi Sperber
1990). Am văzut deja ce este semnificaţia descriptivă: semnificaţia descriptivă
sau reprezentaţionalâ, cel puţin în cazul termenilor referenţiali, corespunde unui
ansamblu de caracteristici esenţiale, de condiţii care permit să se specifice - cel
puţin în principiu - un referent. In ce priveşte semnificaţia procedurală sau
computaţională, ea constă într-un ansamblu de instrucţiuni care corespund unei
proceduri; aplicată informaţiilor de care dispune mecanismul interpretativ,
procedura respectivă furnizează referentul.
Să vedem cum poate ea funcţiona în cazul pronumelui de persoana întîi şi a doua: în locul unei
descrieri a referentului, semnificaţia celor două pronume va corespunde unei formule, fie ceva
de genul a specifica locutorul, în situaţia enunţiativă dată, fie, respectiv, a specifica interlocutorul,
în situaţia enunţiativă dată. In ce măsură problema ridicată de Kaplan se rezolvă în felul acesta?
Să reluăm exemplul (27):

(27) Eu nu exist.
Dacă semnificaţia pronumelui de persoana întîi este una procedurală, atunci nu se mai pune
problema substituirii pronumelui cu o semnificaţie descriptivă inexistentă şi, în acest caz, (27')
nu mai este echivalent cu (27):

(27') Locutorul acestei fraze nu există.


Dacă (27) a fost enunţat de Anne Reboul, (27") este echivalent cu (27), iar (27"), spre deosebire
de (27'), nu este în mod necesar fals:
(27") Anne Reboul nu există.
Propoziţia exprimată prin acest enunţ se dovedeşte a fi falsă, dar ea ar putea fi adevărată.
DEIXIS ŞI ANAFORÂ 343

Natura semnificaţiei lexicale a termenilor deictici explică slaba lor saturare


semantică şi intensitatea saturării referenţiale: referinţa lor virtuală sau, dacă
preferăm, semnificaţia lor lexicală nu este descriptivă, ci computaţională, iar
procesul pe care această semnificaţie îl indică se aplică situaţiei enunţiative.
Aşadar, referinţa virtuală nu specifică vreun ansamblu de condiţii pe care refe­
rentul ar trebui să-1 satisfacă, termenii deictici neavînd autonomie referenţială
şi fiind slab saturaţi. Şi totuşi, cînd termenii deictici sînt întrebuinţaţi, situaţia
enunţiativă este accesibilă procesului indicat prin referinţa virtuală, iar acest
proces este suficient pentru a le preciza acestora un referent.

4.3.2. Procesul de saturare referenţială în referinţa demonstrativă


Spre deosebire de referinţa deictică, corespunzătoare unui ansamblu finit de
termeni dotaţi cu o semnificaţie procedurală care permite, în ciuda lipsei lor de
saturare semantică, să li se atribuie un referent, termenii referenţiali utilizaţi în
referinţa demonstrativă nu sînt specifici. In realitate, termenii cărora li se spune
demonstrativi nu sînt destinaţi exclusiv referinţei anaforice, dar pot interveni
în referinţa anaforică, iar unii termeni care în mod obişnuit nu sînt consideraţi
ca demonstrativi - de exemplu, pronumele de persoana a treia - pot fi utilizaţi
în referinţa demonstrativă. Cu toate acestea, să observăm că toţi termenii utilizaţi
în referinţa demonstrativă au o trăsătură comună: sînt slab saturaţi seman­
tic şi lipsiţi de autonomie referenţială. Totuşi, trebuie să menţionăm că printre
termenii utilizaţi pentru referinţa demonstrativă se găsesc şi descripţii al căror
determinant este un adjectiv demonstrativ. Aceeaşi descripţie, avînd ca deter­
minant articolul definit, nu va fi considerată ca fiind slab saturată din punct de
vedere referenţial sau ca lipsită de autonomie referenţială.

Să examinăm următoarele exemple:

(28) Clinele din rasa terra-nova este foarte calm.


(29) Acest cîine din rasa terra-nova este foarte calm.
Aceeaşi descripţie, căreia i se schimbă doar determinantul -le/acest, va fi considerată incompletă
în cazul cînd este introdusă prin demonstrativ [acest cîine din rasa terra-nova) şi, prin urmare, va
trebui să fie însoţită de un gest de indicare pentru a i se putea atribui un referent. In schimb, cînd
este utilizat (28), în principiu nu este necesar să se adauge un gest indicativ pentru ca descripţiei
să i se stabilească referentul.

Fiindcă singura diferenţă rezidă în determinant, trebuie să admitem că principala


funcţie a adjectivelor sau a pronumelor demonstrative este aceea de a arăta că
saturarea semantică a termenului referenţial în ansamblul său nu este suficientă
pentru ca acestuia să i se atribuie un referent. Nu se poate spune că prezenţa
unui determinant demonstrativ indică în ce fel trebuie să fie completată referinţa
344 CAPITOLUL 13

virtuală a expresiei date, pentru că aceeaşi expresie ar putea fi utilizată tot atît
de bine anaforic sau demonstrativ. Aşadar, neputînd spune că distincţia dintre
referinţa anaforică şi cea demonstrativă este marcată lingvistic, vom menţiona
pur şi simplu că termenii utilizaţi în scopul referinţei demonstrative eşuează în
obţinerea unui referent doar pe baza referinţei lor virtuale.
Prin urmare, ce anume deosebeşte referinţa demonstrativă de cea ana­
forică? Referinţa demonstrativă, cînd nu conţine, precum referinţa deictică,
specificarea lingvistică a procesului de saturare referenţială ce trebuie să i se aplice,
este însoţită totuşi de un gest fizic care desemnează obiectul ce îi este referent.
Acest gest este denumit, în general, demonstraţie (cf. Kaplan 1977). Vom observa
că o referinţă demonstrativă, similar descripţiei definite, poate fi incompletă
dacă, concomitent cu referinţa virtuală a expresiei utilizate, demonstraţia care
o însoţeşte eşuează în identificarea unui obiect unic. In acest caz, expresia referen­
ţială utilizată nu este saturată din punct de vedere referenţial. Prin urmare, şi
pentru referinţa demonstrativă există posibilitatea unui eşec.

4.3.3. Procesul de saturare referenţială în referinţa anaforică

Definiţia anaforei
Să reluăm definiţia neformală şi negativă a anaforei: o referinţă care nu este nici
directă, nici indirectă, nici deictică şi nici demonstrativă este anaforică. In plus,
însă, termenii utilizaţi pentru referinţa demonstrativă, pentru cea deictică şi
pentru cea anaforică au un punct comun: referinţa lor virtuală eşuează, prin ea
însăşi, în stabilirea unui referent. In fine, am avansat ipoteza conform căreia
distincţia dintre aceste trei tipuri de referinţe se bazează pe modul lor de saturare
referenţială, diferit în cele trei cazuri. Putem încerca acum să propunem o defi­
niţie a anaforei care, deşi formală, nu va fi mai puţin negativă:

Definiţia referinţei anaforice


Un termen referenţial a cărui referinţă virtuală este insuficientă pentru identificarea
referentului (fie din cauza lipsei de saturare semantică, fie, în cazul descripţiilor definite
şi nedefinite, prin incompletitudine), fără ca această incapacitate să conducă la eşecul
actului de referinţă, este utilizat în scopul realizării referinţei anaforice dacă:
1. referinţa sa virtuală nu indică un proces particular de saturare referenţială;
2. termenul nu este dublat de o demonstraţie [un gest indicativ].

Deşi negativă, această definiţie nu este inutilă, fiindcă ne permite să delimităm


un ansamblu de fenomene destul de diferite dar care, toate, ţin de anaforă. In
realitate, imposibilitatea de a da o definiţie pozitivă anaforei trebuie pusă în
relaţie cu diversitatea fenomenelor grupate sub numele de anaforă. In cazul
DEIXIS ŞI ANAFORA 345

referinţei anaforice, consecinţa acestei imposibilităţi este că procesul de saturare


referenţială ia forme diferite.

Cazul standard
Vom începe prin cazul standard, cînd procesul de saturare referenţială se reduce
la procesul de saturare semantică, adică la identificarea unui antecedent. In acest
caz, corespunzător celui analizat de Milner, se pot face două ipoteze:
1. Precizarea antecedentului este un proces lingvistic în sens strict, adică realizat
sintactic şi semantic.
2. Precizarea antecedentului este un proces pragmatic, efectuat printr-un meca­
nism de formare şi de confirmare a unor ipoteze.
Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că nimic nu ne împiedică să consi­
derăm că anumite tipuri de anafore au o soluţie lingvistică (sintactică şi/sau
semantică), în timp ce altele vor avea o soluţie pragmatică. De altminteri, în
măsura în care domeniul sintaxei este fraza, orice anaforă cu un antecedent într-o
altă frază decît cea în care ea apare face, ipsofacto, obiectul unui proces pragmatic
de stabilire a antecedentului. Ar rămîne, prin urmare, un anumit n u m ă r de
cazuri cînd anaforă şi antecedentul său apar în aceeaşi frază: întîi de toate, însă,
acest fapt nu este suficient pentru a dovedi că precizarea referentului este de
natură lingvistică, ci doar că ar putea fi. Apoi, nu este imposibil de considerat
că în anumite cazuri am putea avea de-a face cu interacţiunea unor factori lingvis­
tici şi pragmatici, în scopul precizării referentului. Deci, ne vom găsi în faţa a
trei cazuri cînd saturarea referenţială se rezumă la saturarea semantică:

(i) stabilirea antecedentului prin mijloace lingvistice (antecedentul şi anaforă se


găsesc, obligatoriu, în aceeaşi frază): acesta este cazul standard;
(ii) stabilirea antecedentului prin mijloace pragmatice (antecedentul şi anaforă
se pot găsi în aceeaşi frază sau în fraze diferite): acesta este cazul nonstandard;

(iii) stabilirea antecedentului prin mijloace mixte, lingvistice şi pragmatice


(antecedentul şi anaforă se pot găsi în fraze diferite): acesta este un alt caz non­
standard.

Un caz aparent standard


Să începem prin eliminarea unui caz ce pare p u r sintactic, care nu este sintactic
în realitate: cazul cînd antecedentul şi anaforicul apar în aceeaşi frază şi cînd
există supoziţia că pentru aceeaşi anaforă s-ar găsi mai mulţi termeni antecedenţi
posibili, fără ca sintaxa să poată indica clar pe unul dintre aceştia.
346 C A P I T O L U L 13

Să urmărim exemplele (30) şi (31):


(30) Ion locuieşte în apartamentul bunicului său care are şapte încăperi.
(31) Ion locuieşte în apartamentul bunicului său care este foarte în vîrstă.
Aici sintaxa este riguros aceeaşi, iar locutorul precizează că antecedentul lui care este apartamentul
in (30) şi bunicul său în (31), pe baza predicatului de care este însoţit (are şapte încăperi şi, respectiv,
este foarte în vîrstă). Să observăm, însă, că apartenenţa antecedentului şi a anaforicului la aceeaşi
frază nu pare să joace nici un rol, aşa cum o arată exemplele următoare:
(32) Ion locuieşte în apartamentul bunicului său. El are şapte încăperi.
(33) Ion locuieşte în apartamentul bunicului său. El este foarte în vîrstă.

Verbe cu orientare [a biais în orig. - N T ]


In schimb, în alte cazuri, denumite adesea verbe cu orientare, se poate admite
că există factori lingvistici, sintactici şi/sau semantici, care au un anume rol.
Fenomenul se manifestă în construcţiile cauzale de tipul SN V SN2 pentru câ
pro... Anumite verbe care apar în principală în construcţii de acest tip favorizează
coreferinţa dintre subiectul subordonatei [pro] şi subiectul principalei [STVj], în
timp ce altele favorizează coreferinţa subiectului din subordonată [pro] cu o-
biectul [SN2] din principală. In fine, cea de-a treia categorie de verbe care apare
în această poziţie pare să nu favorizeze nici una dintre cele două posibilităţi. Toate
aceste fapte facilitează ipoteza conform căreia orientarea [le biais] este un feno­
men parţial semantic (legat de verb) şi parţial sintactic (legat de construcţia în
care apare verbul).
Intr-un excelent articol care aduce precizări esenţiale în această privinţă, Charoîles şi
Sprenger-Charolles (1989) dau numeroase exemple:
(34) Paul îl dezaprobă pe Petru pentru că [el] a spart vaza.
(35) Paul îl dezgustă pe Petru pentru că [el] fumează.
In (34), verbul a dezaproba este un verb cu orientare în favoarea obiectului, iar coreferinţa se
stabileşte cu Petru. In (35), a dezgusta este un verb cu orientare în favoarea subiectului şi de aceea
coreferinţa se stabileşte cu Paul.

Totuşi această orientare este un fenomen reversibil: în funcţie de predicatul


subordonatei, orientarea poate fi infirmată, iar în acest caz un verb cu orientare
în favoarea obiectului nu va împiedica coreferinţa cu subiectul, şi vice versa.
Faptul acesta pare să favorizeze ipoteza în baza căreia, în aceste construcţii, prag­
matica are de jucat un rol oarecare, predicatul subordonatei fiind destinat să
confirme sau să infirme ipoteza impusă printr-o primă analiză lingvistică.
Să observăm exemplul (36):
(36) Paul îl dezaprobă pe Petru fiindcă [el] este nemilos.
Aici, coreferinţa cu subiectul este cel puţin posibilă (cf. Reboul 1994).
DEIXIS ŞI ANAFORA 347

Un caz nonstandard
Am ajuns, prin urmare, la acel caz în care procesul de saturare referenţială se
rezumă la saturarea semantică, adică la identificarea unui antecedent, caz în care
procesul este pragmatic. Să remarcăm de la început că este destul de ciudat acest
mod de exprimare prin care se afirmă că este vorba de un proces de saturare
semantică pentru a se adăuga apoi că el este pragmatic. Din această perspectivă,
nu este lipsit de interes să comparăm acest caz cu acela în care procesul de saturare
referenţială nu se reduce la procesul de saturare semantică pentru că nu există
un antecedent. Cu siguranţă în acest caz s-ar putea obiecta că fraza n-ar fi gra­
maticală, ceea ce, fără îndoială, este exact. Dar constatăm că în conversaţiile
curente se produc numeroase enunţuri de acest tip şi, mai mult chiar, că ele sînt
interpretate fără cea mai mică dificultate. In acest caz, se poate face ipoteza că
atribuirea unui referent care, aparent, nu trece prin faza identificării antece­
dentului se reduce la aspecte destul de apropiate de cele ale identificării refe­
rentului pentru descripţiile definite şi nedefinite incomplete.
Să examinăm următoarele două exemple autentice preluate din Reichler-Beguelin (cf.
1988) şi Yule (1982):
(37) II neige et elle tient. [Ninge şi ţine]
(38) La voiture arrive au carrefour et ii commence â tourner â droite. [Maşina
ajunge la intersecţie şi el începe s-o ia la dreapta].
Ea din (37) trimite la zăpadă, iar e/din (38) la şoferul maşinii. în aceste cazuri nu există un ante­
cedent exprimat lingvistic. In schimb, prima propoziţie a fiecărui enunţ {ninge în (37) şi maşina
ajunge la intersecţie în (38)) permite constituirea unui context pe baza cunoştinţelor enciclopedice
(asupra lumii) ale interlocutorului şi atribuirea unui referent pronumelui anaforic [ea în (37) şi
el în (38) - N T ] printr-un mecanism asemănător celui realizat cînd se atribuie un referent des­
cripţiilor definite sau nedefinite incomplete.

Cu toate acestea, în două articole scrise de Tasmowski şi Verluyten (cf. Tas-


mowski-De Ryck şi Verluyten 1982 şi 1985) se avansează o ipoteză contrară. In
opinia acestor autori, în cazurile anaforelor aparent lipsite de antecedent, trebuie
să se ţină seama de fenomenul de acord care, după ei, ar trebui să conducă la
ipoteza unui control lingvistic printr-un «antecedent absent».
Să reluăm exemplele (37) şi (38). Fără-ndoială, unul dintre factorii care conduc la atribuirea
referentului „zăpada" lui ea, în (37), şi a referentului „şoferul maşinii" lui el, în (38), este genul
pronumelor, feminin în primul caz şi masculin în cel de-al doilea.

Totuşi ni se pare că există un obstacol în faţa acestui mod de a vedea lucrurile;


obstacolul îl constituie acele cazuri în care chiar există un antecedent, dar pro­
numele nu se acordă cu acest antecedent.
348 CAPITOLUL 13

Vom relua exemplul (16) şi îi vom adăuga exemplul (39) împrumutat de la Kleiber
(1990 b):
(16) Primul ministru a inaugurat noua centrală nucleară deschisă de EDF. Ea/E!
a ţinut un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.
(39) Paul n-are decît un copil care se numeşte Sofia. Ea/*E1 are opt ani.
Dacă în (16) există două posibilităţi, fie acordul cu antecedentul Primul ministru, fie utilizarea
unui pronume ales în funcţie de sexul referentului, în (39), în schimb, nu există decît o singură
posibilitate, căci genul pronumelui depinde de sexul referentului. Desigur, s-ar putea admite că
pronumele în cazul din (39) se acordă cu numele propriu, Sofia, utilizat în general pentru indivizi
de sex feminin. Aruncînd însă o privire asupra exemplului (40), vom constata că lucrurile nu stau
tocmai aşa:
(40) Paul n-are decît un copil. Ea se numeşte Sofia.
In acest exemplu, Sofia nu poate fi, în nici un caz, antecedentul lui ea.
A

In aceste situaţii, mult mai numeroase decît s-ar putea bănui, credem că nu este vorba
atît despre un «control lingvistic prin intermediul unui antecedent absent», (însăşi
această noţiune de «antecedent absent» fiind destul de dificil de precizat şi de susţinut),
cît despre un caz în care chiar semantismul pronumelui are un rol decisiv. într-adevăr,
pînă aici am urmat direcţia propusă de Milner, în baza căreia pronumele de persoana
a treia este cu totul lipsit de referinţă virtuală. Şi totuşi, referinţa virtuală a pronumelui
de parsoana a treia, avînd o formă masculină şi una feminină, trebuie să conţină o
instrucţiune corespunzătoare acestei posibilităţi, adică să specifice că referentul lui
el trebuie să poată fi desemnat printr-un termen masculin, în timp ce referentul lui
ea va trebui să poată fi desemnat printr-un termen feminin. Deşi foarte redusă,
referinţa virtuală nu este complet vidă. Prin urmare, s-ar putea considera că în aceste
cazuri, cînd între antecedentul exprimat lingvistic şi anaforă nu există acord, ca
şi în cazurile de anaforă fără antecedent, atribuirea unui referent pronumelui se
produce printr-un mecanism apropiat în mod esenţial de cel care se aplică des­
cripţiilor definite şi nedefinite. In alţi termeni, se poate spune că din raţiuni ce
ţin de limitele capacităţilor umane cognitive, subliniate mai sus, referentul pro­
numelui, ca şi cel al tuturor expresiilor referenţiale, trebuie să fie un obiect
identificat deja sau identificabil, adică să fie reciproc evident [mutuellement
manifeste, în orig., NT] în sensul lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989). Totuşi,
în cazul pronumelor de persoana a treia, sărăcia referinţei lor virtuale ridică încă
probleme. Tocmai către acestea ne vom îndrepta atenţia acum.

Referinţa virtuală a pronumelui de persoana a treia


şi atribuirea unui referent în cazurile nonstandard
Atribuirea de referenţi expresiilor referenţiale de orice fel trebuie să parcurgă
două etape, mai mult sau mai puţin distincte:
DEIXIS ŞI ANAFORA 349

(i) delimitarea unui ansamblu de referenţi posibili (ceea ce în teoria pertinenţei


corespunde constituirii unui context: cf. Sperber şi Wilson 1986 şi 1989);
(ii) alegerea unui referent din cadrul acestui ansamblu.
Kleiber (cf. 1990 b) a remarcat că sensul pronumelui de persoana a treia trebuie
să mai conţină şi alte instrucţiuni cu privire la căutarea unui referent, pentru a
circumscrie această căutare unei situaţii pregnante sau evidente şi pentru a găsi
tocmai aici un obiect care să fie actorul principal. In această optică, chiar dacă
referinţa virtuală rămîne slab saturată semantic, ea ar fi departe de a lăsa locul
vacant, tocmai pentru că deţine indicaţii cu privire la constituirea contextului
şi cu privire la alegerea referentului din interiorul acestui context. Această ipoteză
se armonizează destul de bine cu cea susţinută de Ariei (cf. 1988), conform căreia
diversele expresii referenţiale indică prin mijloace convenţionale (aparţinînd
codului lingvistic) gradul de accesibilitate a referenţilor lor. In mod previzibil,
această ipoteză presupune că cu cît expresia referenţială este mai saturată seman­
tic, cu atît referentul său trebuie să fie mai puţin accesibil, în timp ce cu cît ea
este mai puţin saturată semantic, cu atît referentul său trebuie să fie mai accesibil,
această diferenţă de accesibilitate fiind exprimată printr-un indice de accesibilitate
(cf. infra, cap. 17, § 2.2.2.).
In ce ne priveşte, considerăm că, în mod evident, un indice de ac­
cesibilitate nu este necesar: pentru cine s-ar situa în teoria pertinenţei, cum
pare s-o facă Ariei, cea mai mare accesibilitate a referentului unei expresii
slab saturate semantic decurge din principiul pertinenţei. De aceea, nu vedem
necesitatea de a admite că accesibilitatea ar fi obiectul unei mărci lingvistice
oarecare: ea decurge doar din semnificaţia lexicală a termenului şi din prin­
cipiul pertinenţei. Mutatis mutandis, acelaşi argument este valabil şi pentru
sugestia lui Kleiber: dată fiind slaba saturare semantică a pronumelui de
persoana a treia, principiul pertinenţei arată că referentul său trebuie să apară
în context (în sensul lui Sperber şi Wilson) şi să fie pregnant în acest con­
text. Pentru un referent, un mod de a fi pregnant într-un context este să fi
fost rezultatul unei proceduri de atribuire de referent, adică de a fi un «an­
tecedent».

Există o categorie a anaforei?


Totuşi rămîne o problemă. După tot ceea ce am văzut mai sus, rezultă că anafora
nonstandard nu are în mod real un proces de saturare referenţială, ea fiind inter­
pretată aproape ca o descripţie definită sau nedefinită incompletă. Aşadar, cu
ce legitimitate putem vorbi despre anaforă?
350 CAPITOLUL 13

Nu putem decît să repetăm aici ceea ce spuneam la începutul acestui


paragraf consacrat anaforei: acesteia nu i se poate da o definiţie care să nu fie
negativă şi, din acest motiv, nu îi putem atribui un proces unificat de saturare
referenţială. In această situaţie, se poate considera fie că ţin de anaforă doar
cazurile de anaforă standard, rezolvate prin mijloace pur lingvistice, dacă acestea
există, fie că ansamblul tuturor cazurilor considerate în general ca anaforice ţin
de anaforă, chiar dacă ele nu sînt cazuri standard. In această lucrare am optat
pentru cea de-a doua soluţie.
14. CONCEPTE VAGI
ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

I n acest capitol nu va fi vorba despre descrieri incomplete, şi nici despre


ambiguităţi sintactice sau semantice. O descripţie definită sau indefinită este
incompletă dacă eşuează în determinarea unui referent unic. Această incomple-
titudine se rezolvă în general prin proceduri pragmatice de recurgere la context.
Să observăm următoarele descripţii definite: filozoful stagirit, elev al lui
Pluton şi preceptor al lui Alexandru cel Mare şi pisica siameză. Cea dintîi este
completă prin faptul că determină un referent unic, pe Aristotel. Cea de-a doua
este incompletă întrucît în lume multe animale sînt pisici siameze: expresia
eşuează deci în determinarea unui referent unic. Vom reţine totuşi că în uz, într-o
situaţie în care există o pisică siameză şi una singură, considerarea elementelor
contextuale permite să se atribuie acestei descripţii un referent unic.
Semantică ori sintactică, ambiguitatea este totdeauna lexicală. Ea este
sintactică atunci cînd un termen poate aparţine la două sau mai multe categorii
sintactice . Ambiguitatea este semantică atunci cînd un termen poate primi două
sau mai multe semnificaţii. Este de la sine înţeles că un termen ambiguu din
punct de vedere sintactic este ambiguu şi din punct de vedere semantic, dar nu
şi invers. Ambiguitatea, fie sintactică, fie semantică, se elimină în general prin
context.
Următorul exemplu de ambiguitate sintactică îl preluăm de la Sperber şi Wilson (1989):
(1) La petite brise la glace.
In acest CAZ, petite poate fi substantiv sau adjectiv, iar brise poate fi substantiv sau verb; la fel pentru
glace. In următoarele contexte însă, ambiguitatea este înlăturată:
(l1) a. La petite brise la glace. Que serait-ce s'il s'agissait d'un grand vent!
b. La petite brise la glace. La banquise n'est pas trop epaisse a cet endroit-lâ.
(cf. şi supra, cap. 3, ex. (30)).
Iată acum un exemplu de ambiguitate semantică a cărui dezambiguizare este operată de context:
(2) Şeful, cel adevărat, descinde întîi din tatăl lui şef, iar mai tîrziu din maşina
Renault 25 metalizată, însoţită de motociclişti (Claude Villers la emisiunea
"Vrai-faux Journal", la France Inter, 31-3-1992).
352 CAPITOLUL 14

In acest caz, verbul descinde este folosit în două sensuri diferite, sensul biologic
şi sensul psiho-motor.
Fenomenele de care ne vom ocupa în continuare sînt şi ele de tip lexical,
în sensul că se referă la anumiţi termeni pe care îi folosim în vorbire: fără să aibă
mai multe semnificaţii şi să fie aşadar propriu-zis ambigui, ei sînt totuşi relativ
nedeterminaţi sau vagi.
Aşa este, de exemplu, cazul termenului chel. Atît despre Yul Brinner, al cărui craniu este
complet chel, cît şi despre Valery Giscard d'Estaing, care mai are cîteva fire de păr, se va spune
că sînt chei.

Faţă de aceste fenomene putem face diverse ipoteze care nu se exclud unele pe
celelalte:
(i) Lumea este vagă, iar limbajul reflectă pur şi simplu această proprietate.

(ii) Lumea nu este vagă, însă percepţia noastră asupra lumii este vagă, iar
limbajul reflectă această proprietate.
(iii) Nici lumea şi nici percepţia noastră asupra ei nu sînt vagi: limbajul însă
este.
(iv) Nici lumea, nici percepţia noastră despre lume şi nici limbajul nu sînt vagi:
ceea ce este vag, cel puţin în parte, este întrebuinţarea pe care noi o dăm lim­
bajului.

Pentru a evita confuzia, vom da acestor diferite ipoteze nume: prima va fi ipoteza
filozofică; a doua, ipoteza psihologică; a treia, ipoteza lingvistică, şi, în sfîrşit, a
patra va fi ipoteza pragmatică. Le vom examina pe toate, cu excepţia ipotezei
filozofice.
Dar înainte de toate, va trebui să hotărîm dacă există unul sau mai multe
feluri de termeni vagi sau nedeterminaţi.

1. TERMENII VAGI: TRĂSĂTURI C O M U N E ŞI D I F E R E N T E


1.1. VAGUL
Dacă termenii vagi sau nedeterminaţi au toţi o proprietate comună, aceasta este
tocmai caracterul lor vag. Această proprietate trebuie totuşi clar definită. Ne va
ajuta o comparaţie cu ambiguitatea semantică: aşa cum am precizat, termenii
ambigui din punct de vedere semantic sînt ambigui pentru că pot primi mai
multe semnificaţii diferite; cît despre termenii vagi, aceştia nu primesc decît o
singură semnificaţie, dar aceasta nu este suficientă pentru a determina, pentru
fiecare obiect din lume, dacă termenul i se aplică sau nu. Cu alte cuvinte, în cazul
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 353

ambiguităţii, ceea ce este nedeterminat între mai multe semnificaţii este ter­
menul, pe cînd în cazul vagului, semnificaţia este nedeterminată la nivelul
extensiunii. Aşadar, un termen este ambiguu dacă i se pot atribui mai multe
semnificaţii cel puţin parţial diferite, pe cînd un termen este vag atunci cînd
extensiunea sa este greu de determinat în mod precis.
NB: Atragem atenţia asupra faptului că, cel puţin în principiu, un termen poate fi
în acelaşi timp şi vag şi ambiguu. In acest caz, un termen ar determina mai multe exten­
siuni, dintre care cel puţin una ar fi neclară.

Plecînd de la observaţiile precedente, se poate propune o definiţie a ceea ce


înseamnă pentru un termen a fi vag.
Definiţia unui termen vag
Un termen T este vag dacă şi numai dacă în lume există cel puţin un obiect O de aşa
natură, încît despre propoziţia O este Tsă nu se poată spune dacă este adevărată sau falsă.

Altfel spus, ceea ce p e r m i t e să se s p u n ă despre un t e r m e n că este vag este existenţa


cazurilor limită.

Să luăm din nou exemplul termenului chel. Existenţa cazurilor limită se manifestă adesea
în schimburi lingvistice de tipul:
(3) A Ion e chel.
B A, nu, atîta doar că are păr cam rar.

Existenţa unor asemenea cazuri limită nu se manifestă totuşi în mod identic; ea


nu are aceleaşi efecte pentru toţi termenii vagi şi se pare că diferenţele ţin de
proprietăţile desemnate de aceşti termeni.

1.2. DIFERITELE TIPURI DE TERMENI VAGI


Au putut fi deosebite trei tipuri de „vag" (cf. Kleiber 1987):
(i) vagul observaţional;
(ii) vagul subiectiv;
(iii) vagul multidimensional.
Aceste trei tipuri de vag corespund respectiv următoarelor exemple:
(4) Petre este înalt.
(5) Paul este frumos.
(6) Aceasta este o pasăre.
In exemplul (4), termenul înalt nu va avea aceeaşi semnificaţie dacă Petre e pigmeu sau suedez.
In exemplul (5), părerile privind frumuseţea lui Paul pot diferi şi se pare că nici nu există vreun
criteriu obiectiv de decizie. In fine, în exemplul (6), unii nu vor putea hotărî uşor dacă un ani­
mal este sau nu pasăre, iar criteriile de decizie vor fi multiple.
354 CAPITOLUL 14

Această împărţire a termenilor vagi în trei tipuri este interesantă î n t r u c î t ea


pare să corespundă u n o r c o m p o r t a m e n t e logice, lingvistice şi psihologice
distincte.

1.3. DIFERITELE EFECTE ALE VAGULUI


1.3.1. Termenii observaţionali
Una dintre caracteristicile principale ale termenilor care aparţin vagului observa-
ţional este de a produce paradoxul lui Wang. Funcţionarea paradoxului lui Wang
constă în a aplica unei definiţii un principiu general conform căruia dacă un
obiect, care este E, are n-ifire de păr, centimetri, kilograme etc), atunci un obiect
care are n+/-l (fire de pâr, centimetri, kilograme etc.) este tot E.
Paradoxul lui Wang se poate enunţa în modul următor:
(7) Paradoxul lui Wang
Cifra 0 este mică.
Dacă n este mic, atunci şi n + 1 este mic.
Deci toate numerele sînt mici.
Se pare că o versiune oarecare a paradoxului lui Wang se poate aplica mutatis
mutandis la termenii observaţionali.
Să verificăm acest lucru pe două exemple pe care deja le-am dat:
(8) Paradoxul calviţiei
Un om fără nici un fir de păr pe cap este chel.
Dacă un om care are n fire de păr este chel, atunci unul care are n +1 fire de
păr este chel.
Toţi oamenii sînt chei.
(9) Paradoxul înălţimii
Un om care are 1,50 metri este mic.
Dacă un om care are n centimetri este mic, atunci un om care are n +1
centimetri este mic.
Toţi oamenii sînt mici.

Pornind de aici, se poate adopta fie soluţia filozofică, care ar consta în a spune
că însăşi lumea este nedeterminată în privinţa mărimii, a calviţiei sau a oricărei
alte proprietăţi observaţionale a indivizilor şi a obiectelor care o compun, fie
soluţia psihologică, care constă în a spune că ceea ce este nedeterminat este
percepţia noastră, fie soluţia lingvistică, care constă în a spune că termenul însuşi
este nedeterminat, fie, în sfîrşit, soluţia pragmatică, care constă în a spune că
ceea ce este vag este întrebuinţarea pe care o dăm noi limbajului. Nu este totuşi
evident că toate aceste soluţii sînt acceptabile în aceeaşi măsură.
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 355

Să reluăm exemplele (8) şi (9). Atragem atenţia asupra faptului că problema care se pune
nu este de a determina numărul de fire de păr pe care le are un individ, ci de a şti dacă, pe baza
numărului firelor de păr, acesta va fi aşezat printre chei sau printre ne-chei. De asemenea, pro­
blema următoare nu este de a determina în centimetri înălţimea unui individ, ci de a şti, plecînd
de la această determinare, dacă el va fi clasificat între înalţi sau între scunzi.
Putem susţine această observaţie şi prin următoarea constatare: paradoxul lui Wang se
poate aplica la termeni care desemnează proprietăţi ce nu sînt, apriori, imediat măsurabile, cum
este culoarea. Să vedem paradoxul următor:
(10) Paradoxul saturaţiei de culoare
Conţinutul unui anumit vas cu vopsea este roşu.
Dacă vopseaua din acest vas este roşie, diluînd-o cu puţină apă, ea va rămîne roşie.
Conţinutul vasului va fi tot timpul roşu.

Se pare aşadar că primele două soluţii trebuie înlăturate de aici, adică soluţia
filozofică şi soluţia psihologică, întrucît ceea ce pune aici probleme nu pare să
fie măsura însăşi a obiectului ori a podoabei sale capilare etc, ci faptul ca această
măsură să reprezinte un criteriu. Altfel spus, nu lumea însăşi sau percepţia pe
care o avem asupra ei pun probleme, ci determinarea criteriului pe care trebuie
să-1 respectăm pentru aplicarea unui termen.
Termenii vagi sînt adesea însoţiţi de locuţiuni adverbiale care arată carac­
terul vag al termenului în cauză. Aceste locuţiuni adverbiale sînt în general
numite relativizatori (în engl. hedges, cf. Lakoff 1972 b [în fr. enclosuresj), iar
acestea diferă după cum termenul vag pe care îl însoţesc este observaţional, subiectiv
sau multidimensional. Astfel, termenii observaţionali nu apar în general într-un
context care conţine relativizatori de tipul într-o anumită măsura, din anumite puncte
de vedere, în fond etc, care indică existenţa mai multor criterii; ei suportă însă per­
fect relativizatorii „neutri" cum sînt ioarte, după părerea mea, mai degrabă.
Putem observa aceasta cu ajutorul următoarelor exemple, preluate de la Kleiber (1987):
(11) ?Intr-o anumită măsură/din anumite puncte de vedere/ în fond/ într-un sens/
în principal, Paul este înalt.
(12) a. Paul este foarte/mai degrabă înalt,
b. După părerea mea, Paul este înalt.

1.3.2. Termenii subiectivi


Termenii subiectivi sînt de tipul bun, inteligent, plăcut, amabil, tîmpit etc. Diferă
în primul rînd de predicatele observaţionale prin faptul că nu sînt expuse para­
doxului lui Wang. Pot fi consideraţi vagi nu fiindcă, pentru un anumit individ,
ei prezintă cazuri limită, în sensul că un individ nu s-ar putea pronunţa faţă de
un obiect, ci pentru că mai mulţi indivizi nu vor fi în mod necesar de acord
asupra aceleiaşi judecăţi faţă de un obiect dat. Ne-am putea gîndi, cu alte cuvinte,
că ar trebui adoptată aici soluţia psihologică. Şi totuşi, ceea ce este în joc, nu este
percepţia noastră asupra lumii, de altfel nici lumea însăşi, ci capacitatea noastră
356 CAPITOLUL 14

de a ne pune de acord asupra termenului subiectiv care trebuie atribuit unui


obiect dat: se poate aşadar susţine ori soluţia lingvistică, ori soluţia pragmatică.
In ceea ce priveşte particularităţile termenilor subiectivi, se va observa mai
întîi că ei tolerează foarte bine relativizatorii pe care termenii observaţionali îi
respingeau, şi anume: într-o anumită măsură, din anumite puncte de vedere, în
fond etc. Ei mai tolerează şi relativizatorii acceptaţi de termenii observaţionali,
cum sînt foarte, după părerea mea etc. In fine, ei admit un ultim tip de relativiza-
tori nonadverbiali, cum sînt: un fel de sau o specie de.
Să examinăm următoarele exemple:
(13) Intr-anumită măsură/ din anumite puncte de vedere/în fond, Petre este inteligent,
(14) a. Petre este foarte/ mai degrabă inteligent,
b. După mine, Petre e inteligent.
(15) Ion e un soi de imbecil mulţumit de sine.
Acestea nu sînt însă singurele caracteristici ale termenilor subiectivi; Milner
(1978) a trecut în revistă multe dintre proprietăţile lor sintactice. Nu le vom
enumera decît pe cele mai importante.
(i) Unele substantive subiective, cum sînt substantivele cantitative, pot apărea
în construcţii de tipul N de Nr
Să vedem următoarele exemple, pe care le-am preluat de la Milner (1978):
(16) Un kilogram de ,
O bucată de \ pîine.
O firimitură de '
(17) a. Tîmpitul de Ion.
b. Un imbecil de jandarm
c. Cretinul de bărbatu-meu.
d. Idioata de soră-mea.
Se va observa că în expresiile din (16) şi (17), spre deosebire de ceea ce se întîmplă
în expresiile obişnuite N1 de N2 (ca de exemplu maşina de cusut, nu 7V2 îl determină
pe iVp ci Ni pe N2.
(ii) termenii subiectivi (substantive sau adjective, depinde de caz) pot intra
în exclamaţii, interpelări la persoana a doua, reflecţie la persoana a treia, incidenţă
calitativă şi anaforă.
Aceste diferite construcţii sînt respectiv reprezentate în exemplele următoare:
(18) Ce frumos e!
(19) Tîmpitule!
(20) Tîmpitul!
(21) Tîmpitul de el a crezut!
(22) Ion a plecat în America. Tîmpitul credea că e uşor să faci avere acolo!
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 357

Pe baza acestor comportamente lingvistice speciale, am putea fi tentaţi să le


aplicăm soluţia lingvistică. Se va vedea mai jos că aceasta este şi opţiunea lui
Milner (1978) şi a lui Ducrot (1984).

1.3.3. Termenii multidimensionali


Din anumite puncte de vedere, termenii multidimensionali sînt apropiaţi de termenii
subiectivi, în special pentru că ei nu permit paradoxul lui Wang şi pentru că acceptă
relativizatori de tipuldin anumite puncte de vedere, în fond, în principaletc. In schimb,
ei refuză relativizatorii care se referă la grade, cum este foarte.
Vom observa toate acestea prin următoarele exemple:
(23) Din anumite puncte de vedere/In principal/In fond, ăsta e un scaun.
(24) * Acesta este un foarte scaun.

Ei mai acceptă şi alţi relativizatori nonadverbiali, cum sînt un fel de, un gen de,
care sînt acceptaţi şi de substantivele subiective.
Să observăm exemplele (25) şi (26):

(25) E un fel de/un gen de scaun.


(26) Un dodo este un fel de/o specie de pasăre.

Totuşi, spre deosebire de termenii subiectivi, trebuie să atragem atenţia că aceşti


termeni sînt numai substantive şi că, pe de altă parte, deşi pot exista diferenţe
individuale în atribuirea lor, aceste diferenţe nu ţin în mod aparent de faptul că
criteriile variază de la un individ la altul, ci mai degrabă de numărul mare de
criterii care trebuie examinate pentru a decide dacă termenul se aplică sau nu.
In acest sens, s-ar putea considera aici că ceea ce este prea vag pentru a îngădui
decizia şi a adopta ipoteza psihologică este percepţia noastră asupra lumii. Vom
vedea că, într-o anumită măsură, ipoteza adoptată a fost aceasta.

2. TERMENII VAGI: MULTIPLICITATEA IPOTEZELOR


Intrucît termenii vagi diferă între ei în ceea ce priveşte efectele sau contextul
lingvistic în care pot apărea, li s-au propus soluţii diferite, care sînt, aşa cum vom
vedea, mai mult sau mai puţin legate de două dintre ipotezele noastre, ipoteza
psihologică şi ipoteza lingvistică.

2.1. IPOTEZA LINGVISTICĂ


Ipoteza lingvistică se referă la termenii subiectivi. Ea a dat naştere la două
versiuni independente, deşi învecinate, versiunea lui Milner (1978) şi cea a lui
Ducrot (1984). Le vom examina pe rînd.
358 CAPITOLUL 14

2.1.1. Clasificanţă şi nonclasificanţă


Milner preferă opoziţiei dintre termenii subiectivi şi ceilalţi termeni opoziţia
termeni clasificanţi vs termeni nonclasificanţi. Termenii clasificanţi corespund
în mare termenilor pe care i-am putea numi obişnuiţi, pe cînd termenii nonclasi­
ficanţi corespund în principal numelor de calităţi/calificative (şi adjectivelor care
le sînt asociate).
NB: După Milner, substantivele obişnuite şi substantivele calificative se opun la un
anumit număr de nivele. Substantivele obişnuite au următoarele proprietăţi:
(i) îşi determină ele înseşi referentul.
(ii) In întrebuinţare atributivă, permit o interpretare care stabileşte apartenenţa la o clasă.
(iii) Această judecată de apartenenţă poate fi şi negativă.
(iv) Pot fi folosite la modul opozitiv pentru a desemna o submulţime.
(v) In general nu se pot substitui unul altuia fără modificarea radicală a frazei.
Cît despre sunstantivele calificative, ele au proprietăţile următoare:
(i) Pot fi folosite în mod nonautonom şi îşi pot primi referinţa de la un substantiv obişnuit
anterior.

(ii) In întrebuinţare atributivă, nu exprimă întotdeauna o apartenenţă, dar pot constitui


o insultă, fapt ce le apropie de performative.
(iii) Această apropiere este ratificată de comportamentul lor din propoziţiile atributive
negative şi din citări.
(iv) Numele calificative pot fi folosite la modul nerestrictiv fără să desemneze submulţimi.
(v) Cu condiţia respectării performativităţii lor, numele calificative sînt substituibile, fără
să vorbim în cazul lor de sinonimie.

Milner este de părere că numele de calităţi au drept caracteristică proprie


faptul că împărtăşesc anumite proprietăţi (mai ales semantice) ale pronumelor.
Ca şi substantivele, pronumele sînt termeni referenţiali, dar spre deosebire de
substantive, nu-şi pot determina singure un referent. Amintim aici că Milner
are o terminologie proprie, pe care o vom folosi şi noi în acest paragraf: referentul
unui termen referenţial, obiectul din lume pe care îl desemnează acest termen,
este referinţa actuală a termenului; semnificaţia lexicală a termenului referenţial,
care determină condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un obiect din lume
pentru a fi referinţa actuală a termenului în cauză, este referinţa sa virtuală; un
termen referenţial este autonom din punct de vedere referenţial dacă ceea ce permi­
te să i se atribuie o referinţă actuală este referinţa sa virtuală; în caz contrar, el nu
are sau este lipsit de autonomie referenţială. Pronumele, incapabile să-şi determine
prin ele însele referinţa actuală, sînt lipsite de referinţă virtuală şi, deci, de
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 359

autonomie referenţială. După Milner, particularitatea comună a numelor de


calităţi (de exemplu bun, frumos, deştept, tîmpit etc.) şi a pronumelor este tocmai
lipsa autonomiei referenţiale. Atragem atenţia că acest fapt nu înseamnă totuşi
că un substantiv calificativ sau un pronume nu-şi poate dobîndi o referinţă
actuală: acesta nu o va avea însă decît prin însoţirea sa cu un substantiv obişnuit,
dacă acesta din urmă este prevăzut cu o referinţă virtuală care îi permite să-şi
determine un referent (cf. supra, cap. 13, § 1).
într-adevăr, referinţa virtuală poate îmbrăca două forme diferite: ea poate
defini un termen, fără ca termenul însuşi să apară în această definiţie; pe de altă
parte, ea poate defini termenul făcîndu-1 să apară în definiţia însăşi.
Să luăm cazul termenului calificativ idiot: condiţia pe care un obiect din lume trebuie
s-o îndeplinească pentru a putea fi numit idiot este să fie numit idiot.

Primul caz corespunde substantivelor obişnuite clasificante, iar al doilea, substan­


tivelor calificative nonclasificante. O definiţie care conţine termenul de definit
este circulară, ceea ce explică lipsa de autonomie referenţială a termenilor non-
clasicanţi. Consecinţa acestei caracteristici este următoarea: pentru a-şi determina
referinţa actuală, un termen nonclasificant este dependent de enunţarea sa, de
împrejurările în care a fost produs enunţul. In acest sens, termenii nonclasificanţi,
ca şi noţiunea însăşi de nonclasificanţă, scapă lingvisticii propriu-zise (fonologie,
sintaxă, semantică), în parte, cel puţin.
In ce măsură rezolvă teoria lui Milner problema vagului la termenii subiec­
tivi? Făcînd ca atribuirea termenilor subiectivi să depindă de propria lor enun­
ţare, el dă indici suficienţi pentru a se înţelege că această atribuire depinde de
criterii mai degrabă subiective decît obiective. Cu alte cuvinte, unei propoziţii
care conţine un termen subiectiv nu i se poate atribui valoare de adevăr.

2.1.2. Termenii subiectivi şi delocutivitatea


Spre deosebire de Milner, a cărui propunere asupra termenilor subiectivi a
devenit o întreagă teorie, sugestiile lui Ducrot n-au făcut obiectul unei expuneri
complete, ci mai degrabă al unor observaţii disparate din lucrările sale. El a
avansat cîteva sugestii cu ocazia unor cercetări epistemologice asupra lingvisticii
(cf. Ducrot 1984, cap. 6).
Ducrot începe cu observaţia că termenii subiectivi nu desemnează pro­
prietăţi bine delimitate şi că, în acest sens, un vorbitor care produce un enunţ
în care califică un obiect sau un individ cu ajutorul unui termen subiectiv nu
atribuie acestui obiect sau acestui individ o proprietate dată.
Să observăm exemplul (27):
(27) Ion e deştept.
360 CAPITOLUL 14

Prin enunţarea acestuia, locutorul din exemplul (27) nu se angajează asupra adevărului unei
propoziţii care i-ar atribui lui Ion o anumită proprietate, şi nici nu se angajează asupra adevărului
unei propoziţii care l-ar situa pe Ion într-o mulţime definită la modul independent, mulţimea
oamenilor deştepţi.

După Ducrot, un vorbitor care produce un asemenea enunţ nu îndeplineşte prin


aceasta un act de afirmare: el argumentează mai degrabă în favoarea unei anumite
concluzii. Termenul deştept nu are aşadar un conţinut care să-i aparţină, ceea ce
explică caracterul său vag. Dar dacă n-are sens, cum poate el totuşi servi unei
argumentaţii în favoarea unei concluzii date? Răspunsul lui Ducrot la această
problemă trece prin noţiunea de delocutivitate (cf. supra, cap. 11, § 2.3.3).
NB: Delocutivitatea constă în construirea unei proprietăţi plecînd de la un discurs.
Exemplul clasic este expresia franceză etre unm 'as-tu-vu, care derivă delocutiv din obiceiul
pe care îl aveau unii actori de la începutul secolului de a spune „M'as-tu vu dans Rodrigue?"
(M-ai văzut în Rodrigo?), „M'as-tu vu dans Hamlet?" (M-ai văzut în Hamlet?) etc.

Altfel spus, termenul subiectiv este folosit într-o primă etapă în favoarea unui
anumit tip de concluzie - în linii mari concluzii favorabile sau defavorabile
individului despre care se spune că este x - apoi, în etapa a doua, derivarea
delocutivă produce o (pseudo-)semnificaţie sub forma unei (pseudo-)proprietăţi
presupusă a corespunde termenului în cauză.
Să observăm apropierea evidentă dintre analizele lui Milner şi Ducrot care,
pentru descrierea termenilor subiectivi, trimit, amîndouă, la discurs, la enunţare.
Există totuşi o diferenţă aparentă: conform lui Ducrot, cel puţin în etapa a doua,
termenul subiectiv are o (pseudo-)semnificaţie. Această semnificaţie trimite însă
la o (pseudo-)proprietate a cărei singură existenţă depinde, după Ducrot, de enunţarea
termenului considerat că o desemnează. Diferenţa este aşadar foarte mică.
Analizele lui Milner şi Ducrot sînt lingvistice în măsura în care ele pre­
supun că vagul termenilor subiectivi ţine de natura semnificaţiei acestor termeni:
circulară, la Milner, delocutivă, la Ducrot. Pe baza insistenţei lor comune asupra
enunţării, am putea considera că ele sînt şi pragmatice. Ele nu sînt totuşi prag­
matice în măsura în care enunţarea face obiectul unei reprezentări lingvistice şi
în care, în analizele lui Ducrot şi Milner, vagul termenilor subiectivi ţine mai
degrabă de o semantică specială a acestor termeni decît de întrebuinţarea care li
s-ar da.

2.2. IPOTEZA PSIHOLOGICĂ: TEORIA PROTOTIPURILOR


Ipoteza psihologică priveşte în special termenii multidimensionali şi numai în mod
accidental termenii observaţionali. Este o teorie recentă, creată nu de lingvişti, ci de
psihologii care lucrau asupra conceptelor în cadrul psihologiei cognitive, acea ramură
a psihologiei care priveşte nu studiul sentimentelor şi nici pe cel al aberaţiilor
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 361

mentale, ci studiul funcţionării intelectului. Cunoscută sub numele de teoria


prototipurilor, această ipoteză psihologică s-a constituit ca reacţie împotriva
teoriilor filozofice sau lingvistice tradiţionale referitoare pe de o parte la concepte,
iar pe de alta la lexic.

2.2.1. Teoriile clasice: modelul condiţiilor necesare şi suficiente


Teoriile clasice se sprijină pe o anumită concepţie asupra raţiunii umane, con­
cepţie care poate fi rezumată în patru propoziţii (cf. Lakoff 1987):
(i) Raţiunea este abstractă şi acorporală.
(ii) Raţionamentul este literal, adică se referă la propoziţii care sînt adevărate
sau false.
(iii) Gîndirea este logică în sens filozofic şi modelabilă matematic.
(iv) Spiritul reflectă natura: el foloseşte simboluri abstracte care sînt reprezentarea
internă a realităţii externe.
In această optică, problema centrală este categorizarea, iar întrebarea la care
trebuie să se răspundă este următoarea: ce criterii sînt hotărîtoare pentru a stabili
apartenenţa sau nonapartenenţa unui obiect la o categorie?
Incepînd din antichitate, filozofia a propus un răspuns relativ simplu la
această întrebare: membrii unei categorii au în comun aceleaşi caracteristici, iar
criteriul de apartenenţă la categoria în cauză îl reprezintă deţinerea acestor
caracteristici. Categorizarea se bazează aşadar pe un model al condiţiilor nece­
sare şi suficiente şi pe următoarele propoziţii (cf. Kleiber 1990 a):
(i) Conceptele sau categoriile sînt entităţi cu frontiere clar delimitate.
(ii) Apartenenţa unei entităţi particulare la o categorie răspunde sistemului
adevărat - fals.
(iii) Membrii unei aceleiaşi categorii au un statut categorial egal.
Această ultimă propoziţie corespunde ideii conform căreia nu poţi fi mai mult sau mai
puţin om sau pasăre. Conform acestei propoziţii, frazele următoare n-au nici un sens:
(28) O vrabie e mai mult pasăre decît struţ.
(29) Un cîine lup german e mai mult cîine decît un shar-pe'i.

Apartenenţa unui obiect dat la o categorie depinde de faptul ca acest obiect să


satisfacă un ansamblu de condiţii necesare şi suficiente. Cu toate acestea, carac­
terele de necesar şi suficient nu se referă la acelaşi lucru (cf. Kleiber 1990 a):
primul se aplică la fiecare dintre condiţiile ansamblului, adică fiecare dintre
condiţii este necesară; dar nici una nu este suficientă, ceea ce este suficient
362 CAPITOLUL 14

este ansamblul tuturor condiţiilor. Altfel spus, pentru a aparţine unei categorii,
un obiect trebuie să satisfacă toate condiţiile ataşate categoriei în cauză.
Legătura acestei teorii cu lexicologia tradiţională este aceea că, în majo­
ritatea teoriilor lexicale compoziţionale, ansamblul condiţiilor necesare şi sufi­
ciente corespunde sensului unui termen lexical. Altfel spus, categoriei naturale
căreia îi aparţin obiectele îi corespunde un concept, iar conceptului, un termen
lexical. Pentru ca un obiect să aparţină categoriei, să corespundă conceptului,
să poată fi desemnat printr-un cuvînt, trebuie ca el să satisfacă ansamblul con­
diţiilor necesare şi suficiente. Notăm că pe lîngă proprietăţile care corespund
condiţiilor necesare şi suficiente (care, într-o teorie esenţialistă, ar corespunde
esenţei obiectului), obiectele din lume deţin un anumit număr de proprietăţi
contingente, accidentale. Distincţia dintre proprietăţile necesare şi suficiente
ale obiectului, care corespund sensului termenului lexical ce desemnează acel
obiect, şi proprietăţile contingente, care corespund cunoştinţelor enciclopedice
pe care le putem avea asupra obiectului, se întîlneşte în majoritatea teoriilor
lingvistice (la Milner 1982, de exemplu, unde sensul lexical al unui termen este
definit ca ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pe care trebuie să le în­
deplinească un obiect din lume pentru a fi referentul obiectului); iar această
diferenţă presupune distincţia dintre lingvistică şi pragmatică, sensul lexical
ţinînd de lingvistică, pe cînd cunoştinţele enciclopedice de pragmatică.
Pentru a vedea distincţia dintre condiţiile necesare şi suficiente, să luăm exemplul mierlei:
ca să fie mierlă, un obiect din lume trebuie să aibă un anumit număr de proprietăţi biologice,
dintre care cea mai evidentă este că trebuie să fie pasăre. Acest ansamblu de proprietăţi corespunde
ansamblului condiţiilor necesare şi suficiente ataşate categoriei mierlă. Notăm totuşi că există
proprietăţi care sînt bine distribuite în mulţimea mierlelor, cum sînt de exemplu penele negre,
fără însă ca ele să fie proprietăţi necesare şi suficiente, căci există şi mierle albe. Propoziţia mierlele
sînt negre face parte din cunoştinţele noastre enciclopedice asupra mierlelor, dar nu face parte
din sensul lexical al termenului mierlă.

In pofida popularităţii şi interesului său, modelul condiţiilor necesare şi


suficiente se loveşte de cîteva dificultăţi.

2.2.2. Dificultăţile modelului condiţiilor necesare şi suficiente


Din punct de vedere psihologic, modelul condiţiilor necesare şi suficiente cores­
punde unei duble intuiţii (cf. Kleiber 1990 a):
(i) Fiecare cuvînt are o semnificaţie precisă.
(ii) Categoriile sînt entităţi discrete: altfel spus, există un "decupaj natural" al
obiectelor lumii în care fiecare specie, şi chiar fiecare tip de artefact, este clar
distinct(ă) de vecinul său.
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 363

Dificultăţile pe care le întîmpină modelul condiţiilor necesare şi suficiente


sînt direct sau indirect legate de aceste două intuiţii.
(i) Nu se poate verifica pentru fiecare membru al unei categorii dacă satisface
sau nu ansamblul de condiţii necesare şi suficiente ataşate categoriei în cauză.
(ii) Modelul condiţiilor necesare şi suficiente întîmpină dificultăţi în descrierea
unor categorii, mai ales a celor care privesc speciile naturale şi culorile, care
generează vagul.
(iii) Modelul condiţiilor necesare şi suficiente nu explică de ce un obiect care în
principiu poate fi desemnat prin mai mulţi termeni corespunzători diferitelor
categorii cărora le aparţine nu va fi desemnat în general în actele de referinţă pe
care le produce decît printr-unul singur dintre aceşti termeni.
Să luăm cazul lui Milou [cîinele din seria de benzi desenate Ţintiri], foxterier, cîine,
mamifer şi animal. In majoritatea situaţiilor, Milou va fi desemnat drept un dine, dinele, dinele
ăsta. Problema care se pune este aşadar următoarea: de ce, într-un anumit număr de situaţii, nu
se pot folosi indiferent, pentru a referi la un obiect, toţi termenii care corespund diferitelor
categorii cărora le aparţine acest obiect?

(iv) Modelul condiţiilor necesare şi suficiente nu poate da seamă de vagul


referenţial: vagul referenţial intervine atunci cînd se întrebuinţează un acelaşi
cuvînt pentru a desemna obiecte diferite, fără să se poată considera că avem de-
a face cu un caz de omonimie, adică cu existenţa mai multor cuvinte diferite.
Este ceea ce se întîmplă atunci cînd este folosit un acelaşi cuvînt, nu numai pentru a
trimite la un animal care aparţine categoriei corespunzătoare şi la carnea acestui animal, şi la pielea
sa: viţel = animal, carne, piele.

(v) Contrar la ceea ce pretinde modelul condiţiilor necesare şi suficiente, con­


form căruia toţi membrii unei aceleiaşi categorii sînt echivalenţi, testele psiho­
logice arată existenţa unor ierarhii interne categoriilor.
Vom relua un exemplu pe care l-am evocat deja, acela al categoriei pasăre. Unele teste arată
că dacă oamenilor li se cere să numească un exemplu caracteristic al categoriei, sau să clasifice
diferite păsări în funcţie de gradul lor de de aparteneţă la categorie, vrabia apare ca un exemplu
de pasăre mai bun decît găina ori struţul.
In acest sens şi contrar prezicerilor modelului condiţiilor necesare şi suficiente, fraza (30)
nu este lipsită de sens:
(30) Vrabia este mai pasăre decît este struţul pasăre.

(vi) In sfîrşit, modelul condiţiilor necesare şi suficiente obligă la eliminarea


anumitor proprietăţi de identificare, întîlnite în general, dar nu universal, în
mulţimea membrilor din categorie.
364 CAPITOLUL 14

Aşa se întîmplă în cazul penelor negre la mierle. Modelul condiţiilor necesare şi suficiente
obligă la eliminarea condiţiei corespunzătoare acestei proprietăţi din ansamblul condiţiilor ne­
cesare şi suficiente care defineşte categoria de mierlă, şi aceasta întrucît există şi mierle albinoase.
Cu toate acestea, penele negre joacă un rol sigur în identificarea mierlelor.

Toate aceste greutăţi au determinat pe anumiţi lingvişti (cf. mai ales Lakoff
1987) să propună o teorie concurentă bazată pe cercetări psihologice recente în
domeniul categorizării (cf. în special Rosch 1977 şi 1978). Această teorie a evoluat
cu timpul, iar aici, ca să-i expunem rapid cea mai veche versiune, versiunea stan­
dard, şi versiunea cea mai recentă, versiunea extinsă, ne bazăm pe o lucrare
excelentă (cf. Kleiber 1990).

2.2.3. Versiunea standard a teoriei prototipurilor


Nu este de mirare că teoria prototipurilor şi-a luat drept sarcină să rezolve dificul­
tăţile pe care le întîlneşte modelul condiţiilor necesare şi suficiente. Ea se referă
atît la dimensiune orizontală a structurării interne a categoriilor, cît şi la dimen­
siunea verticală a structurării dintre categorii.
Cu alte cuvinte, ea explică de ce fraza (30) are sens şi de ce, în majoritatea situaţiilor, Milou
va fi desemnat ca un cîine mai degrabă decît un mamifer sau animal.

Dimensiunea orizontală
Pentru a înlocui noţiunea de ansamblu de condiţii necesare şi suficiente cu
noţiunea de asemănare cu un prototip, care devine astfel baza categorizării,
teoria prototipurilor se sprijină pe ierarhia internă categoriilor. Prototipul este
cel mai bun exemplar al categoriei şi este definit statistic prin frecvenţa cu care
este menţionat.
Din această perspectivă, în categoria/«5dre, vrabia ar fi cel mai bun exemplar al categoriei,
prototipul acesteia, apartenenţa unui' obiect la categorie fiind decisă plecînd de la gradul de
asemănare dintre obiectul în cauză şi o vrabie.

Teoria standard a prototipului se bazează pe un anumit număr de ipoteze:


(i) Orice categorie are o structură internă prototipică.
(ii) Un exemplar al categoriei este reprezentativ în funcţie de gradul său de
apartenenţă la categorie.
(iii) Frontierele categoriilor sînt vagi.
(iv) Membrii unei categorii nu împărtăşesc toţi aceleaşi proprietăţi: ceea ce îi
leagă este o asemănare de familie.
NB: Noţiunea de asemănare de familie este preluată de la Wiugenstein (1953). Wittgen-
stein pleacă de la exemplul jocurilor. Noi numim prin acelaşi cuvînt, prin termenul joc,
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 365

un anumit număr de activităţi care, la urma urmei, sînt destul de diferite şi nu par să aibă
în comun nici măcar o proprietate. Noi întrebuinţăm totuşi acelaşi cuvînt pentru a
desemna aceste activităţi diverse, şi considerăm că ele aparţin aceleiaşi categorii. Cum e
posibil în aceste condiţii să justificăm această apartenenţă comună? Wittgenstein intro­
duce atunci noţiunea de asemănare de familie: jocurile au între ele aceeaşi legătură de
asemănare care există între mebrii diferiţi ai unei aceleiaşi familii. Ei pot să nu aibă
proprietăţi comune şi să aibă totuşi o asemănare de familie; aceasta constă în faptul că
oricare dintre membrii unei familii date are în comun cu cel puţin un alt membru al acelei
familii cel puţin una dintre caracteristicile sale. Acelaşi tip de relaţie leagă între ei şi diferiţii
membri ai categoriei de joc: nu este, desigur, nici o asemănare la prima vedere între bridge
şi rugby, dar între rugby şi fotbal există, între fotbal şi basket la fel, ş.a.m.d.

(v) Decizia privind aparteneţa unui obiect la o categorie dată se face pe baza
gradului de asemănare dintre obiectul în cauză şi prototipul categoriei.
(vi) Apartenenţa nu se face analitic, comparînd fiecare dintre proprietăţile obiec­
tului cu fiecare dintre proprietăţile prototipului, ci global.
La fel cum semantica compoziţională corespunde modelului condiţiilor ne­
cesare şi suficiente, tot aşa semantica prototipului corespunde teoriei prototipu­
rilor. Aceasta presupune un număr de alunecări, cea mai importantă fiind aceea că
prototipul nu mai este un obiect din lume, cel mai bun exemplar al categoriei, ci o
imagine mentală sau un stereotip asociat cuvîntului corespunzător categoriei. Această
imagine mentală poate fi considerată sensul cuvîntului. Se va observa astfel că o altă
alunecare este posibilă: se poate considera că prototipul este cel mai bun exemplar
al categoriei pentru că el deţine proprietăţile considerate tipice ale categoriei în cauză,
fapt pentru care el nu mai este în mod necesar o instanţă a categoriei, ci poate fi o
construcţie mentală. Aceasta presupune o schimbare de orientare: atunci cînd proto­
tipul corespunde unui obiect din lume, proprietăţile tipice ale membrilor categoriei
se determină plecînd de la el; atunci, cînd corespunde unei construcţii mentale, se
pleacă de la proprietăţile tipice pentru a se ajunge la prototip. Dacă ne întoarcem la
noţiunea de asemănare de familie, prototipul poate apărea astfel drept obiectul
care deţine cel mai mare număr de proprietăţi tipice şi deci care are cele mai
multe relaţii de asemănare cu ceilalţi membri ai categoriei.

Dimensiunea verticală
După cum am văzut mai sus, teoria prototipurilor vorbeşte şi despre dimen­
siunea verticală a relaţiilor dintre categorii. Un acelaşi obiect poate aparţine la
mai multe categorii diferite.
Astfel, Milou este foxterier, cîine, mamifer, animal.

Aceste diferite categorii aparţin la o aceeaşi ierarhie intercategorială şi nu sînt


echivalente între ele. Au fost deosebite trei nivele de categorizare:
366 CAPITOLUL 14

(i) Nivelul supraordonat:


La nivelul supraordonat, Milou este animal.
(ii) Nivelul bazic:
La nivelul bazic, Milou este cîine.
(iii) Nivelul subordonat:
La nivel subordonat, Milou este foxterier.
Pornind de la această ierarhie intercategorială, se poate explica de ce termenii
cel mai curent întrebuinţaţi pentru a referi la obiecte sînt cei care corespund
categoriilor de bază. Categoriile de bază au patru particularităţi interesante:
(i) Corespund percepţiei unei asemănări globale şi deci unei identificări rapide.
(ii) Dacă o categorie reuneşte activităţi, ea corespunde unui program motor gene­
ral, iar nivelul la care se stabileşte asemănarea este acest nivel de generalitate.
(iii) Cuvintele corespunzătoare unei categorii de bază sînt în general mai scurte,
sînt cel mai curent folosite şi primele care se învaţă.
(iv) Sînt categoriile cele mai informative, fiind cele care oferă gradul cel mai înalt
de cue validity.
Cue validity priveşte atributele sau proprietăţile şi se defineşte în funcţie
de două criterii:
Definiţia cue validity
(i) Cu cît un atribut este mai bine împărtăşit de membrii categoriei, cu atît cue validity
al acesteia este mai mare.
(ii) Cu cît un atribut este mai slab împărtăşit de membrii altor categorii, cu atît cue va­
lidity al acesteia este mai mare:
Notăm că aceasta implică următoarele: cu cît cue validity al unei categorii este mai mare, cu atît va fi
mai uşor de deosebit între obiectele care aparţin acestei categorii şi cele care nu aparţin acesteia.

2.2.4. Dificultăţile teoriei standard a prototipurilor


Teoria prototipurilor are unele avantaje: cel puţin în principiu, ea permite expli­
carea vagului întrucît prevede că frontierele dintre categorii sînt ele însele vagi.
Atragem atenţia totuşi că la urma urmelor semantica prototipului nu pune cu
adevărat la îndoială principiul compoziţionalităţii sensului lexical, întrucît pro­
prietăţile tipice vor înlocui condiţiile necesare şi suficiente. Ea se mulţumeşte
să îl facă mai suplu. Teoria prototipurilor întîmpină aşadar unele dificultăţi,
(i) Nu îi este mai uşor decît modelului condiţiilor necesare şi suficiente să trateze
categoriile legate de culori.
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 367

(ii) Nu este analitică şi respinge posibilitatea universalităţii unor categorii: or,


această universalitate pare indispensabilă categorizării.
Vom spune, reluînd un exemplu al lui Kleiber (1990 a), că animalitatea pare o proprietate univer­
sală pentru membrii categoriei pisică, iar această universalitate este clară dacă se consideră caracte­
rul straniu al unor enunţuri (semnul de întrebare care le precedă indică tocmai acest caracter):
(31) a. ? E o pisică, dar este un animal.
b. ? E o pisică, dar nu este un animal.
c. (?) Toate pisicile sînt animale.
d. (?) Pisica este un animal.
e. ? Pisica nu este un animal.
f. ? Am cumpărat o pisică şi un animal.
g. Am cumpărat o pisică şi un alt animal.

(iii) Funcţionează mai bine în anumite sectoare (specii naturale şi artefacte)


decît în altele, şi mai bine la substantive decît la verbe şi adjective, ceea ce se
explică prin necesitatea parţială a referenţialităţii.
(iv) Nu funcţionează bine cu expresiile compuse, cum sînt descrierile definite
sau nedefinite.
Să luăm un exemplu de-al lui Kleiber (1990 a), cel al ciinelui galben. Un cîine galben nu
va avea aceeaşi culoare ca un canar galben, de exemplu.

(v) Nu este omogenă: reprezentativitatea prototipului provine, în cazul catego­


riilor supraordonate, din faptul că este cunoscut, iar la categoriile de bază, din
proprietăţile tipice.
(vi) Nu permite să se decidă cu certitudine apartenenţa unui obiect la o categorie,
întrucît nici proprietăţile tipice nu trebuie să fie comune tuturor membrilor unei
aceleiaşi categorii.
(vii) Mai rău, decizia de apartenenţă la o categorie are mari şanse să fie circulară
din cauza absenţei condiţiilor necesare şi suficiente: în acest sens, trebuie într-a­
devăr să ne reducem la raţionamente de tipul dacă x este un E, şi dacă nu există
informaţii contrare, atunci x poate..., suficient să arate că apartenenţa lui x la
categoria £ trebuie să fie prestabilită; dar atunci la ce servesc proprietăţile tipice?
Să luăm exemplul struţului: să-i aplicăm un raţionament de acelaşi tip cu raţionamentul
de mai sus: dacă struţul este pasăre, si dacă nu există nici o informaţie contrară, atunci struţul poate
zbura. Or, ştim cu toţii că struţul nu poate zbura. Aşadar, proprietatea tipică a fi capabil de zbor
nu ne este de nici un ajutor pentru a determina dacă struţul este pasăre, iar aceasta este valabil
pentru toate proprietăţile tipice.

Toate aceste dificultăţi i-au condus pe adepţii teoriei prototipului să dea o nouă
versiune, versiunea extinsă.
368 CAPITOLUL 14

2.2.5. Versiunea extinsă a teoriei prototipului


Pentru a salva teoria prototipului, s-a propus să se considere categoriile mai mult sau
mai puţin prototipice, adică să se aplice teoria prototipurilor la categoriile înseşi.
Din această perspectivă, anumite categorii sînt exemplare mai bune, prototipuri mai bune
a ceea ce este o categorie prototipică decît altele.

Această versiune extinsă a teoriei prototipurilor defineşte categoria prototipică


prin următoarele patru caracteristici:
(i) Are în acelaşi timp o pluralitate de referinţe şi o unitate intuitivă a sem­
nificaţiei.
Termenul pasăre, corespunzător categoriei pasăre, desemnează vrăbiile, găinile, struţii,
rîndunelele etc. Din acest punct de vedere, este polisemie (adică are mai mulţi referenţi). Noi îl
percepem însă ca monosemic (ca avînd un sens unic).

(ii) Prezintă o asemănare de familie, ceea ce se traduce prin suprapuneri de sens


sau de proprietăţi.
(iii) Membrii ei nu sînt echivalenţi, ceea ce înseamnă că au grade de repre-
zentativitate diferite.
(iv) Categoria are frontiere vagi.
Aceste proprietăţi definesc aşadar categoriile prototipice, iar o categorie oarecare
poate deţine una sau mai multe dintre aceste proprietăţi, fără să le deţină pe toate.
Altfel spus, categoriile sînt mai mult sau mai puţin prototipice. Se va observa
că, din această perspectivă, numai două dintre ipotezele teoriei standard se
regăsesc în teoria extinsă:
(i) Există efecte prototipice.
(ii) Ceea ce reuneşte membrii diferiţi ai unei categorii este asemănarea de familie.
Toate acestea au drept consecinţă abandonarea noţiunii de prototip ca cel mai
bun exemplar din fiecare categorie, a cărui imagine mentală ar constitui sem­
nificaţia termenului corespunzător. In acest sens, versiunea standard a teoriei
prototipului care era o teorie monosemică devine, după extinderea sa, o teorie
polisemică. Ba mai mult, judecata vorbitorilor nu mai interesează, deoarece nu
mai există exemplar mai bun asupra căruia să se efectueze această judecată.
Versiunea extinsă are aşadar următoarele caracteristici referitoare la prototip:
(i) Prototipul este un fenomen de suprafaţă (adică de uz).
(ii) Se manifestă sub forme diferite în funcţie de categorie, iar aceste forme se
numesc efecte prototipice.
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 369

(iii) In judecata vorbitorilor, el nu este întotdeauna cel mai bun exemplar al


categoriei.
Noţiunea de prototip dispărînd, teoria extinsă nu mai poate da seamă, aşadar,
de structura categoriilor. Pentru a o explica, s-a recurs (cf. mai ales Lakoff 1987)
la modelele cognitive idealizate (idealized cognitive models sau ICM) care se
conduc după patru principii:
(i) principiul structurilor prepoziţionale, care corespunde unor modele de tipul
aceluia al condiţiilor necesare şi suficiente: adică existenţei unui ansamblu de
proprietăţi comune tuturor membrilor categoriei;
(ii) principiul structurilor cu schemă de imagini, care integrează imaginile men­
tale procesului de categorizare;
(iii) principiul extinderilor metaforice, care integrează procesele metaforice pro­
cesului de categorizare;
(iv) principiul extinderilor metonimice, care integrează procesele metonimice
procesului de categorizare.
Pe de altă parte, dacă asemănarea de familie constituie legătura dintre membrii
unei aceleiaşi categorii, aceasta înseamnă că polisemia trebuie introdusă în teorie,
de unde o alunecare naturală a noţiunii de categorie la aceea de termen lexical.
In aceste condiţii, se postulează că dacă există un termen lexical unic, nu există
decît o singură categorie, dar asta nu înseamnă că unui termen lexical unic să-i
corespundă mai multe categorii. Totuşi, dacă un termen lexical este tratat drept
corespondent al unei categorii unice, va trebui să se facă deosebire între termenii
monosemici (care grupează referenţi asemănători) şi termenii polisemiei (care
grupează referenţi diferiţi).
Să luăm iarăşi cîteva exemple analizate: vom spune că termenul vrabie este un termen
monosemic pantru că toţi indivizii pe care îi reuneşte (prin diferenţa mascul/femelă) sînt asemă­
nători; în schimb, termenul pasăre este un termen polisemie deoarece desemnează indivizi diferiţi
(vrabie, piţigoi, găină, struţ, kiwi, dodo, emu, bîtlan etc).

In cazul acesta însă, dacă termenul corespunzător este monosemic sau polisemie,
apartenenţa la o categorie nu se va mai supune aceloraşi criterii:
(i) Dacă termenul este monosemic, se va spune că obiectul aparţine categoriei
fiindcă deţine proprietăţi asociate categoriei.
De exemplu, o pasăre anume va fi mierlă pentru că este pasăre, pentru că este ceva mai
mare decît o vrăbiuţă, pentru că e neagră cu cioc galben, şi pentru că fluieră.
370 CAPITOLUL 14

(ii) Dacă termenul este polisemie, se va spune că obiectul aparţine categoriei


pentru că deţine proprietăţi asociate altei categorii, aceasta altă categorie aparţi-
nînd categoriei de plecare.
De exemplu, un struţ va fi pasăre pentru că, la fel cu vrabia, este ovipar şi are pene.

Astfel, versiunea extinsă la teoriei prototipurilor are inconvenientul de a deter­


mina în mod foarte diferit apartenenţa la o categorie.

2.3. DIFICULTĂŢILE IPOTEZELOR PSIHOLOGICE ŞI LINGVISTICE


Pînă aici nu am exploatat decît două ipoteze: ipoteza psihologică, conform căreia
ceea ce este considerat vag este percepţia noastră asupra obiectelor lumii - ea
corespunde teoriei prototipului, în special în varianta sa standard - şi ipoteza
lingvistică, conform căreia ceea ce este considerat vag este semnificaţia lexicală;
aceasta corespunde teoriilor lui Ducrot şi Milner, a căror apropiere am subliniat-o
deja, ca şi versiunii extinse a teoriei prototipului.
In ciuda faptului că sînt interesante, toate aceste analize par nesatisfă­
cătoare. Nu vom vorbi aici despre dificultăţile teoriei standard a prototipului:
pe de o parte, despre aceasta am vorbit deja, iar pe de alta, ea a fost abandonată
de către partizanii săi prin versiunea „radicală". Ne vom mărgini aici la teoriile
care corespund ipotezei lingvistice, deci la cea a lui Ducrot, la cea a lui Milner
şi la versiunea extinsă a teoriei prototipului.

2.3.1. Teoriile lui Ducrot şi Milner


Teoriile lui Ducrot şi Milner au multe puncte comune:
(i) In ciuda insistenţelor lui Ducrot şi Milner, acestea sînt teorii lingvistice prin
faptul că ele consideră caracterul vag ca fiind legat nu de întrebuinţarea cuvin­
telor, ci de o caracteristică semantică.
(ii) In ciuda unor diferenţe de suprafaţă, această caracteristică semantică este o
vacuitate semantică: termenii vagi nu au sens propriu, deşi pot avea efecte, ar-
gumentative pentru Ducrot, performative pentru Milner.
A

In ce măsură se poate spune despre sensul unui termen vag că este vacant, ne­
ocupat? După Milner, semnificaţia unui termen nonclasificant este circulară: el
se defineşte prin apel la el însuşi. Analiza lui Ducrot este aparent mai complexă,
dar ajunge la acelaşi rezultat: în teoria lui Ducrot, termeni precum deştept,
amabil, frumos etc. nu au sens prin ei înşişi, dar ei pot fi întrebuinţaţi pentru a
îndrepta argumentaţia spre concluzii pozitive sau negative pentru individul la
care sînt aplicaţi. Intr-o etapă ulterioară, prin delocutivitate, ei dobîndesc drept
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 371

„semnificaţie" argumentaţiile pe care le pot produce. Există semne de întrebare


asupra caracterului explicativ al acestei teorii: dacă termenul deştept este folosit
pentru a argumenta într-o anumită direcţie {pozitivă, să zicem), iar termenul
prost pentru a argumenta în direcţia contrară, şi dacă aceste capacităţi argumen-
tative le pot fi atribuite drept sens prin delocutivitate, ne putem pune întrebări
asupra originii acestor capacităţi avînd în vedere că, într-o primă etapă, aceşti
termeni erau absolut goi de sens.
Să reluăm exemplul tip al derivării delocutive, cel care constă în a numi în franceză un
m'as-tu-vu („m-ai văzut") un individ care are tendinţa de a-şi atrage complimente, prin delocu­
tivitate, pornind de la tendinţa egotistă a actorilor de la sfîrşitul secolului trecut de a-şi pune
reciproc întrebări ca „M'as-tu vu dans Alceste?" (M-ai văzut în Alceste?), „M'as-tu vu dans
Othello?" (M-ai văzut în Othello?) etc. Dar există o diferenţă importantă între acest exemplu
şi analiza termenilor vagi la Ducrot. într-adevăr, în exemplul tip al delocutivităţii, expresia
m'as-tu-vu se derivă din întrebuinţări precedente ale formulei. Dar în aceste întrebuinţări pre­
cedente, formula avea deja un sens, diferit, desigur (şi aici intervine delocutivitatea), dar era un
sens. In analiza lui Ducrot, termenul deştept îşi derivă semnificaţia (argumentativă) prin
delocutivitate din întrebuinţări argumentative precedente, în care termenul nu avea nici un sens.
E o mare diferenţă.

Cele două teorii sînt, la urma urmei, mult mai asemănătoare decît pare,
ajungînd amîndouă să atribuie un semantism nul termenilor subiectivi. Prin
aceasta, ele se condamnă însă la imposibilitatea explicării cauzei pentru care aceşti
diferiţi termeni subiectivi nu sînt pur şi simplu sinonimi, şi pentru care, din două
fraze obţinute prin substituţia unui termen prin altul, este imposibil să se tragă
aceeaşi concluzie.
Să observăm următoarele două exemple:
(32) Măria este frumoasă.
(33) Măria este inteligentă.
Din cele două fraze, se pot trage respectiv următoarele două concluzii:
(32') Măria poate face o carieră de manechin.
(33') Măria poate urma Şcoală Normală de Administraţie.
Prin considerarea exemplelor următoare, această diferenţă la nivelul concluziilor care pot fi trase
din cele două enunţuri (32) şi (33) este evidentă:
(32") ? Măria este frumoasă: poate urma Şcoala Normală de Administraţie.
(33") ? Măria este inteligentă: poate face carieră de manechin.

In aceste condiţii, ne putem îndoi că teoriile lui Ducrot şi Milner rezolvă pro­
blema termenilor subiectivi: ele explică poate caracterul vag al acestora, dar în
mod cert nu explică întrebuinţarea care le poate fi dată.
372 CAPITOLUL 14

2.3.2. Teoria extinsă a prototipului


Bazîndu-se pe noţiunea de asemănare de familie, teoria extinsă a prototipului
are o consecinţă greu de acceptat: orice obiect poate aparţine oricărei categorii.
Să ne amintim într-adevăr că, pentru a aparţine unei categorii date, un
obiect are cel puţin o proprietate în comun cu un membru al categoriei. In
momentul în care o are, devine el însuşi mambru al acestei categorii. De aici
încolo, se poate admite că, din aproape în aproape, toate obiectele lumii vor
aparţine acestei categorii, ca de altfel tuturor celorlalte categorii.
NB: Intr-o oarecare măsură, avem de-a face cu un nou paradox, destul de apropiat de
paradoxul lui Wang:

Dacă un obiect x este membru al categoriei C, şi dacă un obiect y are în comun cu x o


proprietate P, atunci y aparţine lui C.
Dacă un obiectz are în comun cuy o proprietate Q (care poate fi diferită deP, z aparţine
lui C.
Etc.
Toate obiectele lumii aparţin lui C.

Simpla lipsă a condiţiilor necesare şi suficiente ajunge de altfel pentru a pune


această problemă.
Să ne întoarcem la categoria pasăre. Există o proprietate comună omului şi oricărei păsări:
aceea de a fi biped. Ar trebui deci să putem spune ca omul este o pasăre.

Categorizarea prin asemănarea de familie ajunge la urma urmei, aşa cum se vede,
la absenţa categorizării.

3. TERMENII VAGI: IPOTEZA PRAGMATICĂ


Astfel, se pare că ipoteza psihologică, ca şi ipoteza lingvistică, n-au dus la nici
un rezultat. Este deci momentul să avansăm o ipoteză pragmatică pentru a
explica vagul. In definiţia largă pe care am dat-o mai sus, ipoteza pragmatică aşază
vagul nu în lumea însăşi, nici în percepţia noastră asupra lumii, nici în sem­
nificaţia lexicală a termenilor, ci în întrebuinţarea lor. Ipoteza pragmatică cea
mai convingătoare aparţine lui Sperber şi Wilson (1986 b), iar ea constă în a spune
că termenii corespund la concepte clar definite, dar sînt folosiţi în mod mai puţin
decît literal.
După Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989), orice enunţ reprezintă o gîndire
a locutorului. Această gîndire este ea însăşi o reprezentare care poate avea drept
obiect o altă reprezentare, gîndită sau enunţată, sau o stare de lucruri. Vom putea
astfel spune că, în măsura în care reprezintă o gîndire a locutorului, orice enunţ
este o interpretare a acestei gîndiri, iar această interpretare va fi mai mult sau
mai puţin literală, în funcţie de gradul de asemănare dintre enunţ şi gîndire.
CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE 373

Gîndirea şi enunţul sînt două reprezentări cu formă prepoziţională, iar relaţia


de asemănare, care este comparativă, trece prin formele lor prepoziţionale.
Vom spune că un enunţ este o interpretare literală a gîndirii pe care o
reprezintă atunci cînd enunţul şi gîndirea, interpretate faţă de un acelaşi con­
text, furnizează acelaşi ansamblu de concluzii. In toate celelalte cazuri, enunţul
va fi o interpretare mai puţin decît literală a gîndirii pe care o reprezintă, gradul
de literalitate fiind evaluat în raport cu numărul de concluzii comune care pot
fi trase din unul sau din celălalt, în raport cu acelaşi context.
După Sperber şi Wilson, majoritatea enunţurilor sînt interpretări mai
puţin decît literale ale gîndirii pe care o reprezintă, corespunzînd fie unor meta­
fore sau altor figuri retorice, fie unui uz aproximativ al limbii. A doua posibilitate
este cea care ne interesează aici.
Sa analizam u r m ă t o r u l exemplu:

(34) A Cît cîştigi pe lună?

Bj Cîştig 12.776 de franci şi 53 de centime.

B2 Cîştig 12.800 de franci.

In acest caz precis, răspunsul Bj este adevărat, iar B2 fals. Pe de altă parte, răspunsul Bt este o interpretare
literală a gîndirii vorbitorului, pe cînd răspunsul B 2 este o interpretare mai puţin decît literală a acestei
gîndiri. Că locutorul răspunde prin B 2 mai degrabă decît prin Bj se explică prin faptul că B 2 are, cu
mici excepţii, aceleaşi consecinţe ca şi B ] ( şi prin faptul că B 2 este mai uşor de interpretat. Aşadar,
locutorul întrebuinţează mai degrabă B 2 decît B pentru că doreşte să fie mai pertinent.

Ipoteza lui Sperber şi Wilson în ceea ce priveşte vagul este aşadar următoarea: deşi
au un sens precis, anumiţi termeni sînt aproape întotdeauna folosiţi non literal.
Aceasta rezolvă problema vagului, dar nu explică efectele prototipice. Vom
avansa ipoteza că efectele prototipice se explică prin familiaritatea majorităţii
vorbitorilor cu unii membri ai categoriei mai degrabă decît cu alţii. Pe de altă
parte, ni se pare că ierarhia dintre categorii nu este atît de simplă precum ar vrea
să lasă să se creadă versiunea standard a teoriei prototipului. In fine, folosirea
unui termen care desemnează mai degrabă o categorie la care aparţine obiectul
decît o alta se poate explica prin recurgerea la principiul pertinenţei. Altfel spus,
categoria de bază nu este întotdeauna cel mai des folosită.
Astfel, deşi o găină este o pasăre, ea este în general desemnată prin termenul o găină decît
prin termenul categoriei de bază o pasăre. Pe de altă parte, dacă avem de-a face cu un amator de
cîini, îl vom desemna pe Milou mai degrabă ca unfoxterier decît ca un dine. Nici aici termenul
folosit nu este cel al categoriei de bază.

Astfel, ipoteza pragmatică are meritul de a oferi o soluţie la problema vagului,


soluţie care nu obligă la a slăbi frontierele categoriilor sau la a refuza un sens
lexical precis termenilor lingvistici.
15. SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT:
CAZUL METAFOREI

D eosebirea dintre sens literal şi sens figurat datează din perioada retoricii
tradiţionale, iar problema întrebuinţării nonliterale a limbajului a făcut
obiectul a numeroase studii întinse în timp pe perioade foarte lungi. Trebuie
deci să începem acest capitol printr-o scurtă trecere în revistă istorică a literaturii
retorice, pe care o vom reduce la cazul metaforei.

1. PANORAMĂ ISTORICĂ A LUCRĂRILOR DESPRE METAFORĂ


In literatura contemporană referitoare la metaforă (cf. Ortony 1979), se disting
în general două abordări, cea constructivistă şi cea nonconstructivistă. Abor­
darea constructivistă corespunde în mod fundamental unor lucrări recente şi
constă în a minimaliza, ba chiar în a suprima deosebirea dintre discursul literal
şi cel figurat. Abordarea nonconstructivistă corespunde retoricii clasice şi cîtorva
lucrări recente: ea se bazează pe două deosebiri, una dintre discursul literal şi
discursul figurat, cealaltă dintre sensul literal şi sensul figurat. Vom consacra
în întregime acest paragraf unor lucrări din domeniul nonconstructivist.
Lucrările despre metaforă încep din Antichitate, cele mai cunoscute şi
poate mai interesante fiind cele ale lui Aristotel. Vom începe aşadar cu el. Pe
urmă ne vom ocupa de lucrările succesorilor lui, retoricienii tradiţionali, cu
examinarea teoriei lui Fontanier.

1.1 ARISTOTEL ŞI METAFORA


Analiza aristoteliciană a metaforei se găseşte în două lucrări ale filozofului,
Poetica şi Retorica (cartea a LII-a). Analiza nu este identică în cele două lucrări,
dar nu este nici contradictorie. Vom examina aici numai Retorica, lucrare pe care
o cităm frecvent.
Pentru Aristotel, retorica se împarte în trei părţi: invenţia, corespunzînd
subiectului despre care se vorbeşte şi argumentelor folosite; dispoziţia, cores­
punzînd felului în care se înlănţuie părţile discursului sau cuvintele; stilul, care
corespunde caracteristicilor individuale ale discursului studiat. Nu este surprin-
376 CAPITOLUL 15

zător faptul că metafora aparţine stilului. Stilul poate avea două calităţi: claritatea,
care corespunde întrebuinţării proprii a cuvintelor, adică unei întrebuinţări
adecvate; ornamentul, care corespunde la ceea ce se abate de la întrebuinţarea
obişnuită. D u p ă părerea lui Aristotel - iar el se îndepărtează în acest caz de
părerea retoricii ulterioare - metafora, care nu este specifică poeziei, din moment
ce apare şi în proză, ţine mai mult de claritate decît de ornament. Claritatea
metaforei se bazează pe analogie, iar specificul ei este de a apropia obiecte şi
forme pe baza unei anumite asemănări, a unei cuplări.
Aceasta apropie în mod evident metafora de comparaţie; Aristotel afirmă
de altfel despre comparaţie că este o formă a metaforei.
Exemplele pe care ie foloseşte Aristotel pentru a dovedi această idee sînt extrase din
Homer:
(1) El (Ahile) se avîntă ca un leu.
(2) Leul (Ahile) se avîntă.
Aristotel arată în comentariul său că (1) este o comparaţie, iar (2) o metaforă: în acest caz spe­
cific, particularitatea metaforei este că analogia dintre Ahile şi un leu îi permite lui Homer să-1
numească pe Ahile leu.
Metaforele şi comparaţiile au deci aceeaşi întrebuinţare şi trebuie să se supună
aceloraşi reguli care privesc analogia obiectelor puse în legătură unul cu altul:
termenii întrebuinţaţi trebuie să aparţină aceleiaşi categorii, iar obiectele pe care
le exprimă să fie într-o relaţie de analogie reciprocă. Metafora are totuşi un avantaj
faţă de comparaţie, avantaj care decurge din dimensiunile sale reduse: ea este mai
concisă decît comparaţia şi permite „să învăţăm mai uşor", lucru ce place.
Metafora şi comparaţia vor fi cu atît mai eficace în domeniul învăţării şi deci cu
atît mai plăcute, cu cît vor apropia obiecte care se supun legii analogiei, fără ca
totuşi acestea să fie prea apropiate: cu alte cuvinte, ele nu trebuie să exprime o
situaţie evidentă.
Prin ce este retorica lui Aristotel nonconstructivistă? Desigur, ea nu face
o deosebire strictă între un sens literal şi un sens figurat, lăsînd această problemă
în seama retoricilor ulterioare. Mai mult, împărţirea retoricii în trei părţi, dintre
care cel puţin primele două privesc discursul în ansamblul său, mai degrabă decît
un anumit tip de discurs, arată, pînă la un anumit punct, că distincţia dintre
discursul literal şi discursul figurat nu este cu adevărat oportună. Cu toate acestea,
Aristotel apropie metafora de comparaţie şi se înscrie ipsofacto în tradiţia teo­
riilor comparaţiei, pentru care sensul figurat al unei metafore este comparaţia
corespunzătoare acesteia, adică, în teoriile dublei semnificaţii, conform cărora
există două sensuri, cel al metaforei şi cel al comparaţiei corespunzătoare.
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 377

într-o teorie a comparaţiei, metafora lui Romeo (Romeo şijulieta, actul II, scena 2) repro­
dusă aici în (3), are acelaşi sens, adică este echivalentă din punct de vedere semantic cu (4):
(3) Julieta este soarele.
(4) Julieta este ca soarele.
Din această perspectivă, un enunţ ca (3) are două semnificaţii în acelaşi timp: semnificaţia sa
literală, care este falsă, şi conform căreia Julieta este (literal) soarele, şi semnificaţia sa figurată,
conform căreia Julieta este ca soarele. Teoriile comparaţiei sînt deci în acelaşi timp şi teorii ale
dublei semnificaţii.

1.2. RETORICILE CLASICE: FONTANIER

Retorica lui Fontanier (1830/1968) se ocupă de toate figurile discursului care


se definesc ca o abatere de la normă, reprezentată fie de expresia simplă şi
comună, discursul cotidian, fie de sensul literal. Printre aceste figuri se află tropii
sau figuri ale semnificaţiei, care constau în a da unui termen un sens nou, apli-
cîndu-1 altui obiect sau altei „idei". Metafora este un trop, adică, cu alte cuvinte,
o figură de cuvînt. Pentru un cuvînt folosit într-un trop există două sensuri, un
sens primitiv, sensul obişnuit al acestui cuvînt în discursul literal, şi un sens
tropologic care, după caz, este figurat sau extensiv. Sensul tropologic este figurat
dacă nu este motivat de altceva decît de fantezia locutorului; el este extensiv
dacă semnificaţia nouă a devenit obişnuită. Dacă sensul tropologic este figurat,
putem vorbi de o autentică figură de semnificaţie; dacă este extensiv, se spune
că este o catahreză.

Să privim următoarele exemple:


(5) Camera asta-i o cocină.
(6) Omul este o trestie gînditoare.
Exemplul (5) este o catahreză: într-adevăr, dacă cuvîntul cocină nu are aici sensul său primitiv
prin care desemnează adăpostul porcilor, sensul tropologic pe care îl are nu este figurat, ci extensiv.
Prin extindere, s-a folosit cuvîntul cocină pentru a denumi un loc murdar şi dezordonat. In (6),
expresia trestie gînditoare nu este folosită cu sensul său primitiv, în care de altfel ea nu exprimă
nimic pentru că nu există trestii care să fie gînditoare. Expresia este folosită deci cu un sens
tropologic, iar acest sens tropologic este figurat şi nonextensiv: el nu are deci nimic obişnuit. (6)
este prin urmare o figură de semnificaţie, în cazul acesta, o mataforă.

Există trei tipuri de tropi, cei prin corespondenţă, dintre care figura cea mai
caracteristică este metonimia, tropii prin conexiune sau de tip sinecdocă şi, în
sfîrşit, tropii prin asemănare, dintre care, în primul rînd, metafora.
Să luăm exemplele (7) şi (8):
(7) Marea era acoperită de catarge.
(8) In secolul al XVIII-lea, negustorii de sclavi negri se dedau odiosului lor comerţ,
iar Africa era în lanţuri.
378 CAPITOLUL 15

In (7), cuvîntul catarge exprimă corăbii cu pînze: metonimia exploatează aici raportul dintre parte
şi întreg. In (8), cuvîntul lanţuri se referă la sclavie: sinecdoca exploatează raportul dintre un
instrument şi practica socială care 1-a inventat.
Metafora sau tropul prin asemănare constă în a reprezenta un obiect sau
o idee printr-un alt obiect sau o altă idee care întreţine cu primul (prima) un
raport de analogie. Fontanier apreciază foarte just că orice categorie sintactică
(substantiv, verb, adjectiv etc.) poate să fie întrebuinţată metaforic.
Raportul dintre metaforă şi comparaţie este strîns: matafora se bazează în­
tr-adevăr, după părerea lui Fontanier, pe o analogie reală între două obiecte existente
în lumea reală, şi nu pe o simplă analogie presupusă între doi termeni dintr-un enunţ.
Acest lucru apare clar în exemplul pe care îl foloseşte şi în comentariul acestuia:
(9) O viaţă furtunoasă.
După părerea lui Fontanier, dacă putem spune despre o viaţă că este sau că a fost furtunoasă, acest
lucru este posibil pentru că această viaţă a fost agitată şi pentru că individul care a trăit-o a trecut
prin mari pasiuni şi suferinţe; există deci o asemănare (pe care am fi tentaţi să o numim obiectiva)
între această viaţă şi o vreme de furtună.
Dacă Fontanier nu insistă mai mult asupra apropierii dintre matafora şi com­
paraţie, e pentru că s-a produs o alunecare de sens şi pentru că, în concepţia lui,
metafora nu mai ţine de claritate, ci de ornament. El privilegiază deci un anumit
număr de aspecte superficiale ale metaforei (obiectele pe care aceasta le apropie
etc), asupra cărora nu ne vom opri.
Putem totuşi remarca unde ne conduce apropierea dintre matafora şi
comparaţie: dacă, pentru Aristotel, comparaţia era o formă a metaforei, într-un
fel subordonată mataforei, pentru Fontanier raportul se inversează, iar metafora
este abaterea de la norma constituită de comparaţie.
Prin urmare, teoriile retorice sînt de resortul abordării nonconstructiviste:
această abordare a căzut complet în desuetudine, în vremurile noastre, dar păs­
trează cîţiva adepţi printre care Grupul \L, grup de retoricieni moderni, care a
creat o versiune structuralistă a retoricii (cf. Grupul |1 1982): nu vom vorbi aici
despre ea, întrucît nu a beneficiat de o mare adeziune. Vom vorbi în schimb
despre deosebirea dintre sens literal şi sens figurat, aşa cum a fost ea redefinită de
unii filozofi contemporani ai limbajului, mai ales de Searle (1982).

2. DEOSEBIREA SENS LITERAL/SENS FIGURAT


2.1. SENSUL LITERAL
Sensul literal este în general considerat sensul frazei interpretate în afară de
context. Searle (1982) se opune însă acestei păreri şi propune, dimpotrivă, să
considerăm că noţiunea de sens literal nu are sens decît în prezenţa unui
fundal informativ.
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 379

Searle reia un exemplu foarte obişnuit în lucrările de filozofie a limbajului


şi respinge chiar de la început problema termenilor indexicali, adică a elemen­
telor lingvistice care nu au sens decît în situaţia de enunţare.
Exemplul lui Searle este următorul:

(10) Pisica este pe preş.


Elementele care trebuie precizate în această frază sînt următoarele: pisica şi preşul. Searle arată
clar că ceea ce interesează aici nu este să ştim cum atribuim acestora un referent.

Ceea ce-1 interesează sînt următoarele: condiţiile de adevăr ale unei fraze declarative
depind de un anumit număr de convingeri (sau ipoteze contextuale sau de fundal),
iar aceste convingeri nu se confundă cu problemele de indexicalitate, de ambiguitate,
de presupoziţie etc.^Aceste ipoteze de fundal pot să fie variabile sau să lipsească în
anumite situaţii: aceste modificări pot determina modificarea condiţiilor de adevăr
ale frazei, ba chiar, pur şi simplu, imposibilitatea de a-i determina condiţiile de adevăr.
Astfel, aceste ipoteze de fundal nu sînt constante. Cu toate acestea, noţiunea de sens
literal se poate aplica numai în funcţie de existenţa lor.
Searle presupune astfel că fraza (10) se poate aplica în spaţiul intersideral în care legea
gravitaţiei nu se aplică. In cazul acesta, pisica este, de exemplu, cu 20 cm deasupra preşului.
Ipotezele de fundal vor trebui atunci modificate în consecinţă.

Necesitatea ipotezelor de fundal pentru sensul literal se aplică de ase­


menea, mutatis mutandis, şi frazelor nonliterale, ca cele care exprimă un ordin.
In cazul acesta, nu mai vorbim de condiţii de adevăr, ci de condiţii de îndeplinire.
Searle dă exemplul (11) enunţat într-un restaurant:
(11) Daţi-mi un hamburger bine fript, cu ketchup şi muştar dar nu cu prea mulţi
castraveciori.
Searle notează că dacă i se aduce un hamburger lung de un kilometru sau un hamburger într-un
cub de plastic care trebuie spart cu picamerul, ordinul n-a fost îndeplinit din cauza ipotezelor de
fundal privitoare la mărimea unui hamburger şi la modul de a-1 servi.

Astfel, sensul literal al frazei se leagă de ipotezele de fundal pe care le impune situaţia.
Cu toate acestea, Searle respinge cele două concluzii conform cărora sensul literal
nu există sau conform cărora relativitatea sa ar implica faptul că el trebuie să se
confunde cu sensul pe care locutorul înţelege să-1 vehiculeze (sau, în terminologia
lui Searle, sensul enunţării locutoruluî). In concluzie, articolul lui Searle susţine
următoarele patru teze:
(i) Sensul literal nu corespunde semnificaţiei frazei în afara contextului.
(ii) Sensul literal al frazei - adică, după caz, condiţiile sale de adevăr sau condiţiile
sale de îndeplinire - depinde de ipotezele de fundal.
380 CAPITOLUL 15

(iii) Sensul literal al frazei este deci relativ, ceea ce nu înseamnă că este inexis­
tent.
(iv) Există o deosebire de principiu între sensul literal al unei fraze şi sensul
enunţării locutorului care corespunde acestei fraze.
Searle a studiat metafora în aceeaşi lucrare (cf. Searle (1982) şi p o r n i n d de la
noţiuni învecinate (ipoteze de fundal, deosebirea dintre semnificaţia frazei şi
sensul enunţării locutorului), iar teoriile moderne asupra metaforei le vom aborda
cu ajutorul lui.

2.2.SENSUL FIGURAT: METAFORA


Searle începe prin a enumera problemele de bază referitoare la metaforă:
(i) Care sînt particularităţile definitorii ale metaforei?
(ii) De ce folosim matafore?
(iii) C u m funcţionează metaforele?
(iv) Ce constituie calitatea metaforelor?
El încearcă să dea răspuns întrebării (iii) consacrate funcţionării metaforelor.
După părerea sa, problema metaforei nu se poate rezolva decît pornind de la o
distincţie fundamentală dintre sensul frazei sau al cuvîntului, pe de-o parte,
şi sensul enunţării locutorului, pe de altă parte.
NB: Traducătoarea acestei lucrări a lui Searle [în franceză] a tradus în mod constant
cuvîntul englez utterance prin cuvîntul francez enonciation (enunţare), deşi utterance
poate exprima atît procesul, cît şi rezultatul acestuia. Ni se pare că traducerea sensul
enunţului locutorului ar fi fost mai bună în acest caz, dar, ca să evităm confuziile, vom
continua să folosim expresia sensul enunţării locutorului.
Deosebirea aceasta corespunde deosebirii de sens dintre a spune ceva şi a vrea
să spună ceva.
Să luăm un exemplu relativ asemănător cu cel pe care Aristotel îl lua din Homer:
(12) Ahile este un leu.
Exemplul (12) corespunde sensului frazei. Sensul corespunzător enunţării locutorului este (13):
(13) Ahile este puternic şi curajos.
Prin urmare, putem defini discursul figurat ca un discurs în care ceea ce vrem
să spunem nu corespunde cu ceea ce spunem:
Discursul figurat
Un enunţ dat este figurat dacă şi numai dacă sensul frazei nu coincide cu sensul enunţării
locutorului.
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 381

In această optică, problema funcţionării metaforei este de a şti cum poate ajunge
interlocutorul de la sensul frazei la sensul enunţării locutorului. Searle face
ipoteza că există principii care permit trecerea de la unul la celălalt. El distinge
trei etape în interpretarea metaforelor, şi aceasta limitîndu-se la exemplele în care
sensul frazei este S este P, în timp ce sensul enunţării locutorului este S este R:
Ej A stabili că este vorba despre o enunţare metaforică.

E, A calcula, pe baza unui ansamblu de strategii sau de principii, valorile


posibile ale lui R.

E3 A limita, pe baza unui ansamblu de strategii, domeniul lui R.


Fiecărei etape îi corespunde o strategie:

Sj Cînd enunţarea considerată literal este defectuoasă, caută un sens al enun­


ţării care să difere de sensul frazei.

52 Pentru toate valorile posibile ale lui R, cînd auzi „S este P", caută în ce ar
putea S să se asemene lui P, iar pentru a şti în cefei S ar putea să se asemene lui P,
caută trăsăturile frapante, bine cunoscute şi distinctive ale obiectelor P.
53 Revino la termenul S şi vezi care dintre numeroşii candidaţi la valoarea
lui R constituie proprietăţi verosimile ale lui S.

Searle propune şi următoarele principii care explică trecerea de la P la R:

Pj Obiectele care sînt P sîntR prin definiţie. Dacă metafora funcţionează, R


va fi în general una dintre caracteristicele definitorii frapante ale lui P.

Astfel, un uriaş este mare prin definiţie, iar dacă spunem că Petru este uriaş,
înseamnă că spunem că este mare.

P2 Obiectele care sînt P sînt în mod accidental R. Şi iarăşi, dacă metafora


funcţionează, proprietatea R trebuie să fie o proprietate frapantă sau cunoscută a
obiectelor P.
Porcii sînt în general consideraţi murdari, iar a spune despre cineva că e porc,
înseamnă că spunem că e murdar.
P3 Se spune sau se crede în general că obiectele care sînt P sînt R, chiar dacă
locutorul şi auditorul ştiu că R este fals de P.

Se crede în general greşit că gorilele sînt animale feroce, iar cînd se spune despre
un om că e o gorilă, nu se pune în evidenţă nici fineţea şi nici delicateţea sa.

P Obiectele care sînt P nu sînt R, nici nu se aseamănă cu obiectele R, nici


nu sînt luate drept R; sîntem totuşi îndemnaţi de sensibilitatea noastră, conform
382 CAPITOLUL 15

unei determinări care poate să fie culturală sau naturală, să vedem între ele un raport
astfel încît P se asociază în mintea noastră cu proprietăţi ale lui R.
Dacă spunem despre o femeie că este un sloi de gheaţă, înţelegem că nu prea
este amabilă şi că este probabil frigidă.

P5 Obiectele P nu se aseamănă cu obiectele R şi nimeni nu crede că se asea­


mănă; totuşi, starea în care se află un P se aseamănă cu starea în care se află un R.

Să luăm cazul în care se spune unui copil, cu ocazia aniversării zilei lui de naştere:
„De acum eşti bărbat!" Copilul nu este bărbat, dar înaintarea lui în vîrstă face
să i se pretindă tot mai mult un comportament de adult.
P6 Există cazuri în care Pşi R au un sens identic sau analog, dar unul dintre
ele, în general P, are o aplicabilitate restrînsâ, aşa încît nu se aplică literal lui S.

Este cazul cînd spunem, despre o carte sau despre un film că sînt greu de digerat.
Cartea sau filmul nu intră într-un proces de digestie, dar lectura ei sau vizionarea
lui produc un sentiment de indispoziţie şi de plictiseală.
P 7 Acest principiu este un mod de a aplica principiile precedente unor cazuri
în care sensul enunţării locutorului nu este „S este /?" Sarcina care-i revine audito­
rului este de a trece, nu de la „S este P" la „S este R", ci de la „S relaţie PS' " la „S
relaţie RS' "; el trebuie să găsească o relaţie R diferită de relaţia P, dar asemănătoare
cu aceasta sub un anumit aspect. Aplicat acestui tip de caz, principiul Px se modifică
astfel: relaţiile P sînt prin definiţie relaţii R.
Principiul acesta se referă la cazurile în care metafora nu priveşte un substantiv, ci un adverb, un
adjectiv, un verb etc, ca în exemplul următor:
(14) Vaporul ară marea.

P8 în analiza searliană a metaforei, este o problemă de terminologie să ştim


dacă vom face din metonimie şi din sinecdocă nişte cazuri particulare de metaforă
sau tropi independenţi. Cînd vrem să spunem „S este R " spunînd „S este P", P şi R
pot să fie asociate prin relaţii ca aceea dintre întreg şi parte, recipient şi conţinut,
sau chiar relaţia dintre îmbrăcăminte şi cel care o poartă.

Prin urmare, prin acest ansamblu de strategii şi de principii, Searle răspunde


întrebării despre funcţionarea metaforei. Vom remarca totuşi că dacă el răspunde
acestei întrebări, o face numai indirect în cazul calităţii unei metafore şi o evită
pe cea a definiţiei metaforei (defineşte discursul figurat, dar nu şi metafora) şi
pe cea a interesului întrebuinţării metaforei. Către aceste două problematici ne
vom orienta acum pentru a evalua răspunsul pe care Searle îl dâ întrebării asupra
funcţionării mataforei.
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 383

3. METAFORA: ASPECTE LINGVISTICE ŞI FILOZOFICE


3.1. PARTICULARITĂŢILE METAFOREI: MALFORMAŢIE LEXICALĂ ŞI TEORIE A COMPARAŢIEI

Dacă Searle defineşte discursul figurat dar nu şi metafora, retorica clasică defineşte
în acelaşi timp şi discursul figurat şi metafora; conform retoricii clasice, discursul
figurat se defineşte ca o abatere de la o normă, iar metafora este tropul asemănării.
In ceea ce priveşte discursul figurat, această definiţie este în orice caz respinsă şi ceea
ce se caută este mai degrabă să se determine o particularitate lingvistică a metaforei.
Particularitatea aceasta nu se poate situa în domeniul sintactic din moment ce, aşa
cum a remarcat retorica clasică, metafora poate atinge toate părţile de vorbire, cu
alte cuvinte, orice cuvînt, oricare ar fi categoria sintactică căreia îi apaţine. Ipoteza
unei particularităţi fonologice nu pare foarte promiţătoare. Dacă ne menţinem la
ideea lingvisticii în sens strict (fonologie, sintaxă, semantică), rămîne ipoteza se­
mantică, iar aici se situează o particularitate a metaforei destul de larg recunoscută,
„ciudăţenia", malformaţia lexicală, care se traduce prin falsitatea enunţurilor meta­
forice. Acest fapt explică tendinţa de a postula două sensuri pentru enunţurile
mataforice (aşa cum o face Searle de exemplu), iar această tendinţă consideră că un
enunţ metaforic este echivalent comparaţiei corespunzătoare (ca la Aristotel sau la
Fontanier). Această opţiune, preferată de numeroase teorii ale metaforei, a făcut ca
acestea să fie desemnate prin termenul general de teorii ale comparaţiei.

In această optică, exemplul (12) este echivalent din punct de vedere semantic cu (12'):
(12) Ahile este un leu.
(12') Ahile este ca un leu.
Astfel, diferenţa dintre enunţurile metaforice şi enunţurile nonmetaforice
ar ţine de malformaţia lexicală a celor dintîi şi de falsitatea care decurge din
aceasta, pentru că malformaţia, în general, ia forma unei predicaţii inadecvate.

Să reluăm exemplul (12):


(12) Ahile este un leu.
Ahile desemnează o fiinfă umană, iar locutorul îi atribuie proprietatea de a fi un leu, adică un
animal, şi nu o fiinţă umană. Cu alte cuvinte, în (12), locutorul pune în relaţie două concepte
incompatibile. Vom observa că aceste cazuri de malformaţie lexicală nu se confundă cu cazuri
de nonsens ca (15):
(15) Verdele este unde.
Pentru ca malformaţia lexicală să constituie efectiv specificul definitoriu al
mataforei, trebuie:
(i) ca numai metaforele să aibă această caracteristică: acesta este aspectul suficient;
(ii) ca toate metaforele să o aibă: acesta este aspectul necesar.
384 CAPITOLUL 15

Ne întrebăm dacă aşa stau lucrurile. Retorica clasică a descris alte tipuri de
enunţuri care prezintă o malformaţie lexicală, o „ciudăţenie" asemănătoare cu
cea care se atribuie metaforei: este cazul paradoxurilor, al oximoroanelor şi al unor
enunţuri ironice, fără a mai vorbi, într-o mai mică măsură, de zeugmă.

Să vedem exemplele următoare:


(16) Omul nu este decît o trestie, cea mai slabă din lume, dar e o trestie gînditoare
(Pascal, Cugetări)
(17) Te împiedică să mai trăieşti, înainte de a fi murit (La Fontaine, Filozoful scit)
(18) Jumătate dintre minciunile care se spun despre mine sînt adevărate (Smullyan,
1983)
(16) este într-adevăr o metaforă, dar (17) este un oximoron, iar (18) un enunţ ironic.
In acest sens, malformaţia lexicală nu este o condiţie suficientă pentru ca un enunţ
să fie metaforic. Este ea atunci o condiţie necesară pentru metaforă? Ca să fie
necesară, ar trebui ca un enunţ să nu poată fi şi adevărat şi metaforic. Or, se pare
că există enunţuri adevărate şi în acelaşi timp metaforice, fie că ele corespund
negaţiei unui enunţ metaforic, negaţie care ar face enunţul adevărat fără să-i
anuleze caracterul metaforic, fie că ele sînt pur şi simplu adevărate.

Să observăm exemplele următoare:


(12") Ahile nu este un leu.
(19) Nici un om nu este o insulă.
(12") este negarea lui (12). Vom nota că (12") păstrează caracterul metaforic al lui (12). (19) este
traducerea unei fraze a lui John Donne (No man is an island) şi este în acelaşi timp şi adevărat şi
metaforic.
Astfel, malformaţia lingvistică nu este nici condiţie suficientă, nici condiţie
necesară pentru caracterul metaforic al unui enunţ.
E oricum îndoielnic ca specificul metaforei să fie de natură lingvistică.
Există într-adevăr enunţuri care sînt susceptibile de a fi folosite şi metaforic şi
nemetaforic. Cel puţin, în acest caz, caracterul metaforic al enunţurilor este o
problemă de întrebuinţare, adică o problemă pragmatică.
Să observăm exemplul următor:
(20) Stînca bătrînă este sfărîmicioasă.
Această frază poate fi folosită de alpinişti ca să descrie riscurile la care se expune cel care se caţără
pe un anumit tip de piatră: în acest caz, enunţul nu are nimic metaforic. El poate totuşi să fie
folosit pentru a descrie un bătrîn a cărui minte a obosit: în acest caz, enunţul este metaforic.

Vom nota că acest ultim tip de exemple elimină sugestia conform căreia am putea
păstra noţiunea de malformaţie lexicală dacă am îndepărta-o pe cea de falsitate
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 385

a metaforelor. în acest caz, într-adevăr, nu poate fi vorba despre malformaţie


lexicală.
Ne-am putea deci mulţumi cu ideea lui Searle conform căreia marca unui
enunţ figurat, dacă nu a unui enunţ metaforic, este noncoincidenţa sensului frazei
şi a sensului enunţării locutorului. Această noncoincidenţa ar constitui deci o
condiţie necesară, dacă nu o condiţie suficientă a metaforei. Cu toate acestea,
prima etapă a interpretării metaforelor, după părerea lui Searle, este de a deter­
mina dacă un enunţ este metaforic: din această determinare se deduce diferenţa
dintre sensul frazei şi sensul enunţării locutorului. Prin urmare, este greu de
presupus că această diferenţă ar fi marca metaforei din moment ce, departe de a
putea deduce din aceasta că un enunţ este metaforic, trebuie să o deducem pe
ea din acest fapt. Iată deci o primă dificultate în analiza funcţionării enunţurilor
metaforice a lui Searle.

3.2. UTILITATEA METAFOREI

Cu toate acestea, Searle nu se mulţumeşte să nu dea un răspuns întrebării despre


particularitatea metaforei, crucială totuşi pentru analiza pe care o face el meta­
forei; ne p u t e m întreba de asemenea dacă soluţia pe care o propune el problemei
funcţionării metaforei nu interzice cumva a se da un răspuns întrebării privitoare
la utilitatea metaforei. In termeni generali, putem formula această întrebare în
felul următor: de ce se preferă o metaforă unui enunţ literal? In termenii lui
Searle, întrebarea s-ar pune astfel: de ce cînd locutorul vrea să spună S este R
spune S este P ?
E greu de răspuns la această formulare searliană a problemei utilităţii
metaforei, dar această dificultate de a răspunde la întrebare nu e proprie meta­
forei. Ea e legată de ipoteza conform căreia există două sensuri care acţionează
în metaforă. Or, deosebirea dintre sensul frazei şi sensul enunţării locutorului
este, după părerea lui Searle, însăşi baza deosebirii dintre discursul literal şi
discursul figurat. S-ar putea presupune totuşi că problema aceasta nu apare
decît dacă cele două sensuri despre care este vorba aparţin conţinutului seman­
tic al enunţului. Or, evident, aceasta nu este cazul, din moment ce, după părerea
lui Searle, pentru a ajunge la sensul enunţării locutorului SesteR, pornind de la
sensul frazei S este P, trebuie să folosim un ansamblu de strategii şi. de principii
destul de complicate, corespunzătoare, mai degrabă, exploatării cunoştinţelor
de fundal decît semnificaţiei semantice a frazei înseşi. S-ar putea admite, deci,
că sensul enunţării locutorului nu ţine de semantică, pe cînd sensul frazei ţine
de aceasta. Dar nu se vede atunci de ce locutorul n-a spus simplu ce voia să spună,
dacă ceea ce voia să spună se putea formula lingvistic.
386 CAPITOLUL 15

Or, în analiza lui Searle, nimic nu implică ideea că sensul enunţării locu-
torului este imposibil de formulat lingvistic: ba chiar din contră, Searle însuşi
vorbeşte despre metaforă ca despre un fapt în care locutorul spune S este P atunci
cînd el voia să spună S este R. Desigur, Searle neagă faptul că metafora ar fi
parafrazabilă, din moment ce spune că ceea ce este important este să ajungem
la sensul enunţării locutorului prin sensul frazei. Nu este mai puţin adevărat că
analiza pe care o face asupra funcţionării metaforei contrazice această afirmaţie
asupra imposibilităţii parafrazării unei metafore; pe de altă parte, aceasta nu arată
de ce este important să ajungem la sensul enunţării locutorului prin sensul frazei,
şi chiar dacă ar face-o, după cum am văzut, analiza ar fi foarte ameninţată de
dificultatea găsirii unei (sau a mai multor) caracteristici definitorii ale metaforei.
Prin urmare, putem trata teoria lui Searle aşa cum putem trata orice teorie
care postulează că în spatele unei metafore există două sensuri, unul literal şi
unul figurat; primul ar corespunde sensului metaforei înseşi, iar celălalt, com­
paraţiei derivate. Cel mai mare obstacol în acest tip de teorii este incapacitatea
lor de a răspunde întrebării: de ce se preferă un enunţ metaforic unuia literal?
Singurul răspuns la această întrebare este, într-adevăr, că nu se poate folosi un
alt enunţ, iar acest răspuns e imposibil din moment ce presupunem că metafora
are două sensuri, unul literal şi unul figurat, ambele exprimabile lingvistic.
Aceasta nu este, totuşi, singura problemă pe care o întîlnesc teoriile meta­
forei bazate pe ipoteza amintită şi care se numesc, pentru acest motiv, teoriile
dublei semnificaţii. Davidson (1984) le-a criticat într-un articol excelent. Către
această critică ne vom îndrepta în cele ce urmează.

3.3. CRITICA TEORIILOR DUBLEI SEMNIFICAŢII

Davidson enunţă clar, chiar de la începutul articolului său, principiul de la care


porneşte: după părerea lui, metaforele nu au decît o semnificaţie, cea pe care
o obţinem luînd elementele enunţului ca punct de plecare, cu alte cuvinte, ceea
ce n u m i m în general semnificaţie literală. Vom remarca totuşi că articolul lui nu
constă atît în propunerea unei teorii noi, cît în critica teoriilor anterioare, şi mai
ales a celor pe care el le numeşte teoriile dublei semnificaţii, adică toate teoriile
care postulează că o metaforă are două sensuri, unul literal şi unul figurat sau
metaforic. Este cazul tuturor teoriilor comparaţiei.
Davidson constată chiar de la început că nu se poate parafraza o metaforă
creativă în mod satisfăcător, adică într-un mod care să-i epuizeze toată sem­
nificaţia. Această imposibilitate, după părerea lui, nu ţine de faptul că o metaforă
ar avea un sens figurat imposibil de exprimat literal, ci de faptul că metafora nu
are alt sens decît cel al cuvintelor care intră în compoziţia sa şi că, prin urmare,
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 387

orice parafrază este de prisos. Aceasta nu înseamnă că Davidson ar nega existenţa


unei diferenţe dintre enunţurile metaforice şi cele nonmetaforice. Dar această
diferenţă nu este pur semantică. Ea se situează pe frontiera dintre semantic şi
pragmatic şi se bazează pe distincţia dintre semnificaţia cuvintelor şi între­
buinţarea lor. Metafora, şi în special efectele ei, depind de întrebuinţarea cuvin­
telor. In metaforă, cuvintele sînt întrebuinţate în mod creator, iar efectele apar
fără ca sensul cuvintelor să fie modificat.
Am putea fi tentaţi să propunem o teorie conform căreia să căutăm în
metaforă proprietatea comună membrilor clasei desemnate de predicatul meta­
foric, adăugînd acestei clase individul desemnat de subiectul enunţului.
Să observăm următoarele două exemple:
(21) Tolstoi a fost odată copil.
(22) Tolstoi este un bătrîn copil moralizator.
Dacă (21) este un enunţ obişnuit, (22) este metaforic. In faţa unui exemplu ca (22), am putea fi
tentaţi să considerăm că a-1 interpreta înseamnă a căuta proprietatea comună clasei copiilor, căreia
i l-am adăuga pe Tolstoi.

Or, aceasta ar însemna să recunoaştem existenţa unei semnificaţii metaforice,


iar Davidson respinge această ipoteză: după părerea lui, efectele metaforice provin
din interpretarea literală a enunţului, bazată pe sensul literal al cuvintelor
folosite.
El face apoi o paralelă parţială între metaforă şi comparaţie: după părerea
lui, deosebirea dintre una şi cealaltă este că în comparaţie se spune explicit ceea
ce metafora comunică implicit. Aceasta nu implică totuşi ideea că metafora se
poate reduce la o comparaţie: într-adevăr, comparaţia arată o similitudine, în
timp ce metafora o lasă pe aceasta să se întrezărească doar; această deosebire în
caracterul explicit a ceea ce este comunicat explică faptul că sîntem tentaţi să
acordăm metaforei un al doilea sens, pe cînd în cazul comparaţiei această tentaţie
nu există. După părerea lui Davidson, nu există vreun motiv ca ceea ce întrebuin­
ţarea literală a cuvintelor ne permite să facem cu o comparaţie, întrebuinţarea
literală a cuvintelor cu o metaforă să nu ne permită să o facem. Atît doar că
subtilitatea metaforei este mai mare decît cea a comparaţiei.
Pe de altă parte, dacă metafora are efecte, acestea nu corespund deloc unui
sens figurat, deci nu avem nici un interes să le parafrazăm. Efectele aceleiaşi
metafore variază în funcţie de interlocutori, iar pentru metaforele creative vor
putea fi parafrazate cel mult efectele metaforei respective asupra unui anume
individ. Astfel, în afara sensului său literal, o metaforă nu are un conţinut cog­
nitiv propriu stabil. Mai mult chiar, efectele unei metafore, după părerea lui
388 CAPITOLUL 15

Davidson, sînt adesea de natură nonpropoziţională, ceea ce constituie o altă


raţiune a imposibilităţii de a-i găsi o parafrază suficientă.
In rezumat, după părerea lui Davidson, metafora nu este o problemă
semantică de dublă semnificaţie, ci o problemă pragmatică de întrebuinţare a
cuvintelor. Ea nu se poate parafraza pentru că, pe de-o parte, are o semnificaţie
unică şi deci nu avem nici un interes să o parafrazăm; pe de altă parte, efectele
ei sînt instabile, schimbătoare de la un individ la altul, şi adesea nonpropo-
ziţionale. In sfîrşit, ca şi comparaţia, metafora face apel la un proces de com­
paraţie, fără ca cele două să fie totuşi echivalente din punct de vedere semantic.

3.4. METAFORĂ ŞI COMPARAŢIE

După cum am văzut, cele mai multe dintre teoriile despre metaforă fac apel direct
sau indirect la comparaţie: fie că ele admit echivalenţa semantică dintre metaforă
şi comparaţie, fie că presupun un proces de comparaţie pentru anumite metafore
(ca la Searle), sau pentru ansamblul metaforelor (ca la Davidson). Ce se întîmplă
exact cu relaţiile dintre metaforă şi comparaţie? Davidson arată dificultăţile
teoriilor dublei semnificaţii. Oricum, există două tipuri de teorii ale comparaţiei
pe care Searle le deosebeşte foarte corect în analiza metaforei (cf. Searle, 1982).

(i) Primul tip este semantic. El constă în a afirma că sensul unui enunţ
metaforic echivalează cu sau include într-un fel sau altul comparaţia corespun­
zătoare.

Să revedem exemplele (12) şi (12');


(12) Ahile este un leu.
(12') Ahile este ca un leu.
Conform variantei semantice a teoriilor comparaţiei, (12) echivalează semantic cu (12'), sau sensul
lui (12) include (12') chiar dacă (12') nu epuizează complet semantica lui (12).
(ii) Al doilea tip este pragmatic. El constă în a afirma că interpretarea unei
metafore trece printr-un proces de comparaţie care nu se diferenţiază de cel pe
care îl declanşează comparaţia corespunzătoare.
In cazul de faţă, nu atît sensul lui (12) este echivalent cu sau include sensul lui (12'), ci procesul
de interpretare din (12) este echivalent cu sau include procesul de interpretare din (12').

Critica lui Davidson nu contestă decît versiunea semantică a teoriilor com­


paraţiei. Putem totuşi avansa un alt argument: a spune că sensul unei metafore
echivalează cu sensul comparaţiei corespunzătoare rezolvă probema semantică
a metaforei numai dacă sîntem siguri că în comparaţia corespunzătoare unei
metafore avem un enunţ literal. In caz contrar, versiunea semantică a teoriilor
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 389

comparaţiei ar consta numai în a deplasa problema ceva mai departe, fără a o


rezolva. Or, nu toate comparaţiile sînt literale.
Să luăm următoarele două exemple:

(23) Pămîntul e albastru ca o portocală (Paul Eluard).

(24) Noaptea căzu ca şi casa Usher (Malcolm Lowry, Sub vulcan)

Nici una dintre aceste două comparaţii nu pare să fie un enunţ literal.

Mai mult decît atît, sînt puţine şanse ca o comparaţie care corespunde unei
metafore cu adevărat creative să fie literală. Unele, oricum, nu vor fi.
Să reluăm exemplul (6) şi comparaţia corespunzătoare (6')

(6) Omul este o trestie gînditoare.


(6') Omul este ca o trestie gînditoare.

Pare dificil şi vom vedea mai departe de ce, să considerăm că (6') este un enunţ literal.

Astfel, chiar independent de criticile de principiu ale lui Davidson, versiunea


semantică a teoriilor comparaţiei întîlneşte mari dificultăţi.
Ce se întîmplă cu versiunea pragmatică conform căreia procesele care sînt
mai mult sau mai puţin echivalente sînt cele interpretative? Să admitem că efectiv
procesele interpretative sînt mai mult sau mai puţin echivalente. Prin urmare,
trebuie să ne întrebăm ce este exact procesul interpretativ al unei comparaţii. Un
locutor care enunţă o comparaţie are intenţia de a atrage atenţia interlocutorului
asupra uneia sau a mai multor proprietăţi comune celor două obiecte puse în
relaţie. Prin urmare, scopul interlocutorului trebuie să fie de a determina pro­
prietatea sau proprietăţile pe care le are în minte locutorul.
NB: Condiţiile de adevăr ale comparaţiei nu depind de intenţiile locutorului: pentru ca
o comparaţie să fie adevărată, trebuie şi este suficient ca obiectele comparate să aibă cel
puţin o proprietate comună. -
:
Procesul constă, deci, în a examina cele don 4 în a căuta proprietatea
sau proprietăţile pe care acestea le au în comu.
A spune că procesele interpretative ale metaforei şi ale comparaţiei sînt,
cel puţin parţial, echivalente, este acelaşi lucru cu a spune că, pentru a interpreta
o metaforă, trebuie să examinăm cele două obiecte puse în relaţie şi să căutăm
proprietatea comună (proprietăţile comune), pentru a determina pe cea (cele)
pe care locutorul le avea în minte atunci cînd producea enunţul. Or, într-un mare
număr de cazuri, aceste proprietăţi sînt mai degrabă proprietăţi pe care le atri­
buim noi obiectelor decît proprietăţi pe care acestea le au în realitate.
390 CAPITOLUL 15

Să reluăm exemplul (12):


(12) Ariile este un leu.
Această metaforă, uzată, din păcate, este în general înţeleasă în sensul indicat de (13):
(13) Ahile este puternic şi curajos.
Or, acesta este unul dintre locurile comune din etologie, leii masculi sînt, poate, puternici, dar
sînt leneşi şi nu prea curajoşi. Situaţia este aceeaşi pentru exemplul (25), în general interpretat ca
(26), deşi gorilele sînt animale mai degrabă paşnice şi frugivore:
(25) Richard e o gorilă.
(26) Richard este o brută violentă şi feroce.

Aici, comparaţia dintre cele două obiecte nu prea este posibilă, iar dacă ea se
face, se face între conceptele corespunzătoare obiectelor. In sfîrşit, situaţia este
aceeaşi pentru cazul în care metafora pune în relaţie două obiecte dintre care
unul nu există în realitate.
Ne putem gîndi la trestia gînditoare din exemplul (6), sau la bătrînul copil moralizator
din exemplul (22). Mai simplu, numeroase enunţuri metaforice folosesc termeni care desemnează
personaje de ficţiune, ca în (27) şi (28):
(27) Ion este un Harpagon.
(28) Petru este un Don Quijote.
Dar să ne întrebăm ce este o comparaţie între concepte ale obiectelor?
Aşadar, versiunea pragmatică şi cea semantică a teoriilor comparaţiei nu
sînt lipsite de dificultăţi, şi va trebui probabil să admitem că nonliteralitatea este
caracterul comun al metaforelor şi al comparaţiilor corespunzătoare.

3.5. EFECTELE METAFOREI: INSTABILITATE ŞI NONPROPOZIŢIONALITATE?


In sfîrşit, teoria lui Davidson prevede că efectele metaforei (care, în teoria sa,
constituie particularitatea metaforei) sînt nu numai instabile, adică susceptibile
de a se schimba de la un interlocutor la altul, dar şi nonpropoziţionale. Ce se
întîmplă cu fiecare dintre aceste două caracteristici? Să începem cu nonpro-
poziţionalitatea. Pe baza exemplelor pe care tocmai le-am văzut, putem crede
că Davidson greşeşte: de vreme ce metaforele exploatează convingeri eronate
asupra obiectelor din realitate, sau cunoştinţe despre obiecte fictive, aceste cu­
noştinţe sînt propoziţionale şi, în acest sens, efectele vor fi şi ele propoziţionale.
Nonpropoziţionalitatea efectelor metaforei nu este deci nici pe departe dovedită.
Rămîne caracterul schimbător al acestor efecte, caracter care, după părerea
lui Davidson, este unul dintre motivele pentru care parafrazarea metaforelor este
imposibilă. In cazul acesta, sîntem de acord cu Davidson; se pare că într-adevăr
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 391

efectele unei metafore sînt instabile şi se schimbă în funcţie de indivizi, acest


lucru fiind de altfel cu atît mai evident cu cît metafora este mai creativă. Pe de
altă parte, dificultatea pe care o avem în parafrazarea satisfăcătoare a unei meta­
fore, adică pînă la epuizarea efectelor ei, pare să constituie realitatea principală
a metaforei şi, mai mult chiar, să motiveze tot interesul pentru metafore. Cu alte
cuvinte, o metaforă se întrebuinţează pentru că nu există altă posibilitate
de a comunica ceea ce avem intenţia să comunicăm.
Am văzut mai sus că o comparaţie care corespunde unei metafore nu reprezintă sensul
acesteia. Noi am propus totuşi două „parafraze" ale exemplelor (12) şi (25): pentru noi, frazele
respective corespund numai unuia dintre efectele metaforelor (12) şi (25), probabil efectului lor
central. Cu toate acestea, ele nu epuizează totalitatea efectelor lui (12) sau (25), şi singurul motiv
pentru care am putut să le propunem este că (12) şi (25) sînt exemple extrem de stereotipe. In
cazul unei metafore creative, nu este doar imposibilă găsirea unei parafraze care să epuizeze toate
efectele metaforei: în general este greu să spunem care este efectul ei principal (efect pe care îl
pot recupera toţi interlocutorii).
Vom nota că există aici o nouă deosebire faţă de comparaţie: după cum am văzut mai sus,
intenţia locutorului care enunţă o comparaţie este de a atrage atenţia asupra uneia sau a mai multor
proprietăţi determinate, comune obiectelor comparate. Nu avem nici un motiv să credem că
aceasta este valabil şi pentru locutorul unei metafore. Argumentul principal pentru a refuza
comunitatea de intenţie este că, dacă intenţiile ar fi aceleaşi, n-ar fi clar de ce locutorul foloseşte
o metaforă în loc să folosească o comparaţie. La urma urmei, numai comparaţia corespunde unui
angajament al locutorului asupra existenţei a cel puţin unei proprietăţi comune.

4. O A N A L I Z Ă PRAGMATICĂ A METAFOREI
4.1. STADIUL PROBLEMEI

Este timpul să adunăm informaţiile pe care ni le-a adus cercetarea făcută în


legătură cu acest tip de enunţuri:
(i) Metaforele nu prezintă particularităţi lingvistice: ele nu sînt întotdeauna rău
formate lingvistic.
(ii) Metaforele nu prezintă particularităţi logice: ele nu sînt întotdeauna false.
(iii) Sensul unei metafore nu se reduce la cel al comparaţiei corespunzătoare.
(iv) Procesul interpretativ al unei metafore nu se confundă cu procesul inter­
pretativ al comparaţiei corespunzătoare.
(v) Intenţiile locutorului unei metafore nu sînt identice cu cele ale locutorului
unei comparaţii: în special, locutorul unei metafore nu se angajează asupra unei
proprietăţi comune obiectelor luate în considerare.

(vi) Efectele unei metafore sînt instabile, adică se pot schimba de la un interlocutor
la altul, iar aceasta va fi cu atît mai adevărat cu cît metafora este mai creativă.
392 CAPITOLUL 15

(vii) Efectele unei metafore pot să fie şi sînt adesea prepoziţionale.


(viii) O metaforă nu poate fi parafrazată.

(ix) O metaforă este folosită în cazuri în care nici un alt enunţ nu ar putea avea
aceleaşi efecte.
Toate aceste informaţii asupra metaforei pe care le-am sintetizat sînt în mare
măsură negative. Este deci momentul să propunem o teorie a metaforei care să
ia în considerare toate aceste aspecte şi să le integreze într-o teorie pozitivă;
aceasta va indica cum sînt interpretate metaforele şi va explica de ce sînt ele
folosite. D u p ă cunoştinţa noastră, nu există decît o singură teorie care poate
actualmente satisface această exigenţă: este o teorie pragmatică, teoria lui Sperber
şi Wilson.

4.2. TEORIA LUI SPERBER ŞI WILSON

Vom expune din teoria lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) numai ceea ce este
necesar pentru a oferi o idee precisă despre analiza pe care o efectuează ei asupra
metaforei. Să spunem de la început că ea ţine seama de toate particularităţile în
mare măsură negative ale metaforei, şi pe care le-am expus mai sus.

4.2.1. Discurs literal şi figurat: descriere şi interpretare


Să începem cu deosebirea dintre discursul literal şi discursul figurat, pentru
că singurul punct asupra căruia acordul este general este că metafora ţine de
discursul figurat. Singura definiţie a discursului figurat, pe care o avem la dispo­
ziţie este cea a lui Searle, bazată pe distincţia dintre sensul frazei/sensul enunţării
Iocutorului:
Discursul figurat
Un enunţ dat este figurat dacă şi numai dacă sensul frazei nu coincide cu sensul enunţării
locatorului.

Am menţionat deja una dintre dificultăţile legate de această definiţie: deosebirea


dintre ceea ce spune locutorul şi ceea ce ar vrea să spună (care implică cu putere
ideea că ar fi putut spune literal ceea ce voia să spună) face dificilă, dacă nu chiar
imposibilă explicarea motivelor pentru care locutorul a ales întrebuinţarea unui
enunţ nonliteral (în speţă o metaforă) ca să spună ce voia să spună. Sperber şi
Wilson explică deosebirea dintre discursul literal şi discursul figurat evitînd acest
obstacol.
După părerea lui Sperber şi Wilson, orice enunţ reprezintă un gînd al
Iocutorului. D a r această reprezentare poate fi literală sau figurată. Faptul că
enunţul este literal sau figurat depinde de asemănarea dintre enunţ şi gîndul pe
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CĂZUI METAFOREI 393

care îl reprezintă. Cum se defineşte această asemănare? Atît enunţul cît şi gîndul
sînt reprezentări sub formă propoziţională (adică susceptibile de a primi o valoare
de adevăr); enunţul reprezintă gîndul locutorului, iar acest gînd, el însuşi, poate
fi sau reprezentarea unei stări de fapt care îl verifică, sau reprezentarea altei
reprezentări, enunţ sau gînd cu care se aseamănă. In toate cazurile, enunţul este
o interpretare a gîndului. In cazul în care acest gînd reprezintă o stare de lucruri
din realitate, el este descriptiv; în cazul în care gîndul reprezintă o altă repre­
zentare, enunţ sau gînd, el este interpretativ.
Pentru a face deosebirea dintre un enunţ descriptiv (la al doilea nivel) şi un e n u n ţ inter­
pretativ (la al doilea nivel), să observăm următoarele exemple:

(10) Pisica este pe preş.

(29) Pisica era pe preş.

(10) este un e n u n ţ descriptiv la nivelul al doilea întrucît condiţiile sale de adevăr corespund
faptului că pisica este sau nu este pe preş, iar e n u n ţ u l (29) depinde de faptul că cineva (locutorul
sau altcineva) s-a gîndit că pisica era pe preş.

4.2.2. Asemănare interpretativă


Ne vom opri aici asupra primului raport, cel dintre gînd şi enunţ. După cum
am mai spus, este un raport de asemănare între două reprezentări cu formă
propoziţională. Dar cum se defineşte atunci asemănarea dintre formele pre­
poziţionale? In teoria lui Sperber şi Wilson, enunţurile sînt interpretate în raport
cu un context. Acesta este format din propoziţii pe care interlocutorul le crede
adevărate, iar ele provin din trei surse.
(i) Interpretarea enunţurilor imediat precedente.
Să reluăm exemplele (10) şi (29). Intr-un caz ca şi în celălalt, se p o a t e imagina un dialog,
respectiv următorul:
(10') A U n d e e pisica? (spune un anumit individ într-un anumit loc)
B Pisica e pe preş.
(29') a. U n d e era pisica? întreba ea. b. Pisica era pe preş, n-avea decît să se ducă să
vadă singură.

In cazul (10), este vorba despre discursul direct, în (29), despre discursul indirect liber. In ambele
cazuri, se poate trage concluzia (30):

(30) Există o anumită pisică.

(ii) Cunoştinţele enciclopedice despre lume de care dispunem.


Ne p u t e m închipui aici o propoziţie ca:

(31) Pisicile se îndepărtează rareori de locuinţa lor.


394 CAPITOLUL 15

(iii) Mediul înconjurător.


De exemplu, tot pentru (10) sau (29):

(32) In situaţia respectivă, există o singură pisică, Nemo.

Propoziţiile (30), (31) şi (32) formează un context minimal în care interpretăm (10) sau (29).

Prin urmare, asemănarea dintre reprezentările cu formă propoziţională depinde


de faptul că, interpretate în raport cu acelaşi context, cele două enunţuri ajung
la aceleaşi concluzii obţinute prin inferenţă deductivă, sau implicaţii contextuale.
Să reluăm (10) şi (29). Interpretate în raport cu un context minimal, constituit din (30),
(31) şi (32), (10) şi (29) dau, respectiv, implicaţia contextuală (33) şi implicaţia contextuală (34):
(33) Nemo e pe preş.

(34) Nemo era pe preş.

Pornind de la acest fapt, putem defini asemănarea dintre reprezentările cu formă


propoziţională. Atunci cînd două reprezentări cu formă propoziţională E şi E'
sînt interpretate în raport cu acelaşi context C, sînt posibile numeroase situaţii:
Asemănarea dintre reprezentările cu formă propoziţională
(i) Ansamblul S al implicaţiilor contextuale extrase dintr-o reprezentare E într-un con­
text Cşi ansamblul S' al implicaţiilor contextuale extrase dintr-o reprezentare E'm acelaşi
context C sînt identice: asemănarea dintre E şi E' este atunci totală.
(ii) Ansamblul 5 al implicaţiilor contextuale extrase dintr-o reprezentare E într-un con­
text Cşi ansamblul S' al implicaţiilor contextuale extrase dintr-o reprezentare E'în acelaşi
context C sînt în relaţie de intersecţie: asemănarea dintre E şi E' nu este totală, iar toate
nuanţele sînt posibile în funcţie de numărul implicaţiilor contextuale posibile,
(iii) Ansamblul 5 al implicaţiilor contextuale extrase dintr-o reprezentare E în contextul
Cşi ansamblul S' al implicaţiilor contextuale ale unei reprezentări E'in acelaşi context Cnu
au nici o implicaţie contextuală comună: prin urmare, nu există asemănare între E şi E'.

Pornind de la noţiunea de asemănare dintre reprezentările cu formă propoziţio­


nală, se poate distinge un enunţ literal de un enunţ mai puţin decît literal, ştiind
că literalitatea este un raport dintre enunţ şi gîndul pe care acesta îl reprezintă:
(i) Un enunţ este literal dacă întreţine o relaţie de asemănare totală cu gîndul
pe care îl reprezintă.
(ii) Un enunţ este mai puţin decît literal dacă întreţine cu gîndul pe care îl repre­
zintă o relaţie care nu este de asemănare totală.
NB: Dacă enunţul şi gîndul corespund cazului (iii), în care nu este nici o relaţie de
asemănare între formele lor propoziţionale, se înţelege de la sine că enunţul nu este
reprezentarea gîndului.
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 395

4.2.3. Nonliteralitate: întrebuinţare aproximativă şi metaforă


După părerea lui Sperber şi Wilson, literalitatea, ca de altfel noţiunea de asemă­
nare, este o relaţie comparativă: între literalitatea totală şi faptul că un enunţ
nu este reprezentarea gîndului, toate nuanţele sînt posibile. Metafora nu este decît
una dintre manifestările discursului mai puţin decît literal. Totuşi, Sperber şi
Wilson iau în considerare cazul în care un enunţ este reprezentarea literală a
gîndului reprezentat. Aceasta înseamnă că, pentru ei, ca şi pentru Searle, există
o deosebire netă între enunţul literal şi enunţul mai puţin decît literal? De fapt,
după părerea lui Sperber şi Wilson, discursul mai puţin decît literal este cu mult
mai frecvent decît cel literal, pe care îl depăşeşte considerabil: el întrece şi limitele
figurilor tradiţional recunoscute de retorică şi cuprinde discursul aproximativ
care este, probabil, una dintre manifestările sale cele mai frecvente.

Să observăm următoarea întrebare, pusă lui Filip:

(35) U n d e locuieşti?

Filip locuieşte la Neuilly, chiar la limita dintre Parisul intra-muros şi periferie. El locuieşte la
trei minute de staţia de metrou pariziană Pont-de-Neuilly. Filip are două posibilităţi de a răspunde:

(36) a. Locuiesc la Neuilly.

b. Locuiesc la Paris.

El ştie că locuieşte la Neuilly şi faptul că ştie acest lucru este reprezentat în gîndirea lui. Poate
totuşi să enunţe (36 a) care este reprezentarea literală a gîndului lui, sau (36 b) care este repre­
zentarea mai p u ţ i n decît literală a acestui gînd. Interpretat în raport cu contextul (37), (36 a) va
da, cu aproximaţie, aceleaşi implicaţii contextuale (38), ca şi (36 b):

(37) a. Neuilly este chiar dincolo de centură.

b. Neuilly este cartierul periferic apropiat de Paris.

c, A locui la Neuilly este ca şi cum ai locui la Paris.

(38) a, Filip ia metroul cînd vrea să meargă cu mijloacele de transport în


comun.

b. Filip duce o viaţă de parizian.

Dacă Filip vorbeşte cu cineva care nu cunoaşte Parisul şi cartierul Neuilly, îi va da acestuia o idee mai
exactă despre viaţa sa întrebuinţînd (36 b) şi nu (36 a), dar în cele mai multe situaţii va prefera (36 a).

Astfel, discursul aproximativ şi metafora sînt două dintre manifestările discur­


sului mai puţin decît literal. Dar faptul că au această latură comună nu înseamnă
că se pot confunda. Un locutor nu întrebuinţează un enunţ aproximativ pentru
aceleaşi raţiuni ca pentru un enunţ metaforic: el îl întrebuinţează pe primul din
grijă pentru p e r t i n e n ţ ă , deoarece concluziile pe care vrea să le comunice vor fi
mai accesibile pornind de la un enunţ aproximativ, decît de la unul literal; el îl
396 CAPITOLUL 15

întrebuinţează pe al doilea, pentru că nu avea nici un enunţ susceptibil de a


exprima literal gîndul său, de exemplu pentru că acesta era prea complex pentru
a fi exprimat literal.
N B : N o ţ i u n e a de pertinenţă, care se află la baza întregii teorii a lui Sperber şi Wilson, se
poate exprima în felul următor:

Pertinenţa
(a) Un e n u n ţ este cu atît mai pertinent în raport cu un context, cu cît produce mai multe
efecte în acest context.
(b) Un e n u n ţ este cu atît mai pertinent în raport cu un context, cu cît este mai uşor de
interpretat în raport cu acest context.

4.2.4. Metaforă şi pertinenţă


Să reluăm acum toate caracteristicile pe care le-am atribuit mai sus metaforei şi
să vedem cum le explică teoria lui Sperber şi Wilson.
(i) Metaforele nu prezintă particularităţi lingvistice: acest fapt, care nu ne permite
să le recunoaştem, creează dificultăţi în orice teorie care presupune că interpre­
tarea unei metafore se face printr-un proces specific, diferit de cel care acţionează în
interpretarea enunţurilor obişnuite. In teoria lui Sperber şi Wilson nu se pune pro­
blema aceasta, pentru că ea interpretează un enunţ metaforic ca pe oricare altul.
(ii) Metaforele nu prezintă particularităţi logice. După părerea lui Sperber şi
Wilson, metafora nu creează dificultăţi speciale de interpretare.
(iii) Sensul unei metafore nu se reduce la cel al comparaţiei corespunzătoare:
Sperber şi Wilson nu văd vreun raport privilegiat între metaforă şi comparaţie.

(iv) Procesul interpretativ al unei metafore nu se confundă cu cel al comparaţiei


corespunzătoare: răspunsul la această problemă este acelaşi.
(v) Intenţiile locutorului unei metafore nu sînt identice cu cele ale locutorului
unei comparaţii: după părerea lui Sperber şi Wilson, intenţiile unui locutor,
oricare ar fi enunţul, sînt de a produce enunţul cel mai pertinent, adică pe cel
care exprimă cel mai bine gîndul pe care vrea să-1 exprime, cu cel mai mic cost
de interpretare. Diferenţa dintre o comparaţie literală şi o metaforă este că
locutorul unei comparaţii literale, ca şi cel al oricărui enunţ literal, putea să-şi exprime
gîndul literal, în timp ce cel al unei metafore nu avea cum să şi-1 exprime literal.
(vi) Efectele unei metafore sînt instabile: în teoria lui Sperber şi Wilson, o
metaforă, ca oricare alt enunţ, este interpretată în raport cu un context. Pro­
poziţiile din care este alcătuit acest context provin din diferite surse: una dintre
aceste surse este reprezentată de cunoştinţele enciclopedice de care dispune
SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI 397

locutorul. Aceste cunoştinţe depind de viaţa personală a locutorului şi sînt deci


susceptibile să se modifice după locutori, de unde apare diferenţa de context în
interpretare, de la un interlocutor la altul, faţă de acelaşi enunţ şi în aceeaşi
situaţie de enunţare. Aceste variaţii în cunoştinţele enciclopedice ale locutorilor
explică instabilitatea efectelor metaforei.

(vii) Efectele unei metafore pot fi şi sînt adesea propoziţionale: după părerea lui
Sperber şi Wilson, efectele unei metafore sînt implicaţiile contextuale care se
pot extrage din ea şi sînt, evident, propoziţionale, din m o m e n t ce rezultă din-
tr-un proces de inferenţă deductivă.

(viii) O metaforă nu se poate parafraza: aceasta este o afirmaţie cu care Sperber


şi Wilson ar fi de acord avînd în vedere punctele (v) şi (vi) de mai sus.
(ix) O metaforă este folosită în cazurile în care nici un enunţ n-ar putea avea
aceleaşi efecte: ne vom referi la punctul (v) de mai sus.
Astfel, teoria lui Sperber şi Wilson permite tratarea metaforelor nu ca pe un
fenomen izolat, ci ca enunţuri ale limbajului obişnuit, ceea ce, după părerea
retoricienilor clasici, care spuneau că se fac zilnic tot atîtea metafore în Hale,
în pieţe, cîte în sonetele poeţilor, este o m a n i e r ă potrivită de abordare a
problemei.
16. NARAŢIUNE ŞI FICŢIUNE

In principal, vom consacra acest capitol problemei pe care o ridică nu atît


naraţiunea, cît mai cu seamă ficţiunea, problemă centrală pentru pragmatică.
In scopul de a evidenţia caracterul esenţial al ficţiunii în raport cu naraţiunea,
vom începe prin examinarea unei teorii, naratologia lui Genette (cf. 1972 şi 1983),
consacrată exclusiv naraţiunii literare. Vom arăta că această teorie, în pofida
interesului său, se loveşte de problema centrală a caracterului ficţional prezent
în cele mai multe dintre discursurile examinate, aspect pe care teoria refuză să-1
abordeze frontal. Ne vom concentra apoi asupra ficţiunii, şi o vom face eliminînd
mai întîi teza, larg răspîndită, a existenţei unui limbaj al ficţiunii. Vom expune
apoi teoria lui Searle (1982) asupra ficţiunii: în opinia lui, ficţiunea se bazează
pe un act de simulare sau de pretindere, concepţie ale cărei limite le vom in­
dica. Vom examina apoi teoria lui Lewis (1983) care abordează problema ficţiunii
în termenii lumilor posibile, pentru a propune în final o soluţie pragmatică
pentru interpretarea textelor şi a discursurilor ficţionale.

1. N A R A T O L O G I A
1.1. EXPUNEREA TEORIEI

Teoria naratologică a lui Genette a fost dezvoltată mai ales în două lucrări: prima
(Genette, 1972) se constituie într-o prezentare a teoriei, în timp ce a doua (Ge­
nette, 1983) este o încercare de a răspunde criticilor adresate teoriei de către alţi
cercetători interesaţi de fenomenul naraţiei, în intervalul cuprins între cele două
date. Orice prezentare a teoriei naratologice trebuie să înceapă reamintind că
ne găsim în faţa unei teorii structuraliste a povestirii literare şi că, în acest sens,
ea se situează în vecinătatea cercetărilor semiologice sau semiotice (în funcţie
de terminlogie) din marea tradiţie structuralistă. Totuşi, ea s-ar distinge de acestea
prin faptul că, dacă obiectul său este parţial comun cu cel al semiologiei - poves­
tirea şi povestirea literară - ceea ce intră în sfera de cercetare a naratologiei nu
coincide cu ceea ce studiază semiologia, din acest obiect.

(i) într-adevăr, subiectul semiologiei povestirii este studiul evenimentelor ce se pro­


duc în aceasta, precum şi studiul relaţiilor dintre evenimente, unele faţă de altele.
400 CAPITOLUL 16

(ii) Subiectul naratologiei îl constituie felul în care este povestit un ansamblu


de evenimente.

Prin urmare, naratologia este interesată de evenimente doar în măsura în care


acestea permit să se stabilească felul cum sînt ele povestite. Aşadar, naratologia
se bazează pe următorul postulat:

Postulatul naratologiei
A

Intr-o povestire, evenimentele pe care ea le relatează pot fi diferenţiate după felul în care
sînt relatate.

1.2. CONCEPTELE DE BAZĂ ALE NARATOLOGIEI

Prima manifestare a acestui postulat este distincţia tripartită, fundamentală


pentru naratologie, dintre istorie [histoire], povestire [recit] şi narare [narration;
pentru a traduce franţuzescul narration, în textul românesc evităm să folosim
naraţiune, preferînd expresiile act narativ şi narare, mai adecvate sensului pe care
termenul îl are în concepţia naratologică a lui Genette - N T ] .

(i) Istoria trimite la semnificat, prin urmare la evenimentele povestite.

(ii) Povestirea trimite la semnificant, enunţul, discursul sau textul prin care sînt
redate evenimentele.

(iii) Narare trimite la actul narativ sau, mai general, la situaţia în care acesta are
loc.
Aşadar, subiectul naratologiei îl reprezintă distanţa dintre istorie şi povestire,
această distanţă fiind rezultatul narării.
Distanţa dintre istorie şi povestire se poate manifesta în trei dimensiuni
diferite:
(i) Timpul: relaţiile temporale dintre istorie şi povestire vor fi diferite în funcţie
de faptul dacă povestirea respectă ordinea cronologică a evenimentelor sau o
schimbă, dacă se recurge la elipsă e t c ;
Ne gîndim acum la exemplul exploatat intens (în textul său din 1972) de Genette
insuşi: A la rechercke du temps perdu de Marcel Proust; aici evenimentele relatate nu sînt
prezentate în ordine cronologică, povestirea este din cînd în cînd foarte detaliată, iar uneori
se recurge la elipsă etc.
(n) Modul, cu cele două aspecte diferite: pe de-o parte, distanţa corespunde
distincţiei antice dintre diegesis şi mimesis; ea este reluată în distincţia mai recentă,
dintre a arăta (showing) şi a spune (telling), preluată şi adaptată de către Genette
în distincţia sa dintre relatare de cuvinte [recit deparoles - în 1. fr.] şi relatare de
Naraţiune şi ficţiune 401

evenimente [recit d'evenements - în 1. fr.]; pe de altă parte, perspectiva corespunde


diferitelor puncte de vedere adoptate, faptului că evenimentele sînt percepute
prin intermediul unui personaj anume.
Distincţia antică dintre diegesis şi mimesis se baza pe distincţia dintre povestire (Homer)
şi, respectiv, dramă (Euripide sau Sofocle), La Genette, distincţia dintre relatarea de cuvinte şi
relatarea de evenimente se situează exclusiv în interiorul povestirii, excluzînd teatrul. Ea clarifică
faptul că un roman poate fi constituit integral din dialoguri - ne gîndim la romane precum Les
Amesfortes de Jean Giono sau L'Inquisitoire de Bernard Pinget - sau că poate să nu conţină deloc
dialog, fiind o povestire pură - ca în cazul lui L'Or de Blaise Cendrars - sau, în fine, că poate
avea pasaje de dialog şi pasaje de povestire pură - ca în romanele poliţiste ale Agathei Christie.
Un exemplu cu totul concludent asupra punctului de vedere ni se pare a fi CeştiaMaisie de Henry
James, unde evenimentele sordide ale istoriei sînt relatate prin intermediul modului în care sînt
percepute de o fetiţă inaptă să le înţeleagă.

(iii) Vocea: actul narativ este pus în evidenţă sau nu, în funcţie de existenţa unui
narator explicitat sau a unui narator omniscient şi absent din povestire; de ase­
menea, raportul dintre naraţiune şi istorie va fi diferit după cum nararea este
simultană cu evenimentele, le urmează sau le precedă.
Să reamintim contrastul dintre o lucrare ca^4 la recberche du tempsperdu de Marcel Proust,
unde naratorul se prezintă ca sursă a povestirii, spunîndu-şi eu, şi L'Education sentimentale de
Gustave Flaubert, unde nu există un narator explicit prezent (nimeni nu zice eu), ci doar unul
omniscient, exterior povestirii înseşi. In ce priveşte aspectul temporal al vocii, acesta poate fi
ilustrat prin Tristram Shandy de Lawrence Sterne, pentru un act narativ care urmează eveni­
mentelor şi prin La răscruce de vînturi de Emily Bronte pentru un act narativ parţial contem­
poran cu evenimentele. Cazul narării care precedă evenimentele pare mai curînd un exemplu
construit, decît un caz obişnuit, frecvent.

Printre distincţiile deja menţionate, am văzut că apare şi cea dintre personaj şi


narator. într-adevăr, Genette propune unele distincţii paralele celor la modă în
epocă în domeniul teoriei lingvistice a polifoniei, distincţie la care, însă, a ajuns
în mod independent; este vorba despre diferitele persoane cu statut teoretic care
intervin în naraţiune. Această distincţie dintre mai multe entităţi responsabile
pentru diferite aspecte ale povestirii nu ne poate surprinde: în realitate, trebuie
să înţelegem bine că nararea este echivalentul naratologie al enunţării din lingvis­
tica lui Ducrot. Distincţiile stabilite de Genette în naratologie între persoane
cu statut teoretic diferit sînt, mutatis mutanciis, foarte apropiate de distincţiile
operate de Ducrot în teoria sa asupra enunţării. Astfel, în naratologie avem:
(i) Autorul, care nu este o entitate teoretică, ci omul din lumea reală, mînuitor
al peniţei: el corespunde subiectului vorbitor al lui Ducrot şi, precum acesta, este
exclus din dezvoltările teoretice.
402 CAPITOLUL 16

Pentru Madame Bovary, autorul este Flaubert. El este cel care, în lume, a produs în mod
fizic textul romanului.

(ii) Naratorul, care este o entitate teoretică: el corespunde locutorului lui Ducrot
şi, aşa cum locutorul este răspunzător de enunţare, fiind desemnat prin mărcile
persoanei întîi, tot astfel naratorul este răspunzător pentru narare, fiind desemnat
tot prin mărcile persoanei întîi.

In A la recherche du temps perdu, naratorul, exprimat textual, este Marcel, care nu se confundă
cu autorul, Proust.

(iii) Punctul de vedere, care corespunde enunţiatorului lui Ducrot, desemnează


personajul a cărui povestire exprimă opiniile, fără ca acest personaj să se con­
funde în mod necesar cu naratorul.
In Ce ştia Maisie, punctul de vedere cel mai utilizat este cel al lui Maisie, care nu se
confundă nici cu naratorul omniscient, nici cu autorul, Henry James.
Pe baza acestor diverse distincţii şi a exemplului oferit de/î la recherchedu temps
perdu, Genette explorează diferite posibilităţi furnizate de povestirile existente
şi le indică pe acelea pe care le-ar putea oferi povestirile viitorului. Totuşi, teoria
lui Genette ridică unele probleme.

1.3. DIFICULTĂŢILE ÎNTÎMPINATE DE NARATOLOGIE

Principala problemă a naratologiei constă în faptul că postulatul care o funda­


mentează nu este adevărat pentru povestirile de ficţiune. In realitate, un anumit
număr de simptome fac vizibilă dificultatea de a separa povestirea de narare în
povestirile ficţionale.

(i) Mai întîi, naratologia se poate aplica textelor teatrale, chiar dacă ne-am fi
aşteptat la fenomenul contrar: într-adevăr, după Genette, în teatru evenimentele
sînt mai curînd «imitate» decît «reprezentate», iar distanţa dintre istorie şi poves­
tire - obiectul esenţial al naraţiunii - ar fi, aici, inexistentă. Totuşi, o examinare
atentă a textelor de teatru arată că mutatis mutandis acestora li se poate aplica,
fără nici o dificultate, acelaşi fel de analiză (naratologică) aplicat povestirilor
romaneşti (cf. Reboul 1984). Aşadar, se poate conchide că povestirea nu este o
construcţie, rezultat al narării, pe baza istoriei, ea însăşi dată: evenimentele sînt,
ele înseşi, o construcţie, ceea ce face ca distincţia dintre istorie şi povestire să
apară ca fiind foarte fragilă.
In teatru există un mare număr de adresări către public ca tot atîtea manifestări, dacă nu
ale unui narator, cel puţin ale narării. In această optică se înscrie teatrul lui Moliere, ca şi
numeroase piese de teatru modern: la Anouilh, de exemplu, faptul acesta este obişnuit.
Naraţiune şi ficţiune 403

(ii) In al doilea rînd, anumite tipuri de discurs - cel ironic în special - nu pot fi
explicate decît dacă lista de persoane cu statut teoretic dată de Genette se supli­
mentează cu alte asemenea entităţi teoretice. Atragem atenţia că teoria polifonică
a lui Ducrot întîmpină aceeaşi dificultate. Şi aici, persoana căreia trebuie să i se
atribuie intenţia ironică poate avea statut teoretic sau nonteoretic; această intenţie
ironică, ce ar trebui să aparţină naraţiunii, adică să ţină de narator, se exercită
pe seama lui, fără să putem spune totuşi că e vorba de auto-ironie, şi tocmai din
aceste motive ea obligă la postularea unui alt personaj, anterior naratorului,
răspunzător de această ironie.
Această dificultate apare cînd victima ironiei este naratorul însuşi; de aceea, dificultatea
devine cu totul evidentă în povestirile în care există un narator exprimat textual. Nu vom men­
ţiona aici decît un exemplu extras din Barry Lindon de William Makepeace Thackeray. In această
povestire la persoana întîi pe care o produce eroul ce dă titlul povestirii şi unde naratorul se
confundă cu personajul principal, ironia împotriva lui este prezentă pretutindeni, neputînd fi
imputată naratorului:

1) Greşelile mele sînt numeroase, o mărturisesc, şi nu mă pot prevala de vreo constanţă


a caracterului; dar Lady Lindon şi eu însumi nu ne certăm mai mult decît o fac
oamenii la modă şi, la început, totdeauna ne împăcăm uşor. Sînt un om plin de greşeli,
sigur, dar nu sînt diavolul pe care îl descriu aceşti odioşi Tiptoffi. In primii trei ani
mi-am bătut nevasta doar cînd eram beat.
De fapt, în acest caz, nici buna credinţă a lui Barry Lindon nu poate fi pusă la îndoială, întocmai
cum nu poate fi contestat nici caracterul ironic al enunţului. Dar, în aceste condiţii, cui să-i
atribuim intenţia ironică?

(iii) Posibilitatea ca printre evenimente, aşa cum sînt ele relatate, să se strecoare,
intenţionat sau nu, o aporie oarecare, o contradicţie sau un paradox. Or, dacă
dorim ca istoria să se poată distinge de povestire, atunci cea dintîi trebuie să
rămînă consistentă; dacă nu, în mod real distincţia nu mai are obiect, iar eveni­
mentele istoriei sînt construite la fel ca povestirea însăşi.
Există numeroase exemple de aporii de acest tip în ficţiune, fie ea romanescă sau teatrală.
Nu vom da decît un exemplu din literatura romanescă franceză, acela al operei Les Faux-Mon-
nayeurs de Gide: naratorul din Les Faux-Monnayeurs este prezentat ca scriindu-şi romanul pe care
noi tocmai îl citim.
Toate aceste dificultăţi în apărarea ideii că în povestirile de ficţiune există o
frontieră strictă între evenimentele date şi relatarea construită obligă la o nouă
punere în discuţie a postulatului naratologiei, care nu se mai poate aplica decît
povestirilor nonficţionale. Insă atunci, departe de a mai exista o distanţă între
istorie şi povestire, ele fiind permanent legate, nararea devine o parte a povestirii.
In aceeaşi ordine de idei, construirea evenimentelor este aceea care va face pur
şi simplu manifest caracterul fictiv al acestora.
404 CAPITOLUL 16

2. FICŢIUNEA: O PROBLEMĂ LINGVISTICĂ SAU PRAGMATICĂ?


Ficţiunea ar fi o problemă lingvistică dacă ar exista expresii specifice acestui tip
de discurs sau, în alţi termeni, dacă ar exista un limbaj al ficţiunii. S-a făcut
adeseori, explicit sau implicit, ipoteza unui limbaj al ficţiunii. Vom consacra
paragraful următor tocmai examinării acestei ipoteze.

2.1. LIMBAJUL FICŢIUNII: REALITATE SAU FICŢIUNE?

Aşa cum tocmai am văzut, într-o povestire ficţională, istoria sau evenimentele
nu se pot distinge de modul în care ele sînt relatate, adică de povestire, ca să
folosim terminologia lui Genette. Prin urmare, particularitatea celor mai multe
texte de teatru, dacă nu cumva a tuturora, precum şi cea a tuturor scrierilor
romaneşti, este caracterul lor fictiv. Există tentaţia ca acest caracter fictiv să fie
considerat o particularitate lingvistică, iar teza existenţei unui limbaj al ficţiunii
stă adeseori, mai mult sau mai puţin explicit, la baza unui însemnat n u m ă r de
lucrări consacrate ficţiunii.
Teza este într-adevăr seducătoare: singurul ei cusur este de a fi falsă. Ce
i-ar trebui pentru a fi adevărată? Şi, mai întîi de toate, ce pretinde ea în mod
efectiv? Ce se spune cînd se afirmă că există un limbaj al ficţiunii? Această
afirmaţie se poate descompune în mai multe ipoteze:

(i) Există un limbaj specific ficţiunii.


(ii) Alături de limbajul pe care îl utilizăm în discursul obişnuit nonfictiv, există
un limbaj utilizat exclusiv pentru discursul ficţional.
(iii) Aceasta implică realizarea uneia sau a alteia dintre următoarele două po­
sibilităţi:
a) sau cuvintele şi frazele utilizate în discursul ficţional sînt diferite (fono­
logie, sintactic şi semantic) de cuvintele şi frazele utilizate în discursul obişnuit;
b) sau cuvintele şi frazele utilizate în discursul ficţional sînt aceleaşi (din
punct de vedere fonologie şi sintactic) cu cuvintele şi frazele utilizate în discursul
obişnuit, dar sensul lor este diferit (deci există o deosebire semantică).
Aşadar, pentru a valida ipoteza existenţei unui limbaj al ficţiunii, ar trebui să admitem
că există cel puţin anumite elemente lingvistice care nu apar decît în discursul ficţiunii
sau al căror sens se modifică în acest discurs. Insă, toate încercările de a izola unul
sau mai multe elemente de acest fel s-au dovedit a nu avea efectul scontat.
Vom menţiona doar două elemente lingvistice considerate specifice ficţiunii:
(i) Pe de-o parte, s-a afirmat adesea că, în franceză, perfectul simplu nu apare decît în discursul
scris. însă (şi independent de faptul că această afirmaţie nu este atît de evidentă precum ar dori
Naraţiune şi ficţiune 405

unii), pentru ca această distribuţie rezervată exclusiv textului scris să se transforme într-un ele­
ment al unui limbaj ficţional oarecare, ar trebui să admitem că tot ce apare în formă scrisă ţine
de ficţiune, ceea ce pare puţin acceptabil, ca să nu spunem mai mult.
(ii) Mai serioase au fost încercările de a arăta (cf. Banfield 1982) că stilul indirect liber ţine de
textul ficţional. Cu toate acestea, ele rămîn puţin convingătoare fiindcă se bazează pe o definiţie
circulară a fenomenului: între una dintre construcţiile sintactice ale stilului indirect liber şi efectele
sale interpretative există o echivalenţă, Dacă respingem însă această definiţie, vom constata că
stilul indirect liber apare în discursul raportat atît în forma lui orală, cît şi în cea scrisă şi, mai
mult, chiar în discursuri care nu au nimic ficţional.
Pe de altă parte, ni se pare că se poate invoca şi un alt argument menit să
respingă teza existenţei unui limbaj specific ficţiunii: dacă ficţiunea constă în
reprezentarea personajelor, a lucrurilor şi a evenimentelor inexistente în lume,
ea le poate reprezenta numai fiindcă utilizează un limbaj comun cu cel utilizat
pentru reprezentarea persoanelor, a lucrurilor şi a evenimentelor care există în
lume. De altfel, acelaşi fapt se produce şi în reprezentarea picturală a unui obiect,
personaj sau eveniment fictiv: el va fi reprezentat prin aceleaşi mijloace ca un
obiect, un personaj sau un eveniment cu existenţă reală. însăşi posibilitatea
ficţiunii depinde, deci, de faptul că ea utilizează limbajul comun şi, în m o d
mai general, mijloacele de reprezentare obişnuite.

2.2. FICŢIUNEA: ASPECTE PRAGMATICE

Aşa cum am văzut, ficţiunea nu este o problemă lingvistică, pentru că nu există


un limbaj al ficţiunii diferit de limbajul obişnuit, şi pentru că ficţiunea poate
î m p r u m u t a alte mijloace de reprezentare decît limbajul, pictura sau cinema­
tograful, de exemplu. In ce privinţă putem spune că ea este o p r o b l e m ! prag­
matică, sau că are aspecte pragmatice, şi care sînt acestea?
In ficţiune, autorul sau locutprul (într-o terminologie care nu este nici cea
a lui Genette, nici cea a lui Ducrot) comunică un enunţ care reprezintă o pro­
poziţie, cel mai adeseori falsă; el ştie că această propoziţie este falsă. U n a dintre
problemele pragmatice pe care le ridică ficţiunea (întocmai metaforei) este, deci,
aceea a motivelor pentru care ne consumăm timpul producînd şi interpretînd
enunţuri al căror conţinut informativ are mari şanse de a fi sărac şi chiar inexistent.
Vom încerca să răspundem acestei probleme în continuarea acestui capitol.
De altfel, ficţiunea vorbeşte despre obiecte şi personaje inexistente, pe care
le desemnează şi la care se referă: felul cum o face şi reuşita actelor de referinţă
îndeplinite în ficţiune sînt alte două probleme ce se pot pune; acestea sînt de
natură pragmatică, cum este şi problema referinţei în ansamblul său.
In fine, într-un enunţ ficţional, ca în orice enunţ gramatical, conform
teoriei actelor de limbaj, se îndeplineşte un act ilocuţionar. N a t u r a acestuia şi
406 CAPITOLUL 16

modul îndeplinirii sale sînt alte două întrebări de ordin pragmatic pe care le
suscită ficţiunea.
Vom începe discuţia prin examinarea acestor ultime două probleme, pen­
tru a putea consacra apoi următorul paragraf teoriei lui Searle asupra ficţiunii,
o teorie care încearcă să ofere un răspuns.

3. TEORIA ACTELOR DE VORBIRE ŞI F I C Ţ I U N E A


Problema ficţiunii poate fi abordată din două unghiuri: acela al obiectelor despre
care vorbeşte ficţiunea şi al statutului lor, pe de-o parte, şi acela al reprezentării
ficţionale şi al statutului acesteia. Am văzut că ficţiunea poate utiliza mijloace
diferite: pictură, cinematograf, teatru, roman, basm etc. Nu ne vor interesa aici
decît mijloacele propriu-zis lingvistice şi, în principal, romanele. O dată respinsă
ipoteza existenţei unui limbaj al ficţiunii, p u t e m face supoziţia că discursul
ficţional diferă de limbajul obişnuit nu prin limbajul pe care îl foloseşte ci,
probabil, prin felul în care utilizează acest limbaj. Vrem să examinăm acum
tocmai această ipoteză în baza căreia discursul ficţiunii, în lipsa particularităţilor
propriu-zis lingvistice, ar avea particularităţi pragmatice.

3.1. IPOTEZA UNUI ACT ILOCUŢIONAR FICŢIONAL

Ipoteza unui act ilocuţionar specific ficţiunii a fost deja avansată. Potrivit dis­
tincţiei dintre acte locuţionare, perlocuţionare şi ilocuţionare, distincţie operată
de Austin (cf. 1970), un act ilocuţionar este actul care se îndeplineşte în limbaj,
un act locuţionar corespunde activităţii fizice care se află la originea unui enunţ,
iar un act perlocuţionar corespunde actului ce se îndeplineşte prin limbaj.
Persuasiunea este exemplul canonic al actelor perlocuţionar. Actele ilocuţionare tipice
sînt promisiunea, ordinul, botezul etc.
Orice enunţ care corespunde unei fraze gramaticale complete îndeplineşte ipso
facto un act ilocuţionar oarecare. Aşadar, putem distinge trei mijloace principale
de îndeplinire a unui act ilocuţionar.
(i) Printr-un enunţ performativ explicit.
Să considerăm următorul exemplu:
(2) Iţi promit că mîine voi veni.
Locutorul lui (2) îndeplineşte un act ilocuţionar de promisiune. Acest act este îndeplinit prin însăşi
enunţarea lui (2) şi este explicit indicat prin prefaţa performativă îţi promit că. Un enunţ perfor­
mativ explicit se caracterizează prin existenţa unei prefeţe în care un verb performativ (a promite,
a boteza, a ordona etc.) este utilizat la persoana întîi singular şi la indicativ prezent.
Naraţiune şi ficţiune 407

(ii) P r i n construcţia sintactică a enunţului şi prin sensul cuvintelor care îl


compun.
Să examinăm exemplele (3) şi (4):

(3) Voi veni mîine.

(4) Cine a venit?

In (3), construcţia sintactică declarativă a frazei şi timpul folosit, viitorul indicativului, fac din
acest enunţ o promisiune, o predicţie sau chiar o ameninţare. Aceste posibilităţi sînt determi­
nate de construcţia sintactică a enunţului, dar nu sînt în m o d necesar suficiente, doar p r i n ele
înseşi, pentru a se stabili cu certitudine tipul de act ilocuţionar îndeplinit. Recursul la context
se poate dovedi util.
In (4), construcţia interogativă a frazei nu lasă loc nici unei îndoieli: actul ilocuţionar
îndeplinit este o întrebare. Vom observa că modul imperativ, la rîndul lui, indică un ordin. P r i n
urmare, anumite construcţii sintactice sînt, mutatis mutandis, suficiente p e n t r u a indica în m o d
limpede actul ilocuţionar corespunzător.

(iii) Printr-un act de vorbire indirect.

Să luăm în discuţie exemplele (5) şi (6):

(5) Aţi putea să-mi daţi sarea?

(6) Ai putea deschide fereastra?

(5) şi (6) sînt două acte ilocuţionae de cerere; ele sînt indirecte prin faptul că nu se prezintă sub
formă imperativă, ci sub formă interogativă, aceasta referindu-se la capacitatea interlocutorului
de a îndeplini actul dorit. Printr-un proces inferenţial, interlocutorul decide că răspunsul adecvat
lui (5) sau lui (6) nu este un discurs despre capacităţile sale fizice sau mentale, ci un act fizic, acela
de a da sarea locutorului sau, respectiv, de a deschide fereastra.

Pe baza constatărilor de mai sus s-a putut avansa ipoteza că autorul unui roman
sau, generalizînd, locutorul unui discurs ficţional îndeplineşte un act ilocuţionar
particular, acela de a povesti o istorie sau de a scrie un roman.
înainte de a vedea dacă această ipoteză este sau nu acceptabilă, nu este
inutil să examinăm ceea ce implică ea. De la început vom observa că dacă există
un act ilocuţionar de relatare a unei istorii sau de scriere a unui roman, sînt puţine
şanse ca acest act să fie indirect; în realitate indirecţia [actul indirect] pare legată
de convenţii sociale, iar actul de a povesti o istorie sau de a scrie un roman se
poate dispensa uşor de atenuare, spre deosebire de ordin sau de cerere. Ca act
recunoscut din punct de vedere social (pînă într-atît încît adesea aduce autorilor
săi recompense şi onoruri), el nu este cu nimic ameninţător sau jignitor pentru
interlocutor, pe care nu-1 plasează într-o poziţie de inferioritate. De aceea nu
mai rămîn decît două posibilităţi: una, conform căreia ar fi vorba despre un act
îndeplinit printr-un enunţ performativ explicit, şi cea de-a doua, conform căreia
408 CAPITOLUL 16

ceea ce stabileşte că este vorba despre un act ilocuţionar de povestire a unei istorii
sau de scriere a unui roman ar fi semnificaţia semantică a frazei, bazată pe con­
strucţia sintactică şi pe sensul elementelor sale.
Este de la sine înţeles că prima ipoteză trebuie respinsă: se pare că n-ar
exista formule performative care să corespundă unui act oarecare de relatare a
unei istorii sau de scriere a unui roman de tipul lui îţi ordon să sau îţi promit că.
Prin urmare rămîne ipoteza unui act ilocuţionar care ar fi semnalat prin seman­
tica enunţului prin care este îndeplinit. Ce valoare are această ipoteză?
Vom remarca de la început nu numai că limbajul utilizat într-un discurs
ficţional este acelaşi cu cel al discursului obişnuit, dar şi că frazele ce compun
un discurs ficţional sînt fraze obişnuite, comune, asociate unui anumit număr
de acte ilocuţionare dintre care, în acest tip de discurs, cel mai frecvent este actul
de aserţiune.

Actul asertiv corespunde frazelor declarative obişnuite:


(7) Plouă.
(8) Marchiza coborî la ora cinci.
Locutorul lui (8), ca şi cel al lui (7), îndeplineşte un act ilocuţionar asertiv, adică afirmă că o
anumită stare de lucruri este realizată în lume. Vom reaminti că, după ce Paul Valery 1-a introdus
în teoria literară, (8) a devenit un exemplu canonic pentru această disciplină.
Enunţurile care alcătuiesc un discurs ficţional sînt, în principal; acte de aserţiune.
Aşadar, cum ar mai putea fi ele altceva? In această situaţie avem două ipoteze:
(i) Ele sînt, simultan, şi acte de aserţiune, şi acte de relatare a unui istorii sau de
scriere a unui roman.

(ii) Nu sînt decît în aparenţă acte de aserţiune, pentru că, în realitate ele sînt
acte de povestire a unei istorii sau de scriere a unui roman.

Prima ipoteză pare cu totul îndoielnică pentru că nu este în concordanţă cu teoria


actelor de vorbire conform căreia, dacă în orice enunţ care corespunde unei fraze
gramaticale complete există un act ilocuţionar realizat, atunci un al doilea nu
mai poate exista. Ipoteza nu răspunde la întrebarea cu privire la felul în care va
fi îndeplinit cel de-al doilea act, acela de a povesti o istorie sau de a scrie un ro­
man. De altfel, trebuie să mai notăm că singurul răspuns la această problemă ar
fi să admitem că un enunţ dintr-un discurs ficţional are două semnificaţii, una
cînd enunţul corespunde unui act asertiv, cealaltă cînd acesta răspunde unui act
de relatare a unei istorii.
NB: Aceasta este, probabil, ipoteza lui Vuillaume care distinge o ficţiune principală de
o ficţiune secundară (Cf. Vuillaume 1990 şi infra, cap. 17, § 1,2.2.).
Naraţiune şi ficţiune 409

Dar de vreme ce limbajul întrebuinţat în discursul ficţiunii este acelaşi cu cel


din discursul obişnuit, înseamnă să admitem că enunţurile discursului curent
au şi ele această dublă semnificaţie. Altfel spus, toate enunţurile, atît cele ale
discursului obişnuit, cît şi cele ale discursului ficţional, corespund la două acte
ilocuţionare, dintre care unul este un act de relatare a unei istorii, ceea ce este
absurd.
Cea de-a doua ipoteză conduce la ideea că enunţurile discursului ficţional
nu au aceeaşi semnificaţie cu cele ale discursului curent (unde în general ar realiza
acte de aserţiune), ci o altă semnificaţie (în care ar îndeplini acte de relatare a
unei istorii). Acest raţionament ne readuce la ipoteza unui limbaj specific ficţiu­
nii, punct de vedere inacceptabil, aşa cum am văzut deja mai sus.
Prin urmare, se pare că atît ipoteza unui act ilocuţionar specific ficţiunii
cît şi ipoteza unui limbaj specific ficţiunii trebuie respinse.

3.2. FICŢIUNE ŞI ACT SIMULAT

Vom expune în continuare teoria ficţiunii în versiunea lui Searle. După Austin, Searle
este unul dintre principalii artizani ai teoriei actelor de vorbire care respinge atît
ipoteza unui limbaj specific ficţiunii, cît şi pe aceea a unui act ilocuţionar specific
ficţiunii. Şi totuşi, pe deplin justificat, Searle constată că în discursul ficţional actele
ilocuţionare corespunzătoare cuvintelor şi frazelor utilizate nu sînt îndeplinite.
Altfel spus, dacă exemplul (8) ar apărea în discursul obişnuit, el ar servi la îndeplinirea
unui act ilocuţionar asertiv, în timp ce , apărînd într-un discurs ficţional, el nu permite realizarea
unui act asertiv, deşi nu serveşte nici la îndeplinirea vreunui alt act ilocuţionar:
(8) Marchiza coborî la ora cinci.
Aşadar, problema actelor ilocuţionare şi ficţionale nu se mai pune în termenii
unui act ilocuţionar specific ficţiunii, ci în termenii următoarei întrebări:

Cum poate coincide limbajul utilizat în discursul ficţional cu limbajul obişnuit şi cum
îşi poate conserva el sensul obişnuit, chiar dacă nu permite îndeplinirea actelor ilocuţionare care
îi sînt ataşate semantic?
înainte de a propune un răspuns acestei întrebări, Searle avansează două dis­
tincţii, prima între ficţiune şi literatură, cea de-a doua între discurs ficţional
şi discurs figurat. După Searle, literatura nu ţine integral de ficţiune, după cum
ficţiunea nu ţine integral de literatură (dacă ne gîndim la povestirile hazlii):

(i) Ceea ce decide dacă operă dată aparţine sau nu ficţiunii sînt intenţiile autorului.
(ii) Ceea ce permite cititorului să considere sau nu o operă ca literatură este
propria lui apreciere. Tot după Searle, în discursul ficţional, ca şi în cel figurat,
410 CAPITOLUL 16

are loc şi o modificare a unor reguli semantice, dar deosebirea dintre un tip de
discurs şi celălalt devine evidentă dacă ne reamintim că figurile retorice apar atît
în discursul curent, cit şi în cel ficţional:
(i) Discursul figurat este nonliteral.
(ii) Discursul ficţional este nonserios.
Termenul serios trimite exclusiv la angajamentul personal al locutorului
cu privire la adevărul enunţului (sau al enunţurilor) pe care acesta îl (sau le)
produce. Pentru Searle, atenţia trebuie focalizată aici asupra distincţiei: discurs
serios nonfictiv şi discurs ficţional nonserios. El compară discursul literal serios
cu discursul literal neserios şi constată că locutorul celui dintîi a respectat un
anumit număr de reguli pe care locutorul celui de-al doilea discurs le-a putut
neglija, anume regulile aserţiunii (deoarece tot formele corespunzătoare actului
asertiv sînt cele mai frecvente în discursul ficţional):
Regulile aserţiunii
1. Regula esenţială: autorul unei aserţiuni răspunde de adevărul propoziţiei exprimate.
2. Regulile preparatorii: locutorul trebuie să fie în măsură să furnizeze probe sau argumente
în favoarea adevărului propoziţiei exprimate.
3. In contextul enunţării, adevărul propoziţiei exprimate nu trebuie să fie neapărat evi­
dent nici pentru vorbitor nici pentru ascultător.
4. Regula sincerităţii: în contextul enunţării, locutorul răspunde de convingerea sa.
A

In opinia lui Searle, locutorul unui enunţ ce apare într-un discurs ficţional
simulează producerea unei aserţiuni, iar verbul a se preface [„feindre" - în 1. fr.]
sau a pretinde [„pretendre - în 1. fr.] trebuie înţeles aici în sensul că locutorul
unui discurs ficţional nu urmăreşte să-şi înşele interlocutorul nici în ceea
ce priveşte angajamentul său şi nici în privinţa intenţiilor sale. Posibilitatea unui
astfel de act care simulează îndeplinirea unui act ilocuţionar ţine de existenţa
unui ansamblu de convenţii, nici lingvistice şi nici semantice, dar care suspendă
conexiunile dintre semnificaţia frazei şi realizarea actului ilocuţionar cores­
punzător (regulile 1 la 4 în cazul aserţiunii).
Să examinăm acum, împreună cu Searle, diferenţa dintre discursul ficţional şi discursul
mincinos: în primul, locutorul simulează în baza unor convenţii de suspendare, fără intenţia de
a înşela; în al doilea, locutorul are intenţia de a induce în eroare, iar regulile nu sînt suspendate.

Pentru a-şi îndeplini actul de simulare fără intenţia de a înşela, locutorul în­
deplineşte în mod efectiv un act locuţionar de enunţare, ceea ce îi permite lui
Searle să remarce că dacă actul ilocuţionar este simulat, actul enunţării, în
schimb, este real.
Naraţiune şi ficţiune 411

De îndată ce autorul a creat personaje fictive, prefăcîndu-se că se referă la


ele, noi, care nu sîntem în interiorul lumii fictive, putem realiza referinţa la
aceasta într-un fel cu totul autentic, prin discursul serios despre ficţiune, dife­
renţa dintre discursul serios şi discursul serios despre ficţiune, aşa cum numele însuşi
o arată, fiind aceea că discursul serios nu vorbeşte despre un discurs ficţional,
în timp ce discursul serios despre ficţiune vorbeşte despre aceasta. A face referinţă
implică să crezi că obiectul la care se face referinţă există; a simula actul de
referinţă implică să te prefaci a crede că obiectul la care se face referinţă există.
Pe de altă parte, singura regulă căreia locutorul unui discurs ficţional
trebuie să i se supună este regula de coerenţă: toate evenimentele care apar într-o
ficţiune trebuie să fie coerente unele cu altele.
Totuşi, nu orice enunţ care apare într-o ficţiune corespunde în mod necesar
unui act ilocuţionar simulat. într-adevăr, într-un discurs ficţional se pot găsi şi
enunţuri care fac referinţă la persoane, locuri sau evenimente existente cîndva,
iar locutorul poate realiza acte ilocuţionare autentice cu privire la aceste per­
soane, locuri sau evenimente.
In această optică ne p u t e m gîndi la un roman precum Cuartetul Alexandria de Lawrence
Durrell. Personajele care apar aici, ca şi evenimentele relatate, sînt fictive. D a r oraşul nu e fictiv
după cum nu este nici lacul Mareotis. In Mănăstirea din Parma de Stendhal, este descrisă bătălia
de la Austerlitz, vorbindu-se despre un eveniment real, deci, chiar dacă nici Fabrice şi nici Sanse-
verina nu există în realitate. Şi alte numeroase exemple s-ar mai putea da.

In fine, Searle mai atinge o ultimă problemă, aceea a interesului pentru


ficţiune. De ce ne petrecem timpul scriind sau citind discursuri nonserioase,
ficţionale? D u p ă el, operele de ficţiune vehiculează unul sau mai multe mesaje
transmise prin discurs, fără ca ele să fie, strict vorbind, în discurs.

3.3. DIFICULTĂŢILE TEORIEI FICŢIUNII CA ACT SIMULAT

Există totuşi un anumit număr de dificultăţi în teoria consacrată de Searle ficţiu­


nii. Este cert că teoria evită inconvenientele ipotezei unui limbaj specific ficţiunii
sau pe cele ale unui act ilocuţionar specific ficţiunii - ceea ce, în definitiv, în­
seamnă acelaşi lucru - dar întîmpină un alt obstacol, acela al noţiunii de act de
simulare fără intenţia de a înşela, noţiune de bază în această teorie. Intr-adevăr,
locutorul unui enunţ ficţional are intenţia de a se preface, dar fără intenţia de a
induce în eroare; în plus, el are intenţia de a simula realizarea unui act ilocuţionar,
cel mai adesea asertiv. Aşa cum observă Searle, pentru a realiza acest lucru,
locutorul îndeplineşte un act de enunţare perfect real. Dar pentru ca actul său,
care simulează realizarea unui act asertiv, să fie încoronat de succes, el nu poate
enunţa orice; dimpotrivă, el trebuie să enunţe o frază gramaticală, cu o formă
412 CAPITOLUL 16

adecvată îndeplinirii unui act asertiv în discursul obişnuit. Prin urmare, între
fraza enunţată de locutorul unui enunţ ficţional cu intenţia de a pretinde că
îndeplineşte un act ilocuţionar asertiv şi o frază aparţinînd discursului curent
nu există nici o deosebire aparentă: singura diferenţă dintre ele rezidă în intenţiile
locutorului. Pînă aici nu apare nici o dificultate: locutorul enunţă o frază grama­
ticală de formă asertivă cu intenţia de a simula îndeplinirea unui act ilocuţionar, şi
avem motive să admitem că interlocutorul va crede că locutorul realizează un
act ilocuţionar asertiv. Problema apare însă atunci cînd prima intenţie a locu­
torului, simularea îndeplinirii actului ilocuţionar asertiv, se modifică prin adău­
garea celei de a doua intenţii, aceea de a nu înşela. într-adevăr, din acest moment,
condiţiilor de reuşită a actului de a simula realizarea unui act ilocuţionar trebuie
să li se adauge condiţiile de reuşită a actului de a simula fără a înşela. Să le
enumerăm atît pe cele dintîi, cît şi pe următoarele:
Condiţii de reuşită a actului de simulare a îndeplinirii unui act ilocuţionar asertiv
(i) A efectua un act de enunţare;
(ii) acest act să corespundă enunţării unei fraze gramaticale complete, cu formă asertivă.
Condiţia de reuşită a unui act de simulare fără intenţia de a înşela.
(i) A indica faptul că actul este simulat.
Problema este că există o contradicţie între condiţia (ii) a actului de a simula
îndeplinirea unui act ilocuţionar asertiv şi condiţia unică a actului de a pretinde
fără a înşela: nu putem, în acelaşi timp, să enunţăm o frază gramaticală completă
cu formă asertivă şi să indicăm că actul îndeplinit este simulat, fără a-1 însoţi de
o prefaţă sau de o postfaţă care să indice acest caracter nonserios. Or, în ficţiune,
nu există asemenea prefeţe sau postfeţe.

După cunoştinţa noastră, singura formulă care există este formula introductivă tradiţională
a basmelor: A fost odată... Din păcate, faptul că o asemenea formulă apare doar în acest unic tip
de ficţiune interzice considerarea ei ca o posibilă soluţie la problema ridicată mai sus.

Se vede, aşadar, că soluţia lui Searle nu este scutită de unele dificultăţi.

3.4. A SIMULA FĂRĂ INTENŢIA DE A ÎNŞELA: PROBLEMELE INCIDENŢEI

Şi totuşi, am putea ameliora uşor această situaţie: pentru asta, ar fi suficient să


decidem că orice enunţ care apare într-un discurs ficţional corespunde ipsofacto
unui act de simulare a realizării unui act ilocuţionar de aserţiune, fără intenţia
de a înşela. Altfel spus, orice enunţ dintr-un discurs ficţional intră sub incidenţa
[„portee" în 1. fr. - N T ] unui oarecare «indicator de ficţiune», care este suficient
pentru a arăta că actul ilocuţionar este pretins. Prin aceasta ar fi satisfăcută
Naraţiune şi ficţiune 413

condiţia de reuşită a actului de simulare fără a înşela şi n-ar fi totuşi contrazisă


nici cea de-a doua condiţie de reuşită a actului de a pretinde că se realizează un
act ilocuţionar asertiv.
Să remarcăm că soluţia de mai sus ar corespunde generalizării, la ansamblul textelor de
ficţiune, a unei formule de felul lui A fost odată... din basme, ca indice al caracterului fictiv.

Totuşi, există o dificultate în acceptarea acestei soluţii; într-adevăr, Searle


insistă asupra faptului că enunţurile care exprimă o propoziţie adevărată într-un
text ficţional corespund unor acte ilocuţionare asertive autentice. Altfel spus,
dacă în interiorul aceluiaşi discurs ficţional enunţurile care exprimă o propoziţie
adevărată şi în care se realizează un act ilocuţionar asertiv autentic trebuie diso­
ciate de enunţurile care exprimă o propoziţie falsă şi în care se îndeplineşte un
act de simulare a realizării unui act ilocuţionar asertiv, fără intenţia de a înşela,
atunci nu se mai poate admite că toate enunţurile unui discurs ficţional cad, ipso
facto, sub incidenţa unui indicator al ficţiunii.
Pentru a face viabilă teoria searliană a ficţiunii, ar trebui să aducem o nouă
modificare, constînd în suprimarea distincţiei dintre e n u n ţ u r i adevărate şi
enunţuri false în discursul ficţional, urmînd ca apoi să adoptăm soluţia propusă
mai sus. In acest caz, vom presupune că toate enunţurile ce apar într-un discurs
ficţional, considerat ca atare pentru simplul motiv că este publicat într-o colecţie
roman sau ficţiune, sînt ipso facto enunţuri în care:

(i) Locutorul nu respectă regulile, de la 1 la 4, ale aserţiunii.


(ii) Locutorul simulează că le respectă.
(iii) In această privinţă, locutorul nu încearcă să-şi înşele interlocutorul.
(iv) Convenţiile specifice ficţiunii se aplică.

(v) Interlocutorul ştie că locutorul nu respectă regulile de la 1 la 4.

Dar, pentru ca această soluţie să poată fi aplicată efectiv în cadrul construit de


Searle, ar mai trebui admisă încă o ultimă modificare la teoria searliană a ficţiunii:
ar trebui să admitem că discursul ficţional este un discurs figurat, adică un discurs
nonliteral. într-adevăr, în această optică, locutorul unui enunţ ce apare într-un
discurs ficţional are intenţia de a-1 face pe interlocutorul său să ştie că regulile
semantice care guvernează sensul enunţului său se aplică (este un enunţ literal)
şi că se suspendă regulile de la 1 la 4 care guvernează actul ilocuţionar de aser­
ţiune. Dar dacă aceste reguli 1-4 sînt suspendate, atunci enunţul nu mai este lite­
ral, pentru că aceste reguli (reprezentînd însăşi definiţia unui act ilocuţionar),
fac parte din semnificaţia literală a enunţului.
414 CAPITOLUL 16

Prin urmare, pentru a salva teoria lui Searle asupra ficţiunii, trebuie să i
se aducă trei modificări majore:
(i) In interiorul discursurilor ficţionale nu mai există diferenţă între enunţurile
adevărate şi false: toate beneficiază de acelaşi tratament.
(ii) Toate enunţurile care apar într-un discurs ficţional corespund ipsofacto unui
act de simulare a realizării unui act asertiv, fără intenţia de a înşela.
(iii) Discursul ficţional nu este doar un discurs nonserios, el este un discurs
nonliteral.
Dar, cu aceste trei modificări, teoria lui Searle nu mai este uşor de recunoscut.
Pe de altă parte, ne putem pune întrebarea dacă actul de simulare este cu adevărat
actul pe care îl îndeplineşte locutorul unui discurs ficţional. In fine, să mai
adăugăm că, deşi socotim foarte fructuoasă ideea conform căreia discursul ficţional
este nonliteral, această idee ar fi, cu siguranţă, total inacceptabilă pentru Searle.

4. ADEVĂR ŞI FICŢIUNE: TEORIA LUMILOR POSIBILE


4.1. FICŢIUNEA
La începutul acestui capitol am văzut că principalul obstacol întîmpinat de
teoriile structuraliste ale naraţiunii, situate în mod deliberat în afara domeniului
ontologic, este dat de caracterul fictiv al unui număr însemnat de povestiri. In
ce constă acest caracter fictiv? In mare (mai jos vom reveni la acest aspect), se
poate spune despre o povestire că este o povestire ficţională dacă acest discurs
reprezintă indivizi care acţionează asupra unor obiecte în anumite situaţii,
în timp ce locutorul are convingerea că aceşti indivizi, aceste obiecte şi aceste
situaţii nu există sau nu există aşa cum le descrie el. In alţi termeni, obiectele,
indivizii şi situaţiile unui discurs ficţional nu au existenţă în afara acestui discurs.
Termenul ontologie este un termen filozofic care desemnează, în raport cu o teorie dată,
mulţimea obiectelor fizice sau mentale pe care le acceptă această teorie. Putem considera că
omologiile confruntate cu problema ficţiunii se repartizează în două mari categorii;
(i) Cele care consideră că obiectele (în sens larg) ficţiunii fac parte din ontologie, adică acordă
obiectelor ficţiunii un tip de existenţă ce poate merge pînă la a se confunda cu existenţa obiectelor
lumii reale.
(ii) Cele care consideră că singurele obiecte existente sînt obiectele lumii reale şi refuză să recu­
noască obiectelor ficţionale orice existenţă.

In consecinţă, ficţiunea se poate defini în raport cu inexistenţa obiectelor


pe care le descrie. In acest caz vom spune că enunţurile unui discurs ficţional
sînt false sau lipsite de valoare de adevăr.
Naraţiune şi ficţiune 415

4.2. FICŢIUNEA ŞI LEGEA CONSISTENŢEI LOGICE

Această inexistenţă a obiectelor ficţionale are un număr oarecare de consecinţe,


cea mai importantă dintre ele fiind aceea că aceste obiecte nu trebuie să se supună
legilor fizice care reglementează comportamentul obiectelor din lumea reală şi,
chiar mai rău, că enunţurile care le descriu, pe acestea şi comportamentul lor,
nu trebuie să se supună legii terţului exclus.

Legea terţului exclus


O propoziţie dată şi negaţia sa nu pot fi amîndouă adevărate.
De exemplu, (8) şi (8') nu pot exprima două propoziţii simultan adevărate:
(8) Marchiza coborî la ora cinci.
(8') Marchiza nu coborî la ora cinci.
Şi totuşi, numeroase teorii (cf., mai ales, Banfield 1982) admit că propoziţiile
exprimate printr-un discurs ficţional trebuie să fie consistente între ele:
Legea consistenţei logice
Toate faptele unei ficţiuni trebuie să fie consistente unele cu altele, adică să se supună legii
terţului exclus.
Vom mai reaminti şi că, după Searle, discursul ficţional respectă o obligaţie de
coerenţă. Felul acesta de a vedea lucrurile nu este străin de optica în baza căreia
un discurs ficţional corespunde unei mulţimi de propoziţii verificate într-o lume
posibilă (sau în mai multe lumi posibile).
Or, aşa cum am menţionat deja mai sus, anumite discursuri ficţionale conţin
aporii, contradicţii sau paradoxuri, după caz, iar aceste aporii adeseori sînt produse
în mod deliberat. In alţi termeni, a nu le integra în interpretarea discursului ficţional
care le conţine înseamnă a nu fi înţeles acest discurs ficţional. Una dintre problemele
pe care aceste discursuri le pun este că nu le putem considera ca mulţimi de propoziţii
verificate într-o lume posibilă, deoarece o lume posibilă, prin definiţie, n-ar putea
conţine fapte contradictorii, căci în aceste condiţii ar fi imposibilă.
S-au propus mai multe soluţii care încearcă să salveze ideea ficţiunii ca o
lume posibilă, în special cînd s-a căutat o soluţie la problema ficţiunilor incon­
sistente (cf., mai ales, Cresswell 1983 şi 1985). Aici n-o vom examina însă decît
pe cea mai interesantă, aceea pe care a propus-o Lewis (1983), ca apendice la un
articol despre modul cum este tratată ficţiunea în teoria lumilor posibile.

4.3. FICŢIUNE ŞI OPERATOR INTENSIONAL

Apropierile dintre teoria lui Lewis şi versiunea modificată a teoriei lui Searle
propusă în partea finală a paragrafului precedent nu sînt de neglijat. In teoria
416 CAPITOLUL 16

lui Lewis se consideră că orice enunţ care apare într-un discurs ficţional (dar şi
orice enunţ care vorbeşte despre un personaj ficţional) conţin ca prefix implicit
un operator intensional, In cutare sau cutare ficţiune...
Astfel, fiecare frază din Madame Bovary ar avea o prefaţă implicită şi ar arăta ca:
(9) In Madame Bovary, Charles...
După o serie de tentative nesatisfăcătoare, Lewis propune următoarea analiză a
operatorului In cutare sau cutare ficţiune,... (unde (j) corespunde unei propoziţii
ficţionale):
O frază de forma «In ficţiunea f, <{)» este adevărată în mod nondisponibil [„non vacant" în i.
fr. - NT] dacă şi numai dacă o lume oarecare, în care/este spusă ca un fapt cunoscut şi în care
<>j este adevărat, diferă mai puţin de lumea noastră reală decît o face orice altă lume în care/
este spusă ca un fapt cunoscut şi în care <>| nu este adevărat. Fraza este adevărată în mod
disponibil [„vacant" în 1. fr. - NT] dacă nu există vreo lume în care/ este spusă ca un fapt
cunoscut.
Aceste condiţii de adevăr ale unei fraze de forma «In ficţiunea/ (j)» răspund următoarelor două
preocupări;
(1) pe de-o parte, de a stabili condiţiile de adevăr ale lui <j) î n /
(ii) pe de altă parte, de a asigura o proximitate suficientă între lumea reală şi lumea care verifică
valoarea de adevăr a frazei, astfel încît cunoştinţele de care dispunem despre lumea reală să ne
poată servi în interpretarea lui/
Vom sublinia că în această definiţie - şi vom vedea că există o legătură cu ficţiu­
nile inconsistente - fraza este adevărată în m o d disponibil dacă faptul pe care îl
relatează nu poate fi cunoscut sau, altfel spus, dacă ficţiunea este imposibilă. O
ficţiune este imposibilă în două cazuri:
(i) Istoria este imposibilă pentru că faptele pe care le relatează nu se supun legii
terţului exclus,
(ii) Istoria însăşi implică faptul că nimeni nu o poate povesti.
Am putea considera că în primul caz, acela al istoriilor imposibile, totul este
adevărat într-un mod disponibil, ceea ce înseamnă că toate istoriile imposibile
au aceeaşi semnificaţie. Pentru a putea evita această consecinţă neplăcută, Lewis
propune soluţia următoare:
(i) Chiar şi ficţiunile inconsistente au părţi consistente.
(ii) Fiecăreia dintre aceste părţi consistente îi corespunde o lume posibilă care o
verifică.
(iii) Aşadar, avem două soluţii:
a) sau se consideră că § este adevărat în ficţiunea/dacă <j) este adevărat în
fiecare fragment consistent a lui f;
b) sau se consideră că <)> este adevărat în ficţiunea/dacă (j) este adevărat
într-un fragment oarecare al l u i /
Naraţiune şi ficţiune 417

După Lewis, cea de-a doua soluţie are avantajul de a permite ca două enunţuri
contradictorii să fie adevărate într-o aceeaşi ficţiune, evitîndu-se totodată pro­
blema pe care ar ridica-o o lume imposibilă sau cea a adevărului disponibil. Mai
mult chiar, acceptînd posibilitatea enunţurilor contradictorii, se ţine seama de
particularitatea ficţiunii, adică de caracterul său inconsistent.

4.4. INCONSISTENŢE INTENŢIONALE ŞI INCONSISTENTE NONINTENŢIONALE


Aşa cum remarcă Lewis în mod cu totul justificat (şi congruent cu motivul care 1-a
determinat să opteze pentru soluţia a doua), este important să se propună o analiză
ce nu elimină caracterul inconsistent al unei ficţiuni, mai ales atunci cînd acest
caracter este intenţional, adică mai ales atunci cînd locutorul însuşi a avut intenţia
să producă o ficţiune inconsistentă. Totuşi, soluţia pe care o propune, chiar dacă
permite să se dea seama de anumite ficţiuni inconsistente şi, în acelaşi timp, să nu
se nege caracterul lor inconsistent, nu poate da seama, în schimb, de toate ficţiunile
inconsistente şi, ceea ce e mai grav, nu poate da seama de toate ficţiunile intenţionat
inconsistente.
într-adevăr, soluţia lui Lewis merge pentru ficţiunile inconsistente care rela­
tează o istorie imposibilă, dar nu şi pentru cele care implică faptul că nimeni nu le-a
putut povesti.
Filmul Sunset Bouievard poate fi dat ca exemplu de ficţiune inconsistentă, deoarece im­
plică faptul că n-a putut-o povesti nimeni: cînd începe filmul, la suprafaţa unei piscine de la
locuinţa de pe Sunset Bouievard a unei vedete a ecranului, pluteşte un cadavru. Printr-o voce din
afară [„off"] şi rememorînd [„flash-back"], acest cadavru povesteşte întîmplările care sînt pre­
zentate în continuare în film. Se înţelege de la sine că această inconsistenţă este intenţională şi
corespunde unei anumite decizii a scenaristului şi a regizorului.
Teoria ficţionalităţii propusă de Lewis permite explicarea doar a unei părţi
din ficţiunile inconsistente şi, de aceea, cu toată seducţia pe care o exercită, soluţia
nu este satisfăcătoare.
Acest eşec demonstrează că este lipsit de sens să se stabilească valoarea de
adevăr a unei ficţiuni. Sigur, fiecare enunţ al unei ficţiuni este adevărat sau fals
în funcţie de obiectul despre care vorbeşte şi de ceea ce spune despre el. Dar a
căuta valori de adevăr ce ar permite să se afirme că toate enunţurile unei ficţiuni
sînt adevărate este un demers care, chiar independent de riscurile u n u i eşec
previzibil, nu prezintă nici un interes, aşa cum vom vedea imediat.

5. O A B O R D A R E P R A G M A T I C Ă A F I C Ţ I U N I I
Am enumerat mai sus problemele pragmatice pe care le pune ficţiunea: interesul
său, condiţiile de reuşită a actelor de referinţă îndeplinite, actul (sau actele)
ilocuţionar(e) care se comit(e) aici. Problema ficţiunii nu este una lingvistică şi
418 CAPITOLUL 16

nu găseşte nici o soluţie logică, aşa cum am văzut deja. Acum am dori să subli­
niem că problema inexistenţei obiectelor fictive are consecinţe pragmatice doar
în ce priveşte interpretarea enunţurilor. Vom schiţa rapid o teorie pragmatică a
ficţiunii care va avea ca scop să răspundă următoarelor întrebări:
(i) C u m se pot concepe şi interpreta discursuri ficţionale?

(ii) Care sînt condiţiile de reuşită a unui act referenţial care are un obiect fictiv?

(iii) Care este actul ilocuţionar realizat într-un enunţ ficţional?

(iv) De ce folosim din timpul nostru ca să concepem şi să interpretăm discursuri


ficţionale?
Vom observa că prima întrebare reprezintă o versiune cognitivistă a problemei
ontologice: nu ce exista} ci cum concepem ceea ce nu există} Răspunsurile pe care
le vom propune se înscriu într-o teorie pragmatică recentă, teoria pertinenţei
elaborată de Sperber şi Wilson.

5.1. CONDIŢIILE DE REUŞITĂ A ACTULUI DE REFERINŢĂ LA UN OBIECT FICTIV

C u m pot fi determinate condiţiile de reuşită a unui act referenţial? Răspunsul


la această întrebare poate urma două căi diferite, din cauza particularităţii obiec­
telor fictive, şi anume inexitenţa lor.

(i) Putem considera că condiţiile de reuşită a unui act de referinţă la un obiect


fictiv sînt integral diferite de cele ale unui act de referinţă la un obiect al lumii.
(ii) Putem considera că condiţiile de reuşită a unui act de referinţă la un obiect
fictiv sînt exact aceleaşi cu cele ale unui act de referinţă la un obiect al lumii.
Prima dintre cele două căi are un anumit număr de consecinţe:
(a) Ea implică faptul că se poate face distincţie între un act de referinţă la un obiect
fictiv şi un act de referinţă la un obiect al lumii, ceea ce înseamnă că, dincolo de
diferenţa dintre obiectele lor, unul existent şi altul nu, le mai separă şi altceva.
(b) Ea implică ipsofacto că, în privinţa intenţiilor locutorului şi ale interlocuto­
rului, există o diferenţă între a face un act de referinţă la un obiect fictiv şi a
face un act de referinţă la un obiect al lumii.
(c) Ea implică şi faptul că procesul interpretativ al unui act de referinţă la un
obiect fictiv este diferit de procesul interpretativ al unui act de referinţă la un
obiect al lumii.
Toate aceste consecinţe puse cap la cap conduc la o concluzie generală: limbajul
utilizat în discursul ficţional pentru a realiza referinţa la un obiect fictiv nu
coincide cu cel întrebuinţat în discursul obişnuit pentu a produce referinţa la
Naraţiune şi ficţiune 419

un obiect al lumii. Or, în ce ne priveşte, am respins deja această ipoteză care,


din diverse motive, nu este acceptabilă. Prima cale privind condiţiile de reuşită
a unui act de referinţă la un obiect fictiv nu este nici ea acceptabilă, ceea ce ne
obligă să ne mulţumim cu cea de-a doua.
In această din urmă ipoteză, condiţiile de reuşită sînt comune cu condiţiile
de reuşită a unui act de referinţă la un obiect al lumii. Iată de ce se pune o altă
întrebare: inexistenţa obiectelor fictive nu conduce, oare, în m o d obligatoriu
la eşecul actelor care fac referinţă la aceste obiecte? Pentru a răspunde acestei
întrebări, să reamintim condiţiile de reuşită a actului de referinţă;
Condiţii de reuşită a actului de referinţă
Vom spune despre un act de referinţă dat că este reuşit dacă obiectul pe care interlocutorul
îl atribuie ca referent expresiei referenţiale este identic cu obiectul pe care locutorul
intenţiona să-1 desemneze folosind această expresie referenţială.
Această formulare a condiţiilor de reuşită a actului de referinţă nu conduce la
eşecul sistematic al actelor de referinţă la un obiect fictiv decît dacă termenul
obiect îşi restrînge sfera la cea conţinută în formula «obiecte ale lumii». Or, nu
avem motive să credem că lucrurile se petrec astfel.
Cu toate acestea, ne putem pune întrebări asupra statutului pe care l-am
acorda obiectelor fictive. Ar trebui, oare, să le inserăm în ontologia noastră, să
le atribuim un statut existenţial care le-ar face echivalente obiectelor lumii?

5.2. STATUTUL COGNITIV AL OBIECTELOR FICŢIUNII

Putem răspunde acestei întrebări în mai multe feluri, într-un sens filozofic sau în­
tr-unui psihologic. Aici vom expune mai detaliat răspunsul dat din perspectivă
psihologică, iar pentru cel dat la întrebară filozofică ne vom mulţumi să spunem că
obiectele fictive nu există, prin definiţie, şi că, prin urmare, nu-şi găsesc locul
în ontologie. Şi totuşi, faptul că ele nu există nu ne împiedică să concepem obiecte
fictive; acest paragraf va fi consacrat tocmai felului în care ele sînt concepute.
Aşa cum vom observa, a spune despre un obiect că nu există nu înseamnă
a spune ceva despre felul în care acesta este conceput; prin urmare, vom adopta
ipoteza că un obiect fictiv este conceput în acelaşi fel ca un obiect al lumii reale
sau, altfel spus, că organizarea conceptuală nu se modifică. In acord cu Sperber
şi Wilson, vom admite că în limbaj cuvintele corespund unor concepte. Aceste
concepte sînt nişte adrese în memorie sub care se clasifică un anumit n u m ă r
de informaţii de diverse feluri: logice, enciclopedice, lexicale.
Informaţiile logice, enciclopedice şi lexicale se diferenţiază în felul următor:
(i) Primele corespund informaţiilor despre relaţiile logice (implicaţie, contradicţie etc.) pe care
conceptul le poate întreţine cu alte concepte.
420 CAPITOLUL 16

(ii) Cele enciclopedice corespund tuturor informaţiilor de natură nonlogică pe care le avem despre
concept şi care ne permit să-i atribuim o extensiune, dacă acesta o poate avea.
(iii) In fine, cele lexicale corespund cu echivalentul conceptului într-o limbă naturală', adică cu
cuvîntul (cuvintele) corespunzător (corespunzătoare) acestuia.

Cînd în limba naturală echivalentul conceptului este un nume propriu, cel mai
adesea nu există informaţii logice care să-i corespundă. Ipoteza noastră este că,
aşa cum se întîmplă cu cele mai multe dintre conceptele al căror intermediar
lexical este un nume propriu, şi conceptul corespunzător unui obiect fictiv este
un concept complex, compus pe baza diverselor concepte care pot fi, ele înseşi,
simple sau complexe. Conceptele corespund diferitelor proprietăţi atribuite
obiectului din discursul ficţional, plus încă una: proprietatea de a fi un obiect
(sau un personaj) în cutare sau cutare ficţiune. Caracterul fictiv al discursului
respectiv va fi indicat sub conceptul corespunzător numelui ficţiunii implicate.
Să luăm exemplul lui Hamlet. Conceptul complex corespunzător numelui propriu Hamlet
va fi compus din următoarele concepte: prinţ, danez, student la Wittenberg, al cărui tată a fost
asasinat, personaj al piesei de teatru HAMLET. Iar sub HAMLET'vom găsi: piesă de teatru, operă
de William Sbakespeare, ficţiune.

Prin urmare, în ce sens mai pot fi satisfăcute condiţiile reuşitei actelor de referinţă
la un obiect fictiv? Pur şi simplu în sensul că ceea ce este comun autorului şi
cititorului, dacă acesta din urmă a înţeles discursul ficţional, se află tocmai în
acest ansamblu de informaţii care, de altfel, le-ar servi la identificarea unui refe­
rent în lume, dacă un asemenea referent ar exista.

5.3. FICŢIUNEA CA ACT ILOCUŢIONAR


Să ne reamintim că principala dificultate a lui Searle provenea din faptul că enunţurile
discursului ficţional în general au o formă asertivă şi că regulile atribuite actului de
aserţiune (şi în mod special regula de sinceritate) nu se pot aplica discursului ficţional,
locutorul neangajîndu-se cu privire la adevărul propoziţiei exprimate în enunţul său.
In teoria lui Sperber şi Wilson, această problemă dispare.
într-adevăr, Sperber şi Wilson au o teorie cu totul simplificată a actelor
de vorbire. Ei disting trei acte ilocuţionare de bază (cf. supra, cap. 1, § 3): actul
de a spune că, actul de a spune să şi actul de a întreba dacă. Primul corespunde
afirmaţiei sau aserţiunii, al doilea ordinului sau rugăminţii, iar al treilea cererii
de informaţii sau întrebării. In mod cu totul evident, enunţurile ficţionale cu
formă asertivă corespund actului de a spune că. Or, şi tocmai aceasta este soluţia,
în teoria lui Sperber şi Wilson, actul de a spune că nu implică angajarea locu-
torului faţă de adevărul propoziţiei exprimate în enunţul său, după cum nu
implică nici faptul că enunţul ar fi literal.
Naraţiune şi ficţiune 421

A spune că p înseamnă a comunica faptul că p este reprezentarea unui gînd înţeles ca


descriere a unei stări reale de lucruri.
Ne putem întreba, totuşi, dacă un enunţ ficţional poate fi reprezentarea unui
gînd conceput ca o stare de lucruri reală. C u m răspundem la această nouă
dificultate?

5.4. IMPORTANŢA FICŢIUNII

Răspunsul la problema importanţei ficţiunii rezolvă şi problema pusă de analiza


unui enunţ ficţional ca reprezentare a unui gînd conceput ca descriere a unei
stări reale de lucruri. In opinia noastră, discursul ficţional corespunde indirect
descrierii unei stări reale de lucruri. Tocmai la natura acestei «indirecţii» vrem
să ne referim acum.
Aşa cum am văzut mai sus, ideea conform căreia discursul ficţional este
un discurs literal produce anumite dificultăţi. Mai mult, nu se poate susţine că
discursul ficţional reprezintă în mod literal lumea reală. Dimpotrivă, noi pro­
punem să se considere că discursul ficţional este reprezentarea mai puţin decît
literală a unui gînd care, la rîndul său, este o reprezentare a lumii reale, şi că acest
discurs reprezintă gîndul respectiv din cauza relaţiei de asemănare pe care o
întreţine cu el. In teoria lui Sperber şi Wilson, asemănarea dintre un enunţ şi
gîndul pe care îl reprezintă este o asemănare între două reprezentări cu forme
prepoziţionale interpretate în raport cu acelaşi context; ea se defineşte astfel:
Asemănarea între reprezentări cu formă propoziţională
(i) Mulţimea S a implicaţiilor contextuale obţinute dintr-o reprezentare E într-un con­
text C şi mulţimea S' a implicaţiilor contextuale obţinute dintr-o reprezentare E'în acelaşi
context C smt identice: aşadar asemănarea dintre E şi E' este totală.
(ii) Mulţimea S a implicaţiilor contextuale obţinute dintr-o reprezentare E într-un context C
şi mulţimea S' a implicaţiilor contextuale obţinute dintr-o reprezentare E' în acelaşi context
C se află în relaţie de intersecţie: asemănarea dintre E şi E' nu este totală, fiind posibile toate
gradele de asemănare, în funcţie de numărul implicaţiilor contextuale comune.
m . . . . . . .
(111) Mulţimea S a implicaţiilor contextuale obţinute dintr-o reprezentare E în contextul
C şi mulţimea S' a implicaţiilor contextuale ale unei reprezentări £'în acelaşi context C nu
au nici o implicaţie contextuală comună: în acest caz, nu există asemănare între E şi E\
In primul caz, un enunţ va fi o reprezentare literală a unui gînd; în al doilea, el
va fi o reprezentare mai puţin decît literală a gîndului; în al treilea caz, enunţul
nu va reprezenta gîndul.
Prin urmare, ipoteza noastră va fi următoarea:
(i) Un discurs ficţional este o reprezentare mai puţin decît literală a gîndului unui
locutor, acest gînd fiind conceput ca o descriere a lumii reale, adică drept o
mulţime de convingeri foarte generale despre lume.
422 CAPITOLUL 16

(ii) Discursul ficţional este alcătuit dintr-o succesiune de enunţuri care sînt tot
atîtea acte de a spune că... nonliterale, în care locutorul nu îşi asumă respon­
sabilitatea asupra adevărului propoziţiei exprimate.
(iii) Pe lîngă nonliteralitate, discursul ficţional mai are încă o proprietate comună
cu metafora: inexistenţa vreunui alt mijloc de a comunica gîndul locutorului în
mod literal.
(iv) Ca şi metafora şi din aceleaşi motive, un discurs ficţional creativ nu poate fi
parafrazat în mod satisfăcător: chiar dacă mulţi şcolari mediocri o preferă, lectura
unui rezumat la Berenice nu este identică cu lectura piesei înseşi.
17. COERENŢĂ: TEMPORALITATE,
RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE

U na din problemele majore ale analizei discursului este cea a coerenţei. Este,
într-adevăr, o problemă clasică, avînd în vedere că ea a jucat, în domeniul
analizei discursului în general şi în cel al lingvisticii textuale în special, un rol
analog cu cel deţinut de noţiunea de gramaticalitatem sintaxa formală. Problema
centrală a analizei discursului poate fi deci formulată în felul următor: în ce
condiţii un discurs, adică o suită de enunţuri, poate fi considerat bine format sau
coerent} Condiţiile de coerenţă, oricît de numeroase ar fi, implică în mare inter­
venţia unor factori lingvistici precum şi a u n o r factori extralingvistici. P r i n
urmare, se poate oare considera discursul ca produs al unor reguli ce-i asigură
coerenţa, adică înlănţuiri corespunzătoare de secvenţe? înainte de a aborda
chestiunea regulilor de coerenţă, să examinăm două dimensiuni fundamentale
ale coerenţei discursului: dimensiunea temporală şi dimensiunea referenţială.

1. C O E R E N Ţ A TEMPORALĂ
Rolul timpurilor verbale în organizarea discursului şi în asigurarea coerenţei sale
a fost remarcat şi analizat de mult, cu,precădere în lucrările lui Benveniste (1966)
şi ale lui Weinrich (1973).

1.1. DOUĂ PLANURI ALE ENUNŢĂRII, DOUĂ ATITUDINI LOCUŢIONARE

1.1.1. Istorie şi discurs


Pentru Benveniste, timpurile verbale definesc două sisteme distincte şi com­
plementare (conţinînd fiecare doar o parte din timpuri) şi două planuri ale
enunţării, cel al istoriei şi cel al discursului.
(i) Enunţarea istorică este, după Benveniste, apanajul limbii scrise, exclude orice
formă lingvistică autobiografică şi se prezintă ca „povestirea u n o r evenimente
trecute", sau ca „relatarea unor fapte petrecute într-o anumită perioadă de timp,
fără nici o intervenţie a locutorului în povestire" (Benveniste 1966, 239). Timpu­
rile enunţării istorice sînt aoristul (perfectul simplu), imperfectul, condiţionalul
[valabil p e n t r u limba franceză - N T ] , mai-mult-ca-perfectul. Prezentul este
424 CAPITOLUL 17

exclus, iar timpul de bază este aoristul, timp al evenimentului din care persoana
naratorului e absentă.
(ii) Discursul trimite la „orice enunţare ce presupune un locutor şi un auditor,
iar din partea unuia intenţia de a-1 influenţa pe celălalt într-un fel sau altul"
(Benveniste 1966, 242). Spre deosebire de istorie, discursul foloseşte liber toate
formele personale ale verbului. Toate timpurile sînt posibile, cu excepţia unuia
singur, aoristul. Cele trei timpuri fundamentale ale discursului sînt prezentul,
viitorul şi perfectul compus (exclus din povestirea istorică). Imperfectul este
comun celor două planuri, al istoriei şi al discursului.
Analiza lui Benveniste presupune aşadar un dublu sistem de corelaţii: pe de o parte, între
planurile enunţării (istorie versus discurs) şi timpurile verbale, iar pe de altă parte, între planurile
enunţării şi pronumele personale. într-adevăr, pronumele deictice sau indicatorii (eu şi tu) aparţin
planului discursului, iar anaforicele sau substitutele (pronume de persoana a treia) aparţin planului
istoriei.

1.1.2. Povestire şi comentariu


Analiza lui Weinrich (1973) se înscrie totodată în prelungirea teoriei lui Ben­
veniste (timpurile verbale se organizează în două sisteme care trimit la două
planuri de enunţare) şi a teoriei lui Hamburger (1986): timpurile verbale sînt
lipsite de orice referinţă temporală, constituind nişte „semne obstinate", adică
cu un grad înalt de frecvenţă, care indică o atitudine locuţionară (comentariu
sau povestire) şi o perspectivă locuţionară (retrospectivă, prospectivă sau per­
spectivă zero). Clasificarea timpurilor (cf. figura 1) se caracterizează printr-o
repartizare complementară a timpurilor verbale şi rezolvă într-o manieră tex­
tuală diferenţa dintre perfectul simplu (definit ca un timp de prim plan) şi
imperfect (definit ca un timp de fundal/plan secund), care se opun unul altuia
pe axa punerii în relief:

Perspectivă Atitudine locuţionară


locuţionară Povestire Comentariu
retrospecţie mai-mult-ca-perfect perfect compus
viitor anterior
prospecţte condiţional [viitor în viitor
trecut - N T ]
punct zero imperfect, perfect simplu prezent
Punere în relief
plan secund imperfect
prim plan perfect simplu

Figura 1
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 425

NB: Interpretarea clasică a opoziţiei dintre prim-plan şi plan secund este legată de
diferenţa dintre informaţie focală şi informaţie nonfocală (cf. Hooper 1979, Hooper şi
Thompson 198C). Or, Reinhart (1986) a arătat că diferenţa dintre prim-plan şi plan se­
cund nu este o distincţie care permite structurarea importanţei informaţionale a eveni­
mentelor, ci o distincţie de natură cognitivă, legată de capacităţile noastre mentale de a
structura informaţia. Aşa cum structurăm spaţiul în termen de figură şi de plan, tot aşa
este nevoie să distingem. , în planul temporal, între un prim-plan şi un plan îndepărtat.
In configuraţiile temporale, prim-planul ar fi pentru figură ceea ce ar fi planul secund
faţă de plan. Aşa se explică faptul că informaţiile ce ţin de planul secund pot fi de natură
temporală sau nontemporală. Pentru a putea distinge prim-planul de planul secund,
Reinhart propune următoarele criterii: pentru planul secund, subordonarea şi elementele
ce servesc la explicarea evenimentelor, iar pentru prim-plan, continuitatea temporală,
caracterul punctual şi perfectiv al proceselor.

Cele două abordări textuale prezentate mai sus (Benveniste şi Weinrich)


au menirea de a arăta că alegerea t i m p u r i l o r verbale este determinată de o
atitudine locuţionară sau plan al enunţării, care semnalează la rîndul ei (lui)
alegerea făcută de locutor sau de narator. Din această perspectivă, un discurs care
ar opta pentru amestecul celor două tipuri de organizare enunţiativă nu ar fi
bine format, putînd deci să fie considerat un discurs noncoerent. Or, există
numeroase exemple de discurs cît se poate de bine format care nu satisfac aceste
condiţii de coerenţă temporală.
Printre contraexemplele cele mai frapante vom menţiona povestirile auto­
biografice şi pe cele la persoana întîi, care combină persoana întîi cu perfectul simplu.
Această configuraţie este exclusă de către Benveniste, pentru că mărcile temporale
indică apartenenţa la planul enunţării istorice, în timp ce mărcile de persoana întîi
trimit la planul discursului. Un alt grup de contraexemple este acela caracterizat prin
enunţuri hibride din punct de vedere temporal, care combină totodată mărcile
temporale deictice (ca de pildă acum, astăzi, ieri, mîine etc.) cu timpurile trecutului
(imperfect, perfect simplu). Aceste situaţii pot fi ilustrate fie prin enunţuri în stilul
indirect liber, fie prin fraze narative pentru care interpretarea în stilul indirect liber
este imposibilă şi care se află probabil la originea unor paradoxuri temporale.

1.2. STIL INDIRECT LIBER ŞI PARADOXURI TEMPORALE


1.2.1. Stilul indirect liber
Enunţurile formulate în stilul indirect liber conţin mărci temporale deictice şi
timpuri verbale aparţinînd axei trecutului. La prima vedere, această situaţie ar
trebui să genereze o interpretare paradoxală, dat fiind că mărcile deictice sînt
raportate temporal la m o m e n t u l enunţării (punctul vorbirii la Reichenbach
1947), pe cînd timpurile trecute din povestiri nu-şi p o t dobîndi referinţa tem­
porală prin raportare la momentul vorbirii.
426 CAPITOLUL 17

Astfel, dacă un locutor enunţă (1), el stabileşte un raport de cotemp oralitate între eveni­
mentul trecut pe care îl descrie şi ziua în care acesta s-a petrecut (premergătoare m o m e n t u l u i
vorbirii). Insă în (2), contextul naraţiunii face imposibilă interpretarea lui ieri prin raportare la
momentul vorbirii: datarea se realizează aici în interiorul ficţiunii, şi dacă p e n t r u aceasta se poate
recurge la o marcă deictică este pentru că un anumit eveniment din trecut este privit din punctul
de vedere al personajului şi nu din cel al naratorului:

(1) Ieri, ploua.

(2) Enfin [Emma] rassembla ses idees. Elle se souvenait... Un jour avec Leon... O h ! comme
c'etait loin... Le soleil brillait sur la riviere et Ies clematites embaumaient... Alors, emportee dans
ses souvenirs comme dans un torrent qui bouillonne, elle arriva bientot â se rappeler la journee
de la veille. - Quelle heure est-il? demanda-t-elle. La mere Rollet sortit... et rentra lentement en
disant: - Trois heures, bientot. - Ah! merci! C a r [ i l ] Leon allait venir. C'etait sur! II aurait trouve
de l'argent. Mais ii irait peut-etre lâ-bas, sans se douter qu'elle fut la; elle commanda â la n o u r n c e
de courir chez elle p o u r l'amener... Elle s'etonnait, â present, de ne pas avoir songe â Iu; tout
d'abord; hier, ii avait donne sa parole, ii n'y manqueraitpas (G. Flaubert, Madame Bovary, cite
par Vuillaume 1990).

(2) In sfîrşit [ E m m a ] îşi mai adună gîndurile. îşi amintea,.. O zi petrecută cu Leon... O!
ce de m u l t a fost... Soarele strălucea deasupra rîului, iar aerul era plin de mireasma clematitelor...
Atunci, năpădită de amintiri ca de un torent clocotitor, îşi aminti pînă la u r m ă de cele petrecute
în ajun. - Cît e ceasul? întrebă ea. Doica se duse să vadă [...] şi se întoarse agale spunînd: - Mai e
puţin pînă la trei. - A! mulţumesc! Căci el [Leon] avea să vină în curînd. Cu siguranţă! Va fi făcut
rost de bani. D a r se va duce poate acolo, nebănuind că ea este aici; şi îi porunci doicii să alerge la
ea acasă după el [...]. Se mira acum că nu s-a gîndit de la început la el; doar ieri îşi dăduse cuvîntul
că va veni şi se va ţine de cuvînt (G. Flaubert, Doamna Bovary, citat de Vuillaume 1990).

Pentru a explica acest fenomen şi trăsăturile lingvistice ale stilului indi­


rect liber, Banfield (1982) propune următoarele două principii: principiul 1
EXPRESIE /l SUBIECT AL STĂRII DE C O N Ş T I I N Ţ Ă şi principiul 1 EX­
PRESIE / 1 A C U M . Ele rezultă din extinderea unor principii mai restrictive
ce guvernează proprietăţile lingvistice şi pragmatice ale expresiilor (unităţi
nonrecursive şi neincapsulabile care exprimă caracterul subiectiv al unui punct
de vedere), anume principiile 1 EXPRESIE / 1 EU şi 1 EXPRESIE / 1 P R E Z E N T .
1 EXPRESIE / 1 EU
Pentru fiecare expresie există un referent unic pentru eu (locutor) şi un referent unic
p e n t r u tu (interlocutor).

1 EXPRESIE / 1 P R E Z E N T
Pentru fiecare expresie există un referent unic pentru timpul prezent, care este cotemporal
cu A C U M .

Aceste principii presupun în primul rînd că mărcile subiectivităţii sînt


atribuite persoanei întîi, adică locutorului, şi în al doilea rînd că timpul prezent
desemnează un m o m e n t cotemporal cu p u n c t u l vorbirii, reprezentat p r i n
A C U M . Pentru a explica enunţurile în stil indirect liber ca cele din (2), în care
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 427

subiectivitatea est asociată unei a treia persoane, iar reperul temporal pentru uzul
expresiilor deictice e rupt de momentul vorbirii, se cuvin a fi nuanţate aceste
principii şi înlocuită referinţa la locutor prin referinţa la subiectul stării de
conştiinţă, iar referinţa la prezent prin aceea la ACUM:
1 EXPRESIE / 1 SUBIECT AL STĂRII DE CONŞTIINŢĂ
Pentru fiecare expresie există cel mult un referent, numit „subiect al stării de conştiinţă",
căruia îi sînt atribuite toate elementele expresive.
PRIORITATEA LOCUTORULUI
Dacă există un eu, atunci eu este coreferenţial cu SUBIECTUL STĂRII DE CONŞTI­
INŢĂ. In absenţa unui eu, un pronume de persoana a treia poate fi interpretat drept
SUBIECT AL STĂRII DE CONŞTIINŢĂ.
1 EXPRESIE / 1 ACUM
Toate ocurenţele lui ACUM dintr-una şi aceeaşi expresie sînt cotemporale.
PRIORITATEA PREZENTULUI
Dacă există un prezent, ACUM este cotemporal cu acesta. In absenţa unui prezent,
ACUM este cotemporal cu trecutul.
Definiţie: ACUM = momentul deicticelor de prezent şi de viitor.
Aceste principii permit explicarea situaţiei lingvistice paradoxale în care mărcile subiec­
tivităţii pot fi atribuite unei a treia persoane, iar mărcile deictice pot fi asociate timpurilor
trecutului, în speţă imperfectului, mai-mult-ca-perfectului şi condiţionalului [un „viitor în trecut",
în 1. fr. - NT],

1.2.2. Paradoxuri temporale


Ficţiune principală şi ficţiune secundară
Al doilea caz ce pune în discuţie abordările textuale de tip Benveniste-Weinrich
este cel al exemplelor în care o marcă deictică este asociată cu un timp trecut
(perfectul simplu, de pildă), fără a mai putea fi însă interpretate ca aparţinînd
stilului indirect liber (cf. Vuillaume 1990):
(3) Nefericirea face să pălească spiritul. Eroul nostru se opri din nefericire lîngă
scăunelul acesta de paie, care fusese odinioară martorul unor succese atît de
strălucite. Astăzi nimeni nu-i mai adresă vreo vorbă; prezenţa sa trecea aproape
neobservată, ba chiar mai rău (Stendhal, Roşu şi negrii).
Această situaţie este paradoxală, căci ne aşteptăm fie la o marcă deictică şi la un timp ce trimite
la momentul vorbirii (prezent, perfect compus, viitor), fie la o marcă anaforică (în ziua aceea) şi
la un timp disociat de momentul vorbirii (imperfect, perfect simplu). Cu alte cuvinte, enunţurile
preconizate de regulile de coerenţă temporală sînt fie (4a), fie (4b):
(4) a. Astăzi nimeni nu-i mai adresează o vorbă.
b. In ziua aceea, nimeni nu-i adresă o vorbă.
Explicata acestor fapte paradoxale rezidă pentru Vuillaume (1990), în aceea că enunţurile
de tipul (3) constituie o sinteză a enunţurilor din (4) şi sînt rezultatul intruziunii, în ficţiunea
428 CAPITOLUL 17

principală (definită ca totalitatea evenimentelor atribuite personajelor ficţiunii), a ficţiunii


secundare, avînd drept protagonişti principali pe narator şi pe cititor. Astfel paradoxul tempo­
ral dispare, dacă instanţele temporale ce permit interpretarea mărcilor temporale nu sînt aceleaşi:
e vorba de ficţiunea principală, pentru timpurile trecutului, şi de ficţiunea secundară, p e n t r u
mărcile deictice.

Spaţiul universului povestit şi spaţiul parcurs


S-a propus o explicaţie alternativă, în cadrul teoriei spaţiilor mentale (cf. Fau-
connier 1984 şisupra, cap. 5, § 4.1.). Şi anume, coocurenţa deicticelor temporale
şi a timpurilor trecutului este analizată plecînd de la un principiu pragmatic
fundamental, principiul de identificare, conform căruia, într-o situaţie conec­
tată pragmatic, se poate identifica ţinta relaţiei cu ajutorul factorului declanşator
(se pot desemna de pildă cărţile scrise de Platon prin expresia Pluton, via co­
nectorul scriitori —» cărţi). In cadrul unei povestiri, două spaţii mentale se leagă
printr-o funcţie pragmatică: spaţiul universului povestit (plan temporal) şi
spaţiul parcurs (în plan spaţial). Cel dintîi este spaţiul în care evoluează perso­
najele ficţiunii, iar cel de al doilea este spaţiul în interiorul căruia se deplasează
naratorul şi cititorul. Funcţia acestui spaţiu este de a permite cititorului să se
situeze în cadrul ficţiunii. Realitatea sa psihologică se bazează pe existenţa unui
mare număr de metafore spaţiale care permit definirea povestirii ca drum parcurs,
aşa cum arată expresiile din (5):
(5) a parcurge o povestire, a merge pînă la capăt cu povestirea, a se pierde într-o
povestire, a ajunge într-un punct (crucial) al povestirii, a se întoarce în u r m ă
cu povestirea, a relua povestirea (după un ocol).

Relaţia dintre spaţiul universului povestit şi spaţiul parcurs este ilustrată prin
posibilitatea inserării unor deictice spaţiale în cursul povestirii, ca în (6) - (7):
(6) Aici o vom părăsi pe Elvira pentru a ne întoarce p u ţ i n în urmă.
(7) Max ridică pumnalul; aici lucrurile luară o întorsătură neaşteptată.

In (6), aici face posibilă trecerea de la spaţiul universului narat la spaţiul parcurs (ceea ce indică
şi funcţia F din figura 2). In (7), un punct din spaţiul universului narat este de astă dată situat în
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 429

spaţiul parcurs, Pentru ca aici să poată desemna un moment al timpului, e nevoie în schimb ca
punctul reperat în spaţiul parcurs să fie pus din nou în legătură cu un moment din spaţiul uni­
versului narat (cf. funcţia F* din figura 2). Intre spaţiile mentale există aşadar o dublă relaţie
(notată cu F şi F* în figura 2).
Acelaşi proces are loc şi în cazurile de coocurenţă dintre deicticele temporale şi timpurile tre­
cutului. Ceea ce permite deicticul este de a repera un moment al universului narat în interiorul
spaţiului parcurs, fără a-1 putea identifica însă din punct de vedere spaţial; identificarea sa tem­
porală ţine de faptul că reperul deictic este proiectat la rîndul său în spaţiul universului narat,
ceea ce explică forma sa temporală.

1.3. ASPECTE SEMANTICE ŞI PRAGMATICE ALE COERENTEI TEMPORALE

1.3.1. Clasele aspectuale şi principiul de interpretare a discursurilor temporale


U n u l dintre aspectele fundamentale ale coerenţei temporale este cel legat de aşa-
numita problemă a ordinii temporale (cf. Wilson şi Sperber 1993), ridicată deja
de către unii semanticieni ca D o w t y (1986), C o o p e r (1986) sau Kamp şi Rohrer
(1983): cînd două fraze P, şiP 2 sînt ordonate într-o povestire, referinţa temporală
a lui P 2 este în general ulterioară celei a lui P . Exemplul cel mai clasic este Veni,
vidi, viei, atribuit lui Cezar, din care înţelegem că mai întîi Cezar a venit, apoi
că Cezar a văzut şi că la u r m ă Cezar a învins, sau fraza care încheie de obicei
poveştile p e n t r u copii: Făcură nuntă mare, trăiră fericiţi şi avură o droaie de copii,
în care naşterea copiilor este o consecinţă a fericirii ce decurge, ea însăşi, din faptul
căsătoriei. Problema ordinii temporale este însă mult mai complexă, căci suc­
cesiunea discursivă nu este nici o condiţie necesară, nici o condiţie suficientă
pentru progresia cronologică. S-a arătat astfel (cf. D o w t y 1986) că principalul
factor care determină progresia sau nonprogresia temporală este categoria aspec-
tuală a frazei P2, aşa cum rezultă din exemplele (8):

(8) a. Ion intră în biroul preşedintelui. Preşedintele înainta spre el.


b. Ion intră în biroul preşedintelui. Preşedintele se ridică.
c. Ion intră în biroul preşedintelui. Preşedintele şedea la un birou imens.
d. Ion intră în biroul preşedintelui. Pendula de pe perete ticăia zgomotos.
Generalizările pe care le permit aceste exemple sînt următoarele: timpul nu avansează decît dacă
P2 conţine un predicat de înfăptuire durativă [fr. accomplissement] ca în (8a) sau unul de înfăp­
tuire nondurativă [fr, achevement] ca în (8b); dacă P2 conţine un predicat de stare ca în (8c) sau
unul de activitate ca în (8d), atunci avem o relaţie de suprapunere şi nu de succesiune. Deosebirea
dintre înfăptuire, stare şi activitate este următoarea (cf. Dowty 1986):
(a) O frază cp este stativă dacă şi numai dacă din caracterul adevărat al lui cp într-un inter­
val / rezultă că cp este adevărată în toate subintervalele lui /.
(b) O frază cp este o activitate dacă şi numai dacă din caracterul adevărat al lui cp într-un
interval / rezultă că <p este adevărată în toate subintervalele lui / pînă Ia o anume limită a
subdivizării.
(c) O frază cp este o înfăptuire dacă şi numai dacă din caracterul adevărat al lui cp într-un
interval /rezultă că cp este falsă în toate subintervalele lui /.
430 CAPITOLUL 17

Astfel, daca Ion doarme între orele unu şi două după-amiază, atunci Ion este în stare de somn în
toate submtervalele de timp cuprinse între ora unu şi ora două după-amiază: a dormi este un
predicat stativ. Dacă Ion umblă între orele unu şi două, atunci Ion umblă în majoritatea
subintervalelor cuprinse între ora unu şi ora două (se prea poate ca Ion să se fi odihnit cîteva
minute pe o bancă): a umbla este un predicat de activitate. Dacă Ion construieşte o casă între 1
septembrie şi 31 martie, nu este adevărat că în toate subintervalele acestei perioade Ion îşi con­
struieşte casa: a construi o casă este un predicat de înfăptuire durativă/nondurativă.

N B : Se va reţine că Dowty, spre deosebire de Vendler (1967), nu distinge cele două subclase
ale înfăptuirii. In analizele lui Vendler, înfăptuirea de tipul a construi o casă este disociată
de înfăptuirea de tipul a muri în virtutea faptului că cea din u r m ă este punctuală, pe cînd
cea dintîi este durativă.

Există oare un principiu discursiv care să permită stabilirea unei legături


între proprietăţile aspectuale ale predicatelor şi progresia temporală? D o w t y
(1986, 45) propune următorul principiu de interpretare a discursurilor tem­
porale (PIDT):
Principiu de interpretare a discursurilor temporale
Fie o suită de fraze 5,, Sr... S n de interpretat ca un discurs narativ; t i m p u l de referinţă al
fiecărei fraze S. (pentru un i de mărimea i<i< n) va fi interpretat ca : (a) un m o m e n t
congruent cu adverbul de timp definit în S, dacă acesta există; (b) ca un m o m e n t ce
u r m e a z ă imediat t i m p u l u i de referinţă al frazei p r e c e d e n t e Stl.
Acest principiu nu se aplică decît dacă predicatul frazei S este o înfăptuire
durativă/nondurativă, deoarece numai în această situaţie cele două fraze se află
într-o relaţie de succesiune temporală.

1.3.2. Ordine temporală, cauzalitate şi interval


Problema ordinii temporale nu este singura chestiune de relaţie temporală care
se pune în discurs. Pe lîngă problema ordinii temporale, mai este problema
intervalului, precum şi cea a cauzalităţii (cf. Wilson şi Sperber 1993). Ordinea
temporală, intervalul şi cauzalitatea sînt ilustrate în exemplele (9):
(9) a. Scosei cheile şi descuiai uşa.

b. Scăpai paharul din mînă şi acesta se sparse.

c. Am pus o sămînţă şi ea a încolţit.

d. Petru a plecat şi Măria s-a înfuriat.

In (9 a) avem, pe lîngă ordine temporală, şi o relaţie cauzală (cu cheile pe care le-am scos, am
descuiat uşa), şi un interval (de obicei, după ce am scos cheile, descuiem imediat uşa). In (9 b) şi
în (9c) există o relaţie cauzală între căderea paharului şi spargerea lui, respectiv punerea seminţei
şi încolţirea ei, dar intervalul care desparte cele două evenimente este diferit. In fine, în (9d) avem
o interpretare variabilă: între cele două evenimente fie că nu este nici o relaţie cauzală şi nici o
COERENŢA: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 431

relaţie temporală, fie că este doar o relaţie temporală, fie că este atît o relaţie temporală, cît şi
una cauzală.
Perspectiva pragmatică oferă posibilitatea de a pune în discuţie ideea unui
principiu discursiv cum e principiul de interpretare a discursurilor temporale. Pe
de o parte, dacă un atare principiu permite explicarea (parţială) a problemei
ordinii temporale, el nu rezolvă în schimb nici problema cauzalităţii, nici pe
cea a intervalului. Pe de altă parte, principiul ordinii temporale conduce la
predicţii false asupra interpretării enunţurilor. într-adevăr, relaţiile temporale
pot fi de mai multe feluri, aşa cum arată enunţurile (10): succesiune (10a), con­
comitentă (10b), anterioritate (10c), nedeterminare (lOd):

(10) a. Scosei cheia şi descuiai uşa.


b. Bill surîdea. Surîdea trist.
c. Paharul s-a spart. L-am scăpat din mînă.
d. Azi am semnat un contract cu un editor şi am băut un ceai cu un
vechi prieten.
Explicaţia pragmatică nu trece nici printr-un principiu discursiv, nici printr-o
maximă conversaţională cum ar fi maxima de ordine „fiţi ordonat" (cf. Grice
1975 şi supra, cap. 6, 7 şi 9), ci printr-un criteriu legat de interpretarea enunţu­
rilor, anume criteriul de coerenţă cu principiul pertinenţei (cf. Wilson şi Sperber
1993):
Criteriul de coerenţă cu principiul pertinenţei
Intr-o interpretare dată, un enunţ este coerent cu principiul pertinenţei dacă şi numai
dacă locutorul s-a putut aştepta în mod raţional ca acest enunţ să fie cît se poate de per­
tinent pentru auditor în acea interpretare.
Conform acestui criteriu, interpretarea lui (10) va fi fie succesiunea temporală, fie relaţia cauzală,
fie lipsa oricărei relaţii între cele două evenimente. Punctul crucial este că interpretarea ce trebuie
dată unui enunţ se decide în funcţie de ipotezele contextuale pe care le face interlocutorul.

2. C O E R E N Ţ A TEMATICĂ ŞI REFERENŢIALĂ
Chestiunea bunei formări a discursului, adică problema coerenţei, a rezervat un
loc important noţiunii de relaţie tematică. Această chestiune nu este complet
străină de cea a relaţiilor referenţiale. Cu toate acestea, dacă ele sînt în general
tratate separat, este pentru că trimit la probleme diferite. Coerenţa tematică pune
problema obiectului discursului, a lucrului despre care se spune ceva în discurs
(problemă clasică, numită în franceză de l'a-propos, iar în engleză of aboutness).
Coerenţa referenţială priveşte raporturile dintre expresiile coreferenţiale ale unui
discurs şi rolul jucat de ele în asigurarea coerenţei.
432 CAPITOLUL 17

2.1. C O E R E N Ţ A TEMATICĂ
A

In istoria gramaticii şi a lingvisticii s-au succedat o serie întreagă de opoziţii


vizînd structura funcţională a enunţurilor (versus structura formală a frazelor):
subiect versus predicat, temă versus comentariu [fr. theme versuspropos, sau topique
versus commentaire], informaţie dată versus informaţie nouă, focar versus pre­
supoziţie. Aceste opoziţii au menirea să arate că, într-un enunţ, nu toţi consti­
tuenţii au aceeaşi funcţie comunicaţională şi că aceste diferenţe pot fi indicate
de structura enunţului sau de poziţia constituentului.
Astfel, între o formă canonică de Subiect-Predicat-Obiect (cf. (11)) şi o
formă clivată, emfatică (cf. (12)), există nu numai diferenţe de ordin sintactic,
ci şi de ordin funcţional: forma clivată corespunde unui mod de zpune în relief,
conţine presupoziţia că cineva îşi bate soţia, răspunde la întrebarea cine îşi bate
soţia}, implică un contrast (Ion şi nu Petru sau Iacob), funcţii ce rămîn nemarcate
în enunţul canonic:
(11) Ion îşi bate soţia.

(12) Ion este acela care îşi bate soţia,


(fr. C e s t Jean qui bat sa femme)

N u m ă r u l apreciabil de concepte şi de opoziţii menţionate mai sus relevă totuşi faptul că


termenii în cauză nu au acelaşi sens. Opoziţia subiect/predicat este o distincţie logică şi lingvisitică
în acelaşi timp; cuplul topique/commentaire [în fr.] este de natură sintactică, pe cînd relaţia theme/
propos [în fr.] este mai degrabă funcţională; în fine, diferenţele dintre informaţie dată şi informaţie
nouă sînt de ordin psihologic, în timp ce distincţia focar/presupoziţie are un caracter semantic.

2.1.1. Subiect versus predicat


Opoziţia subiect/predicat este o distincţie gramaticală şi logică în acelaşi timp.
In tradiţia gramaticală occidentală (cf. Lyons 1980, 133), subiectul dă posibilitatea
locutorului de a-şi identifica obiectul de discurs, iar predicatul îi permite să spună
ceva despre acest obiect. Această opoziţie funcţională este de fapt paralelă cu
definiţia logică. In tradiţia logică (mai ales Strawson 1974), orice propoziţie este
formată dintr-un termen particular {subiectul) şi dintr-un termen general {pre­
dicatul}. Relaţia dintre subiect şi predicat în tradiţia logică a analizei limbajului
nu corespunde diviziunii în categorii şi funcţii gramaticale.
(i) Subiectul logic nu corespunde întotdeauna subiectului gramatical. Astfel, în fraza pasivă
ele sînt net divergente, aşa cum reiese din exemplul (13b) şi cum arată forma logică (14) ce se aplică
ambelor forme, activă şi pasivă, din (13):

(13) a. Ion 1-a ucis pe Paul.


b. Paul a fost ucis de Ion.

(14) A U C I D E (Ion, Paul)


COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 433

(ii) Predicatul nu corespunde întotdeauna verbului: el poate fi realizat printr-un adjectiv,


un substantiv, chiar printr-o prepoziţie, cum atestă exemplele (15):
(15) a. Omul este muritor.
b. Ana este lingvistă.
c. Pianul este în birou.
(16) a. MURITOR (omul)
b. LINGVIST (Ana)
c. IN (pianul, biroul)

2.1.2. „Topique" versus „commentaire"


Distincţia dintre termenii francezi „topique" şi „commentaire" este de natură
sintactică sau poziţională: primul desemnează ceea ce spune mai întîi vorbitorul,
ceea ce apare în poziţie iniţială. După acesta, vorbitorul introduce comentariul.
Se vorbeşte de topicalizare pentru a caracteriza operaţia constînd în a introduce
un constituent în poziţia iniţială, sau în a-1 detaşa în stînga frazei, ca în (17):
(17) Jean, je ne l'ai pas vu de la semaine.
[Pe Ion nu l-am văzut toată săptămîna]
Noţiunea de „topique" („topic") a fost adesea interpretata ca o noţiune funcţională, dată fiind
corespondenţa frecventă dintre „topique" şi subiectul gramatical, pe de o parte, şi dintre comen­
tariu şi predicat, pe de altă parte (cf. Hockett 1958).
Prin extensiunea domeniului sintactic, se vorbeşte adesea în lucrările anglo-saxone de
discourse topic („topic" discursiv). In acest caz, „topicul" nu este o expresie nominală, ci o pro­
poziţie care corespunde celor spuse într-o conversaţie sau celor scrise într-un text. Se vorbeşte
de tema unui discurs, pentru a desemna conţinutul său în ansamblu, şi de teme pentru a desemna
principalele sale axe de conţinut.

2.1.3. „Theme" versus „propos"


Opoziţia [dintre termenii francezi] „theme"/„propos" este de natură funcţională
şi corespunde opoziţiei dintre obiectul discursului şi ceea ce spune vorbitorul
despre el. Poziţia tematică în frază este prin excelenţă o poziţie iniţială. Asta
înseamnă că o expresie lingvistică, indiferent de funcţia ei sintactică, are în
poziţie iniţială o funcţie tematică. Este necesar deci să deosebim structura infor­
maţională de strucutra tematică a enunţului (cf. Halliday 1970).
In exemplele (18), ieri aparţine cînd aşa-numitului „propos", în (18 a), cînd temei enun­
ţului, în (18 b):
(18) a. L-am întîlnit pe Petru ieri.
b. Ieri, l-am întîlnit pe Petru.
NB 1: In tradiţia şcolii funcţionaliste pragheze (cf. Vachek (ed.) 1964, 1966, Firbas 1964,
Danes 1968, Sgallera/. 1969), se vorbeşte de temă şi de remă, ultima desemnînd expresia
434 CAPITOLUL 17

ce conţine informaţia pe care vorbitorul doreşte să o comunice. Diferenţa dintre temă şi


remă nu este aşadar nici o distincţie gramaticală, nici una semantică, ci o distincţie
funcţională, care nu are decît o pertinenţă comumcaţională.

NB 2: Se va reţine că noţiunea de temă folosită în afara cîmpului lingvisticii are un sens


mai vag şi trimite nu la o proprietate funcţională a unui constituent al enunţului, ci la
un anume nivel de organizare semantică a discursului.

2.1.4. Informaţie dată versus informaţie nouă


Explicaţia în termeni de funcţie comunicaţională a fost completată prin atribui­
rea unei proprietăţi suplimentare, de natură cognitivă. Informaţia dată în poziţie
tematică corespunde în general informaţiei vechi, date (given), fie de situaţie, fie
de context (Chafe 1976, Halliday 1967). In schimb, informaţia care nu apare în
poziţie tematică este nouă. Locutorul presupune despre informaţia dată că este
cunoscută de interlocutor, pe cînd despre informaţia nouă, că este necunoscută
de acesta.

Sintaxa limbilor naturale marchează în m o d explicit această diferenţă. Se poate astfel


stabili o opoziţie în ce priveşte folosirea determinanţilor (mai ales a celor definiţi şi nedefiniţi),
primii introducînd informaţia veche, ceilalţi informaţia nouă.
Distincţia dintre informaţie dată şi informaţie nouă este de natură psihologică, avînd la
bază ideea că informaţia veche poate fi recuperată la nivelul situaţiei sau prin anaforă, în t i m p ce
informaţia nouă este focală, în sensul că nu poate fi recuperată recurgînd la informaţiile deja
vehiculate în discurs (cf. Halliday 1967). Dintr-o perspectivă psihologică mai radicală, Chafe
(1976) asimilează statutul de informaţie dată pregnanţei situaţionale, întrucît anumite informaţii
dobîndesc un statut de informaţie dată sau veche graţie unor însuşiri ce ţin de pregnanţa locativă
sau spaţială.

2.1.5. Focar versus presupoziţie


Presupoziţia este o noţiune paralelă cu cea de informaţie dată şi opusă celei de
focar, ce corespunde informaţiei noi (cf. Chomsky 1975, Jackendoff 1972). Pre­
supoziţia este informaţia care se presupune a fi împărtăşită de către locutor şi
interlocutor; exemplul cel mai tipic este cel al informaţiei pe care o au în comun
o întrebare şi un răspuns. Focarul este reprezentat de locul accentului focal,
beneficiind astfel de o intonaţie marcată. El se realizează sub o formă tipică [în
limba franceză - N T ] în construcţiile clivate.
In exemplul (19), Jean (Ion) este focarul, iar presupoziţia e dată de o funcţie propoziţională:
quelqu'un bat safemme (cineva îşi bate soţia).
(19) C e s t Jean qui bat sa femme.
[Ion este acela care îşi bate soţia]
(19') focar Jean [Ion]
presupoziţie quelqu'un bat sa femme
[cineva îşi bate soţia]
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICA ŞI ÎNLĂNŢUIRE 435

In (20), deplasarea accentului tonic ne permite să deosebim focarul de presupoziţie:

(20) a. Petru a mîncat toate prăjiturile.


b. Petru a mîncat toate prăjiturile.
c. Petru a mîncat toate prăjiturile.
d. Petru a mîncat toate prăjiturile.
e. Petru a mîncat toate prăjiturile.

In fine, secvenţele (21) şi (22) sînt bine şi, respectiv, rău formate din punct de vedere discursiv
(coerente şi, respectiv, noncoerente), şi aceasta din raţiuni legate de presupoziţie: în (21) întrebarea
şi răspunsul conţin aceeaşi presupoziţie, pe cînd în (22), presupoziţia întrebării este diferită de
cea a răspunsului. [Reproducem exemplele în original, deoarece în variantă românească ele nu
ilustrează ideea susţinută de autori - N T ]

(21) A Est-ce que c'est Jean qui ecrit des poemes?


B N o n , c'est Paul qui ecrit des poemes.

(22) A Est-ce que c'est Jean qui ecrit des poemes?


B N o n , c'est Jean qui ecrit des nouvelles.

(2T) (A) presupoziţie quelqu'un ecrit des poemes


focar Jean
(B) presupoziţie quelqu'un ecrit des poemes
focar Paul

(22') (A) presupoziţie quelqu'un ecrit des poemes


focar Jean
(B) presupoziţie quelqu'un ecrit des nouvelles
focar Jean
C o e r e n ţ a secvenţelor este deci d e t e r m i n a t ă de existenţa u n e i presupoziţii c o m u n e (cf. (21)).
Existenţa unui focar comun, ca în (22), nu este nici o condiţie necesară, nici o condiţie suficientă
p e n t r u coerenţa tematică. Regăsim aici u n u l din principiile de analiză al pragmaticii integrate,
care formulează o condiţie similară privind conservarea presupoziţiilor în discurs (mai ales în
cuplurile întrebare-răspuns), precum şi restricţia de înlănţuire ce impune ca înlănţuirea secvenţelor
să nu se facă decît la nivelul conţinutului exprimat (versus presupus) (cf. D u c r o t 1972 şi supra,
cap. 8, § 3 ) .

2.2. C O E R E N T A R E F E R E N T I A L A

Un discurs este format din mai multe enunţuri între care există o legătură.
Această legătură este diversă ca natură: tematică, referenţialâ, propoziţionalâ, ilocu-
ţionarâ, argumentativâ. U n a dintre condiţiile de bună formare a discursului este
aceea legată de existenţa unei „permanenţe" tematice.

2.2.1. Relaţie tematică şi relaţie referenţialâ


Existenţa într-un discurs a unei relaţii referenţiale (de coreferinţă) între expresiile
lingvistice nu reprezintă nici o condiţie necesară, nici o condiţie suficientă pentru
436 CAPITOLUL 17

coerenţa discursului. într-adevăr, prezenţa unor relaţii anaforice între o sursă şi


un pronume nu este o condiţie suficientă pentru a putea interpreta discursul (cf.
(23)). De asemenea, un discurs poate fi perfect coerent şi interpretabil în absenţa
oricărei relaţii referenţiale de tip endoforic, adică dată de contextul lingvistic (cf.
(26)). Aşadar coerenţa este mai mult o chestiune de interpretare decît o ches­
tiune formală: o suită de enunţuri este coerentă şi constituie un discurs bine
format dacă şi numai dacă există o interpretare potrivit căreia enunţurile respec­
tive pot fi puse în legătură unele cu altele.
Să considerăm următoarele exemple:

(23) Ion este la spital. El e situat pe malul lacului. El e foarte rece în t i m p u l iernii.

(24) Pe mare este un vapor; pe vapor este o cameră; în cameră este o colivie; în
colivie este o pasăre... (M. Schwob).

(25) Ne-am dus la cinema. Berea era rece,

(26) Vom avea invitaţi la cină, Calderon era un mare scriitor.

Aceste patru enunţuri, cel puţin la prima vedere, par să nu aibă nici o temă în comun. In (23),
relaţiile sînt de natură anaforică-, fiecare pronume este interpretabil, interpretarea sa fiind de natură
endoforică (legată de contextul lingvistic). Cu toate acestea, lanţul anaforic nu e suficient şi creează
o impresie bizară, legată de absenţa unei teme comune. Progresia tematică face ca întrebarea
„despre ce se vorbeşte în discurs?" să nu poată primi un răspuns clar. Relaţiile anaforice din (23)
pot fi reprezentate în felul următor:

Interpretarea care ar putea da consistenţă tematică şi coerenţă discursului ar i m p u n e stabilirea


unei relaţii coreferenţiale între Ion şi ocurenţele pronumelui el, ceea ce ar da însă naştere la o inter­
pretare absurdă:

In (24), relaţiile sînt identice la p r i m a vedere: rema p r i m u l u i e n u n ţ (Re) devine tema celui de-al
doilea (Te) şi aşa mai departe, după cum arată (24') (după Adam 1990, 47):

In aparenţă, structura este identică cu cea din (23). Dar relaţia de incluziune dintre propoziţii
nu înlătură ipoteza unei pertinenţe comune, aşa cum se întîmplă în (23).
In (25) şi (26) relaţiile nu sînt identice: nu există nici o relaţie referenţială sau anaforică
între enunţurile care le c o m p u n . Dar, cu toate acestea, ele nu sînt neinterpretabile. Berea din (25)
trimite la băutura pe care locutorul a consumat-o în timpul pauzei sau după film (cf. (25')); cît
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 437

despre (26), dat ca exemplu de discurs noncoerent (van Dijk 1972), el poate admite o interpretare
potrivit căreia Calderon este sărbătorit de către locutor şi ai lui, ca în (26') (cf. Charolles 1988 a):

(25') a. Cînd mergem la cinema, bem o bere la bar în t i m p u l pauzei.


b. Ne-am dus la cinema.
c. Am băut o bere la bar.

(26') a. In fiecare an sărbătorim aniversarea morţii lui Calderon.


b. Pentru a sărbători aniversarea morţii lui Calderon, invităm nişte
prieteni la cină.

Prezenţa articolului hotărît în (25) se explică p r i n existenţa unei relaţii asociative între cinema şi
bere, via schema de inferenţă dată în (25').

2.2.2. Lanţuri referenţiale şi lanţuri anaforice


Unul din factorii de coerenţă ai textului îl constituie l a n ţ u r i l e referenţiale. Un
asemenea lanţ este definit (cf. Corblin 1985) ca o suită de expresii ale unui text
între care interpretarea stabileşte o identitate referenţială. Condiţia necesară
pentru existenţa unui lanţ referenţial într-un text este ca expresiile să fie corefe­
renţiale, adică să permită desemnarea unuia şi aceluiaşi segment din realitate.
Trebuie făcută o distincţie între lanţul referenţial şi ceea ce unii numesc (cf.
Chastain 1975) un lanţ anaforic. Un lanţ anaforic este o suită de termeni sin­
gulari ce apar într-un context astfel încît, dacă unul dintre ei se referă la un lucru,
atunci toţi ceilalţi se referă la acelaşi lucru.

Un lanţ referenţial poate foarte bine să fie compus din expresii referenţiale autonome,
adică nonanaforice, cum reiese din exemplul (27):
(27) Cei care programează în LISP vorbesc adesea despre el cu înflăcărare. D u p ă ei, LISP
a supravieţuit pe bună dreptate, căci: LISP este clar, LISP este puternic, LISP este cît se
poate de maleabil. Pe scurt: „LISP is beautiful" (H. Farreny, Programmer en LISP, Masson,
Paris, 1984; extras din Corblin 1985).

Toate ocurenţele lui LISP din (27) sînt coreferenţiale şi constituie un lanţ referenţial. Ele nu
constituie însă un lanţ anaforic. Pentru aceasta este nevoie, pe lîngă relaţia de coreferinţă, de
reluarea prin anaforă a unei expresii coreferenţiale. (28), de pildă, ilustrează un caz de lanţ anaforic:

(28) E R O I C U L M A R C R O S S E T
La Roland-Garros el îl va reîntîlni astăzi pe Sampras ca să încheie duelul cu acesta.
Genevezul a făcut un meci mare cu n u m ă r u l 3 mondial. El este însă condus cu 4 la 2 în
setul 5 al unei partide palpitante întrerupte de ploaie. (La Suisse, 26-5-92).

Expresiile Marc Rosset, el, genevezul, el, sînt coreferenţiale, constituind astfel un lanţ referenţial.
Dar el şi genevezul sînt reluările anaforice ale lui Marc Rosset, făcînd din lanţul Marc Rosset-el-
genevezul-el şi un lanţ anaforic totodată.

O observaţie dintre cele mai i m p o r t a n t e privind lanţurile referenţiale se leagă de gradul


de accesibilitate indicat de expresia referenţială (cf. supra, cap. 13, § 4.3.3.). S-a remarcat astfel (Ariei
438 CAPITOLUL 17

1988, Kleiber 1990 c) că prima menţiune a referentului preferă un indice de slabă accesibilitate,
cum sînt numele proprii şi descripţiile definite, unui indice de accesibilitate medie (demon­
strativele), sau unui indice de înaltă accesibilitate (pronumele personale). In schimb, p e n t r u a
doua menţiune este preferat un indice de înaltă accesibilitate:
(29) a. ? Ea este foarte inteligentă.
b. ? Această femeie este foarte inteligentă.
c. Rachel este foarte inteligentă.
(30) a. Geraldine Ferraro a fost, t i m p de mai mulţi ani, o m e m b r ă activă a
partidului democrat, dar ea nu s-a lansat în cursa p e n t r u vicepreşedinţie
d e c î t î n 1984.
b.? Geraldine Ferraro a fost, t i m p de mai mulţi ani, o m e m b r ă activă a
partidului democrat, dar Geraldine Ferraro nu s-a lansat în cursa p e n t r u
vicepreşedinţie decît în 1984.

Pentru a explica raporturile ierarhice de accesibilitate dintre expresiile referenţiale, se poate


recurge la principiul de implicatură scalară al lui Levinson (1983) şi H o r n (1984) (cf. Kleiber 1990 c):

Implicatură scalară
Folosirea unei expresii mai s l a b e / s i t u a t ă pe o scară ierarhică sub o expresie forte F
implicitează că locutorul nu a p u t u t folosi, în contextul dat, expresia forte F.

Principiul de implicatură scalară este de fapt o aplicaţie particulară a maximei de cantitate a lui
Grice (1975) care stipulează că locutorul trebuie să dea atîta informaţie cîtă i se cere, adică infor­
maţia cea mai puternică (cf. supra, cap. 7, § 2.2.). Astfel, alegerea unui indice de slabă accesibilitate
cum ar fi numele propriu semnalează că orice altă expresie referenţială cu un grad de accesibilitate
mai ridicat (cum ar fi pronumele) nu garantează în nici un fel accesul la referent. Cu toate acestea,
în cazurile de referinţă directă sau indexicală (cf. supra, cap. 13), se poate introduce un indice de
accesibilitate ridicată întrucît proprietăţile situaţiei sînt de aşa natură încît p u n în evidenţă sau
semnalează direct ambilor locutori obiectul actului de referinţă:

(31) (despre un tînăr care merge pe trotuarul de vizavi)


Nu /-am mai văzut de un an.

3. REGULI DE C O E R E N Ţ Ă
Faptele examinate pînă aici ne îndreptăţesc să ne punem întrebarea dacă putem
explicita coerenţa cu ajutorul unor reguli de discurs. Cu alte cuvinte, problema
coerenţei devine problema regulilor de coerenţă. Problematica este foarte complexă,
căci presupune intervenţia unui mare număr de factori atît lingvistici, cît şi extra­
lingvistici, înainte de a aborda chestiunea regulilor de coerenţă, vom introduce o
distincţie, devenită clasică în lingvistica discursului, între coerenţă, coeziune şi co­
nexitate.

3.1. COERENŢĂ, COEZIUNE ŞI CONEXITATE


In literatura consacrată lingvisticii textuale şi analizei discursului (sens sau oral),
se face în mod frecvent distincţia între coerenţă, coeziune şi conexitate. Cu toate
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 439

că ele privesc în mare fenomenele de coerenţă examinate mai sus, domeniile pe


care le acoperă aceste noţiuni nu sînt identice.

3.1.1. Coerenţa
Coerenţa se referă la proprietăţile care asigură interpretabilitatea textului sau
discursului. Pentru ca un text să fie coerent, nu este necesar ca proprietăţile sale
formale să indice în mod explicit relaţiile dintre enunţuri. Acestea pot fi recupe­
rate prin inferenţă, recurgîndu-se fie la o premisă implicitată, fie la o ipoteză
contextuală, fie la o schemă standard de acţiuni (script, plan sau scenariu).
Astfel, în (32), marca de conexiune deci convoacă premisa implicitată (33) ce p e r m i t e
stabilirea unei legături între e n u n ţ u r i . Această premisă implicitată, n u m i t ă de Grice (1975)
imphcatură convenţională, nu trebuie neapărat să fie adevărată (se prea poate ca, p e n t r u inter­
locutor, (33) să fie fals):

(32) J o h n este englez; deci e curajos.

(33) Englezii sînt curajoşi.

In (34), ceea ce leagă enunţurile între ele, transformîndu-le într-un discurs coerent, este ipoteza
contextuală (35) (un topos în teoria argumentării a lui Ducrot):

(34) Apa e prea rece. Rămîn pe plajă.

(35) Cu cît apa e mai rece, cu atît mai puţin îţi vine să faci baie.

In fine, în (36) este nevoie de informaţii mai numeroase ţinînd de nişte scheme de acţiuni p e n t r u
a sesiza conexiunea dintre cele două e n u n ţ u r i ; schema de acţiuni este dată în (37):

(36) Măriei îi era foame. Deschise ghidul Michelin.

(37) a. Ghidul Michelin conţine informaţii privind restaurantele.


b. Restaurantele sînt localuri publice unde se poate mînca contra cost.
c. Senzaţia de foame trezeşte dorinţa de a o înlătura.
d. U n u l din modurile de a înlătura senzaţia de foame este de a mînca.

D i n (37) se poate deduce că Măria a deschis ghidul Michelin p e n t r u a alege un restaurant care
s-o ajute să-şi satisfacă d o r i n ţ a de a mînca şi nu p e n t r u a se folosi de hîrtia ghidului ca să-şi
astîmpere foamea.

U n a din întrebuinţările noţiunii de script, aşa c u m apare ea la Schank şi Abelson (1977),


este aceea care dă seama de secvenţele narative eliptice a căror interpretare presupune asocierea
coerenţei cu un ansamblu de acţiuni ordonate şi accesibile interlocutorului sau cititorului, aşa
cum arată exemplul (38):
(38) Ion intră în restaurant. Comandă un steak cu piper, plăti şi plecă pe o ploaie torenţială.

In (38) nu sînt menţionate toate etapele asociate scriptului R E S T A U R A N T . Ele nu sînt necesare
deoarece scriptul defineşte o secvenţă de acţiuni ordonate şi stereotipe care dă posibilitatea
reconstituirii etapelor omise: în cazul nostru, Ion s-a aşezat la masă, a consultat meniul, a coman­
dat un steak cu piper şi 1-a mîncat, toate acestea înainte de a plăti şi de a pleca.
440 CAPITOLUL 17

3.1.2. Coeziunea
Dacă coerenţa este o dimensiune interpretativă a discursului, coeziunea este
dimensiunea sa lingvistică şi semantică. Un discurs va fi considerat coeziv dacă
există relaţii propoziţionale între enunţurile care îl compun: relaţii temporale,
tematice sau referenţiale. In schimb, un discurs poate fi perfect coerent fără a fi
însă coeziv, ca de pildă în cazul răspunsurilor indirecte:
(39) A Cît e ceasul?
B Tocmai a trecut poştaşul.

C o e z i u n e a a fost mult timp considerată ca o condiţie necesară bunei formări a discursului şi ca


un corelat al progresiei. într-adevăr, pentru ca un discurs să fie bine format, este necesar, pe de
o parte, să fie menţinute anumite elemente semantice (discursul trebuie să se sprijine pe informaţia
veche sau disponibilă în memorie), dar, pe de altă parte, e nevoie ca discursul să avanseze la nivelul
obiectelor sale de discurs şi al predicaţiilor legate de acestea (condiţie de progresie). Aceste restricţii
{condiţie de coeziune, condiţie de progresie) sînt formulate fie ca nişte condiţii definitorii p e n t r u
discursul ideal (cf. Ducrot 1972), fie ca nişte proprietăţi inerente ale textualităţii (cf. Adam 1990).

3.1.3. Conexitatea
N u m i m conexitate relaţiile dintre enunţuri care beneficiază de mărci lingvistice.
Un exemplu clasic de conexitate transfrastică (sau interenunţială) poate fi consi­
derat cel al conectorilor pragmatici dar, şi, căci, deci, însă, totuşi, cu toate acestea,
de asemenea, or, de fapt, de altfel etc. Un conector pragmatic este un cuvînt grama­
tical (conjuncţie, adverb, locuţiune) a cărui funcţie este pe de o parte de a lega între
ele segmentele de discurs (enunţurile) şi de a contribui, pe de altă parte, la consti­
tuirea unor unităţi discursive complexe, plecînd de la unităţi discursive simple.
Conexitatea unui discurs este o proprietate formală, dar nu pare să repre­
zinte o condiţie necesară nici pentru coeziunea şi nici pentru coerenţa textelor.
Dacă este mai greu de imaginat un discurs total lipsit de reluări anaforice (lanţ
anaforic şi lanţ referenţial), este perfect posibil ca un discurs să fie slab marcat
sau cu totul nemarcat din punct de vedere al conexităţii. Care este prin urmare
funcţia conexităţii în opoziţie cu cea a coerenţei (interpretabilitate) şi, respectiv,
cu cea a coeziunii (continuitate informaţională)? Care este cu alte cuvinte dife­
renţa dintre perechile de enunţuri de mai jos?

(40) a. Petru a strigat şi Măria a izbucnit în plîns.


b. Petru a strigat, Măria a izbucnit în plîns.
(41) a. E timp frumos, dar îmi fac puţin siesta,
b. E timp frumos; îmi fac puţin siesta.
(42) a. J o h n este englez; deci este curajos.
b. J o h n este englez; el este curajos.
(43) a. Ce faci deseară? (Pentru) că am pui acasă,
b. Ce faci deseară? Am pui acasă.
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 441

In (40 a), secvenţa de acţiuni este interpretată ca avînd la bază o relaţie temporală şi cauzală, pe
cînd (40 b) se arată neutră în aceste două privinţe. In (41 a), se implicitează ideea că timpul frumos
poate cauza o acţiune, pe cînd în (41 b), lipsa lui dar conduce la implicitarea inversă. In (42 a),
afea^implicitează că englezii sînt curajoşi; în (42 b), lipsa lui nu impune nici o conexiune de acest
fel. In fine, în (43 a), (pentru) că introduce o justificare a întrebării; conexiunea nemarcată lingvistic
(lipsa lui (pentru) că nu mai justifică întrebarea, dar oferă un argument (un motiv) pentru
acceptarea invitaţiei.

S-a p u t u t remarca deci că prezenţa sau absenţa unor mărci de conexitate


cum sînt conectorii pragmatici determină condiţiile de interpretare ale enunţu­
rilor. Pentru fiecare exemplu, rezultatul este acelaşi: prezenţa unui conector face
conexitatea nonambiguâ şi univocă.

3.2. COERENŢA ŞI REGULI DE ÎNLĂNŢUIRE

Prezentînd regulile de coerenţă, vom pune în discuţie două aspecte ale coerenţei
discursurilor şi textelor. Pe de o parte, pe baza lucrărilor lui Charolles asupra
coerenţei textelor (Charolles 1978, 1983, 1987, 1988 a, 1988 b, 1989), inspirate
din lucrările de gramatică a textului (cf. van Dijk 1972, 1977, Petofi 1975), iar
pe de altă parte, pe baza lucrărilor de inspiraţie conversaţională elaborate de
Moeschler în jurul problemelor legate de regulile de înlănţuire (cf. Moeschler
1982, 1985 a, 1989 a, 1989 b).

3.2.1. Metareguli de coerenţă


In u r m a celor postulate de van Dijk (1972), Charolles (1978) a propus patru
metareguli de coerenţă care să dea seama de intuiţia preteoretică de coerenţă
sau de incoerenţă asociată judecăţilor noastre discursive. Aceste metareguli sau
„reguli ale regulilor" sînt următoarele: repetiţie, progresie, noncontradicţie şi relaţie.

Metaregulă de repetiţie
Pentru ca un text să fie coerent, trebuie să conţină în dezvoltarea sa lineară nişte elemente
cu recurenţă strictă.
Această metaregulă explicitează aspectele legate de coeziunea textelor, ilustrate în principal de
lanţurile anaforice şi de lanţurile referenţiale. Charolles dă ca exemple pentru regula de repetiţie
pronominalizările (44), descripţiile definite şi referenţializările deictice contextuale (45), substi­
tuţiile lexicale (46), identitatea presupoziţională şi reluările inferenţiale (47):
(44) O bătrînă a fost asasinată săptămîna trecută. Ea a fost găsită moartă în cada
din baie.
(45) Max a cumpărat de curînd o casă. Casa/această casă e mare şi are stil.
(46) Picasso a murit acum douăzeci de ani. Artistul a lăsat moştenire colecţia sa
personală'muzeului din Barcelona.
442 CAPITOLUL 17

(47) A Oare Filip şi-a vîndut maşina?


Bl N u , şi-a vîndut bicicleta.
B2 N u , i-a fost furată.
B3 ? N u , a slăbit.

Metaregulă de progresie
Pentru ca un text să fie coerent, trebuie ca dezvoltarea sa să fie însoţită de un aport se­
mantic mereu înnoit.

Această regulă corespunde celei de a doua condiţii de coeziune a textelor, adică condiţiei de progresie a
lui Ducrot (1972). Alăturîndu-se primei reguli, ea revelează de asemenea faptul că un text coerent pre­
supune un permanent echilibru între continuitatea tematică şi progresia semantică (Charolles, 1978, 21).

De exemplu, textul (48) nu satisface această regulă, căci nu aduce decît o informaţie redundantă:

(48) Văduvele nu primesc decît jumătate din pensia răposatului soţ. Femeile necăsătorite
percep o pensie egală cu jumătatea celei pe care o primea soţul lor defunct. Ele nu au decît
cincizeci la sută din indemnizaţia pe care o primea soţul lor cînd era în viaţă. Soţiile
pensionarilor împărţeau cu soţul lor, cît timp era în viaţă, întreaga pensie pe care o primea
acesta.

Metaregulă de noncontradicţie
Pentru ca un text să fie coerent, trebuie ca dezvoltarea sa să nu introducă nici un element
semantic care să contrazică un conţinut exprimat sau presupus de o ocurenţă anterioară
sau deductibil din aceasta prin inferenţă.

Charolles dă două exemple de încălcare a acestei reguli, contradicţia enunţiativă şi contradicţia


inferenţială:

(49) Malko intră [perfect simplu - N T ] fără să bată la uşă în biroul şefului CIA. Purta
un costum închis şi ţinea în mînă o splendidă valiză din piele de crocodil. Malko se aşază
şi aprinde o ţigară de foi.

(50) Mătuşa este văduvă. Soţul ei colecţionează maşini de cusut.


(49) este incoerent, deoarece ultima frază introduce un cadru de referinţă temporală (nonnarativ)
diferit de p r i m u l (narativ). In (50), văduvă presupune că soţul a murit, presupoziţie contrazisă
de cea a propoziţiei următoare, soţul ei colecţionează (soţul trăieşte),

Metaregulă de relaţie
Pentru ca o secvenţă sau un text să fie coerente, trebuie ca faptele la care se referă în lumea
reprezentată să se lege între ele.

Această regulă prevede ca acţiunile, stările sau evenimentele evocate în secvenţa discursivă să fie
congruente în lumea recunoscută de către cel care o evaluează. Prin congruenţă trebuie să se
înţeleagă aici o relaţie de pertinenţă, cauză, condiţie sau consecinţă între două propoziţii P şi Q.
Astfel, p e n t r u o lume M, relaţiile sînt congruente în (51) şi (52), dar nu şi în (53):
(51) Măria este bolnavă pentru că va naşte în curînd.
(52) Măria va naşte în curînd, însă este bolnavă.
(53) Măria va naşte în curînd, deci cîntăreţii de rap displac intelectualilor.
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEMATICĂ ŞI ÎNLĂNŢUIRE 443

NB: Se va observa că aceste principii au fost deja enunţate cu alte ocazii din perspective
semantice sau pragmatice diferite. Astfel, metaregula de repetiţie se leagă de rolul discursiv
al presupoziţiilor în discurs şi de fondul comun al conversaţiei. Metaregula de progresie
face apel la relaţia dintre informaţia dată şi informaţia nouă. Metaregula de noncontradicţie
are drept corolar narativ legea de consistenţă logică a lui Banfield (1982) (cf. supra, cap.
16, § 4,2.). In fine, metaregula de relaţie şi noţiunea de congruenţă se corelează cu aceea
de funcţie pragmatică din teoria spaţiilor mentale (cf. Fauconnier 1984).

3.2.2. Reguli de înlănţuire


Există reguli de înlănţuire în discurs? Putem da seama de fenomenele de înlăn­
ţuire din discurs cu ajutorul unor principii sau a u n o r reguli lingvistice? O
asemenea tentativă a fost propusă în cadrul modelului genevez de analiză a
discursului (cf. Moeschler 1982, 1985 a, 1989 a, Roulet etal. 1985, cap. 3). Ideea
centrală care stă la baza noţiunii de regulă de înlănţuire (sau restricţie conver­
saţională) este următoarea: în cursul desfăşurării interacţiunii verbale, enunţurile
sînt supuse unor restricţii secvenţiale sau restricţii de înlănţuire. Tocmai satisfacerea
acestor restricţii determină gradul de coeziune şi de coerenţă al secvenţei. D u p ă
natura constituenţilor care impun aceste restricţii, schimb sau intervenţie (cf.
infra, cap. 18, § 2), vom distinge două tipuri de restricţii de înlănţuire, restricţiile
inter-intervenţii şi restricţiile intra-intervenţie.

Restricţii de înlănţuire inter-intervenţii


Restricţiile de înlănţuire care vizează buna formare ^schimbului sînt exprimate
prin următoarele condiţii:
(i) Condiţia tematică (CT) impune constituentului reactiv o temă identică cu
cea a constituentului iniţiativ.
(ii) Condiţia de conţinut propoziţional (CCP) impune constituentului reactiv
stabilirea unei relaţii semantice (opozitivă, implicativă sau parafrastică) cu con­
stituentul iniţiativ.
(iii) Condiţia ilocuţionarâ (CI) impune constituentului reactiv un anume tip de
funcţie ilocuţionarâ.

(îv) Condiţia de orientare argumentativă (COA) îi impune constituentului reactiv


să fie orientat din punct de vedere argumentativ în acelaşi sens ca şi constituentul
iniţiativ.
NB: Schimburile sînt unităţile dialogate minimale ale conversaţiei, formate din cel puţin
două intervenţii, acestea fiind cei mai mari constituenţi monologici ai conversaţiei. In
cadrul schimbului, distingem constituenţii iniţiativi de constituenţii reactivi. Un constitu­
ent iniţiativ este tipul de constituent care iniţiază o secvenţă conversaţională (un schimb).
Un constituent reactiv este tipul de constituent care reacţionează la un constituent iniţiativ,
444 CAPITOLUL 17

cu care este în general adiacent. Astfel, întrebarea este un constituent iniţiativ tipic, iar
răspunsul este un constituent reactiv tipic. Pentru mai multe detalii, cf. infra, cap. 18, § 2.

Măsura în care sînt îndeplinite restricţiile de mai sus determină gradul de coe­
ziune şi/sau de coerenţă a secvenţei: cu cît sînt mai bine îndeplinite restricţiile
de înlănţuire, cu atît secvenţa este considerată mai coerentă/coezivâ. Caracterul
gradual al îndeplinirii restricţiilor explicitează ipoteza conform căreia coerenţa
comportă diferite grade, o scară de valon. Astfel, pentru a evalua gradul de
coerenţă/coeziune al discursului, vom opera cu noţiunea de grad de adecvare
cotextuală (cf. Moeschler 1982 şi 1985 a).
Secvenţele (54) ilustrează gradul de adecvare cotextuală a constituentului reactiv:

(54) A Poţi să-mi spui cît e ceasul?


B
: Mă doare capul. -CT

B, Tocmai a trecut poştaşul. + CT, - C C P

B, N-o fi deja ora zece? + CT, + CCP, - CI

B, Nu e încă ora zece. + CT, + CCP, + CI, - C O A

B, Este ora zece. + CT, + CCP, + CI, + C O A

Cînd sînt satisfăcute condiţiile: tematică (CT), de conţinut propoziţional (CCP) şi ilocuţionară
(CP), discursul este declarat coerent. Dacă nu sînt satisfăcute decît condiţiile CT şi CCP, discursul
este doar coeziv. In cadrul teoriei condiţiilor de înlănţuire, se poate spune deci că un discurs
coerent este totodată şi coeziv, reciproca nefiind adevărată.

O noţiune complementară cu aceea de condiţii de adecvare cotextuală


(determinată de gradul îndeplinirii restricţiilor secvenţiale) este noţiunea de
condiţii de adecvare contextuală. Aceste condiţii se referă nu la constituentul
reactiv, ci, de astă dată, la constituentul iniţiativ. Gradul de adecvare contextuală
a unui constituent iniţiativ este determinat de constituentul reactiv. Mai exact,
adecvarea cotextuală a constituentului reactiv determină adecvarea contextuală
a constituentului iniţiativ, după următorul principiu:
Principiu de dependenţă a adecvării contextuale şi cotextuale a constituenţilor iniţia-
tivi şi reactivi
Cu cît constituentul reactiv satisface mai bine restricţiile de înlănţuire, cu atît el con­
sfinţeşte mai mult adecvarea contextuală a constituentului iniţiativ; cu cît constituentul
reactiv satisface mai puţin restricţiile de înlănţuire, cu atît el consfinţeşte mai mult inadec-
varea contextuală a constituentului iniţiativ.

Consecinţa acestui principiu este următoarea: în secvenţele conversa­


ţionale, fenomenele de înlănţuire şi de interpretare sînt strîns legate. Cu alte
cuvinte, o înlănţuire dialogică (adecvată sau inadecvată) oferă întotdeauna o ima­
gine asupra interpretării constituentului iniţiativ, sancţionînd retroactiv gradul
COERENŢĂ: TEMPORALITATE, RELAŢIE TEIMATICA ŞI ÎNLĂNŢUIRE 445

său de adecvare contextuală. Această ipoteză a fost formulată într-un mod mai
explicit în definiţia principiului de interpretare dialogică (cf. Moeschler 1989
a, 94):
P r i n c i p i u de i n t e r p r e t a r e dialogică
Interpretarea unui constituent de tip intervenţie este un fapt dialogic şi este rezultatul
înlănţuirii dialogice la care dă loc acest constituent.

Secvenţa (55) ilustrează gradul de adecvare contextuală a lui A în funcţie de adecvarea


cotextuală a lui B:

(55) A Paul este un amic pe care te poţi baza.


Bj A p r o p o , ce faci mîine seară? - CT
B2 Asta numeşti tu un amic? + CT, - C C P
B3 Ai uitat că a votat contra proiectului tău? + CT, + CCP, - CI
B4 Nu mi-a inspirat niciodată încredere. + CT, + CCP, + CI, - C O A

B. Asta e şi părerea mea. + CT, + CCP, + CI, + C O A

Restricţii de înlănţuire intra-intervenţie


Restricţiile de înlănţuire intra-intervenţie sînt legate de buna formare a inter­
venţiilor (Roulet et al. 1985, 208-9) şi sînt ilustrate de următoarele condiţii:
(î) condiţie tematică (CT): obligaţia de a continua intervenţia menţinînd obiectul
de discurs prezent în primul constituent al intervenţiei;
(ii) condiţie de relaţie argumentativă (CRA): obligaţia de a continua intervenţia
cu un constituent care să poată intra în relaţie argumentativă cu primul consti­
tuent al intervenţiei;

(iii) condiţie de orientare argumentativă (COA): obligaţia de a continua inter­


venţia cu un constituent care nu contrazice orientarea argumentativă a primului
constituent al intervenţiei.
înlănţuirile din cadrul intervenţiilor de mai jos ilustrează diverse cazuri de îndeplinire şi
de neîndeplinire graduală a respectivelor condiţii:

(56) a. E t i m p frumos şi Max este lingvist. - CT


b. E t i m p frumos şi plouă. + CT, - C R A
c. E timp frumos şi nu e soare. + CT, + CRA, - C O A
d. E timp frumos şi am chef să iau aer. + CT, + C R A , + C O A

Condiţia de orientare argumentativă corespunde unui principiu argumen-


tativ, şi anume principiul de noncontradicţie argumentativă (cf. Moeschler
1985 a, 1989 a):
446 CAPITOLUL 17

Principiu de noncontradicţie argumentativă


(i) Nu se pot susţine două concluzii opuse cu acelaşi argument,
(ii) Două argumente opuse nu pot susţine aceeaşi concluzie.
Analiza pe care am propus-o face aşadar din coerenţa argumentativă o
condiţie a coerenţei conversaţionale, dar deosebeşte situaţiile dialogice de cele
monologice: coerenţa argumentativă nu este nici o condiţie necesară şi nici o
condiţie suficientă integrării constituenţilor într-un schimb, este însă o condiţie
necesară integrării lor în intervenţie.
18. ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA
CONVERSAŢIONALĂ

1. D O U Ă P A R A D I G M E ÎN ANALIZA CONVERSAŢIILOR
U n u l dintre domeniile privilegiate de aplicaţie a modelelor pragmatice este
discursul. Şi nu este într-adevăr deloc surprinzător că analiza întrebuinţărilor
limbajului permite anumite predicţii asupra modurilor de organizare secvenţială
şi asupra proceselor de interpretare utilizate în discurs. Domeniul care a făcut însă
obiectul celor mai semnificative lucrări de orientare pragmatică este mai ales acela
al interacţiunilor verbale, numit în general analiza conversaţiilor. Acest capitol
are drept obiect prezentarea în mare a două curente dominante în analiza conver­
saţiilor, clasificate începînd cu Levinson (1983) sub etichetele de analiza discur­
sului (discourse analysis) şi de analiză conversaţională (conversation analysis).
Aceste două domenii au un anumit n u m ă r de caracteristici comune şi de
proprietăţi divergente.

1.1. PROPRIETĂŢI COMUNE ANALIZEI DISCURSULUI SI ANALIZEI CONVERSAŢIONALE


1.1.1. Studiul conversaţiilor naturale
Analiza discursului şi analiza conversaţională se preocupă în principal de dis­
cursul oral, dar în special de analiza conversaţiilor naturale. Prin conversaţie
naturală desemnăm aici orice interacţiune verbală faţă în faţă sau la distanţă
(telefon, videofon, poştă electronică etc), în care factorii situaţionali, contextuali,
gestuali, intonaţionali joacă un rol important. Vom menţiona ca exemple de
conversaţii naturale conversaţiile telefonice, interacţiunile părinţi-copii, profesor-
elevi, medic-pacient, interacţiunile din locurile publice (tranzacţii comerciale)
sau din locuri private (discuţii de cafenea, discuţii familiale), dezbateri politice,
interviuri de presă etc.
Una dintre consecinţele analizelor de conversaţie a fost să pună în discuţie un principiu
fondator al lingvisticii moderne, reprezentat mai ales în tradiţia generativistâ, şi anume recurgerea
la intuiţia subiectului vorbitor pentru evaluarea datelor. Este simptomatic în această privinţă să
se constate că aproape toate abordările conversaţiei s-au reclamat de la o lingvistică a vorbirii (în
opoziţie cu o lingvistică a limbii, în accepţie saussuriană) sau de la o lingvistică a performanţei
(opusă, în paradigma chomskiană, unei lingvistici a competenţei). Este motivul pentru care
448 CAPITOLUL 18

lucrările de origine sociolingvistică (de tradiţie variaţionistă la Labov 1976 şi 1978, sau care ţin
de etnografia comunicării, cf. Gumperz şi Hymes 1972, Gumperz 1989) au influenţat puternic
tradiţia conversaţionalistă şi au provocat chiar, în domeniul lingvisticii, tentaţia spre o lingvistică
"interacţionistă" (cf. Kerbrat-Orecchioni 1990).

1.1.2. Coerenţa
Cele două abordări se interesează în principal de organizarea secvenţială a con­
versaţiilor, şi în special de principiile, regulile sau normele care le asigură coerenţa
(cf. supra, cap. 17, § 3). Este interesant de constatat în acest sens că o mare parte
a lucrărilor despre coerenţa textuală elaborate în lingvistica textuală (cf. în spe­
cial Beaugrande şi Dressler 1981, Charolles 1988 a) n-au fost luate în considerare
în tradiţia analizei conversaţiilor, sau prea puţin. Altfel spus, problemele coerenţei
nu pot fi rezolvate decît foarte greu dintr-un punct de vedere intern discursului,
iar teoriile conversaţiei au abordat această chestiune recurgînd în primul rind
la principii de gestiune a informaţiilor contextuale. Nu surprinde faptul că o
parte a descrierilor conversaţionale constă într-o descriere etnografică exactă a
contextului interacţional şi social. Pe de altă parte, a existat o mare tentaţie de a
defini contextul pentru interpretarea conversaţiilor în termeni de reţele de cunoş­
tinţe şi de a reduce ansamblul informaţiilor pertinente la universuri definite a
priori (mai ales în domeniul de analiză a conversaţiilor aplicată la dialogul om-
maşină, cf. Reichman 1986).

1.1.3. Logica acţiunilor


A treia proprietate comună analizei conversaţionale şi analizei discursului este
aceea că amîndouă trimit, implicit sau explicit, la o logică a acţiunilor. In analiza
discursului, principiile logice sînt în mod fundamental legate de teoria actelor
de limbaj; pornind de la aceasta, se poate prezice (cf. Searle şi Vanderveken 1985)
existenţa unor relaţii între acte în secvenţele de acte pe care le formează conver­
saţiile (o întrebare cere un răspuns, o invitaţie o acceptare, un ordin o acceptare
etc). In analiza conversaţională, logica acţiunilor care stă la baza organizării
conversaţionale priveşte în principal secvenţele de acţiuni canonice sau realizate
în mod preferenţial de către subiecţii vorbitori (cf. noţiunile de organizare pre­
ferenţială şi de pertinenţă condiţională definite în § 1.2.3).

1.2. DIFERENTE ÎNTRE ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALA


1.2.1. Domeniul de referinţă: lingvistic versus sociologic
Prima diferenţă este în legătură cu domeniul de referinţă al acestor două tipuri
de abordare. Analizele discursului ţin de paradigma ştiinţifică a lingvisticii
formale şi preiau metodologia şi epistemologia acesteia. De cealaltă parte, anali­
zele conversaţionale au la origine sociologia interacţionistă şi, în special, curentele
ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALĂ 449

reprezentate de Goffman şi Sacks. Tradiţia interacţionistă a dezvoltat un ansam­


blu de reflecţii asupra ritualuri interacţionale, a căror cea mai importantă mani­
festare este interacţiunea conversaţională (cf. Goffman, 1973). In fine, curentul
numit etnometodologic s-a preocupat de etnometodele folosite de subiecţi pentru
a-şi îndeplini sarcinile (de exemplu luarea unei decizii de către un juriu): una
dintre metodele cele mai accesibile analizei şi cel mai puţin descrisă de sociologie
este tocmai conversaţia naturală.

1.2.2. Metodologie: reguli de constituentă versus organizare preferenţială


Principala divergenţă dintre analiza discursului şi analiza conversaţională este
de ordin metodologic. Analizele discursului folosesc o metodologie clasică în
lingvistica frazei şi constau în încercări - interesante - de aplicare a principiilor
analizei lingvistice la unităţi mai întinse decît fraza. Iată de ce, în acest tip de
analiză este necesar să fie îndeplinite două condiţii. Pe de o parte, determinarea
unui ansamblu de categorii sau de unităţi discursive, care să ţină nu de sintaxa
limbilor naturale (categorii lexicale, categorii de tip sintagmatic), ci de o sintaxă
a discursului (de exemplu unităţile act, intervenţie, schimb, tranzacţie, incursiune
din modelul genevez de analiză a discursului, cf. Roulet et al. 1985, Moeschler,
1985 a). De cealaltă parte, este necesară formularea unor principii sau reguli de
concatenare pentru aceste categorii (reguli de înlănţuire, principii de compoziţie)
care să permită distincţia dintre secvenţele discursive bine formate (coerente) de
secvenţele discursive malformate (noncoerente). Punctul crucial este aici noţiu­
nea de bună formare secvenţială (sau coerenţă) care este corespondentul discursiv
al noţiunii sintactice de gramaticalitate: la fel cum subiectul vorbitor are o ca­
pacitate lingvistică (o competenţă) care îi permite să formuleze judecăţi de
gramaticalitate asupra frazelor, tot aşa - şi aceasta este ipoteza analizei discursului
- subiectul vorbitor este capabil să emită judecăţi asupra bunei formări secvenţiale
a discursurilor, şi, deci, să distingă un discurs coerent de un discurs noncoerent.

Una dintre noţiunile centrale ale analizei discursului este noţiunea de coerenţă, care a
fost tratată în paralel, şi mai ales pe textul scris, în cadrul gramaticilor textuale. Trebuie remarcat
faptul că în cadrul analizelor discursului, noţiunea de coerenţă este o noţiune strict secvenţială.
Este însă imposibil de distins între faptele ce ţin de secvenţialitate şi faptele ce ţin de interpretare.
Dacă, spre exemplu, secvenţa Vom avea invitaţi la cină. Calderon era un mare scriitor poate fi
numită coerentă, acest lucru se explică prin faptul că ea este interpretabilă, şi este interpretabilă
tocmai pentru că pentru interpretarea sa sînt accesibile informaţii contextuale. Aşadar, coerenţa
nu poate fi definită în mod strict secvenţial: ea este o noţiune secvenţială şi interpretativă în acelaşi
timp (cf. supra cap. 17, § 2.2.1).
Notăm de asemenea că problematica analizei discursului, şi mai ales aceea a unităţilor, a
beneficiat de o formulare recentă care insistă asupra diferenţelor dintre sintaxa frazei (sau mi-
cro-smtaxă) şi sintaxa discursului (sau macro-sintaxă), în lucrările lui Berrendonner (cf. Berren-
donner şi Reichler-Beguelin 1990). Charolles (1988 b) a propus în paralel o abordare stratifi-
450 CAPITOLUL 18

caţională care permite localizarea diferitelor nivele de organizare discursivă (lanţuri referenţiale,
spaţii mentale, structuri textuale, enunţare) şi a propus o analiză a discursului în termeni de
lanţuri, domenii, secvenţe şi perioade {ci. şi Adam 1990).

Pe de altă parte, analiza conversaţională a fost interesată în principal de


problema secvenţialităţii, şi în special de regulile sau principiile care permit
participanţilor la o conversaţie să-şi ajusteze luările de cuvînt. Sistemul de alocare
a intervenţiei [fr. tour de parole] propus de Sacks, Schegloff şi Jefferson (1974 şi
1978) se bazează pe noţiunile de selectare a următorului vorbitor, de autoselecţie
şi de punct de tranziţie pertinent. Gramatica astfel pusă în funcţiune este aşadar
un sistem de ordonare, admis în mod tacit, dar necesar în acelaşi timp din punctul
de vedere al economiei interacţiunii, şi a cărei funcţie este de a permite'buna
desfăşurare a interacţiunilor verbale. Secvenţialitatea este de aceea abordată în
special în termeni de gestiune a intervenţiilor.
In ceea ce priveşte problema coerenţei, aceasta nu este formulată în cadrul
unei problematici a bunei formări secvenţiale, ci ca rezultat al unor principii
care dirijează organizarea preferenţială a conversaţiilor. Această proprietate este
fundamentală, căci organizarea preferenţială nu este definită a priori, pe baza
unor motive interne modelului conversaţional: dacă anumite reacţii sînt numite
preferate, sau nonmarcate din punct de vedere interacţional, este pentru că s-a
putut demonstra că ele apar cel mai frecvent. Astfel, secvenţele OFERTĂ-ACCEP­
TARE, CERERE-ACCEPTARE, CRITICA-CONTESTARE sînt preferate, adică non marcate
din punct de vedere interacţional, deoarece sînt mai frecvente şi antrenează mai
puţine consecinţe asupra desfăşurării ulterioare a conversaţiei decît secvenţele
OFERTA-REFUZ, CERERE-REFUZ, CRITICA-ACCEPTARE.
Studii interesante asupra secvenţelor care sînt preferate complimentelor se pot găsi în
lucrările lui M a r a n d i n (1986), iar o aplicaţie a acestor observaţii p e n t r u semantica verbelor
performative (în special a verbului complimenter "a face un compliment"} la Fornel (1990).

1.2.3. Epistemologie: modelizare versus generalizare


A treia diferenţă dintre analiza discursului şi analiza conversaţională este de
natură epistemologică. Epistemologia analizei discursului este aceea a simulării,
adică ipotetico-deductivă: obiectivul analizei discursului este de a modeliza
conversaţia. De cealaltă parte, epistemologia analizei conversaţionale este e m ­
pirică şi inductivă: analiza conversaţională procedează prin generalizări prudente,
plecînd de la un număr mare de date conversaţionale.

Reguli de interpretare şi reguli de înlănţuire


Aspectul cel mai bine reprezentat în cadrul analizei discursului a fost modelizarea
dialogului; aceasta s-a făcut prin formularea unor reguli de interpretare şi a unor
ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALĂ 451

reguli de înlănţuire. Mai ales în Labov (1976), problematica analizei discursului


este formulată prin trei tipuri de reguli care intervin în secvenţializare şi în
interpretarea discursurilor:

(i) reguli de producere, care leagă acţiunile programate de enunţurile care le


realizează;

(ii) reguli de interpretare, care pun în legătură enunţurile cu acţiunile pe care


acestea le realizează;

(iii) reguli de înlănţuire, care leagă acţiunile între ele (cf fig. 1):

Epistemologia analizei discursului este aşadar deductivă. Regulile de interpretare


şi de înlănţuire formulate stnt rezultatul predicţiilor din teoria pragmatică subia­
centă. De exemplu, pe baza predicţiilor teoriei actelor de limbaj, se vor putea
propune următoarele reguli de interpretare (Labov şi Fanshel 1977, 78):
Reguli de cerere
Dacă A îi adresează lui B un imperativ care specifică o acţiune X în momentul 7*,,
şi dacă B crede că A crede că
la. Ă'ar trebui efectuată (în scopul /^(motivul acţiunii)
lb. B n-ar efectua Xm absenţa cererii (motivul cererii)
2. B are capacitatea de a efectua X (cu ajutorul instrumentului Z)
3. B are obligaţia de a efectua Xsau este dispus să efectueze X
4. A are dreptul de a-i spune lui B să efectueze X,
atunci A este considerat ca efectuînd o cerere validă de acţiune.
Această regulă face să intervină o strategie de analiză foarte apropiată de acelea definite în teoria
actelor de vorbire (cf. supra cap. 1, § 2.2 şi 7, § 2.3). într-adevăr, noţiunile de motiv, capacitate.
452 CAPITOLUL 18

obligaţie şi drept intervin ca tot atîtea precondiţii p e n t r u realizarea sinceră şi satisfăcătoare a


actelor de limbaj. Pentru a specifica modul de realizare a cererilor, se poate imagina următoarea
regulă de interpretare pentru cererile indirecte (cf. Labov şi Fanshel 1977, 82):

Reguli ale cererilor indirecte


Dacă ,4 îi cere lui B o informaţie sau face o aserţiune privind
a. statutul existenţial al unei acţiuni X pe care să o realizeze B
b. consecinţele realizării unei acţiuni X
c. m o m e n t u l T în care o acţiune X ar trebui să fie realizată de către B
d. orice precondiţie a unei cereri valide X prevăzută în regula cererilor
şi dacă orice altă precondiţie este satisfăcută, atunci A este considerat ca adresînd o cerere
validă de acţiune X lui B.

Exemplele următoare realizează cereri indirecte:

(1) Statut existenţial


Ai şters deja praful?
Mi se pare că n-ai şters încă praful.

(2) Consecinţe
Ce-ar fi dacă ai şterge praful în camera asta?
Ar arăta mult mai bine camera asta dacă ai şterge praful.

(3) Referinţă temporală


Cînd ai de gînd să ştergi praful?
Sper că astă-seară vei şterge praful.

(4) Alte precondiţii


a. Motivul acţiunii
Nu crezi că-i cam gros praful?
într-adevăr e praf în camera asta.
b. Motivul cererii
Ai de gînd să ştergi praful în cameră?
Nu-i nevoie să-ţi amintesc să ştergi praful în cameră,
c. Capacitate
Poţi să iei cîrpa şi să ştergi pe-aici?
Ai timp să ştergi praful înainte de a pleca.
d. Voinţă
Te-ar deranja să ştergi praful?
Sînt sigur că n-ai nimic împotrivă să iei cîrpa şi să ştergi praful în cameră.

e. Obligaţie
Nu-i rîndul tău să ştergi praful?
Ar trebui să contribui la întreţinerea curăţeniei aici.
f. Dreptul
Nu tu m-ai rugat să-ţi amintesc să ştergi praful?
Ne-am înţeles că eu mă ocup de locul ăsta, dar nu să fac toată treaba.
ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALĂ 453

Ca regulă de înlănţuire, Labov şi Fanshel (1977, 91) propun pentru cerere


următoarea regulă:
Regula cererilor intercalate
Dacă A îi cere lui B să facă ceva, iar B îi răspunde printr-o cerere de informaţie, B este
considerat ca asertînd că are nevoie de acea informaţie pentru a răspunde cererii lui A.
Exemplul (5) ilustrează regula cererilor intercalate:
(5) A. Poţi să duci lada de gunoi?
B, De ce?
A, Eu dau de mîncare copilului.
B, Sigur că da.

Perechi adiacente, pertinenţă condiţionată şi organizare preferenţială


Abordările de tip analiză conversaţională procedează prin generalizare: meto­
dologia nu mai este deductivă, ci inductivă. Aceasta se explică prin faptul că
pentru a formula o regulă sau un principiu, analiza conversaţională reclamă un
mare număr de fapte sau date. Datele fiind numeroase, formularea unei ipoteze
nu se poate face decît pe baza recurenţei. Astfel, problema secvenţialităţii nu va
fi tratată în termeni de reguli de înlănţuire, ci în termeni de pertinenţă condi­
ţionată şi de organizare preferenţială.
înainte de a introduce noţiunea de pertinenţă condiţionată, trebuie intro­
dusă o noţiune centrală a analizei conversaţională, aceea de pereche adiacentă,
care are următoarea definiţie (cf. Levinson 1983, 303-4):
Pereche adiacentă
O pereche adiacentă este o secvenţă de două enunţuri care sînt:
(i) adiacente
(ii) produse de locutori diferiţi
(iii) ordonate în primul şi al doilea membru
(iv) stereotipe, în sensul că primul membru cere un anume membru al doilea.
Principiul care stă la baza perechilor adiacente este cel al pertinenţei/relevanţei
condiţionate a unei a doua intervenţii (cf. Schegloff 1972, Levinson 1983). Crite­
riul pertinenţei condiţionate dă o explicaţie condiţiei (iv) a definiţiei perechii
adiacente, care presupune o diferenţă între o secvenţă tipică (pereche adiacentă)
şi o secvenţă atipică (secvenţe intercalate). Pertinenţa condiţionată se defineşte
astfel (cf. Levinson, 1983, 306):
Pertinenţa/relevanţa condiţionată
Intr-o pereche adiacentă, cînd este dat un prim membru al perechii, un al doilea membru
este imediat pertinent şi aşteptat. Dacă acesta nu apare, absenţa sa nu trece neobservată;
454 CAPITOLUL 18

iar dacă în locul său apare un prim membru al unei ă doua perechi, acesta este interpretat
drept preliminarul celui de-al doilea m e m b r u al primei perechi, a cărui pertinenţă nu
poate fi pusă la îndoială decît prin menţiunea eşecului acţiunii acestui membru preliminar.

Vom spune astfel că un răspuns Rj la o întrebare / este pertinent condiţional cu secvenţa in­
tercalată I2-R2 într-o secvenţă I (I -R^Rt, ca în exemplul (6):
(6) Ij Cine-i fata asta drăguţă?
I2 N-o cunoşti?
R2 Nu.
Rj N o u a profesoară de lingvistică.

Se poate observa din acest exemplu că pertinenţa celui de-al doilea m e m b r u al primei perechi
depinde de reuşita preliminarului. Un răspuns pozitiv în R 2 face secvenţa contradictorie:
(7) Ij Cine-i fata asta drăguţă?
I2 N-o cunoşti?
R, Ba da.
R, Atunci de ce mă întrebi?

Reperarea perechilor adiacente a făcut posibilă ipoteza foarte generală


asupra organizării preferenţiale a secvenţelor conversaţionale: într-o pereche
adiacentă, al doilea membru al perechii este întotdeauna membrul preferat, sau
nemarcat, al perechii. S-a observat că atunci cînd este selecţionat membrul
nonpreferat, sau marcat, acesta apare (i) după o pauză, (ii) este introdus cu
ajutorul unei prefeţe care indică prin expresii tipice statutul său de membru
nonpreferat (well în engleză, ben în franceză [păi în română] (iii) cu menţiunea
motivelor care explică nerealizarea acţiunii preferate (după Levinson 1983, 307).
Noţiunea de organizare preferenţială se poate deci defini prin următoarea regulă
(cf. Levinson 1983, 333):
Regulă asupra organizării preferenţiale
încercaţi să evitaţi acţiunea nonpreferată, adică acţiunea care apare în general sub o formă
nonpreferată sau marcată.

Membrii secunzi ai perechii sînt clasaţi drept constituenţi preferaţi versus nonpreferaţi astfel:

Primul membru Cerere Ofertă/invitaţie întrebare


răspuns
preferat acceptare acceptare
Al doilea aşteptat
membru răspuns
nonpreferat refuz refuz neaşteptat sau
nonrăspuns
Figura 2
ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALĂ 455

2. UN EXEMPLU DE ANALIZĂ A D I S C U R S U L U I :
M O D E L U L IERARHIC ŞI F U N C Ţ I O N A L GENEVEZ
Modelul ierarhic şi funcţional genevez de analiză a conversaţiei (cf. Moeschler
1985 a, Roulet et al. 1985) poate fi considerat un exemplu prototipic de model
de tipul analiza discursului. Modelul se bazează pe ipoteza următoare: conversaţia
este organizată plecînd de la o mulţime ierarhizată de unităţi de rang şi de relaţii
sau funcţii între aceste unităţi. Unităţile, sau constituenţii, se supun următorului
principiu de compoziţie ierarhică:
Principiul de compoziţie ierarhică
Orice constituent de rang n este compus din constituenţi de rangul n-1.
Constituenţii conversaţiei sînt incursiunea, tranzacţia, schimbul, intervenţia şi
actul de limbaj.

2.1. INCURSIUNEA

Incursiunea este constituentul maximal coextensiv cu interacţiunea (verbală) dintre


doi sau mai mulţi locutori. In afară de faptul că este compusă din una sau mai multe
tranzacţii, incursiunea are drept caracteristică principală aceea de a începe printr-un
schimb introductiv şi de a se încheia printr-un schimb terminal. Schimburile
iniţiale şi terminale sînt schimburi tipic confirmative (Goffman 1973): ele au drept
funcţie de a confirma existenţa relaţiilor sociale dintre interlocutorii incursiunii, fapt
pentru care se includ în ritualurile de confirmare.
Structura prototipică a unui schimb confirmativ este binară, formată din
două intervenţii, de tipul bună ziua - bună ziua; ce mai faci? -eu, bine, ^ p e n t r u
schimburile iniţiale, sau la revedere - la revedere pentru schimburile terminale.
Conein (1990) a demonstrat însă complexitatea structurii schimburilor confir­
mative, în special a celor de salut, în convorbirile telefonice.

2.2. TRANZACŢIA

Tranzacţiile sînt domenii tematice omogene. Astfel, într-o interacţiune în librărie


se disting tranzacţii de cerere de cumpărare, de ofertă de comandă, de ofertă de vîn-
zare, de cerere de informaţii, de cerere de precizare etc. (cf. Auchlin şi Zenone 1980
pentru analiza recursivă a tranzacţiilor). Domeniul tranzacţiilor se referă în mod
strict la organizarea informaţiei, dar mai ales la macro-structura acţională.
In planul relaţiilor funcţionale, nivelul m a c r o s t r u c t u r a l este d e t e r m i n a t de condiţia
dacă...atunci, iar argumentele relaţiei sînt exprimate prin relaţia pozitivă (îndeplinire, satisfacere)
sau negativă (eşec). Astfel, în m a c r o s t r u c t u r ă se vor întîlni relaţii de tipul: „dacă cererea de
cumpărare eşuează, atunci angajaţi o tranzacţie de cerere de comandă"; „dacă cererea de comandă
este satisfăcută, atunci treceţi la oferta de comandă" ş.a.m.d.
456 CAPITOLUL 18

2.3. SCHIMBUL
Din punct de vedere structural, o tranzacţie este compusă din schimburi repara­
torii (Goffman 1973). Un schimb reparator este o structură care trimite la ritualul
reparatoriu al unei ofense/agresiuni teritoriale, provocate de exemplu de efec­
tuarea unei cereri.

Exemplul tipic de ritual reparatoriu este dat de situaţia (8), în care scuza permite repararea
ofensei teritoriale:
(8) A îl calcă pe picioare pe B
A Scuzaţi, vă rog.
B Nu face nimic.

Reacţia lui B îi semnalează lui A că incidentul s-a încheiat şi că echilibrul ritual a fost restabilit.
P e n t r u analiza interacţiunii verbale, Goffman (1973) defineşte două cicluri reparatorii, care
cuprind pe de o parte mişcări (moves) de reparaţie-satisfacere, iar de cealaltă parte, mişcări de
apreciere-minimalizare, minimalizarea putînd lipsi:

(9) A, îmi poţi da sarea? (reparaţie)


Bj Sigur că da. (satisfacere)
A, Mulţumesc. (apreciere)
(B2 N-aveţi de ce) (minimalizare)

Constituenţii schimbului se numesc intervenţii (move la Goffman 1973,


Sinclair şi Coulthard 1975). In modelul ierarhic şi funcţional, structura de bază
a unui schimb reparator este o structură formată din trei intervenţii, reprezentată
sub forma arborescentă din (10):

N u m ă r u l intervenţiilor dintr-un schimb este variabil în funcţie de natura


schimbului. Dacă reacţia este negativă, schimbul continuă şi face să apară un
număr de intervenţii variabil:

(11) A] îţi cer un serviciu


mă poţi înlocui la cursul de sintaxă
B1 cam greu am de terminat un capitol despre analiza dialogului
A2 înţeleg dar sînt foarte încurcat
am şi eu de terminat un articol şi încă nu ştiu cum ajung la capăt
B, bun cred că se poate
da' îmi faci şi tu
A, bineînţeles
ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALA 457

Principiile pe care le propune analiza ierarhică sînt de două tipuri: un


principiu de segmentare, care permite determinarea constituenţilor dintr-un
schimb (intervenţiile), şi un principiu de încheiere.
(i) Principiul de segmentare se justifică prin faptul că în modelul ierarhic şi
funcţional nu există relaţii unu-la-unu între luările de cuvînt şi constituenţii
schimbului (intervenţiile): forma de suprafaţă a dialogului, cu alternanţa luărilor
de cuvînt, nu reflectă nici structura ierarhică a schimbului, şi nici organizarea
sa funcţională. O schimbare de rol poate reprezenta-sfîrşitul unui schimb şi
începutul altuia în acelaşi timp.
N B : O relaţie unu-la-unu este o relaţie care asociază unui element dintr-o mulţime iniţială
un singur element dintr-o mulţime terminală. Astfel, relaţia dintre Luare de cuvînt şi
intervenţie nu este de unu-la-unu, avînd în vedere că o luare de cuvînt poate conţine mai
multe intervenţii.

(ii) In al doilea rînd, definiţia schimbului presupune un principiu de definire a


schimbului complet, adică un principiu de încheiere. Un schimb va fi considerat
complet sau închis dacă satisface condiţia de completitudine interacţională sau
restricţia acordului dublu, care impune ultimelor două intervenţii să fie co-
orientate argumentativ (cf. Moeschler 1982, Roulet et al. 1985).

Analizei ierarhice a schimburilor i se suprapune analiza funcţională. Pe


de o parte, constituenţii schimbului primesc o funcţie (o interpretare prag­
matică); pe de alta, organizarea funcţională nu se supune principiului de com­
poziţie ierarhică, ci unui principiu recursiv funcţional.

2.4. INTERVENŢIA

Intervenţia este cea mai mare urjitate monologică a dialogului. Conform prin­
cipiului de compoziţie ierarhică, intervenţia se compune din acte de limbaj.
Principiul de recursivitate autorizează însă structuri de intervenţie formate din
schimburi, din intervenţii şi/sau din acte de limbaj:
Principiul de recursivitate
Orice constituent complex (de rangul schimb sau de rangul intervenţie) este un consti­
tuent recursiv, adică poate fi constituent al unei intervenţii.

N B : Se poate observa o analogie între acest principiu şi principiul de recursivitate folosit


în gramaticile formale. In gramaticile formale, fraza (ca proiecţie maximală a categoriei
funcţionale a flexiunii [in/îexion] sau INFL) şi sintagma nominală (ca proiecţie maximală
a lui N) sînt într-adevăr simboluri recursive, cu alte cuvinte constituenţi intercalabili într-o
sintagmă nominală sau NP (cf. C h o m s k y 1986, Rizzi 1988).

Schimburile pre-secvenţă sînt exemple bune de schimburi intercalate, după cum o arată următorul frag­
ment de interacţiune (preluat de la emisiunea "Apostrophes", 1-2-1985 [aici tradus din franceză]:
458 CAPITOLUL 18

(12) FH, îmi amintesc de tatăl meu cu un revolver în seara de 6 februarie


BP dar cine era tatăl dumneavoastră
FH2 aa tatăl meu Andre Chamson
BP 2 Andre C h a m s o n
BP 3 pentru că nu toţi spectatorii ştiu
BP 4 era deci scriitor
FH, foarte angajat
BP foarte angajat la stînga era numit intelectual de stînga şi dumnea­
voastră deci pe la dumneavoastră au trecut toţi intelectualii de stînga

Structura ierarhică a secvenţei dintre BP t şi BP ţ e dată în structura (13), care arată că o intervenţie
este formată din schimbul B P - F H -BP,:

Pentru a explica structuri de tipul (13) şi principiul de recursivitate, este necesară


completarea principiului de compoziţie ierarhică cu un principiu funcţional,
principiul de compoziţie funcţională, care nu mai asociază constituenţilor
schimbului şi intervenţiei restricţii de rang categorial, ci restricţii de funcţii
pragmatice:
Principiul de compoziţie funcţională
Schimbul se c o m p u n e din constituenţi legaţi prin funcţii ilocuţionare, adică intervenţii;
intervenţia se compune din constituenţi legaţi prin funcţii interactive, adică schimburi,
intervenţii şi/sau acte de limbaj.

N B : Analiza funcţională nu se poate disocia de analiza ierarhică, m o t i v p e n t r u care


analizele efectuate în acest cadru au fost adesea denumite analize ierarhice funcţionale.

2.4.1. Funcţii ilocuţionare


Funcţiile ilocuţionare asociate intervenţiilor de la baza schimburilor sînt de trei
tipuri generice: iniţiative, reactiv-miţiative şi reactive.
Primei intervenţii dintr-un schimb i se asociază în mod obligatoriu o
funcţie iniţiativă: ea este aceea care comandă secvenţei dialogale direcţia tema­
tică (coeziunea) şi direcţia ilocuţionară (coerenţa). In ceea ce priveşte funcţiile
reactive, acestea sînt asociate intervenţiilor terminale ale schimbului, iar din
punctul de vedere al înlănţuirii şi al coerenţei dialogului, sînt dependente de
funcţiile iniţiative. In fine, funcţiile reactiv-iniţiative sînt asociate intervenţiilor
care urmează unei intervenţii (reactiv-)iniţiative; ele au proprietatea structurală
de a fi intermediare în structura schimbului.
ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALA 459

Modelul ierarhic şi funcţional se sprifină pe teorii actelor de vorbire. Constituenţii relevanţi


din punctul de vedere al atribuirii unei forţe îlocuţionare (adică a unei funcţii ilocuţionare) sînt
constituenţii schimbului, adică intervenţiile. Dependenţa modelului de analiză a discursului faţă de
teoria actelor de vorbire este legată de relaţia "unu-la-unu" dintre intervenţie şi funcţia ilocuţionară:
funcţia ilocuţionară este aceea care, în secvenţa dialogică, conferă intervenţiei o interpretare. Dar la
originea unor astfel de interpretări se află relaţia de înlănţuire dintre intervenţii. Astfel, în cazul unui
răspuns indirect, cea care permite să i se asocieze acestuia o funcţie ilocuţionară este natura reacţiei.
In exemplul (14), reacţia A n indică statutul de nonrăspuns al lui B2, dar An, care se leagă de răspuns,
va atribui tocmai prin aceasta o funcţie ilocuţionară reactiv-iniţiativă lui S 2 :
(14) A, Cît e ceasul?
B, A c u m a venit poşta.
A Poftim? Ce spui?
A22 Nu credeam că-i deja unşpe.

2.4.2. Funcţii interactive


Relaţiile dintre constituenţii intervenţiei sînt definite drept funcţii interactive.
O funcţie interactivă este o funcţie de tip monologic care asociază un constitu­
ent principal sau director [directeur în franceză, notat d] (de rangul act sau inter­
venţie, Ad, respectiv Id) unui constituent subordonat (de rangul act, intervenţie
sau schimb, As, îs, respectiv Ss). Intr-o intervenţie, constituentul principal domi­
nant conferă funcţia sa ilocuţionară întregii intervenţii.
Procesul de atribuire funcţională este aşadar dublu: la nivelul structurii
schimbului, elementul care permite caracterizarea funcţiei constituentului adia­
cent este relaţia/înlănţuirea; la nivelul intervenţiei, cel care determină inter­
pretarea funcţională este constituentul principal.
Există o asimetrie fundamentală între constituenţii principali şi cei subor­
donaţi ai intervenţiei: numai constituenţii monologici pot fi principali, în timp
ce orice constituent (A, I, S) poate fi subordonat. Această asimetrie are o expli­
caţie funcţională şi nu structurală. Din punctul de vedere al ierarhiei dialogale,
nimic nu interzice prezenţa constituenţilor-schimburi principale în raport cu
alte schimburi sau intervenţii, după cum o arată exemplele următoare:
(15) E otită (după Schmale-Buton şi Schmale 1984)
460 CAPITOLUL 18

In (15), schimbul C 2 -E 2 -C 3 este subordonat schimbului C 4 -E, (acesta din u r m ă permiţînd să se


tragă o concluzie din schimbul precedent), iar acest schimb este la rîndul său subordonat schim­
bului E 4 -C 5 -E ţ [dar introducînd relansarea care reorientează cursul conversaţiei), după cum se vede
în (16):

în care Ii = intervenţie iniţiativă, hi - intervenţie reactiv-iniţiativă, Ir = intervenţie


reactivă, Sd - schimb director, Ss - schimb subordonat.

In (17), răspunsul se constituie dintr-un schimb (întrebare-răspuns), fapt reprezentat în (18):

Aceste soluţii p u n probleme delicate pentru teoria dialogului.

ţa) Pentru a fi posibilă asocierea unei funcţii ilocuţionare unui schimb principal, acesta trebuie
să moştenească această funcţie de la unul dintre constituenţii săi, adică de la una dintre intervenţiile
lui. Problema care se pune este deci aceea de a afla care dintre intervenţii d e t e r m i n ă funcţia
schimbului. Dacă se face o diferenţă între funcţiile constituenţilor schimbului, înseamnă că pentru
structura schimbului trebuie stabilită o ierarhie paralelă cu cea existentă între constituenţii
intervenţiei şi anulată relevanţa diferenţei dintre funcţia ilocuţionară şi funcţia interactivă.

(b) Dacă un s c h i m b este principal, întrebarea care se p u n e este faţă de care c o n s t i t u e n t ? In


ierarhia funcţiilor, schimbul principal ar t r e b u i să fie director în cadrul unei intervenţii. D a r
aceasta ar fi paradoxal, căci, în reprezentarea (18), schimburile ar trebui să fie de fiecare dată
integrate într-o intervenţie, şi pînă la urmă orice discurs dialogic ar avea structura unui discurs
monologic.
ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALA 461

Este aşadar preferabil să se păstreze o asimetrie, pe de o parte între con­


stituenţi recursivi (schimb-intervenţie) şi nonrecursivi (act, dar şi incursiune
şi tranzacţie), iar pe de altă parte între constituenţi monologici (act şi in­
tervenţie) şi constituenţi dialogici (schimb, tranzacţie şi incursiune), ceea ce
este reprezentat în figura 3.

Constituent recursiv nonrecursiv


monologic intervenţie act de limbaj
dialogic schimb incursiune
tranzacţie

Figura 3

2,5. ACT DE LIMBAJ

Ca unitate de discurs, actul de limbaj are trei proprietăţi: (i) este unitatea seg-
mentală minimală, (ii) are o funcţie interactivă (a fi principal versus a fi subor­
donat); (iii) îşi poate transfera potenţialul ilocuţionar constituentului de rang
superior (intervenţia).
Ca unitate de rang, actul de limbaj este o unitate de discurs, iar diferenţa dintre funcţia
interactivă şi funcţia ilocuţionară arată că nu se poate asocia unitatea de discurs act de limbaj
unităţii de comunicare act de limbaj din teoria actelor de limbaj (cf. Moeschler 1990 b). Motivul
ţine de faptul că, într-o structură de intervenţie, un act are mai ales funcţie argumentativă: el
reprezintă fie un argument pentru, fie un argument contra, fie o concluzie. De aceea, nu este
surprinzător faptul că principiile de bază ale organizării secvenţiale aparţin teoriei argumentării
(cf. Anscombre şi Ducrot 1983, Ducrot 1980 c, Ducrot 1984, Ducrot et al. 1980). O formulare
explicită a acestei organizări se poate găsi în principiul de dependenţă a integrării funcţionale
faţă de integrarea argumentativă a constituenţilor, ori în ipoteza de coorientare argumentativă
văzută ca o condiţie a coerenţei conversaţionale (cf. Moeschler 1982, Moeschler 1985 a şi Roulet
etal. 1985).

3. ANALIZA D I S C U R S U L U I SAU ANALIZA C O N V E R S A Ţ I O N A L Ă ?

3.1. CRITICILE ADUSE ANALIZEI DISCURSULUI DE ANALIZA CONVERSAŢIONALĂ


In Levinson (1983) se găseşte o critică fundamentală a abordărilor de tip analiza
discursului. Critica se referă la modul în care analizele de discurs folosesc teoria
actelor de limbaj, şi mai precis, la următoarele patru teze pe care acestea trebuie
să le adopte (cf. Levinson 1983, 289):
462 CAPITOLUL 18

Tezele analizei discursului


(a) Există unităţi-act (acte de limbaj sau intervenţii) care se realizează în limbaj
şi care aparţin unui ansamblu specificat şi delimitat.
(b) Enunţările sînt segmentabile în unkăţi-enunţ - din care fiecare corespunde
(cel puţin) unei unităţi-act.
(c) Există o funcţie specificabilă, şi chiar o procedură, care face să corespundă
fiecărei unităţi-enunţ o unitate-act şi invers.
(d) Secvenţele conversaţionale sînt mai ales produsul unui ansamblu de reguli de
înlănţuire care se referă la tipuri de acte de limbaj (de intervenţii).

Conform predicţiilor analizei discursului, ideea centrală a abordărilor de acest tip este că restricţiile
secvenţiale în conversaţie nu se referă la forma sau la sensul enunţurilor, ci la acţiunile pe care
enunţurile permit să le realizeze. Este deci posibilă predicţia că enunţările se pot segmenta în
enunţuri-tip, că se poate face să corespundă aceste unităţi-enunţ la unităţi-act, şi, în fine, că se
pot prezice relaţiile dintre unităţile-act. Teza (c) corespunde astfel regulilor de interpretare ale
lui Labov şi Fanshel (1977), iar teza (d), regulilor de înlănţuire pe care aceştia le-au e n u n ţ a t .

Criticile lui Levinson se referă la fiecare dintre aceste teze; el pretinde


îndeosebi că (i) un enunţ poate realiza deodată mai mult decît un singur act,
(ii) şi alte unităţi decît enunţurile pot realiza un act, (iii) nu există o funcţie care
să facă legătura unitate-enunţ şi unitate-act, şi (iv) nu există reguli de înlănţuire.

3.1.1. Un enunţ poate realiza mai mult de un act în acelaşi timp


Prima critică se referă la teza (a), după care un enunţ nu poate realiza decît un
singur act deodată. Or, anumite situaţii de discurs arată dimpotrivă că un acelaşi
enunţ poate realiza mai mult decît un singur act. In (19) de exemplu, primul
enunţ este în acelaşi timp ÎNTREBARE şi OFERTĂ:
(19) A Ai vrea un alt pahar?

B Da mulţumesc, dar mai mic.

Dacă A realizează efectiv o întrebare şi o ofertă în acelaşi timp, însăşi existenţa


unei funcţii care să pună în legătură unităţile-enunţ cu unităţile-act este proble­
matică. Un alt exemplu, de natură mai conversaţională, este dat de enunţurile
alo ca răspuns la soneria telefonului şi care au în acelaşi timp funcţiile de RĂSPUNS
şi de APEL DE RECUNOAŞTERE.

3.1.2. Realizarea de acte prin alte unităţi decît enunţuri


Dacă relaţiile dintre constituenţii discursului sînt relaţii mai degrabă între acţiuni
decît între enunţuri, atunci este firesc că anumite acţiuni se pot efectua prin
intermediul unor unităţi nonlingvistice: rîsetele, gesturile, tăcerea sînt reacţii sau
răspunsuri la fel de potrivite la acte introductive ca şi enunţurile:
ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALĂ 463

(20) A Locuiţi la părinţi?


B [rîs]
(21) A îmi poţi da sarea?
B [B îi dă sarea lui A]
(22) A îi vorbeşte lui B şi lui C de un prieten comun D, despre care crede că 1-a
susţinut cu ocazia unor alegeri profesorale; dar D nu 1-a susţinut pe A, iar B
şi C ştiu acest lucru:
A In ciuda eforturilor lui D, n-am fost numit profesor,
[tăcere din partea lui B şi C]

3.1.3. Nu există o funcţie care să facă legătura între unitate-enunţ şi unitate-act


Pentru a fi satisfăcută a treia condiţie, adică existenţa unei funcţii care să lege
unităţile-enunţ de unităţile-act, trebuie ca teoria actelor de limbaj să pună la
dispoziţie pe de o parte un ansamblu bine definit de acţiuni relevante (adică tipuri
şi subtipuri ilocuţionare), iar pe de altă parte un ansamblu relevant de unităţi-
enunţ. Chiar dacă au fost propuse clasificări ale actelor ilocuţionare (cf. Searle
1977 şi 1982, Bach şi Harnish 1979, Vanderveken 1988, pentru a le cita pe cele
mai clasice), ca şi propuneri consistente de explicaţii ale divergenţei dintre formă
şi funcţie (cf. ipotezele lui Searle 1975 asupra actelor de vorbire indirecte), pare
greu de admis că ar exista o corelaţie sistematică între formă şi forţa ilocuţionară.
Independent de această problemă, internă teoriei actelor de limbaj, nu este
suficient să se dispună de o funcţie: ceea ce este necesar este o procedură sau un
algoritm. Or, problemele relaţiei dintre formă şi funcţie sînt mai uşor de rezolvat
în afara teoriei actelor de limbaj, adică în cadrul abordărilor inferenţiale (teoria
implicaturilor la Grice, teoria pertinenţei).

3.1.4. Nu există reguli de înlănţuire


Noţiunea de regulă de înlănţuire are drept corolar principal ca, în interiorul
mulţimii secvenţelor discursive posibile, să se poată distinge secvenţele bine
formate din punct de vedere discursiv de secvenţele rău formate din punct de
vedere discursiv. Caracterul discret al opoziţiei dintre secvenţă bine formată şi
secvenţă rău formată se leagă de paralelismul dintre sintaxa frazei şi sintaxa
discursului: aşa cum sintaxa frazei are drept obiect noţiunea de gramaticalitate,
analiza discursului are ca obiect noţiunea de bună formare secvenţială; la fel cum
gramaticalitatea se defineşte prin reguli sau condiţii necesare, la fel se defineşte
şi buna formare secvenţială cu ajutorul unor reguli de tipul da/nu.
Obiecţia principală care se aduce noţiunii de regulă de înlănţuire ţine de
faptul că, dacă distincţia dintre fraze gramaticale (cum ar ii pisica este pe preş) şi
fraze agramaticale (de ex. preş pe este pisica) este posibilă, distincţia dintre secvenţe
464 CAPITOLUL 18

discursiv rău formate şi secvenţe discursiv bine formate nu mai este posibilă.
Motivul principal constă în faptul că în cazul în care aparent nu există nici o
coeziune semantică, este totuşi posibil să se găsească o conexiune la nivelul
implicaturilor (produse mai ales prin încălcarea unei maxime conversaţionale),
ori la nivelul relevanţei condiţionate a reacţiei faţă de perechea adiacentă în care
se intercalează. Noţiunea de înlănţuire nu mai este atunci, din această perspec­
tivă, o problemă de da sau de nu (de bună sau de rea formare secvenţială), ci o
problemă de relevanţă, de inferenţă şi de intenţie comunicativă.
Ca un caz extrem de discurs în care regulile secvenţiale par să fie încălcate, se pot da
secvenţele multiple din Cîntăreaţa cheală a lui lonesco (cf. Moeschler 1985 b), de tipul:

(23) Oamenii merg cu picioarele, dar se încălzesc cu cărbuni sau cu electricitate.

Dacă cele două propoziţii P şi Q ale secvenţei P dar Q sînt analitic şi respectiv sintetic adevărate,
relevanţa adevărului celor două propoziţii pentru conexiunea introdusă prin dar este neclară. Care
este raportul dintre P şi Q, şi prin ce se opune P lui Q ? Cu alte cuvinte, dacă aceste întrebări
sînt relevante, ele nu interzic în nici un fel posibile răspunsuri, cum ar fi: „a te încălzi cu ajutorul
energiei e mai eficient decît a te încălzi mergînd", sau „extremităţile corpului omenesc nu trebuie
confundate cu energia electrică ori fosilă" etc.

3.2. RĂSPUNSURILE LA CRITICI


3.2.1. Funcţie ilocuţionară versus valoare ilocuţionară
Două răspunsuri sînt posibile la obiecţia conform căreia, contrar predicţiilor
teoriei actelor de limbaj, un enunţ poate realiza mai mult decît un singur act de
limbaj. Primul răspuns ţine de următorul fapt: critica explică anumite înlănţuiri
ca efectuîndu-se nu cu actul ilocuţionar, ci cu actul perlocuţionar. In (24), exem­
plu dat de Levinson (1983, 290), nici una dintre reacţiile la actul efectuat de A
nu se leagă de forţa ilocuţionară, ci de acte perlocuţionare pe care acestea le pot
comunica:
(24) A şi B se află la o recepţie. A se pliciseşte şi îi spune lui B:
A( Se face tîrziu.
Bj Dar mă simt aşa de bine!
B, Vrei să plecăm?
B} Nu te distrezi?

N B : De fapt, reacţiile posibile ale lui B nu sînt la actul perlocuţionar, ci la implicatura


conversaţională, sau, alfel spus, la actul de limbaj indirect „să plecăm!" Dacă aşa stau
lucrurile, atunci nu mai e imposibil a A să efectueze două acte de limbaj, un act secundar
de aserţiune şi un act principal de rugăminte.

Al doilea răspuns este paralel. Critica privea posibilitatea ca, în situaţii


de dialog foarte simple, un enunţ să realizeze mai mult decît un singur act de
limbaj, ca în (19), o întrebare şi o ofertă:
ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALA 465

(19) A Ai d o n un alt pahar?

B Da, mulţumesc, dar mai mic.

Or, teoria actelor de limbaj explică foarte uşor acest fapt, şi, mai precis, teoria actelor
indirecte de limbaj (cf. Searle 1975). Dacă^4 comunică o ofertă prin intermediul unei
întrebări, aceasta este posibil pentru că întrebarea priveşte una dintre condiţiile
preliminare ale ofertelor (interlocutorul doreşte ca locutorul să îndeplinească acţiunea
A), şi pentru că, pentru realizarea unui acte de limbaj indirect, e suficient să se pună
o întrebare privind una dintre condiţiile interlocutorului.
Cele două răspunsuri sînt de detaliu şi nu constituie respingeri directe ale
obiecţiilor aduse analizei discursului. E nevoie, aşadar, de un răspuns mai consistent.
Fenomenele pe care le accentuează analiza conversaţiei ca argumente contra analizei
discusului privesc o problemă fundamentală pentru analiza conversaţiei: pe ce criterii
se poate atribui o interpretare unui enunţ? In versiunea analizei discursului prezentată
de Levinson, aceasta s-ar putea face numai plecînd de la proprietăţi formale ale
enunţurilor şi de la anumite principii ale teoriei actelor de limbaj. Principiul în
vigoare în toate aceste exemple este următorul: chiar dacă un act poate primi unele
valori ilocuţionare diferite (cerere de informaţie versus ofertă, aserţiune versuscerere
de a face ceva etc), relaţia pe care o generează îi conferă o singură şi unică funcţie
ilocuţionară. Faptul că nu există relaţie unu-la-unu între enunţ şi act poate fi inter­
pretat ca rezultat al următorului fenomen interacţional: atribuirea unei funcţii
ilocuţionare unui act este un fapt interacţional şi rezultă din interpretarea retroactivă
pe care intervenţia reactivă o proiectează asupra intervenţiei iniţiative (cf. principiul
de interpretare dialogic din § 3.2.3).

3.2.2. Intervenţie versus luare de cuvînt


A doua obiecţie ţine de faptul că o funcţie poate fi îndeplinită şi de altceva decît
de un enunţ, aşa cum o arată exemplele (20)-(22). De fapt, dacă se admite faptul
că unităţii intervenţie î se atribuie o funcţie ilocuţionară, nimic nu împiedică
faptul ca intervenţiile, ca unităţi de discurs, să poată fi realizate de constituenţi
nonlingvistici. Aşadar, distincţia dintre intervenţie, unitate funcţională, şi luare
de cuvînt [în fr. prise de parole], unitate superficială coextensivă intervenţiei unui
singur vorbitor, este fundamentală.

Ca argument suplimentar se poate aduce şi faptul că un schimb poate fi realizat de consti­


tuenţi intervenţie (rang categorial) de natură nonlingvistică. Să ne imaginăm scena următoare:
inspectorii de poliţie A şi B aşteaptă ieşirea unui suspect X la două numere de casă diferite. A îl
vede pe X ieşind din clădire şi ridică bărbia spre B. Drept încuviinţare, B dă din cap. A avut loc
un schimb, dar n-a fost produs nici un enunţ. Secvenţa de acţiuni a lui A şi B poate fi redată astfel:

(25) A [ridică bărbia = „el e"]


B [dă din cap = „am înţeles"]
466 CAPITOLUL 18

3.2.3. Interpretare dialogică versus funcţie interpretativă


A treia obiecţie priveşte imposibilitatea existenţei unei funcţii, şi chiar a unei
proceduri, care să facă legătura între forma şi funcţia enunţurilor. Ne putem
totuşi întreba pe ce criterii se atribuie funcţiile ilocuţionare într-o conversaţie.
Pentru observarea acestei probleme, să luăm enunţul (26 A) şi să ne imaginăm
ansamblul replicilor posibile (26 B):
(26) A Uite, e deja miezul nopţii!
B. N u , e unşpe: tu eşti încă pe ora de vară.
B2 Vrei să m e r g i la culcare?
B. M ă g î n d e s c că-i t i m p u l s ă n e î n t o a r c e m .
B4 A n a i b i i ce r e p e d e t r e c e v r e m e a la un p a h a r .

Pentru a explica diversitatea replicilor posibile, se pot închipui următoarele


soluţii posibile: (i) A este de n ori ambiguu, iar ambiguitatea se rezolvă prin
legătura care se face cu una dintre valorile ilocuţionare potenţiale; (ii) unei funcţii
ilocuţionare date (de ex. asertivă) îi este asociat un număr determinat de funcţii
ilocuţionare reactive, cu care constituie secvenţe bine formate. Aceste două soluţii
nu sînt mulţumitoare, căci nu se bazează pe nici un principiu independent, şi
par deci în întregime ad hoc. Ar fi aşadar de preferat să se adopte o a treia soluţie,
următoarea: (iii) funcţia lui/î nu este nici ambiguă, nici univocă, ci selecţionată
de un principiu general de interpretare în conversaţie, principiul dialogic de
interpretare:

Principiul de interpretare dialogică


Interpretarea unui constituent intervenţie este un fapt dialogic, şi rezultă din înlănţuirea
dialogică pe care o produce.

Acest principiu indică următoarele: în relaţie cu B , A are funcţia ilocuţionară


de aserţiune, cu B v funcţia ilocuţionară de invitaţie, cu B v funcţia ilocuţionară
de cerere, şi, în fine, în relaţie cu Bt, A exprimă mirare.
Acceptarea ideii că interpretările care se atribuie intervenţiilor dintr-un
schimb sînt produsul înlănţuirii face posibil un răspuns la obiecţia privind
existenţa unei funcţii de legătură între unităţile-enunţ şi unităţile-act: în conver­
saţie, interpretarea este un proces dialogic.

3.2.4. Restricţii de înlănţuire versus reguli de înlănţuire


Definiţia pe care o dă Levinson noţiunii de regulă de înlănţuire este clasică: o
regulă ori se aplică, ori nu se aplică; dacă se aplică, dar condiţiile ei de utilizare
nu sînt îndeplinite, secvenţa este rău formată. Pentru a explica înlănţuirile din
dialog, este de fapt nevoie să se recurgă la o noţiune mai suplă, aceea de restricţie
ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALĂ 467

de înlănţuire. Restricţiile de înlănţuire sînt un ansamblu ordonat de condiţii ale


înlănţuirilor, care determină gradul de bună formare secvenţială, sau, mai exact,
gradul de adecvare contextuală a intervenţiei reactive. Aşa cum în general se
admite că un act ilocuţionar este adecvat unui context, vom face ipoteza că o
intervenţie reactivă este mai mult sau mai puţin adecvată, în funcţie de gradul
de satisfacere a resticţiilor de înlănţuire. Restricţiile de înlănţuire determină
relaţiile tematice, propoziţionale, ilocuţionare şi argumentative (cf. Moeschler
1985 a, 1989 a, şi supra, cap. 17, § 3.2.2).
Soluţia care se aduce problemei înlănţuirii în termeni de restricţii secven­
ţiale are drept consecinţă faptul că problema înlănţuirii nu poate fi pusă separat
de problema interpretării: într-adevăr, factorul care va impune intervenţiei re­
active un anumit tip de restricţie de înlănţuire este un anumit tip de forţă ilo-
cuţionară. Prin urmare, problema interpretării este dependentă de problema
înlănţuirii, căci am văzut că interpretarea atribuită unei intervenţii este un fapt
dialogic. Consecinţa acestei duble relaţii implicative dintre înlănţuire şi inter­
pretare este că, în conversaţie, faptele de înlănţuire şi de interpretare sînt legate
în mod necesar.
CONCLUZIE

VIITORUL PRAGMATICII

I ată-ne ajunşi la capătul acestei priviri de ansamblu asupra pragmaticii. Am


încercat să arătăm cum, pornind de la statutul foarte p u ţ m măgulitor de
„pubelă a lingvisticii", avînd parte de tot felul de îndeletniciri ingrate de care sora ei
mai mare se ferea cu grijă, pragmatica a dobîndit pînă la urmă o poziţie stabilă
şi nişte baze teoretice care o pun pe picior de egalitate cu lingvistica, permiţîndu-i
chiar să-şi extindă domeniul de cercetare la fenomene pe care lingvistica a ţinut
să le analizeze, dar fără prea mari şanse de reuşită, cum ar fi de pildă anafora.
Am dori, în acest ultim capitol, să arătăm că pragmatica are un viitor
frumos în faţă şi că, nu numai că acest viitor nu depinde de lingvistică, ci,
dimpotrivă, viitorul lingvisticii depinde de pragmatică. Pentru aceasta e nevoie
să vedem ce au în comun lingvistica şi pragmatica, ce anume le apropie şi ce le
desparte una de cealaltă.

1. LINGVISTICA ŞI PRAGMATICA
Morris (1938) propunea delimitarea a trei branşe în cadrul semioticii, privită
ca teorie generală a semnelor, şi anume: sintaxa, semantica şi pragmatica.
Proiectul unei ştiinţe generale a semnelor, chiar dacă n-a fost abandonat cu totul,
s-a devalorizat în schimb într-o măsură suficientă ca să lase loc unui proiect mai
restrîns, total diferit, al unei ştiinţe a limbajului, lingvistica. Intr-o recentă
tentativă de a aşeza acest proiect pe baze epistemologice solide, Milner (1989)
defineşte ceea ce ar trebui să fie o ştiinţă a limbajului, o lingvistică. Aceasta nu
era cuprinsă ca atare în trihotomia lui Morris, unde semantica şi mai ales sintaxa
deţin în schimb partea leului. Acest fapt ne-ar putea nelinişti, dacă înnoirea pe
care o cunoaşte actualmente pragmatica, şi pe care lucrarea noastră sperăm că a
reflectat-o cu fidelitate, nu ne-ar îndemna mai curînd la optimism.
Problema statutului pragmaticii este una multiplă: pragmatica trebuie legată
de ştiinţele umaniste sau de ştiinţele experimentale? Face ea oare parte din lingvistică?
împărtăşeşte ea cu lingvistica anumite baze epistemologice, şi dacă da, care ar fi
470 CONCLUZIE

acestea? Se întemeiază oare pe raţiuni ştiinţifice actualul divorţ între lingvistica


înţeleasă într-un sens restrîns (generativist mai cu seamă) şi pragmatică? Trebuie
încorporată mai degrabă aceasta din urmă într-o eventuală semiotică? In fine, ţinînd
cont de răspunsurile pe care le vom da întrebărilor de mai sus, ce viitor îi putem
prezice pragmaticii? Sînt întrebări la care îşi propune să răspundă acest capitol, în
lumina tezelor dezvoltate de Milner (1989).

2. PRAGMATICA ŞI LINGVISTICA - ŞTIINŢE EXPERIMENTALE?


Cum defineşte Milner lingvistica? Prima problemă pe care şi-o pune este aceea a
statutului ştiinţific al lingvisticii: este ea o ştiinţă umanistă sau una experimentală?
După părerea noastră, unul dintre numeroasele merite ale lucrării lui Milner este
tocmai acela de a fi răspuns cum se cuvine unor afirmaţii recente, cu precădere celor
care pretind că statutul ştiinţelor umaniste s-ar diferenţia net de cel al ştiinţelor
experimentale printr-o sene întreagă de valon distincte, despre care tot ce se poate
însă spune este că rămîn vagi, nedefinite. De aceea, abordînd problema specială a
„ştiinţelor umaniste", nu putem decît să-1 cităm pe Milner, care reglează definitiv
această chestiune în cîteva rînduri:
„E greu de crezut astăzi că ştiinţele umaniste pot recurge la o epistemologie proprie. Se impune
o opţiune inevitabilă: fie că ştiinţele umaniste sînt ştiinţe, şi atunci ele sînt ştiinţe la fel ca
ştiinţele naturii, avînd aceeaşi epistemologie (astfel încît calificativul „umaniste" nu desemnează
decît o specificitate ţinînd de domeniul de investigaţie; fie că ele sînt realmente umaniste (sau
sociale, sau altceva), şi atunci ele nu sînt ştiinţe şi nu au nici epistemologie" (Milner 1989, 10).
Cu alte cuvinte, dacă lingvistica este o ştiinţă, ea nu poate fi „umanistă". Se poate
trage de aici concluzia sau că lingvistica este o ştiinţă experimentală, sau că nu este
o ştiinţă, iar atunci problema epistemologiei sale nu se mai pune. Evident că Milner
optează pentru prima soluţie: pentru el lingvistica este o ştiinţă experimentală, iar
unul din scopurile lucrării sale este tocmai acela de a pune bazele epistemologice ale
acestei ştiinţe.
E nevoie oare să adoptăm un punct de vedere opus celui al lui Milner în această
problemă a statutului experimental al lingvisticii, opunînd lingvisticii sale ştiinţifice
o lingvistică „umanistă"? Independent de faptul că termenul „lingvistică umanistă"
ni se pare lipsit de sens, este clar că viitorul lingvisticii depinde de condiţia de a avea
un caracter ştiinţific, care s-o situeze alături de ştiinţele naturii. La fel stau lucrurile
şi în cazul pragmaticii; nu încape nici o îndoială, în ceea ce ne priveşte, că pragmatica
este o ştiinţă experimentală, ca şi lingvistica, şi în exact aceeaşi măsură.

3. PRAGMATICA FACE PARTE D I N LINGVISTICĂ?


Am văzut că pragmatica nu-şi găseşte loc în cadrul lingvisticii, aşa cum e descrisă ea
de către Milner. In această situaţie, se pot propune două căi pentru soluţionarea
problemei vizînd statutul pragmaticii.
VIITORUL PRAGMATICII 471

(i) Descrierea pe care o face Milner lingvisticii nu este o descriere corectă: ea


trebuie extinsă pentru a putea lua în considerare aspectele legate de uzul lim­
bajului şi pentru a permite pragmaticii să-şi ocupe locul care i se cuvine în această
ştiinţă a limbajului care este lingvistica.
(ii) Descrierea pe care o face Milner lingvisticii este cea corectă şi nu este cazul
să fie modificată. Pragmatica nu vizează limbajul, ci uzul, utilizarea lui de către
vorbitori, iar Milner avea dreptate s-o excludă din cîmpul lingvisticii înţeleasă
în sensul strict al cuvîntului. Locul pragmaticii este alături de lingvistică şi nu
înăuntrul ei.
Am văzut că, în ceea ce priveşte caracterul de ştiinţă experimentală al lingvisticii,
sîntem perfect de acord cu Milner. A repune în discuţie descrierea pe care o face
Milner lingvisticii nu este, după părerea noastră, o sarcină interesantă sau justi­
ficată în vreun fel. Aşadar, vom aborda aici cea de-a doua posibilitate, potrivit
căreia avem de-a face cu două ştiinţe vecine şi complementare, şi nu cu o singură
ştiinţă.
Ar trebuie mai întîi să cădem de acord asupra a ceea ce este pragmatica,
dar, dacă mai e nevoie s-o spunem, recenta înflorire a unor teorii zis „pragmatice"
nu simplifică deloc lucrurile în această privinţă. Punctul comun al acestui vast
ansamblu de „teorii" pragmatice este, probabil, pînă la un anumit punct cel
puţin, domeniul de investigaţie. Fenomenele care interesează pragmatica - şi în
acest sens se vorbeşte, cum notează Levinson (1983), de o „disciplină reparatoare"
- sînt cele care intervin în procesul interpretării enunţurilor, dar care nu sînt
tratate nici de sintaxă şi nici de semantică. Este vorba de fenomene extrem de
diverse care privesc limbajul în exerciţiu şi în context, atribuirea de referenţi,
dezambiguizarea, atribuirea forţei ilocuţionare etc.
Acest vast domeniu ne permite deja să afirmăm că pragmatica nu ţine ca
atare de lingvistică, înţeleasă ca analiză a faptelor de limbă determinate în mod
convenţional, şi pe care le studiază deja sintaxa şi semantica. Dacă se poate în­
tr-adevăr admite că determinarea forţei ilocuţionare trece prin convenţionalitate,
atribuirea de referenţi, în schimb, nu poate fi nicidecum redusă la convenţio­
nalitate, chiar dacă exploatează unele aspecte ale acesteia. Se cuvine deci să
renunţăm în mod hotărît la proiectul de a înscrie pragmatica înăuntrul lingvis­
ticii. Trebuie să încercăm mai curînd să punem bazele unei pragmatici care să
poată interacţiona cu lingvistica, pentru a ajunge, dacă se poate, la o analiză
completă a fenomenului producerii şi intrepretării enunţurilor.
Pornind de la acest ansamblu de fenomene, mult mai vast decît pare la
prima vedere, au fost elaborate diverse teorii. In loc să le trecem în revistă, vom
încerca mai degrabă, plecînd de la condiţiile formulate de Milner, să alcătuim
472 CONCLUZIE

tabloul unei pragmatici ideale. Se va nota în acest sens că, dacă, aşa cum am
văzut mai sus, pragmatica intervine alături de lingvistică şi nu în cadrul acesteia,
anumite caracteristici ale lingvisticii îi vor putea rămîne străine, după cum unele
din propriile sale caracteristici vor rămîne străine lingvisticii.

4. CARACTERISTICILE EPISTEMOLOGICE
ALE ŞTIINŢELOR EXACTE
Amintim că, după opinia lui Milner, punctul central al epistemologiei lingvistice
se poate rezuma în felul următor:
P Dacă lingvistica este o ştiinţă, ea este o ştiinţă experimentală.
Pragmatica nu se poate disocia în această privinţă de lingvistică, astfel încît
putem avansa formula:
P2 Dacă pragmatica este o ştiinţă, ea este o ştiinţă experimentală.
Prin urmare, în ce priveşte apartenenţa la ştiinţele experimentale, lingvistica şi
pragmatica trebuie să satisfacă aceleaşi cerinţe. O ştiinţă experimentală satisface
trei criterii:
(i) Matematizarea empiricului, ce corespunde caracterului literal al propo­
ziţiilor: simbolurile sînt utilizate fără a fi nevoie să se ia în considerare ceea ce
ele desemnează, ci doar propriile lor reguli, asigurîndu-se astfel caracterul repe­
tabil, iterabil, al demonstraţiilor, şi deci caracterul experimental. Pe de altă parte,
o propoziţie empirică are un referent reperabil în spaţiu şi timp.
(ii) Stabilirea unei relaţii cu tehnica: în cazul lingvisticii şi al pragmaticii,
relaţiile cu tehnica sînt destul de reduse. Se poate menţiona totuşi domeniul
predării limbilor şi, de asemenea, acela, mai serios vizat, al lingvisticii compu­
taţionale, fie că e vorba de traducerea automată, fie de dialogul om-maşină.
(iii) Caracterul falsificabil al propoziţiilor: o propoziţie falsificată este o pro­
poziţie ce poate fi contrazisă în principiu de un număr finit de observaţii em­
pirice. Un test constă în construirea acestui ansamblu finit de observaţii empirice
care pot contrazice o propoziţie a teoriei. Experimentarea este manifestarea
datelor care permit aplicarea testului. Orice experimentare se bazează deci pe o
teorie minimală prealabilă, iar falsificarea este o simplă respingere a acesteia. Se
înţelege de la sine că datele empirice folosite în cazul respingerii trebuie să fie
independente de propoziţiile testate.

Acestea sînt deci criteriile ce definesc caracterul empiric, experimental al


unei ştiinţe. Primele două sînt extrinsece, în timp ce al treilea este intrinsec.
VIITORUL PRAGMATICII 473

5. CRITERII ŞI POSTULATE DE BAZĂ C O M U N E LINGVISTICII


ŞI PRAGMATICII
Cum stau lucrurile în ce priveşte respectarea acestor trei criterii de către lingvis­
tică? Lingvistica respectă sau poate respecta primul criteriu, cel al matematizării
datelor; respectă şi criteriul al treilea, acela privind caracterul falsificabil al
propoziţiilor teoretice; dar nu îl satisface pe al doilea, relaţia cu tehnica. în­
tr-adevăr, domeniul de aplicaţie al lingvisticii este restrîns şi, chiar dacă se recu­
noaşte utilitatea teoriilor limbajelor formale pentru domeniul informaticii,
lingvistica rămîne totuşi un fel de cenuşăreasă a revoluţiei informatice. Şi aceasta
din mai multe cauze: nu există, pe de o parte, o relaţie directă între o propoziţie
a ştiinţei limbajului şi o procedură tehnică; pe de altă parte, această distanţă dintre
ştiinţa limbajului şi aplicaţiile ei i-a determinat pe tehnicienii informaticii să-şi
elaboreze propria lor lingvistică, care este mai degrabă o tehnică aplicată lim­
bajului decît o ştiinţă a limbajului. De aceea, în opinia lui Milner, calea aplica­
ţiilor tehnice se află încă departe de lingvistică. Cele trei criterii, al matematizării
empiricului, al relaţiei cu tehnica şi al caracterului falsificabil, se reduc prin
urmare la două criterii, pe care Milner le formulează în felul următor:

(i) Lingvistica recurge la o funcţie de falsificare bazată pe realitatea empirică


(ancorată în realitatea spaţio-temporală).
(ii) Propoziţiile pe care le avansează nu sînt analitice.
Pragmatica, pe care am prezentat-o pînă acum ca fiind o parteneră, o ştiinţă
complementară lingvisticii, trebuie să împartă cu aceasta statutul de ştiinţă
experimentală, aşa cum am arătat în P2. Deci, ea trebuie să satisfacă cel puţin
cele două criterii de mai sus. C u m rămîne totuşi cu criteriul privind relaţia cu
tehnica? Dacă în sine pragmatica este, asemeni lingvisticii, incapabilă să sta­
bilească relaţii cu tehnica (în speţă cu informatica), nu la fel stau lucrurile în cazul
în care pragmatica se asociază cu lingvistica; căci alianţa dintre ele poate institui
acea relaţie cu tehnica pe care nici una şi nici cealaltă nu o pot stabili în mod
individual. Ca membră a acestei alianţe, pragmatica va trebui deci să respecte
cele trei criterii impuse de o ştiinţă experimentală. Insă lingvistica mai are un
număr de postulate (principii fundamentale) pe care va trebui să le împartă cu
pragmatica.
Milner enumera următoarele principii de bază:
(i) factum linguae, faptul că ceea ce se vorbeşte este o limbă;
(ii) factum linguarum, existenţa unor limbi diferite care formează totuşi
o clasă omogenă;
474 CONCLUZIE

(iii) factum grammaticae, faptul că limbile pot fi descrise pornind de la


proprietăţile lor, faptul de gramatică.
Deşi lingvistica şi pragmatica satisfac (împreună) cele trei criterii ale ştiinţelor
experimentale şi răspund principiilor de bază enumerate mai sus, ele nu au totuşi
acelaşi obiect de studiu. Tocmai această diferenţă dintre obiectul lingvisticii şi
cel al pragmaticii justifică colaborarea dintre ele, cel puţin în principiu şi lăsînd
deoparte prejudecăţile cutărui lingvist sau cutărui pragmatician, permiţîndu-le
să satisfacă împreună criteriile care fac din ele ştiinţe experimentale în deplinul
sens al cuvîntului.

6. OBIECTUL LINGVISTICII ŞI OBIECTUL PRAGMATICII


După opinia lui Milner, lingvistica are drept principal obiect distincţia dintre
ceea ce este şi ce nu este o limbă. C u m pragmatica intervine după lingvistică,
completînd-o într-un fel, această distincţie nu constituie un obiect de studiu
pentru pragmatică. O altă preocupare a lingvisticii, legată de prima, este şi aceea
de a deosebi ce este de ce nu este gramatical: din acest punct de vedere, exemplul
este un dat lingvistic ce reprezintă subiectul unei judecăţi de atribuire sau jude­
cată de gramaticalitate (cf. Milner 1989) (judecată de genul „cerul este albastru"
se spune). Se va nota că această preocupare pentru gramaticalitatea enunţurilor
se întemeiază pe o ipoteză fundamentală:
H Posibilul din limbă şi posibilul material pot să nu coincidă.
Cu alte cuvinte, se pot enunţa anumite expresii sau fraze care nu sînt gramaticale.
In acest sens, sarcina lingvisticii nu constă în a colecţiona datele de limbă, ci în
a le distinge unele de altele. Astfel, gramatica se apropie de normă: judecata de
diferenţă este o judecată modală. Tocmai de explicarea judecăţii gramaticale se
ocupă lingvistica. Regulile la care recurge în acest scop au patru caracteristici.
(i) In măsura în care judecata gramaticală este o judecată modală (sepoate.../ nu
se poate...), regulile se prezintă ca nişte injoncţiuni (spuneţi.../ nu spuneţi...).
(ii) Ele determină nişte procese (nişte transformări, ca în lingvistica generativă,
de pildă).
(iii) Ele fac posibilă judecata de atribuire a diferenţialului de bază.
(iv) Ele nu trebuie să fie cunoscute pentru a putea fi aplicate, cu alte cuvinte,
ele nu sînt conştiente, iar un simplu proces de introspecţie nu e suficient pentru
a le descoperi.
In pragmatică, distincţia dintre enunţuri gramaticale şi enunţuri agrama-
ticale, chiar dacă rămîne importantă, nu are nevoie să fie explicată: aceasta e
VIITORUL PRAGMATICII 475

sarcina lingvisticii. Cea a pragmaticii este să dea seama de acele aspecte ale
producerii şi interpretării enunţurilor pe care nu le tratează lingvistica. In această
situaţie, ea nu se poate mulţumi cu distincţia dintre enunţuri gramaticale şi
enunţuri agramaticale. Este momentul să prezentăm acum raţiunile ştiinţifice
pentru care divorţul dintre lingvistică şi pragmatică este legitim, chiar dacă nu
exclude colaborarea dintre ele.
Lingvistica trebuie să explice diferenţialul lingvistic, obiectul său fiind
propriu-zis factum-ul linguae; fără să repună totuşi în discuţie deosebirea dintre
posibilul din limbă şi posibilul material, pragmatica trebuie să explice existenţa
(materială) a posibilelor materiale care nu coincid cu posibilele din limbă; invers,
există posibile în limbă care nu coincid cu posibilele materiale. Obiectul prag­
maticii este într-adevăr producerea şi intrepretarea completă a enunţurilor, iar
capacitatea pe care o avem de a produce şi de a interpreta enunţuri agramaticale
poate furniza informaţii preţioase privind procesele de care ne folosim în pro­
ducerea şi interpretarea enunţurilor gramaticale. Altfel spus, pragmatica trebuie
să se ocupe şi de lucrurile de care nu se ocupă lingvistica.
Se va nota pe de altă parte că, din moment ce pragmatica nu are ca obiect
atribuirea diferenţialului lingvistic şi nici explicarea acestuia, regulile pe care ea
le comportă, dacă comportă reguli, nu vor fi nici ele injonctive în sensul în care
pot fi cele ale lingvisticii. Regulile pragmaticii vor putea determina totuşi unele
procese; ele nu vor viza judecata de atribuire a diferenţialului gramatical; ele nu
vor trebui neapărat cunoscute pentru a putea fi aplicate. Aşadar, ele păstrează
acele caracteristici ale regulilor lingvistice care nu sînt direct legate de dife­
renţialul gramatical.
Această diferenţă dintre obiectele lingvisticii şi cele ale pragmaticii necesită
cîteva comentarii: a spune că lingvistica are drept obiect factum-ul linguae, în
timp ce pragmatica are drept obiect interpretarea completă a enunţurilor, în­
seamnă oare că lingvistica nu are nimic de zis în ce priveşte interpretarea enun­
ţurilor? Desigur că lucrurile nu stau aşa: chiar dacă interpretarea enunţurilor
nu este preocuparea ei majoră, lingvistica explică cea mai mare parte, dacă nu
chiar totalitatea aspectelor convenţionale ale unui enunţ. Cu toate acestea, dacă
obiectul pragmaticii este interpretarea completă a enunţurilor, înseamnă că
lingvistica nu o face în suficientă măsură şi că rămîne ceva în această interpretare,
un rest despre care lingvistica nu are nimic de spus şi care este, cel puţin în parte,
nonconvenţional.

7. PRAGMATICA ŞI RESTUL LINGVISTICII


Pentru a lămuri natura acestui rest interpretativ, vom folosi o metodă comună
lingvisticii şi pragmaticii, metoda variaţiei.
476 CONCLUZIE

Pentru a descrie metoda variaţiei, să analizăm următoarele două exemple, împrumutate,


via Milner, de la Pascal şi, respectiv, de la Valery:
(1) Liniştea eternă a spaţiilor infinite mă înspăimîntă.
(2) Sporovăială intermitentă a micilor noastre societăţi mă linişteşte.
Milner recurge la acest exemplu pentru a arăta care este deosebirea dintre sintaxă şi semantică:
de la (1) la (2), structura sintactică rămîne stabilă, ceea ce se schimbă este aspectul semantic al
enunţului.
Pentru a arăta care este diferenţa dintre semnificaţia lingvistică şi inter­
pretarea completă a unui enunţ, vom circumscrie, prin metoda variaţiei, dife­
renţa concomitentă ce separă o frază de un enunţ.
Fie fraza următoare:
(3) Pisica mea stă pe preş.
Fraza poate fi pronunţată în diverse situaţii şi de către diferiţi locutori:
(4) Anne Reboul, la Geneva pe strada Bouleaux, nr. 17, în data de 11 august 1992,
la ora zece dimineaţa: „Pisica mea stă pe preş".
(5) Jacques Moeschler, la prezbiteriul Saint-Vincent din Drame, în data de 14
noiembrie 1992, la ora două după-amiază: „Pisica mea stă pe preş".
enunţurile (4) şi (5) corespund frazei unice (3). Ele nu prezintă deci nici o deosebire pe plan
sintactic şi semantic. Cu toate acestea, ele suscită două interpretări foarte diferite:
(4') Avimael stă pe preşul din apartamentul situat la etajul cinci de pe strada
Bouleaux, nr. 17, la Geneva, în data de 11 august 1992, la ora zece dimineaţa.
(5') Candide stă pe preşul din prezbiteriul Saint-Vincent din Drome, la data
de 14 noiembrie 1992, ora două după-amiază.
Dacă nici sintaxa, nici semantica nu au nimic de spus în legătură cu această dife­
renţă de interpretare, este pentru că sintaxa şi semantica, adică lingvistica, nu
au de spus despre enunţ cu nimic mai mult decît pot spune despre frază. Tocmai
această diferenţă asupra căreia lingvistica nu se pronunţă prezintă interes pentru
pragmatică. Sarcina sa este deci de a descrie întregirea semnificaţiei lingvistice a
frazelor pînă la interpretarea completă a enunţurilor corespunzătoare.
S-ar putea totuşi aduce contraargumentul că această diferenţă vizează doar
situaţia de enunţare şi că semnificaţia lingvistică, în relaţie cu situaţia de enunţare,
ar putea determina interpretarea completă a enunţului, fără să mai fie necesară
intervenţia unui proces complementar. Dar, independent de problema insăşi a
conjuncţiei dintre semnificaţia lingvistică şi situaţia de enunţare, trebuie să remar­
căm că elementele indiciale, de pildă, determină proceduri care acţionează direct
asupra datelor furnizate de situaţia de enunţare, date care, trebuie subliniat, scapă
în întregime analizei lingvistice. Pe de altă parte, anumite diferenţe de accep-
tabilitate a frazelor, mai subtile decît simpla gramaticalitate sau agramaticalitate,
nu pot fi explicate prin analiza lingvistică. Să ne gîndim şi la conectorii nonlogici.
VIITORUL PRAGMATICII 477

Oricum însă, elementele evocate mai sus par a fi, cel puţin în parte, de
natură convenţională. Dacă ele sînt singurele elemente ce separă domeniul prag­
maticii de cel al lingvisticii, atunci de ce nu am include pragmatica în lingvistică?
Ar fi de ajuns să extindem puţin domeniul acesteia din urmă. Vom aminti aici
un principiu de bază al lingvisticii, aşa cum o concepe Milner:

P3 Numai un dat lingvistic poate explica un dat lingvistic.

Se înţelege de la sine că problemele ridicate mai sus nu se pot explica recurgînd


la alte date lingvistice. Astfel, există unele elemente, determinate convenţional,
care joacă un rol în interpretarea completă a enunţurilor, cu toate că nu ţin de
semnificaţia lingvistică şi intervin în afara ariei lingvisticii.
Pentru a ne convinge de utilitatea analizei pragmatice, e nevoie doar să
examinăm cu atenţie fenomenul proceselor de saturare.

8. P R O C E S E L E DE SATURARE
In opinia lui Milner, un termen lexical are trei dimensiuni care, luate împreună,
permit identificarea acestuia:
(i) forma sa fonologică, adică secvenţa sonoră căreia îi corespunde termenul;
(ii) sensul său lexical, adică totalitatea condiţiilor pe care un obiect al lumii (în
sens larg) trebuie să le satisfacă pentru a fi referentul acelui termen;
(m) apartenenţa sa categorială, adică faptul de a fi un substantiv, un verb, un
adjectiv etc...
Dacă una dintre aceste dimensiuni lipseşte sau este insuficientă, se apelează la
următorul principiu:

P O entitate lingvistică incompletă trebuie să poată dobîndi dimensiunile


care îi lipsesc.

Procesele care remediază eventualele lipsuri ale unei entităţi lingvistice incom­
plete sînt procesele de saturare, iar acestea sînt în cea mai mare parte pragmatice.
Ele se sprijină, după Milner, fie pe situaţia de discurs, fie pe contextul lingvistic,
exemplul clasic de intervenţie a proceselor de saturare fiind anafora.
Astfel, pragmatica vine să se alăture lingvisticii p e n t r u a da seamă de
procesele nespecific lingvistice ale interpretării enunţurilor. In acest sens,
trebuie să înţelegem că, deşi recurge în m o d legitim şi cel mai frecvent de
altfel la exemple construite, pragmatica poate apela şi la exemple autentice,
utilizate nu ca teste, ci mai curînd ca o manifestare a faptelor interpretative
ce mai rămîn de explicat.
478 CONCLUZIE

Vom analiza din acest punct de vedere următorul exemplu agramatical:


(6) *Il neige et elle tient.
["•Ninge şi ţine]
Acest exemplu ilustrează distincţia lingvistică dintre posibil din limbă şi posibil material: este un
exemplu autentic, deci un posibil material, dar este agramatical şi deci nu este un posibil din limbă.
Exemplul ilustrează de asemenea necesitatea, pentru pragmatică, de a utiliza exemple ce aparţin
posibilului material, fără a se număra însă şi printre posibilele din limbă; această distincţie pune
in evidenţă faptul, interesant în sine, că posibilitatea de a interpreta un enunţ nu depinde neapărat
de gramaticalitatea frazei ce îi corespunde.
Astfel, nu numai că procesele de interpretare completă a enunţurilor depăşesc
cadrul proceselor propriu-zis lingvistice, dar saturarea poate interveni şi în
cazurile în care, din motive de agramaticalitate, ar fi considerată mai curînd
imposibilă.
Exemplele oferite de elementele indiciale, de conectori sau de saturare arată
că pragmatica are drept obiect procesele ce ţin de un aspect convenţional dar
nu strict lingvistic al limbajului, adică de un aspect convenţional al limbajului
care nu determină relaţiile unui termen lingvistic cu alţi termeni lingvistici din
aceeaşi frază, ci mai degrabă relaţia unui termen lingvistic cu o entitate non-
lingvistică, fie că este vorba de un obiect al lumii, fie că e vorba de o reprezentare
mentală. Analiza unor exemple de anaforice lipsite de antecedent exprimat
lingvistic este foarte instructivă în acest sens: într-adevăr, tot ce poate aduce ca
informaţie pronumele respectiv este faptul că obiectul desemnat de el în lume
poate fi desemnat printr-un masculin sau printr-un feminin, ceea ce, să recu­
noaştem, lasă deschis un vast cîmp de posibilităţi. Procesul de atribuire a referen­
ţilor nu poate recurge la un antecedent, inexistent în acest caz, şi trece mai
degrabă printr-un mecanism de formare şi de confirmare/infirmare a unor ipo­
teze, mecanism ce se supune unei singure restricţii, aceea a genului pronumelui
utilizat.

9. TREBUIE INTEGRATĂ PRAGMATICA


ÎNTR-O EVENTUALĂ SEMIOTICĂ?
Ne aflăm deci departe de procesele determinate lingvistic. Să însemne oare că
pragmatica trebuie inclusă într-o eventuală semiotică? Intrucît semiotica este
studiul sistemelor de semne, adică a ceea ce este determinat în mod convenţional,
fie într-o limbă, fie într-un sistem de semne nonlingvistic, problema aceasta se
va vedea că nu se pune. Chestiunea ridicată de saturarea prenumelor fără refe­
rent exprimat lingvistic nu se poate soluţiona apelînd la mai multe aspecte con­
venţionale, ci făcînd apel la procese în care partea ce revine acestor aspecte este
VIITORUL PRAGMATICII 479

foarte redusă. Nu vedem aşadar cum s-ar putea integra pragmatica în vreo semio­
tică anume.
Un proces de formare şi de confirmare/infirmare de ipoteze, ca cel pe care
tocmai l-am menţionat, nu apare însă numai în cursul saturării lingvistice. Evi­
dent că formarea de ipoteze este un fenomen frecvent în viaţa cotidiană: simţind
un miros de gaz, facem ipoteza că pe undeva este o scurgere şi confirmăm această
ipoteză examinînd cazanul de încălzire sau maşina de gătit; văzînd maşina unui
prieten parcată în faţa casei sale, facem ipoteza că el trebuie să fie acasă şi con­
firmăm această ipoteză bătînd la uşa lui pentru a-i da bineţe etc. Cu alte cuvinte,
dacă pragmatica este strîns legată de lingvistică, ocupîndu-se pe larg de procese
de saturare din care cel puţin o parte sînt determinate în mod convenţional, chiar
dacă ele nu sînt pur lingvistice (ca de pildă cele care privesc elementele indiciale),
ea tratează în schimb procese mentale, a căror sferă de aplicaţie depăşeşte cu mult
un simplu proces de saturare lingvistică. Astfel, pragmatica se ocupă de procese
mentale nonlingvistice din care unele sînt declanşate de elemente lingvistice
şi au drept scop saturarea acestor elemente lingvistice, în timp ce altele nu
au nimic de a face cu acestea şi tratează informaţii decurgînd direct din
perceperea lumii exterioare.
Cu toate acestea, chiar şi procesele declanşate de factori lingvistici trebuie
să fie reglementate dincolo de elementele lingvistice oferite de context sau din­
colo de elementele nonlingvistice furnizate de situaţia de enunţare. Astfel, într-o
serie de asemenea cazuri, de care lingvistica nu trebuie să se ocupe dar pe care
pragmatica nu le poate ignora, caracterizarea procesului de saturare ca proces
ce recurge la contextul lingvistic sau la situaţia de enunţare este insuficientă şi
se impune a fi completată cu unul sai mai multe principii ce ar reglementa
procesul de producere şi de verificare a ipotezelor. Or, am văzut mai sus că
procesele descrise de pragmatică acţionează asupra unor informaţii extrem de
diferite care nu sînt neapărat lingvistice. Aceste principii ar trebui, din pure
raţiuni de economie ştiinţifică, să nu se limiteze doar la procesele lingvistice, ci
să poată fi aplicate apriori la totalitatea proceselor accesibile pragmaticii.
Pe scurt, pragmatica nu poate fi în nici un caz încorporată în vreo semantică,
oricare ar fi aceasta. Ea trebuie să deţină, pe de altă parte, nişte principii care să
reglementeze procesele de formare şi de confirmare/infirmare de ipoteze, fie că aceste
procese au ca obiect date lingvistice, fie că se aplică la alte tipuri de date.

10. STATUTUL EXEMPLELOR ÎN LINGVISTICĂ ŞI ÎN PRAGMATICĂ


In cartea sa, Milner notează că diferenţa dintre posibilul material şi posibilul
din limbă, ca şi absenţa unei manifestări experimentale de altă n a t u r ă decît
exemplul, întotdeauna construit în lingvistică, fac ca lingvistica să fie o ştiinţă
480 CONCLUZIE

ce nu operează niciodată cu „date brute". Toate exemplele presupun deja un ra­


ţionament lingvistic, o gramatică minimală. Din cauza acestei particularităţi,
lingvistica funcţionează în cadrele epistemologice ale dispozitivului: acesta per­
mite construirea unor reprezentări detaliate în afara accesului la date brute şi se
întemeiează pe trei precepte fundamentale:

(1) Se pot admite propoziţii care depăşesc cadrul observaţiei.


(ii) Propoziţiile lingvisticii sînt realiste, ele privesc substanţa obiectelor.
(iii) Lingvistica trebuie să ofere nişte reprezentări ale obiectelor la fel de detaliate
ca şi cînd ar avea acces la datele brute.
Cum stă pragmatica în această privinţă? Se bazează şi ea pe epistemologia dispo­
zitivului? Are acces la datele brute? Altfel spus, exemplele sînt întotdeauna construite
în pragmatică? Reprezintă ele singura manifestare experimentală a pragmaticii?
In actuala stare de lucruri, exemplele sînt într-adevăr unica manifestare
experimentală de care dispune pragmatica. Dar la întrebarea dacă exemplele sînt
sau nu construite este mai greu de răspuns. In opinia lui Milner, problema
construirii exemplelor nu este pusă în mod corect, căci un exemplu este întot­
deauna construit. Pe de o parte, el este selecţionat pe baza uneia dintre pro­
prietăţi şi nu pe baza tuturor proprietăţilor sale; pe de altă parte, el este întot­
deauna analizat: alegerea exemplului în scopul testării unei reguli anume se face
tocmai în funcţie de modul în care este analizat.
Se înţelege de la sine că analiza lui Milner se aplică şi pragmaticii: un
exemplu poate prezenta în pragmatică diverse proprietăţi, dintre care o parte
vor fi, desigur, lingvistice, dar o altă parte vor fi pragmatice.
Să considerăm exemplul următor.
(7) Bătrînul duce o poartă.
Doar în plan pragmatic poate ilustra acest exemplu procesul pragmatic de dezambiguizare
{bătrînul poate fi un substantiv sau un adjectiv, duce un substantiv sau un verb, poartă de ase­
menea, iar o poate fi un articol sau un pronume), procesul de saturare a anaforicelor, în cazul în
care o este un pronume etc.
Pe de altă parte, tocmai pentru că este analizat, exemplul poate fi folosit pentru
a testa un tip sau altul de analiză, a unui proces pragmatic sau altul.
Astfel, exemplul (6), fiind agramatical dar şi interpretabil în acelaşi timp, poate fi utilizat pentru
a testa regula:
R, Agramaticalitatea unui enunţ nu interzice neapărat interpretarea lui.
Regula de faţă implică următorul principiu;
P. Posibilul lingvistic şi posibilul pragmatic nu sînt identice.
VIITORUL PRAGMATICII 481

Aşadar, în pragmatică, ca şi în lingvistică, un exemplu este întotdeauna construit,


fie că e autentic sau nu, căci implică întotdeauna o analiză prealabilă. In această
situaţie, pragmatica, la fel ca lingvistica, nu are acces la datele brute şi, dacă ţine
să poată oferi reprezentări detaliate, ea trebuie să se situeze în cadrul episte­
mologic al dispozitivului şi să adopte cele trei principii enunţate mai sus. Trebuie
de asemenea să preia caracteristicile unui dispozitiv ştiinţific, chestiune cu care
vom încheia descrierea unei pragmatici ideale.

11. CARACTERISTICILE U N U I DISPOZITIV ŞTIINŢIFIC


O ştiinţă care adoptă epistemologia dispozitivului trebuie desigur să adopte cele
trei principii de bază enumerate mai sus, dar ea trebuie de asemenea să-şi con­
struiască dispozitivul sau dispozitivele respectînd nişte reguli precise, caracte­
ristice unui dispozitiv ştiinţific.

(i) Un dispozitiv poate fi reprezentat în spaţiu şi timp.


(ii) El este conjectural, adică e construit prin inferenţă.
(iii) Este detaliat şi implică un ansamblu de supoziţii mai curînd decît o supoziţie
unică.
(iv) El nu este refutabil în sine, ci doar prin propoziţiile sale.
(v) El comportă unele segmente intrinsec arbitrare, adică caracterul neverificabil
al anumitor propoziţii este legat de caracterul lor arbitrar.
(vi) Este clar şi bine distinct.
(vii) Este cauzal, ceea ce înseamnă că observabilul şi dispozitivul conjectural se
află într-o relaţie cauzală.

Din moment ce pragmatica răspunde acestor cerinţe şi lingvistica de asemenea,


cooperarea dintre ele nu mai constituie o problemă; de fapt, aşa cum vom vedea
imediat, viitorul pragmaticii trece prin alianţa ei cu lingvistica.

12. VIITORUL PRAGMATICII


Viitorul pragmaticii trebuie privit sub două aspecte:
(i) Primul, puţin cam sordid, este un aspect instituţional: de unde provin fon­
durile care susţin şi vor susţine în viitor pragmatica?
(ii) Al doilea este un aspect de ordin ştiinţific: în ce direcţie şi cu ce scop(uri)
trebuie să se dezvolte pragmatica?
Aceste două aspecte sînt în m o d evident legate unul de altul. In funcţie de
provenienţa fondurilor care îi sînt alocate, pragmatica se va dezvolta într-o
482 CONCLUZIE

direcţie sau alta şi invers, în funcţie de direcţia în care va evolua pragmatica, o


anume sursă de finanţare va avea sau nu mai mult decît alta interesul să o susţină.
După părerea noastră, şi observaţia nu se referă doar la pragmatică, spri­
jinul pe care îl va primi pragmatica va fi cu atît mai important cu cît cercetările
de pragmatică se vor dovedi mai interesante pentru anumite domenii tehnice,
cum ar fi desigur „industriile limbii". Se înţelege însă că pragmatica nu va avea
mare lucru de oferit anumitor domenii din cadrul industriilor limbii cum ar fi
recunoaşterea automată a sunetelor (domeniul „vorbirii"). Ea va prezenta în
schimb un mare interes pentru toate acele domenii cuprinse în industriile limbii
care au tangenţă cu interpretarea şi chiar cu producerea enunţurilor, e vorba cu
precădere de traducerea automată şi de dialogul om-maşină.
Este deci în interesul ei ca pragmatica să-şi aprofundeze cercetările în
domeniul interpretării enunţurilor. Acesta constituie de altfel domeniul său
firesc: cercetările asupri politeţii sau a modalităţilor de a deschide sau de a închide
o secvenţă conversaţională ţin mai degrabă de etnometodologie sau de micro-
sociologie. Mai este însă o problemă: nu riscă oare pragmatica să întîmpine, în
relaţiile sale cu tehnica, aceleaşi dificultăţi pe care le semnalează Milner vorbind
despre lingvistică, şi anume lipsa unei relaţii directe între propoziţiile ştiinţifice
şi aplicaţiile lor tehnice, precum şi neîncrederea pe care o poate inspira această
distanţă tehnicienilor limbii?
Această problemă se pune realmente pentru pragmatică, cum se pune de
altfel şi pentru lingvistică, dar nu este fără rezolvare. Pe de o parte, distanţa dintre
propoziţiile lingvisticii şi tehnică nu se datorează lingvisticii în sine, ci faptului
că tehnica urmăreşte un lucru pe care lingvistica singură nu i-1 poate oferi, şi
anume o interpretare mai completă a enunţurilor decît cea pe care o dă simpla
analiză lingvistică. Soluţia nu este alta decît alianţa dintre lingvistică şi prag­
matică, de unde importanţa pe care pragmaticianul şi lingvistul trebuie să o
acorde compatibilităţii epistemologice a celor două discipline. Ceea ce lingvistica
singură sau pragmatica singură nu pot asigura, lingvistica împreună cu prag­
matica ar trebui să poată face. Pe de altă parte, neîncrederea tehnicienilor ar
trebui să diminueze pe măsură ce se afirmă caracterul de ştiinţă experimentală
al lingvisticii şi al pragmaticii. In aceste condiţii, distanţa dintre postulatele
lingvisticii şi ale pragmaticii (luate împreună) şi tehnică pe de altă parte nu ar
trebui să fie mai mare decît distanţa care există între alte ştiinţe experimentale
şi tehnică.
Aşadar, caracterul de ştiinţă experimentală nu este doar un imperativ etic
pentru lingvistică şi pragmatică, ci şi unul de ordin practic, reuşind să atingă o
rigoare ştiinţifică mai înaltă, pragmatica îşi poate asigura un viitor instituţional.
VIITORUL PRAGMATICII 483

In ce priveşte dezvoltarea ştiinţifică, relaţia cu tehnica mai are şi un alt


avantaj pe lîngă cel instituţional: dacă tehnica aşteaptă de la lingvistică şi prag­
matică furnizarea u n o r elemente care să-i permită să realizeze procese automate
de analiză a limbajului, lingvistica şi pragmatica pot aştepta la rîndul lor de la
tehnică confirmarea sau infirmarea unor ipoteze privind desfăşurarea proceselor
de interpretare şi de producere a limbajului, care putem presupune că sînt auto­
mate, chiar dacă nu sînt în întregime codificate, şi nici cu totul previzibile în
afara unui sistem de credinţe. La urma urmei, Dumnezeu nu joacă zaruri, nici
măcar cu limbajul.
BIBLIOGRAFIE

Adam, J.-M. (1990), Elements de linguistique textuelle. Theorie et pratique de


l'analyse textuelle, Bruxelles, Mardaga.
Allwood, J., Andersson, L.G., & Dahi, O. (1977), Logic in Linguistics, Cam-
bridge, Cambridge University Press.
Anscombre, J.-C. (1973), «Meme le roi de France est sage», Communications 20,
40-82.
— (1975), «II etait une fois une princesse aussi belle que bonne», Semantikos 1 , 1-26.
— (1979), «Delocutivite generalisee, delocutivite benvenistienne et performa-
tivite», Langue francaise 42, 69-84.
— (1989), «Theorie de l'argumentation, topo'i et structuration discursive» , Re-
vue quebecoise de linguistique 18/1, 1 3-56.
Anscombre, J.-C, & Ducrot, O. (1 977), « Deux mais en francais ?», Lingua 43,
23-40.
— (1983), LArgumentation dans la langue, Bruxelles, Mardaga.
— (1986), «Argumentativite et informativite», in Meyer, M. (ed),Delametaphysique
a la rhetorique, Bruxelles, Editions de l'Universite de Bruxelles, 79-94.
Ariei, M. (1 988), «Referring and accessibility», Journal of Linguistics 24, 65-87.
Atlas, J.D., & Levinson, S.C. (1981), «It-clehs, informativeness, and logical
form: Radical pragmatics (revised standard version)», in Cole, P. (ed.) (1981),
Radical Pragmatics, New York, Academic Press, 1-51.
Auchlin, A., & Zenone, A. (1980), «Conversations, actions, actes de langage:
elements d'un systeme d'analyse», Cahiers de linguistique francaise 1, Univer-
site de Geneve, 6-41.
Austin, J.L. (1970), Quand dire, c'estfaire, Paris, Seuil.
Auwera, J. van der (1979), «Pragmatic presupposition: Shared beliefs in a theory
of irrefutable meaning», in Oh, C.K., & Dinneen, D.A. (eds.), Syntax and
Semantics 11; Presupposition, New York, Academic Press, 249-264.

Bach, K. (1 987), Thought andReference, Oxford, Clarendon Press.


Bach, K., & Harnish, R.M. (1979), Linguistic Communication and Speech Acts,
Cambridge (Mass.), The MIT Press.
486 BIBLIOGRAFIE

Bakhtine, M. (1977), Le Marxisme et la philosophie du langage, Paris, Minuit. -


(1978), Esthetique et theorie du roman, Paris, Gallimard.
— (1984), Esthetique de la creation verbale, Paris, Gallimard.
Banfield, A. (1982), Unspeakable Sentences. Narration and Representation in the
Language o/Fiction, Londres, Routledge & Kegan Paul.
Bates, E. (1976), Language in Context. The Acquisition o/Pragmatics, New York,
Academic Press.
Beaugrande, R.A. de, & Dressler, W. (1981), Introduction to Text Linguistics,
Londres, Longman.
Benveniste, E. (1966), Problemes de linguistique generale, Paris, Gallimard. -
(1974), Problemes de linguistique generale II, Paris, Gallimard.
Berrendonner, A. (1981), Elements de pragmatique linguistique, Paris, Minuit.
Berrendonner, A., & Reichler-Beguelin, M.-J. (1990), «Decalages: Ies niveaux de
l'analyse linguistique», Langue francaise 81, 99-125.
Blakemore, D. (1987), Semantic Constraints onRelevance, Oxford, Basil Blackwell.
Bloomfield, L. (1970), Le Langage, Paris, Payot.
Borel, M.-J., Grize, J.-B., & Mieville, D. (1983), Essai de logique naturelle, Berne,
Lang.
Brown, P, & Levinson, S.C. (1978), «Universals in language usage: Politeness
phenomena», in Goody, E.N. (ed.), Questions and Politeness, Cambridge,
Cambridge University Press, 55-289.
— (1987), Politeness. Some Universals in Language Use, Cambridge, Cambridge
University Press.

Carnap, R. (1942), Introduction to Semantics, Cambridge (Mass.), The MIT Press.


Carston, R. (1988), «Implicature, explicature, and truth-theoretic semantics», in
Kempson, R. (ed.), Mental Representations. The Interface between Language
and Reality, Cambridge, Cambridge University Press, 155-181.
— (1990), «Quantity maxims and generalised implicature», UCL Working Pa-
pers in Linguistics 2, 1-31.
Castafieda, H.N. (1979), «On the philosophical foundations of the theory of
communication: Reference», in French, P.A., UehlingJr., Th.E., & Wettstein,
H.K. (eds.), Contemporary Perspectives in the Philosophy of Language, Minne-
apolis, University of Minnesota Press, 125-146.
— (1989), Thinking, Language andExperience, Minneapolis, University of Min-
nesota Press.
Chafe, W. (1976), «Givenness, contrastiveness, definitiveness, subjects, topics,
and points of view», in Li, C.N. (ed.,), Subject and Topics, New York, Academic
Press, 25-55.
BIBLIOGRAFIE 487

Charolles, M. (1978), «Introduction aux problemes de la coherence des textes»,


Langue francaise 38, 7-41.
— (1983), «Coherence as a principie in the interpretation of discourse», Text 3/1 ,
71 -99.
— (1987), «Text connexity, text coherence and text interpretation processing»,
in Sozer, E. (ed.), Text Connexity, Text Coherence, Hambourg, Buske, 1-15.
— (1988 a), «Les etudes sur la coherence, la cohesion et la connexite textuelle
depuis la fin des annees 1960», ModMes linguistiques 10/2, 45-66.
— (1988 b), «Les plâns d'organisation textuelle. Periodes, chaînes, portees et
sequences», Pratiques 57, 3-13.
— (1989), «Coherence as a principie in the regulation of discursive production»,
in Heydrich, W., Neubauer, E, PetSfi, J.S., St Sozer, E. (eds,), Connexity and
Coherence. Analysis of Text and Discourse, Berlin, de Gruyter, 3-15.
— (1990), «Cout, surcout et pertinence», Cahiers de linguistique francaise 11,
Universite de Geneve, 127-147.
Charolles, M., & Sprenger-Charolles, L. (1989), «Les paradoxes de la resolution
immediate des pronoms», in Reichler-Beguelin, M.J. (ed.), Perspectives metho-
dologiques et epistemologiques dans les sciences du langage, Berne, Lang, 159-189.
Chastain, C. (1975), «Reference and context», in Gunderson, K. (ed.), Language,
MmdandKnowledge, Minneapolis, University of Minneapolis Press, 194-269.
Chierchia, G., & McConnell-Ginet, S. (1990), Meaningand Grammar. An In­
troduction to Semantics, Cambridge (Mass.), The M I T Press.
Chomsky, N. (1969), La Linguistique cartesienne, Paris, Seuil.
— (1971), Aspects de la theorie syntaxique, Paris, Seuil.
— (1975), «Structure profonde, structure de surface et interpretation seman-
tique», in Questions de semantique, Paris, Seuil, 9-72.
— (1986), Barriers, Cambridge (Mass.), T h e M I T Press.
— (1987), La Nouvelle Syntaxe, Paris, Seuil.
— (1991), Theorie du gouvernement et du liage. Les conferences de Pişe, Paris, Seuil.
Clark, H., & Haviland, S.E. (1977), «Comprehension and the given-new con-
trasts», in Freedle, R. (ed.) Discourse Production and Comprehension, Hillsdale,
Erlbaum, 1-40.
Cohen, L.J. (1971), «The logical particles of natural language», in Bar-Hillel, Y.
(ed.), Pragmatics of Natural Language, Dordrecht, Reidel, 50-68.
Cole, P. (ed.), (1978), Syntax and Semantics 8; Pragmatics, N e w York, Academic
Press.
— (1981), Radical Pragmatics, N e w York, Academic Press.
Cole, P, & Morgan, J.L. (eds.) (1975), Syntax and Semantics 3: Speech Acts, N e w
York, Academic Press.
488 BIBLIOGRAFIE

Conein, B. (1990), «Formalite et contingence interactionnelle: echange des noms


et des salutations au telephone», in Les Formes de la conversation, voi. 1, Paris,
C N E T , 145-160.
Cooper, R. (1986), «Tense and discourse location in situation semantics», Lin-
guistics and Philosophy 9/1, 1 7-36.
Corblin, F. (1985), «Remarques sur la notion d'anaphore», Revue quebecoise de
linguistique 15/1, 173-195.
Cornulier, B. de (1984), «Pour l'analyse minimaliste de certaines expressions de
quantite, Reponse â des objections d'Anscombre et Ducrot»,JournalofPrag-
matics 8/5-6, 661-691.
— (1985), Effets de sens, Paris, Minuit.
Cressweil, M.J. (1983), «A highly impossible scene», in Băuerle, R., Schwarze,
Ch., & von Stechow, A. (eds.), Meaning, Use and Interpretation o/Language,
Berlin/New York, de Gruyter, 62-78.
— (1985), Structured Meanings. The Semantics of Propositional Attitudes, Cam-
bridge (Mass.), The MIT Press.

Danes, F. (1968), «Some thoughts on the semantic structure of the sentence»,


Lingua 21, 55-9.
Davidson, D. (1984), «What metaphors mean», in Inquiries into Truth & Inter­
pretation, Oxford, Clarendon Press, 245-264.
Dijk, T.A. van (1972), Some Aspects of Text Grammars, La Haye, Mouton.
— (1977), Text and Context. Explorations in the Semantics and Pragmatics of Dis­
course, Londres, Longman.
Donnellan, K. (1979), «Speaker reference, descriptions and anaphora», in French,
PA., Uehlingjr., Th.E., & Wettstein, H.K. (eds.), Contemporary Perspectives
in the Philosophy of Language, Minneapolis, University of Minnesota Press,
28-44.
Dowty, D.R. (1 986), «The effects of aspectual class on the temporal structure of
discourse: Semantics or pragmatics ?», Linguistics and Philosophy 9/1, 37-61.
Dowty, D.R., Wall, R., & Peters, S. (1981), Introduction to Montague Semantics,
Dordrecht, Reidel.
Ducrot, O. (1972), Dire et ne pas dire. Principes de semantique linguistique, Paris,
Hermann.
— (1972/1980), «Illocutoire et performatif», InDireet nepasdire, Paris, Hermann,
e
2 ed., 279-305.
— (1973), La Preuve et le dire, Tours, Mame.
— (1977), «Note sur la presupposition et le sens litteral», postface a Henry, R,
LeMauvais Outil. Langue, sujet et discours, Paris, Klincksieck, 169-203.
BIBLIOGRAFIE 489

— (1979 a), «L'imparfait en francais», Linguistische Benchte 60, 21-23. - (1979


b), «Xes lois de discours», Langue frangaise 42, 21-33.
— (1980 a), «Analyse de textes et linguistique de Penonciation», in Ducrot, O.
et al., Les Mots du discours, Paris, Minuit, 7-56.
— (1980 b), «Analyses pragmatiques», Communications 32, 11-60.
— (1980 c), Les Echelles argumentatives, Paris, Minuit.
— (1982), «Notes sur Pargumentation et Pacte d'argumenter», Cahiers de linguis­
tique frangaise 4, Universite de Geneve, 143-163.
— (1983), «Operateurs argumentatifs et visee argumentative», Cahiers de linguis­
tique francaise 5, Universite de Geneve, 7-36.
— (1984), LeDire et le dit, Paris, Minuit.
— (1987), «Argumentation et topoi argumentatifs», ms.
— (1989), Logique, structure, enonciation, Paris, Minuit.
Ducrot, Q, etal. (1980), Les Mots du discours, Paris, Minuit.
Ducrot, O., & Todorov, T. (1972), Dictionnaire encyclopedique des sciences du
langage, Paris, Seuil.

Eco, U. (1972), La Structure absente. Introduction a la recherche semiotique, Paris,


Mercure de France.

Fauconnier, G, (1976), «Remarques sur la theorie des phenomenes scalaires»,


Semantikos 1/3, 13-36.
— (1984), Espaces mentaux. Aspects de la construction du sens dans les langues
naturelles, Paris, Minuit.
Fillmore, C.J. (1982), «Towards a descriptive framework for spaţial deixis», in
Jarvella, R., & Kiein, E. (eds.), Speech, Place and Action, Londres, Wiiey.
Fillmore, C.J., & Langendoen, D.T. (eds.) (1971), Studies in Linguistic Seman-
tics, N e w York, Hoit, Rinehart & Winston.
Firbas, J. (1964), «On defining the theme in funcţional sentence analysis», Tra-
vaux linguistiques de Prague I, 267-280.
Fodor, J. (1986), La Modularite de l'esprit, Paris, Minuit.
Fontanier, P. (1830/1968), Les Figures du discours, Paris, Flammarion.
Fornel, M. de (1990), «Semantique du prototype et analyse de conversation»,
Cahiers de linguistique frangaise 11, Universite de Geneve, 159-178.
Frege, G. (1882/1971), Ecrits logiques et philosophiques, Paris, Seuil.

Galmiche, M. (1975), La semantique generative, Paris, Larousse.


— (1991), Semantique linguistique et logique. Un exemple: la theorie de R. Mon-
tague, Paris, Presses universitaires de France.
490 BIBLIOGRAFIE

Gardiner, A . H . (1989), Langage et acte de langage. Aux sources de lapragmatique,


Lille, Presses universitaires de Lille.
Gazdar, G. (1977), Implicature, Presupposition and Logical Form, Bloomington,
IULC.
— (1979), Pragmatics. Implicature, Presupposition and Logical Form, N e w York,
Academic Press.
Geiss, M., & Zwicky, A. (1971), «On invited inferences», Linguistic Inquiry 2,
561-566.
Genette, G. (1972), Figures III, Paris, Seuil.
— (1983), Nouveau discours du recit, Paris, Seuil.
Goffman, E. (1973), La Mise en scene de la vie quotidienne, 2 voi., Paris, Minuit.
— (1974), Les Rites d'interaction, Paris, Minuit.
— (1987), Facons deparler, Paris, Minuit.
Goodman, N. (1976),LanguagesofArt, Indianapolis, Hackett Publishing Com-
pany.
Gordon, D., & Lakoff, G. (1973), «Postulats de conversation», Langages 30, 32-55.
— (1975), «Conversaţional postulates», in Cole, P, & Morgan, J.L. (eds.), Syn-
tax and Semantics 3: Speech Acts, N e w York, Academic Press, 83-106.
Grice, H.P. (1957), «Meaning», The Philosophical Review 67, 377-388.
— (1967), Logic and Conversation: The William James Lectures, ms.
— (1975), «Logic and conversation», in Cole, R, 8c Morgan, J.L. (eds.), Syntax
and Semantics 3: Speech Acts, N e w York, Academic Press, 41-58.
— (1978), «Further notes on logic and conversation», in Cole, P. (ed.), Syntax
and Semantics 9: Pragmatics, N e w York, Academic Press, 113-127.
— (1979), «Logique et conversation», Communications 30, 57-72.
— (1989), Studies in the Way ofWords, Cambridge (Mass.), Harvard University Press.
Grize, J.B. (1972), Logique moderne. Fascicule I, Paris/La H a y e , M o u t o n /
Gauthier-Villars.
— (1982), De la logique â l'argumentation, Geneve, Droz.
— (1990), Logique et langage, Paris, Ophrys.
Grize, J.B. (ed.) (1984), Semiologie du raisonnement, Berne, Lang. Groupe \x.
(1982), Rhetorique generale, Paris, Seuil.
Gumperz, J. (1989), Engager la conversation. Lntroduction a la sociolinguistique
interactionnelle, Paris, Minuit.
Gumperz, J., & Hymes, D. (1972), Direcdons in Sociolinguistics. The Ethnography
of Communication, N e w York, Hoit, Rinehart & Winston.

Halliday, M.A.K. (1967), « Notes on transitivity and theme in English : Part 2»,
Journal of Linguistics 3, 1 99-244.
BIBLIOGRAFIE 491

—(1970), «Language structure and language function», in Lyons, J. (ed.), New


Horizons in Linguistics, Harmondsworth, Penguin Books, 140-165.
Hamburger, K. (1986), La Logique des genres litteraires, Paris, Seuil.
Hjelmslev, L. (1968), Prolegomenes a une theorie du langage, Paris, Minuit.
Hockett, C.F. (1958), A Course in Modern English, N e w York, Macmillan.
Hooper, P. (1979), «Some observations on the typology of focus and aspect in
narrative language», Studies in Language 3 / 1 , 37-64.
Hooper, R, & Thompson, S. (1980), «Transitivity in grammar and discourse»,
Language 56/2, 251-299.
Horn, L.R. (1972), On the Semantic Properties of Logicul Operators in English,
Bloomington, IULC.
— (1984), «Towards new taxonomy for pragmatic inference: Q-based and R-based
implicature», in Schiffrin, D. (ed.), Meaningform and Use in Context (GURT
B4), Washington, Georgetown University Press.
— (1985), «Metalinguistic negation and pragmatic ambiguity», Language 6 1 / 1 ,
121-174.
—- (1988), «Pragmatic Theory», in Newmeyer, F. (ed.),Linguistics: The Cambridge
Survey, voi. 1, Cambridge, Cambridge University Press, 113-145.

Jackendoff, R.S. (1972), Semantic Interpretation in Generative Grammar, Cam-


bridge (Mass.), The M I T Press.
— (1 983), Semantics and Cognition, Cambridge {Mass.), The MIT Press.
Jacob, P. (1980), LEmpirisme logique,- Paris, Minuit.
Jakobson, R. (1963), «Linguistique et poetique», in Essais de linguistiquegenerale,
Paris, Minuit, 209-248.
Jayez, J., & Reboul, A. (1990), «Si j'aurais su, j'aurais mis Paris en bouteille:
contrefactualite et inference», Cahiers de linguistiquefrancaise 11, Universite
de Geneve, 49-75.
Johnson-Laird, P.N. (1983), Mental Models. Towards a Cognitive Science of Lan-
guage, Inference, and Consciousness, Cambridge, Cambridge University Press.

Kamp, H., & Rohrer, C. (1983), «Tense in texts», in Bauerle, R., Schwarze, C,
& von Stechow, A. (eds.), Meaning, Use, and Interpretation of Language,
Berlin/New York, de Gruyter, 250-269.
Kaplan, D. (1977), Demonstratives :AnEssay in the Semantics, Logic, Metaphysics
and Epistemology of Demonstratives and Other Indexicals, ms._
— (1978), «Dthat», in Cole, P (ed.), Syntax and Semantics 9: Pragmatics, N e w
York, Academic Press, 47-68.
492 BIBLIOGRAFIE

Karttunen, L. (1973), «Presuppositions of compound sentences», Linguistic


Inquiry 4, 169-194.
Karttunen, L., 8c Peters, S. (1979), «Convenţional implicature», in O h , C.K.,
& Dinneen, D.A. (eds.), Syntax andSemantics II:Presupposition, N e w York,
Academic Press, 1-56.
Keenan, E.O. (1976), «The universality of conversaţional postulates», Language
in Society 5, 67-80.
Kempson, R. (1975), Presupposition and the Delimitadon of Semantics, Cam-
bndge, Cambridge University Press.
Kempson, R. (ed.) (1988), MentalRepresentations. The Inter/ace between Language
and Reality, Cambridge, Cambridge University Press.
Kerbrat-Orecchioni, C. (1990), Les Interactions verbales, Paris, Colin.
Kleiber, G. (1987), «Quelques reflexions sur le vague dans les langues naturelles»,
in Etudes de linguistique generale et de linguistique latine offertes en hommage
a Guy Serbat, Paris, Bibliotheque de l'information, 157-172.
— (1989), «Peut-on definir une categorie generale de l'anaphore?», in Reprise (s):
travaux sur lesprocessus referentiels anaphoriques, Publications du groupe Ana-
phore et Deixis 1 , Strasbourg.
— (1990 a), La Semantique duprototype. Categories et sens lexical, Paris, Presses
universitaires de France.
— (1990 b), «Quand ii n'a pas d'antecedent», Langages 97, 24-50.
— (1990 c), «Marqueurs referentiels et processus interpretatifs: p o u r une ap-
proche "plus semantique"», Cabiers de linguistique francaise 11 , Universite
de Geneve, 241-258.
Kripke, S. (1979), «A puzzle about belief», in Margaiit, A. (ed.), Meantng and
Use, Dordrecht, Reidel, 239-283.
— (1982), La Logique des nomspropres, Paris, Minuit.
Kuroda, S.Y. (1986), «A formal theory of speech acts», Linguistics andPhilosophy
9, 495-524.

Labov, W. (1976), Sociolinguistique, Paris, Minuit.


— (1978), Le Parler ordinaire, 2 voi., Paris, Minuit.
Labov, W., & Eanshel, D. (1977), Tberapeutic Discourse. Psychotherapy as Con-
versation, N e w York, Academic Press.
Lakoff, G. (1972 a), «Linguistics and natural logic», in Davidson, D., & H a r m a n ,
G. (eds.), Semantics of Natural Language, Dordrecht, Reidel, 545-665.
— (1972 b), «Hedges: A study in meaning criteria and the logic of fuzzy con-
cepts», Papersfrom the 8 th Regional Meeting of the Chicago Linguistic Society,
182-228.
BIBLIOGRAFIE 493

— (1982), Categories and Cognitive Models, Trier, LĂUT.


— (1987), Women, Fire and Dangerous Things. What Categories Reveal about the
Mmd, Chicago, The University of Chicago Press.
Lakoff, R. (1973), «The logic of politeness: Or minding your p's and ^'s,
Proceedings of the Ninth Regional Meeting of the Chicago Linguistic Society,
292-305.
Langendoen, D.T., & Savin, H.B. (1971), «The projection problem for presup-
positions», in Fillmore, C.J., & Langendoen, D.T. (eds.), Studies in Linguis­
tic Semantics, N e w York, Hoit, Rinehart & Winston, 55-62.
Leech, G. (1980), Explorations in Semantics and Pragmatics, Amsterdam, John
Benjamins.
— (1990), Vrinciples of Pragmatics, Londres, Longman.
Levelt, J.M. (1989), Speaking. From Intention to Articulation, Cambridge (Mass.),
The M I T Press.
Levinson, S.C. (1983), Pragmatics, Cambridge, Cambridge University Press.
— (1987), «Minimization and conversaţional inference», in Verschueren, J., &
Bertucelli-Papi, M. (eds.), The Pragmatic Perspective, A m s t e r d a m , J o h n
Benjamins, 51-129.
Lewis, D. (1973), Counterfactuals, Oxford, Basil Blackwell.
— (1983), Philosophical Papers, Volume I, Oxford, Oxford University Press.
Luscher, J.-M. (1994), «Les marques de connexion: des guides p o u r Pinterpreta-
tion», in Moeschler, J., et al.,Langage etpertinence. Reference temporelle, ana-
phore, connecteurs et lexique, Nancy, Presses universitaires de Nancy, cap. 3.
Lycan, W.G. (1984), Logical Form in NaturalLanguage, Cambridge (Mass.), The
M I T Press.
Lyons, J. (1977), Semantics, 2 voi., Cambridge, Cambridge University Press.
— (198G), Semantique linguistique, Paris, Larousse.

Marandin, J.-M. (1986), «Des mots et des actions: compliment, complimenter et


Paction de complimenter», Lexiques 5, 65-99.
Martin, J . N . (1979), Some Misconceptions in the Critique of Semantic Presupposi-
tions, Bloomington, I U L C .
Martin, R. (1976), Inference, antonymie et paraphrase. Elements pour une theorie
semantique, Paris, Klincksieck.
McCawley, J . D . (1981), Everything that Linguists Have always Wanted to Know
about Logic*, ''but Where Ashamed to Ask, Chicago, The University of Chi­
cago Press.
Mehler, J., & Dupoux, E. (1987), «De la psychologie â la science cognitive», Le
Debat 47, 65-87.
494 BIBLIOGRAFIE

Miller, G.A., & Johnson-Laird, P.N. (1976), LanguageandPerception, Cambridge


(Mass.), The Belknap Press of Harvard University Press.
Milner, J.-C. (1978), De la syntaxe a l'interpretation. Quantite, insultes, excla-
mations, Paris, Seuil.
— (1982), Ordres et raisons de langue, Paris, Seuil.
— (1989), Introduction a une science du langage, Paris, Seuil.
Moeschler, J. (1982), Dire et contredire. Pragmatique de la negation et acte de
refutation dans la conversation, Berne, Lang.
— (1985 a),Argumentation et conversation. Elementspour une analysepragmatique
du discours, Paris, Hatier.
— (1985 b), «Contradiction et coherence dans La Cantatrice chauve», Cahiers de
linguistique francaise, Universite de Geneve, 79-102.
— (1989 a), Modelisation du dialogue. Representation de l'inference argumentative,
Paris, Hermes.
— (1989 b), «La problematique des regles d'enchaînement et d'interpretation
revisitee», in Rubattel, C. (ed.), Modeles du discours. Rechercbes actuelles en
Suisse romande, Berne, Lang, 61-84.
— (1990 a), «Pragmatique et linguistique de la parole», in Amacker, R., & Engler,
R. (eds.), Presence de Saussure, Geneve, Droz, 143-162.
—- (1990 b), «Theorie des actes de langage et analyse de conversation», in
Charolles, M., Fischer, S., & Jayez, J. (eds.), Le Discours. Representations et
interpretations, Nancy, Presses universitaires de Nancy, 53-69.
— (1991), «The pragmatic aspects of linguistic negation: Speech act, argumen-
tation and pragmatic inference», Argumentation 6/1 , 51-76.
— (1992), «Une, deux ou trois negations ?», Langue francaise 94, 8-25.
Moeschler, J., & Reboul, A. (1985), «Ambiguite et strategies interpretatives dans
L'Ecole des maris>->, Cahiers de linguistique frangaise 6, Universite de Geneve,
11-48.
Momague, R. (197'4), Formal Philosophy. SelectedPapersofRichardMontague, N e w
Haven, Yale University Press.
Morgan, J.M. (1978), «Two types of convention in indirect speech acts», in Cole, P.
(ed.), Syntax and Semantics 8: Pragmatics, N e w York, Academic Press, 245-259.
Morris, Ch. (1938), « Foundations of the theory of signs », in International
Encyclopaedia of Unified Sciences 1/2, Chicago, University of Chicago Press.
— (1974), «Fondements de la theorie des signes», Langages 35, 15-21.

Nozick, R. (1981), Philosophical Explanations, Oxford, Clarendon Press.


Nunberg, G.D. (1978), The Pragmatics ofReference, Bloomington, IULC.
BIBLIOGRAFIE 495

O h , C.K., & Dinneen, D.A. (eds.) (1979), Syntax and Semantics 11: Presup-
position, New York, Academic Press.
Ortony, A. (1979), «Metaphor: A multidimensional problem», in Ortony, A.
(ed.), Metaphorand Thought, Cambridge, Cambridge University Press, 1-16.
Ortony, A. (ed.) (197'9), Metaphor and Thought, Cambridge, Cambridge Univer-
sity Press.

Peirce, C.S. (1931-1958), CoUectedPapers, voi. 1-8, Cambridge (Mass.), Harvard


University Press.
Perelman, C. (1977), L'Empire rhetorique. Rhetorique et argumenration, Paris,
Vrin.
Petofi, J.S. (1975), «Une theorie partielle du texte (TeSWeST) et quelques aspects
de son application», in Petofi, J.S. (ed.), Vers une theorie partielle du texte,
Hambourg, Buske, 113-132.
Putnam, H. (1975), Mind, Language and Reality. Philosophical Papers 2, Cam-
bridge, Cambridge University Press.

Rastier, F. (1991), Semantique et recherches cognitives, Paris, Presses universitaires


de France.
Reboul, A. (1984), Le Discours theâtral. Prohlemes de narratologie et de pragma-
tique linguistique, these de 3 e cycle, Paris, EHESS.
— (1985), «Le texte de theâtre comme discours dialogal monologique poly-
phonique», Cahiers de linguistique francaise 6, Universite de Geneve, 49-77.
— (1992), Rhetorique et stylistique de laftction, Nancy, Presses universitaires de
Nancy.
— (1994), «L'anaphore pronominale : le probleme de l'attribution des referents»,
in Moeschler, J., et al., Langage et pertinence. Reference temporelle, anaphore,
connecteurs et lexique, Nancy, Presses universitaires de Nancy, chapitre 2.
Recanati, F. (1979 a),La Transparence etl'enonciation. Pour introduire a la pragma-
tique, Paris, Seuil.
— (1979 b), «Insinuation et sous-entendu», Communications 30, 95-106.
— (1981), Les Enoncesperformatifs, Paris, Minuit.
Reddy, M. (1969), «The conduit metaphor. A case of frame conflict in our lan-
guage about language», in Ortony, A. (ed.), Metaphor and Thought, Cam-
bridge, Cambridge University Press, 284-324.
Reichenbach, H. (1947), Elements of Symbolic Logic, N e w York, Free Press.
Reichler-Beguelin, M.J. (1988): «Anaphore, cataphore et memoire discursive»,
Pratiques 57, 15-43.
496 BIBLIOGRAFIE

Reichman, R. (1 98b), Getting Computers to Talk like You andMe, Cambridge


(Mass.), The M I T Press.
Reinach, A. (1983), «The A priori foundations of the civil kw», Aletheia 3, 1-142.
Reinhart, T. (198b), «Principes de perception des formes et organisation tem-
porelle des textes narratifs», Recberches linguistiques 14/15, 45-92.
Rizzi, L. (1988), «On the structural uniformity of syntactic categories», in
Congres de la langue basque, Vitoria-Gasteiz, Servio Central de Publicationes
del Gobernio Vasco, 89-101.
Rogers, A., Wall, B., & Murphy, J.P. (eds.) (1977), Proceedings of the Texas Con-
ference on Performatives, Presuppositions and Implicatures, Arlington, Center
for Applied Linguistics.
Rosch, E. (1977), «Classification of real-world objects: Origins and represen-
tations in cognition», in Johnson-Laird, P.N., & Wason, P.C. {eds.), Think-
ing. Readings in Cognitive Science, Cambridge, Cambridge University Press,
212-222.
— (1978), «Principles of categorization», in Rosch, E., & Lloyd, B. (eds.), Cog­
nition and Categorization, Hilisdale, Laurence Erlbaum, 27-48.
Ross, J.R. (1970), «On declarative sentences», in Jacob, R.A., & Rosenbaum,
FS. (eds.), Readings in English Transformational Grammar, Waltham, Ginn,
222-272.
Roulet, E., et al. (1985), UArticulation du discours enfrancais contemporain Berne,
Lang.
Russell, B. (1905), «On denoting», Mind 14, 479-493.

Sacks, H. (1972), «On the analyzability of stories by children», in Gumperz,


J., & Hymes, D., Directions in Sociolinguistics. The Ethnography ofCommu-
nication, N e w York, Hoit, Rinehart & Winston, 325-345.
Sacks, H . , Schegloff, E.A., & Jefferson, G. (1974), «A simplest systematics for
the organization of turn-taking in conversation», Language 50/4, 696-735.
— (1978), «A simplest systematics for the organization of turn-taking in con­
versation», in Schenkein, J. (ed.), Studies in the Organisation of Conversaţional
Interaction, N e w York, Academic Press, 7-55.
Sadock, J.M. (1974), Toward a Linguistic Theory of Speech Acts, N e w York, Aca­
demic Press.
— (1978), «On testing for conversaţional implicature», in Cole, P. (ed.), Syntax
and Semantics 8: Pragmatics, N e w York, Academic Press, 281-297.
Saussure, F. de (1968), Cours de linguistique generale, Paris, Payot.
Sayward, C. (1974), «The received distinction between pragmatics, semantics
and syntax», Foundations of Language 11 , 97-104.
BIBLIOGRAFIE 497

Schank, R.C., & Abelson, R.P. (1977), «Scripts, plâns and knowledge», inJohn-
son-Laird, P.N., & Wason, R C . (eds.), Thinking. Readings in Cognitive Sci­
ence, Cambridge, Cambridge University Press, 421-32.
Schegloff, E. (1972), «Sequencing in conversaţional openings», in Gumperz, J.,
& Hymes, D. (eds.), Directions in Sociolinguistics. The Ethnography of Com­
munication, N e w York, Hoit, Rinehart & Winston, 346-380.
Schmale-Buton, E., & Schmale, G. (1984), Conversations telephoniques, Bielefeld,
Universite,
Searle, J.R. (1969), Speech Acts, Cambridge, Cambridge University Press.
— (1972), Les Actes de langage, Paris, H e r m a n n .
— (1975), «Indirect Speech Acts», in Cole, P, & Morgan, J.L. (eds.), Syntax and
Semantics 3 : Speech Acts, N e w York, Academic Press, 59-82.
— (1977), «A classification of illocutionary acts», in Rogers, A., Wall, B., &
Murphy, J.P. (eds.), Proceedings offhe Texas Conference on Performatives,
Presuppositions andImplicatures, Airlington, Center for Applied Linguistics,
27-45.
— (1979), Expression andMeaning, Cambridge, Cambridge University Press.
— (1982), Sens et expression, Paris, Minuit.
Searle, J.R., & Vanderveken, D. (1985), Foundations of Illocutionary Logic, Cam­
bridge, Cambridge University Press.
Sgall, R, et al. (1969), A Funcţional Approach to Syntax, Amsterdam, Elsevier.
Shannon, C.E., & Weaver, W. (1949), TheMathematical Theory ofCommuni-
cation, Urbana, University of Illinois Press.
Sinclair, J.McH., & Coulthard, R.M. (1975), Towards an Analysis ofDiscourse.
The English Used by Teachers and Pupils, Oxford, Oxford University Press.
Smith, N . , & Wilson, D. (1979), Modern Linguistics. The Results of Chomsky's
Revolution, Bloomington, Indiana University Press.
Smullyan, R. (1983), Quel est le titre de ce livre?, Paris, Dunod.
Sperber, D., & Wilson, D. (1978), «Les ironies comme mention», Poetique 36,
399-412.
— (1982), «Mutual knowledge and relevance in theories of comprehension», in
Smith, N.V. (ed.), Mutual Knowledge, N e w York, Academic Press, 61 -85.
— (1986 a), Relevance. Communication and Cognition, Oxford, Blackweil.
— (1986 b), «Facons de parler», in Cahiers de linguistiquefrangaise 7, Universite
de Geneve, 9-26.
— (1989), La Pertmence. Communication et cognition, Paris, Minuit,
Stalnaker, R. (1977), «Pragmatic presuppositions», in Rogers, A., Wall, B., & Murphy,
J.P. (eds.), Proceedings ofthe Texas Conference on Performatives, Presuppositions
and Implicatures, Arlington, Center for Applied Linguistics, 135-147.
498 GLOSAR

Strawson, P.F. (1974), Subject and Predicate in Logic and Grammar, Londres,
Methuen.
— (1977), «De l'acte de reference», in Etudes de logique et de linguistique, Paris,
Seuil, 9-38.

Tasmowski-De Ryck, L., & Verluyten, P. (1982), «Linguistic control of pro-


nouns», Journal of Semantics 1/4, 323-346.
Tasmowski, L., & Verluyten, P. (1985), «Control mechanisms of anaphora»,
Journal of Semantics 4/4, 341-370.

Vachek, J. (1966), The Linguistic School of Prague, Bloomington, Indiana Uni-


versity Press.
Vachek, J. (ed.) (1964), A Prague School Reader in Linguistics, Bloomington,
Indiana University Press.
Vanderveken, D. (1988), Les Actes de discours, Bruxelles, Mardaga.
Vendler, Z. (1967), Linguistics in Philosophy, Ithaca, Corneli University Press.
Vignaux, G. (1 976), LArgumentation, Geneve, Droz.
Vuillaume, M. (1990), Grammaire temporelle des recits, Paris, Minuit.

Weinrich, H. (1973), Le Temps. Le recit et le commentaire, Paris, Seuil.


Wilson, D. (1975), Presupposiîions and Non-Truth-Conditional Semantics, New
York, Academic Press.
Wilson, D., & Sperber, D. (1979), «Remarques sur l'interpretation des enonces
selon Paul Grice», Communications 30, 80-94.
— (1986), «Pragmatics and modularity», Parasession on Pragmatics and Gram-
matical Theory, Chicago, Chicago Linguistics Society, 61-85.
— (1990), «Forme linguistique et pertinence», Cahiers de lingmstique frangaise
11, Universite de Geneve, 13-53.
— (1993), «Pragmatique et temps», Langages 112, 8-25.
Wittgenstein, L. (1953), Philosophical Investigations, New York, Macmillan.

Yule, G. (1982), «Interpreting anaphora without identifying reference», Journal


of Semantics 1/4, 315, 322.
GLOSAR

acte de vorbire/acte de limbaj: Pînă în anii '50, filozofii şi un mare n u m ă r de


lingvişti credeau că funcţia frazelor declarative este de a descrie lumea. Acest
postulat, denumit mai tîrziu în mod pejorativ iluzie descriptivă, a fost pus la
îndoială de către filozoful de la Oxford John Austin. Acesta era apărătorul ideii
conform căreia orice frază gramaticală completă corespunde performării a trei
acte diferite:
(i) un act locuţionar, care corespunde faptului de a vorbi, adică pronunţării de
către vorbitor a unei fraze sau alteia;
(ii) un act ilocuţionar, care corespunde actului pe care vorbitorul intenţionează
să-1 îndeplinească folosind o frază sau alta: promisiune, ameninţare, botez, decla­
raţie de război e t c ;
(iii) unul sau mai multe acte perlocuţionare, care sînt acte pe care vorbitorul le
îndeplineşte prin pronunţarea unei fraze sau a alteia: persuasiune, intimidare etc.
[fr. acte de langage]

adevăr: Cf. vericondiţionalitate [fr. verite].

ambiguitate: Vom restrînge acest termen la accepţia lui semantică. O frază este
ambiguă dacă este susceptibilă să primească mai multe semnificaţii. Această
posibilitate provine din două surse principale: un cuvînt din frază este ambiguu
şi are două sau mai multe sensuri diferite (ambiguitate lexicală); construcţia
sintactică a frazei este ambiguă şi poate fi reprezentată în diferite feluri (ambi­
guitate sintactică). Se va observa că dacă există ambiguitate lexicală sau am­
biguitate sintactică, există automat şi ambiguitate semantică. Pe de altă parte, o
frază este ambiguă semantic dacă cele două lecturi care îi sînt asociate determină
condiţii de adevăr diferite [fr. ambiguite].

anaforă: Se vorbeşte de anaforă atunci cînd un termen, adesea un pronume de


persoana a treia, este folosit pentru a relua o altă expresie nominală care îl
precedă, numită tradiţional antecedent, şi de la care pronumele î m p r u m u t ă
referinţa, adică obiectul pe care aceasta îl desemnează. In exemplul Praga este
500 GLOSAR

capitala Cehiei. Ea este vizitată de mulţi turişti, Praga este antecedentul pro­
numelui ea, ea este anaforic, iar unul şi celălalt desemnează acelaşi obiect, adică
oraşul din lume care este vizitat de mulţi turişti. Atunci cînd antecedentul
urmează anaforicului, se va vorbi de cataforă: S-a produs un incident neplăcut:
Petre l-a lovit pe Mihai (unde incident este cataforă pentru Petre l-a lovit pe Mihaî)
\fr. anaphore].

antecedent: Cf. anaforă [fr. antecedent].

antonim: doi termeni lexicali sînt antonimi atunci cînd se opun unul altuia: mic/
mare, frumos/urît etc. In cazul antonimelor, opoziţia se caracterizează prin relaţia
de implicaţie care merge de la asertarea unuia dintre termeni la negarea celuilalt,
inversul nefiind adevărat (astfel, mic implică nu mare, pe cînd nu mare nu implică
mic) (fr. antonyme).

atributiv: In mod frecvent se deosebesc două întrebuinţări/uzuri ale unei de­


scripţii definite (ex: pisica neagră a mătuşii Ursula, dinele vecinilor, specialitatea
bucătarului, sora lui Rene etc), uzul atributiv şi uzul referenţial. In amîndouă
aceste întrebuinţări descripţia definită poate trimite la un obiect, cu deosebirea
că în uzul referenţial vorbitorul are în minte un obiect anume, pe cînd în uzul
atributiv, pe oricare dintre obiectele care corespund descripţiei. Prin faptul că
ţine mai degrabă de folosirea limbajului decît de limbajul însuşi, această distincţie
este de natură fundamental pragmatică [fr. attributif\.

autonomie referenţială: Acest termen se aplică expresiilor refenţiale care, prin


simplul fapt al semnificaţiei lor lexicale, reuşesc, cel puţin în principiu, să-şi
determine un referent atunci cînd sînt folosite într-o frază. Descripţiile definite
şi nedefinite sînt un exemplu bun de expresii referenţiale autonome din punct
de vedere referenţial. Acest termen aparţine terminologiei lui Jean-Claude Milner
[fr. autonomie referentielle].

autoreferinţă: Nu se face nici o diferenţă între suireferinţă şi autoreferinţâ pentru


a se desemna un enunţ care referă la el însuşi: aşa sînt enunţurile care apar în
anumite paradoxuri, grupate sub numele de paradoxurile mincinosului: să ne
gîndim mai ales la Eu mint sau Această frază este falsă. Se va observa totuşi că
autoreferinţâ nu este suficientă pentru a provoca paradoxul, după cum o arată
propoziţia Această frază este adevărată: ea. este autoreferenţială, dar nu paradoxală,
[fr. auto-reference şi sui-reference]
GLOSAR ' ' " " 501

cataforă: Cf. anaforă [fr. cataphore].

categorie: Categoria, şi uneori chiar şi conceptul, legată adesea de un termen


lingvistic, desemnează o clasă în care sînt adunate obiecte avînd anumite pro­
prietăţi în comun sau prezentînd un grad de oarecare asemănare cu un obiect
anume, numit şiprototip. Operaţia care constă în trierea obiectelor în acest mod
se numeşte categonzare [fr. categorie].

categorizare: Cf. categorie [fr. categorisation].

clasificanţă: In mod tradiţional, termenii clasificanţi au fost opuşi termenilor


nonclasificanţi, iar la modul mai general clasificanţă, nonclasificanţei. Un termen
este considerat clasificant cînd se poate determina cu certitudine absolută dacă
un obiect sau altul face parte din extensiunea lui; termenul este nonclasificant
în cazul opus. Numele de specii naturale, cum sînt pasăre, cîine, vacă e t c , sînt
termeni clasificanţi. Termenii calificanţi de tipul frumos, bun, inteligent, prost
e t c , sînt termeni nonclasificanţi. Această terminologie a fost introdusă de Jean-
Claude Milner [fr. classifiance].

cod: Putem vorbi despre cod în cazul în care, conform u n o r reguli sistematice,
elementele discrete ale unei formule sau ale unui sistem pot fi puse în relaţie cu
elemente discrete ale unei alte formule sau ale unui alt sistem [fr. code].

coerenţă: Coerenţa corespunde relaţiei pragmatice dintre două enunţuri. Ea


poate să aibă forme diferite sau să corespundă u n o r mărci diverse: anaforă,
prezenţa unor conectori, implicitări etc. Se pot lua pentru exemplificare urmă­
toarele două enunţuri: A: Cît e ora? B: Tocmai a trecut poştaşul [fr. coherence].

coeziune: Coeziunea este relaţia semantică ce leagă două enunţuri. Fred este
burlac. (El) nu s-a căsătorit niciodată [fr. cohesion].

cognitiv: Cf. cogniţie [fr. cognitif].

cogniţie: Cogniţia, sau la modul mai general cunoaşterea, este obiectul unei ştiinţe
recente, psihologia cognitivă, care nu se mai preocupă de patologiile mentale, sau nu
numai de acestea, ci de modul în care funcţionează spiritul uman [fr. cognition].

cognitivă (psihologie): Cf. cogniţie [fr. psychologie cognitive].


502 GLOSAR

competenţă: Termenul de competenţă a fost introdus de Chomsky şi, în accepţie


strictă, nu priveşte decît capacităţile lingvistice (fonologie, sintaxă, semantică).
Desemnează capacitatea pe care o are orice individ care vorbeşte o limbă de a
produce fraze gramaticale şi de a emite judecăţi privitor la fraze, chiar dacă nu
le-a auzit niciodată înainte şi chiar dacă nu este capabil să le expliciteze, inclusiv
capacitatea de a produce fraze pe care nu le va rosti efectiv niciodată. Com­
petenţei i-a fost în general opusă performanţa, sau capacităţile pe care le are un
individ, în realitate, de a produce un enunţ sau altul, pe care îl şi produce efectiv
[fr. competence].

concept: Cf. categorie. In sens larg, D a n Sperber şi Deirdre Wilson folosesc


termenul de concept pentru a desemna componentele formei logice a enunţului
şi includ în concepte elemente care nu corespund categoriilor [fr. concept].

conector: Un termen este conector dacă permite legarea a două sau mai multe
propoziţii sau fraze între ele, pentru ca acestea să formeze propoziţii sau fraze
mai complexe. Se vor distinge conectorii logici;?', sau, dacă...atunci de conectorii
nonlogici dar, pentru că, totuşi etc. Problema dacă trebuie menţinută această
distincţie, dintre conectori logici pe de o parte şi conectori nonlogici pe de alta,
este o problemă de care s-au preocupat numeroase lucrări. Aici vom reţine doar
că susţinătorii suprimării acestei distincţii apără ideea conform căreia conectorii
nonlogici se pot în general reduce, din punct de vedere semantic, la conectori
logici, chiar dacă folosirea lor în discurs trebuie explicată recurgîndu-se la diverse
principii pragmatice [fr. connecteur].

conjuncţie: Două propoziţii sînt conjuncte atunci cînd sînt legate prin şi: Petre
a venit şi Paul a plecat. Ele sînt disjuncte atunci cînd sînt legate prin sau: Petre a
venit sau Paul a plecat [fr. conjonction].

context: In literatura lingvistică, termenul context a fost folosit cu semnificaţii


diferite. El este adesea folosit pentru a desemna vecinătatea lingvistică a unui
termen ori a unui enunţ, adică discursul în care apare acest termen sau acest
enunţ. Mai poate desemna un ansamblu de informaţii de care dispune interlo­
cutorul şi care îi servesc acestuia pentru a interpreta discursul sau fragmentul
de discurs luat în considerare. Dan Sperber şi Deirdre Wilson îl folosesc în această
a doua accepţiune, şi aceasta pe baza anumitor particularităţi: după aceşti cerce­
tători, contextul nu este dat o dată pentru totdeauna, ci este construit de către
interlocutor enunţ după enunţ, pe baza unor informaţii provenind din surse
diferite şi pe baza principiului pertinenţei [fr. contexte].
GLOSAR 503

conţinut propoziţional: Pe urmele lui Austin, filozoful John Searle a propus


ca în interiorul unui enunţ să se facă o distincţie între conţinutul propoziţional
al acestuia şi forţa sa ilocuţionară. Amîndouă sînt marcate din punct de vedere
lingvistic, fie prin termenii folosiţi, fie prin sintaxa frazei. Paralel, se va deosebi
între mărcile conţinutului propoziţional şi, respectiv, mărcile forţei ilocuţionare.
In enunţul Iţi promit că voi veni, marca forţei ilocuţionare este îţi promit, iar cea
a conţinutului propoziţional voi veni. Forţa ilocuţionară este promisiunea, iar
conţinutul propoziţional: vorbitorul va veni în momentul cutare în locul cutare
[fr. contenu propositionnet].

cooperare: Noţiunea de cooperare a fost introdusă de filozoful Paul Grice pentru


a da o explicaţie comunicării. După Grice, comunicarea este un proces dirijat
în mod esenţial de principiul de cooperare, pe care îl defineşte astfel:
In m o m e n t u l în care intervine, contribuţia dumneavoastră la conversaţie să fie
conformă obiectivului sau direcţiei acceptate de schimbul verbal în care sînteţi angajat.

Acest principiu este explicitat prin patru maxime conversaţionale:

M a x i m a de cantitate
1. C o n t r i b u ţ i a dumneavoastră să conţină cantitatea de informaţie care se cere.
2. C o n t r i b u ţ i a dumneavoastră să nu conţină mai multă informaţie decît se cere.
Maxima de calitate (sau de veridicitate)
C o n t r i b u ţ i a dumneavoastră să fie veridică:
1. Nu afirmaţi ceea ce consideraţi fals.
2. Nu afirmaţi fapte p e n t r u care nu aveţi dovezi.
Maxima de relaţie (de pertinenţă)
Vorbiţi la subiect (fiţi pertinent).
Maxima de m o d
Fiţi clar:
1. Evitaţi exprimările obscure.
2. Evitaţi ambiguitatea.
3. Fiţi scurt (evitaţi orice prolixitate inutilă).
4. Fiţi ordonat.
[fr. cooperatiori]

coreferinţă: Doi termeni sînt coreferenţiali dacă desemnează acelaşi obiect din
lume. De exemplu, Francois Mitterrand şi Preşedintele Republicii franceze în anul
1993 sînt coreferenţiali. Se va observa că dacă anafora implică în general core­
ferinţă, inversul nu este adevărat [fr. coreference].

cotext: Termenul a fost introdus pentru a desemna vecinătatea lingvistică a unui


cuvînt ori a unei fraze, altfel spus pentru a desemna discursul sau fragmentul
de discurs în care apare [fr. cotexte].
504 GLOSAR

cuantificator: La origine, noţiunea de cuantificator este o noţiune împrumutată


din logică; ea deosebeşte cuantificatorul universal (Vx: Pentru orice x) şi cuanti-
ficatorul existenţial (3x: Există un x). Ea s-a extins la semantica formală şi se referă
la determinanţi speciali cum sînt: toţi, fiecare, anumiţi, un etc. [fr. quantificateur].

deducţie: Deducţia este una dintre formele pe care le poate lua inferenţa. Adică,
a ajunge, p o r n i n d de la un anumit n u m ă r de informaţii generale, la informaţii
speciale. Toţi oamenii sînt muritori. Socrate este om. Deci, Socrate este muritor [fr.
deduction].

deictic: Cf. deixis [fr. deictique].

deixis(deixă): Se folosesc termenii deixis sau indexicalitate pentru a desemna


pronumele de persoana întîi şi a doua, anumite adverbe de timp ca acum, astăzi,
ieri, mîine e t c , ca şi anumite adverbe de loc, de exemplu aici. Ceea ce au în
comun toţi termenii deictici este faptul că li se poate atribui o semnificaţie pe
baza indicaţiilor lingvistice care li se ataşează dacă se cunoaşte situaţia de co­
municare: eu desemnează persoana care vorbeşte, tu, persoana căreia i se vorbeşte,
acum. momentul în care se vorbeşte etc. Atunci cînd nu se cunoaşte situaţia de
comunicare, atribuirea unei semnificaţii deicticelor devine imposibilă, aşa cum
o arată koan-ul următor, atribuit lui Francois Weyergans: Je suiş ici aujourd'hui.
Ou serai-je demain pour dire que c'etait hier? (Astăzi sînt aici. Unde voi fi mîine
pentru a zice că a fost ieri?) [fr. deixis].

delocutivitate: Delocutivitatea constă în construirea unei proprietăţi pornind


de la un discurs. Exemplul clasic îl reprezintă expresia franceză un m'as-tu-vu
(un „m-ai văzut"), care este un derivat delocutiv al obiceiului pe care îl aveau anu­
miţi actori la începutul secolului de a întreba „M'as-tu vu dans Rodrigue?" („M-ai
văzut în Rodrigo?"), „M'as-tu vu dans Horace?" („M-ai văzut în Horace?") etc.
Noţiunea este preluată de la Jean-Claude Anscombre şi Oswald Ducrot, care au
dezvoltat-o pornind de la unele observaţii ale lui Benveniste [fr. delocutivite].

designator: Noţiunea de designator se confundă cu aceea de expresie referenţială.


Un termen este un designator cînd poate fi întrebuinţat pentru a desemna un
obiect din lume (lumea noastră sau o lume posibilă). Kripke, care a introdus
termenul, distinge între designatori rigizi (numele proprii sînt un exemplu ca­
nonic), care desemnează acelaşi individ în toate lumile posobile în care acesta
există, şi designatori nonrigizi sau accidentali, care pot desemna indivizi diferiţi
în funcţie de lumile posibile. Astfel, Alexandru cel Mare este un designator rigid
GLOSAR 505

care va desemna acelaşi individ în toate lumile, pe cînd fiul lui Filip de Macedonia
este un designator nonrigid întrucît Filip de Macedonia ar fi putut avea şi un alt
fiu decît pe Alexandru [fr. designateur].

disjuncţie: Cf. conjuncţie [fr. disjonction].

enunţ: Se face în general o distincţie între frază şi enunţ: dacă fraza este con­
strucţia abstractă a lingvistului sau a gramaticianului, enunţul este realizarea sa
concretă care apare atunci cînd aceasta este efectiv pronunţată de vorbitor într-o
situaţie dată. Enunţarea este faptul "istoric" al producerii unui enunţ. Despre
ocurenţă se vorbeşte şi pentru a desemna enunţul, şi pentru a desemna enunţarea.
In fine, după modelul anglo-saxon, se poate vorbi despre token pentru a desemna
enunţul, sau pur şi simplu o expresie în uz dintr-un enunţ [fr. enonce].

enunţiator: Cf. locutor [fr. enonciateur].

enunţare: Cf. enunţ [fr. enonciation].

explicitare: Cf. implicitare [fr. explicitation],

extensiune: Se face distincţie între extensiunea unui termen şi intensiunea sa.


Să luăm cuvîntul pisică: el are drept extensiune ansamblul animalelor care intră
în categoria pisicilor; drept intensiune, mulţimea de condiţii abstracte pe care
trebuie să le îndeplinească un obiect pentru a aparţine acestei categorii. In linii
mari, intensiunea unui termen este semnificaţia, pe cînd extensiunea unui ter­
men, obiectul sau obiectele pe care le desemnează [fr. extension].

figură: Termenul de figură este legat de tradiţia retoricii clasice. Se vorbeşte de


figuri retorice sau de tropi pentru a desemna un anumit număr de tipuri de frază
nonliterale, în special metafora, metonimia, litota, oximoronul etc. [fr. figure]

frază: Cf. enunţ [fr. pbrase].

gramaticalitate: Gramaticalitatea este o noţiune lingvistică asociată în special


sintaxei, şi care priveşte mai degrabă fraza decît enunţul. Aşadar, nu este o
noţiune pragmatică. într-adevăr, mulţimea de fraze se împarte în două mulţimi:
frazele gramaticale şi frazele agramaticale. Delimitarea se face la nivelul intuiţiei
vorbitorilor care au drept limbă maternă limba studiată. In această optică, Asta-i
o idee bună! este o frază gramaticală, pe cînd Asta-i o idee ce bună! este o frază
506 GLOSAR

agramaticală sau nongramaticală. Se va observa, conform acestui exemplu, că o


frază poate fi agramaticală şi să rămînă totuşi interpretabilă, iar pe de altă parte,
o frază poate fi gramaticală fără a fi interpretabilă. Să ne amintim aici celebrul
exemplu al lui Chomsky: Idei verzi incolore dorm furios [fr. grammaticalite].

idiolect: Un idiolect este într-un fel un sub-limbaj, o variantă a limbajului, care


poate fi vorbit sau de un număr mic de oameni, sau de un singur individ [fr.
idiolecte].

ilocuţionar: Cf. acte de vorbire/de limbaj [fr. illocutionnaire}.

implicaţie: Implicaţia este o relaţie de tip logic care leagă una sau mai multe
propoziţii printr-un proces inferenţial deductiv. Prin extensie, termenul impli­
caţie desemnează concluzia la care se ajunge prin procesul inferenţial. Dacă luăm
premisele: Socrate este om şi Toţi oamenii sînt muritori, putem trage concluzia
Socrate este muritor. Relaţia de tip logic care permite trecerea de la premise la
concluzie este implicaţia (în engleză: entailment), însă prin extensie, termenul
implicaţie poate desemna şi concluzia [fr. implication].

implicatură: Termenul implicatură a fost introdus de Paul Grice pentru a de­


semna unele concluzii care pot fi trase din enunţuri, fără ca relaţia dintre aceste
concluzii şi enunţurile în cauză să se poată reduce la relaţia logică de implicaţie.
Grice distinge între implicaturi convenţionale şi implicaturi conversaţionale.
Primele se obţin pornind de la termenii lingvistici înşişi şi sînt foarte aproape
de presupoziţiile sau de prezumţiile lexicale. Enunţul Ion s-a lăsat de fumat pro­
duce implicatură convenţională Ion fuma. Implicaturile conversaţionale se obţin
prin inferenţă nondemonstrativă pornind de la enunţuri şi maxime conversa­
ţionale. Astfel, dacă A îi propune lui B să bea cafea şi dacă B îi răspunde că aceasta
îl împiedică să doarmă, enunţul lui B are drept implicatură conversaţională: B
nu vrea să bea cafea [fr. implicature].

implicitare: Termenii implicitare şi explicitare au fost introduşi de D a n Sperber


şi Deirdre Wilson pentru a desemna două tipuri de produse ale interpretării unui
enunţ. O explicitare se obţine prin simpla îmbogăţire a formei logice a unui
enunţ. Implicitările sînt toate propoziţiile care pot proveni din interpretarea unui
enunţ şi care nu sînt explicitări [fr. implicitation].

indexical/indicial: Termenul indexical/indicial este aproape sinonim cu ter­


menul deictic. Sînt indexicali termenii care, cel puţin parţial, îşi trag semnificaţia
GLOSAR 507

din situaţia de comunicare: pronumele de persoana întîi şi a doua, unele adverbe


de loc (aici) şi unele adverbe de timp (acum) [fr. indexicaux].

inferenţă: O inferenţă este un proces prin care se ajunge la una sau la mai multe
concluzii pornind de la premise. Se vorbeşte în acest sens de proces inferenţial
[fr. inference].

inferenţial: Cf. inferenţă [fr. inferentiel].

intensiune: Cf. extensiune [fr. intension].

intervenţie: Cf. schimb [fr. intervention],

înlănţuire (şir, succesiune, secvenţă): Este vorba despre o relaţie care se stabi­
leşte între constituenţi (propoziţii, enunţuri, acte, intervenţii, schimburi) şi care
asigură coerenţa discursului. Această relaţie este determinată de reguli, de res­
tricţii şi de legi. O regulă de înlănţuire are drept obiect coerenţa şi se defineşte
în general în termenii acţiunilor permise de enunţuri. O restricţie de înlănţuire
(intra- sau interintervenţii) defineşte condiţia/condiţiile pe care o/le impune un
constituent al discursului unui constituent ulterior, pentru a fi coerent cu acesta
din urmă. In fine, se vorbeşte de lege de înlănţuire pentru a descrie rolul presu­
poziţiilor în discurs, şi mai ales faptul că o înlănţuire nu se poate efectua decît
pe baza unui conţinutul exprimat al enunţului precedent, şi nu pe baza conţi­
nutului presupus al acestuia [fr. enchaînement].

locutor (vorbitor): Termenul locutor desemnează în general persoana care vor­


beşte, care produce un enunţ. Totuşi, în teoria polifoniei a lui Oswald Ducrot,
se face o disociere de natură teoretică între subiect vorbitor, persoana care a produs
efectiv enunţul, şi locutor, o fiinţă teoretică ce pune în scenă unul sau mai mulţi
enunţiatori, cu unii dintre care acesta se poate sau nu identifica [fr. locuteur].

locuţionar: Cf. acte de vorbire/de limbaj [fr. locutionnaire].

maximă: Cf. cooperare [fr. maxime].

metalimbaj: Metalimbajul este limbajul (în termeni tehnici este numit de or­
dinul doi) care permite să se vorbească despre un alt limbaj. In cazul lingvistului,
care îşi studiază adesea propria limbă maternă, limbajul şi metalimbajul tind să
se confunde. Se va observa totuşi că unii termeni lingvistici apar foarte puţin în
508 GLOSAR

limbajul curent. Este cazul majorităţii cuvintelor care constituie intrările acestui
glosar, ca, de altfel, şi termenul de metalimbaj însuşi [fr. metalangage].

modalitate: Modalitatea este o formă de modificare a conţinutului enunţului.


Vorbim despre modalitate în legătură cu posibilitatea: Ion scrie un roman/Ion
poate să scrie un roman; în legătură cu necesitatea: Ion le scrie părinţilor/Ion trebuie
să le scrie părinţilor; în legătură cu timpul: Ion o iubeşte pe Ioana/Ion o iubea pe
Ioana etc. [fr. modalite],

modularitate: Stricto senso, termenul de modularitate nu ţine nici de lingvistică,


nici de pragmatică, ci mai degrabă de psihologia cognitivă. A fost introdus în
psihologia cognitivă de către Fodor pentru a readuce pe planul întîi teoria facul­
tăţilor dezvoltată în secolul al XlX-lea de către Gali. Intr-o teorie modulară cum
este cea a lui Fodor, se presupune că funcţionarea spiritului, mai ales în ceea ce
priveşte percepţiile, este dispersată, la un prim nivel relativ elementar, pe mo­
dule specializate: în prelucrarea percepţiilor vizuale, în aceea a percepţiile
olfactive, respectiv în cea a percepţiilor lingvistice etc. [fr. modularite].

modul: Cf. modularitate [fr. module].

nonclasificanţă: Cf. clasificanţă [fr. non-classifiance].

ocurenţă: Cf. enunţ [fr. occurrence].

omonimie: Doi termeni sînt omonimi atunci cînd au aceeaşi formă lingvistică,
fără însă a avea aceeaşi semnificaţie (glace, în franceză, poate astfel desemna o
oglindă, apă îngheţată sau îngheţată). Se va observa că noţiunea de omonimie
ridică problema identităţii şi diferenţei dintre termenii lexicali [fr. homonymie].

opacitate: D u p ă Frege şi Quine, se deosebesc contexte referenţial opace şi con­


texte referenţial transparente. In general se admite că dacă două expresii desem­
nează acelaşi obiect (Seneca, preceptorul lui Nero), ele pot fi substituite una celei­
lalte în orice propoziţie, fără ca valoarea de adevăr a acelei propoziţii să se
schimbe. Acest lucru este valabil în general, şi atunci se spune despre contextul
în care are loc substituirea că este transparent din punct de vedere referenţial.
Astfel, se poate spune ori Seneca s-a sinucis ori Preceptorul lui Nero s-a sinucis,
amîndouă propoziţiile fiind adevărate. In alte cazuri însă, substituirea schimbă
valoarea de adevăr a enunţului: astfel, dacă/on crede că Seneca era preceptorul lui
Alexandru cel Mare este adevărată (pentru că Ion crede greşit că este adevărată
propoziţia Seneca era preceptorul lui Alexandru cel Mare este adevărată), atunci
GLOSAR 509

propoziţia Ion crede că preceptorul lui Nero era preceptorul lui A lexandru cel Mare
poate fi falsă. Se va spune în acest caz că avem de-a face cu un context opac.
Contextele opace se datorează adeseori prezenţei unui verb de atitudine pre­
poziţională, cum sînt a crede, a gîndi, a(-şi) imagina etc. [fr. opacite].

parafrază: Se zice despre un enunţ că parafrazează un altul atunci cînd cele două
enunţuri în cauză au acelaşi sens sau aproape acelaşi sens, fără totuşi ca ele să
aibă aceeaşi formă lingvistică [fr. paraphrase].

performanţă: Cf. competenţă [fr. performance].

performativ: Termeniiperformativ şi constatativ au fost introduşi de John Austin


la începutul lucrărilor sale despre actele de limbaj, atunci cînd încerca să stabi­
lească o distincţie între două tipuri de enunţuri afirmative, cele care se mărginesc
la a descrie o situaţie, constatativele, şi cele care îndeplinesc un act,performativele.
Ne referim la enunţuri ca Pisica este pe preş, respectiv Iţi promit să vin mîine [fr.
performatif].

perlocuţionar: Cf. acte de vorbire/de limbaj [fr. perlocutionnaire].

pertinenţă (relevanţă): Noţiunea de pertinenţă a fost introdusă de Dan Sperber


şi Deirdre Wilson în locul tuturor maximelor lui Grice legate de principiul de
cooperare. In linii mari, pertinenţa se defineşte în termeni de efecte obţinute la
capătul procesului de interpretare şi în termeni de eforturi de prelucrare în
timpul interpretării. Interpretat prin raportare la un context dat, un enunţ este
cu atît mai pertinent, cu cît produce mai multe efecte; interpretat prin raportare
la un context dat, un enunţ este cu atît mai puţin pertinent, cu cît cere mai multe
eforturi de prelucrare. In această optică, pertinenţa unui enunţ este în mare
măsură o problemă de randament [fr. pertinence].

presupoziţie: Intr-un enunţ, se poate face deosebirea între ceea ce este spus,
exprimat [pose] şi ceea ce este presupus [presuppose]: în enunţul Ion s-a lăsat de
fumat, ceea ce se spune este Ion nu fumează, iar ceea ce se presupune, Ion fuma.
La modul foarte general, se decide daca o propoziţie este sau nu presupusă de
un enunţ dat punînd acest enunţ la forma interogativă sau negativă şi observînd
dacă se obţine de fiecare dată propoziţia în cauză. In cazul exemplului de mai
sus, se va observa că indiferent dacă se spune Ion s-a lăsat de fumat, Ion s-a lăsat
defumat*'sau Ion nu s-a lăsat de fumat, se obţine de fiecare dată Ion fuma. Această
propoziţie este deci presupusă de Ion s-a lăsat de fumat [fr. presupposition].
510 GLOSAR

prototip: Noţiunea de prototip a fost introdusă pentru a pune sub semnul în­
trebării viziunea clasică asupra categorizării (care îşi are originile la Aristotel),
cunoscută şi sub numele de modelul sau teoria condiţiilor necesare şi suficiente.
Pînă nu de mult, se considera că, pentru ca un obiect să aparţină unei categorii,
acest obiect trebuie să îndeplinească un anumit număr de condiţii necesare şi
suficiente. Teoria prototipului, care datează de vreo douăzeci de ani, înlocuieşte
acesta viziune rigidă asupra categorizării cu o viziune mult mai suplă, conform
căreia un obiect aparţine sau nu unei categorii în funcţie de gradul de asemănare
pe care acesta îl are cu un anume exemplar din această categorie, prototipul [fr.
prototype).

referinţă: Referinţa este relaţia care uneşte o expresie lingvistică (numită în ge­
neral expresie referenţialâ) în uz dintr-un enunţ cu obiectul din lume pe care îl
exprimă această expresie. In terminologia lui John Searle, este deci o relaţie de
tipul cuvînt-lume [fr. reference].

scară: Acest termen trimite la două noţiuni distincte: scările cantitative şi scările
argumentative. Noţiunea de scară cantitativă a fost introdusă de lingvistul Law-
rence H o r n şi priveşte ierarhizarea predicatelor şi relaţiile de implicaţie dintre
aceste predicate. Noţiunea de scară argumentativă a fost introdusă de lingvistul
Oswald Ducrot şi se referă şi la ierarhizarea unor predicate şi la relaţiile dintre
acestea predicate, cu deosebirea că aceasta nu se mai face din punct de vedere
logic, ci din punctul de vedere al argumentării, adică al folosirii lor [fr. ecbelle].

schimb: Schimbul este cea mai mică unitate dialogică (între doi indivizi care
conversează). Este compus din cel puţin două intervenţii, intervenţia fiind cea
mai mică unitate monologică (datorată unui locutor unic) [fr. echange].

semnificant: Pornind de la Ferdinand de Saussure, se face o deosebire între


semnificam, adică „imaginea acustică", sau mai simplu forma lingvistică, şi
semnificat, sau „concept", adică ceea ce semnifică forma lingvistică [fr. signifiant].

semnificaţie: Cf. sens [fr. signification].

semnificat: Cf. semnificant [fr. signifie].

sens: Sensul sau semnificaţia [în engleză: meaning] unui termen sau a unui enunţ
reprezintă, în linii mari, ceea ce acest termen sau acest enunţ vrea să spună. Din
perspectiva semanticilor formale, în general vericondiţionale, sensul unui enunţ
GLOSAR 511

este fie valoarea de adevăr a acelui enunţ, fie condiţiile din lume care trebuie
îndeplinite pentru ca acel enunţ să exprime o propoziţie adevărată. Unii autori
fac totuşi o distincţie între sens şi semnificaţie. Este cazul lui Oswald Ducrot,
care deosebeşte fraza de enunţ şi care vorbeşte de semnificaţie în cazul frazei, şi
de sens în cazul enunţului. In cadrul teoriei sale, se va spune deci semnificaţia
frazei, dar sensul enunţului [fr. sens].

stil: Stilul este un termen care ţine mai mult de stilistică decît de pragmatică
sau de lingvistică. Se cunosc însă dificultăţile pe care le are stilistica pentru a se
situa ca disciplină independentă, tot atît de mari probabil ca acelea care se întîl-
nesc în cazul în care se încearcă definirea termenului de stil. Dincolo de definiţia
foarte vagă conform căreia stilul deosebeşte un artist, un muzician, un scriitor
sau un poet de oricare altul dintre colegii săi, unii lingvişti au propus definiţii
care completează ceea ce rămîne mai degrabă o constatare. Aşa este Ann Banfield,
care defineşte stilul ca prezenţă mai mult sau mai puţin importantă a mărcilor
subiectivităţii (mărci indiciale, exclamaţii, insulte etc), dar şi Dan Sperber şi
Deirdre Wilson care definesc stilul prin diferenţa mijloacelor folosite de un
vorbitor sau altul pentru a atinge pertinenţa, adică pentru a echilibra eforturile
de prelucrare şi efectele interpretative [fr. style].

sinonimie: Sinonimia este într-un fel inversul omonimiei. Doi termeni sînt
sinonimi dacă au în comun aceeaşi semnificaţie, fără să aibă însă aceeaşi formă
lingvistică (prost/tîmpit, vid/neant etc.) [fr. synonymie].

token: Cf. enunţ.

trop: Cf. figură [fr. trope].

vericondiţionalitate: Vericondiţionalitatea caracterizează în general semanticile


formale. Teoriile lingvistice zise în general vericondiţionale afirmă că nu se poate
vorbi despre sensul unui enunţ fără să se vorbească de adevărul propoziţiei pe
care o exprimă acest enunţ. In ceea ce priveşte adevărul, acesta depinde de faptul
dacă realitatea din lume este la fel cum o descrie enunţul [fr. venconditionnaliţe].

vericondiţional: Cf. vericondiţionalitate [fr. vericonditionnet].


TABLA DE MATERII

PREFAŢĂ LA EDIŢIA R O M Â N E A S C Ă V
C U V Î N T Î N A I N T E (facques Moeschler şi Anne Reboui) 5
TABLA DE SIMBOLURI 11

Introducere
P R A G M A T I C Ă , L I N G V I S T I C Ă ŞI C U N O A Ş T E R E g.M., trad. E.D.) 13
1. L I N G V I S T I C Ă ŞI P R A G M A T I C Ă 14
1.1. FAPTELE PRAGMATICE 15
1.1.1. Enunţarea 16
1.1.2. Inferenţa 17
Informaţie lingvistică, informaţie nonlingvistică
şi principii pragmatice
Frază versus enunţ, semnificaţie versus sens 18
1.1.3. Instrucţiunea 18
1.2. SINTAXA, SEMANTICĂ ŞI PRAGMATICĂ 19
1.2.1. Sistemul limbii şi întrebuinţarea sistemului limbii 19
1.2.2. Codificare, instrucţiune şi inferenţă 21
Codificare şi inferenţă 22
Instrucţiune şi inferenţă 22
2. M I Z E L E P R A G M A T I C I I 24
2.1. COMPETENTĂ ŞI PERFORMANTĂ 24
2.2. PRAGMATICA INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICA RADICALĂ 25
2.2.1. Pragmatica integrată 25
2.2.2. Pragmatica radicală 26
Aspecte vericondiţionale 26
Aspecte nonvericondiţionale 27
2.3. PRAGMATICA: LINGVISTICĂ, SOCIOLINGVISTICĂ SAU PSIHOLINGVISTICĂ ? . 27
2.3.1. Orientarea sociolingvistică 27
2.3.2. Orientarea psiholingvistică 28
2.4. SINTEZĂ 29

3. T I P U R I DE T E O R I I PRAGMATICE 30
3.1. TEORIILE LINEARE 30
3.2. T E O R I I ÎN Y 32
3.3. T E O R I I COGNITIVISTE 33
544 TABLA DE MATERII

Cap. 1. TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ (A.R.,trad. E.D.) 35


1. ISTORICUL TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ 35
1.1. REINACH ŞI ACTELE SOCIALE 35
1.1.1. Drepturi şi obligaţii legate de actele sociale 35
1.1.2. Natura drepturilor şi obligaţiilor legate de actele sociale 36
1.1.3. Originea drepturilor şi a obligaţiilor: actele sociale 38
1.2. GARDINER ŞI ACTELE DE LIMBAJ 39
1.2.1. Distincţia limbă/discurs 39
1.2.2. Subiect şi predicat: componentele frazei 40
1.2.3. Diferitele forme ale frazei 41
Declaraţiile 42
întrebările, 43
Cererile 43
Exclamaţiile 44
2. TEORIA CLASICĂ 44
2.1. VERSIUNEA AUSTINIANĂ A TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ 44
2.1.1. Performative şi constatative 45
2.1.2. Reuşita şi eşecul (nereuşita) performativelor 45
2.1.3. Reuşită versus adevăr, performative versusconstatative 48
2.1.4. Constatative versus performative: actele de limbaj 52
2.1.5. Diferitele valori ilocuţionare 54
2.2. VERSIUNEA SEARLIANĂ A TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ 55
2.2.1. Acte propoziţionale şi acte ilocuţionare, mărci propoziţionale şi
mărci de forţă ilocuţionară 55
2.2.2. Reguli normative, reguli constitutive, convenţii 57
2.2.3. Semnificaţia nonnaturală revăzută de Searle 57
2.2.4. Promisiunea: reguli constitutive şi reguli semantice 58
2.2.5.Consecinţele regulilor constitutive şi ale regulilor semantice
ale actelor ilocuţionare 60
2.3. TAXINOMIA SEARLIANĂ A ACTELOR ILOCUŢIONARE 61
2.3.1. Criteriile unei taxinomii a actelor ilocuţionare 61
2.3.2. Alternativa searliană la clasificarea austiniană 62
3. TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ ŞI TEORIA PERTINENŢEI 64
3.1. TEORIA CLASICĂ: LEGĂTURA DINTRE ANTIVERICONDIŢIONALITATE,
IMPORTANŢA TAXINOMIEI ŞI CONVENŢIONALISM 65
3.1.1. Caracterul antivericondiţionalist al teoriei actelor de limbaj 65
3.1.2. Taxinomia actelor ilocuţionare 65
3.1.3. Convenţionalismul teoriei actelor de limbaj 66
3.1.4. Rolul pivot al clasificării actelor ilocuţionare ....66
3.2. CRITICA CLASIFICĂRII ACTELOR ILOCUŢIONARE.... 66
3.3. ACTELE DE LIMBAJ ÎN TEORIA PERTINEŢEI , 67
3.4. CONCLUZIE 69
•3

TABLA DE MATERII 545

C a p . 2. P R A G M A T I C Ă I N T E G R A T Ă
ŞI P R A G M A T I C Ă C O G N I T I V Ă (J.M., trad. CV.) 71
1. P R A G M A T I C A I N T E G R A T Ă 72
1.1. STRUCTURĂ ŞI ENUNŢARE, LIMBĂ ŞI DISCURS 73
1.1.1. Structuralismul lingvistic 73
1.1.2. Structură şi enunţare 74
1.1.3. Limbă şi discurs 75
1.2. STRUCTURALISMUL DISCURSULUI IDEAL 75
1.2.1. Pragmatica integrată şi semantica structurală 76
1.2.2. Discurs ideal şi secvenţialitate 76
1.3. SENS ŞI SEMNIFICAŢIE 77
1.3.1. Frază şi semnificaţie 77
1.3.2. E n u n ţ şi sens 78
1.4. ARGUMENTAREA 79
1.4.1. Argumentarea în sens curent 80
1.4.2. Argumentarea în sens tehnic 80
1.5. POLIFONIA 81
1.6. SINTEZĂ 82

2. P R A G M A T I C A C O G N I T I V Ă 83
2.1. M O D E L U L C O D U L U I ŞI M O D E L U L INFERENŢEI 84
2.1.1. Modelul codului 84
2.1.2. Modelul inferenţei 85
2.2. REPREZENTARE ŞI CALCUL 86
2.2.1. Reprezentarea 87
2.2.2. Procesarea 87
2.3. EXPLICITARE şi IMPLICITARE 89
2.3.1. Explicitarea 90
2.3.2. Implicitarea 90
2.4. DESCRIERE ŞI INTERPRETARE 92
2.4.1. întrebuinţare şi menţiune 92
2.4.2. întrebuinţare descriptivă şi întrebuinţare interpretativă 92

Cap. 3. I N T E R P R E T A R E A V E R I C O N D I Ţ I O N A L A A E N U N Ţ U R I L O R :
F O R M A L O G I C Ă VERSUS F O R M A P R O P O Z I Ţ I O N A L Ă ,
C O D I F I C A R E A ŞI I N F E R E N Ţ A (AR., trad. L.P.) 95
1. N O Ţ I U N E A DE F O R M Ă L O G I C Ă 95
1.1. N O Ţ I U N E A DE F O R M Ă L O G I C Ă SI INTRODUCEREA EI ÎN LINGVISTICĂ 95
1.2. RELATIVITATEA LA C O N T E X T : PROBLEMA REFERINŢEI INDICIALE,
A REFERINŢEI DEMONSTRATIVE ŞI A TERMENILOR VAGI 96
1.3. „SEMNIFICAŢIILE SECUNDARE": IMPLICATURILE CONVERSAŢIONALE,
IMPLICITĂRILE ŞI PRESUPOZIŢIILE 97
1.3.1. Implicaturile conversaţionale 97
546 TABLA DE MATERII

1.3.2. Implicitârile 98
1.3.3. Presupoziţia şi prezumţia lexicală 98
1.3.4. Două tipuri de gramaticalitate 99
1.4. PERFORMATIVELE EXPLICITE, PERFORMATIVELE NONEXPUCITE
ŞI ACTELE DE VORBIRE INDIRECTE 99
1.4.1. Ipoteza performativă şi performadoxul 99
1.4.2. Actele de vorbire indirecte 102
1.5, FORMĂ LOGICĂ ŞI STRUCTURĂ DE ADÎNCIME 103
2. FORMĂ LOGICĂ, CODIFICARE ŞI INFERENŢĂ 103
2.1. DOUĂ SENSURI ALE CUVÎNTULUI SEMANTIC 103
2.2. REFERINŢĂ, VERICONDIŢIONALITATE ŞI PROCEDURĂ 104
2.3. PRAGMATICĂ ŞI VERICONDIŢIONALITATE 106
2.3.1. Cazul minciunii 106
2.3.2. Vericondiţionalitatea şi teoria actelor de vorbire 107
2.3.3. Valoarea de adevăr a enunţurilor şi folosirea lor 108
3. FORMĂ LOGICĂ VERSUS FORMĂ PROPOZIŢIONALĂ 108
3.1. FORMA LOGICĂ: SEMANTICĂ LINGVISTICĂ SAU SEMANTICĂ FILOZOFICĂ? 109
3.1.1. Arhitectura procesului interpretativ 109
3.2. CONDIŢII DE ADEVĂR ŞI FORMĂ PROPOZIŢIONALĂ 110
3.2.1. Reapariţia performadoxului 111
3.3. EXPLICITARE ŞI IMPLICITARE: ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE 111
3.4. FORMA PROPOZIŢIONALĂ ŞI ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE 112
3.4.1. Dezambiguizarea: un proces parţial codic 114
3.4.2. Atribuirea de referenţi: un proces inferenţial 115

Cap. 4. PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA


ŞI ATRIBUIREA REFERENŢILOR (A.R., trad. CV.) 117
1. O VIZIUNE MODULARISTĂ ŞI IERARHIZATĂ
A MODULUI DE FUNCŢIONARE A GÎNDIRII 118
2. DEZAMBIGUIZAREA ENUNŢURILOR 119
3. ATRIBUIREA REFERENŢILOR , 121
3.1. NECESITATEA UNEI ANALIZE PRAGMATICE: ARGUMENTELE LINGVISTICE .121
3.1.1. Autonomie şi nonautonomie referenţială 121
3.1.2. Expresii referenţial nonautonome: distincţia deictic/anaforic 123
3.2. NECESITATEA UNEI ANALIZE PRAGMATICE: ARGUMENTELE PRAGMATICE . 124
3.2.1. Descripţii definite complete şi incomplete 124
3.2.2. Descripţii nedefinite complete şi incomplete 125
3.2.3. Utilizări atributive şi utilizări referenţiale 126
4. TEORIA PERTINENŢEI 127
4.1. CÎTEVA GENERALITĂŢI CU PRIVIRE LA TEORIA PERTINENŢEI 127
4.1.1. Concepte şi contexte 127
TABLA DE MATERII 547

4.1.2. Cadrul cognitiv 128


4.2. COMUNICAREA OSTENSIV-INFERENŢIALĂ SI PRINCIPIUL PERTINENTEI 129
4.2.1. Comunicarea ostensiv-inferenţială 129
4.2.2. Principiul pertinenţei 130
4.2.3. Efecte contextuale 131
4.3. F O R M A PROPOZIŢIONALĂ ŞI ÎMBOGĂŢIREA FORMEI L O G I C E 132

5. D E Z A M B I G U I Z A R E A ŞI P R I N C I P I U L P E R T I N E N Ţ E I 133
5.1. F O R M Ă L O G I C Ă ŞI INTERPRETARE PREFERENŢIALĂ 133
5.2. CONSTRUCŢIE ŞI SELECŢIE DE INFORMAŢIE 134

6. A T R I B U I R E A R E F E R E N Ţ I L O R ŞI P R I N C I P I U L P E R T I N E N Ţ E I 135
6.1. ATRIBUIREA DE REFERENŢI DESCRIPŢIILOR COMPLETE 136
6.2. REZOLVAREA PRAGMATICĂ A ALEGERII D I N T R E O UTILIZARE ATRIBUTIVĂ
ŞI UNA REFERENŢIALĂ 137
6.3. R O L U L INFORMAŢIILOR EXTRALINGVISTICE 138

Cap. 5. P R A G M A T I C Ă Şl R E F E R I N Ţ Ă :
L U M I P O S I B I L E ŞI SPAŢII M E N T A L E (A.R., trad. Şt. O.) 141
1. P R A G M A T I C Ă ŞI R E F E R I N Ţ Ă 141
2. R E F E R I N Ţ A : O P R O B L E M A T I C Ă M U L T I P L Ă 142
3. T E O R I A P S I H O L O G I C Ă VERSUS T E O R I A L O G I C Ă 143
4. SPAŢII M E N T A L E ŞI L U M I P O S I B I L E 144
4.1. SPAŢII MENTALE 144
4.1.1. Noţiunea de funcţie pragmatică 144
4.1.2. Generalităţi privind spaţiile mentale 145
4.1.3. Conectorii 146
4.1.4. Elementele spaţiilor 147
4.1.5. Roluri şi valori 150
4.2. LUMILE POSIBILE 151
4.2.1. Două teorii ale numelor proprii: teoria Russell-Frege şi teoria Mill-
Kripke 151
4.2.2. Referinţă şi nume proprii 152
4.2.3. Necesitate şi trivialitate în cazul enunţurilor ecuaţionale 153
4.2.4. Necesitate şi lumi posibile 154
4.2.5. Necesitate şi nume de specii naturale, de fenomene naturale şi de
substanţe 156
4.2.6. Diviziune a muncii lingvisitce şi streotip 156
5 . EVALUAREA C E L O R D O U Ă T E O R I I 157
5.1. PROBLEMELE TEORIEI SPAŢIILOR MENTALE 157
5.1.1. Funcţie pragmatică şi factori pragmatici 158
5.1.2. Imposibilitatea de a recurge la o funcţie pragmatică 159
548 TABLA DE MATERII

5.2. PROBLEMELE TEORIEI LUMILOR POSIBILE 160


5.2.1, Contexte opace 160
5.2.2, Principiul discitaţional şi cel al traducerii 16C

Cap. 6. OPERATORI ŞI C O N E C T O R I LOGICI


ŞI N O N L O G I C I (J.M., trad. L.F.) 163
1. OPERATOR ŞI C O N E C T O R . , 163
1.1 OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI 163
1.2. OPERATORI ŞI CONECTORI ÎN LIMBILE NATURALE 166
1.2.1. întrebuinţări pragmatice ale operatorilor şi conectorilor logici
Negaţia 166
Dacă 167
Sau 168
1.2.2. întrebuinţări pragmatice ale conectorilor nonlogici , 169
2. ABORDAREA FORMALISTĂ A C O N E C T O R I L O R
ÎN LIMBA NATURALĂ 170
2.1.0PERATORI VERICONDITIONALI 171
2.2. CONECTORI VERICONDITIONALI 171
3. ABORDĂRI NONFORMALISTE ALE CONECTORILOR 173
DIN LIMBILE NATURALE 173
3.1. ABORDAREA NONREDUCŢIONISTĂ • 173
3.1.1. Analiza reducţionistă a Ivii dacă şi a lui ^Î 174
3.1.2. Obiecţiile aduse concepţiei reducţioniste 175
3.2. ABORDAREA MINIMALISTĂ 175
3.2.1. Sens minimal si ambiguitate semantică 175
3.2.2. Inferenţe logice şi principii pragmatice (sz) 177
3.3. ABORDAREA LUI GRICE 178
3.3.1. Implicatură convenţională şi conversaţională 179
3.3.2. Implicatură scalară 180
3.3.3. Principiu de informativitate 181
3.3.4. Explicitare 182

Cap. 7. LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVERSAŢIONALE


ŞI POSTULATE CONVERSAŢIONALE (J.M., trad. L.P.) 185
1. P R A G M A T I C A ŞI LEGILE D I S C U R S U L U I 185
2. L O G I C A C O N V E R S A Ţ I E I 186
2.1. IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI IMPLICATURI CONVERSAŢIONALE 186
2.2. PRINCIPIUL DE COOPERARE ŞI MAXIMELE CONVERSAŢIONALE 188
2.2.1. Utilizarea maximelor '. 189
2.2.2. Exploatarea maximelor •• 190
TABLA DE MATERII 549

2.3. ACTELE DE LIMBAJ INDIRECTE 192


2.3.1. Procedura de derivare a actelor de limbaj indirecte 193
2.3.2. Cererile indirecte. Condiţii de îndeplinire 194
2.4. GRAMATICA SI L O G I C A NATURALĂ 196
2.4.1. Postulate de sens şi postulate de conversaţie 197
2.4.2. Condiţiile de sinceritate şi de raţionalitate ale cererilor 197
2.5. SINTEZĂ 199

3. L E G I L E D I S C U R S U L U I ŞI C O M P O N E N T A R E T O R I C Ă 200
3.1. LEGILE DISCURSULUI ÎN PRAGMATICA INTEGRATĂ 201
3.2. COMPONENTA RETORICĂ SI LEGILE DISCURSULUI 202
3.2.1. Cîteva exemple de norme de comunicare 203
3.2.2. Cîteva exemple de legi ale discursului: legea informativităţii, 204
legea exhaustivităţii şi legea litotei 204

C a p . 8. P R E S U P O Z I Ţ I I S E M A N T I C E ŞI P R A G M A T I C E Q.M., trad. D.R.) 207


1. A S E R Ţ I U N E ŞI P R E S U P O Z I Ţ I E :
D E S C R I P Ţ I I D E F I N I T E ŞI N E G A Ţ I E 208
1.1. REPLER ŞI REGELE FRANŢEI 208
1.1.1. Sens, denotaţie şi presupoziţie 208
1.1.2. Descripţii definite şi falsitate 209
1.1.3. Presupoziţia, condiţie de întrebuinţare 210
1.2. PRESUPOZIŢIE SEMANTICĂ ŞI NEGAŢIE 210
1.2.1. PRESUPOZIŢIE SEMANTICĂ ŞI IMPLICAŢIE 210
1.2.2. Logică cu trei valori, negaţie externă şi negaţie internă 211
1.2.3. Univocitatea negaţiei lingvistice 215
2. P r e s u p o z i ţ i a p r a g m a t i c ă şi teoria cunoştinţelor c o m u n e 216
2.1. PRESUPOZIŢIE PRAGMATICĂ ŞI CONVINGERI DIN F O N D U L DE CUNOŞTINŢE ... 217
2.2. O C R I T I C Ă PERTINENTĂ A TEORIEI CUNOŞTINŢELOR C O M U N E 219
2.2.1. Cunoştinţe comune şi condiţii suficiente de apartenenţă
la context 219
2.2.2. Cunoştinţe comune şi condiţii necesare de apartenenţă la context 220
3. Presupoziţie, acte de limbaj şi coeziune discursivă 221
3.1. N E G A Ţ I E , INTEROGAŢIE ŞI ÎNLĂNŢUIRE , 222
3.2. FUNCŢIILE DISCURSIVE ALE PRESUPOZIŢIEI 224

4. Problemele presupoziţiei: anulabilitate şi proiecţie 226


4.1. ANULABILITATEA PRESUPOZIŢIILOR 226
4.2. PROBLEMA PROICŢIEI 227

Cap. 9. IMPLICATURI C O N V E N Ţ I O N A L E
ŞI C O N V E R S A Ţ I O N A L E (J.M., trad. E.D.) 231
550 TABLA DE MATERII

1. DIFERITELE T I P U R I DE IMPLICATURI
ŞI C R I T E R I I L E DE D E O S E B I R E A A C E S T O R A .231
1.1. C O N Ţ I N U T U L EXPRIMAT ŞI CEL IMPLICITAT 231
1.2. IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI IMPLICATURI N O N C O N V E N Ţ I O N A L E 232
1.3. IMPLICATURI CONVERSAŢIONALE GENERALIZATE ŞI PARTICULARE 233
1.4. C R I T E R I I DE DEOSEBIRE A IMPLICATURILOR 235
1.4.1. Calculabilitatea 235
1.4.2. Anulabilitatea 235
1.4.3. Nondetaşabilitatea 236
1.4.4. Nonconvenţionalkatea 237
1.4.5. Dependenţa de enunţare 237
1.4.6. Lndeterminarea 238
2. P R E S U P O Z I Ţ I I Şl I M P L I C A T U R I 238
2.1. PRESUPOZIŢIE ŞI IMPLICATURĂ CONVERSAŢIONALĂ PARTICULARĂ 239
2.2. PRESUPOZIŢIE ŞI IMPLICATURĂ CONVENŢIONALĂ 240
2.2.1. Analiza lui meme 240
2.2.2. Implicaturi convenţionale şi presupoziţii pragmatice 241
2.2.3. Negaţie obişnuită şi negaţie contradictorie 242
3. I M P L I C A T U R I C A N T I T A T I V E G E N E R A L I Z A T E 243
3.1. IMPLICATURI GENERALIZATE, IMPLICATURI POTENŢIALE ŞI PRESUPOZIŢII .243
3.1.1. Implicaturi calitative şi cantitative 244
3.1.2. Implicaturi potenţiale şi actuale, pesupoziţii potenţiale şi actuale . 245
3.2. IMPLICATURI SCALARE ŞI IMPLICATURI CLAUZALE 246
3.2.1, Scări cantitative şi implicaturi scalare 246
3.2.2. Implicaturi clauzale 247
4. DE LA M A X I M E LA P R I N C I P I I 250
4.1. P R I N C I P I U L - Q ŞI P R I N C I P I U L - R 250
4.2. P R I N C I P I U L - I ŞI P R I N C I P I U L - Q 251

C a p . 10. S C Ă R I A R G U M E N T A T I V E
ŞI F E N O M E N E S C A L A R E (J.M., trad. E.D.) , 255
1. LIMBAJ ŞI SCALARITATE 255
1.1. T E R M E N I COMPLEMENTARI ŞI A N T O N I M I 255
1.2. CUANTIFICATORI 256
1.2.1. Cuantificatori logici şi cuantificatori lingvistici 256
1.2.2. Semnificaţia logică şi lingvistică a cuantificatorilor 257
2. S C Ă R I L E A R G U M E N T A T I V E , 258
2.1. N O Ţ I U N I L E ARGUMENTATIVE DE BAZĂ: CLASĂ, SCARĂ
ŞI F O R Ţ Ă ARGUMENTATIVE 259
2.1.1. Clasă argumentativă 259
TABLA DE MATERII 551

2.1.2. Forţă argumentativă 259


2.1.3. Scară argumentativă 259
2.1.4. Exemplele conectorilor meme şi mais 260
Meme [chiar] 260
Mais [dar, însă, ci] 261
2.2. NEGAŢIA ŞI LEGILE DISCURSIVE 263
2.2.1. Legea negaţiei 263
2.2.2. Legea inversiunii argumentative 263
2.2.3. Legea insuficienţei 264
2.2.4. Legea reducţiei 265
2.2.5. Legea exhaustivităţii 266
2.3. PEu[puţinJ şi UN PEU [puţin2]: PRESUPOZIŢIE ŞI SUBÎNŢELES 267
2.3.1. Interpretări cantitative şi modale 267
2.3.2. Interpretări argumentative şi presupoziţionale 268
2.3.3. Descriere presupoziţională şi legi discursive 270
3. A R G U M E N T A T I V I S M ŞI M I N I M A L I S M :
DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LEGILOR DISCURSIVE 272
3.1. RECURSUL LA LEGILE DISCURSIVE 272
3.2. FENOMENE SCALARE ŞI IMPLICAŢII 273
3.3. OBIECŢIILE A D U S E MINIMALISMULUI 274
3.4. AVANTAJELE ŞI INCONVENIENTELE MINIMALISMULUI 275
3.5. SINTEZĂ 276

C a p . 11. A R G U M E N T A Ţ I E Ş I O R I E N T A R E
A R G U M E N T A T I V Ă (J.M., trad. E.D.) 279
1. A R G U M E N T A Ţ I E , D I S C U R S ŞI L I M B Ă 279
2. A R G U M E N T A Ţ I E ŞI I N F O R M A Ţ I E 280
2.1. CONTRADICŢIE L O G I C Ă ŞI C O E R E N Ţ Ă ARGUMENTATTVĂ 280
2.1.1. Presque [aproape] 280
2.1.2. A peine [de-abia, numai un pic] 283
2.1.3. Peut-etre [poate] 284
2.2. ÎNTREBĂRI ŞI ARGUMENTAŢIE 285
2.3. VALOARE INFORMATIVĂ ŞI VALOARE ARGUMENTATIVĂ 286
2.3.1. Ambiguitatea lui presque 10% [aproape 10%] 286
2.3.2. Comparativul de egalitate 288
2.3.3. Argumentaţie şi delocutivitate 290
3. A R G U M E N T A R E ŞI TOPOI 292
3.1. ARGUMENTARE ŞI INFERENŢĂ 292
3.2. ARGUMENTAŢIE, ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ
ŞI OPERATORI ARGUMENTATIVI 293
3.3. ÎNLĂNŢUIRI ARGUMENTATIVE ŞI TOPOI 296
552 TABLA DE MATERII

3.3.1. Topoi şi forme topice 296


3.3.2. Topoi şi trasee interpretative 297
3.3.3. Argumentativism slab şi argumentativism forte:
reexaminarea luipresque [aproape] , 299

Cap. 12. P O L I F O N I E ŞI ENUNŢARE (A.R., trad. Şt.O.) 303


1. DIALOGISM ŞI POLIFONIE .303
1.1. DIALOGISM BAHTINIAN 303
1.2. TEORIA POLIFONICĂ A LUI DUCROT ...304
1.2.1. Polifonia şi postulatul unicităţii subiectului vorbitor 304
1.2.2. Frază, enunţ, enunţare 305
1.2.3. Subiect vorbitor, locutor şi enunţiator , 306
1.2.4. Analiza polifonică a negaţiei 307
1.2.5. Analiza polifonică a ironiei 309
1.2.6. Dificultăţile analizei polifonice pentru enunţurile ironice negative310
1.2.7. Polifonie şi discurs raportat în stilul direct 311
1.3. O CRITICĂ A POLIFONIEI 312
2. ENUNŢARE ŞI EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII
P R I N LIMBAJ 314
2.1. PRONUMELE PERSONALE ŞI EXPRIMAREA SuBiECTrvrrĂŢn ..314
2.2. EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII ÎN STILUL INDIRECT LIBER 315
2.2.1. Stilul indirect liber şi polifonia 315
2.2.2. Stilul indirect liber şi exprimarea subiectivităţii 317
3. ENUNŢAREA ŞI EXPRIMAREASUBIECTIVITĂŢII 320
3.1. PARTICULARITĂŢILE PERSOANEI ÎNTÎI 320
3.1.1. Referinţă semantică versus referinţă intenţionată de vorbitor 320
3.1.2. Infailibilitatea personală: fenomen referenţial
sau fenomen stilistic? 321
3.1.3. Infailibilitate şi proces de identificare........ 322
3.2. EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII PRIN PERSOANA A DOUA ŞI A TREIA 324
3.2.1. Regulile de protejare a referinţei 324
3.2.2. Exprimarea subiectivităţii
şi protejarea transparenţei propoziţionale 325

Cap. 13. DEIXIS ŞI ANAFORĂ (A.R., trad. CV.) 327


1. DEIXIS ŞI ANAFORĂ: LIPSA AUTONOMIEI REFERENŢIALE 327
2. DEIXIS ŞI ANAFORĂ: RECURSUL LA ANTECEDENT
ŞI RECURSUL LA SITUAŢIA DE ENUNŢARE 329
2.1. SATURARE SEMANTICĂ ŞI REFERINŢĂ VIRTUALĂ 329
2.2. COREFERINŢĂ ACTUALĂ ŞI COREFERINŢĂ VIRTUALĂ 330
TABLA DE MATERII 553

3. D I F I C U L T Ă Ţ I L E A N A L I Z E I T R A D I Ţ I O N A L E A D E I X E I
ŞIAANAFOREI 331
3.1. ESTE ANAFORA CU ADEVĂRAT UN F E N O M E N LINGVISTIC? 331
3.1.1. Inexistenţa termenilor anaforici 331
3.1.2. Dificultăţile noţiunii de reluare 332
3.1.3. Dificultăţile coreferinţei ' 334
3.2. REFERINŢA DEMONSTRATIVA ESTE INTR-ADEVĂR UN C A Z PARTICULAR
AL REFERINŢEI DEICTICE? 336

4. REFERINŢĂ ANAFORICĂ, REFERINŢĂ DEICTICĂ,


R E F E R I N Ţ Ă D E M O N S T R A T I V Ă : A T R I B U I R E A R E F E R E N Ţ I L O R 338
4.1. SATURARE SEMANTICĂ ŞI A U T O N O M I E REFERENŢIALÂ:
C A Z U L DESCRIPŢIILOR D E F I N I T E 338
4.2. SATURARE SEMANTICĂ ŞI SATURARE REFERENŢIALĂ 339
4.3. PROCESUL DE SATURARE REFERENŢIALĂ 341
4.3.1. Procesul de saturare referenţială în referinţa deictică 341
4.3.2. Procesul de saturare referenţială în referinţa demonstrativă 343
4.3.3. Procesul de saturare referenţială în referinţa anaforică 344
Definiţia anaforei 344
Cazul standard 345
Un caz aparent standard 345
Verbe cu orientare 346
Un caz nonstandard 347
Referinţa virtuală a pronumelui de persoana a treia
şi atribuirea unui referent în cazurile nonstandard 348
Există o categorie a anaforei? 349

Cap. 14. C O N C E P T E VAGI ŞI U T I L I Z Ă R I A P R O X I M A T I V E (A.R., trad. L.P.) 351


1 . T E R M E N I I VAGI: T R Ă S Ă T U R I C O M U N E Ş I D I F E R E N Ţ E 352
1.1. V A G U L 352
1.2. DIFERITELE T I P U R I DE TERMENI VAGI 353
1.3. DIFERITELE EFECTE ALE VAGULUI 354
1.3.1. Termenii observaţionali 354
1.3.2. Termenii subiectivi 355
1.3.3. Termenii multidimensionali 357
2. T E R M E N I I VAGI: M U L T I P L I C I T A T E A I P O T E Z E L O R 357
2.1. IPOTEZA LINGVISTICĂ 357
2.1.1. Clasificanţă şi nonclasificanţă 358
2.1.2. Termenii subiectivi şi delocutivitatea 359
2.2. IPOTEZA P S I H O L O G I C Ă : T E O R I A PROTOTIPURILOR 360
2.2.1. Teoriile clasice: modelul condiţiilor necesare şi suficiente 361
2.2.2. Dificultăţile modelului condiţiilor necesare şi suficiente 362
554 TABLA DE MATERII

2.2.3. Versiunea standard a teoriei prototipurilor 364


Dimensiunea orizontală 364
Dimensiunea verticală 365
2.2.4. Dificultăţile teoriei standard a prototipurilor 366
2.2.5. Versiunea extinsă a teoriei prototipului 368
2.3. DIFICULTĂŢILE IPOTEZELOR PSIHOLOGICE ŞI LINGVISTICE 370
2.3.1. Teoriile lui Ducrot şi Milner 370
2.3.2. Teoria extinsă a prototipului 372
3. TERMENII VAGI: IPOTEZA PRAGMATICĂ 372

Cap. 15. SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT:


CAZUL METAFOREI (A.R., trad. D.R.) 375
1. PANORAMĂ ISTORICĂ A LUCRĂRILOR DESPRE METAFORĂ ...375
1.1 ARISTOTEL ŞI METAFORA ..375
1.2. RETORICILE CLASICE: FONTANIER 377
2. DEOSEBIREA SENS LITERAL/SENS FIGURAT 378
2.1. SENSUL LITERAL 378
2.2. SENSUL FIGURAT: METAFORA.. 380
3. METAFORA: ASPECTE LINGVISTICE ŞI FILOZOFICE 383
3.1. PARTICULARITĂŢILE METAFOREI: MALFORMAŢIE LEXICALĂ ŞI TEORIA
COMPARAŢIEI 383
3.2. UTILITATEA METAFOREI 385
3.3. CRITICA TEORIILOR DUBLEI SEMNIFICAŢII 386
3.4. METAFORĂ ŞI COMPARAŢIE 388
3.5. EFECTELE METAFOREI: INSTABILITATE ŞI NONFROPOZIŢIONALITATE? 390
4. O ANALIZĂ PRAGMATICĂ A METAFOREI 391
4.1. STADIUL PROBLEMEI 391
4.2. TEORIA LUI SPERBER ŞI WILSON 392
4.2.1. Discurs literal şi figurat: descriere şi interpretare 392
4.2.2. Asemănare interpretativă 393
4.2.3. Nonliteralitate: întrebuinţare aproximativă şi metaforă 395
4.2.4. Metaforă şi pertinenţă 396

Cap. 16. NARAŢIUNE ŞI FICŢIUNE (A.R., trad. CV.) 399


l.NARATOLOGIA 399
1.1. EXPUNEREA TEORIEI 399
1.2. CONCEPTELE DE BAZĂ ALE NARATOLOGIEI 400
1.3. DIFICULTĂŢILE ÎNTÎMPINATE DE NARATOLOGIE 402
2. FICŢIUNEA: O PROBLEMĂ LINGVISTICĂ SAU PRAGMATICĂ? 404
T A B L A DE M A T E R I I 555

2.1. LIMBAJUL F I C Ţ I U N I I : REALITATE SAU FICŢIUNE? 404


2.2. FCIŢIUNEA: ASPECTE PRAGMATICE 405

3. T E O R I A A C T E L O R DE VORBIRE ŞI F I C Ţ I U N E A 406
3.1. IPOTEZA U N U I A C T ILOCUŢIONAR FICTIONAL 406
3.2. FICŢIUNE ŞI A C T SIMULAT 409
3.3. DIFICULTĂŢILE TEORIEI FICŢIUNII CA A C T SIMULAT 411
3.4. A SIMULA FĂRĂ INTENŢIA DE A ÎNŞELA: PROBLEMELE INCIDENŢEI 412

4. ADEVĂR ŞI F I C Ţ I U N E : T E O R I A L U M I L O R POSIBILE 414


4.1. FICŢIUNEA 414
4.2. FICŢIUNEA ŞI LEGEA CONSISTENŢEI L O G I C E 415
4.3. F I C Ţ I U N E ŞI OPERATOR INTENSIONAL 415
4.4. INCONSISTENŢE INTENŢIONALE ŞI INCONSISTENŢE N O N I N T E N Ţ I O N A L E ....417

5. O A B O R D A R E P R A G M A T I C Ă A F I C Ţ I U N I I 417
5.1. CONDIŢIILE DE REUŞITĂ A ACTULUI DE REFERINŢĂ LA UN OBIECT FICTIV ...418
5.2. STATUTUL C O G N I T I V AL OBIECTELOR FICŢIUNII 419
5.3. FICŢIUNEA CA A C T ILOCUŢIONAR 420
5.4. IMPORTANŢA FICŢIUNII .....421

CAP. 17. C O E R E N Ţ Ă : T E M P O R A L I T A T E ,
R E L A Ţ I E T E M A T I C Ă ŞI Î N L Ă N Ţ U I R E (J.M., trad. L.F.) 423
1. C O E R E N Ţ A T E M P O R A L Ă 423
1.1. D O U Ă PLANURI ALE ENUNŢĂRII, D O U Ă ATITUDINI LOCUTIONARE 423
1.1.1. Istorie şi discurs 423
1.1.2. Povestire şi comentariu 424
1.2. STIL INDIRECT LIBER SI PARADOXURI TEMPORALE 425
1.2.1. Stilul indirect liber 425
1.2.2. Paradoxuri temporale 427
Ficţiune principală şi ficţiune secundară 427
Spaţiul universului povestit şi spaţiul parcurs 428
1.3. ASPECTE SEMANTICE ŞI PRAGMATICE ALE COERENŢEI TEMPORALE 429
1.3.1. Clasele aspectuale şi principiul de interpretare a discursurilor
temporale 429
1.3.2. Ordine temporală, cauzalitate şi interval 430
2. C O E R E N Ţ A T E M A T I C Ă ŞI R E F E R E N Ţ I A L Ă 431
2.1. C O E R E N Ţ A TEMATICĂ 432
2.1.1. Subiect versus predicat 432
2.1.2. „Topique" versus „commentaire" 433
2.1.3. „Theme" versus „propos" 433
2.1.4. Informaţie dată versus informaţie nouă 434
2.1.5. Focar versus presupoziţie 434
556 TABLA DE MATERII

2.2. COERENTA REFERENŢIALĂ 435


2.2.1. Relaţie tematică şi relaţie referenţială , 435
2.2.2. Lanţuri referenţiale şi lanţuri anaforice 437
3. REGULI DE COERENŢĂ 438
3.1. COERENTĂ, COEZIUNE ŞI CONEXITATE ....438
3.1.1. Coerenţa , 439
3.1.2. Coeziunea 440
3.1.3. Conexitatea 440
3.2. COERENŢĂ ŞI REGULI DE ÎNLĂNŢUIRE 441
3.2.1. Metareguli de coerenţă 441
3.2.2. Reguli de înlănţuire 443
Restricţii de înlănţuire inter-intervenţii 443
Restricţii de înlănţuire intra-intervenţie 445

Cap. 18. ANALIZA DISCURSULUI


ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALĂ (J.M., trad. L.P.) 447
1. D O U Ă PARADIGME ÎN ANALIZA CONVERSAŢIILOR 447
1.1. PROPRIETĂŢI COMUNE ANALIZEI DISCURSULUI ŞI ANALIZEI
CONVERSAŢIONALE 447
1.1.1. Studiul conversaţiilor naturale 447
1.1.2. Coerenţa 448
1.1.3. Logica acţiunilor 448
1.2. DIFERENŢE ÎNTRE ANALIZA DISCURSULUI ŞI ANALIZA CONVERSAŢIONALĂ ... 448
1.2.1. Domeniul de referinţă: lingvistic versus sociologic 448
1.2.2. Metodologie: reguli de constituentă versus organizare preferenţială449
1.2.3. Epistemologie: modelizare versus generalizare 450
Reguli de interpretare şi reguli de înlănţuire 45C
Perechi adiacente, pertinenţă condiţionată şi organizare preferenţială 453
2. UN EXEMPLU DE ANALIZĂ A DISCURSULUI:
MODELUL IERARHIC ŞI FUNCŢIONAL GENEVEZ 455
2.1. INCURSIUNEA 455
2.2. TRANZACŢIA , , 455
2.3. SCHIMBUL.... 456
2.4. INTERVENŢIA , 457
2.4.1. Funcţii ilocuţionare 458
2.4.2. Funcţii interactive 459
2.5. A C T DE LIMBAJ , 461
3. ANALIZA DISCURSULUI SAU ANALIZA CONVERSAŢIONALĂ? 461
3.1. CRITICILE ADUSE ANALIZEI DISCURSULUI DE ANALIZA CONVERSAŢIONALĂ .461
3.1.1. Un enunţ poate realiza mai mult de un act în acelaşi timp 462
3.1.2. Realizarea de acte prin alte unităţi decît enunţuri 462
TABLA DE MATERII 557

3.1.3. Nu există o funcţie care să facă legătura între unitate-enunţ


şi unitate-act 463
3.1.4. Nu există reguli de înlănţuire 463
3.2. RĂSPUNSURILE LA C R I T I C I 464
3.2.1. Funcţie ilocuţionară versus valoare ilocuţionară 464
3.2.2. Intervenţie versus schimbare de rol 465
3.2.3. Interpretare dialogică versus funcţie interpretativă 466
3.2.4. Restricţii de înlănţuire versus reguli de înlănţuire 466
Concluzie: V I I T O R U L P R A G M A T I C I I (A.R., trad. L.F.) 469
1. LINGVISTICA ŞI PRAGMATICA 469
2. PRAGMATICA ŞI LINGVISTICA - ŞTIINŢE EXPERIMENTALE? ....470
3. PRAGMATICA FACE PARTE D I N LINGVISTICĂ? 470
4. CARACTERISTICILE EPISTEMOLOGICE
ALE ŞTIINŢELOR EXACTE 472
5. CRITERII ŞI POSTULATE DE BAZĂ C O M U N E LINGVISTICII
ŞI PRAGMATICII 473
6. OBIECTUL LINGVISTICII ŞI OBIECTUL PRAGMATICII 474
7. PRAGMATICA ŞI RESTUL LINGVISTICII 475
8. PROCESELE DE SATURARE 477
9. TREBUIE INTEGRATĂ PRAGMATICA
ÎNTR-O EVENTUALĂ SEMIOTICĂ? 478
10. STATUTUL EXEMPLELOR ÎN LINGVISTICĂ
ŞI ÎN PRAGMATICĂ 479
11. CARACTERISTICILE U N U I DISPOZITIV ŞTIINŢIFIC 481
12. VIITORUL PRAGMATICII 481

BIBLIOGRAFIE 485
GLOSAR 499
INDICE 513
TABLA DE MATERII 543

S-ar putea să vă placă și