Sunteți pe pagina 1din 525

Jacques Moeschler

Arme Reboul

DICŢIONAR
ENCICLOPEDIC
DE PRAGMATICĂ
Seria INSTRUMENTE
este coordonată de MARIAN PAPAHAGI

Grafica şi coperta:
Octavian Bour

Traducere de:
ELENA DRAGOŞ (E.D.)
LIGIA FLOREA (L.F.)
ŞTEFAN OLTEAN (Şt. O)
LIANA POP (L.P.)
DORINA ROMAN(D.R.)
CARMEN VLAD (CV.)

ISBN 973-9114-66-5

® Editions du Seuil, 1994


® Editura ECHINOX pentru prezenta variantă românească
Jacques Moeschler Anne Reboul

DICŢIONAR
ENCICLOPEDIC
DE PRAGMATICĂ
Coordonarea traducerii
CARMEN VLAD LIANA POP

Editura ECHINOX *7064 96 *


CLUJ, 1999

W£496
Această cane a rost editaţi ca sprşrâtu
MINISTERULUI FRANCEZ AL AFACERILOR EXTERNE
ŞI AL AMBASADEI FRANŢEI ÎN ROMANŢA
(programul IORGA)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale


MOESCHLER, JACQUES
Dicţionar enciclopedic de pragmatică / Jacques Moeschler.
Anne Reboul; trad. şi pref.: Carmen Vlad, Liana Pop. - Cluj-Napoca:
Echinox, 1999
558 p.; 24 cm. - (Instrumente)
Bibliogr.
ISBN 973-9114-66-5
M5AMT
I. Reboul, Anne
II. Pop, Liana (trad.)
III. Vlad, Carmen (trad.: pref.)

801.32:800 Ao

Lector: Liana Pop

Apărut în 1999. Bun de tipar februarie 1999


Format 70 x 100/16 Coli tipo: 35

Culegere şi tehnoredactare computerizată: Horvath Sândor

Editura ECHINOX
CP. 80; Of 1
3400 Cluj - România
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

Intr-o „geografie" ştiinţifică a dezbaterilor asupra limbii, regiunea sa


centrală este stăpînită firesc de filozofia limbajului, extinsă, însă, tentacular, şi
spre zonele limitrofe; aici, fiecare teorie a limbii îşi construieşte propria sa bază
explicativă pentru a da faptelor verbale suportul teoretic necesar şi o soluţie
descriptivă conformă propriei doctrine.
Intr-o asemenea configuraţie s-a conturat treptat, timid la început (în
urmă cu aproximativ 30-35 de ani), o nouă mişcare de idei numită azi Pragmatică.
Aceasta şi-a asumat acele fenomene şi fapte pentru care lingvistica - în sensul
consacrat al termenului - nu putea oferi soluţii satisfăcătoare nici teoretic, nici
metodologic, şi nici interpretativ, şi pe care aceeaşi lingvistică din prima jumătate
a secolului nostru le expulzase, în mod deliberat, din cîmpul său de interes.
Asumarea contextului şi acceptarea lui ca dimensiune relevantă a procesului
comunicativ verbal, tentativele de a capta relaţia produsului verbal, adică a
enunţului, cu actul enunţării şi cu lumea extraverbală, alături de alte numeroase
aspecte, au contribuit la ceea ce am putea numi recuperarea lui «parole» (în sens
saussureian), sau a performanţei (în sens chomskyan) sau, în fine, a utilizării (în
sens wittgensteinian), t e r m e n i parţial omologabili, în ciuda diferenţelor
doctrinare aferente.
Cu p r e g n a n ţ ă progresiv s p o r i t ă şi cu o t e n d i n ţ ă , u n e o r i , vizibil
acaparatoare, pragmatica s-a impus ca domeniu consacrat nu numai formelor
verbale în cursul întrebuinţării lor, ci şi studiului altor probleme ce depăşesc,
însă, cadrul strict lingvistic, adică cel justificabil exclusiv prin mijloace şi cu
metode lingvistice.
Direcţiile principale în dezvoltarea pragmaticii s-au axat, prioritar, fie pe
cercetarea formelor indiciale ale limbii ca expresii prin care sensul enunţării
devine constitutiv enunţului (direcţie influenţată de contribuţii remarcabile din
sfera logicii şi a semioticii), fie pe fundamentarea distincţiei dintre sensul literal
şi cel comunicat (intens dependent de contextul presupoziţional şi de cel
interacţional sau conversaţional), ori pe teoria actelor de limbaj, în toată
complexitatea şi variabilitatea lor.
II PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCA

Dar direcţiile sau „generaţiile" evocate mai sus nu au epuizat domeniul


faptelor pragmatice, şi cu atît mai puţin soluţiile în explicarea acestora. Mai
aproape de momentul actual, teorii de sorginte cognitivistă au adus o nouă
viziune, cu impact teoretic imediat şi cu rezultate metodologice spectaculoase
în pragmatică.
In acest context proteic şi într-o perioadă de maximă densitate în planul
cercetării, în urmă cu ceva mai mult de patru ani apărea la Paris, la Editions du
Seuil, Dictionnaire Encydopedique de Pragmatique (DEP), semnat de Jacques
Moeschler şi Anne Reboul, două nume bine cunoscute specialiştilor în domeniu,
atît prin cărţile şi studiile publicate (în reviste sau în volume colective
prestigioase), cît şi datorită activităţilor de coordonare a unor lucrări de mare
anvergură, în spaţiul francofon (Elveţia, Franţa etc).
Avem privilegiul şi satisfacţia să punem acum la. dispoziţia specialiştilor
şi a tuturor celor interesaţi (lingvişti, poeticieni, naratologi, psihologi, filozofi
etc.) versiunea în limba română a acestei lucrări de mare importanţă şi de un
relief aparte; ea este considerată, chiar de autorii Dicţionarului, un pandant al
cunoscutului Dictionnaire encydopedique des sciences du langage, al lui Oswald
Ducrot şi Tzvetan Todorov (Paris, Editions du Seuil, 1972*), cu care împarte
maniera nealfabetică de ordonare a problemelor, mai puţin obişnuită în lucrări
lexicografice, dar de care se desparte, fiindcă iese din perimetrul lingvisticii,
prin asumarea unui domeniu de fapte complementar acesteia, adică de fapte
pragmatice.
Resimţite de numeroşi cercetători, nevoia de a avea o imagine de ansamblu
a pragmaticii, în starea ei actuală, şi dorinţa de a cunoaşte fiecare aspect, mai
mult sau mai puţin particular, în toată complexitatea şi profunzimea lui, dar şi
în relaţie cu fenomene adiacente, aceste deziderate găsesc în D E P un răspuns cu
totul remarcabil, iar aşteptările cititorilor interesaţi vor fi pe deplin satisfăcute.
Exigenţele unei lucrări cu caracter enciclopedic sînt şi ele îndeplinite,
dicţionarul reuşind să traseze în linii ferme profilul pragmaticii, în toată
amploarea dezvoltării sale la care s-a ajuns în momentul de faţă, după parcurgerea
diverselor etape şi prin cristalizări succesive. Prin discursul lor perfect focalizat
pe direcţiile importante, pe problemele relevante şi pe faptele capabile să le
susţină, autorii ne oferă o imagine cuprinzătoare, panoramică, a pragmaticii,
fără ca acest demers să fie însoţit de pericolul atenuării contururilor, prin
eliminarea disocierilor sau printr-o tratare diluată a aspectelor. Dimpotrivă, în

* între timp, remaniat în 1995 (O. Ducrot & J.M. Schaeffer), şi cu o versiune românească
din 1996.
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ III

abordarea fiecărei probleme (foarte numeroase, de altfel!), ni se prezintă, de


cele mai multe ori explicit, tocmai latura ei dilematică, cu implicaţiile ce ţin de
aspectele filozofice ale limbajului. Deloc evitate, cu tot substratul lor litigios,
chestiunile de acest ordin se constituie în osatură a fiecărui capitol, pe fundalul
căreia se articulează şi se edifică întreaga prezentare. Multe capitole din DEP
trădează un fel de „nervozitate" demonstrativă, benefică şi eliberatoare, cu efecte
constructive în plan argumentativ şi incitante din punct de vedere intelectual.
In toate aceste cazuri, dezbaterea pendulează între două instanţe, situate în două
planuri: unul exterior, în care obiectul polemicii, al confruntării ideilor, este un
discurs „străin", iar cel de-al doilea, un plan interior, autoreflexiv, cînd ţinta
întrebărilor este însăşi raţiunea autorului în ipostaza sa de alteritate.
Nu putem să nu remarcăm aria extrem de largă a surselor bibliografice
puse la contribuţie: de la referinţe din spaţiul continental (mai cu seamă
francofon), la cele din spaţiul insular britanic şi pînă la cele transoceanice
(americane), informaţia legată de statutul şi metodele pragmaticii, ca şi de faptele
ce cad sub incidenţa acestui domeniu, este preluată şi prelucrată în beneficiul
clarificărilor, dar şi al deschiderilor spre noi rafinări posibile.
Pe parcursul lecturii, nu va fi greu de sesizat că există o anumită predilecţie
pentru orientarea cognitivistă, în special pentru cea preconizată de Sperber şi
Wilson. Cu toate acestea, J. Moeschler şi A. Reboul reuşesc să salveze dicţionarul
lor de a m e n i n ţ a r e a u n e i a t i t u d i n i dogmatice, închise sau reductive, în
configurarea domeniului, graţie efortului constant de a comenta cu onestitate
ştiinţifică şi cu rigoare contribuţiile considerate importante pentru problemele
dezbătute.
Chiar dacă există o doză de circularitate în tratarea unor concepte care,
adesea, apar în mai multe capitole (fapt menţionat chiar de autori), aceasta nu
înseamnă o simplă şi, cu atît mai puţin, inutilă repetare, pentru că de fiecare
dată revenirea se realizează prin proiectarea conceptului într-o nouă lumină,
printr-o abordare dintr-un unghi modificat. Tocmai de aceea, fiecare capitol îşi
are propria sa (relativă) autonomie, fiind concentrat pe un set de probleme al
căror decupaj conceptual s-a realizat cu inteligenţă şi cu supleţe.
Nădăjduim că, la lectura acestei prefeţe, cititorul nu va fi surprins din
pricina absenţei comentariilor noastre tematice cu privire la c o n ţ i n u t u l
capitolelor din DEP, fiindcă va înţelege încă din primele pagini ale dicţionarului
că el nu are nevoie de explicaţii suplimentare: toate problemele puse - extrem
de numeroase - sînt minuţios examinate pe parcursul textului şi sînt rezolvate,
rînd pe rînd, într-o deplină congruenţă cu concepţia globală a autorilor,
prefigurată î n c ă din „ C u v î n t î n a i n t e " c o n t u r a t ă t r e p t a t , î n c e p î n d c u
IV PREFAŢA LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

„Introducerea", continuînd cu cele 18 capitole şi sfîrşind cu „Concluzia" şi cu


„Glosarul", acesta din urmă un instrument foarte util pentru cititor, dar şi un
„barometru" al stării de azi şi, probabil, de mîine, a pragmaticii.

>:•

Traducătorii au avut o şansă în plus să cunoască DEP imediat după apariţia


lui, dată fiind prezenţa unuia dintre coordonatorii acestei versiuni româneşti,
Liana Pop, la Geneva, cu o bursă de studii, în 1995. Din momentul parcurgerii
volumului, decizia de a-1 traduce a venit spontan, fiind declanşată de convingerea
că ne aflăm în faţa unei lucrări de certă valoare pe multiple planuri şi al cărei
ecou nu va întîrzia să se manifeste. In acelaşi timp, am considerat că pentru
grupul mai larg al cititorilor români interesaţi de diversele aspecte ale pragmaticii,
azi, un instrument de tipul dicţionarului este de stringentă necesitate.
Transpunerea în română a textului nu s-a făcut cu prea mari dificultăţi;
singurele resimţite de echipa traducătorilor au fost cele cauzate de absenţa în
limba română a unor termeni care să fie deja consacraţi pentru anumite concepte
puse în circulaţie în lucrările de specialitate din spaţiul francofon şi, mai ales,
din cel anglo-saxon. In astfel de situaţii am procedat diferenţiat. Am recurs mai
rar la calchierea unor forme, ca în cazul lui discitaţional (după f r. „de decitation"
şi engl. „disquotational"), formă pe care, deocamdată, o socotim singura soluţie
avantajoasă. Alteori, cînd s-au putut găsi termeni aproximativ echivalenţi în
limba română, în ciuda imperfecţiunii semantice, i-am preferat unor forme fabri­
cate ad boc. Aşa s-a procedat cu: relativizatori pentru fr. „enclosures" ( engl.
„hedges"), legea insuficienţei pentru „loi de faiblesse", legea reducţiei pentru „loi
d'abaissement", incidenţă şi domeniu pentru „portee" etc. In alte situaţii, din
mai multe variante existente în întrebuinţare, am ipreferat una, cum ar fi
constatativ, faţă de constativ, conţinut(ul) exprimat, faţă de spus(ul), locuţionar,
ilocuţionar, perlocuţionar, faţă de, respectiv, locutoriu, ilocutoriu, perlocutoriu,
dar am păstrat ambele variante în cazul expresiilor pertinenţă şi relevanţă, sau
act de vorbire şi act de limbaj. In schimb, descripţie şi descriere le-am folosit cu
sensuri diferite, cel dintîi ca termen specific în teoria referinţei (aşa cum apare
în lucrări de orientare logică), cel de-al doilea cu sensul obişnuit de modalitate
sau tip de structură discursivă. Am valorificat în acest fel o situaţie avantajoasă
a limbii române care poate avea, adeseori, două derivate apropiate, uşor de asociat
cu diferenţe de nuanţă în plan semantic, v. de ex. asenare şi aserţiune, afirmare
şi afirmaţie, argumentare şi argumentaţie, narare şi naraţiune, negare şi negaţie
PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCA V

faţă de cîte un singur termen în fr.: „asertion", „affirmation", „argumentation",


„negation", respectiv „narration". Totuşi, existaşi cazul invers, cînd limba română
nu ne poate oferi decît o singură expresie pentru altele două în franceză (unde
acestea nu sînt sinonime): pentru „tour de parole" şi „prise de parole", în
româneşte am folosit luare de cuvînt, pentru a-1 putea rezerva pe intervenţie
doar ca echivalent al lui „intervention" cu sensul său tehnic din analiza
conversaţională de tip genevez. In fine, acolo unde dicţionarul a preluat analize
punctuale ale unor conectori (ca acelea ale lui Ducrot), ori acolo unde există
diferenţe între funcţionarea conectorilor în română şi franceză, am preferat să
păstrăm termenii francezi, schiţînd, implicit, o analiză paralelă a termenilor
din limba română.
Să mai spunem că, ori de cîte ori am simţit nevoia unor precizări, acestea
s-au operat direct în text, între paranteze drepte, cu sau fără menţiunea NT -
nota traducătorului.
In ce priveşte tehnoredactarea versiunii în limba română a dicţionarului,
ea o redă cu fidelitate pe cea a originalului, fiindcă am ţinut să respectăm cu
stricteţe decupajul ideilor, semnificativ realizat de autori şi prin dispunerea
grafică, şi prin corpul de literă utilizat, şi prin alternarea caracterelor.
In finalul acestor succinte comentarii şi precizări, ţinem să adresăm
mulţumire noastre, încă o dată, lui Jacques Moeschler şi Anne Reboul pentru
bunăvoinţa şi diligenta manifestate în scopul obţinerii dreptului de traducere în
limba română a Dicţionarului enciclopedic de pragmatică, precum şi pentru
solicitudinea pe care ne-au arătat-o pe durata definitivării acestei versiuni, ori
de cîte ori le-am cerut sfatul într-o chestiune sau alta legată de text.
De asemenea, ne exprimăm aici gratitudinea pentru eforturile depuse de
Editura Echinox, prin persoana ing. Eugen Pop, pentru ca această importantă
lucrare să poată apărea.
Deasemenea, aducem mulţumiri Serviciilor Culturale ale Ambasadei
Franţei la Bucureşti pentru a fi sprijinit financiar apariţia acestei cărţi.

Cluj, decembrie 1998


Carmen Vlad
CUVÎNT ÎNAINTE

I n cursul verii 1987, Anne Reboul şi Jacques Moeschler hotărăsc să redacteze


o operă de referinţă în pragmatică. Motivele deciziei lor sînt numeroase: (i)
ei constată că în domeniul francofon nu există nici o lucrare de referinţă privitoare
la pragmatică, (ii) sînt convinşi că dezvoltările recente ale pragmaticii vor avea
repercusiuni importante în lingvistică, în ştiinţele cognitive şi în lingvistica
computaţională, (iii) consideră că a venit momentul pentru elaborarea unui
adevărat program de cercetare în pragmatică.
Cel puţin la plecare, ambiţia noastră a fost de a scrie, pentru domeniul
pragmaticii, echivalentul a ceea ce Oswald Ducrot şi Tzvetan Todorov făcuseră
în 1972 pentru ştiinţele limbajului, adică pentru lingvistică (cf. Ducrot şi Todorov
1972). Titlul prezentei lucrări, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, trebuie
aşadar situat în acest context. Revendicăm această filiaţie nu numai în termeni
istorici, dar şi în termeni pedagogici: singura lectură pe care am putea-o reco­
manda înainte de abordarea lucrării noastre ar fi Ducrot-Todorov.
Cînd am luat această hotărîre, jumătate din titlurile capitolelor pe care
le-am selecţionat nu făcuseră încă obiectul vreunor cercetări aprofundate, nici
din partea altor cercetători şi nici din partea noastră. Cuprinsul lucrării noastre
era aşadar un adevărat program de cercetare. La cinci ani după această hotărîre,
am început redactarea acestei lucrări. Dacă am putut să o facem, a fost pentru
că în această perioadă a curs multă apă pe sub podul lingvisticii şi al pragmaticii.
Şi p u t e m afirma că, fără să fi lucrat efectiv în acest scop, noi înşine am acoperit
o mare parte din acest deficit.
A priori, totdeauna este mai uşor să împărţi un domeniu de investigaţie
între mai multe persoane, mai ales atunci cînd pretenţiile sînt de exhaustivitate
sau de cunoştinţe enciclopedice. Pregătirea noastră, orietările noastre erau în
parte comune, dar domeniile noastre de specialitate diferite. Anne Reboul a scris
în 1984 o teză de doctorat despre dialogul teatral, dintr-o perspectivă naratologică
şi pragmatică (cf. Reboul 1984), şi s-a interesat în p e r m a n e n ţ ă de problema
ficţiunii prin problematica discursului indirect liber, reprezentările imposibile
sau metaforă (cf. Reboul 1992). D i n 1984 pînă în 1990, a lucrat la elaborarea unei
teorii pragmatice a ficţiunii şi a metaforei în cadrul teoriei pertinenţei a lui
6 CUVÎNT ÎNAINTE

Sperber şi Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989), care a constituit o altă
teză de doctorat, în domeniul filozofiei analitice (cf. Reboul 1990). Paralel, s-a
preocupat de problema referinţei şi, între altele, de problema atribuirii de refe­
renţi anaforicelor şi deicticelor. Ansamblul cercetărilor sale i-au permis în 1991
să susţină o teză de abilitare pe tema Ficţiune şi referinţă. In ceea ce-1 priveşte,
Jacques Moeschler a continuat să dezvolte o abordare pragmatică a discursului
(cf. Moeschler 1985 a), schiţată într-o primă etapă în teza sa consacrată pragma­
ticii conversaţiei (cf. Moeschler 1982); progresiv, a abandonat abordarea lingvis­
tică, pentru a cerceta discursul într-un cadru cognitivist, cel al teoriei pertinenţei
(cf. Moeschler 1989 a). Interesul său pentru semantică, mai ales cea formală, ca
şi pentru temele clasice ale pragmaticii lingvistice (presupoziţie, implicaţie), l-au
condus spre abordarea unor probleme mai lingvistice în pragmatică, cum sînt
analiza negaţiei, a expresiilor idiomatice, sau a timpurilor verbale.
Prin conjugarea competenţelor şi a intereselor noastre, am avut certi­
tudinea că eram capabili să concepem redactarea unei lucrări complete, bine
documentate, serioase, dar accesibile, asupra a ceea ce constituie pragmatica la
ora actuală. Mulţi dintre cititorii specialişti în lingvistică sau în analiza discursului
vor găsi alegerea efectuată de noi parţială, şi la propriu, şi la figurat. Dar o lucrare
ca aceasta nu poate fi un inventar de abordări sau de teorii fără legătură unele
cu celelalte. Alegerile pe care le-am făcut au fost determinate în mod fundamental
de o preocupare de coerenţă, precum şi de criterii de importanţă istorică. Temele
şi referinţele le-am ales pentru că aduceau o contribuţie de bază la domeniul
pragmaticii. Intr-o primă etapă, a trebuit aşadar să izolăm şi să selectăm proble-
maticile pe care le-am considerat pertinente pentru elaborarea teoriei pragmatice.
Dar ce este o problemă pragmatică? Nu vom răspunde aici în cîteva rînduri
la această întrebare, căci ea va prilejui lungi discuţii în prezentul dicţionar. Foarte
pe scurt, vom spune că o problemă este pragmatică dacă nu priveşte strict
structura limbajului, ci întrebuinţarea care se dă acestuia. Faptul că între structura
limbajului şi întrebuinţarea limbajului există un raport, o contaminare, a fost
atestat din plin de vreo douăzeci de ani încoace. D a r nu poate fi vorba de a
restrînge ansamblul pragmaticii la acest tip de fenomene. Acesta şi este motivul
p e n t r u care nu vom vorbi în m o d special de pragmatica lingvistică, întrucît
domeniul pragmaticii, deşi se referă în mod fundamental la întrebuinţarea lim­
bajului, face să intervină şi probleme care nu sînt strict lingvistice, ca cele ale
inferenţei, ale întrebuinţării aproximative, ale metaforelor, ale comprehensiunii
în context, ale legilor discursului etc.
Cititorul va fi desigur surprins de numărul mare de referinţe anglo-saxone,
care sînt dominante uneori faţă de referinţele continentale. Trebuie spus aici
foarte cinstit, dar limpede, că pragmatica s-a dezvoltat mai ales în tradiţia inte-
CUVÎNT ÎNAINTE 7

lectuală anglo-saxonă. Excepţia notorie în domeniul francofon o reprezintă


lucrările lui Oswald Ducrot, care sînt în mod imprecis etichetate drept prag­
matică integrată, înţelegînd prin aceasta că pragmatica este integrată în lingvis­
tică. Dacă pragmatica s-a dezvoltat în special în Statele Unite şi în Anglia, aceasta
se datorează mai întîi importanţei curentelor analitice în filozofie, dar şi opţiu­
nilor radicale ale teoriei lingvistice de vreo treizeci de ani încoace, sub influenţa
lui Chomsky. Problemele majore ale pragmaticii, cum este cea a actelor de
vorbire sau cea a implicaturilor (sau implicitărilor), au fost la început produsul
reflecţiei filozofilor limbajului, care au suscitat un nemăsurat interes în lingvis­
tică. C u m se explică aceasta? Răspunsul nostru este că interesul pe care l-au arătat
lingviştii pentru aspectele pragmatice ale limbajului ţine în principal de o reacţie
faţă de tezele radicale ale lui Chomsky, mai ales teza autonomiei sintaxei. Puţin
cîte puţin, sintacticienii neortodocşi s-au lovit de probleme semantice, şi chiar
pragmatice, care păreau să contamineze sintaxa.
Reacţia foarte puternică şi anti-chomskiană care a urmat a condus la for­
mularea unei teorii a gramaticii cu bază semantică, semantica generativă, care
încorpora, chiar la nivelul gramaticii, una dintre ipotezele cele mai importante
ale pragmaticii. Această ipoteză, numită ipoteza performativă, introducea în
structura de adîncime a frazei o indicaţie asupra valorii acţionale a acesteia, şi
anume asupra forţei sale ilocuţionare. La începutul anilor şaptezeci, lingvistica
a întîlnit aşadar pragmatica, iar răsturnările pe care le-a provocat acest fapt în
formarea teoriilor lingvistice au fost de aşa natură, încît au împărţit în mod radi­
cal lumea americană. Pe de o parte, gramatica generativă clasică s-a dezvoltat
păstrînd tezele lui Chomsky asupra autonomiei sintaxei faţă de semantică. De
cealaltă parte, semantica generativă a dat naştere progresiv la o teorie funcţio-
nalistă asupra faptelor de limbă, iar apoi la dezvoltări de orientare cognitivistă,
cum este cazul lui Langaker sau Lakoff. Această imagine este oarecum cari­
caturală, căci la ora actuală nu există un adevărat consens asupa relaţiilor dintre
lingvistică şi pragmatică. Teoria pertinenţei lui Sperber şi Wilson, una dintre
tradiţiile recente şi care a influenţat în mare măsură redactarea acestei lucrări,
nu vede nici o incompatibilitate majoră între perspectiva chomskiană clasică şi
perspectiva pragmatică radicală. Dimpotrivă, lingvistica, al cărei domeniu rezer­
vat este fonologia, sintaxa şi semantica, nu mai este în concurenţă cu pragmatica:
aceasta se ocupă de toate aspectele nonconvenţionale ale întrebuinţării lim­
bajului. Bineînţeles, problema relaţiilor dintre lingvistică şi pragmatică va fi
dezvoltată în aproape tot cuprinsul acestei cărţi.

>!•
8 CUVÎNT ÎNAINTE

Deşi poartă numele de Dicţionar enciclopedic de pragmatică, această lucrare


nu este un dicţionar în sensul propriu al cuvîntului. Am adăugat totuşi la sfîrşitul
cărţii un glosar care conţine intrările terminologice cele mai importante şi defi­
niţiile lor minimale, ca şi un indice al noţiunilor şi autorilor. Lucrarea a fost
organizată după structura următoare: în afară de o introducere, care abordează
problema raporturilor dintre lingvistică, pragmatică şi problematica cognitivă,
şi de concluziile centrate pe viitorul pragmaticii (în care punem problema dez­
voltărilor sale ulterioare şi a viitorului ştiinţific, instituţional şi tehnologic al
acesteia), lucrarea conţine optsprezece capitole, de aproximativ douăzeci de pagini
fiecare, concepute tematic. Această concepţie are o primă incidenţă asupra mo­
dului de consultare a lucrării. Fiecare capitol fiind conceput ca o unitate auto­
nomă, consultarea fiecăruia se va putea face independent de a celorlalte. Atunci
cînd anumite concepte tehnice necesare înţelegerii sînt introduse în altă parte,
cititorul va găsi o indicaţie a capitolului sau a capitolelor de consultat. In gene­
ral, pentru a avea o viziune exhaustivă asupra dezvoltărilor unuia sau altuia dintre
concepte, cititorul se va putea referi tot timpul la indice. Dacă fiecare capitol
este o entitate autonomă, el nu este totuşi o unitate indivizibilă. Principiul de
consultare care a ghidat redactarea lucrării este principiul accesului parţial.
împărţirea în paragrafe principale (notate 1. 2. 3. etc.) defineşte unităţi relativ
autonome pe care cititorul le va putea consulta, dacă doreşte, independent de
celelalte paragrafe. Acelaşi raţionament este valabil pentru ansamblul nivelelor
de structurare. Aceasta nu împiedică nicidecum o consultare a capitolelor ca
unităţi autonome, şi chiar a lucrării întregi în ordinea sa lineară.
Pentru uşurarea lecturii, am ţinut să introducem două tipuri de informaţii
indispensabile. Pe de o parte, de fiecare dată cînd a fost posibil, noţiunea dez­
voltată a fost ilustrată prin exemple. Pe de altă parte, am deosebit prin mijloace
tipografice textul principal (cu litere standard) de comentariile de exemple sau
de observaţiile colaterale care nu sînt necesare înţelegerii globale (cu litere mici).
In plus, lucrarea nu conţine note, care îngreunează în general consultarea. Am
introdus însă în text un sistem de nota bene (notate NB) pentru trimiterile anexe
sau lămuriri complementare.
Ordinea capitolelor nu este arbitrară, însă respectă un anumit n u m ă r de
grupări tematice. Primele două capitole introduc paradigmele dominante ale
pragmaticii, şi anume pe de o parte teoria clasică a actelor de limbaj (cap. 1), iar
pe de altă parte tradiţia continentală a pragmaticii integrate şi orientarea cogni-
tivistă a pragmaticii pertinenţei (cap. 2). Capitolele 3, 4 şi 5 se referă toate la
problema referinţei, dar sub aspecte diferite: problema vericondiţionalităţii şi
raportul dintre forma logică şi forma propoziţională (cap. 3), rolul contextului
CUVÎNT ÎNAINTE 9

în dezambiguizare şi atribuirea de referenţi (cap. 4) şi discutarea a două modele


recent elaborate pentru rezolvarea problemelor referinţei, teoria spaţiilor mentale
şi teoria lumilor posibile (cap. 5). Aceste trei capitole sînt fundamentale, căci
demonstrează că problema referinţei este o problemă pragmatică, şi aceasta
contrar celor ce lasă să se creadă tratarea sa din semantică. Este ceea ce le con­
stituie, atît prin problematică, cît şi prin argumentare, ca o contribuţie originală
la pragmatică.
Al doilea mare grup de capitole merge de la capitolul 6 pînă la capitolul
11, şi se referă la tratarea conţinuturilor implicite (sau implicaturî). Capitolul 6
tratează, vizînd conectorii, raportul dintre logică şi pragmatică, şi în special
relaţiile dintre limbajele logice şi limbile naturale. Capitolul 7 tratează legile
discursului pe care pragmatica le-a propus pentru a explica divergenţa dintre
sensul frazei sau al cuvintelor şi sensul comunicat. Capitolele 8 şi 9 discută două
teme clasice din istoria recentă a semanticii şi a pragmaticii: problema presu­
poziţiilor şi şi a implicaturilor. Este important de văzut în acest sens că o pro­
blemă semantică cum e cea a presupoziţiei, considerată în mod clasic de resortul
semanticii, primeşte o interpretare nouă şi interesantă cu ajutorul noţiunii de
implicatură. In fine, capitolele 10 şi 11 constau într-o prezentare a două aspecte
ale teoriei argumentaţiei a lui Ducrot, o introducere la problematica scărilor
argumentative pe de o parte, şi noţiunea argumentativităţii pe de alta.
A treia mare grupă de capitole merge în continuarea directă a problemelor
abordate anterior. Capitolul 12 prezintă o altă faţetă a pragmaticii integrate,
teoria enunţării şi ipoteza polifonică dezvoltată de Ducrot. Capitolul 13 revine
asupra referinţei, dar de data aceasta ocupîndu-se de expresiile lingvistice non-
autonome reprezentate de anaforice şi deictice. Capitolul 14 se ocupă şi el în
continuare de problematica referinţei, în legătură cu uzul aproximativ al lim­
bajului şi caracterul discret sau vag al conceptelor corespunzătoare unităţilor
lexicale. In fine, capitolele 15 şi 16 fac să apară o problematică mai stilistică,
întrucît abordează chestiuni legate de metaforă şi de ficţiune. Se adoptă şi aici o
tratare pragmatică, în strînsă legătură cu teoriile dezvoltate în capitolele ante­
rioare (teoria actelor de vorbire şi teoria pertinenţei în special).
In sfîrşit, ultimele două capitole abordează terenul vast al discursului, sub
unghiul problematicii coerenţei (cap. 17) şi al analizei conversaţiilor (cap. 18).
Deşi nu este vorba aici de problematici pragmatice specifice, vom arăta în aceste
două capitole raportul dintre pragmatică şi analiza discursului.

*
10 CUVÎNT ÎNAINTE

Am vrea să arătăm recunoştinţa noastră persoanelor care au făcut posibilă


conceperea şi redactarea acestei lucrări. Transmitem în primul rînd mulţumiri
editorului nostru Jean-Louis Schlegel, care ne-a arătat o mare încredere de-a
lungul concepţiei lucrării. Mulţumim în mod deosebit lui Deirdre Wilson,
Michel Charolles, Jacques Jayez şi Georges Kleiber, care au încurajat în per­
manenţă lucrările noastre şi le-au primit întotdeauna cu bunăvoinţă. Mulţumim
şi lui Antoine Auchlin şi lui Jean-Marc Luscher, care au avut grijă să citească
manuscrisul lucrării. In fine, Jacques Moeschler aduce mulţumiri Facultăţii de
Litere şi Departamentului de lingvistică al Universităţii din Geneva pentru
concediul sabatic care i-a fost acordat pentru redactarea acestei lucrări.

Jacques Moeschler şi Anne Reboul


TABLA DE SIMBOLURI

agramaticalitate
anomalie semantică (grad crescător de ~)
„pentru orice x" (cuantificator universal)
„există un x" (cuantificator existenţial)
„şi" (conector logic al conjuncţiei)
„sau" (conector logic al disjuncţiei mclusive)
„sau" (conector logic al disjuncţiei exclusive)
„dacă...atunci" (conector logic al implicaţiei materiale sau al relaţiei
condiţionale)
„dacă şi numai dacă" (conector logic al echivalenţei sau al relaţiei
bicondiţionale)
„non" (operator logic al negaţiei propoziţionale sau al negaţiei
interne)
„non" (operator logic al negaţiei externe)
„este adevărat că..." (conector bivalent cu un loc)
implicaţie semantică
„nu este identic cu"
mulţimea funcţiilor lui S în T
apartenenţă la o mulţime
variabile de propoziţii
variabile de propoziţii
variabile de indivizi
} {„adevărat", „fals"}, sau ansamblul valorilor de adevăr
„locutorul ştie că 0"
„este posibil ca p"
au NP sintagmă nominală
iu VP sintagmă verbală
nume
verb
adjectiv
12 TABLA DE SIMBOLURI

determinant
flexiune
frază
pronume
proprietate denotată prin numele comun N
grup nominal
spaţiu înrudit al spaţiului M
proprietatea unui rol
)) proprietatea unei valori a rolului
relaţie de forţă argumentativă
relaţie de orientare argumentativă

forme topice

act de limbaj, act de vorbire


intervenţie
schimb
intervenţie iniţiativă
intervenţie reactiv-iniţiativă
intervenţie reactivă
schimb director/principal
schimb subordonat
schimb reactiv
INTRODUCERE
PRAGMATICĂ, LINGVISTICĂ
ŞI CUNOAŞTERE

I n ultimii douăzeci de ani, folosirea termenului de pragmatică s-a afirmat


puţin cîte puţin în literatura lingvistică, astfel încît nu este i n o p o r t u n să
vorbim despre pragmatică întocmai ca despre o ramură a ştiinţelor limbajului,
şi chiar ca despre o ramură a lingvisticii. Raporturile dintre pragmatică şi lingvis­
tică nu sînt însă simple, de aceea în acest capitol vom examina diferitele opţiuni
care s-au oferit lingviştilor pentru a defini pragmatica.
Intr-un mod cu totul general, vom defini pragmatica drept studiul utilizării
limbajului, în opoziţie cu studiul sistemului lingvistic, care priveşte propriu-zis
lingvistica. Dacă se vorbeşte despre uzul limbajului, este pentru că această utili­
zare nu e neutră, în efectele sale, nici în procesul de comunicare, şi nici în sistemul
lingvistic însuşi. Este într-adevăr banal să se menţioneze că un anumit n u m ă r
de cuvinte (deicticele de timp, de loc şi de persoană ca: acum, aici, eu, de exemplu)
nu pot să fie interpretate decît în contextul enunţării lor. Este mai puţin banal
însă a reaminti că, în interacţiunea verbală, comunicăm mult mai mult decît ceea
ce semnifică vorbele noastre. In fine, este şi mai puţin banal să spui că utilizarea
formelor lingvistice produce, în schimb, o înregistrare a uzului în sistemul însuşi:
sensul enunţului constă într-un comentariu asupra condiţiilor sale de utilizare,
şi anume asupra propriei enunţări.
Istoria pragmaticii nu lipseşte, dar ea este foarte puţin întinsă în t i m p
(aproximativ treizeci de ani). Paradoxal, pragmatica nu este o disciplină care s-a
născut dintr-un program de cercetare formulat abstract, cum este cazul semio­
logiei, de exemplu, care a urmat, în tradiţia sa continentală cel puţin, programul
lansat de Saussure la începutul secolului (cf. Saussure 1968). Punctul de plecare
al pragmaticii poate fi situat în lucrările filozofilor limbajului şi, mai precis, în
cele două serii de conferinţe susţinute la Universitatea Harvard (William James
Lectures), în 1955, de către John Austin (cf. Austin 1970) şi în 1967, de Paul Grice
(cf. Grice 1967 şi 1989). In aceste serii de conferinţe consacrate filozofiei, Austin
introduce o noţiune care va fi esenţială pentru pragmatică, noţiunea de act de
limbaj, luînd prin aceasta apărarea ideii conform căreia limbajul, în comunicare,
14 INTRODUCERE

nu are, în principal, o funcţie descriptivă, ci o funcţie acţională: folosind limbajul,


nu descriem lumea, ci realizăm acte de limbaj. Existenţa unor fapte lingvistice
specializate în indicarea actelor de limbaj a fost deci unul din primele programe
de cercetare pe care şi l-au propus lingviştii pentru a pune bazele pragmaticii.
Dar, în paralel, conferinţele lui Grice au fost tot atît de determinante,
deoarece Grice a arătat că limbajul natural nu este imperfect, aşa c u m î l con­
siderau, la vremea lor, logicienii şi filozofii, analitici, şi că relaţiile logice ale
enunţurilor în comunicare (îndeosebi relaţiile de implicaţie şi de inferenţă) sînt
guvernate de principii sau de reguli bazate pe o concepţie raţională a comunicării.
Din acel moment, modul în care un enunţ comunică mai mult decît semnifică
devenea explicabil. Ca şi Austin, Grice se împotriveşte tradiţiei filozofice din
care provine. Dacă Austin susţine caracterul nondescriptiv al enunţurilor, Grice
apără teza conform căreia conţinuturile comunicate indirect (ceea ce el numeşte
implicaturî) corespund aspectelor nonvericondiţionale ale enunţurilor. In alţi ter­
meni, ceea ce este implicitat nu ţine exclusiv de conţinutul informativ al enun­
ţului, despre care se va spune că este, în funcţie de împrejurări, adevărat sau fals.
Lucrările lui Austin şi ale lui Grice au prilejuit, în foarte scurt timp, o
explozie de cercetări ştiinţifice de orientări foarte diferite: filozofia limbajului,
lingvistică, logică, psihologie cognitivă, psiholingvistică, sociolingvistică, inte­
ligenţă artificială. Aceste studii au permis nu numai să se facă salturi specta­
culoase în cunoaşterea pe care o avem asupra funcţionării limbilor naturale, dar
au avut, de asemenea, o repercusiune importantă asupra arhitecturii lingvisticii,
permiţînd în special postularea explicită a raporturile dintre structura limbajului
şi folosirea sa, o problemă pe care tradiţia structuralistă o lăsase cu totul deoparte.
Mai precis, descoperirea dimensiunilor pragmatice ale limbajului a permis să se
pună întrebările următoare: este pragmatica o componentă a lingvisticii? se poate
oare vorbi despre o pragmatică lingvistică? care este raportul pe care îl stabileşte
pragmatica cu celelalte discipline, ca filozofia, psihologia, sociologia, inteligenţa
artificială?

1. LINGVISTICĂ ŞI PRAGMATICĂ
Atunci cînd spunem colegilor noştri lingvişti că sîntem «pragmaticieni», provocăm
adesea o tăcere semnificativă. De ce se poate oare ocupa un pragmatician? Este el
oare lingvist, filozof, psiholog? Raţiunile acestor intrebări sînt următoarele:
(i) înainte de toate, teoriile lingvistice dominante (generativismul, ca şi structu­
ralismul) au acordat puţină importanţă întrebuinţării sistemului lingvistic. Lingvis­
tica s-a consacrat studiului sistemului (fonologie, morfologie, sintaxă, semantică).
INTRODUCERE 15

(ii) Această dezorientare izvorăşte, în al doilea rînd, din incapacitatea lingviştilor


de a caracteriza domeniul pragmaticii prin contrast cu celelalte ramuri ale lingvis­
ticii: fonologia studiază sistemul fonologie al limbilor, ca şi regulile fonologice
care guvernează combinarea fonemelor; sintaxa studiază sistemul de reguli subia­
cent gramaticii, definită ca ansamblu de condiţii referitoare la gramaticalitatea
frazelor unei limbi; în sfârşit, semantica se ocupă de structura lexicului şi de
principiile sau regulile care stau la baza atribuirii de semnificaţie unei fraze,
plecînd de la semnificaţia cuvintelor care o compun.
Lingvistica tratează deci modurile de combinaţii dintre ansambluri de sunete şi ansam­
bluri de sens. Pentru un lingvist de tradiţie generativistă, lingvistica (formată din fonologie, sin­
taxă şi semantică) se organizează in modul următor: componenta principală este sintaxa, al cărei
scop este de a furniza, pornind de la structurile D (vechile structuri de adîncime sau Deep struc-
tures), reprezentări sintactice, numite structuri S (vechile structuri de suprafaţă sau Surface struc-
tures), care servesc drept „intrări" componentelor fonologice (derivînd forma fonetică sau FP) şi
semanticii (derivînd forma logică sau FL):

Figura 1
A

In această optică, este uşor de înţeles că problema întrebuinţării sistemului


lingvistic este considerată ca nonpertinentă. Dar anumite fapte care ţin de uzul
limbajului nu pot fi luate în considerare în reprezentarea funcţionării limbajului
ca sistem de cuplare < formă-sens >.

1.1. FAPTELE PRAGMATICE

Vom menţiona trei domenii de fapte care ilustrează necesitatea de a depăşi mo­
delul < formă-sens > şi de a introduce dimensiunea pragmatică: faptele de enun­
ţare, de inferenţă şi de instrucţiune.
16 INTRODUCERE

1.1.1. Enunţarea
Descoperirea rolului activităţii enunţiative asupra structurii lingvistice este cu
siguranţă cea mai importantă achiziţie a pragmaticii. Argumentul acţionează în
doi timpi.
(i) Anumite enunţuri nu au ca funcţie desemnarea unui obiect al lumii; ele nu
au funcţie referenţială, ci o funcţie autoreferenţială (se referă la ele înseşi).
(ii) Funcţia autoreferenţială nu este dată de situaţie sau de context, ci este indicată,
printr-o convenţie a limbii, în structura enunţului.
Iată cîteva exemple:
(1) Enunţuri performative
Iţi promit că vin.
Iţi ordon să ieşi,
Iţi doresc drum bun.
(2) Conectori
Petre s-a căsătorit, dar e secret.
Dă-mi rezultatul curselor, doar tu le ştii pe toate.
Eşti liber deseară? Pentru că e un film bun la cinema.
(3) Negaţie
Ion nu-i deştept, e foarte deştept.
Nu sînt fiul său, el e tatăl meu.
Nu mi-a cerut să ies, m-a scos afară.
(4) Adverbe de enunţare
Chiar, unde ai fost aseară?
Sincer, aş renunţa,
Vai! Nu pot să v-ajut cu nimic.
(i) Enunţurile performative trebuie înţelese ca realizînd acţiunea pe care o denumesc (o pro­
misiune, un ordin, o dorinţă): acţiunea realizată este dependentă de enunţarea frazei (dacă se poate
ordona cu ajutorul unui gest, nu se poate promite sau dori decît cu cuvinte). Enunţarea este aşadar
parte integrantă din semnificaţia enunţurilor. Se vorbeşte despre semnificaţie autoreferenţială
atunci cînd semnificaţia unei fraze sau a unei expresii lingvistice face aluzie la enunţarea sa.
(ii) Anumiţi conectori pragmatici (dar, doar, pentru că) au întrebuinţări în care legăturile pe care
aceştia le realizează nu privesc conţinuturile, ci actele de enunţare. Astfel, în Petre s-a căsătorit,
dar e secret, legătura cu dar nu se bazează pe faptul că Petre s-a căsătorit, ci pe faptul de a spune
că Petre s-a căsătorit. La fel în Eşti liber deseară? (Pentru) că e un film bun la cinema, legătura cu
ajutorul lui pentru că mobilizează chiar întrebarea însăşi, adică actul de a pune întrebarea, şi nu
conţinutul său. Dacă aluzia la enunţare face parte din sensul verbelor performative, atunci legătura
cu actul de enunţare prin conectori este una dintre condiţiile de utilizare a acestora.

(iii) în exemplele cu negaţie, efectul negaţiei nu priveşte propoziţia negată, ci asertabilitatea


acesteia, adică posibilitatea însăşi de a o afirma. Astfel, locutorul care neagă enunţul Ion este deştept
din (3) nu neagă inteligenţa lui Ion, ci chiar posibilitatea de a afirma inteligenţa lui Ion, aserţiune
pe care o consideră ca insuficientă.
INTRODUCERE 17

(iv) Adverbele de enunţare chiar, la drept vorbind şi sincer nu califică un fapt sau un conţinut
drept sincer şi serios, ci o enunţare (respectiv întrebarea - sau răspunsul - şi aserţiunea). La fel,
vai! califică enunţarea însăşi ca expresia unui regret sau a unui act de scuză.

1.1.2. Inferenţa
Informaţie lingvistică, informaţie nonlingvistică ţi principii pragmatice
A doua mare categorie conţine fapte pragmatice ce ţin de inferenţă. Anumite
enunţuri au proprietatea de a implica alte enunţuri.
Astfel, (5) şi (6) implică, respectiv, că Max nu s-a căsătorit, că taxiul a avut pană şi că noi
am scăpat avionul:
(5) Max e burlac.
(5') Max nu s-a căsătorit.
(6) Dacă taxiul n-ar fi avut pană, n-am fi scăpat avionul.
(61) Taxiul a avut pană şi am scăpat avionul.
Aceste implicaţii nu cer, p e n t r u a fi deduse, ca e n u n ţ u l să fie completat cu
informaţii nonlingvistice, contextuale. Totuşi, în anumite cazuri, comunicarea
poate să nu fie literală, şi face apel la context.
Astfel în exemplele (7) - (9), locutorul nu comunică literal semnificaţia cuvintelor frazei, ci
mai mult:
(7) A Cît e ceasul?
B Tocmai a trecut poştaşul.
(8) Poţi să-mi dai sarea?
(9) Camera asta-i o cocină.
In (7), răspunsul lui B nu e coerent (sau pertinent) cu întrebarea, decît dacă A şi B ştiu amîndoi
că poştaşul trece la o oră anumită (de exemplu, ora 10); în (8), locutorul nu-şi pune problema
capacităţii auditorului său de a-i da sarea, ci chiar cere sarea; în (9), camera descrisă ca o cocină
nu este o cocină adevărată (unde se cresc porci), ci seamănă într-o mare măsură (murdărie,
dezordine) cu o cocină.

U n a dintre sarcinile pragmaticii este de a explica cum poate ajunge un


auditor să înţeleagă o enunţare la modul non literal şi de ce locutorul a ales mai
curînd un m o d de expresie nonliterală decît un mod de expresie literală. In alţi
termeni, pragmatica are ca sarcină să descrie, cu ajutorul u n o r principii non­
lingvistice, procesele de inferenţă necesare pentru a accede la sensul comunicat
de enunţ. In enunţurile de la (7) la (9), este necesar să adăugăm informaţiei
lingvistice vehiculate de enunţ informaţia nonlingvistică (zisă contextuală) ne­
cesară procesului inferenţial. Teoriile pragmatice se deosebesc în ceea ce priveşte
natura principiilor care stau la originea cercetării informaţiilor nonlingvistice:
principiul cooperării la Grice (1975), principiul pertinenţei la Sperber şi Wil-
son (1986) şi (1989), topoi la Anscombre şi Ducrot (1983).
18 INTRODUCERE

Frază versus enunţ, semnificaţie versus sens


Putem introduce aici o distincţie fundamentală utilizată în pragmatică: opoziţia
dintre frază şi enunţ. Prin definiţie, fraza este obiectul lingvisticii: în principal,
ea este caracterizată prin structura sintactică şi prin semnificaţia sa, calculată pe
baza semnificaţiei cuvintelor care o alcătuiesc. In această accepţie, fraza este o
entitate abstractă, produsul unei teorii. Dar, în comunicare, locutorii nu fac
schimb de fraze: ei schimbă enunţuri. Un enunţ corespunde într-adevăr unei
fraze completate cu informaţii care se deduc din situaţia în care aceasta e enunţată.
Un enunţ este deci produsul enunţării unei fraze. Dacă fraza este obiectul lingvis­
ticii, atunci enunţul este obiectul pragmaticii.

Trebuie să n o t ă m că e n u n ţ u l , definit ca enunţarea unei fraze, poate fi interpretat în două


m o d u r i diferite: fie ca ocurenţă, fie ca tip. Enunţul-ocurenţă (token în terminologia anglo-saxonă)
este rezultatul particular al ocurenţei particulare a unei fraze. Enunţul-tip este, dimpotrivă, an­
samblul caracteristicilor c o m u n e asociate diferitelor ocurenţe ale aceleiaşi fraze. Pentru a lua un
exemplu obişnuit, propoziţia Plouă poate produce un număr mare de ocurenţe, variabile în funcţie
de locutori, momente, locuri şi alte aspecte (intenţii, convingeri etc.) ale situaţiei de enunţare. Pe de
altă parte, toate aceste enunţuri-ocurenţă au un punct comun: ele constau în enunţarea aceleiaşi fraze.
Enunţul-tip este, aşadar, ceea ce e comun ansamblului enunţurilor-ocurenţă ale aceleiaşi fraze.

N B : Vom reţine următoarele: p e n t r u a-şi putea oferi un obiect de studiu, este necesar ca
pragmatica să facă distincţie între enunţul-tip şi enunţul-ocurenţă. Dacă nu, pragmaticianul
' s-ar limita la analiza enunţurilor-ocurenţă particulare, a căror descriere, deşi complexă,
cu greu am putea-o considera completă.

Dacă frazei îi este asociată o semnificaţie, enunţului îi este asociată nu o semnificaţie, ci un sens
(cf. Ducrot 1980 a, 1984, cap. 8). Trebuie să înţelegem aici semnificaţia frazei ca produsul indicaţiilor
lingvistice care o alcătuiesc [instrucţiunile în terminologia lui Ducrot, cf. § 1.1.3); ea este calculată de
componenta lingvistică (cf. § 3.2. şi cap, 7 § 3.1.). In schimb, sensul enunţului este semnificaţia frazei
plus indicaţiile contextuale sau situaţionale calculabile, din componenta retorică. Recurgerea la legile
discursului ţine în special de componenta retorică, al cărei produs corespunde sensului enunţului.

1.1.3. Instrucţiunea
Una dintre originalităţile analizelor pragmatice a fost de a concepe semnificaţia
frazelor ca produsul instrucţiunilor ataşate cuvintelor limbii. Conceptul de
instrucţiune a fost utilizat, mai ales în u r m a lucrărilor lui O. Ducrot (cf. Ducrot
et alii 1980 şi Anscombre şi Ducrot 1983), pentru ceea ce el a numit cuvintele
discursului („mots du discours") şi, în special, pentru conectori, şi anume con­
juncţii, locuţiuni, adverbe fără semnificaţie referenţială, a căror funcţie pare să
se schimbe în funcţie de contextul lingvistic. Faţă de enunţurile din (10), ne
putem de fapt întreba care este partea comună a semnificaţiei ataşată lui mais
(dar/ci):
(10) a. Le temps n'est pas beau, mais mauvais.
[Vremea nu e frumoasă, ci rea.]
INTRODUCERE 19

h. Le temps n'est pas beau, mais j'ai envie de prendre Pair.


[Vremea nu e frumoasă, dar am chef să mă plimb.]
c. Le temps n'est pas beau, mais la pluie va arroser Ies champs.
[Vremea nu e frumoasă, dar ploaia are să ude cîmpurile.]
d. Le temps n'est pas beau. - Mais un rayon de soleil eclaire le salon.
[Vremea nu e frumoasă. - Dar o rază de soare luminează salonul]'
f. Mais venez donc dîner ce soit.
[Da' veniţi la cină deseară.]
A

In aceste exemple, acelaşi cuvînt produce efecte de sens diferite. Una dintre
contribuţiile principale ale pragmaticii a fost ca aceste efecte să fie considerate
ca rezultat al folosirii unei singure unităţi lexicale, şi nu ca rezultat al folosirii
de unităţi lexicale diferite.
NB: Această problemă este mai ales crucială pentru cazul din (10 a) referitor la alte
întrebuinţări ale lui mais/ ci, deoarece un anumit număr de limbi diferenţiază lexical doi
mais (cf. germ. sondern/aber, sp. sino/pero şi descrierea lui mais făcută de Anscombre şi
Ducrot 1977). [v. şi în rom. dar/ci, în traducerea exemplelor. N T ]

Intuiţia care stă la baza analizei conectorilor e că semnificaţia acestora


corespunde unei instrucţiuni asupra modului de a interpreta conexiunea dintre
propoziţii. „Analiza instrucţională" vizează, aşadar, să dea o schemă generală
de funcţionare a «cuvîntului instrucţional», schemă formulată cu ajutorul unor
variabile. De exemplu, pentru o secvenţă P dar Q, schema instrucţională poate
lua următoarea formă: „din P trageţi concluzia R, din Q trageţi concluzia non-
R, iar dinP dar Q trageţi concluzia non-R" (cf. Anscombre şi Ducrot 1977, Ducrot
et alii 1980, Ducrot 1980 b). Astfel, exemplul (11) va primi analiza instrucţională
(12):
(11) Vremea e frumoasă, dar sînt obosit.
(12) a. Din P(Vremea e frumoasă) trageţi concluzia/? (haideţi să ne plimbăm),
b din Q (sînt obosit), trageţi concluzia non-R (nu mergem să ne plimbăm).
c din P dar Q, trageţi concluzia non-R.

1.2. SINTAXĂ, SEMANTICĂ ŞI PRAGMATICĂ


1.2.1. Sistemul limbii şi întrebuinţarea sistemului limbii
Faptele examinate arată că obiectul pragmaticii nu este independent de lingvis­
tică. In anii şaptezeci, exista tendinţa de a defini pragmatica drept „lada de gunoi
a lingvisticii". Această expresie denotă faptul că pragmatica avea ca sarcină de a
rezolva toate problemele netratate de lingvistică (înţeleasă ca fonologie, sintaxă
şi semantică). Văzută sub acest unghi, pragmatica ar fi trebuit să constea dintr-un
corp nearticulat şi dintr-un ansamblu de fapte marginale, cele pe care nu le voia
şi nu le putea aborda lingvistica. Din fericire, au apărut definiţii mai favorabile,
20 INTRODUCERE

definiţii care atribuie pragmaticii funcţia de a trata dintr-un punct de vedere


nonlingvistic anumite probleme (sintactice şi semantice) considerate ca ţinînd
de teoria lingvistică. In această concepţie, pragmatica nu mai este o ladă de gunoi,
ci un mijloc de a simplifica lingvistica.
U n u l dintre principiile metodologice utilizate este ceea ce Grice (1978) a
numit «principiul modificat al briciului lui Occam», conform căruia nu este bine
să se acumuleze semnificaţiile ataşate unui morfem. Dacă un cuvînt sau o expresie
are mai multe sensuri în uz, aceasta este consecinţa nu a organizării sistemului
lexical, ci a unui principiu pragmatic aplicat enunţului.
Să luăm două exemple p e n t r u a ilustra acest lucru:

(13) a. Drapelul este alb.


b. Drapelul este alb şi albastru.
(14) a. Ion a căzut în prăpastie şi şi-a rupt piciorul,
b. Ion şi-a rupt piciorul şi a căzut în prăpastie.

Ideea este că ar fi prea costisitor pentru lingvistică de a descrie adjectivul alb


din (13) ca avînd două semnificaţii, pe care le putem parafraza prin «în întregime
alb» şi «parţial alb»: dacă se spune că drapelul este alb, înţelegem prin aceasta că
nu este decît alb, dar dacă se spune că este alb şi albastru, el nu va fi numai alb,
ci doar parţial alb. Paralel, în (14) şi nu descrie aceeaşi secvenţă de evenimente:
ordinea propoziţiilor (P şi Q versus Q şi P) determină succesiunea temporală.
Or, ordinea secvenţială este o proprietate care diferenţiază pe şi din limbile natu­
rale de conectorul logic al conjuncţiei(A), pentru care nu există diferenţă seman­
tică între P A Q ş i Q A P .
C u m se explică aceste fenomene? In cazul lui alb, s-a sugerat (cf. Gazdar
1979, Levinson 1983, Cornulier 1985) să dăm o singură semnificaţie lui alb, inde­
pendentă de opoziţia în întregime / parţial, şi să se explice sensurile lui alb
asociate lui (13 a) şi lui (13 b) prin recursul la o regulă pragmatică, maxima de
cantitate. Această regulă cere să dăm cantitatea de informaţie care este cerută
(Grice 1975). Dacă locutorul este cooperativ şi enunţă (13 a), auditorul va putea
trage concluzia că drapelul este în întregime alb, în virtutea regulii cantităţii.
La fel, dacă locutorul cooperează şi enunţă (13 b), interlocutorul va înţelege, pe
de o parte, că drapelul este de altă culoare decît albă, în virtutea regulii calităţii
care cere să nu enunţăm decît ceea ce credem că e adevărat şi, pe de altă parte,
că drapelul nu are altă culoare decît alb şi albastru (în virtutea regulii cantităţii).
Acelaşi r a ţ i o n a m e n t este valabil şi p e n t r u şi: efectul t e m p o r a l şi cauzal nu este p r o p r i u
lui şi (limitat la p r o p r i e t ă ţ i l e sale logice), dar c o r e s p u n d e efectului u n e i reguli conversaţio­
nale (maxima de ordine): dacă un şir de p r o p o z i ţ i i P,Q,R este dat în această o r d i n e , a t u n c i
i n t e r l o c u t o r u l este î n d r e p t ă ţ i t , în afara vreunei indicaţii contrare, să înţeleagă că P,Q,R sînt
o r d o n a t e t e m p o r a l şi chiar cauzal.
INTRODUCERE 21

Diferenţa dintre sintaxă şi semantică, pe de o parte, şi pragmatică, pe de


altă parte, este deci o opoziţie între sistemul limbii şi utilizarea acestui sistem.
In general, putem reprezenta locul pragmaticii faţă de lingvistică prin figura 2:

Această schemă face să intervină două niveluri de înţelegere a limbii: cel al sistemului
şi cel de folosire a sistemului. Sistemul este definit ca fiind compus dintr-o sintaxă şi o semantică,
sintaxa derivînd formele de suprafaţă produse de regulile de bună formare, semantica, o formă
logică dedusă prin intermediul regulilor de compunere. Ansamblul constituit dintr-o formă de
suprafaţă şi o formă logică constituie semnificaţia frazei (prin opoziţie cu sensul enunţului).
Semnificaţia din limbă trebuie aşadar să fie completată,: iar rolul pragmaticii este tocmai acesta.
Pragmatica are ca sarcină să dea o interpretare completă a frazei care face obiectul unei enunţări
(şi anume enunţul). Cînd se vorbeşte despre interpretare, se face aşadar referire la procesul care
atribuie unui enunţ o valoare, aceea care este comunicată.

1.2.2. Codificare, instrucţiune şi inferenţă


Organizarea sistemului lingvistic ţine de ceea ce se numeşte în general codul lin­
gvistic. Am văzut că pragmatica nu are ca obiect codul lingvistic, ci folosirea lui.
Vom vedea însă că relaţiile dintre cod şi folosirea lui sînt mai complexe decît lasă
să se înţeleagă diferenţa dintre lingvistică şi pragmatică. într-adevăr, faptele
pragmatice examinate pînă aici ilustrează două ansambluri de noţiuni: opoziţia
codificare/ inferenţă şi opoziţia instrucţiune / inferenţă.
22 INTRODUCERE

Codificare şi inferenţă
Unele informaţii sînt codificate lingvistic, altele sînt derivate p r i n inferenţă
pragmatică.

Să comparăm, în acest scop, două modalităţi de a cere sarea la masă:


(15) a. Supa nu are sare.
b. Poţi să-mi dai sarea?
Valoarea de cerere din (15 a) nu este codificată lingvistic. Enunţul nu semnifică lingvistic «dă-mi
sarea», nici chiar «iar ai uitat să pui sare în»: el semnifică literal ceea ce spune, şi anume că supa
nu este destul de sărată. Pentru a înţelege enunţul (15 a) ca semnificînd «dă-mi sarea», auditorul
trebuie să facă o inferenţă de tipul «locutorul mi-a spus P pentru a semnifica Q».
Ce se întîmplă în (15 b)? Literal, locutorul nu cere sarea: el pune o întrebare. Dar forma
folosită (verbul a putea) codifică valoarea de cerere, căci sinonimul său (a fi în stare) nu primeşte
decît valoare de întrebare (cf. (15 c)):
(15) c. Eşti în stare să-mi dai sarea?
A fi în stare (a fi capabil) este sinonimul lui aputea, dar nu codifică valoarea de cerere. In (15 b),
există deci şi codificare şi inferenţă, căci cererea este exprimată printr-o întrebare.

Instrucţiune şi inferenţă
Aspectele pragmatice ale interpretării nu sînt aşadar toate identice. Unele sînt
inferenţiale, altele sînt legate de limbă, codificate lingvistic. Dar există o categorie
specifică de informaţie pragmatică codificată lingvistic care se identifică cu
conceptul de instrucţiune: informaţia procedurală. Informaţia procedurală are
două caracteristici: este nonvericondiţională (nu afectează valoarea de adevăr a
frazei) şi priveşte modalitatea în care trebuie prelucrată informaţia p e n t r u a fi
interpretată.
(i) Aspecte nonvericondiţionale: exemplul lui şi temporal este un b u n exemplu al
aspectelor nonvericondiţionale ale enunţului. Un alt exemplu, mai spectaculos,
este dat de negaţie (cf. H o r n 1985). în utilizările negaţiei metalingvistice, care
se referă la asertabilitatea unei propoziţii, negaţia nu afectează valoarea de adevăr
a propoziţiei, ca în (16):
(16) Ana nu are trei copii, are patru.
In (16) nu s-a negat vericondiţional că Ana are trei copii, deoarece a avea patru implică din punct
de vedere logic a avea trei. Se va spune aici că negaţia nu atinge aspectele vericondiţionale ale
enunţului, ci aspectele sale nonvericondiţonale, şi mai ales implicatura sa conversaţională (17):
(17) Ana are trei şi numai trei copii.
într-adevăr, dacă spun interlocutorului meu că Ana are trei copii, subînţeleg că ea nu are nici
mai mulţi, nici mai puţini, şi aceasta în virtutea regulii cantităţii, care îi dă dreptul să conchidă
că am dat informaţia cea mai puternică.

(ii) Aspecte procedurale: conceptul de procedură poate fi exemplificat p r i n co­


nectori. U n a dintre caracteristicile conectorilor este de a da un ansamblu de
INTRODUCERE 23

instrucţiuni asupra modului de a interpreta un enunţ. De fapt, aceste cuvinte


nu sînt asociate nici unui concept particular. Astfel, nu e clar care concept îl
reprezintă pe dacă din exemplele din (18):
(18) a. Dacă aş fi ştiut, n-a$ fi venit.
b. Dacă te întorci (acasă) după ora zece, vei fi pedepsit.
c. Dacă Parisul este capitala Franţei, Lyonul este capitala galilor.
d. Dacă îţi este sete, este bere în frigider.
In (18 a), dacă este spus contra/actual şi nu are sensul lui dacă de condiţie suficientă (dacă im-
plicativ) în care dacă P atunci Q este adevărat dacă şi numai dacă P este fals sau Q este adevărat.
In (18 b), dacă are o valoare inversă lui dacă logic:
(18 b) comunică dacă non P, atunci non Q, şi anume dacă te întorci înainte de ora zece, atunci nu
vei fi pedepsit; într-adevăr, dacă non P, atunci Q {dacă te întorci înainte de ora zece, atunci vei fi
pedepsit), cu toate că din punct de vedere logic e adevărat, este din punct de vedere pragmatic
fals. In (18 c) se vorbeşte despre dacă concesiv, parafrazabil prin cu toate că, chiar dacă; în sfîrşit,
(18 d) trimite la utilizarea sa «performativă» în cazul în care ţi-arfi sete, te informez că este bere în
frigider. Nici un concept nu poate fi asociat lui dacă. Acestea fiind spuse, orice individ care
vorbeşte franceza este capabil să înţeleagă enunţurile (18): el dispune aşadar de informaţii de o
altă natură decît informaţia conceptuală. Vom califica această informaţie ca Urnă procedurală
(cf. Wilson şi Sperber 1990).

Consecinţa acestor fapte este că raportul dintre sistemul lingvistic şi utili­


zarea lui este mai complex decît ne arată figura 2. Raportul dintre codul lingvistic
şi utilizare se poate reprezenta în felul următor:
24 INTRODUCERE

Ajungem astfel la concluzia că pragmatica se ocupă în acelaşi timp de


aspectele inferenţiale şi lingvistice ale codificării conceptuale şi procedurale.
Delimitarea dintre cod şi utilizare este aşadar parţială, tot aşa cum este cea dintre
inferenţă şi instrucţiune, pragmatica ocupîndu-se de toate aspectele pertinente
pentru interpretarea completă a enunţurilor în context, fie că acestea sînt sau
nu sînt legate de codul lingvistic.

2. MIZELE PRAGMATICII
Pragmatica nu a răsturnat fundamental geografia studiilor despre limbaj. Dar
domeniul său de cercetare ridică nişte întrebări care nu sînt fără repercusiuni
pentru ansamblul lingvisticii. Putem formula aceste întrebări în felul următor:
(i) Pragmatica depinde de studiul competenţei sau al performanţei?

(ii) Pragmatica este o componentă a lingvisticii sau, din contră, este independentă
de lingvistică?
(iii) Pragamatica este independentă sau nu de o teorie a cunoşterii?

2.1. COMPETENŢĂ ŞI PERFORMANŢĂ

Vom aminti că în tradiţia lingvisticii chomskiene, distincţia dintre competenţă


şi performanţă priveşte diferenţa dintre cunoştinţe (adică informaţiile disponibile
printr-un organism) pe care un locutor-auditor ideal le are despre limba sa şi
actualizarea acestor cunoştinţe în producerea enunţurilor în comunicare (cf.
C h o m s k y 1971). Această distincţie e crucială, deoarece a permis lingvisticii
moderne să-şi definească obiectul: un sistem complex de reguli (fonologice,
sintactice, semantice) interiorizate de către subiectul vorbitor.
Distincţia dintre competenţă şi performanţă reia, în linii mari, opoziţia saussuriană dintre
limbă ţi vorbire. Totuşi diferenţa esenţială dintre competenţă şi performanţă, pe de o parte, şi
limbă şi vorbire, pe de altă parte, ţine de faptul că vorbirea e definită la Saussure (1968) ca un act
individual, iar limba ca un «tezaur» colectiv, pe cînd competenţa la Chomsky nu este proprie
unei comunităţi, ci unui subiect vorbitor (cf. Ducrot şi Todorov 1972).

întrebarea pe care şi-a pus-o teoria lingvistică, atunci cînd studiul sis­
temului a fost completat cu studiul întrebuinţării sale, priveşte natura faptelor
pragmatice: aparţin ele studiului competenţei sau performanţei? Două tipuri de
răspunsuri au fost date acestei întrebări.
(i) In tradiţia inaugurată de Grice (1975), pragmatica esta concepută ca o teorie
a performanţei (cf. Kernpson 1975, Wilson 1975, Smith şi Wilson 1979): opoziţia
lingvistică/pragmatică corespunde opoziţiei competenţă/performanţă. Intr-ade-
INTRODUCERE 25

văr, principiile sau regulile pragmatice nu privese competenţa lingvistică (şi


anume o cunoaştere a subiectului vorbitor asupra funcţionării limbii sale), ci o
teorie a performanţei (adică un ansamblu de cunoştinţe şi capacităţi pentru
folosirea limbii în situaţie).

NB : Conceptul de performanţă primeşte aici un sens diferit de cel din tradiţia gene-
rativistă. Pentru Chomsky, performanţa defineşte ansamblul de «producţii lingvistice».
Pragmatica, în orientarea sa griceeană, este o cercetare a înţelegerii, şi nu a producerii
limbajului.
(ii) In tradiţia francofonă inaugurată de Benveniste (cf. Benveniste 1966, şi 1974)
şi urmată de Ducrot (cf. Ducrot 1972, 1973, 1980, c, 1984, 1989), pragmatica nu
aparţine studiului performanţei, ci al competenţei: aspectele pragmatice sînt
codificate în limbă, iar limba conţine instrucţiuni asupra acestor utilizări po­
sibile. Aceasta este teoria pragmaticii integrate.

2.2. PRAGMATICA INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICA RADICALĂ


2.2.1. Pragmatica integrată
Termenul de pragmatică integrata (semanticii) a fost popularizat în cadrul anali­
zelor pragmatice iniţiate de J. C. Anscombre şi O. Ducrot şi acoperă mai cu
seamă teoria lor asupra argumentaţiei. Lucrările aparţinînd teoriei argumen­
taţiei vizează apărarea următoarelor două teze.
(i) Prima teză a pragmaticii integrate constă în a susţine o concepţie ascriptivistă
asupra limbajului, după care enunţurile nu comunică stări de fapte (funcţia lor
de reprezentare), ci acţiuni, adică acte de limbaj (ca a ordona, a promite, a dori, a
afirma, a argumenta). Tezele ascriptiviste se o p u n din acest punct de vedere
tezelor descriptiviste ale teoriilor radicale.
Ne găsim aici în faţa unei opoziţii clasice în înţelegerea şi descrierea limbajului. Curentul
lingvisticii structurale a insistat asupra raporturilor dintre limbaj şi comunicare (cf. diferitele
funcţii ale limbajului în comunicare, descrise de Jakobson 1963): în această tradiţie, limbajul
are, în principal, o funcţie comunicaţională. In schimb, tradiţia gramaticii generative (din care
Chomsky revendică filiaţia raţionalistă, cf. Chomsky 1969) a apărat legile «reprezentaţionaliste»:
limbajul are o funcţie de reprezentare, aceea de a exprima idei, funcţia sa comunicaţională nefiind
decît secundară. Nu este surprinzător, în acest caz, că tezele pragmatice de orientare formalistă
şi cognitivă au adoptat punctul de vedere reprezentaţionalist, pe cînd lucrările de inspiraţie şi
tradiţie structuralistă au optat pentru curentul ascnptivist.
(ii) A doua teză a pragmaticii integrate este teze autoreferinţei sensului, pe care
o putem rezuma prin formula: «sensul unui enunţ este imaginea enunţării sale»
(cf. Ducrot 1980 a). Această formulă se interpretează în modul următor: a înţelege
un enunţ înseamnă a înţelege raţiunile enunţării sale. A descrie sensul unui enunţ
26 INTRODUCERE

înseamnă, aşadar, a descrie tipul de act pe care enunţul trebuie să-1 realizeze.
Această teză se bazează pe «fapte pragmatice» care se caracterizează prin înre­
gistrarea convenţională a descrierii enunţării în sensul enunţului (cf. exemplele
descrise la paragraful 1.1.1.).
Această teză nu este foarte departe de ipoteza performativă asociată curentului semanticii
generative. Semantica generativă, reprezentată mai ales de lingvişti ca Ross (1970), Lakoff (1972
a), McCawley (1981), Sadock (1974), s-a dezvoltat mai cu seamă la sfîrşitul anilor şaptezeci şi la
începutul anilor optzeci cu scopul de a integra semantica sintaxei (cf. Galmiche 1975 pentru o
sinteză). Ideea este că (i) structurile sintactice de adîncime sînt structuri semantice de tip predicat-
argument şi că (ii) orice frază este dominată în stuctura de adîncime de un predicat performativ
abstract, care este responsabil de forţa ilocuţionară a enunţului. Astfel, o frază ca (19) va avea drept
structură de admcime (simplificată) (20):

(19) Dobînzile sînt în creştere.

(20) Afirm că dobînzile sînt în creştere.

2.2.2. Pragmatica radicală


Concepţiei integrate a pragmaticii i se poate o p u n e o concepţie radicală:
pragmatica nu este parte integrantă a semanticii, ci despărţită de aceasta.
A r g u m e n t u l e u r m ă t o r u l : i n t e r p r e t a r e a e n u n ţ u r i l o r face să intervină, în
acelaşi t i m p , anumite aspecte vericondiţionale şi a n u m i t e aspecte nonveri-
condiţionale.

Aspecte vericondiţionale
Ele aparţin semanticii (vericondiţionale) şi sînt tratate în cadrul semanticii
formale, care utilizează logici cum ar fi calculul predicatelor sau logica inten-
sională (cf. Allwood, Andersson şi Dahl 1977, McCawley 1981, Dowty, Wall şi
Peters 1981, Chierchia şi McConnell-Ginet 1990, Galmiche 1991 pentru intro­
duceri în semantica formală).
Printre aspectele vericondiţionale clasice, se află problema incidenţei
cuantificatorilor {fiecare, toţi, un, -l e t c ) . Astfel, fraza (21) este din punct de
vedere semantic ambiguă, deoarece primeşte cele două lecturi logice (22), care
descriu condiţii diferite de adevăr:
(21) Fiecare bărbat iubeşte o femeie.
(22) a. Vx (bărbat (x) ->3y (femeie (y) A a iubi (x, y)))
«Pentru orice x, dacă x este un bărbat, atunci există un y în aşa fel încît y este
o femeie şi x o iubeşte pe y.»
b. 3y Vx (femeie (y) A bărbat (x) A a iubi (x,y))
«Există un y, astfel încît pentru orice x, y este o femeie şi x este un bărbat şi
x o iubeşte pe y.»
INTRODUCERE 27

NB: Simbolurile logice utilizate în (22) au semnificaţiile următoare:


„pentru orice x" (cuantificator universal)
„există un x" (cuantificator existenţial)
„dacă ... atunci" (conector logic de implicaţie materială sau de relaţie condiţională)
„şi" (conector logic de conjuncţie)

Aspecte nonvericondiţionale
Aspectele nonvericondiţionale ale enunţului corespund ansamblului implica-
turilor inferabile fie pornind de le reguli conversaţionale (se va vorbi atunci de
implicatură conversaţionala), fie pornind de la sensul cuvintelor (se va vorbi, în
acest caz, de implicatură convenţionala) (cf. Grice 1975, Gazdar 1979, Levinson
1983).
Diferenţa dintre vericondiţionalitate şi nonvericondiţionalitate poate fi ilustrată prin
exemplele (23) (cf. Horn 1983):
(23) a. Ion a reuşit să rezolve problema,
b. Ion n-a reuşit să rezolve problema.
c. Problema era greu de rezolvat.
d. Ion a rezolvat problema.
(23 a) şi (23 b) implicitează în mod convenţional (23 c): (23 c) este aşadar un aspect nonvericondiţional
al propoziţiei (este subînţeles şi prin enunţul pozitiv, şi prin corespondentul său negativ); în schimb,
(23 a) implică (23 d), dar (23 b) nu implică (23 d): (23 d) este deci un aspect vericondiţional al propoziţiei.

Concepţia radicală a pragmaticii formulează aşadar ipoteza că pragmatica


descrie aspectele nonvericondiţionale ale sensului. De unde definiţia pragmaticii dată
de Gazdar (1979): pragmatica = sensul - condiţiile de adevăr. Scopul acestei definiţii
este următorul: (i) conservarea unei semantici vericondiţionale asociată sintaxei
limbilor naturale; (ii) simplificarea descrierii lingvistice, cu limitarea, pe cît posibil,
a domeniului semanticii la aspectele vericondiţionale ale enunţului (cf. capitolele 8
şi 9 pentru o aplicare a acestui principiu la conceptele de presupoziţie şi de implicatură).

2.3. PRAGMATICA: LINGVISTICĂ, SOCIOLINGVISTICĂ SAU PSIHOLINGVISTICĂ ?

A treia miză a pragmaticii priveşte domeniul său de apartenenţă: pragmatica


aparţine oare lingvisticii, sociolingvisticii sau psiholingvisticii? Am văzut ce
opţiuni avea pragmatica faţă de lingvistică: pragmatica integrată face parte din
lingvistică, iar pragmatica radicală este în afara lingvisticii.
Dar problema este mai complexă. într-adevăr, e posibil să orientăm prag­
matica în două direcţii opuse, care nu aparţin lingvisticii.

2.3.1. Orientarea sociolingvistică


O primă orientare constă în a refuza limitarea competenţei numai la domeniul
lingvistic. In tradiţia etnografiei comunicării (cf. G u m p e r z şi H y m e s 1972,
28 INTRODUCERE

G u m p e r z 1989), pentru care enunţul nu poate fi despărţit de cadrul social şi cul­


tural în care este rostit, competenţa lingvistică este extinsă la competenţa de comu­
nicare: un ansamblu de cunoştinţe, culturale şi interacţionale, şi o capacitate de
a acţiona în mod corespunzător în contexte sau situaţii specifice. In acest cadru,
pragmatica ar aparţine sociolingvisticii: studiul contextualizării limbajului
Gumperz 1989), al variaţiei sociolingvistice (Labov 1976,1978), al ritualurilor inter­
acţionale (Goffman 1973,1974 1987) primează asupra studiului sistemului. Pe scurt,
accentul în studiul limbajului este pus pe funcţiile sale şi nu pe structurile sale.
Cercetarea sociolingvistică a dat naştere, în acelaşi t i m p , la studii i n t e r n e s i s t e m u l u i
lingvistic (cum sînt specializate structurile lingvistice p e n t r u indicarea factorilor p r o p r i i con­
textualizării, ca formele de adresare, formele de politeţe e t c ? - cf. B r o w n şi Levinson 1978
şi 1987) şi studii externe sistemului lingvistic: studiile asupra i n t e r a c ţ i u n i l o r faţă în faţă şi
asupra conversaţiei au p e r m i s aducerea la zi a a n u m i t o r dispozitive (specifice sau nespecifice
a n u m i t o r culturi) ale î n t r e b u i n ţ ă r i i limbajului. In cadrul s t u d i i l o r asupra conversaţiei, a
apărut o p u t e r n i c ă divergenţă î n t r e lucrările de inspiraţie sociolingvistică, a p a r ţ i n î n d para­
digmelor sociologice ale interacţionismului social (Goffman) sau ale etnometodologiei (Sacks,
Schegloff, Jefferson 1974 şi 1978) iar, pe de altă p a r t e , lucrările a p a r ţ i n î n d gramaticii discur­
sului sau a textului, care aplică o metodologie şi o epistemologie proprie lingvisticii (cf. Roulet
etalii 1985). Astfel, în gramaticile discursului, p r o b l e m a b u n e i formări a discursurilor este
a b o r d a t ă p o r n i n d de la un a n s a m b l u de categorii sau u n i t ă ţ i discursive, ca şi de reguli de
formare care explică formarea de u n i t ă ţ i discursive complexe, p o r n i n d de la u n i t ă ţ i discur­
sive simple. In plus, la fel c u m recursivitatea, adică repetiţia u n e i categorii sintagmatice într-o
regulă sintagmatică, este u n a dintre proprietăţile fundamentale ale gramaticilor frazei, recur­
sivitatea este şi o p r o p r i e t a t e a gramaticilor discursului, Astfel, la fel c u m categoria frază
i n t e r v i n e şi în calitate de c o n s t i t u e n t intercalant şi în aceea de c o n s t i t u e n t intercalat, tot aşa
în i n t e r a c ţ i u n e a conversaţională se găsesc categorii intercalabile c u m sînt schimbul şi inter­
venţia (cf. capitolul 18, § 2).

2.3.2, Orientarea psiholingvistică


Acestui prim curent, centrat pe faptele de performanţă, îi poate fi opus un al doilea,
care dă şi el prioritate faptelor de performanţă: este vorba de curentul psiholingvis­
tic, axat fie pe procesele de achiziţie (cf. Bates 1976), fie pe procesele de prelucrare a
informaţiei lingvistice (cf. Miller şi Johnson Laird 1983, Levelt 1989).
Cercetarea psiholingvistică p u n e problema raportului dintre limbaj (şi mai precis între­
buinţarea limbajului) şi cunoaştere. Un mare număr de lucrări care tratează subiecte specific
lingvistice (ca anafora pronominală) încearcă să verifice ipotezele (lingvistice sau psiholingvistice)
asupra proceselor angajate de subiecţii vorbitori pentru a rezolva, de exemplu, o anaforă pro­
nominală, în centrul u n o r astfel de discuţii (cf. Charolles 1990 şi Charolles şi Sprenger-Charolles
1989) se află, în special, relaţia dintre codificare şi inferenţă.

Pe scurt, pragmatica, integrată sau nu lingvisticii, are raporturi foarte apropiate


cu probleme abordate de disciplinele vecine lingvisticii, ca sociolingvistica şi psiho­
lingvistica, dar aparţinînd unor tradiţii ştiinţifice şi metodologice diferite.
INTRODUCERE 29

Astfel, prelucrarea datelor este foarte diferită. De exemplu, cercetarea sociolingvistică este
foarte adesea de orientare cantitativă (cf. lucrările lui Labov), iar regulile sînt preferenţiale ver-
sus absolute, ele descriind tendinţe (ele sînt din acest punct de vedere probabiliste). In psiho­
lingvistică, metodologia este apropiată de aceea a unei ştiinţe experimentale: un anumit număr
de indivizi sînt supuşi anumitor teste, care au ca funcţie verificarea ipotezelor formulate inde­
pendent. In schimb, în lingvistică, datele sînt în general produsul creaţiei lingvistului (sau, mai
rar, provin din corpusuri autentice) şi sînt descrise în interiorul unui cadru teoretic autonom şi
complet.

2.4. SINTEZĂ

Cele de mai sus ar trebui să ne permită să înţelegem mai bine locul pragmaticii
şi funcţia acesteia în teoriile limbajului. In cadrul teoriilor lingvistice de tradiţie
chomskiană, pragmatica, teorie a performanţei, este despărţită de lingvistică:
rolul său este de a descrie, pe de o parte, mecanismele nonlingvistice legate de
interpretarea enunţurilor în context şi, pe de altă parte, în măsura în care do­
meniul ei este specific din p u n c t de vedere teoretic, raportul dintre obiectul
lingvisticii (relaţia formă-semnificaţie) şi faptele de performanţă:

NB: Se va remarca o excepţie exemplară în paradigma chomskiană, constituită din lucră­


rile lui Banfield (1982) şi Milner (1978, 1982), care integrează dimensiunea enunţiativă
în interiorul sintaxei (prin introducerea categoriei sintactice de Expresie). Cf. Reboul (1992)
pentru o discuţie aprofundată a lucrărilor lui Banfield.

Pe de altă parte, integrarea anumitor fapte în interiorul teoriei lingvistice


permite să se distingă două tipuri de aspecte pragmatice: cele care sînt asociate
structurii lingvistice şi cele care sînt asociate contextului extralingvistic. Această
repartiţie a aspectelor pragmatice impune funcţii diferite conceptelor de competenţă
şi de performanţă (cf. figura 5):
30 INTRODUCERE

Pragmatica nonlingvistică, bazată pe principii, este aici definită ca o teorie a competenţei,


deoarece ea nu priveşte decît faptele de interpretare. Ipotezele despre procesele de prelucrare a
enunţurilor nu sînt specifice întrebuinţărilor particulare, ci privesc cunoştinţe particulare despre
aceste întrebuinţări (cf. Moeschler 1990 a pentru teza pragmaticii ca teorie a competenţei).

3. TIPURI DE TEORII PRAGMATICE


Am examinat pînă acum locul pragmaticii în teoria lingvistică şi relaţiile sale
cu alte discipline conexe, ca sociolingvistica sau psiholingvistica. D a r nu am exa­
minat încă arhitectura generală a teoriilor în care aceasta se integrează. Vom dis­
cuta trei tipuri de teorii: (i) teorii lineare; (ii) teoriile în Y; (iii) teoriile cognitiviste.

3.1. TEORIILE LINEARE

Aceste teorii sînt născute din tradiţia neopozitivistă sau logicistă a analizei
limbajului (Peirce 1931-1958, Morris 1938, Carnap 1942) şi privesc orice sistem
de semne, adică orice semiotică, ca format din următoarele componente: o sin­
taxă, al cărei obiect este studiul relaţiilor dintre semne; o semantică, care se ocupă
de relaţia dintre semne şi designata (referenţi); şi o pragmatică, al cărei obiect
de studiu este raportul dintre semne şi interpretanţii lor (cf. Levinson 1983,
Sayward 1974, Jacob 1980 şi Rastier 1991 pentru analize mai precise ale acestei
tradiţii). Aceste distincţii sînt la originea definiţiilor clasice ale sintaxei, seman­
ticii şi pragmaticii (cf. Morris 1938 şi Morris 1974 pentru versiunea franceză).
(i) Sintaxa are ca obiect relaţiile sau modurile de combinare dintre unităţile limbii. Ea are drept
funcţie producerea de reguli de bună formare sintactică. O sintaxă este constituită dintr-o axiomă
şi din scheme de reguli. în gramaticile sintagmatice clasice, axioma este fraza (S), iar schemele
de reguli de rescriere (sau reguli sintagmatice) introduc categorii sintagmatice, cum sînt sintagma
INTRODUCERE 31

nominală (SN), sintagma verbală (SV), categorii lexicale ca substantivul (N), verbul (V) şi adjec­
tivul (A), şi categorii nonlexicale, ca determinantul (Det), ceea ce arată regulile sintagmatice
următoare: S -> SN SV, SN H>Det (A)N, SV -> V(SN) (parantezele indică constituenţii opţionali).
(ii) Semantica are ca obiect relaţia dintre cuvinte, sintagme sau fraze şi obiectele lumii. Se pot
distinge (cf, Lyons 1977 şi 1980) trei tipuri de entităţi semantice, în funcţie de proprietăţile lor
referenţiale: entităţi de ordinul întîi (termeni), care desemnează obiectele lumii; entităţi de ordinul
al doilea (predicate), care se referă la stări, evenimente, acţiuni verificate de o entitate sau de alta
de ordinul întîi; entităţi de ordinul al treilea (propoziţii), al căror domeniu este mulţimea valorilor
de adevăr (Adevărat, Fals).
(iii) Pragmatica se ocupă de relaţiile dintre semne şi utilizatorii lor. De aici, limitarea pragmati­
cii, in curentul logicist, la fenomenele indexicalităţii (referinţa la coordonatele personale, spaţiale
şi temporale variabile în funcţie de enunţare).
Aceste definiţii au acordat un loc şi o ordine în tratarea acestor domenii:
tratamentul sintactic precedă tratamentul semantic, care, la rîndul lui, precedă
tratamentul pragmatic. Altfel spus, ieşirile sintaxei constituie intrările semanticii,
iar ieşirile semanticii reprezintă intrările pragmaticii. Cît priveşte ieşirile pragmaticii,
acestea descriu valoarea de acţiune a enunţului.
Acest tip de teorie poate fi calificat drept linear (ordinea tratamentului e funda­
mentală) şi modular, deoarece fiecare dintre domenii este autonom şi independent.
Figura 6 reprezintă schema tip a acestui gen de model:

Descrierea sintactică a lui E este rezultatul unui tratament sintactic (de exemplu, sub forma
unei structuri arborescente cu constituenţi); conţinutul informativ este definit de condiţiile de
adevăr atribuite propoziţei exprimate prin E; în sfîrşit, valoarea de acţiune a lui E constă în a
atribui lui E o forţă ilocuţionară: fiecărui enunţ îi corespunde realizarea unuia, şi numai a u n u i
singur act de limbaj. Condiţiile care determină atribuirea unei valori de acţiune l u i £ sînt definite drept
condiţii de adecvare (se va spune că un act de limbaj este adecvat unui context.
32 INTRODUCERE

3.2. TEORII ÎN Y

Teoriile lineare (cf. van Dijk 1977) au fost criticate de către adepţii pragmaticii
integrate (cf. Anscombre şi Ducrot 1983). In cadrul pragmaticii integrate, nu
avem de-a face cu un tratament linear al enunţului, ci cu o îmbinare de informaţii
lingvistice (aparţinînd componentei lingvistice) şi de informaţii extralingvistice
(aparţinînd componentei retorice). Componenta lingvistică este locul de aplicare
a instrucţiunilor ataşate morfemelor şi altor unităţi lexicale: unitatea prelucrată
este obiectul teoretic/raz^, al cărei tratament lingvistic furnizează semnificaţia.
îmbinarea semnificaţiei frazei şi a informaţiilor extralingvistice produce sensul
enunţului, care reprezintă deci ieşirea componentei retorice. P u t e m reprezenta
acest tip de teorie printr-o schemă în Y (de unde termenul de «teorie în Y»,
împrumutat de la Berrendonner 1981):

în cadrul teoriilor în Y, nu mai există ordine lineară între sintaxă, semantică şi pragmatică
(pragmatica - sau retorica - este integrată în semantică). O ordine există totuşi: «circumstanţele
de elocuţie» (sau contextul de enunţare) nu intervin decît după ce frazei i-a fost atribuită o
semnificaţie, semnificaţia fiind ieşirea componentei lingvistice.
Aşadar există două etape în interpretarea enunţurilor. Prima etapă este
strict lingvistică, căci nu este necesară nici o cunoaştere extralingvistică. Această
etapă este rezultatul aplicării a ceea ce am numit instrucţiuni. Semnificaţia nu
poate fi formulată decît sub formă de variabile, («a trage o concluzie non-R din
P dar Q astfel încît non-R este dedus din Q, iar R din P», «a interpreta aproape
P ca avînd aceeaşi orientare argumentativă ca şi P» etc); aceste variabile nu vor
fi saturate decît la ieşirea din tratamentul retoric (pragmatic). Se vede aşadar în
INTRODUCERE 33

ce constă autonomia lingvistică a analizei pragmatice: dacă există o contradicţie


între ieşirea componentei lingvistică şi ieşirea componentei retorice, aceasta se
explică prin utilizarea unei legi a discursului pentru a modifica semnificaţia.
De exemplu, un locutor care enunţă (24) avînd la el mulţi bani nu va putea fi acuzat că a
minţit;
(24) Am ceva bani la mine.
De fapt, o lege a discursului (legea litotei, cf. Ducrot 1972 şi infra cap. 7 § 3.2.2.) explică posibilitatea
de a trece de la exprimarea unei cantităţi mici la afirmarea unei cantităţi mari.
NB: Deosebirea dintre ieşirea componentei lingvistice şi ieşirea componentei retorice nu
este asemănătoare distincţiei sens literal (sau sensul frazei) şi sens derivat (sau sensul enun­
ţării). Diferenţa se situează, de fapt, în termenii opoziţiei variabile/constante.

3.3. TEORII COGNITIVISTE

Al treilea tip de teorie pragmatică corespunde tendinţelor cognitiviste ale prag­


maticii şi se opune teoriilor lineare şi teoriilor în Y. Teoria cognitivistă este o
versiune a pragmaticii radicale; aceasta a dat de fapt naştere la două direcţii
paralele: o direcţie formalistă (reprezentată de lucrările lui Gazdar, şi ţinînd de
o teorie lineară) şi o direcţie cognitivistă, modularistă, reprezentată de lucrările
lui Sperber şi Wilson (1986 a) şi (1989).
Ipoteza modularistă este legată de teoria cunoaşterii a lui Fodor (1986),
care distinge două tipuri de sisteme de prelucrare a informaţiei: sistemele peri­
ferice (input systems), specializate şi modulare, şi sistemul central al gîndirii,
nonspecializat şi nonmodular, loc al inferenţelor. Ipoteza lui Sperber şi Wilson
este că sistemul central este locul tratamentului pragmatic: operaţiile trata­
mentului pragmatic nu sînt aşadar nici specializate, şi nici dependente de natura
sistemului periferic care alimentează sistemul central.
Punctul important este aici divergenţa dintre gramatică (teoria sintactică) şi pragmatică.
Cele două domenii depind de cercetarea cognitivă (teoria gramaticală este legată, pe de o parte,
de gramatica universală, iar, pe de altă parte, de teoriile învăţării, în timp ce pragmatica tratează
procesele inferenţiale şi de constituire a contextului) şi au drept obiect limbajul. Dar analogia se
opreşte aici, deoarece dacă se poate face ipoteza caracterului modular al sintaxei (cf. Chomsky
1987 şi 1991), a concepe pragmatica drept modulară ar fi incompatibil cu teoria fodoriană (cf.
Wilson şi Sperber 1986 şi 1989).
Se vede aşadar o primă diferenţă faţă de celelalte două tipuri de teorii:
teoria modularistă este cognitivistă, iar pragmatica nu aparţine domeniului
lingvisticii (aceasta limitîndu-se la fonologie, la sintaxă şi la semantică). D a r
intervin alte diferenţe. Ele ţin în principal de relaţia dintre sistemul periferic şi
sistemul central. Teoria modularistă a lui Sperber şi Wilson formulează ipoteza
34 INTRODUCERE

că ieşirea din sistemul de tratament lingvistic este reprezentată de o formă logică


ce corespunde unei interpretări parţiale şi incomplete a enunţului. O interpretare
e completă atunci cînd pragmatica a atribuit referenţi variabilelor, a atribuit o
forţă ilocuţionară enunţului, a dezambiguizat enunţul, a îmbogăţit forma logică
fie la nivelul implicitărilor, fie la nivelul explicitării acesteia. Tratamentul prag­
matic este deci ultimul proces şi se aplică la ieşirea din sistemul lingvistic. Dar
interacţiunea dintre sistemul periferic şi sistemul central este mai complexă decît
în teoriile lineare. Figura 3 a arătat că anumite informaţii codificate lingvistic
declanşează procese pragmatice (proceduri). Pe scurt, versiunea cognitivistă
constituie o soluţie intermediară între primele două tipuri de teorii:
1. TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

A
nceputurile pragmaticii, aşa cum o cunoaştem astăzi, coincid cu descoperirea
Î de către filozoful britanic Austin a fenomenului actelor de limbaj (cf. Aus­
tin 1970). Trebuie totuşi să se insiste asupra faptului că descoperirea lui Austin,
dacă ea s-a făcut independent de lucrări anterioare, a pus în lumină nişte fapte
care au fost remarcate şi înainte. Astfel Reinach, înainte de primul război mon­
dial, izolase deja actele sociale (cf. Reinach 1983), pe care Austin le va n u m i acte
de limbaj ilocuţionare, sau Gardiner, între cele două războaie, a făcut multiple
remarci care anunţau teoria austiniană a actelor de limbaj şi anticipă anumite
idei ale lui Grice (cf. Gardiner 1989). In sfîrşit, teoria austiniană a actelor de
limbaj s-a dezvoltat în timp şi a cunoscut două etape principale (cf. Austin 1970
şi Recanati 1981). Vom începe aşadar printr-o istorie a teoriei actelor de limbaj,
cu pionieri ca Reinach (1983) şi Gardiner (1989), apoi vom continua cu o dez­
voltare asupra teoriei clasice a actelor de limbaj, reprezentată de Austin (1970)
şi de Searle (1972).

1. ISTORICUL TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ


1.1. REINACH şt ACTELE SOCIALE
1.1.1. Drepturi şi obligaţii legate de actele sociale
In ciuda cîtorva diferenţe, Reinach are în comun cu Austin un anumit n u m ă r
de preocupări centrale. In primul rînd, preocuparea lor comună este mai curînd
de a descrie decît de a explica fenomenul actelor sociale sau al actelor de limbaj;
după aceea, exemplul lor favorit este promisiunea; în sfîrşit, ei insistă, unul ca
şi celălalt, asupra necesităţii de a stabili o frontieră între enunţurile susceptibile
de a primi valoare de adevăr şi cele care nu primesc. Şi totuşi diferenţe rămîn.
Principala, care este considerabilă, priveşte cadrul şi finalitatea filozofică a lucră­
rilor lor: dacă Austin are drept scop de a pune la îndoială ideea conform căreia
enunţurile sînt în general descriptive şi servesc la descrierea lumii, adică sînt
adevărate sau false, Reinach caută să dezvolte analiza husserliană a actelor men­
tale şi a folosirii semnelor. Această diferenţă fundamentală are consecinţe im­
portante asupra modului însuşi de a aborda fenomenul actelor sociale.
36 CAPITOLUL 1

Ce este un act social? Foarte simplu, este un act care are drept caracteristică
de a fi îndeplinit prin limbaj şi de a se executa prin simplul fapt de a spune ceva.
Vorbirea însăşi, în acest caz, creează obligaţii şi drepturi care, şi Reinach insistă
asupra acestui punct, nu se confundă cu drepturi sau obligaţii morale:
Să luăm exemplul favorit al lui Reinach, promisiunea:
(1) Iţi primit că voi veni mîine.
Prin simplul fapt de a enunţa (1), locutorul din (1) a realizat actul de a promite şi are obligaţia de
a veni a doua zi. Interlocutorul său, prin enunţarea lui (1), are dreptul de a impune prezenţa
locutorului în ziua următoare.
Şi totuşi, descrierea lui Reinach a ceea ce este un act social depăşeşte cu
mult această constatare simplă. într-adevăr, studiul său se bazează, pe de o parte,
pe analiza naturii înseşi a acestor drepturi şi obligaţii şi, pe de altă parte, pe
particularităţile experienţei legate de actele sociale.

1.1.2. Natura drepturilor şi obligaţiilor legate de actele sociale


Să începem cu natura drepturilor şi obligaţiilor legate de actele sociale. Mai întîi,
drepturile şi obligaţiile sînt obiecte temporale, întrucît ele apar la un moment dat şi
dispar la un moment dat. Acestea nu sînt totuşi nici obiecte fizice, adică nu se
confundă cu o simplă experienţă. Drepturile şi obligaţiile presupun, în acelaşi timp,
unul sau mai mulţi protagonişti, ca şi un conţinut definit. Aceasta le apropie de
experienţele care presupun şi existenţa unei fiinţe care are experienţă în chestiune;
vom nota însă că, în cazul unei simple experienţe, fiinţa care are această experienţă
poate fi un animal, dar animalul nu ar putea totuşi să aibă drepturi şi obligaţii.
Conţinutul obligaţiilor este, fie în întregime, fie în parte, un act. într-adevăr,
o obligaţie poate avea ca obiect actul însuşi sau consecinţe ale acestui act. Pe de altă
parte, vom distinge obligaţia de a face ceva pentru cineva de obligaţia ca cineva să
facă ceva.
Astfel, dacă promit să conduc pe vecinul meu la gară, acest lucru este o obligaţie pe care
o am de a face ceva pentru vecinul meu. Dar, dacă sînt obligat să-mi plătesc impozitele, obligaţia
este pentru mine.
Pornind de la această distincţie, putem arăta corelaţia dintre drept şi obli­
gaţie: fiecare are acelaşi conţinut, iar relaţiile dintre deţinătorul dreptului şi acela
al obligaţiei se inversează chiar şi atunci cînd conţinutul poate să se adreseze
oricui, ori chiar nimănui. In sfîrşit, drepturile şi obligaţiile au nişte cauze, iar
aceste cauze sînt actele sociale.
Să trecem acum la particularităţile actelor sociale ca experienţe. Un act
social corespunde mai întîi unei experienţe care nu aparţine doar u n u i individ
anume, ci u n u i individ activ. O astfel de experienţă este n u m i t ă de Reinach
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 37

un act spontan, spontaneitatea corespunzînd faptului că individul este sursa însăşi


a experienţei.
Dar aceasta nu este singura particularitate experenţială a actelor sociale:
în timp ce numeroase acte, decizia, de exemplu, sînt îndeplinite în mod intern,
fără necesitatea de a se exterioriza, actele sociale nu pot exista decît prin exte­
riorizare. Astfel, un act social implică doi indivizi diferiţi, unul care este la
originea actului, iar celălalt care este beneficiarul.
Iată deci particularitatea actelor sociale ca experienţă: un act social ca
promisiunea nu este nici o pură experienţă internă, nici raportarea unei asemenea
experienţe (adică el nu descrie această experienţă), dar are un aspect intern şi
un aspect extern, constituind o unitate care include actul şi enunţul, ceea ce nu
interzice ca ansamblul să facă obiectul unei relatări. Aceasta nu împiedică faptul
ca un act social să implice o experienţă internă, convingerea pentru actul de a
informa, incertitudinea pentru întrebare, dorinţa pentru cerere etc.
Există, aşadar, un al treilea aspect al actelor sociale: acestea sînt susceptibile
de diferite modificări.

(i) Există întrebări retorice, cereri ipocrite, promisiuni care nu sînt sincere e t c :
vom vorbi atunci de pseudo-performanţe. In acest caz, actul social nu mai pre­
supune experienţa internă de care este legat, ci dimpotrivă, pseudo-performanţa
interzice această experienţă internă.
(ii) Un act social poate fi condiţional sau necondiţional: alături de un ordin p u r
şi simplu, există un ordin care presupune eventualitatea unui fapt sau al altuia.
Să luăm exemplul promisiunii şi să examinăm (2):
(2) Dacă primeşti zece la aritmetică, îţi promit că-ţi cumpăr o bicicletă de curse.
Aici promisiunea este autentică, dar ea nu se va realiza decît dacă beneficiarul îndeplineşte condiţia
enunţată în propoziţia condiţională Dacă primeşti zece la aritmetică...
Vom nota că nu toate actele sociale sînt susceptibile de o asemenea modi­
ficare: actul de a informa, de exemplu, nu poate fi condiţionat în acest sens. Vom
remarca, în sfîrşit, că există o restricţie asupra evenimentului care condiţionează
un act social: acesta trebuie să fie posibil, dar nu trebuie să fie necesar. Trebuie,
de asemenea, să distingem între actul social condiţional cu un conţinut noncon-
diţional şi actul social noncondiţional cu un conţinut condiţional.
Dacă exemplul (2) este un exemplu de act social condiţional cu un conţinut noncon­
diţional, exemplul (3), este, din contră, un exemplu de act social noncondiţional cu un conţinut
condiţional:
(3) Iţi promit că, dacă primeşti zece la aritmetică, îţi cumpăr o bicicletă de curse.
Promisiunea este autentică, dar ea nu se va realiza decît dacă evenimentul reprezentat prin dacă
primeşti zece la aritmetică... este el însuşi realizat.
38 CAPITOLUL 1

(iii) Un act social poate fi îndeplinit de un anumit număr de persoane şi adresat


unui anumit număr de persoane. In cazul în care un act social este adresat mai
multor beneficiari, există o obligaţie sau un drept unic comun beneficiarilor în
discuţie. Cînd mai mulţi indivizi realizează un act social, fiecare realizează actul
în discuţie legat de ceilalţi şi avem de-a face cu un act unic cu mai mulţi subiecţi
şi un singur drept sau o singură obligaţie.
(iv) Putem indeplini un act social prin procură: în acest caz, actul social nu este
îndeplinit de subiectul său, ci de către un reprezentant al acestui subiect. In acest
caz, dreptul sau obligaţia beneficiarului actului nu se exercită către reprezentantul
subiectului, ci către subiectul însuşi.

1.1.3. Originea drepturilor şi a obligaţiilor: actele sociale


Ajungem acum la actele sociale ca sursă a drepturilor şi a obligaţiilor. Pentru
ca un act social să producă un drept sau o obligaţie, trebuie ca beneficiarul să-1
sesizeze sau, dacă preferăm, să-1 înţeleagă. Se poate atunci să-1 refuze sau să-1
accepte în mod intern, şi să exprime sau să nu exprime exterior acest acord.
Vom remarca totuşi că exprimarea refuzului sau a acceptării beneficiarului
nu are în general rol în crearea dreptului sau a obligaţiei legat(e) de actul social
realizat. Singurul caz în care refuzul sau acceptarea poate pune în discuţie crearea
dreptului sau a obligaţiei este cazul în care actul social este un act condiţional,
conţinutul condiţiei (dar nu cel al actului) fiind acceptarea actului de către
beneficiar.
Să luăm încă o dată cazul promisiunii şi să observăm următorul exemplu:
(4) Dacă eşti de acord, îţi promit că voi veni mîine.
Aici, conţinutul condiţiei ce se referă la actul social este acordul beneficiarului, în timp ce
conţinutul actului este venirea subiectului. In acest caz, şi numai în acest caz, acordul beneficia­
rului este necesar creării obligaţiei subiectului. Vom nota că acordul în discuţie este, de asemenea,
un act social el însuşi.

Am văzut mai sus că un drept sau o obligaţie sînt obiecte temporale în


sensul că ele au existenţă pe o durată determinată: ele se nasc dintr-un act social
oarecare, iar dispariţia lor poate lua mai multe forme.
(i) Conţinutul actului social este realizat, iar dreptul sau obligaţia dispar ipsofacto.
Să admitem că Petre este subiectul lui (1):
(1) Iţi promit că vin mîine.
îndată ce Petre îşi ţine promisiunea venind să-1 vadă pe beneficiar a doua zi de la enunţarea lui
(1), obligaţia pe care şi-a creat-o prin această enunţare, ca şi dreptul pe care 1-a acordat benefi­
ciarului, dispar prin însuşi faptul venirii sale.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 39

(ii) Beneficiarul actului social renunţă la drepturile sale. Renunţarea este, vom
vedea, un alt act social care are ca beneficiar subiectul actului social la care se
renunţă.
(iii) Subiectul actului social poate să-1 contramandeze (să-1 revoce) pe acesta. A
revoca este tot un act social, care se adresează beneficiarului actului social care,
se revocă. Pentru ca subiectul unui act social să poată revoca acest act social,
trebuie îndeplinite anumite condiţii: subiectul actului social trebuie să fie împu­
ternicit, legal, cu revocarea actului său, şi această putere îi este acordată de bene­
ficiarul actului.
Astfel, pentru a rezuma descrierea pe care Reinach o dă actelor sociale,
vom spune că un act social implică o experienţă internă, fără ca prin aceasta el
să reprezinte raportarea pur şi simplu a acestuia. Din contră, el trebuie să aibă
un beneficiar, şi tot el creează drepturi şi obligaţii care nu se confundă cu dreptu­
rile şi obligaţiile morale. Este susceptibil de un anumit număr de modificări.

1.2. GARDINER ŞI ACTELE DE LIMBAJ


1.2.1. Distincţia limbă/discurs
Dacă lucrarea lui Reinach despre actele sociale are în centrul ei acest fenomen
lingvistic şi este o monografie relativ scurtă, nu acelaşi lucru se întîmplă cu
lucrarea lui Gardiner care se prezintă sub forma unei lucrări mari consacrate
limbajului în ansamblul său. Gardiner pleacă de la o distincţie între limbă şi
discurs, destul de asemănătoare, dar fără să fie echivalentă cu distincţia saussuriană
dintre limbă şi vorbire (cf. Saussure 1968).
N B : Să ne a m i n t i m că Saussure distinge limba, care este partea determinată din p u n c t
de vedere social şi convenţional a limbajului, de vorbire, care este „execuţia" individuală
a limbii. D u p ă Saussure, această distincţie dintre limbă şi vorbire p e r m i t e deosebirea în
limbaj a ceea ce este social (limba) de ceea ce este individual (vorbirea), a ceea ce este
esenţial (limba), de ceea ce este întîmplător (vorbirea). Ca urmare, ceea ce face obiectul
lingvisticii este limba şi nu vorbirea.

In timp ce Saussure pleacă de la limbă pentru a defini vorbirea, Gardiner


face un traseu invers, care porneşte de la discurs pentru a descrie limba. După
el, discursul este o activitate umană, declanşată, în general, de un eveniment
particular sau stimul, prin care un locutor comunică cu un interlocutor, utilizînd
semnale verbale organizate după un cod comun. Limba este tocmai ansamblul
cunoştinţelor care se referă la acest cod şi la aceste semnale, şi care permit comu­
nicarea. După Gardiner, fraza este unitatea discursului, iar cuvîntul unitatea
limbii, iar aceste două niveluri trebuie distinse cu grijă, chiar în cazul în care
fraza se reduce la un singur cuvînt.
40 CAPITOLUL 1

Să analizăm următorul exemplu:


(5) Un chirurg către o infirmieră în timpul operaţiei;
«Bisturiul!»
La nivelul discursului, avem, după Gardiner, o frază, iar, la nivelul limbii, un cuvînt. Vom
remarca că acolo unde Gardiner vorbea de frază, azi am zice enunţ: fraza este considerată acum
ca o construcţie teoretică abstractă, aparţinînd aspectelor sintactice ale limbii, în timp ce enunţul
este fraza produsă de un anume subiect în circumstanţe particulare (cf. mai ales Ducrot 1980 a).

Faţă de Saussure, care se serveşte de distincţia limbă/vorbire pentru a situa


vorbirea în afara sferei de studiu a limbajului, Gardiner pune discursul la originea
limbii; aceasta din urmă nu este altceva decît rezultatul ocurenţelor infinite ale
discursului, iar, în această optică, discursul trebuie să fie studiat în acelaşi mod
ca şi limba.

1.2.2. Subiect şi predicat: componentele frazei


Concepînd cuvîntul ca unitate a limbii, iar fraza ca unitate a discursului, Gar­
diner introduce o subdiviziune în frază, remarcînd că frazele discursului se
împart, la nivelul discursului, în subiect şi predicat, şi nu în cuvinte. Dacă
putem defini predicaţia spunînd că ea constă în a spune ceva despre ceva, vom
putea atunci spune că subiectul este lucrul despre care se spune ceva. M a i
simplu, subiectul este lucrul despre care se vorbeşte, predicatul - ceea ce se spune
despre acesta (cf. Gardiner 1989, cap. 3).
Să luăm următorul exemplu, împrumutat de la Gardiner:
(6) Ion a venit.
La nivelul discursului, fraza Ion a venit se împarte în subiect, Ion, şi în predicat, a venit; cuvintele
nu intră în discuţie.
Ceea ce permite trecerea de la cuvinte la frază, precum şi la subiect şi predicatul
pe care le conţine aceasta, este intenţia locutorului. Atunci cînd enunţă o frază
mai curînd decît alta, locutorul are o intenţie determinată, iar ceea ce se reflectă
în structura subiect/predicat este tocmai această intenţie. Cuvintele care, la
nivelul limbii, formează subiectul şi predicatul, fac obiectul unei opţiuni, iar
această opţiune determină, la nivelul discursului, subiectul şi predicatul.
Gardiner observă totuşi că, dacă trebuie să apărăm distincţia dintre subiect şi
predicat, orice cuvînt, de îndată ce este ales pentru a desemna un obiect specific,
este într-o anumită măsură predicat, deoarece, desemînd acest obiect, el spune
ceva despre acesta. Trebuie, după el, să distingem cinci feluri de predicaţii:
(i) Orice cuvînt este predicat deoarece spune ceva despre obiectul la care se
raportează.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 41

Să considerăm exemplul (7):


(7) Anne Reboul arată spre fiul ei şi spune:
«Fiule!»
Această frază, care nu conţine decît un grup nominal, spune despre un individ, cu ajutorul predi­
catului, că este fiul Annei Reboul.

(ii) In măsura în care este o reacţie la un stimul, orice frază este un predicat care
se referă la acest stimul.
Să luăm exemplul (8):
(8) Petre priveşte ploaia care cade şi spune:
«Plouă.»
Fraza din (8) este un predicat care califică situaţia meteorologică.

(iii) Orice cuvînt utilizat este un predicat al stării de fapt reprezentate prin
cuvintele precedente.
In exemplul (9), cuvîntul repede califică starea de fapt reprezentată prin cuvintele prece­
dente, adică mersul lui Petre.
(9) Petre merge repede.

(iv) In frazele care conţin un subiect şi un predicat, predicatul spune ceva despre
subiect.
In exemplul (10), predicatul este frumoasă califică subiectul Măria:

(10) Măria este frumoasă.

(v) O r i c e c u v î n t d i n t r - o frază p o a t e fi folosit p r e d i c a t i v p e n t r u a s p u n e i m p l i c i t


ceva d e s p r e a n s a m b l u l frazei.
Să observăm exemplul (11):
(11) Această piesă este oribilă!
După Gardiner, cuvîntul oribilă califică ansamblul frazei, indicînd, în general datorită accentului
pus pe cuvînt, faptul că ansamblul frazei vine să contrazică o altă părere, de tipul Această piesă
este minunată.

Vom remarca totuşi că primele trei tipuri de predicaţie ţin de natura însăşi a
limbajului, numai ultimele două fiind obiectul unei intenţii a locutorului,
de unde şi interesul de a păstra distincţia subiect/predicat la nivelul dis­
cursului.

1.2.3. Diferitele forme ale frazei


Există, după Gardiner, patru tipuri de fraze: declaraţiile, întrebările, cererile şi
exclamaţiile.
42 CAPITOLUL 1

Ele sînt ilustrate fiecare prin exemplele (12) la (15), preluate de la Gardiner:
(12) Mă gîndeam că cinezi acasă deseară.
(13) A telefonat cineva?
(14) Ssst! Taci!
(15) Ce tîmpit!
După Gardiner, într-adevăr, locutorul n-are numai intenţia de a comunica ceva,
ci are un scop ulterior care poate fi foarte divers. Fraza trebuie aşadar, într-un
fel sau altul, să dezvăluie scopul locutorului. Or, s-ar putea crede la prima vedere
că scopurile posibile pentru care se enunţă o frază sînt în n u m ă r nelimitat: o
declaraţie poate servi la a convinge, la a contesta o afirmaţie anterioară, la a
convinge de adevărul unei afirmaţii anterioare, la a înşela etc. Totuşi forma frazei
rămîne aceeaşi.
Putem deci să ne gîndim la o reţetă care să ne permită să determinăm
scopul locutorului care enunţă o frază dată. Gardiner propune să se rămînă la
cele patru tipuri de fraze enumerate mai sus, care sînt singurele susceptibile să
redea intenţia locutorului la un nivel la care ea poate fi indicată în fraza însăşi.
Cu acestea, el anticipă anumite poziţii ale pragmaticii post-austiniene,
deoarece cele patru tipuri de fraze corespund aceluiaşi n u m ă r de acte de limbaj
şi se disting, în principal, prin formele predicative pe care le au: declaraţiile,
întrebările, cererile şi exclamaţiile.

Declaraţiile
Declaraţiile reprezintă modelul frazei în care domină distincţia subiect/predicat.
Aici subiectul are în general forma unui grup nominal. Cît despre predicat, acesta
este introdus printr-un verb cu o formă personală (persoana întîi, a doua sau a
treia singular sau plural). Particularitatea frazelor declarative este de a spune ceva
despre ceva, de a realiza o aserţiune. Aserţiunea are două forme, o formă pozitivă
care este afirmaţia, o formă negativă care este negaţia. A reprezenta o judecată
de adevăr sau de falsitate cu privire la starea de lucruri reprezentată în frază ţine,
de fapt, de natura declaraţiei.
NB: Gardiner remarcă, pe bună dreptate, că nu trebuie să confundăm această caracteristică
a declaraţiilor cu dogma logică conform căreia o declaraţie este în mod necesar adevărată
sau falsă. Această relaţie dintre limbaj şi realitate nu se confundă cu intenţia locutorului,
care constă în a afirma falsitatea sau adevărul unei stări de lucruri.
Gardiner precizează că ceea ce declaraţiile prezintă drept adevărat sau
fals faţă de subiectul lor este predicatul. El remarcă, pe de altă p a r t e , că
declaraţia este însoţită de un anumit n u m ă r de presupoziţii care privesc mai
ales sinceritatea locutorului, cunoştinţele pe care acesta le are despre ceea ce
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 43

vorbeşte şi, în sfîrşit, adevărul frazei înseşi. El constată că scopurile în vederea


cărora sînt utilizate declaraţiile sînt mai greu de d e t e r m i n a t decît p e n t r u
celelalte t i p u r i de fraze.

întrebările
In întrebări, reuşita actului depinde de îndeplinirea de către interlocutor a unei
anumite acţiuni, de exemplu un răspuns verbal pertinent. De asemenea, pe baza
răspunsului dorit, Gardiner distinge două tipuri de întrebări: întrebările care
reclamă coroborarea, la care se poate răspunde prin da sau nu; întrebările care
reclamă o specificare, în care interlocutorul trebuie să răspundă asupra unui punct
particular. Vom remarca faptul că această distincţie se poate face şi pe baza
predicaţiei: în cazul întrebărilor care cer coroborare, este interogat predicatul,
care e obiectul incertitudinii; în cazul întrebărilor care cer specificare, predicatul
nu mai e interogat, căci nu el este în discuţie.

Să privim exemplele (16) şi (17):


(16) A venit Petre?
(17) Cine a venit?
In cazul lui (16), locutorul pune o întrebare interlocutorului asupra adevărului sau falsităţii
predicatului a venit. In cazul lui (17), predicatul nu mai este în discuţie, iar locutorul întreabă
interlocutorul care este identitatea vizitatorului.
Această diferenţă predicativă dintre întrebările care cer confirmarea sau
infirmarea şi întrebările care cer o specificare se regăseşte în forma însăşi a frazelor
folosite. întrebările care cer confirmarea sau infirmarea nu sînt marcate în fran­
ceză decît prin modificarea ordinii cuvintelor sau prin asocierea prealabilă a
formulei Est-ce que. In întrebările care cer specificare, un element al frazei va fi
pronume, adverb sau adjectiv interogativ {cine, ce, cum etc), care indică exact la
ce punct se referă întrebarea locutorului pentru interlocutor.

Cererile
D u p ă Gardiner, frazele grupate sub această denumire au drept caracteristică
principală exprimarea de către locutor a dorinţei unei acţiuni care nu depinde,
sau nu numai, de voinţa locutorului. Sînt numeroase tipuri de cereri: ordinele,
rugăminţile, rugăciunile, sfaturile etc. Cererea are, cel mai adesea, forma unui
grup verbal (verb singur sau însoţit de un grup nominal), însoţit sau nu de o
formulă de politeţe de tipul rom. vă rog [Ir. s'il vousplaît, je vous en prie].
Iată cîteva exemple:
(18) închide uşa!
(19) Pleacă!
44 CAPITOLUL 1

(20) închide uşa, te rog!


(21) Luaţi ioc, vă rog!

Exclamaţiile
A

In cazul eclamaţiilor, pe primul plan este locutorul, exclamaţia reprezentînd ex­


primarea spontană, înainte de toate, a dispoziţiei, atitudinii sau dorinţei locu-
torului. Putem distinge între exclamaţii clasa interjecţiilor, care grupează mai
curînd „strigăte semnificante" (după formula lui Gardiner) decît cuvinte. Vom
cita printre interjecţii: au!pentru durere, ptiu! pentru dezgust, vaxl (ei aş.) pentru
dispreţ etc.
Să remarcăm totuşi că interjecţiile se grupează într-o clasă de cuvinte (adică
depind atît de limbă, cît şi de discurs), în timp ce exclamaţiile corespund unor fraze
(adică ţin de discurs).
Astfel, începînd cu o distincţie dintre limbă şi discurs, teoria lui Gardiner
introduce o a doua distincţie între cuvînt, unitate a limbii, şi frază, unitate a
discursului, şi aceasta înainte de a subîmpărţi fraza între subiect şi predicat. Pe
baza acestor diferite distincţii, Gardiner poate deosebi patru mari tipuri de fraze:
declaraţiile, întrebările, cererile şi exclamaţiile, care corespund la numeroase acte
de limbaj. Dacă el nu depăşeşte acest stadiu este pentru că deosebirile mai subtile
nu se mai pot sprijini, după el, pe forma însăşi a frazelor, ca formă care dezvăluie
intenţiile locutorului.

2. T E O R I A CLASICĂ
Adevăratul interes pentru actele de limbaj în epoca contemporană se naşte o dată
cu Austin. De asemenea, pragmatica, aşa cum o cunoaştem astăzi, s-a născut
pornind de la descoperirea fenomenului de către acesta, şi cu studiul pe care 1-a
făcut Searle. Vom începe aşadar acest paragraf asupra teoriei clasice a actelor de
limbaj printr-o expunere a teoriei lui Austin. Vom aborda mai apoi teoria lui
Searle, aşa cum a fost ea expusă în prima sa lucrare Les actes de langage (Searle
1972) [ediţia în limba franceză].

2.1. VERSIUNEA AUSTINIANĂ A TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ

Se pot distinge două etape în teoria actelor de limbaj, aşa cum a fost ea dezvoltată
de Austin: prima, care se referă la distanţa dintre afirmaţiile care îndeplinesc
un act şi cele care descriu realitatea; în a doua, afirmaţiile care descriu realitatea
devin un caz (foarte) particular al afirmaţiilor care realizează un act. Totuşi, aceste
două etape nu sînt efectiv distincte în timp, iar aici vom examina, pe un întreg
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 45

paragraf, marele text fondator pe care Austin 1-a consacrat acestui fenomen, şi
anume Wittiam James Lectures, conferinţe ţinute la Harvard în 1955 şi publicate
sub titlul (How to do Things with Words, text în engleză din 1962, versiunea
franceză Quand dire c'estfaire, din 1970).

2.1.1. Performative şi constatative


Scopul fundamental al lui Austin, în William James Lectures, este de a se
opune convingerii, larg răspîndite în anturajul filozofilor anglo-saxoni ai
epocii, conform căreia afirmaţiile, în special, şi limbajul, în general, au ca
funcţie de a descrie o stare de fapte şi deci de a fi adevărate sau false. Faptul
că numeroase e n u n ţ u r i , chiar afirmative, nu p o t să fie considerate în m o d
legitim ca adevărate sau false a condus, în această optică, la catalogarea lor
ca pseudo-afirmaţii. Postalatul privind caracterul fundamental descriptiv al
limbajului, pe care Austin îl n u m e ş t e iluzie „descriptivă", este repus în dis­
cuţie p o r n i n d de la distincţia dintre afirmaţiile care sînt descrieri, şi pe care
el le numeşte constatative, şi afirmaţiile care nu sînt descrieri. Aceasta p e n t r u
a izola şi a descrie a doua clasă de afirmaţii. Austin consacră începutul lucră­
rilor sale circumscrierii şi descrierii acestei a doua clase de afirmaţii.
El studiază enunţurile cu formă afirmativă care au un verb la persoana
întîi singular, indicativ prezent, diateza activă, şi care au caracteristicile urmă­
toare:

(i) Ele nu descriu nimic şi deci nu sînt nici adevărate, nici false.
(ii) Ele corespund executării unei acţiuni.
Austin propune să n u m i m aceste e n u n ţ u r i performative.

Vom î m p r u m u t a cîteva exemple de la Austin.

(22) Da, vreau. (Răspuns la întrebarea «Vreţi să luaţi în căsătorie pe această femeie/
pe acest bărbat?» în t i m p u l ceremoniei de căsătorie).
(23) Dau acestui vapor n u m e l e de Queen Elizabeth,
(24) Pariez pe cinci franci că are să plouă.

Nu e suficient totuşi ca fraza în discuţie să fie pronunţată: pentru ca acţiunea


care corespunde unui enunţ performativ să fie realizată efectiv, trebuie, de aseme­
nea, ca circumstanţele acestei enunţări să fie potrivite.

2.1.2. Reuşita şi eşecul (nereuşita) per formativelor


Aceasta nu înseamnă că un performativ, pronunţat în circumstanţe necores­
punzătoare, este fals, ci, mai curînd, că actul este nul sau vacant (vid), că enunţul
este nereuşit şi că actul a eşuat.
46 CAPITOLUL 1

Să luăm exemplul, îndrăgit de Austin, ca şi de Reinach, al promisiunii: dacă un locutor


enunţă (25) fără să aibă intenţia de a veni, asta nu înseamnă că (25) este fals, şi nici că locutorul
nu a promis.
(25) Iţi promit că voi veni.
Vom spune, mai curînd, că enunţul este nereuşit şi că actul a eşuat. Se poate vorbi cu siguranţă
de „promisiune falsă" în acest caz, dar termenul/â/să n-are aici sensul său logico-filozofic obişnuit.

Austin întocmeşte lista condiţiilor necesare pentru reuşita unui performativ şi


le comentează.
A. 1. Trebuie să existe o anumită procedură, recunoscută prin convenţie, dotată prin
convenţie cu un anumit efect şi conţinînd enunţul anumitor cuvinte de către anumite persoane
în anumite circumstanţe.
Enunţurile pe care Austin le-a luat pînă atunci în considerare sînt performative
explicite. Cu toate acestea, există şi performative implicite care prezintă ambi­
guităţi pe care nu le întîlnim în performativele explicite.
Să reluăm cazul promisiunii şi să comparăm (25), performativ explicit, cu (26), performativ
implicit:
(25) Iţi promit că voi veni.
(26) Voi veni.
Dacă nu există îndoială că (25) este o promisiune, (26) poate fi o promisiune, o predicţie,
o ameninţare etc.

In cazul performativelor implicite, nu avem de-a face cu nereuşită sau act in­
complet, ci cu o ambiguitate a enunţului.
A.2. In fiecare caz, pentru ca să se poată invoca procedura în discuţie, persoanele şi
circumstanţele particulare trebuie să fie cele convenabile.
Există un mare număr de cazuri de încălcare a acestei reguli, de exemplu, cazul lui (22)
pronunţat de fratele miresei, al unui ordin dat de cineva care nu este investit cu puterea de a o
face (un soldat comandantului său, de exemplu) etc.
B.l. Procedura trebuie să fie executată corect de către toţi participanţii.
Aceasta corespunde mai ales utilizării unei formule incorecte. După cum remarcă
Austin, exemple de acestea s-ar găsi, în principal, în performativele legale.
B.2. Procedura trebuie să fie executată integral de către toţi participanţii.
In acest caz, o formulă performativă nu-şi este suficientă sieşi pentru a executa
actul. Poate trebuie un alt performativ ca răspuns la primul sau paralel primului.
Ne vom gîndi aici la acordul care este necesar pentru ca un pariu să se
producă într-adevăr sau la faptul că, pentru a avea loc căsătoria, fiecare dintre
soţi trebuie să spună „da, vreau", la momentul oportun.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 47

r 1. Cînd procedura presupune la cei care recurg la ea anumite sentimente, gînduri sau
intenţii, cînd ea trebuie să provoace, drept urmare, un anumit c o m p o r t a m e n t din partea
unuia sau altuia dintre participanţi, trebuie ca persoana care ia parte la procedură (şi prin
aceasta o invocă) să aibă efectiv aceste gînduri, sentimente sau intenţii, iar participanţii
să aibă intenţia de a adopta c o m p o r t a m e n t u l implicat.

Austin dă exemple de absenţă a acestei condiţii în ceea ce priveşte sentimentele, gîndurile şi i n t e n ­


ţiile. P u t e m da următoarele exemple:

Pentru sentimente
(27) Vă exprim condoleanţele mele.
(Pronunţat atunci cînd locutorul n-are nici o simpatie pentru suferinţa interlocutorului său).

Pentru gînduri
(28) Vă sfătuiesc să nu veniţi.
(Pronunţat de un locutor care nu crede că aceasta este cea mai bună modalitate de a acţiona
p e n t r u interlocutorul său.)

Pentru intenţii
(29) Promit că voi veni.
(Pronunţat de un locutor care n-are nici o intenţie de a se deplasa.)

r . 2 . Participanţii trebuie să adopte c o m p o r t a m e n t u l implicat de p r o c e d u r ă în cursul


evenimentelor.

Austin nu comentează această ultimă regulă, poate pentru că ea pare evidentă. într-adevăr, se pot sugera
exemple numeroase. Să observăm doar exemplul (25) şi nereuşita sa dacă locutorul nu vine.

încălcarea fiecăreia dintre aceste reguli corespunde unui tip special de nereuşită
performativă. Conform lui Austin, se poate deci propune tabloul următor, care
clasifică nereuşitele după condiţiile nerespectate cărora le corespund.
48 CAPITOLUL 1

Austin observă că nereuşita priveşte toate actele instituţionale, inclusiv pe cele


care nu trec prin limbaj. Pe de altă parte, trebuie să se excludă din actele perfor-
mative reuşite cele care nu sînt efectuate în mod serios, dacă, de exemplu, se
pronunţă fraza corespunzătoare pe scena unui teatru, într-un film sau, mai ge­
neral, într-o ficţiune. Este vorba atunci de un tip special de nereuşită care cores­
punde utilizării parazitare a limbajului. Aceasta îl conduce pe Austin la două
condiţii de succes foarte generale pentru un act de limbaj:
(A) Trebuie ca locutorul să aibă un interlocutor, ca el să fie ascultat de cineva.
(B) Trebuie ca interlocutorul să fi înţeles actul şi ca el să fi recunoscut despre ce act este vorba.
Vom nota, în sfîrşit, că diferitele surse de nereuşită se pot combina între ele.

2.1.3. Reuşită versus adevăr, performative versus constatative


Austin se află aici în punctul în care a pus la îndoială iluzia «descriptivă», introducînd,
în interiorul clasei afirmaţiilor, o distincţie între afirmaţiile care realmente descriu
şi care sînt susceptibile de a fi adevărate sau false, numite constatative, şi afirmaţiile
care nu descriu, dar prin care se realizează acte şi care sînt susceptibile de a fi reuşite
sau nereuşite, numite performative. Enunţurile constatative sînt adevărate dacă există
o stare de lucruri care le verifică, şi false în caz contrar, iar enunţurile performative
sînt reuşite dacă anumite condiţii sînt îndeplinite, nereuşite în caz contrar.
Ajuns la acest stadiu, Austin constată totuşi că a spune, în această pers­
pectivă, că un enunţ performativ este reuşit dacă anumite condiţii sînt îndepli­
nite, înseamnă a spune că un enunţ performativ e reuşit dacă anumite afirmaţii
sînt adevărate, şi anume acele afirmaţii care descriu sau privesc aceste condiţii.
Trebuie oare atunci să abandonăm distincţia performativ/constatativ? Austin
nu se angajează să accepte aceasta şi apără distincţia cu un argument forte. D u p ă
el, dacă se poate spune că anumite afirmaţii trebuie să fie adevărate pentru ca
un performativ să fie reuşit, nu înseamnă că un performativ se reduce la un
constatativ. într-adevăr, chiar dacă se admite că într-un performativ explicit există
un aspect descriptiv, descrierea în discuţie nu este verificată de o stare de lucruri
independentă de ea: tocmai aspectul reuşit al afirmaţiei face adevărat aspectul
său descriptiv.
Să comparăm următoarele două enunţuri:
(30) Alerg.
(31) Mă scuz.
Ce raporturi există între enunţul Alerg şi faptul de a alerga, între enunţul Mă scuz şi faptul de a
se scuzai în cazul lui (30), faptul că alerg este independent de enunţarea mea din (30). In cazul
lui (31), din contră, faptul ca mă scuz depinde direct de enunţarea mea din (31).
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 49

Distincţia constatativ/performativ se reduce aşadar, în ultimă instanţă, la distincţia


dintre a zice şi a face.
Cu toate acestea, adevărul unui anumit număr de afirmaţii este strîns legat
de reuşita performativului:
(i) Afirmaţia conform căreia este adevărat că locutorul face ceva şi, mai ales, că
locutorul efectuează actul de...
(ii) Afirmaţia conform căreia este adevărat că anumite condiţii sînt îndeplinite.
(iii) Afirmaţia după care este adevărat că locutorul se angajează să îndeplinească
o acţiune ulterioară.

Dar relaţia de implicaţie care există între o afirmaţie dată şi una sau mai
multe alte afirmaţii nu este uniformă. Ea poate îmbrăca trei aspecte, pe care le
vom distinge mai ales la nivelul relaţiilor pe care le întreţin cazurile de negare a
afirmaţiilor în discuţie.
(i) O afirmaţie poate antrena una sau mai multe alte afirmaţii.

(32) antrenează (33):


(32) Toţi oamenii roşesc.
(33) Anumiţi oameni roşesc.
Nu putem spune într-adevăr, după cum remarcă Austin: Toţi oamenii roşesc, dar nu oricare.
Dacă o afirmaţie a antrenează o afirmaţie b, atunci negarea lui b antrenează
negarea lui a.
Să observăm exemplul (33'), negarea lui (33):
(33') Anumiţi oameni nu roşesc.
Ea antrenează (32'), negarea lui (32):
(32') Nu toţi oamenii roşesc.
(ii) O afirmaţie poate lăsa să se înţeleagă una sau mai multe alte afirmaţii.
(34) lasă să se înţeleagă (35):
(34) Pisica este pe preş.
(35) Cred că pisica este pe preş.
Aici, din contră, dacă o afirmaţie a lasă să se înţeleagă o afirmaţie b, negarea lui
b nu lasă să se înţeleagă negarea lui a.
(35'), care este negarea lui (35), nu lasă să se înţeleagă (34'), care este negarea lui (34),
(34') Pisica nu este pe preş.
(35') Nu cred ca pisica să fie pe preş.
50 CAPITOLUL 1

Se va observa că (35') nu este incompatibil cu (34): se poate şi ca pisica să fie pe preş şi ca locutorul
să nu creadă că pisica este pe preş.

Relaţia este simplă: asertarea unei propoziţii lasă să se înţeleagă convingerea în


adevărul acestei propoziţii.
(iii) O afirmaţie poate presupune una sau mai multe alte afirmaţii.
(36) presupune (37):
(36) Copiii lui Ion sînt chei.
(37) Ion are copii.
(37'), care este negarea lui (37), nu presupune însă (36'), care este negarea lui (36):
(36') Copiii lui Ion nu sînt chei.
(37') Ion nu are copii.

Atunci cînd afirmaţia presupusă este falsă, Austin consideră că există nereuşita
afirmaţiei iniţiale: ea este nula şi neavenită, iar nu adevărată sau falsă.
Dacă revenim la afirmaţiile al căror adevăr este legat de reuşita performativului,
vom remarca faptul că raportul dintre performativ şi adevărul afirmaţiilor privind
condiţiile sale de reuşită va fi, după cum e vorba despre condiţiile din A. 1 şi A.2 sau
de condiţia T.1, o presupoziţie şi, respectiv, ceea ce este lăsat să se înţeleagă. Dim­
potrivă, vom putea spune că raportul dintre reuşita performativului şi condiţia T.2
corespunde implicaţiei propriu-zise, în care o propoziţie antrenează o alta.
Ne găsim aşadar în faţa fenomenului conform căruia consideraţiile asupra
adevărului sau falsităţii pot afecta performativele. Şi mai mult: consideraţiile
asupra reuşitei sau nereuşitei pot afecta afirmaţiile considerate pînă aici
constatative.
Dacă, într-adevăr, examinăm exemplul (38), vom constata că este vorba cu siguranţă de
un enunţ constatativ, dar că acest enunţ corespunde afirmaţiei (39), care este un performativ
susceptibil de a fi reuşit sau nereuşit:

(38) Va fi vreme bună.

(39) Afirm că va fi vreme bună.

Austin se află astfel confruntat cu problema de a distinge între performative şi


constatative, şi anume de a propune un test (eventual gramatical), iar aceasta
întrucît distincţia, fiind bazată pe opoziţia adevărat/fals şi reuşit/nereuşit, este
slăbită de eşecul acestei opoziţii.
El începe prin a examina ipoteza conform căreia un performativ ar fi
întotdeauna la persoana I a indicativului prezent, diateza activă, pentru a
constata mai pe urmă că anumite performative au caracteristici foarte diferite.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 51

Austin dă exemplele de la (40) la (42):

(40) P r i n prezenta, sînteţi autorizat să plătiţi...

(41) Călătorii sînt avertizaţi că traversarea căii ferate se face p r i n pasajul superior.

(42) Intrarea interzisă. Contravenienţilor, amendă.

Modul şi timpul, la fel ca şi persoana, ar fi aşadar insuficiente pentru a determina


un performativ. Anumite cuvinte par totuşi să indice clar caracterul performativ
al unui enunţ, ca expresia prin prezenta. Am fi deci tentaţi să conchidem că
prezenţa anumitor cuvinte este indispensabilă (ne gîndim \& a autoriza, a promite,
periculos, atenţie etc). Totuşi, putem avea performative fără ca aceste cuvinte să
fie prezente şi, în acelaşi timp, enunţuri nonperformative în care aceste cuvinte
sînt prezente.
Austin dă următoarele exemple:

(43) „ C u r b ă " p e n t r u „Curbă periculoasă".

(44) „Taur" p e n t r u „Atenţie taur".

(45) Mi-aţi promis că veniţi.

In cazul lui (43) şi al lui (44), avem de-a face cu performative, fără prezenţa vreunui cuvînt «per­
formativ». Vom observa că aceasta este şi situaţia performativelor implicite, de u n d e şi ambi­
guitatea lor. In (45), în schimb, avem de-a face cu utilizarea unui cuvînt «performativ» (apromite),
fără ca e n u n ţ u l să fie însă performativ,

Austin abandonează, prin urmare, ideea unei test pur lingvistic (sintactic sau
lexical) şi revine la însăşi definiţia performativului: ceea ce defineşte un per­
formativ este că locutorul enunţului, prin însuşi faptul enunţării acestuia,
îndeplineşte un act. Importanţa persoanei este aşadar mare, iar Austin propune
următorul test:
Testul performativităţii
Un e n u n ţ performativ trebuie să corespundă u n u i e n u n ţ cu un verb la persoana I singu­
lar, indicativ prezent, diateza activă.

D i n această perspectivă, (46) este performativ p e n t r u că poate fi redus la (47):

(46) Voi veni mîine.

(47) Iţi promit că voi veni mîine.

Acest test îl conduce pe Austin la problema performativelor explicite şi a perfor­


mativelor implicite (cărora el preferă să le dea un alt nume, de performative
primare).
Exemplul (46) este un performativ p r i m a r (implicit), iar (47) este un performativ explicit.
52 CAPITOLUL 1

Distincţia dintre cele două este importantă mai ales din punctul de vedere al
interpretării, deoarece faţă de performativele explicite care nu sînt ambigue,
performativele primare sînt. Există cu toate acestea dispozitive lingvistice sau
paralingvistice care precizează interpretarea ce trebuie dată performativelor
primare: modul (ne gîndim la imperativ), intonaţia, adverbele, conectorii, gestu­
rile şi, în cele din urmă, circumstanţele enunţării. In orice caz, nici unul dintre
acestea nu este suficient pentru a înlătura toate incertitudinile referitoare la
interpretarea performativelor primare.
D u p ă Austin, performativele explicite sînt derivate istoric din perfor­
mativele primare, ceea ce explică faptul că nici performativele explicite nu sînt
scutite de anumite inconveniente: întîi de toate, le putem confunda cu enunţurile
descriptive sau constatative; după aceea,există formule ambigue care pot cores­
punde fie unui enunţ performativ explicit, fie unui enunţ descriptiv. Este vorba
mai ales de comportative, care corespund unor reacţii, unor atitudini, unor senti­
mente sau unor comportamente faţă de ceilalţi.
Astfel, Austin remarcă faptul că, dacă formula îmi cer scuze este un performativ explicit,
formula Imitare râu este un semidescriptiv (are un aspect descriptiv), iar formula Regret este
indiscutabil descriptivă.
Există o altă clasă de formule, cea a expozitivelor (a susţine, a conchide, a atesta
etc), care, la fel, exprimă atitudini şi reacţii. Pe de altă parte, trebuie să mai facem
o distincţie între performativele explicite şi formulele de politeţe.
In sfîrşit, Austin remarcă faptul că, în performative, chiar dacă enunţul
reprezintă efectuarea unui act, toată propoziţia este adevărată.
Să luăm exemplul (47): propoziţia Iţipromit că vin mîine este adevărată sau falsă, pe cînd
enunţul Iţipromit că vin mîine serveşte la efectuarea unei promisiuni.

2.1.4. Constatative versus performative: actele de limbaj


Preocupat mereu de a stabili distincţia dintre performative şi constatative, Aus­
tin caută să rezolve următoarea problemă: ce facem atunci cînd spunem ceva?
După el, îndeplinim în m o d necesar trei acte:
(i) actul fonetic, care constă în a produce anumite sunete;
(ii) actul fatic, care constă în a produce anumite cuvinte într-o construcţie dată
şi cu o intonaţie dată;
(iii) actul retic [fr. rhetique], care constă în a utiliza o anumită construcţie cu o
semnificaţie determinată, această semnificaţie fiind constituită din sensul şi
referinţa componenţilor construcţiei folosite.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 53

Austin observă că producerea actului fatic implică producerea actului fonetic,


pe cînd contrariul nu este, bineînţeles, adevărat, şi că actul pe care îl raportăm
în discursul indirect este cel retic. In sfîrşit, sensul şi referinţa care constituie
semnificaţia sînt acte auxiliare efectuate prin executarea actului retic.
Austin remarcă şi el că toate acestea nu lămuresc totuşi distincţia con-
statativ/performativ, deoarece aceste trei acte sînt indisociabile de orice producţie
lingvistică dotată cu semnificaţie, indiferent dacă rezultatul acesteia este un enunţ
constatativ sau un enunţ performativ.
Austin propune atunci o nouă distincţie între alte trei acte:
(i) actul locuţionar, pe care îl realizăm prin faptul de a spune ceva;
(ii) actul ilocuţionar, pe care îl realizăm în spunere (spunînd ceva);
(iii) actul perlocuţionar, pe care îl realizăm prin faptul de a spune ceva.
Austin oferă exemplele următoare, corespunzătoare acestor categorii:
(48) El mi-a spus „Trage asupra ei!", vrind să spună prin „trage", trage şi referindu-se prin „ea"
la ea.
(49) El mă obligă/ mă sfătui/ îmi ordonă să trag asupra ei.
(50) El mă convinse să trag asupra ei.
In cazul actului perlocuţionar, ca şi în cazul actului ilocuţionar, avem de-a face
cu utilizarea limbajului, dar diferenţa dintre aceste două acte ţine de prezenţa
în cel de-al doilea a unui aspect convenţional de care primul este lipsit. Marca
acestei utilizări convenţionale este posibilitatea de a explicita un act ilocuţionar
prin formula performativă corespunzătoare. Pe de altă parte, dacă actul perlo­
cuţionar, ca şi actul ilocuţionar, pot avea efecte, aceste efecte sînt diferite, după
cum actul este ilocuţionar sau perlocuţionar. Există trei tipuri de efecte legate
în mod caracteristic de actele ilocuţionare:
(i) înţelegerea sensului şi a valorii locuţiunii [valoarea corespunde tipului de act
ilocuţionar realizat) condiţionează direct reuşita actului.
(ii) Efectele asociate în m o d convenţional unui act ilocuţionar trebuie deosebite
de eventualele consecinţe ale acestui act.
(iii) Al treilea tip de efecte este legat de faptul că majoritatea actelor ilocuţionare
impun un act ulterior în cazul în care sînt reuşite.
Austin revine atunci asupra distincţiei performativ/constatativ, abordînd-o
de data aceasta dinspre actele constatative. El observă că afirmaţia este cazul tipic
al unui constatativ. Or, într-o afirmaţie, locutorul efectuează un act ilocuţionar,
54 CAPITOLUL 1

la fel ca şi în cazul în care avertizează sau declară. Trebuie deci să se revină la


problema adevărului sau falsului, iar Austin observă că la u r m a urmei nu există
în mod necesar vreo contradicţie în a admite că un enunţ serveşte la îndeplinirea
unui act şi că totodată acel enunţ, sau mai degrabă propoziţia pe care o exprimă,
este adevărat(ă) sau fals(ă). In plus, afirmaţiile sînt susceptibile de reuşită sau de
nereuşită ca şi celelalte acte ilocuţionare, şi pentru aceleaşi raţiuni.
Rămîn totuşi unele diferenţe între performative şi afirmaţii.
(i) Deşi majoritatea performativelor au un obiectiv perlocuţionar care le este
asociat în m o d special, acest fapt nu pare să fie valabil în cazul afirmaţiilor.
(ii) Chiar dacă enunţurile performative spun şi fac ceva în acelaşi timp, ele nu
sînt totuşi adevărate sau false în acelaşi timp, aşa cum sînt afirmaţiile.
(iii) Aşadar, diferenţa majoră dintre performative şi afirmaţii este că, în per­
formative, insistăm asupra aspectului ilocuţionar al enunţului, pe cînd într-o
afirmaţie insistăm asupra aspectului locuţionar al enunţului.

2.1.5. Diferitele valori ilocuţionare


Toate acestea implică necesitatea unei distincţii între actul locuţionar şi actul
ilocuţionar, iar Austin îşi întemeiază această distincţie pe o taxinomie a diferi­
telor valori pe care le poate lua un act ilocuţionar. El dă o listă de cinci clase:

(i) clasa verdictivelor, care este în principal aceea a actelor juridice şi corespunde
unor verbe ca: a achita, a condamna, a-pronunţa, a decreta, a clasa, a evalua e t c ;
(ii) clasa exercitivelor, care corespunde unei alte forme de judecată, aceea care
se efectuează asupra a ceea ce ar trebui făcut mai degrabă decît asupra a ceea ce
există. Ea cuprinde verbe ca: a destitui, a comanda, a ordona, a lăsa moştenire,
a ierta e t c ;
(iii) clasa promisivelor, care obligtă locutorul să adopte o anumită atitudine sau
să efectueze o anumită acţiune. Ea cuprinde verbe ca: a promite, a face legâmînt,
a garanta, a paria, ajura să... e t c ;
(iv) clasa comportaţivelor, care implică o atitudine sau o reacţie faţă de conduita
sau de situaţia celorlalţi şi care corespund u n o r verbe ca: a se scuza, a mulţumi,
a compătimi, a critica, a brava e t c ;
(v) în sfîrşit, clasa expozitivelor, care sînt utilizate în actele de expunere şi
care corespund u n o r verbe ca: a afirma, a nega, a postula, a remarca etc.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 55

în încheierea ultimei sale conferinţe, Austin subliniază caracterul pro­


gramatic al lucrărilor sale. Moartea îl va împiedeca să le continue, dar teoria sa
va fi larg preluată în anii ce vor urma, iar succesorul său cel mai direct, filozoful
american John Searle, îi va relua programul, în special pentru importanţa unei
taxinomii a actelor de limbaj.

2.2. VERSIUNEA SEARLIANĂ A TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ

Există două aspecte în teoria searliană a actelor de limbaj: un aspect de examinare


a condiţiilor de reuşită a unui act de limbaj, cu exemplul specific promisiunea
(cf. Searle 1972); un alt aspect, al taxinomiei actelor de limbaj (cf. Searle, 1982).
Vom aborda pe rînd aceste două aspecte, aşa cum au fost ele dezvoltate de Searle.

2.2.1. Acte propoziţionale şi acte ilocuţionare, mărci propoziţionale şi mărci de forţă


ilocuţionară
Searle pleacă de la principiul că unitatea de comunicare este producerea însăşi a
cuvîntului sau a frazei, iar în această optică, producerea unei ocurenţe de frază
reprezintă un act de limbaj. Ca urmare, după cum observă el însuşi, teoria
limbajului este o parte indisociabilă a teoriei acţiunii. El adaugă la acest principiu
un al doilea, principiul exprimabilităţii, conform căruia tot ceea ce vrem să
spunem poate fi spus.
Principiul exprimabilităţii
Pentru orice semnificaţie X şi pentru orice locutor L, de fiecare dată cînd L vrea să
semnifice (are intenţia de a transmite, doreşte să comunice etc.) X, e posibil să existe o
expresie E, astfel încît E să fie expresia exactă sau formularea exactă a lui X.
Plecînd de la aceste două principii, Searle adoptă metoda care constă în a începe
cu enunţurile care sînt, literal, promisiuni.
D u p ă Searle, a enunţa o frază dotată cu semnificaţie înseamnă a îndeplini
patru tipuri de acte, dintre care ultimul este opţional:
(i) un act de enunţare, care constă în a enunţa cuvinte sau fraze;
(ii) acte propoziţionale, care corespund referinţei şi predicaţiei;
(iii) acte ilocuţionare, care constau în a pune o întrebare, a ordona, a promite etc;
(iv) în sfîrşit, acte perlocuţionare, care constau în a persuada, a convinge, a
speria etc.
Searle observă că noţiunile de acte propoziţionale şi acte ilocuţionare sînt strîns
legate de forma lingvistică: actul ilocuţionar corespunde într-adevăr, în m o d
necesar, unei fraze complete; cît despre actele propoziţionale, ele corespund
56 CAPITOLUL 1

enunţării unui grup nominal, dacă este vorba despre acte de referinţă, şi enunţării
unui grup verbal sau predicat gramatical, dacă este vorba de acte de predicaţie.
Cum putem izola într-un enunţ propoziţia, produs al actelor prepozi­
ţionale? Mai multe enunţuri, care au forţe ilocuţionare diferite, pot exprima
aceeaşi propoziţie, de unde importanţa de a distinge, într-un enunţ, propoziţia
exprimată de acest enunţ de actul ilocuţionar pe care îl îndeplineşte.
Să observăm exemplele următoare, împrumutate de la Searle:
(51) Ion fumează mult,
(52) Ion fumează mult?
(53) Fumează mult, Ion!
(54) Să dea numai Domnul ca Ion să fumeze mult!
In (51), (52), (53) şi (54) este exprimată aceeaşi propoziţie, dar fiecare dintre aceste enunţuri
îndeplineşte un act ilocuţionar diferit, adică o afirmaţie, o întrebare, un ordin şi, respectiv, o
exclamaţie.

A exprima o propoziţie înseamnă a îndeplini un act propoziţional şi, ipsofacto,


un act ilocuţionar.
Pornind de la această distincţie dintre propoziţia exprimată şi actul ilocu­
ţionar îndeplinit, Searle propune să distingem două elemente ale structurii
sintactice a frazei: marca de conţinut propoziţional şi marca de forţă ilo-
cuţionară, prima indicînd propoziţia exprimată, a două indicînd actul ilocu­
ţionar îndeplinit.
Vom remarca faptul că această distincţie nu este cu adevărat observabilă din punct de
vedere sintactic decît în performativele explicite:
(55) Iţi ordon să închizi fereastra.
(56) Iţi promit că voi închide fereastra.
In (55) şi (56), propoziţia principală este marca de forţă ilocuţionară, iar subordonata e marca
propoziţională. Desigur, nu toate enunţurile sînt performative explicite, dar principiul de expri-
mabilitate prevede că ele sînt reductibile la performative explicite.

Searle propune notaţia F(p), în care F corespunde mărcii de forţă ilocuţionară,


iar p propoziţiei.
Searle remarcă faptul că distincţia dintre marca de forţă ilocuţionară şi marca de conţinut
propoziţional permite explicarea anumitor fenomene de negaţie, autorizînd distincţia dintre
negaţie ilocuţionară şi negaţie propoziţională; acestea se pot reprezenta, respectiv, în modul
următor:
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 57

într-adevăr, după cum negaţia este ilocuţionară sau nu, actul ilocuţionar nu este acelaşi. Acest
lucru se constată din exemple ca:
(57) Nu-ţi promit că voi veni.

(59) Iţi promit că nu voi veni.

2.2.2. Reguli normative, reguli constitutive, convenţii


Searle propune atunci o nouă distincţie, care nu este propriu-zis lingvistică. Este
vorba de distincţia dintre reguli normative şi reguli constitutive. Regulile norma­
tive au ca obiect comportamente sau acţiuni care există independent de acestea;
în schimb, regulile constitutive creează activităţi care nu au o existenţă indepen­
dentă. Astfel, regulile de politeţe, care guvernează relaţiile dintre indivizi, sînt
reguli normative: ele girează un obiect, reprezentat de relaţiile individuale, obiect
cu o existenţă independentă. Cît despre regulile constitutive, ele sînt tipic reguli
ce guvernează jocurile, fotbalul, de exemplu: fără regulile constitutive care îl
creează, fotbalul nu ar exista. Această caracteristică a regulilor constitutive are
o consecinţă: pe cînd regulile normative au, în general, o formă imperativă,
regulile constitutive pot foarte bine avea forma unei definiţii. Astfel, regula de
şah-mat este definiţia a ceea ce reprezintă situaţia de şah-mat în jocul de şah.
De aceea, dacă, după cum spune Searle, „a vorbi o limbă înseamnă a
îndeplini acte conform unor reguli" (Searle 1972, 76), atunci realizarea unui act
ilocuţionar corespunde enunţului unei fraze care, conform convenţiilor, satisface
regulile constitutive ataşate actului ilocuţionar în discuţie. Astfel, convenţiile
depind de limbile particulare, în timp ce regulile constitutive ale unui act de
limbaj sau ale altuia sînt universale, acţionînd dincolo de limbi. Convenţiile
definesc semnificaţia frazelor, iar satisfacerea regulilor constitutive permite
îndeplinirea cutărui sau cutărui act ilocuţionar. Această problemă a relaţiei dintre
actul ilocuţionar şi convenţie, care se reduce, în final, la aceea a raportului dintre
ceea ce vrem să spunem şi semnificaţia cuvintelor pe care le întrebuinţăm, îl
conduce pe Searle la problema generală a semnificaţiei şi, mai precis, la aceea a
semnificaţiei nonnaturale, aşa cum a fost ea definită de Grice (cf. Grice 1957).

2.2.3. Semnificaţia nonnaturală revăzută de Searle


Searle pleacă de la diferenţa care există între a emite sunete şi a îndeplini un act
ilocuţionar: pentru ca emiţînd sunete să îndeplinim un act ilocuţionar, trebuie
cel puţin ca sunetele să aibă o semnificaţie şi ca ele să fie întrebuinţate pentru
a semnifica ceva. Cu alte cuvinte, locutorul trebuie să aibă intenţia de a sem­
nifica ceva. Filozoful american Grice (1957) a propus noţiunea de semnificaţie
nonnaturală, pe care o defineşte, „informai", în felul următor: a spune că un
58 CAPITOLUL 1

locator L a vrut să semnifice ceva prin X înseamnă a spune că L a avut intenţia,


enunţînd X, să producă un efect asupra auditorului A, prin recunoaşterea de către
A a acestei intenţii. Punctul central al acestei definiţii este că locutorul provoacă
efectul intenţionat asupra interlocutorului său prin însuşi faptul că interlocu­
torul îi recunoaşte intenţia.
Totuşi, în ciuda interesului pentru noţiunea griceeană de semnificaţie non-
naturală, după Searle, aceasta nu este întru totul adecvată: Grice s-a gîndit în­
tr-adevăr mai ales la efecte perlocuţionare. Or, după Searle, a spune ceva şi a
vrea să semnifici sau să comunici ceea ce spui înseamnă a îndeplini un act
ilocutionar şi a viza, ipsofacto, un efect ilocutionar, de regulă înţelegerea a ceea
ce a spus locutorul, Totuşi, a analiza semnificaţia în termeni de înţelegere ar fi
o mişcare în cerc: şi tocmai acesta este momentul în care regulile constitutive
joacă un rol, aşa cum se poate vedea comparînd analiza semnificaţiei nonnaturale
dată de Grice şi modificarea acesteia de către Searle.
Analiza semnificaţiei nonnaturale după Grice (prezentată de Searle).
A spune că locutorul L semnifică în mod nonnatural ceva cu ajutorul lui X înseamnă a
spune că:
(a) L, prin utilizarea E a lui X, are intenţia z-1 de a produce la auditorul A un anumit efect
perlocuţionar EP.
(b) L are intenţia, prin E, de a produce EP, prin recunoaşterea intenţiei z-1.
Analiza semnificaţiei nonnaturale după Searle
A spune că L enunţă fraza T cu intenţia de a semnifica T (adică el semnifică literal ceea
ce spune) înseamnă a spune că: L enunţă T şi că
(a) L, prin enunţul E al lui T, are intenţia i-l de a-i face cunoscut lui A (de a-1 face să
recunoască, să conştientizeze) că situaţia specificată de regulile lui T (sau de unele dintre
ele) este realizată. (Să numim acest efect, efect ilocutionar EI.)
(b) L are intenţia, prin E, să producă EI prin recunoaşterea intenţiei i-l.
(c) intenţia lui L este ca i-l să fie recunoscută în virtutea (sau prin intermediul) cunoaşterii
pe care A o are asupra regulilor (a unora dintre ele) care guvernează (elementele) T.
Această reformulare a lui Searle a noţiunii de semnificaţie nonnaturală îl con­
duce la regulile constitutive ale actelor ilocuţionare, şi nu ne vom mira dacă, după
Reinach şi Austin, exemplul său este tot promisiunea.

2.2.4. Promisiunea: reguli constitutive şi reguli semantice


Ajuns în acest punct, Searle introduce posibilitatea nereuşitei unui act ilocu­
tionar. Dacă regulile constitutive, ce condiţionează însăşi existenţa u n u i act
ilocutionar dat, nu sînt respectate, sau nu sînt toate respectate, se va înregistra
un eşec al actului ilocutionar în discuţie, iar acest eşec va fi diferit, în funcţie de
regula care a fost încălcată. Acest lucru îi va permite să distingă regulile consti-
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 59

tutive de regulile semantice. Primele sînt ataşate de chiar actul ilocuţionar,


constituindu-1, în t i m p ce următoarele sînt derivate din reguli constitutive şi
dictează numai folosirea mărcii de forţă ilocuţionară.
Searle dă, pentru promisiune, următoarele reguli constitutive:
Reguli constitutive ale promisiunii
1. Condiţiile normale de plecare şi de sosire sînt îndeplinite.
2. L exprimă propoziţia căp, întrebuinţînd T.
3. In exprimarea lui p, L enunţă vizavi de L un viitor act C.
4. A ar prefera îndeplinirea lui C de către L neîndeplinirii acestuia, iar L este convins de
acest lucru.
5. Nu este evident, nici pentru L, nici pentru A, că L ar urma în orice condiţii să
efectueze C.
6. L are intenţia de a efectua C.
7. Intenţia lui L este ca enunţarea lui T să-1 oblige să efectueze C.
8. L are intenţia z-1 de a-1 aduce pe A la cunoaşterea K conform căreia enunţarea lui T
echivalează cu obligarea lui L de a efectua C. L intenţionează să producă K prin recunoaş­
terea z'-l, iar intenţia sa este ca z'-l să fie recunoscută în virtutea (prin intermediul) cu­
noaşterii pe care o are A asupra semnificaţiei lui T.
9. Regulile semantice ale limbii vorbite de către L şi A sînt de aşa natură încît T este
întrebuinţat corect şi sincer dacă şi numai dacă condiţiile 1-8 sînt îndeplinite.
Regula 1 corespunde condiţiilor pe care le implică orice comunicare: limba este
comună, nici auditorul şi nici interlocutorul nu suferă de vreo infirmitate care
i-ar împiedica să comunice, iar ei vorbesc serios (adică nu este vorba de o situaţie
ficţională). Regula 2 izolează propoziţia de actul ilocuţionar însuşi. Regula 3
caracterizează mai precis promisiunea. Regulile 4 şi 5 sînt condiţiile preliminare
ale acesteia: regula 4 permite să se distingă promisiunea de ameninţare, iar regula
5 corespunde unei legi a minimului efort care aminteşte de maxima griceeană a
calităţii „fiţi pertinent". Regula 6 permite să se distingă promisiunile sincere de
cele nesincere: Searle o numeşte condiţie de sinceritate. Regula 7 este condiţia
esenţială şi constituie o nouă caracterizare a promisiunii. Regula 8 nu este decît
reformularea searliană a noţiunii de semnificaţie nonnaturală. In sfîrşit, regula
9 priveşte convenţionalitatea şi indică i m p o r t a n ţ a p e n t r u îndeplinirea unei
promisiuni a regulilor semantice care dictează întrebuinţarea mărcii de forţă
ilocuţionară ataşată promisiunii.
Searle revine totuşi asupra condiţiei de sinceritate: într-adevăr, neres-
pectarea acestei condiţii implică faptul că promisiunea nu e sinceră, dar nu şi
faptul că nu se face o promisiune. Cu alte cuvinte, locutorul unei promisiuni,
fie el sincer sau nu, exprimă, prin enunţul său, intenţia de a efectua acţiunea,
ceea ce înseamnă că promisiunea, sinceră sau nu, implică întotdeauna angajarea
locutorului. Prin urmare, Searle propune următoarea reformulare a condiţiei 6:
60 CAPITOLUL 1

6 a. Intenţia lui L este ca enunţarea lui T să-1 facă responsabil asupra intenţiei sale de a
efectua C.

Searle ajunge apoi la regulile semantice care sînt derivate din regulile constitu­
tive ale promisiunii şi care guvernează folosirea mărcilor de forţă ilocuţionară
ataşate promisiunii (sau Pr).
Regula 1. Pr se utilizează n u m a i în contextul unei fraze (sau al u n u i segment de discurs
mai amplu) T, al cărui e n u n ţ permite predicarea unui act viitor C a propos de un locutor
L (regula de conţinut prepoziţional).

Regula 2. Pr se foloseşte numai dacă auditorul A preferă îndeplinirea lui C de către L


neîndeplinirii acestui act, şi dacă L crede acest lucru (regulăpreliminară).

Regula 3. Pr se întrebuinţează n u m a i dacă nu este evident, nici p e n t r u L, nici p e n t r u A,


că L ar u r m a în orice condiţii să efectueze C (regulăpreliminară).

Regula 4, Pr se utilizează numai dacă L are intenţia să efectueze C (regulă de sinceritate).

Regula 5. A folosi Pr înseamnă a-şi asuma obligaţia de a efectua C (regula esenţială).

Searle observă că ordinea regulilor semantice nu este întîmplătoare şi că e necesar


să fie aplicate întîi primele pentru ca apoi să poată fi şi următoarele.

2.2.5.Consecinţele regulilor constitutive şi ale regulilor semantice


ale actelor ilocuţionare
După Searle, acest dublu ansamblu de reguli are anumite consecinţe.
(i) Cînd o stare psihologică, sentiment, convingere, intenţie, atitudine etc. cores­
punde unui act ilocuţionar, îndeplinirea acestui act implică, ipsofacto, exprimarea
stării respective.
(ii) Nu poate exista nonsinceritate decît atunci cînd actului ilocuţionar îi cores­
punde o stare psihologică dată.
(iii) Prin realizarea unui act ilocuţionar, locutorul subînţelege că sînt îndeplinire
condiţiile preliminare.
(iv) Se poate îndeplini un act ilocuţionar în mod implicit atunci cînd situaţia
indică natura acestui act.
(v) Forţa ilocuţionară a unui enunţ poate deveni întotdeauna explicită.
(vi) Anumite acte ilocuţionare sînt cazuri particulare ale altor acte; astfel, între­
barea este un caz particular al cererii.
(vii) Condiţia esenţială determină celelalte condiţii.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 61

(viii) Diferenţierile dintre actele ilocuţionare nu se fac uniform: ele se pot baza
pe factori diferiţi, cum ar fi scopul actului, raportul dintre locutor.şi auditor,
gradul de angajament implicat în act, diferenţa de conţinut propoziţional, ra­
portul dintre conţinutul propoziţional al actului şi intenţiile locutorului, stările
psihologice exprimate, raportul dintre expresia utilizată şi contextul lingvistic
în care apare această expresie.

(ix) Anumite verbe ilocuţionare implică un efect perlocuţionar, dar aceasta nu


este valabil pentru toate verbele ilocuţionare.

2.3. TAXINOMIA SEARLIANĂ A ACTELOR ILOCUŢIONARE

Intr-un articol apărut la cîţiva ani după Speech Acts (Les ades de langage), avînd
drept titlul „A classification of illocutionary acts" (Searle 1977, 1979 şi, pentru
versiunea franceză, 1982), Searle abordează actele ilocuţionare din punctul de
vedere al clasificării. El începe prin a reaminti cele cinci categorii de bază propuse
de Austin: verdictivele, exercitivele, promisivele, comportativele şi expozitivele.
Ceea ce îşi propune să examineze şi să modifice sub anumite aspecte în articolul
său, dacă e necesar, este tocmai această clasificare a lui Austin.
Searle porneşte de la distincţia dintre verbele ilocuţionare şi actele ilocu­
ţionare: această distincţie se bazează pe diferenţa dintre aspectul ilocuţionar al
limbajului, care se situează dincolo de deosebirile dintre limbile particulare, şi
verbele ilocuţionare care aparţin limbilor particulare.

2.3.1. Criteriile unei taxinomii a actelor ilocuţionare


Searle dă o listă a criteriilor pe care le reţine pentru stabilirea unei taxinomii a
actelor ilocuţionare.
(1) Scopul actului: scopul actului ilocuţionar sau scopul ilocuţionar corespunde
condiţiilor esenţiale ale analizei searliene asupra actelor de limbaj. Acesta consti­
tuie o parte a forţei sale ilocuţionare.
(2) Direcţia relaţiei de ajustare (potrivire) dintre cuvinte şi lume: ea are în
vedere conţinutul propoziţional al actului şi reprezintă o parte sau o consecinţă
a scopului său ilocuţionar. Intr-o aserţiune, cuvintele trebuie „să se potrivească"
(„să se ajusteze") cu lumea; în schimb, într-o promisiune, lumea este aceea care,
prin actele locutorului, trebuie „să se potrivească", să se conformeze cuvintelor.

(3) Stările psihologice exprimate: atunci cînd un locutor îndeplineşte un act


ilocuţionar, el indică ipso facto o atitudine faţă de conţinutul propoziţional al
actului. Vom observa că starea psihologică corespunde condiţiei de sinceritate
din analiza actelor de limbaj.
62 CAPITOLUL 1

(4) Forţa cu care este prezentat scopul ilocuţionar: ea depinde adesea de gradul
de explicitare mai mare sau mai puţin mare al actului, sau, dacă actul este ex­
plicit, de verbul performativ folosit.
Vom compara, într-o ordine crescătoare a forţei, exemplele (59), (60) şi (61):
(59) Am putea merge la cinema.
(60) Sugerez să mergem la cinema.
(61) Vreau să mergem la cinema.

(5) Statutul locutorului, şi, respectiv, al interlocutorului, ca şi influenţa sa


asupra forţei ilocuţionare a enunţului: acest criteriu corespunde uneia dintre
condiţiile pregătitoare din analiza actelor de limbaj.
(6) Relaţiile enunţului cu interesele locutorului şi ale interlocutorului: acest
criteriu corespunde unei alte condiţii pregătitoare.
(7) Relaţiile cu restul discursului: acest criteriu priveşte în principal expo­
zitivele din clasificarea austiniană, adică verbele de tipul a răspunde, a conchide,
a obiecta etc. Putem adăuga conectori ca totuşi, de altfel etc.
(8) Diferenţele din conţinutul propoziţional care sînt determinate de meca­
nismele legate de forţa ilocuţionară: ne vom gîndi aici la diferenţa dintre
relatare, care priveşte stările de lucruri trecute sau prezente, dar nu viitoare, şi
predicţie, care priveşte stările de lucruri viitoare.
(9) Diferenţele dintre actele care nu pot fi îndeplinite decît prin acte de
limbaj şi cele care pot fi îndeplinite şi astfel: putem decide, pune un diagnos­
tic etc. fără a spune că o facem, dar nu putem depune jurămînt fără să spunem
că o facem.
(10) Diferenţele dintre actele care au nevoie de instituţii extralingvistice
pentru îndeplinirea lor şi cele care nu au nevoie: ne gîndim aici la exco­
municare, la declaraţia de război etc.
(11) Diferenţele dintre actele al căror verb corespunzător are o utilizare
performativă şi cele al căror verb nu are o asemenea întrebuinţare: ne gîndim
aici la verbe cum sînt a se lăuda sau a ameninţa.
(12) Stilul îndeplinirii actului: ne gîndim la diferenţa dintre a anunţa şi a se
destăinui.

2.3.2. Alternativa searliană la clasificarea austiniană


Searle aduce un anumit număr de critici clasificării austiniene a actelor ilo­
cuţionare: prima e că aceasta nu reprezintă o clasificare de acte ilocuţionare, ci
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 63

o clasificare de verbe, dintre care unele nici măcar nu sînt ilocuţionare. Pe de


altă parte, taxinomia austiniană nu se bazează pe nici un principiu clar, nici chiar
pe un ansamblu de principii, iar aceasta are drept consecinţă întrepătrunderea
categoriilor, anumite verbe aparţinînd mai multor categorii diferite. In sfîrşit,
anumite categorii conţin verbe foarte diferite, dintre care o parte nu satisfac
definiţiile date de Austin.
Searle propune deci propria sa clasificare, bazată pe numai patru dintre
criteriile indicate mai sus şi permiţînd totodată o descriere a structurii sintactice
de adîncime a enunţurilor corespunzătoare.
NB: Searle pleacă de la principiul că toate actele ilocuţionare au structura sintactică de
adîncime: Eu verb ilocuţionar + S. Vom observa că această analiză corespunde ipotezei
performative propuse de Ross (1970). Cf. şi infra cap. 3 § 1.4.1.

El dă următoarea listă:
(i) reprezentativele: locutorul se angajează asupra adevărului propoziţiei expri­
mate (acesta este scopul ilocuţionar) ; cuvintele sînt conforme cu lumea; starea
psihologică este convingerea; gradul de angajament depinde de verbul utilizat;
testul pentru un verb reprezentativ este răspunsul la întrebarea: Putem spune în
mod literal că enunţul este adevărat sau fals? Structura sintactică de adîncime a
acestor acte este: Eu verb ilocuţionar că + S;

(ii) directivele: scopul ilocuţionar al directivelor este că locutorul încearcă să-1


determine pe interlocutor să facă ceva; direcţia de ajustare merge dinspre lume
spre cuvinte; atitudinea corespunzătoare condiţiei de sinceritate este dorinţa;
conţinutul propoziţional este că interlocutorul trebuie să facă ceva; structura
sintactică de adîncime este: Eu îţi verb ilocuţionar că tu VP {la viitor).

(iii) promisivele: scopul ilocuţionar al promisivelor este de a obliga locutorul


să realizeze (un) anumit(e) act(e); direcţia de ajustare merge de la lume la cuvinte;
condiţia de sinceritate priveşte intenţia; conţinutul propoziţional este că locu­
torul va face ceva; structura sintactică de adîncime este: Eu îţi verb ilocuţionar
că eu VP {la viitor).

(iv) expresivele: scopul ilocuţionar al expresivelor este de a exprima starea psiho­


logică, specificată de condiţia de sinceritate, faţă de starea de lucruri specificată
în conţinutul propoziţional; în expresive nu există direcţie de ajustare, iar ade­
vărul propoziţiei exprimate este presupus; structura de adîncime este: Eu te /îţi
verb ilocuţionar de eu/tu VP ;

(v) declarativele: au drept caracteristică de a provoca adevărul conţinutului lor


propoziţional; ele sînt acelea care au reprezentat la începutul teoriei actelor de
64 CAPITOLUL 1

limbaj clasa performativelor; ele implică o instituţie extralingvistică, ca şi sta­


tute bine specificate pentru locutor şi, respectiv, interlocutor; direcţia de ajustare
este dublă, ea merge atît în sensul cuvinte - lume, cît şi în sensul lume - cuvinte;
structura sintactică de adîncime este: Eu verb ilocuţionar NPi + NPr
Pe scurt, verbele ilocuţionare nu sînt întotdeauna mărci de scop ilocu­
ţionar, ci ele indică şi alte caracteristici ale actului ilocuţionar. După Searle,
concluzia cea mai importantă la capătul acestei clasificări este că nu există, după
cum ar vrea Wittgenstein şi succesorii săi, un număr infinit de jocuri de limbaj,
ci o lipsă de claritate referitoare la criteriile utilizate pentru delimitarea jocurilor
de limbaj.

3. TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ ŞI TEORIA PERTINENTEI


In zilele noastre, teoria actelor de limbaj este abordată în două moduri radical
diferite: pe de o parte sînt cercetătorii care încearcă să formalizeze în cadrul unei
logici „ilocuţionare" rezultatele la care au ajuns Austin şi, mai ales, Searle, şi
aceasta la nivelul condiţiilor de reuşită a actelor ilocuţionare, ca şi al criteriilor
clasificării acestora (cf. Searle şi Venderveken 1985, Kuroda 1986); pe de altă parte,
există lucrări recente care privesc mai critic teoria clasică a actelor de limbaj: ne
gîndim la Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) şi la capitolul pe care aceştia îl
consacră actelor de limbaj în lucrarea lor despre teoria pertinenţei. Nu vom trata
aici încercările de formalizare a teoriei clasice: ele n-au modificat cu nimic în
profunzime ceea ce avea de spus despre fenomen teoria clasică. Vom expune, ca
o concluzie a acestui capitol, punctul de vedere al pertinenţei asupra actelor de
limbaj.
Sperber şi Wilson fac o critică a teoriei clasice a actelor de limbaj, care se
sprijină pe trei puncte diferite ale acesteia:
(i) pe caracterul său antivericondiţionalist;
(ii) pe presupoziţia conform căreia taxinomia actelor de limbaj are un rol de jucat
în interpretarea enunţurilor;
(iii) pe aspectul convenţional al teoriei clasice a actelor de limbaj.
Aceste aspecte diferite ale teoriei clasice a actelor de limbaj sînt legate între
ele, dar ele sînt legate, de asemenea, în critica pe care le-o fac Sperber şi
Wilson. Vom arăta la început legătura care le uneşte în cadrul teoriei clasice,
înainte de a expune critica lui Sperber şi Wilson şi de a da propria lor analiză
asupra actelor de limbaj.
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 65

3.1. TEORIA CLASICĂ: LEGĂTURA DINTRE ANTIVERICONDITIONALITATE, IMPORTANTA


TAXINOMIEI SI CONVENŢIONALISM
3.1.1. Caracterul antivericondiţionalist al teoriei actelor de limbaj
Ne a m i n t i m că, p e n t r u Austin, apoi p e n t r u Searle, u n u l d i n t r e scopurile
teoriei actelor de limbaj este de a p u n e sub semnul întrebării „iluzia des­
criptivă", adică postulatul conform căruia toate afirmaţiile sînt folosite pen­
t r u a descrie stări de lucruri din lume şi, p r i n aceasta, sînt susceptibile de
adevăr sau de falsitate. P r i m a mişcare a lui Austin fusese de a izola, în inte­
riorul categoriei afirmaţiilor, o clasă de e n u n ţ u r i zise performative care au
o formă afirmativă, dar care, departe de a servi la descrierea stărilor de lu­
cruri, îndeplinesc un act oarecare şi care, prin aceasta, nu sînt susceptibile
de adevăr sau falsitate, ci de reuşită sau nereuşită (eşec). D u p ă aceea, într-o
a doua etapă, Austin observă că, în performative, există adevăr sau fals, iar
în constatative, reuşită sau nereuşită. Altfel spus, graniţa dintre constatative,
ca afirmaţii aparent descriptive, şi performative, ca afirmaţii care servesc la
îndeplinirea unei acţiuni, trebuie să devină mai maleabilă, iar această malea-
bilitate constă, p e n t r u Austin, în a considera că actele constatative servesc
şi ele la îndeplinirea u n o r acte, pe care el le va n u m i ilocuţionare. Cît despre
Searle, el suprimă orice frontieră şi consideră că un e n u n ţ , dacă exprimă o
frază gramaticală completă, corespunde ipso facto îndeplinirii u n u i act ilo-
cuţionar. Iată motivul p e n t r u care ceea ce este primordial în interpretarea
u n u i e n u n ţ nu mai este adevărul sau falsitatea propoziţiei pe care acesta o
exprimă, ci actul ilocuţionar pe care îl îndeplineşte. De altfel, p u t e m exprima
aceeaşi propoziţie în enunţuri diferite şi îndeplinind acte ilocuţionare diferite.

3.1.2. Taxinomia actelor ilocuţionare


Dat fiind că orice enunţ care corespunde unei fraze gramaticale complete îndepli­
neşte un act ilocuţionar, devine obligatoriu ca, în interpretarea enunţului, interlo­
cutorul să fie în stare să stabilească despre ce act ilocuţionar este vorba şi care
sînt consecinţele acestui act pentru propriile sale acţiuni viitoare sau p e n t r u ceea
ce poate aştepta de la locutor. Astfel, la eventuala necesitate teoretică de a descrie
complet fenomenul actelor ilocuţionare, stabilindu-le clasificarea p o r n i n d de la
un anumit număr de criterii precise, se adaugă necesitatea de a da seamă de modul
în care se efectuează această interpretare. Vom remarca faptul că cel care este
locutorul are intenţia să realizeze cutare sau cutare act ilocuţionar şi că, prin
aceasta, un enunţ care corespunde unui act ilocuţionar dat trebuie să exprime
această intenţie a locutorului: recuperarea acestei intenţii de către interlocutor
este chiar una dintre condiţiile de reuşită ale actului.
66 CAPITOLUL 1

3.1.3. Convenţionalismul teoriei actelor de limbaj


Dacă prin faptul că îndeplinesc un act de limbaj enunţurile comunică ipsofacto
intenţia locutorului de a realiza acest act şi dacă succesul actului depinde de
recunoaşterea acestei intenţii de către interlocutor, atunci mecanismul prin care
se face această recunoaştere trebuie să fie relativ simplu. După Searle, ca şi după
Austin, modul în care se face această recunoaştere trece atît prin forma sintactică
a frazei, cît şi prin cuvintele care o compun, iar anumite forme sintactice asociate
anumitor cuvinte corespund unui act ilocuţionar sau altuia. Acesta este caracterul
convenţional al teoriei actelor de limbaj. Sigur, nici Searle şi nici Austin nu
pretind că orice îndeplinire a u n u i act de limbaj se poate face exclusiv prin
recursul la o formulă fixă, dar pentru Austin, şi încă mai mult pentru Searle,
care a enunţat principiul, există întotdeauna un enunţ explicit care ar fi putut fi
utilizat în locul enunţului ambiguu produs efectiv p e n t r u a îndeplini actul
ilocuţionar avut în vedere.

3.1.4. Rolul pivot al clasificării actelor ilocuţionare


Se vede în felul acesta rolul central al clasificării actelor de limbaj: importanţa
sa decurge din ideea conform căreia orice enunţ care exprimă o frază gramaticală
completă îndeplineşte, prin aceasta, un act ilocuţionar. La rîndul său, ea con­
diţionează, într-o anumită măsură, ipoteza convenţionalistă a lui Searle şi a lui
Austin. A clasifica actele ilocuţionare n-are de fapt sens decît dacă putem face
să corespundă diferitelor acte astfel organizate enunţurile efectiv pronunţate; iar
asocierea lor unui act ilocuţionar sau altuia care aparţine unei clase sau alteia se
va efectua tocmai pe baza formei lor lingvistice.

3.2. CRITICA CLASIFICĂRII ACTELOR ILOCUŢIONARE

Sperber şi Wilson nu pun la îndoială clasificarea însăşi şi nici, de altfel, necesitatea


ei teoretică în interiorul teoriei actelor de limbaj, ci ipoteza conform căreia a
interpreta un enunţ înseamnă a determina actul ilocuţionar îndeplinit. D u p ă
ei, această ipoteză n-a fost niciodată justificată în m o d independent şi, deşi
anumite acte de limbaj trebuie efectiv identificate pentru a fi îndeplinite, nu
aceeaşi este situaţia, nici pe departe, cu toate actele de limbaj.
Sperber şi Wilson iau exemplul predicţiei.
(62) Mîine va fi mai cald.
(63) Locutorul prezice că mîine va fi mai cald.
In teoria clasică a actelor de limbaj s-ar afirma că, pentru ca interlocutorul să fi înţeles enunţul
(62), trebuie să fi înţeles ceva de genul (63). După Sperber şi Wilson, lucrurile nu stau aşa: după
ei, ceea ce este important în interpretarea lui (62) nu este ca interlocutorul să fi înţeles (63), să fi
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 67

înţeles că locutorul intenţiona să facă o prevestire, ci, mai simplu, că a înţeles că enunţul comunică
ceva în legătură cu un eveniment viitor. Aceasta, vom observa, nu înseamnă că interlocutorul
nu înţelege niciodată (63), ci mai degrabă că a înţelege (63) nu este indispensabil pentru înţelegerea
lui (62).

Ar exista deci două grupe de acte de limbaj: cele care pentru a fi îndeplinite
trebuie să fie identificate în acelaşi timp de către locutor şi de către interlocu­
tor, şi cele care sînt realizate fără ca o asemenea identificare să fie necesară.

(i) In primul grup, cel al actelor pe care le-am putea n u m i instituţionale sau
instituţionalizate, vom găsi acte ca botezul, declaraţia de război, pariul, dar şi acte
cotidiene, ca promisiunea.

(ii) In al doilea grup, cel al actelor noninstituţionale, vom găsi acte ca a aserta, a
sugera, a nega, a avertiza etc.

Primul grup de acte, cel al actelor instituţionale, nu ţine de lingvistică şi nici de


pragmatică, ci pur şi simplu de studiul instituţiilor. Pentru a fi îndeplinite cu
succes, actele necesită cel mai adesea circumstanţe instituţionale bine determi­
nate (statut, apartenenţă la cutare sau cutare corp etc). Cît despre al doilea grup,
el ţine clar de lingvistică sau de pragmatică, dar nu impune în nici un fel clasifi­
carea actelor ilocuţionare, întrucît identificarea nu este indispensabilă îndepli­
nirii actelor care îl alcătuiesc.

3.3. ACTELE DE LIMBAJ ÎN TEORIA PERTINETEI

Există totuşi un al treilea grup de acte de limbaj care au o importanţă cu totul


specială în pragmatică; acest grup corespunde la trei acte: a spune să, a spune că,
şi a întreba dacă.
Să luăm exemplele (64), (65), (66):
(64) Ai închis uşa.
(65) închide uşa!
(66) Ai închis uşa?
(64) este un act de a spune că, (65) este un act de a spune să, iar (66) este un act de a întreba dacă.

Sperber şi Wilson observă că pot exista anumite asemănări între aceste acte
diferite, mai ales atunci cînd exprimă aceeaşi propoziţie, dar că ele prezintă şi
anumite diferenţe chiar la nivelul actului îndeplinit. Ei remarcă, de asemenea,
că dacă actele instituţionale se schimbă în funcţie de cultură şi limbă (anumite
acte nu există în anumite culturi), actele de a spune că, a spune să, şi a întreba
dacă sînt universale.
68 CAPITOLUL 1

Am putea considera că cele trei acte reţinute de Sperber şi Wilson cores­


pund unei noi clasificări a actelor de limbaj, în acelaşi timp mai restrictivă şi
bazată mai strîns pe sintaxă, dar care ar păstra caracteristicile esenţiale ale clasi­
ficării făcute actelor de limbaj de către Searle. Din această perspectivă, actul de
a spune că ar fi o generalizare a clasei asertivelor, a spune să - o generalizare a
directivelor, iar a întreba dacă - o formă interogativă a directivelor. Şi totuşi nu
este aşa: dacă, într-adevăr, aceste trei acte sînt aparent strîns legate de forma
lingvistică a enunţurilor, o privire asupra cîtorva exemple ne permite să vedem
că diferitele condiţii indicate de Searle pentru clasele de acte ilocuţionare din
teoria sa nu sînt întotdeauna respectate.
Să considerăm următoarele exemple, împrumutate mai mult sau mai puţin direct de la
Sperber şi Wilson:
(67) Hai, continuă, murdăreşte covorul!
(68) Ce monstru ar îndrăzni să facă vreun rău unui copil nevinovat?
(69) Vei pleca mîine.
(70) Această carte este nemaipomenită.
(67) este un enunţ ironic şi ne putem îndoi că este efectiv un act de a spune să: (68) este o întrebare
retorică şi, din această cauză, nu este cu adevărat un act de a întreba daca. (69) este mai mult un
act de a spune să decît un act de a spune că, iar (70) ar putea fi o exclamaţie sau o afirmaţie.

Astfel, se pare că trebuie abandonată atît o corespondenţă unu la unu între forma
sintactică şi actul îndeplinit, cît şi tipologia tradiţională a actelor de limbaj, mai
ales la nivelul condiţiilor de sinceritate ale acestora.
Mai curînd decît o corespondenţă unu la unu între forma sintactică şi tipul
de act, Sperber şi Wilson observă că există un larg evantai de indici lingvistici
care permit determinarea actului îndeplinit. Ei dau o definiţie a fiecăruia dintre
cele trei acte fundamentale.
A spune că P, unde P este forma propoziţională (sau conţinutul propoziţional) a(l) enun­
ţului, înseamnă a comunica că ideea exprimată prin P este întreţinută ca o descriere a unei
stări de lucruri reale.
A spune interlocutorului săP înseamnă a comunica faptul că ideea exprimată prin P este
întreţinută ca descriere a unei stări de lucruri dorite.
A întreba dacă P înseamnă:
a) dacă răspunsul trebuie să fie da sau nu, a comunica faptul că ideea exprimată prin P ar
fi pertinentă dacă ar fi adevărată.
b) dacă răspunsul este deschis, liber, a comunica faptul că există o anumită modalitate
de a completa ideea exprimată prin P, care ar face-o pertinentă dacă ea ar fi adevărată.

Se vede astfel că Sperber şi Wilson reduc numărul mare de acte din teoria clasică
a actelor de limbaj la trei acte de bază, care nu sînt instituţionale dar, în acelaşi
TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 69

timp, trebuie să fie identificate ca atare pentru ca interpretarea enunţului să fie


satisfăcătoare. Pe de altă parte, teoria lor este o teorie vericondiţională, care
combină îndeplinirea actelor şi adevărul propoziţiilor.

3.4. CONCLUZIE
Am putea crede că teoria actelor de limbaj propusă de Sperber şi Wilson în cadrul
teoriei pertinenţei corespunde unei simple întoarceri înapoi, spre o teorie apro­
piată de cea a lui Gardiner, căci ea reduce actele la cîteva forme sintactice pe care
le putem repera cu uşurinţă. De fapt nu este aşa: ceea ce pune la îndoială teoria
lor este tocmai legătura foarte strict convenţională dintre forma lingvistică şi actul
de limbaj.
2. PRAGMATICĂ INTEGRATĂ
ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

I n momentul de faţă există în pragmatică două paradigme principale, pe care


le vom numi pragmatică integrată şi pragmatică cognitivă.
(i) Pragmatica integrată este o teorie semantică ce integrează în codul lingvistic
(limba în sensul lui Saussure 1968) aspectele enunţării.
(ii) Pragmatica cognitivă porneşte de la ipoteza că operaţiile legate de inter­
pretarea pragmatică a enunţurilor nu sînt specializate (adaptate sistemului
lingvistic), ci aparţin sistemului central al gîndirii.
Aceste două curente, reprezentate prin lucrările lui Ducrot (cf. 1972, 1980 c,
1984, Anscombre şi Ducrot 1983) şi, respectiv, cele ale lui Sperber şi Wilson (1986
a şi 1989), formulează ipoteze suficient de asemănătoare, dar şi de diferite, pentru
a justifica examinarea lor comparativă. Principalele analogii şi diferenţe sînt
următoarele:

Analogii
(a) Ambele abordări refuză opoziţia clasică dintre un sens literal (sens al cuvin­
telor sau al frazei) şi un sens nonliteral (sens al enunţârii sau al locutorului); şi
una şi cealaltă reprezintă abordări constructiviste (în sensul lui Ortony 1979).
NB: Orice teorie pragmatică ce ar adopta principiul separării dintre un sens literal şi un
sens nonliteral ar fi afortiori nonconstructivistă.

(b) Amîndouă acordă un loc important noţiunii de instrucţiune, fie în sens de


schemă interpretativă, fie în sens de informaţie procedurală.

Diferenţe
(a) Pentru pragmatica integrată, aluzia la activitatea enunţiativă este o proprietate
asociată în mod specific codului lingvistic, înscrisă în structura limbii; pentru
pragmatica cognitivă, aluzia la enunţare este un caz particular al unui fenomen
general legat de întrebuinţarea unei expresii: întrebuinţarea sa interpretativă.
72 CAPITOLUL 2

(b) Statutul inferenţei constituie o altă diferenţă: pragmatica cognitivă atribuie


un statut important proceselor inferenţiale deductive pentru comprehensiunea
enunţurilor; în viziunea pragmaticii integrate, înţelegerea enunţurilor se pro­
duce prin procese «inferenţiale» specifice limbii, care sînt inferenţele argumen-
tative, de natură nondeductivă şi de natură scalară, legate prin urmare de no­
ţiunea de gradual.

(c) Pragmatica integrată este nonvericondiţională (nu este condiţionată de ade­


vărul logic) pentru că tezele sale urmăresc să reliefeze diferenţele dintre limbajul
natural şi limbajul formal; pragmatica cognitivă este în schimb o teorie veri-
condiţională: aspectele vericondiţionale ale enunţurilor nu sînt limitate la se­
mantică, pragmatica avînd ca obiect, printre altele, atribuirea unei valori de
adevăr enunţurilor.

1. PRAGMATICA INTEGRATĂ
Vom da în acest paragraf o prezentare sintetică a diferitelor postulate ale prag­
maticii integrate. Pragmatica integrată se poate caracteriza prin următoarele teze:
(i) Limba nu este un cod, avînd ca scop transmiterea de informaţii, în sensul
tehnicist-ingineresc al acestui termen (cf. Shannon et Weaver 1949). C o d u l
lingvistic are drept scop comunicarea în măsura în care sensul mesajului lingvistic
depinde de enunţarea sa. De aceea se va spune că structura limbii reflectă, sau
face aluzie la, enunţarea sa.

(ii) Limba nu constituie doar un ansamblu de fenomene gramaticale posibile:


există condiţii lingvistice foarte precise care impun restricţii înlănţuirii enun­
ţurilor. Pentru a ne referi la acele abordări care definesc discursul printr-un
ansamblu de reguli de bună formare secvenţială, vom folosi expresia structura­
lism al discursului ideal.
(iii) Faptul că pragmatica este integrată în semantică (sau în codul lingvistic)
implică obligaţia ca în studiul «sensului» unei enunţări să se ţină seama de două
aspecte: semnificaţia frazei (domeniu lingvistic) şi sensul enunţului (domeniu
pragmatic sau retoric). Distincţia dintre semnificaţie şi sens este necesară de
îndată ce, în construirea sensului, vrem să distingem valoarea elementelor lin­
gvistice de aceea a elementelor nonlingvistice.

(iv) Relaţia dintre enunţuri este argumentativă şi nondeductivă. Regulile argu-


mentative care determină legăturile dintre enunţuri şi interpretările lor nu sînt
guvernate de reguli sau principii logice şi deductive, ci de locuri comune argu-
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 73

mentative, sau topoi (topos la singular). Aceste reguli sînt graduale, universale
şi admise de toată lumea.
(v) Enunţarea, adică activitatea ce se află la originea enunţurilor, utilizează o
structură complexă de instanţe discursive cu funcţii diferite. Astfel se va distinge
locutorul şi enunţiatorul de subiectul vorbitor empiric, iar printre actualizările
locutorului, locutorul ca atare va fi disociat de locutorul ca fiinţă a lumii. Teoria
enunţării implicată de pragmatica integrată este, deci, polifonică (cf. infra, cap.
12, §1.2).
(vi) Modelul teoretic al pragmaticii integrate aparţine unei epistemologii a simu­
lării. Postulatul de bază constă în a distinge domeniul realităţii, pentru care sînt
accesibile doar faptele .F(sau ieşirile modelului Af), de procesul de simulare (ştiin­
ţifică). Procesul de simulare constă în construirea unui model teoretic M, ana­
log modelului M care reprezintă sursa faptelor obervabile. M va avea ca scop
producerea faptelor F, analoge faptelor F.

1.1. STRUCTURĂ ŞI ENUNŢARE, LIMBĂ ŞI DISCURS


1.1.1. Structuralismul lingvistic
In lingvistică, structuralismul s-a definit prin două postulate care i-au permis
să-şi precizeze obiectul în mod ştiinţific:
(i) independenţa formei faţă de substanţă: forma lingvistică reprezintă un sistem
autonom de dependenţe interne (o structură în sensul lui Hjelmslev 1968), valoa­
rea fiecărui element definindu-se printr-un sistem de diferenţe;
(ii) autonomia limbajului faţă de realitate: semnul lingvistic nu are funcţia de a
lega o expresie de un obiect al lumii (un referent), ci un semnificam (o imagine
acustică) de un semnificat (un concept). Conceperea limbii ca nomenclatură este
înlocuită, în acest fel, de înţelegerea limbii ca sistem (Saussure).
Consecinţa principală a acestor două postulate a fost aceea de a da autonomie cercetării
limbajului faţă de orice reflecţie psihologică sau filozofică: clasicele probleme legate de relaţia
dintre limbaj şi gîndire, de actualitate la sfîrşitul secolului al XlX-lea, devin acum neştiinţifice,
întocmai ca problema raportului limbaj-realitate.
NB: Poziţia extremă a acestei rupturi cu tradiţia filozofică este reprezentată, în structu­
ralismul american, de către Bloomfield (1970), care renunţă total la dimensiunea semantică
în descrierea limbajului. Pentru el, o asemenea tentativă este practic imposibilă, pentru
că descrierea semantică a unităţilor limbii ar corespunde definiţiilor lor ştiinţifice ( H 2 0
pentru apă, NaCl pentru sare etc). Vom menţiona că se poate face o oarecare apropiere
cu modul cum tratează filozofii americani Putnam şi Kripke sensul termenilor care
desemnează substanţe sau specii naturale (cf. Putnam 1975, Kripke 1982 şi infra, cap. 5,
§4.2.5 şi 4.2.6.).
74 CAPITOLUL 2

Concepţia structurală asupra limbajului a condus, pe baza opoziţiei limbă/


vorbire, la o consecinţă importantă, aceea de a elimina din domeniul lingvisticii
cercetarea faptelor de enunţare şi de discurs. Pe de-o parte, opoziţia limbă/vorbire
are drept urmare considerarea oricărui fapt enunţiativ sau legat de enunţare ca apar-
ţinînd nu limbii, ci vorbirii, fiindcă opoziţiei limbă/vorbire îi corespunde opo­
ziţia sistem/utilizare. Pe de altă parte, discursul, ca actualizare a unităţilor lingvis­
tice în comunicare, presupune să se ia în considerare unii parametri exteriori
limbii, cu care interacţionează unităţile lingvistice. In discurs, dimensiunea extra­
lingvistică (sau externă) primează asupra dimensiunii lingvistice (sau interne).
Eliminarea acestor două aspecte (enunţarea şi discursul) din cîmpul lin­
gvisticii a fost atacată vehement în lucrările lui Benveniste (1966 şi 1974), care a
arătat în mod strălucit în ce ar consta raporturile dintre structură şi enunţare,
pe de-o parte, şi dintre limbă şi discurs, pe de altă parte.

1.1.2. Structură şi enunţare


Analiza categoriei persoanei efectuată de Benveniste pune în evidenţă limitele
opoziţiei structură/enunţare. Benveniste distinge persoana întîi, a doua şi a treia
cu ajutorul a două sisteme de opoziţii (sau «corelaţii»):

(i) corelaţia de personalitate: distincţia persoană/nonpersoană opune persoana


întîi {eu) şi a doua (tu) persoanei a treia (el), absentă din situaţia de comunicare
(actul comunicării fiind un fapt care ţine de eu, fiind adresat lui tu (alocutor));
(ii) corelaţia de subiectivitate: distincţia persoană subiectivă/persoană nonsubiec-
tivă opune persoana întîi (subiectivă) persoanei a doua.
Se obţine astfel următoarea structură funcţională:

Organizarea ierarhică a structurii persoanei se află la originea particularităţilor


referenţiale ale prenumelor personale. Aceste pronume nu trimit, de fapt, nici
la un concept, nici la un individ. Cazul lui eu este un prim contraexemplu la
PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 75

opoziţia structură/enunţare, deoarece este un fapt de structură care impune


atribuirea referinţei unei unităţi lingvistice în virtutea întrebuinţării sale în
discurs (cf. infra, cap. 13, § 2.1.).

1.1.3. Limbă şi discurs


Opoziţia dintre sistemul limbii şi întrebuinţarea sa în discurs este de asemenea
contestabilă, începînd cu examinarea comportamentului timpurilor verbale. Dacă
mărcile temporale ar realiza un sistem, aşa cum lasă să se presupună anumite
simetrii, precum opoziţiile forme simple/forme compuse în planurile prezen­
tului (prezent/perfect compus), al trecutului (imperfect/mai mult ca perfect,
perfect simplu/perfect anterior [în l.fr. - N T ] şi al viitorului (viitor/viitor an­
terior), atunci organizarea sistemică ar trebui să poată fi definită independent
de anumiţi parametri enunţiativi şi discursivi. Or, dimpotrivă, Benveniste pune
în evidenţă corelaţia strînsă dintre planurile enunţaţii (cel al istoriei şi cel al
discursului) şi distribuţia timpurilor verbale.

(i) Enunţarea istorică {istorie), sau «modul enunţării care exclude orice formă
lingvistică „autobiografică", are ca timpuri principale aoristul (perfectul simplu),
imperfectul, condiţionalul şi mai mult ca perfectul, prezentul şi persoana întîi
fiind excluse.
(ii) Enunţarea discursivă {discurs) întrebuinţează, în schimb, toate persoanele şi
toate timpurile, cu excepţia aoristului. Acest tip de enunţare implică prezenţa
unui locutor şi a unui ascultător, precum şi intenţia celui dintîi de a-1 influenţa
prin actul său comunicativ pe cel de-al doilea.
Tot aici, planurile enunţării (istorie, discurs) nu sînt definite pornind de la criterii
exterioare limbii. Prin urmare, opoziţia dintre limbaşi discurs nu este motivată
nici structural, nici funcţional, enunţarea fiind, ea însăşi, o componentă funcţio­
nală a structurii. Şi dacă pragmatica este chemată să studieze utilizarea structu­
rilor lingvistice, atunci ea nu poate fi decît integrată în lingvistică.

1.2. STRUCTURALISMUL DISCURSULUI IDEAL

O formulare explicită a pragmaticii integrate a fost sintetizată foarte potrivit


de Ducrot (1984, cap. 4) în expresia structuralism al discursului ideal. Această
formulare are două corelate pe care le vom dezvolta:
(i) Pragmatica integrată, ca disciplină asimilabilă semanticii, trebuie să fie structu­
rală (adică autonomă).
(ii) Locul de manifestare a comunicării (discursul) este, pe de-o parte, o entitate
abstractă (ideală), iar pe de alta, locul restricţiilor secvenţiale.
76 CAPITOLUL 2

1.2.1. Pragmatica integrată şi semantica structurală


Semantica structurală se defineşte pornind de la postulate comune cu cele ale
lingvisticii structurale: pe de-o parte valoarea semantică a unei unităţi este dife­
renţială; pe de altă parte, semantica este autonomă. Autonomia trebuie înţeleasă
aici în raport cu realitatea: valoarea semantică, diferenţială, nu se află în referinţa
expresiei, ci în produsul diferenţial care rezultă din opoziţiile semantice dintre
expresii. Cum poate ţine pragmatica integrată de o semantică structurală? Prin
simplul fapt că analiza enunţării necesită o descriere autonomă: semantica enun­
ţării va fi, deci, structurală şi autonomă. Argumentul principal constă în ca­
racterul autoreferenţial al oricărui act de enunţare. Dacă activitatea enunţiativă
trimite la ea însăşi (aceasta fiind o componentă importantă a sensului său), atunci
pragmatica integrată este autonomă.
NB: Consecinţa acestui postulat al autonomiei semanticii enunţării este readucerea în
actualitate a principalelor postulate ale teoriei actelor de vorbire. Un act de vorbire nu
mai poate fi conceput ca în versiunea lui Austin (1970) şi a lui Searle (1972) (cf. şi supra,
cap. 1, § 2), unde actul se definea prin efectul de transformare a realităţii. Dacă ar fi aşa,
principiul autonomiei nu s-ar mai putea aplica. De aceea Ducrot (1971/1980, 1984, cap.
6) va defini transformarea impusă de enunţarea unui act ilocuţionar ca fiind pretinsă şi
cu valoare juridică.

1.2.2. Discurs ideal şi secvenţialitate


Structuralismul discursului ideal, prin cea de-a doua caracteristică a lui, consideră
că discursul este supus unor constrîngeri de bună-formare. Aşa cum în sintaxă
s-au putut stabili condiţii de bună-formare a frazelor, pornind de la un anumit
număr de observaţii empirice, Ducrot arată că, în secvenţele de enunţuri A-B,
A impune restricţii asupra lui B. De exemplu, în cuplul întrebare-râspuns, răs­
punsul este supus unor anumite restricţii cu privire la tema sau la rema sa
[„propos" - NT] (cf. (1) şi (2)). La fel,presupoziţia!'conţinutulpresupus nu poate face
obiectul unei înlănţuiri, pentru că legea discursului impune secvenţei (lanţului)
condiţia de a se putea construi doar pe baza conţinutului exprimat [„pose"] (cf. (3)).
In fine, orientarea argumentativă a lui B, dacă este marcată lingvistic, trebuie să
fie compatibilă cu direcţia argumentativă a lui A (cf. (4))
(1) A Ion a locuit la Paris anul trecut?
Bj Da, în mai (în mai = r e m ă (comentariu)).
B2 ?? N u , numai în mai.
(2) A Ion locuia la Paris anul trecut?
Bj ?? Da, în mai.
B Nu, numai în mai.
(3) a. Miracol la Roissy: unul dintre pasageri a putut fi salvat.
b. ?? Miracol la Roissy: toţi pasagerii, în afară de unul, au pierit.
PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 77

(4) a. Grăbeşte-te: e aproape ora opt.


b. ? Degeaba te grăbeşti: e aproape ora opt.
In (1) şi (2), distribuţia complementară a răspunsurilor ţine atît de statutul de comentariu tempo­
ral [propos temporet] atribuit indicaţiei temporale anul trecut (statut determinat de poziţia finală
în enunţ), cît şi de timpul verbului. Diferenţa principală dintre imperfect şi perfectul compus
:
ţine de faptul că imperfectul prezintă acţiunea sau evenimentul descris prin verb ca echivalent
al unei proprietăţi valabile pentru ansamblul referinţei temporale indicate prin comentariul său
temporal. In acest caz, doar indicaţia temporală negativă nu, numai în mai poate constitui o
înlănţuire (o secvenţă) cu imperfectul (cf. Ducrot 1979 a).
In (3) informaţiile vehiculate prin enunţurile unul dintre pasageri a putut fi. salvat şi toţi
pasagerii, în afară de unul, au pierit sînt identice: ele se implică unul pe altul şi au condiţii de
adevăr identice. Dar statutul informaţiilor vehiculate, adică (3') şi (3"), nu este identic: (3') este
exprimat, iar (3") este presupus în (3 a); (3') este presupus, iar (3") exprimat în (3 b) (cf. Ducrot
1972 şi 1977):
(3') Unul dintre pasageri a fost salvat.
(3") Toţi pasagerii, în afară de unul, sînt morţi.
In fine, în (4), posibilităţile de a construi secvenţa cu ajutorul lui aproape sînt limitate de
o anumită orientare atribuită enunţului este ora opt. Este aproape ora opt este orientat spre „tîrziu",
ceea ce explică dificultatea secvenţei (4 b).

NB: Vom vedea în 1.3.2. că o asemenea secvenţă devine acceptabilă printr-o regulă argu-
mentativă diferită de cea utilizată în (4 a). Din acest moment, diferenţa n-ar mai fi seman­
tică, ci pragmatică, şi ar ţine de parcursurile interpretative diferite atribuite acestor două
enunţuri (cf. Anscombre 1989, Anscombre şi Ducrot 1986 şi Ducrot 1983).

1.3. SENS ŞI SEMNIFICAŢIE

Strategia analizei structurale preconizată de pragmatica integrată conduce la


formularea unei distincţii primare fundamentale, valabilă şi p e n t r u obiectul
pragmaticii integrate, şi p e n t r u modelul său epistemologic subiacent. Această
opoziţie este dublă: pe de-o parte ea priveşte obiectele {frază versus enunţ), iar
pe de altă parte însuşirile lor {semnificaţie versus sens).

1.3.1. Frază şi semnificaţie


Obiectul pragmaticii integrate este semnificaţia frazei. Fraza este definită ca o
unitate abstractă, p r o d u s al c o m p o n e n t e i lingvistic. Semnificaţia u n e i fraze
este derivată doar p r i n reguli lingvistice p o r n i n d de la i n s t r u c ţ i u n i ataşate
constituenţilor frazali. In cadrul pragmaticii integrate, semnificaţia frazei nu
este vericondiţională (ea nu este definită în t e r m e n i i condiţiilor de adevăr),
iar interpretarea [„mode de calcul" - N T ] în acest tip de pragmatică nu este
neapărat compoziţională. Ea ţine de a n u m i t e instrucţiuni asociate expresiilor
(mărci argumentative, enunţiative e t c ) . P r i n t r e aceste mărci instrucţionale
78 CAPITOLUL 2

există unele care fac aluzie la enunţare. Astfel, componenta lingvistică trebuie
să fie completată printr-o altă componentă, cea retorică, a cărei sarcină este
de a atribui variabilelor conţinute în semnificaţia frazei o valoare, adică o
constantă.
Exemplele standard sînt conectorii argumentativi. Pentru a înţelege un enunţ de forma
X dar Y, trebuie să se poată reconstitui structura semantică subiacentă P dar Q, pornind de la
care, instrucţiunea asociată lui dar să poată fi aplicată: «din P, trageţi concluzia R; din Q, trageţi
concluzia non-R; din P dar Q, trageţi concluzia non-R» (cf. Introducere, § 1.1.3.) Dar numai
recurgînd la situaţie li se va putea atribui o valoare variabilelor R şi non-R (de exemplu concluziile
«să mergem la plimbare» şi «să nu mergem la plimbare» pentru enunţul E timp frumos, dar eu
sînt obosii).

1.3.2. Enunţ şi sens


Fraza, şi afortiori semnificaţia care îi este ataşată, nu este un dat observabil. Ea
este produsul unei construcţii a lingvistului, Ceea ce face obiectul observaţiei
este sensul ataşat enunţului. Chiar dacă enunţul este produsul enunţării, el nu
reprezintă, totuşi, un dat mai concret sau mai tangibil decît fraza. Ipoteza prag­
maticii integrate este, deci, că orice subiect vorbitor este capabil să facă ipoteze
despre sensul unui enunţ (ceea ce Ducrot numeşte ipoteze externe), ipoteze care
trebuie explicate. Explicaţia parcurge două etape:

(i) Ipotezele externe (adică atribuirea unui sens enunţărilor) trebuie completate
prin ipoteze interne, care constau într-un ansamblu de propoziţii; acestea de­
finesc proprietăţile modelului Af care simulează modelul M (inaccesibil) ce se
află la originea faptele F, obiecte ale ipotezelor externe.

(ii) Ipotezele interne, adică modelul Af, urmăresc să producă p r i n simulare


fapte F, analoage faptelor F ce se găsesc la originea ipotezelor externe. Re­
laţiile dintre M şi M\ pe de-o parte, şi dintre Fşl F, pe de altă parte, sînt relaţii
de analogie.

Chiar dacă controlul relaţiei M-Af nu este efectiv (pregmatica integrată


nefiind nici o teorie cognitivistă, nici una psiholingvistică, ci o teorie structu­
ralistă), relaţiaF-F este, la rîndul ei, verificabilă. Caracterul plauzibil al modelului
M (şi, afortiori, cel falsificabil) depinde de consistenţa relaţiei dintre ipotezele
externe (F) şi produsele ipotezelor interne (F).
Structura generală a modelului pragmaticii integrate se poate reprezenta
prin figura 2, care explicitează teoria simulării subiacente (cf. Ducrot 1980 a):
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 79

Să observăm că relaţia dintre F şi F nu este directă. Ceea ce îl produce pe M este sensul enunţurilor
(F). Prin urmare, relaţia de analogie dintre Fşi F nu poate fi decît parţială, dată fiind arhitectura
pragmaticii integrate. De fapt, aceasta se defineşte ca o teorie în Y, în care semnificaţia frazei,
rezultată din componenta lingvistică, se transformă în sens al enunţului, ca produs al componentei
retorice. Dezechilibrul dintre Fşi F ţine, deci, de necesitatea de a aplica sau nu legile discursului
la nivelul semnificaţiei frazale. Dacă ipotezele externe corespund rezultatului obţinut la ieşirea
din componenta lingvistică, adică semnificaţiei frazei, atunci nici o lege a discursului nu este
aplicabilă. In schimb, dacă există divergenţe între ipotezele externe şi ceea ce provine din com­
ponenta lingvistică, aplicarea uneia sau a mai multor legi ale discursului este obligatorie.

1.4. ARGUMENTAREA

Pragmatica integrată este o teorie semantică nonvericondiţională. Prin teorie


semantică nonvericondiţională trebuie să înţelegem nu o teorie care se ocupă
doar de aspectele nonvericondiţionale ale enunţurilor (cum se întîmplă în cazul
pragmaticii radicale, cf. Introducere), ci o teorie care face ipoteza forte că infor­
maţiile pertinente pentru înţelegerea enunţurilor în comunicare sînt argumen-
tative şi nu informative. Pentru a exprima aceste lucruri într-o manieră lapidară,
vom spune că valoarea informativă a unui enunţ este secundară în raport cu
valoarea sa argumentativă, definită ca primară.
Pentru a face acceptabilă teza primatului argumentării asupra informaţiei,
este necesar să se definească în mod tehnic noţiunea de argumentare. In această
privinţă, Ducrot (1987) distinge două sensuri ale termenului argumentare: argu­
mentare în sens obişnuit, curent, şi argumentare în sens tehnic (cf. Moeschler
1989 a pentru o prezentare generală). Pentru Ducrot, obiectul pragmaticii inte­
grate nu este argumentarea în sens curent, ci cea în sens tehnic.
80 CAPITOLUL 2

1.4.1. Argumentarea în sens curent


In sensul său curent, argumentarea desemnează un ansamblu de dispozitive şi
de strategii discursive utilizate de un locutor în scopul de a-şi convinge auditoriul.
Aspectele specifice argumentării sînt considerate aici ca efecte de discurs şi nu
sint asociate niciodată unor proprietăţi ale limbilor naturale. Studiul argumen­
tării în sens curent s-a concretizat în numeroase lucrări, îndeosebi în cadrul
logicilor neformale (cf. Perelman 1977) sau naturale (cf. Grize 1982 şi 1990, Grize
(ed.) 1984, Borel, Grize şi Mieville 1983, Vignaux 1976). In acest cadru, argu­
mentarea pune în relief ceea ce, în mod obişnuit, se numeşte analiza discursului
(cf. infra, cap. 18 pentru o accepţie diferită a termenului analiza discursului).

1.4.2. Argumentarea în sens tehnic


In sensul său tehnic, argumentarea desemnează un tip specific de relaţii între
conţinuturi semantice, relaţii manifestate în discurs şi înscrise în limbă. Pro­
prietatea principală a relaţiei argumentative este de a fi scalară sau gradualâ, adică
de a lega diferite scări. Relaţia argumentativă dintre un argument şi o concluzie
este, deci, de forma: < + P, ± Q >, care dă naştere următoarelor patru forme de
bază: < +P, + Q > , < - P , - Q > , < +P, - Q > , < - P , + Q > . Aceste forme d e
bază, sau forme topice sînt reductibile la două structuri relaţionale, subsumînd,
pe de-o parte, < + P, + Q > şi < -P, -Q > , iar pe de altă parte, < + P, -Q > şi
< -P, + Q >. Aceste forme generice se numesc topoi (sing. topos) şi pot fi circum­
scrise conceptului de loc comun argumentativ.
Formele de bază asociate acestor topoi definesc căile care trebuie parcurse pentru a explicita
o argumentare. Astfel, pentru a trece de la argument la concluzie în (5), fazele sînt multiple şi
pot fi exhaustiv reprezentate prin (6). In (7), însă, parcursurile nu sînt identice şi evidenţiază forme
topice diferite:
(5) a. Grăbeşte-te: e ora opt.
b. Degeaba te grăbeşti: e ora opt.
(6) a. T < cu cît ai mai puţin timp, cu atît mai mult trebuie să te grăbeşti >
b. T,' < cu cît ai mai mult timp, cu atît mai puţin trebuie să te grăbeşti >
c. T 2 < cu cît ai mai puţin timp, cu atît mai puţin trebuie să te grăbeşti >
d. Tj' < cu cît ai mai mult timp, cu atît mai mult trebuie să te grăbeşti >
(7) a. Grăbeşte-te: e aproape ora opt.
b. Degeaba te grăbeşti: e aproape opt.
Relaţia argumentativă în (5) se poate obţine fie prin (6 a), fie prin (6 d). Invers, (5 b) este explicabil
prin (6 b) sau (6 c). Dar fiecare dintre aceste alegeri implică situaţii (contextuale) diferite. De
exemplu, în interpretarea lui (5 b) prin (6 a), trebuie să presupunem că dacă cineva se grăbeşte,
atunci mai are timp destul să facă ceea ce i-ar cere să se grăbească (să meargă la o întîlnire, la
cinema etc); în schimb, în interpretarea lui (5 b) prin (6 c), forma topică explicitează, dimpotrivă,
indicarea unui interval de timp prea restrîns: este prea tîrziu ca să mai poţi face lucrul pentru
care ar trebui să te grăbeşti.
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 81

Pentru exemplul (7), situaţia este mai restrictivă: aproape dă argumentului o orientare
argumentativă (îl poziţionează pe scara lui «tîrziu») şi tocmai această poziţionare este cea care
explică faptul că se recurge la topoi diferiţi pentru a se ajunge la concluzii diferite. In acest sens,
(7 a) îl utilizează în mod obligatoriu pe (6 a), pentru că (6 c) ar conduce la o concluzie inversă,
cea din (7 b).
Prin urmare, noţiunile de scară şi de orientare argumentativă sînt specifice
relaţiei argumentative, fie că ea este indicată lingvistic, fie că este indusă prag­
matic.
Acest sens tehnic al argumentării ne face să înţelegem cum poate fi apărată
teza primatului argumentării asupra informaţiei. D i n punct de vedere informativ
(sau vericondiţional) aproape P implică non P. Dar, o frază de forma aproape P
nu cere un topos utilizabil pentru o frază de forma non P, ci un topos compatibil
cu o frază de forma P. Valoarea argumentativă (indicarea scării argumentative
pe care trebuie poziţionat faptul indicat prin enunţ) este, deci, primară faţă de
valoarea sa informativă (cf. cap. 10 şi 11 p e n t r u o dezvoltare a tezelor argu-
mentativiste).

1.5. POLIFONIA

Unul dintre aspectele originale ale pragmaticii integrate ţine de contestarea tezei
unicităţii subiectului vorbitor, devenită clasică în lingvistică. Versiunea lui Ben-
veniste asupra sistemului pronumelor personale - acestea sînt repartizate în
indicatori şi substitute - lasă neanalizată noţiunea de locutor, asimilabilă subiec­
tului vorbitor. Privilegierea enunţiativului în analiza semantică a pragmaticii
integrate 1-a condus pe Ducrot (cf. 1984 cap. 8 şi Ducrot 1989, cap 7) la o analiză
a activităţii enunţiative definită ca produs al mai multor voci sau puncte de vedere
(cf. infra, cap. 12 pentru o dezvoltare a noţiunii de enunţare).
Această analiză nu este străină de domeniul reflecţiei structuraliste asupra
discursului literar, în special. Genette (1982, dar şi 1983; cf. şi infra, cap. 16, § 1),
ocupîndu-se de discursul narativ, a subliniat necesitatea de a se face distincţie
între planul istoriei (diegesis sau structura evenimentelor ai căror protagonişti sînt
personajele) şi planul narării, ai cărei protagonişti principali sînt naratorul şi
naratarul (lectorul). Conceptul de narator nu se o p u n e doar protagoniştilor
povestirii (personajele) prin capacitatea de a defini punctul de vedere din care
este prezentată istoria, ci şi autorului ca fiinţă empirică.
Privit comparativ şi dintr-un alt unghi, discursul teatral manifestă o analogie funcţională
uimitoare cu discursul narativ şi cu problematica enunţării (cf. Reboul 1984 şi 1985, Moeschler
şi Reboul 1985). Existenţa unei duble situaţii de comunicare, internă (personaj-personaj) şi externă
(autor-cititor), arată că problema punctului de vedere nu poate fi redusă la unicitatea postulată a
subiectului vorbitor ale cărui „urme" lingvistice ar fi mărcile persoanei întîi.
82 CAPITOLUL 2

Ducrot opune acestei teze a unicităţii subiectului vorbitor o teorie poli­


fonică a enunţării. Conceptul de polifonie implică ideea pluralităţii vocilor în
acelaşi enunţ. Cele mai frapante exemple de manifestare polifonică în discursul
locutorului sînt enunţurile negative, ironice şi întrebuinţarea u n o r anumiţi
conectori, precum fiindcă:

(8) Nu e timp frumos.

(9) (sub o ploaie puternică): Ce timp splendid e!

(10) Fiindcă tu ştii tot, dă-mi rezultatul pariului!


Pentru Ducrot, enunţul negativ nu constă în asertarea falsităţii unei propoziţii, ci în ciocnirea a
două puncte de vedere: cel dintîi corespunde aserţiunii lui «e vreme frumoasă», iar cel de-al doilea
exprimării refuzului acestei aserţiuni. Cele două puncte de vedere nu aparţin locutorului (L): ele
sînt expresia a doi enunţiatori (E) diferiţi, puşi în scenă de către locutor, astfel încît doar cel de-al
doilea este asimilat. Prin urmare, analiza lui (8) poate fi reprezentată prin (8'):

(8') • E, e timp frumos


E2 refuz (e timp frumos)
L se asimilează lui E2 şi nu lui E,.
Ducrot nu interpretează nici enunţul ironic conform ideii clasice că el exprimă, în mod implicit,
contrarul a ceea ce afirmă. Aşa cum relevă Sperber şi Wilson (1978 şi 1989) - analiză parţial
adoptată şi de Ducrot - ar fi dificil de înţeles cum ar putea fi pertinent din punctul de vedere al
comunicării un fapt contrar realităţii. De fapt, în orice ironie există un fapt de menţiune (Sperber
şi Wilson 1978) sau de aluzie polifonică (Ducrot 1984, cap. 8): prin enunţul său, locutorul trimite
la o enunţare sau la un punct de vedere considerat absurd în circumstanţele actuale şi cu care
locutorul refuză să se asimileze.
Acelaşi principiu este valabil şi pentru (10). Deşi locutorul enunţă tu ştii tot, este mai mult
decît probabil că (în special din cauza prezenţei lui fiindcă) el nu acceptă această propoziţie.
Aşadar, cererea care urmează {dă-mi rezultatul pariului) devine absurdă, efectul fiind discreditarea
enunţiatorului (aici alocutorul) care pretinde că ştie tot.

Analiza acestor exemple demonstrează că este preferabil să se adopte o


concepţie polifonică prin care s-a introdus în mod special distincţia dintre locutor
(definit ca responsabil al actelor de limbaj) şi enunţiator (definind punctul sau
punctele de vedere puse în scenă de locutor), în locul unei viziuni monolitice a
subiectului vorbitor. Pentru a relua metafora teatrală menţionată de D u c r o t
(1984, cap. 8) - bazată pe Reboul (1984) - locutorul este p e n t r u regizor ceea ce
enunţiatorii sînt p e n t r u personaj (despre polifonie în lingvistică şi în literatură,
cf. infra, cap. 12, § 1).

1.6. SINTEZĂ

Pragmatica integrată, definită ca o teorie semantică nonvericondiţională, fur­


nizează prin urmare următoarele indicaţii privind semnificaţia frazei:
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 83

(i) indicaţii asupra şirurilor posibile la care poate conduce enunţarea frazei (sau,
dimpotrivă, indicaţii asupra şirurilor imposibile);
(ii) indicaţii asupra potenţialului argumentativ al frazei (orientarea sa argu-
mentativă);
(iii) indicaţii asupra punctelor de vedere (enunţiatori) exprimate în frază.

2. PRAGMATICA COGNITIVĂ
Teoria cea mai reprezentativă a pragmaticii cognitive este teoria pertinenţei
elaborată de Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989). Teoria pertinenţei se bazează
pe o idee simplă, aceea a randamentului. Pentru Sperber şi Wilson, gîndirea
umană (cunoaşterea) este un organism orientat spre pertinenţă. Nu există acti­
vitate de comunicare, afortion, care să nu conţină (cel puţin) o prezumţie sau
(cel mult) o garanţie de pertinenţă. Principiul de bază al teoriei este principiul
pertinenţei, formulat de Sperber şi Wilson în felul următor:

Principiul pertinenţei
Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe opti­
male.
Ideea exprimată de acest principiu este că un act de comunicare (de exemplu, un enunţ) trebuie
să transmită o garanţie de pertinenţă pentru ca astfel să putem explica de ce actul respectiv merită
atenţia interlocutorului şi de ce produce un efect interpretativ. Interpretarea unui enunţ nu va fi
un act gratuit şi va obţine, cu titlul de «recompensă», beneficiul unor anumite efecte cognitive.

Prin urmare, pertinenţa poate fi definită ca o noţiune comparativă, deter­


minată de doi factori principali: efortul cognitiv (costul de prelucrare) şi efectul
contextual:
Pertinenţa
(a) Intr-o situaţie dată, cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale, cu atît este
mai pertinent.
(b) Intr-o situaţie dată, cu cît un enunţ pretinde mai puţine eforturi de prelucrare, cu atît
este mai pertinent.
Noţiunile de efort cognitiv şi de efect contextual vor fi dezvoltate în cap. 4. Eforturile cognitive
sînt determinate mai cu seamă de natura stimulului care trebuie prelucrat: lungimea enunţului,
structura sa sintactică, condiţiile care determină accesul lexical. La rîndul lor, efectele contextuale
sînt produsul interpretării enunţurilor în raport cu un context particular (de unde termenul efect
contextual). Efectele contextuale sînt de trei tipuri:

(i) adaos de informaţie (se va utiliza implicaţia contextuală pentru a califica tipul de implicaţie
extrasă concomitent din enunţul dat şi din contextul său);
84 CAPITOLUL 2

(ii) suprimare de informaţie (cînd o implicaţie contextuală sau forma prepoziţională a unui enunţ
este contradictorie cu o propoziţie păstrată în memorie, ea este cea care se suprimă cel mai uşor);

(iii) intensificarea forţei cu care este menţinută o propoziţie.

Teoria pertinenţei poate fi rezumată pornind de la următoarele patru teze,


dezvoltate în continuarea acestui capitol:
(i) Comunicarea verbală nu este în relaţie doar cu codul: ea mai este în relaţie şi
cu inferenţa.
(ii) In prelucrarea enunţurilor intervin două tipuri de procese mentale: procese
legate de reprezentare (răspunzătoare de formarea ipotezelor) şi procese de
natură computaţională (respunzătoare de calcule inferenţiale).
(iii) Interpretarea pragmatică a enunţurilor constă, mai cu seamă, în îmbogăţirea
a două aspecte ale formei prepoziţionale a unui enunţ: pe de-o parte, implici-
tările, iar pe de altă parte, explicitările sale.
(iv) întrebuinţarea unui enunţ poate fi sau descriptivă (se va spune că forma
prepoziţională a unui enunţ constituie o descriere a gîndului locutorului), sau
interpretativă (se va spune că forma prepoziţională a enunţului constituie o
interpretare a gîndului locutorului).

2.1. MODELUL CODULUI ŞI MODELUL INFERENŢEI


2.1.1. Modelul codului
Modelul comunicării, predominant în lingvistica structurală şi în semiologie, a
fost modelul codului descris în mod explicit de către ingineri ai comunicării (cf.
Shannon şi Weaver 1949; pentru o descriere cu valoare mai generală cf. Eco 1972).
Modelul codului funcţionează în felul următor (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi
1989, cap.l): un cod este un ansamblu de simboluri sau un sistem de asociere
< mesaj, semnal > . Mesajul, netransportabil, trimite la ceea ce în lingvistică se
numeşte semnificat, în timp ce semnalul, care este transportabil, corespunde
semnificantului, opusul semnificatului.
Codul, definit ca sistem al cuplului < mesaj, semnal >, poate fi mai complex decît o
simplă listă de simboluri. Limbile naturale, la fel cu limbajele artificiale considerate drept coduri,
sînt diferite prin reguli ale sintaxei, care dirijează concatenarea semnelor în secvenţe de simboluri,
şi prin reguli semantice, care permit interpretarea secvenţelor de simboluri şi asocierea şirurilor
de simboluri cu mesaje.

Modelul codului nu este caracterizat doar ca un sistem al cuplului < mesaj,


semnal > . El explică, în mod efectiv, cum sînt emise, transmise şi interpretate
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 85

simbolurile în procesul de comunicare. In alţi termeni, modelul codului este o


teorie a comunicării prin faptul că:
(i) dă seama de codificare (relaţia sursă - cel care realizează codajul);
(ii) dă seama de transferul simbolurilor (via un canal);
(iii) dă seama de decodificare (relaţia decodificator - destinaţie).
Un asemenea model poate fi reprezentat prin figura 3:

mesaj semnal semnal mesaj


! | primit primit

T
zgomot

Figura 3: MODELUL CODULUI (după Sperber şi Wilson 1989)


Caracteristica principală a acestui model al codului este viziunea simetrică a comunicării: procesul
de decodare este replica simetrică a procesului de codificare. Modelul codului are avantajul de a
dispune de o putere explicativă forte: acest model explică, de fapt, comunicarea reuşită. Condiţia
suficientă pentru o comunicare reuşită este cunoaşterea reciprocă a codului comun. Comunicarea
de proastă calitate se poate, şi ea, explica: unica sa cauză (pe lîngă absenţa codului comun) constă
în perturbările ce pot afecta canalul şi care în limbaj tehnic se numesc «zgomote».
Dacă modelul codului are o putere explicativă forte, el are, în schimb, inconvenientul de
a deţine o slabă putere descriptivă. El nu explică deloc cum ajunge un ascultător să perceapă
intenţia informativă a locutorului. Cauza acestei incapacităţi provine din faptul că în comunicare
avem de-a face şi cu o problemă de inferenţă, nu numai cu una de cod. De aceea este necesar ca
modelul codului să fie completat şi cu un model al inferenţei.
2.1.2. Modelul inferenţei
Ideea de inferenţă (şi, afortiori, modelul inferenţei) poate fi asociată cu teoria
implicaturilor a lui Grice (1975). Implicaturile corespund părţii neliterale a
enunţului comunicat. In teoria lui Grice, implicaturile sînt denumite conver­
saţionale sau convenţionale (cf. infra cap. 7, § 2.2. pentru o descriere precisă a
maximelor), în funcţie de faptul dacă sînt sau nu declanşate de maxime ale
conversaţiei (de cantitate, de calitate, de pertinenţă, de mod).
Ideea inferenţei, asociată implicaturilor conversaţionale, poate fi explicitată prin urmă­
toarea procedură:
Procedură de declanşare a implicaturilor conversaţionale:
1. Locutorul L a spus P.
2. Din perspectiva interlocutorului / nu se poate presupune că L nu respectă maximele
conversaţionale sau cel puţin principiul de cooperare (CP).
86 CAPITOLUL 2

3. De aceea, ar trebui ca L să creadă Q.


4. L ştie (şi ştie că /ştie că L ştie) că /înţelege că este necesar să presupună că L crede Q.
5. L nu a făcut nimic pentru a-1 împiedica pe /să creadă Q.
6. I vrea, deci, ca /să creadă Q.
7. Prin urmare Z, a implicitat Q.

Pentru a califica relaţia lui P cu Q, vom vorbi despre inferenţă pragmatică nondemonstrativă.
Inferenţa este pragmatică pentru că nu este declanşată numai de forme sau semnificaţii frazale,
ci de reunirea informaţiilor lingvistice şi a informaţiilor nelingvistice (maxime, informaţii din
fondul comun de cunoştinţe). Inferenţa pragmatică este nondemonstrativă pentru că nu există
nici o garanţie că, dat fiind P, Q ar fi inferat în mod obligatoriu.

Un model al inferenţei este, prin urmare, un model care explică în ce fel


se recuperează implicaturile, pornind de la enunţ şi de la alte informaţii (situaţie,
context, maxime conversaţionale). In mod mai general, vom spune (cf. Sperber
şi Wilson 1986 a şi 1989) că un model al inferenţei este un sistem care leagă un
ansamblu de premise cu o concluzie, model reprezentat în figura 4:

Teoria pertinenţei a lui Sperber şi Wilson se distinge de cea a lui Grice


prin următoarele aspecte:
(i) Inferenţele sînt deductive şi nu inductive.
(ii) Inferenţele nu sînt declanşate prin reguli sau maxime conversaţionale.
(iii) Inferenţele nu au ca unic obiect implicaturile enunţului, ci şi îmbogăţirea
formei sale logice (explicitarea sa).

2.2. REPREZENTARE ŞI CALCUL

In teoria pertinenţei, interpretarea enunţurilor este în acelaşi timp un proces


reprezentaţional şi unul computaţional (de calcul). Reprezentarea şi calculul/
procesarea sînt două aspecte ale interpretării, asociate, pe de-o parte, constituirii
contextului şi, pe de altă parte, procesului inferenţial.
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 87

2.2.1. Reprezentarea
Dimensiunea reprezentaţională a interpretării enunţurilor este legată de latura
creativă a acestui proces. Dacă interpretarea este o chestiune de inferenţă, ea este
dependentă în mod fundamental şi de capacitatea (cognitivă) a interlocutorului
de a construi un context suficient pentru a fi pertinent, adică un context care
să-i permită producerea unei interpretări coerente cu principiul pertinenţei.
într-o interpretare dată, un enunţ este coerent cu principiul pertinenţei dacă şi
numai dacă locutorul s-a putut aştepta, în m o d raţional, ca acest enunţ să fie
optimal pertinent pentru auditor în interpretarea dată. Consecinţa acestui fapt
este că interpretarea obţinută este prima ale cărei efecte compensează efortul de
prelucrare a enunţului, şi nu cea care produce cele mai numeroase efecte. In
realitate, criteriul coerenţei cu principiul pertinenţei explică de ce, de îndată ce
este obţinută o interpretare, procesul de tratare se opreşte, fără a continua la
infinit: pentru a obţine o prelucrare coerentă cu principiul pertinenţei este de
ajuns ca randamentul efort-efect să fie suficient. Predicţia pe care o face teoria
pertinenţei este că interpretarea obţinută nu este, în mod necesar, aceea care
produce cele mai multe efecte, ci cea care optimizează randamentul efort-efect
(adică aceea care oferă suficiente efecte pentru un cost minimal de prelucrare).
Interpretarea obţinută nu este, deci, un simplu fapt dependent de enunţ,
ci este rezultatul combinării enunţului cu ipotezele, adică propoziţii înzestrate
cu valoare de convingeri şi care alcătuiesc contextul. P r i n urmare, în teoria
pertinenţei contextul enunţului are ca unică proprietate pe aceea de a fi construit
şi nu de a fi dat prin situaţie (cf. infra cap. 4, § 4.1.1.). In alţi termeni, contextul
constituie o variabilă şi nu o constantă.

2.2.2. Procesare
La originea inferenţelor se află dimensiunea computaţională. In terminologia
lui Sperber şi Wilson, rezultatul unei inferenţe care are ca premise o ipoteză
contextuală şi enunţul se numeşte implicaţie contextuală: o implicaţie c o n ­
textuală este, deci, o propoziţie care n-ar putea fi extrasă nici exclusiv din con­
text, nici exclusiv din enunţ. Procesul care asociază ipotezele contextuale cu
forma (mai puţin decît) propoziţională se numeşte contextualizare.
C o m p o n e n t a computaţională (sau sistemul deductiv) nu conţine decît
reguli deductive de eliminare.
O regulă deductivă este o regulă de eliminare dacă şi numai dacă ea poate
produce informaţie nouă, adică implicaţii nontriviale. Cît despre regulile deduc­
tive de introducere, acestea autorizează redundanţa sau iteraţia şi produc în felul
acesta implicaţii triviale.
CAPITOLUL 2

Vom compara, în acest scop, regula de eliminare a implicaţiei materiale (sau mai cunos­
cutul modusponens) cu regula de introducere a conjuncţiei (;?):
modus ponens (eliminarea lui dacă)
intrări (i) dacă P atunci Q (dacă Max e înţelept, atunci va merge la cinema)
(ii) P (Max este înţelept)
ieşire Q (Max va merge la cinema)
introducerea lui şi
intrare P (Max e guraliv)
ieşire P şi P (Max e guraliv şi Max e guraliv)

Argumentul pentru ca într-un sistem deductiv să nu fie păstrate decît regulile de eliminare este
unul psihologic. Să reamintim că teoria pertinenţei face ipoteza că gîndirea umană este orientată
spre pertinenţă. Din această cauză, nu s-ar înţelege cum ar putea sistemul deductiv să conţină
reguli de inferenţă care să repete (fără nici o constrîngere) aceeaşi informaţie: nimic nu interzice
producerea lui P şi P, (P şi P) şi P etc, pornind de la P, prin regula de introducere a lui şi.

O altă proprietate a sistemului deductiv (alături de regulile de eliminare)


este aceea de a face distincţia dintre regulile analitice şi cele sintetice. Prin
definiţie, o regulă analitică nu conţine decît o singură premisă ca intrare, în timp
ce o regulă sintetică conţine două.
De exemplu regula de eliminare a conjuncţiei (?î) este analitică, pe cînd modus tollendo
ponens (eliminarea lui sau) este sintetic:
eliminarea lui şi
intrare P şi Q (Max scrie şi Măria citeşte)
ieşire (i) P (Max scrie)
ieşire (ii) Q (Măria citeşte)

modus tollendo ponens (eliminarea lui sau)


(a) intrări (i) P sau Q (Max scrie sau Măria citeşte)
(ii) non P (Max nu scrie)
ieşire Q (Măria citeşte)
(b) intrări (i) P sau Q (Max scrie sau Măria citeşte)
(ii) non Q (Măria nu citeşte)
ieşire P (Max citeşte)

Deosebirea dintre regulile analitice şi cele sintetice obligă regulile de eliminare, din
implicaţiile contextuale, să fie reguli sintetice. Mai mult chiar, cum regulile de deducţie impli­
cate în procesul inferenţial sînt reguli de eliminare, implicaţiile rezultate din aplicarea lor sînt
nontriviale (o implicaţie este trivială dacă este produsă printr-o regulă de introducere). O impli­
caţie contextuală este, prin urmare, sintetică şi nontrivială, ceea ce semnifică, din punct de vedere
comunicaţional, că ea constă în adăugarea de informaţie nouă.
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 89

2.3. EXPLICITARE şi IMPLICITARE

Una dintre caracteristicile abordărilor pragmatice clasice, cum sînt teoria actelor
de vorbire a lui Searle sau teoria implieaturilor a lui Grice, este aceea de a face
distincţia dintre aspectele explicite ale sensului şi aspectele sale implicite. Re­
flectarea acestei deosebiri o regăsim în diferenţele dintre sens literal şi implicatură,
(Grice>), între sensul frazei şi sensul enunţării de către locutor (Searle) sau, încă,
dintre act secundar şi act primar. Aceste distincţii nu sînt contestate de nimeni
în prezent, dar problema este de a şti dacă ele sînt necesare pentru descrierea
proceselor de comprehensiune a enunţurilor. In teoriile clasice, sensul implicit
este derivat din sensul literal şi din alte informaţii (din fondul comun de cunoş­
tinţe la Searle, din context la Grice) asociate unor reguli pragmatice (condiţii
de reuşită ale actelor ilocuţionare, maxime de conversaţie). Decodarea sensului
literal este, prin urmare, o condiţie necesară pentru realizarea acestuia, iar decizia
ca procesul interpretativ să se continue sau nu este legată în mod esenţial de
principiul cooperării şi de un diagnostic de defectuozitate. Una dintre con­
secinţele teoriilor clasice, contestată de teoria pertinenţei, este că starea normală
a comunicării ar fi comunicarea literală şi că, afortiori, comunicarea indirectă
sau nonliterală ar fi un caz marcat, adică nonpreferat; formele pe care comu­
nicarea literală le ia în metafore, în acte indirecte de vorbire, în metonimii, în
ironie sau în întrebuinţări aproximative, ar fi cazuri de nerespectare a regulilor
pragmatice.
Exemplele care urmează ilustrează asemenea situaţii; mai precis, este vorba despre cazul
metaforei, al actului de vorbire indirect, al ironiei şi al enunţului vag:
(11) a. Eşti sarea vieţii mele.
b. Mi-ar plăcea să-ţi îmbraci rochia neagră.
c. (pe o ploaie puternică) Ce timp splendid!
d. Se pare că un cercetător ştiinţific nu cîştigă decît 10.000 de franci.

Diferenţa dintre dimensiunea literală şi cea nonliterală a sensului nu este


contestată de Sperber şi Wilson, şi nici de teoria pertinenţei. Dar, pentru aceştia,
dimensiunea fundamentală a comunicării nu este literalitatea. într-adevăr, ei fac
ipoteza absenţei unei soluţii de continuitate între comunicarea literală şi cea
nonliterală, precum şi ipoteza că tocmai comunicarea literală este cea care con­
stituie cazul marcat (cf., în legătură cu asta, infra cap. 15, § 4.2.). Pentru acest
aspect, ar fi convingătoare compararea enunţurilor din (12) cu cele de sub (11):
(12) a. Eşti cauza fericirii mele.
b. Iţi cer să-ţi îmbraci rochia neagră.
c. Ce timp urît!
d. Se pare că un cercetător ştiinţific nu cîştigă decît 9.897,68 de franci.
90 CAPITOLUL 2

Cele două dimensiuni ale sensului pe care le-am reamintit aici sînt de­
numite de Sperber şi Wilson explicitare şi, respectiv, impliatare.

2.3.1. Explicitarea
Explicitările sînt dezvoltările formei logice a enunţului şi, de aceea, nu corespund
sensului literal. Prin dezvoltarea formei logice trebuie să înţelegem atribuirea de
referenţi anaforicelor şi deicticelor, determinarea atitudinii propoziţionale a
locutorului etc. sau, pe scurt, orice îmbogăţire a formei logice produsă prin
combinarea enunţului, a informaţiilor privind situaţia, a ipotezelor contextuale
accesibile în memorie şi a proceselor inferenţiale.
De exemplu, enunţurile de sub (13) au ca formă logică (14), iar ca explicitări (15):
(13) a. Nu l-am mai văzut de o veşnicie.
b. îmi poţi da sarea?
c. Myriarn a telefonat ieri.
(14) a. Locutorul nu 1-a văzut pe x de t < t o .
b. Locutorul îl întreabă pe interlocutor dacă are posibilitatea de a-i
da sarea.
c. Myriarn i-a telefonat lui x în ziua precedentă enunţării.
(15) a. Jacques Moeschler nu 1-a mai văzut pe Jean-Claude Anscombre de
un an.
b. Jacques Moeschler doreşte ca Anne Reboul să-i dea sarea.
c. Myriarn Bloede i-a telefonat lui Anne Reboul la întîi ianuarie 1992.
Explicitările corespund procesului de dezvoltare (sau îmbogăţire) a formei logice a enun­
ţului produs prin sistemul periferic lingvistic.
Se vede, deci, că trecerea de la (13) la (15) nu se poate face numai pe baza
informaţiilor date în (14). Explicitarea enunţurilor este o componentă funda­
mentală a procesului de interpretare pragmatică şi nu se poate reduce la un
simplu proces de decodificare. Este vorba aici de ceva mai mult, adică de un
proces de dezvoltare sau îmbogăţire a formei logice.

2.3.2. Implicitarea
Implicitările unui enunţ (care nu sînt reductibile nici la implicaturile con­
versaţionale, nici la implicaturile convenţionale, ale lui Grice) nu corespund
dezvoltărilor formei logice, ci ansamblului de ipoteze necesare pentru a obţine
o interpretare coerentă cu principiul pertinenţei. Sperber şi Wilson fac distincţia
între două tipuri de implicitări: premisele implicitate şi concluziile implicitate.
Să luăm exemplul următor:
(16) Petru: Ţi-ar plăcea să conduci un Mercedes?
Măria: Nu mi-ar plăcea să conduc NICI UN automobil de lux.
PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICA COGNITIVĂ 91

Pentru a înţelege răspunsul Măriei, trebuie să se recurgă la cunoştinţe numite enciclopedice, precum
(17) care, asociat explicitării sale (18), produce implicaţia contextuala (19). (17) este o premisă
implicitată, iar (19) este o concluzie implcitată.
(17) Un Mercedes este un automobil de lux.
(18) Măria nu doreşte să conducă o maşină de lux.

(19) Măria nu doreşte să conducă un Mercedes.

NB: Definiţia dată implicitării nu coincide cu noţiunea griceiană de implicatură. în­


tr-adevăr, implicaturile sînt convenţionale atunci cînd sînt ataşate unei forme lingvistice
particulare (nefiind detaşabile), cînd nu pretind nici un calcul inferenţial particular (ne-
fiind calculabile), cînd sînt automat asociate expresiei lingvistice şi cînd nu pot fi anulate;
implicaturile sînt conversaţionale dacă sînt detaşabile, calculabile, neconvenţionale şi
neanulabile, adică atunci cînd sînt declanşate prin exploatarea sau violarea maximelor
conversaţionale. Teoria pertinenţei nu face distincţie între aceste două tipuri de im-
plicaturi, pentru că interpretarea pragmatică este declanşată de principiul pertinenţei şi
nu de exploatarea sau violarea maximelor. Mai mult decît atît, teoria lui Grice face
supoziţia că implicaturile (convenţionale şi conversaţionale) corespund aspectelor non-
vericondiţionale ale enunţurilor. In pragmatica pertinenţei, însă, care este o teorie prag­
matică vericondiţională, implicitările, ca şi explicitările, au proprietăţi vericondiţionale
(cf. infra cap. 6, § 3.3.4).

Distincţia între premise implicitate şi concluzii implicitate este crucială


pentru teoria pertinenţei. Premisele implicitate trimit la ipotezele pe care inter­
locutorul trebuie să le facă pentru a obţine o interpretare coerentă cu principiul
pertinenţei. In al doilea rînd, concluziile implicitate au proprietatea de a nu fi
complet determinate. Dacă ceea ce Măria vroia să comunice în (16) ar fi co­
respuns lui (19), în mod legitim ne-am putea întreba de ce n-a răspuns pur şi
simplu cu (19), adică de ce nu şi-a comunicat gîndul în mod literal şi complet.
Răspunsul este că Măria comunică în (16) mai mult decît în (19). Date fiind (20)
şi (21), la fel de accesibile ca (17), Măria comunică şi (22) şi (23) dar, cu siguranţă
mai puţin accentuat decît (19):
(20) Un Porsche este un automobil de lux.
(21) Un Ferrari este un automobil de lux.
(22) Măria nu doreşte să conducă un Porsche.
(23) Măria nu doreşte să conducă un Ferrari.
Dacă implicitările (şi, mai exact, concluziile implicitate) nu sînt complet deter­
minate, ele variază între ele în privinţa forţei lor. Astfel, cu siguranţă Măria
comunică mai accentuat (19) decît (22) sau (23), din motive legate de tema
dialogului. Dar, ar fi nepotrivit să spunem că Măria nu comunică şi (22) şi (23);
dimpotrivă, tocmai aceste implicitări motivează răspunsul său indirect. Dacă ea
92 CAPITOLUL 2

n-ar fi avut intenţia de a comunica decît (19), ar fi răspuns direct, de exemplu


prin (24):

(24) N-aş conduce niciodată lin Mercedes.

2.4. D E S C R I E R E Ş I I N T E R P R E T A R E
A

2.4.1. întrebuinţare şi menţiune


Una dintre proprietăţile principale ale limbilor naturale este aceea că ele con­
stituie propriul lor metalimbaj. Aceasta înseamnă că, cu acelaşi lexic, cu aceeaşi
sintaxă şi cu aceeaşi semantică, o limbă oarecare poate fi utilizată şi ca descriere
(în funcţionarea sa referenţială obişnuită), şi ca menţiune (cînd referinţa expresiei
este limba însăşi). Astfel, expresia trandafirul roşu este utilizată în mod descriptiv
în (25 a), şi interpretativ sau ca menţiune în (25 b):
(25) a. Trandafirul roşu este în vază.

b. «Trandafirul roşu» este o sintagmă nominală.

Literatura filozofică şi logică a dezvoltat pe larg această distincţie iar opoziţia clasică dintre
uz şi menţiune este mărturia acestui fapt (pentru o sinteză în acest sens, cf. Recanati 1979 a). D i n
punct de vedere logic, diferenţa dintre o expresie în întrebuinţare şi una în m e n ţ i u n e este perti­
nentă, căci, de îndată ce expresia este în m e n ţ i u n e , ea constituie un context opac (sau oblic) care
schimbă condiţiile de validitate ale inferenţelor. într-adevăr, inferenţa (26) este n u m i t ă validă,
căci premisele sînt adevărate şi din ele decurge o concluzie adevărată. In schimb, deşi p u t e m spune
că premisele din (27) sînt adevărate, nu p u t e m afirma acelaşi lucru despre concluzie, iar explicaţia
ţine de faptul că expresia San-Antonio în (27 a) este întrebuinţată, în t i m p ce în (27 b) ea este
menţionată, p r i n aceasta contextul transparent din (26) devenind context opac în (27):

(26) a. San-Antonio = Frederic Dard.


b. San-Antonio este autorul cărţii La Vie secrete de Walter Klosett

c. Frederic Dard este autorul cărţii La Vie secrete de Walter Klosett

(27) a. San-Antonio = Frederic Dard


b. San-Antonio are zece litere

c. Frederic Dard are zece litere

2.4.2. întrebuinţare descriptivă şi întrebuinţare interpretativă


Teoria pertinenţei a acordat un statut central acestei opoziţii care se suprapune
noţiunilor de descriere şi interpretare. Mai exact, vom vorbi despre întrebuinţare
descriptivă şi întrebuinţare interpretativă a unei forme propoziţionale. O formă
propoziţională are întrebuinţare descriptivă cînd reprezintă o stare de lucruri.
In acest caz, forma propoziţională a enunţului este o descriere a unei anumite
stări a lumii. Dar o formă propoziţională poate reprezenta şi altceva decît o stare
PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ 93

de fapt: ea poate fi reprezentarea unei alte reprezentări cu formă propoziţională


(de exemplu un gînd), în virtutea similitudinii celor două forme prepoziţionale.
In acest caz, prima reprezentare este o interpretare a celei de-a doua şi vom spune
că prin aceasta ea este utilizată interpretativ.
Aici, noţiunea centrală este aceea de asemănare a formelor propoziţionale
sau, mai precis, de asemănare interpretativă. Vom spune că două forme propo­
ziţionale se aseamănă din punct de vedere interpretativ dacă implicaţiile lor ana­
litice şi contextuale sînt comune. Asemănarea interpretativă este o noţiune com­
parativă şi susceptibilă de grade. Se pot lua în considerare trei tipuri de situaţii:
(i) Cele două forme propoziţionale nu au în comun nici una dintre implicaţiile
lor: în acest caz vom spune că asemănarea interpretativă este nulă. Un exemplu
de tipul asemănării interpretative nule este situaţia de eşec al comunicării.
(ii) Cele două forme propoziţionale au în comun numai o parte din implicaţiile
lor: asemănarea interpretativă este doar parţială, această situaţie corespunzînd
comunicării obişnuite, normale. Ea este reprezentată de comunicarea nonliterală
şi, între altele, de tropi în general, şi de metaforă în special.
(iii) Comunicarea literală corespunde acelei situaţii extreme, şi de excepţie, în
care formele propoziţionale au în comun toate implicaţiile lor analitice şi con­
textuale. Comunicarea literală nu este considerată superioară din punct de vedere
calitativ, constituind, de aceea, un caz marcat al comunicării.
Diferitele tipuri de analogie interpretativă pun, deci, în centrul cercetărilor
asupra întrebuinţării limbajului acele cazuri în care asemănarea interpretativă
este parţială, aşa cum se întîmplă în comunicarea nonliterală. Recursul la noţiu­
nea de asemănare interpretativă, ca şi la distincţia dintre utilizarea descriptivă
şi cea interpretativă explică faptul că, în teoria pertinenţei, sensul literal nu are
statut teoretic. Dacă, dimpotrivă, lucrurile s-ar petrece altfel, consecinţa ar fi
că starea obişnuită, normală, a comunicării ar corespunde comunicării literale,
situaţie care, în teoria pertinenţei, constituie un pol extrem al analogiei inter­
pretative.
Următoarea schemă a lui Sperber şi Wilson explicitează această situaţie
generală şi, în mod special, diferenţa dintre descriere şi interpretare:
94 CAPITOLUL 2
3. INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ
A ENUNŢURILOR: FORMA LOGICĂ VERSUS
FORMA PROPOZIŢIONALĂ,
CODIFICAREA ŞI INFERENŢA

P oate părea surprinzător ca, într-o lucrare consacrată pragmaticii, un întreg


capitol să fie consacrat interpretării vericondiţionale a enunţurilor, acest
subiect fiind considerat în mod tradiţional ca ţinînd de semantică. Răspunsul la
acesta obiecţie trece, în ultimă instanţă, prin distincţia dintre forma logică şi
forma propoziţională a unui enunţ.

1. NOŢIUNEA DE FORMĂ LOGICĂ


1.1. NOŢIUNEA DE FORMĂ LOGICĂ ŞI INTRODUCEREA EI ÎN LINGVISTICĂ
Noţiunea de formă logică apare la începutul secolului în lucrările de logică
filozofică ale lui Russell şi Frege. După Russell (1905) şi Frege (1882/1971), forma
logică a unei fraze este o formulă bine formată a unui limbaj formal oarecare,
care corespunde structurii logice subiacente a acestei fraze. Se va observa că există
o deosebire între structura aparentă a frazei şi structura sa logică, aşa cum se
manifestă ea în forma logică. Forma logică determină condiţiile de adevăr ale
frazei şi permite să i se atribuie acesteia o valoare de adevăr.
La începutul anilor '70, noţiunea de formă logică a fost introdusă în lin­
gvistică de semantica generativă care propunea ipoteza că structura de adîncime,
noţiune introdusă de gramatica generativă, se reduce pur şi simplu la forma
logică. Transformările sintactice operează direct asupra formei logice, care, în
această optică, se confundă cu structura de adîncime a frazei. Introducerea no­
ţiunii de formă logică are aşadar consecinţe importante: slăbirea şi chiar dispa­
riţia frontierei dintre sintaxă şi semantică. Deşi a avut un important succes, acest
atac contra postulatului autonomiei sintaxei pune totuşi un anumit număr de
probleme, legate de faptul că o formă logică redusă la structura de adîncime a
frazei nu este susceptibilă să fie investită ea însăşi cu valoare de adevăr: acesteia
trebuie să i se adauge cîteva elemente privind în special referinţa. Alt număr de
96 CAPITOLUL 3

probleme sînt considerate în general ca aparţinînd domeniului pragmaticii.


Aşadar, ceea ce pînă la urmă s-a readus în discuţie prin introducerea noţiunii de
formă logică, aşa cum a fost ea propusă de semantica generativă, este nu numai
autonomia sintaxei, ci şi frontiera dintre semantică şi pragmatică. Cu alte cuvinte,
ce trebuie inclus şi ce trebuie exclus din forma logică? Lycan tratează această
problemă într-o lucrare recentă (cf. Lycan 1984) pe care am folosit-o în mare
măsură în acest capitol.

1.2. RELATIVITATEA LA CONTEXT: PROBLEMA REFERINŢEI INDICIALE,


A REFERINŢEI DEMONSTRATIVE ŞI A TERMENILOR VAGI
Limbile naturale folosesc foarte adesea elemente numite indiciale care sînt tot
atît de diverse ca şi deicticele de persoana întîi şi a doua (eu/noi, tu/voi), de timp
(acum, azi, ieri etc), de loc (aici, acolo etc.) şi timpurile verbale. Toate aceste
elemente au drept însuşire comună de a-şi lua sensul numai din uz, şi aceasta
faţă de un reper reprezentat de enunţarea frazei.
NB1: Termenul de enunţare trebuie înţeles aici în sensul lui Ducrot (cf. Ducrot
1980 a), ca un eveniment istoric care are loc într-un moment determinat, într-un
loc determinat şi cu ajutorul unui individ determinat.
NB2: In terminologia lui Milner (cf. Milner 1978, 1982), termenii indiciali nu au
autonomie referenţială în măsura în care ei singuri nu sînt suficienţi ca să-şi determine
referentul. In aceeaşi situaţie sînt şi demonstrativele, care nu au autonomie referenţială
deoarece sînt lipsite de referinţă virtuală, adică de semnificaţie lexicală.

Astfel, pentru a i se putea conferi valoare de adevăr, forma logică trebuie


să cuprindă un indice care are rolul de a relativiza adevărul la un moment şi la
un locutor. Aceasta nu rezolvă însă şi problema demonstrativelor: în momentul
în care vorbitorul indică printr-un termen demonstrativ însoţit de un gest despre
ce vrea să vorbească, adevărul nu mai este relativ numai la vorbitor şi la moment,
ci la vorbitor, la moment şi la obiectul desemnat.
Mai rămîne problema termenilor vagi: într-adevăr, un anumit număr de
expresii referenţiale sau nonreferenţiale nu au o semnificaţie proprie, ci mai
degrabă o semnificaţie care va fi parţial determinată de situaţia de enunţare.
Avem un astfel de exemplu în fraza următoare, care provine dintr-o emisiune umoristică
la postul de radio France Inter:
(1) Şeful, cel adevărat, descinde mai întîi din tatăl lui şef, iar mai tîrziu din maşina R 25
metalizată, însoţită de motociclişti (Claude Villers la "Vrai-faux Journal", la France Inter, 31-3-1992).

Termenul a descinde este luat aici în două accepţiuni succesive: în prima, este vorba despre
accepţiunea biologică care spune că un fiu descinde din tatăl său; în a doua, despre accepţiunea
fizică care exprimă trecerea de la o situaţie dată la o situaţie inferioară.
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 97

Toate aceste elemente, cele indiciale, cele demonstrative, ca şi termenii vagi, p u n


problema referinţei, a legăturii dintre limbaj şi ceea ce exprimă limbajul în uz;
faptul acesta e normal dacă se consideră că valoarea de adevăr a unei fraze depinde
de faptul dacă această frază se verifică sau nu se verifică printr-o stare de lucruri
din lume. Forma logică a unei fraze serveşte tocmai la precizarea condiţiilor de
adevăr, adică a stării de lucruri din lume, dacă aceasta există, şi care verifică fraza
în cauză. D u p ă Lycan, toate acestea au următoarea consecinţă: pentru a fi sus­
ceptibilă să primească o valoare de adevăr, forma logică trebuie să se poată
adapta la întebuinţarea acelei fraze, adică la enunţ, şi ea trebuie relativizată la
un context.
NB: Termenul de context nu este înţeles aici într-un sens tehnic, şi nu are nimic de-a face
cu sensul în care îl utilizează Sperber şi Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1986 a, şi 1989, iar
supra, cap. 2, § 2.2.1 şi infra, cap. 4, § 4.1.1). Aici, termenul desemnează destul de imprecis,
terbuie să recunoaştem, situaţia de enunţare.

1.3. „SEMNIFICAŢIILE SECUNDARE": IMPLICATURILE CONVERSAŢIONALE, IMPLICITĂRILE ŞI


PRESUPOZIŢIILE
Dacă logica clasică nu recunoaşte decît o relaţie implicativă unică şi forte, impli­
caţia materială, studiile asupra limbajului natural i-au adăugat alte fenomene,
"para-logice": implicaturile conversaţionale (în sensul lui Grice 1975), implicitările
(în sensul lui Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989) şi presupoziţiile. Acest adaus îşi
are legitimitatea în apartenenţa acestor "semnificaţii secundare" la semnificaţia
frazei, apartenenţă justificată ea însăşi prin afirmaţia conform căreia a nu sesiza
aceste "semnificaţii secundare" înseamnă a nu înţelege fraza. Iată de ce, problema
care se pune este de a preciza dacă aceste "semnificaţii secundare" sînt de inclus
în forma logică a frazei sau trebuie excluse din aceasta.

1.3.1. Implicaturile conversaţionale


Răspunsul lui Lycan la această problemă privind implicaturile conversaţionale
ale lui Grice este simplu: el constă în a face observabil că implicaturile lui Grice
nu ţin de semnificaţia înţeleasă în sens strict, adică de conţinutul propoziţional
al frazei, ci de întrebuinţarea acesteia cu o anumită intenţie de către locutor.
Exemplul următor permite să se vadă forţa argumentului lui Lycan:
(2) A Ţi-ar plăcea să conduci un Porsche?
B Nu mi-ar plăcea să conduc nici o maşină de lux.
(3) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Porsche.
Se poate considera că implicatura conversaţională vehiculată de (2B) este (3). După cum se vede,
este greu de pretins că (2B) semnifică (3), sau că semnificaţia lui (2B) conţine (3). Trebuie aşadar
să se facă o deosebire între ceea ce face ca o propoziţie să fie adevărată sau falsă şi implicaturile
acestei fraze.
98 CAPITOLUL 3

1.3.2. Implicitările
Problema implicitărilor în accepţia lui Sperber şi Wilson poate primi un răspuns
asemănător. La fel ca implicaturile conversaţionale, ele nu ţin de semnificaţia
frazei şi nu aparţin conţinutului propoziţional al acesteia. Răspunsul lui Lycan
în privinţa lor este poate şi mai convingător, implicitările necorespunzînd întot­
deauna unei intenţii determinate a locutorului.
Să ne întoarcem la exemplul (2). Dacă în terminologia lui Grice (3) este o implicatură con­
versaţională a lui (2B), în terminologia lui Sperber şi Wilson (3) este o implicitare a lui (2B). Dar
nu este singura: (4), (5) şi (6) sînt şi alte implicitări ale lui (2B) care, la fel ca (3), se pot deduce din
(2B), dar care, cu siguranţă, n-au fost intenţionate de B şi sînt mai slab comunicate decît (3):
(4) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Maserati.
(5) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Jaguar.
(6) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Rolls-Royce.
Atragem atenţia, de altfel, că nici Grice şi nici Sperber şi Wilson n-au pretins vreodată că im­
plicaturile conversaţionale ori implicitările trebuie incluse în forma logică a enunţului.

1.3.3. Presupoziţia şi prezumţia lexicală


Rămîne problema presupoziţiei.
Presupoziţia este un fenomen uşor de descris în exemple:
(7) a. Ion s-a lăsat de fumat.
b. Ion fuma.
(8) Ion s-a lăsat de fumat?
(9) Ion nu s-a lăsat de fumat.
(7 a) reprezintă enunţul aşa cum a fost el rostit [sensul exprimat), iar (7 b) reprezintă presupoziţia
sa, conţinutul presupui. Testul pentru presupoziţie este rezistenţa presupoziţiei la diferite modi­
ficări ale frazei, în special trecerea la forma interogativă (ca în (8)) şi negativă (ca în (9)).

Includerea presupoziţiei în forma logică nu are sens decît dacă presupoziţia este
un fenomen semantic, cu repercusiuni asupra aspectelor vericondiţionale ale
frazei, şi nu un simplu fenomen pragmatic.
NB: Sînt aici două aspecte antagonice: reluînd exemplul (7), ori se consideră că dacă
(7 b) este fals, atunci şi (7 a) este fals (aceasta este poziţia lui Russel 1905); ori se consideră
că dacă (7 b) este fals, atunci (7 a) nu mai are valoare de adevăr (aceasta este poziţia lui
Strawson 1977, cf. infra, cap. 8, § 1.1.3).

Ca şi alte lucrări anterioare (cf. mai ales Wilson 1975 şi Kempson 1975), Lycan
atacă noţiunea de presupoziţie semantică. După el, este într-adevăr de necon­
ceput a face să depindă adevărul unei propoziţii date de adevărul unei alte pro­
poziţii oarecare contingente, ceea ce ar fi cazul în prima ipoteză de mai sus. Pe
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 99

de altă parte - în optica sa în care forma logică este echivalentă cu structura de


adîncime - o frază care ar fi deposedată de valoarea de adevăr ar fi agramaticală,
ceea ce ar însemna, dacă se acceptă a doua ipoteză, că gramaticalitatea unei fraze
poate depinde de fapte petrecute în lume, ipoteză care este inadmisibilă.
Soluţia lui Lycan constă în înlăturarea noţiunii de presupoziţie, în favoarea
noţiunii de prezumţie lexicală.
După afirmaţia lui Lycan, noţiunea de prezumţie lexicală este foarte apropiată de no­
ţiunea de implicatură convenţională a lui Grice. O prezumţie lexicală are următoarele însuşiri:
(a) nu este anulabilă, aşa cum o arată următorul exemplu:
(10) ?? Ion s-a lăsat de fumat, dar n-a fumat niciodată.
(b) este detaşabilă în sensul lui Grice (adică este asociată cuvîntului
însuşi şi nu semnificaţiei acestuia);
(c) nu este calculabilă.

1.3.4. Două tipuri de gramaticalitate


Lycan face ipoteza că structura de adîncime a enunţului, adică, în optica sa,
forma logică a acestuia, nu reprezintă singura intrare a constituentului transfor-
maţional, care ar opera astfel asupra structurii de adîncime şi asupra prezumţiilor
lexicale în acelaşi timp. Aceste prezumţii factuale fac obiectul unui proces trans-
formaţional de lexicalizare care se poate adeveri greşit. Trebuie aşadar deosebite
două nivele de gramaticalitate:
(i) gramaticalitate în sens larg, conform căreia o frază este gramaticală dacă i se
atribuie o interpretare semantică, indiferent dacă a fost sau nu lexicalizată corect;
(ii) gramaticalitate în sens restrîns, conform căreia o frază este gramaticală dacă
este gramaticală în sens larg şi lexicalizată corect, în acelaşi timp.
Vom observa aici că gramaticalitatea în sens larg poate fi determinată pentru o
frază în afara utilizării ei, pe cînd gramaticalitatea în sens restrîns nu poate fi
determinată decît în uz. E de la sine înţeles că gramaticalitatea care ţine de forma
logică este gramaticalitatea în sens larg.

1.4. PERFORMATIVELE EXPLICITE, PERFORMATIVELE NONEXPLICITE ŞI ACTELE DE


VORBIRE INDIRECTE
1.4.1. Ipoteza performativă şi performadoxur
Ultimul fenomen pragmatic de importanţă abordat de Lycan este acela al perfor-
mativelor: problema principală este ipoteza performativă (cf. Ross 1970) care,
dacă este exactă, obligă la tratareaperformativelor nonexplicite în acelaşi mod ca
şi performativele explicite (şi invers).

* paradoxul analizei performative [NT],


100 CAPITOLUL 3

Noţiunea de perforrrtativ provine din teoria actelor de vorbire dezvoltată de Austin (cf.
Austin 1970), apoi de Searle (cf. Searle 1972, cf. şi supra, cap. 1, § 2). In primul stadiu al teoriei,
o frază este considerată performativă dacă un act este îndeplinit prin însăşi enunţarea sa, ca în
exemplul (11):
(11) Promit că voi veni mîine.
Rostind (11), locutorul îndeplineşte un act ilocuţionar de promisiune. In dezvoltările ulterioare
ale teoriei actelor de vorbire, orice frază îndeplineşte un act ilocuţionar prin simplul fapt de a fi
gramaticală şi enunţată. In exemplul (12), locutorul îndeplineşte un act ilocuţionar de aserţiune:
(12) Plouă.
In acest nou stadiu al teoriei, (11) este un performativ explicit, (12) un performativ nonexplicit.
Ross, un sintactician generativist, a avansat o ipoteză (1970) care permite nu numai legitimarea
sintactică a extinderii performativităţii la frazele nonexplicite, dar şi unificarea tuturor frazelor
din punct de vedere sintactic. După Ross, toate frazele comportă în structura lor de adîncime
ceea ce el numeşte o prefaţă performativă, care se poate menţine sau care poate fi elidată din
structura de suprafaţă; primul caz corespunde performativelor explicite, iar al doilea celor
nonexplicite. Conform acestei ipoteze, cunoscută sub numele de ipoteza sau analiza performativă,
o frază ca (12) are o structură de adîncime de tipul (13):
(13) Afirm că plouă.
Aşadar, performativele explicite şi nonexplicite trebuie tratate în acelaşi mod.

Dacă acceptăm ipoteza performativă, înseamnă că în structura sa de


adîncime, adică în forma sa logică, orice frază are o prefaţă performativă. Insă,
aşa cum observă Lycan, acest fapt produce performadoxul: valoarea de adevăr a
unei fraze declarative nu mai corespunde, într-adevăr, verificării printr-o stare
de fapt din lume, ci, pur şi simplu, faptului enunţării sale.
In versiunea sa completă, aşa cum o dă Lycan (cf. Lycan 1984), perfor­
madoxul se enunţă astfel:
1. Dacă analiza performativă este corectă, fiecare frază corectă a limbii franceze
conţine la nivelul structurii sale de adîncime un verb performativ care o
determină.
2. Dacă la nivelul structurii sale de adîncime orice frază conţine un verb per­
formativ care nu este interpretat din punct de vedere semantic, atunci ea însăşi
este neinterpretabilă.
3. Dacă la nivelul structurii sale de adîncime orice frază conţine un verb per­
formativ care este interpretat din punct de vedere semantic, înseamnă că i se
atribuie condiţii incorecte de adevăr.
4. Dacă analiza performativă este corectă, atunci ori frazele sînt neinterpretabile,
ori li se atribuie condiţii de adevăr incorecte.
5. Este intolerabilă fiecare dintre aceste consecinţe.
4 " " ' . " ^ '"

INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALA A ENUNŢURILOR 101

Intr-o primă etapă, aceasta îl conduce pe Lycan spre abandonarea ipotezei seman­
ticii generative conform căreia structura de adîncime şi forma logică sînt
echivalente. In structura de adîncime, va trebui făcută o distincţie între forma
logică şi prefaţa performativă. S-ar ajunge, cu alte cuvinte, la următoarea situaţie:
formă logică = structură de adîncime - prefaţă performativă

NB: Această propunere se înscrie în cel mai pur spirit searlian. Să ne amintim că Searle
(cf. Searle 1972) distinge într-un enunţ forţa ilocuţionară a enunţului, reprezentată
lingvistic prin indicatorul forţei ilocuţionare, de conţinutul propoziţional, reprezentat
prin indicatorul de conţinut propoziţional. Pentru exemplul (11), indicatorul forţei
ilocuţionare corespunde lapromit, iar indicatorul conţinutului propoziţional, la voi veni
mîine. Totuşi, atunci cînd fraza nu conţine o prefaţă performativă explicită, Searle - şi în
aceasta constă principala diferenţă - nu postulează existenţa unei prefeţe performative
implicite în structura de adîncime, ci spune că indicatorul forţei ilocuţionare este în acest
caz însăşi forma sintactică a frazei: declarativă şi la indicativ pentru (12), de exemplu.

Se pune aşadar problema rolului pe care îl îndeplineşte prefaţa performativă.


Care este utilitatea sa dacă ea nu contribuie la forma logică a enunţului, adică la
condiţiile sale de adevăr, şi deci nu este interpretată semantic?
Mai este, însă, o altă problemă: prezenţa, în fraze în care nu există prefaţă performativă
explicită, a unor adverbiale {săfiu sincer, la drept vorbind, pentru că mă întrebi etc.) care, fără doar
şi poate, primesc o interpretare semantică:
(14) Să fiu sincer, mă plictiseşti.
(15) Pentru că mă întrebi, te părăsesc.
Aceste adverbiale indică limpede prezenţa unui verb performativ în structura de adîncime şi
tocmai de aceea, este greu să se pretindă că adverbialul se interpretează semantic, pe cînd verbul
pe care îl modifică, nu. Cu toate acestea, încorporarea verbului şi a adverbului în forma logică
ne conduce din nou la performadox.

Părerea lui Lycan este că trebuie să se renunţe la ipoteza performativă conform


căreia orice frază gramaticală enunţată comportă în structura sa de adîncime o
prefaţă performativă şi să se facă o distincţie între fraze cu performative explicite
sau adverbiale şi fraze fără performativ explicit. Performadoxul nu mai rămîne
atunci valabil decît pentru performativele explicite, iar pentru alte fraze nu.
Soluţia trece prin analiza paratactică, conform căreia atunci cînd se enunţă o
frază de forma "afirm căp", complementul săup este, ipsofacto, el însuşi enunţat
şi implică p. Aserţiunea poate fi atunci din nou tratată satisfăcător.
Să reluăm exemplul (12)-(13) şi să presupunem că ceea ce s-a enunţat a fost (13):
(12) Plouă.
(13) Afirm că plouă.
102 CAPITOLUL 3

Dată fiind enunţarea lui (13), este enunţat şi (12), şi implică Plouă. Fraza (13) are, aşadar, două
seturi de condiţii de adevăr: un set care corespunde formei logice a enunţului (13) şi include prefaţa
performativă explicită, şi un alt set de condiţii de adevăr care corespund formei logice a enunţu­
lui (12).
De ce nu ar fi aplicabil acest tratament dacă ipoteza performativă s-ar revela exactă? Să
reluăm exemplele (12) şi (13). Se enunţă (13). I se aplică analiza paratactică şi se admite că, ipso
facto, a fost enunţat şi (12). In ipoteza performativă însă, (12) şi (13) au aceeaşi formă logică, ce
include prefaţa performativă, pe aceea din (13). Ipoteza performativă interzice aşadar aplicarea
cu succes a analizei paratactice.

Trebuie oare atunci abandonată ideea fundamentală a teoriei actelor de


vorbire, aceea a celui de-al doilea Austin şi a lui Searle, conform căreia în orice frază
gramaticală enunţată se îndeplineşte un act ilocuţionar? Desigur că nu, iar aici
Lycan se întoarce la ideile lui Searle: indicatorii de forţă ilocuţionară sînt perfor-
mativele explicite la persoana întîi; în absenţa lor, aceştia vor fi forma frazei (im­
perativă, declarativă, interogativă etc), modul verbal şi alţi indici de acelaşi tip.

1.4.2. Actele de vorbire indirecte


Toate acestea ridică, însă, o altă problemă, aceea a actelor de vorbire indirecte.
Un act de vorbire indirect se defineşte prin faptul că o frază al cărei indicator al
forţei ilocuţionare indică o forţă ilocuţionară dată este de fapt folosită cu o forţă
ilocuţionară complet diferită:
(16) Poţi să-mi dai sarea?

Astfel, (16), prin forma sintactică pe care o are, ar trebui să deţină forţa ilocuţionară a unei cereri
de informaţie. Or, (16) este aproape întotdeauna folosit ca o cerere, cu forţa ilocuţionară corespun­
zătoare acesteia.

Modul de a pune problema este, deci, simplu: dacă forţa ilocuţionară a unui enunţ
este determinată de indicatorul de forţă ilocuţionară, cum se face atunci că o frază
cu un indicator de forţă ilocuţionară dat poate fi folosit cu o forţă ilocuţionară
care nu este forţa ilocuţionară corespunzătoare? Soluţia lui Lycan constă în
distincţia pe care o face între trei tipuri de acte de vorbire indirecte, ce se repar­
tizează pe un continuum care merge de la indirecţia cea mai mare la direcţia cea
mai mare:
(i) frazele care pot fi folosite în mod indirect;
(ii) frazele care au în mod normal o forţă indirectă;
(iii) frazele care pot fi folosite numai indirect.
Cele trei tipuri corespund respectiv exemplelor (17), (18) şi (19):
(17) In faţa unei ferestre deschise: „E cam frig aici".
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 103

(18) Poţi să-mi dai sarea?

(19) Poţi să-mi dai sarea, te rog?

Forţa ilocuţionară a unei fraze de primul tip se determină, după Grice, recur-
gîndu-se la o implicatură conversaţională, cea a unei fraze de tipul al doilea,
după Morgan, printr-o convenţie de întrebuinţare, iar cea a unei fraze de tipul
al treilea, printr-o convenţie de întrebuinţare ca cele ale lui Morgan, întărită de
o expresie convenţională cum este te rog.
NB: Noţiunea de convenţie de uz este dezvoltată de Morgan (cf. Morgan 1978) pornind
de la o observaţie a lui Searle. Deosebirea dintre convenţie de sens şi convenţie de uz este
indicată limpede prin faptul că o convenţie de uz nu schimbă sensul expresiei căreia i se
aplică şi nu o transformă într-o expresie idiomatică. Altfel spus, dacă ne întoarcem la
exemplul (18), faptul că (18) este folosit în mod normal pentru a formula o cerere se
datorează unei convenţii de uz, dar aceasta nu aduce nici o modificare sensului din
enunţul (18).

1.5. FORMĂ LOGICĂ ŞI STRUCTURĂ DE ADÎNCIME


Pe scurt, se pune întrebarea, conform teoriei lui Lycan, dacă forma logică este
echivalentă cu structura de adîncime. Răspunsul pare să fie afirmativ: forma
logică a frazei, după Lycan, este structura de adîncime relativizată la un con­
text, într-un sens care, pentru acest termen, rămîne destul de vag. In această
optică, structura de adîncime care corespunde formei logice a enunţului exclude
prezumţiile lexicale (cf. supra § 1.3.3.). Ea mai exclude şi forţa ilocuţionară a
frazelor care nu sînt performative explicite, ca şi forţa ilocuţionară a actelor de
vorbire indirecte (cf. supra § 1.4). Cu toate acestea, prezumţiile lexicale şi forţa
ilocuţionară trebuie tratate la un nivel lingvistic, iar Lycan prevede că structura
de adîncime nu este singurul material asupra căruia se aplică transformările sin­
tactice (să ne amintim că Lycan se situează în perspectiva unei analize lingvistice
de tip generativ). Componenta transformaţională se aplică aşadar structurii de
adîncime, dar şi prezumţiilor lexicale şi forţei ilocuţionare. In acest sens, forma
logică corespunde analizei semantice a frazei, dar nu epuizează interpretarea
enunţului.

2. FORMĂ LOGICĂ, CODIFICARE ŞI INFERENŢĂ


2.1. DOUĂ SENSURI ALE CUVÎNTULUI SEMANTICĂ
Se va observa că forma logică, aşa cum este concepută de Lycan, şi în condiţiile
în care corespunde analizei semantice a frazei, eşuează nu numai în a-i acorda
acesteia o interpretare completă, ci şi în a-i specifica în întregime condiţiile de
adevăr din uz. Astfel, dacă forma logică a frazei conferă acesteia o analiză semăn-
104 CAPITOLUL 3

tică în sens lingvistic, ea nu îi poate oferi şi o analiză semantică în sens filozofic.


Trebuie distinse, într-adevăr, două sensuri ale cuvîntului semantică:
(i) In primul sens, sensul lingvistic, termenul semantică desemnează analiza
semnificaţiei aşa cum este ea oferită de codul limbii.
(ii) In al doilea sens, sensul filozofic, termenul semantică desemnează condiţiile
de adevăr ale unei fraze, iar semnificaţia frazei este echivalentă cu aceste condiţii
de adevăr, fie că ele au fost obţinute pornind numai de la codul lingvistic, fie
prin adjoncţiunea de elemente contextuale.
Astfel, dacă forma logică, aşa cum este concepută de Lycan, corespunde
unei analize semantice complete în sens lingvistic, ea nu corespunde unei analize
semantice complete în sens filozofic.
Lycan s-ar putea aici apăra făcînd să intervină noţiunea de relativitate la un context. Dar,
pe lîngă imprecizia noţiunii de context, trebuie remarcat că această noţiune pare să se reducă, în
concepţia lui Lycan, la situaţia obiectivă în care se enunţă fraza. Or, nu este deloc greu să se arate
că un astfel de context ar fi insuficient, în special pentru elementele referenţiale transfrastice de
tip anaforic.
Să luăm în considerare exemplul (20):
(20) a. Petre şi-a pierdut pălăria.
b. (El) Crede că i-a furat-o cineva la serviciu.
In (20 b), există pronume personale de persoana a treia, care sînt anaforicele el, i, o. Structura de
adîncime este o noţiune lingvistică ce respectă frontierele domeniului frazai. Altfel spus, structura
de adîncime din (20 b) nu va putea spune nimic în plus despre referinţa anaforicelor din (20 b)
decîţ că (el) din principală poate fi coreferenţial cu i din subordonată. Structura de adîncime nu
va spune nimic despre referentul acestor diferite anaforice, întrucît antecedentele lor se află în
afara domeniului acesteia. Altfel spus, forma logică pentru (20 b), dacă este echivalentă cu structura
de adîncime, nu va putea determina referenţii anaforicelor în cauză, iar recurgerea la context,
aşa cum este el înţeles de Lycan, nu-i va fi de ajutor în acest sens, căci ei nu se află în situaţia de
enunţare.

Aşadar, prin specificarea condiţiilor de adevăr ale unei fraze, există ceva
în plus faţă de forma logică în sensul pe care i-1 acordă Lycan, chiar dacă aceasta
este relativizată la un context.

2.2. REFERINŢĂ, VERICONDIŢIONALITATE ŞI PROCEDURĂ


Distanţa care există între forma logică în sensul lui Lycan şi specificarea completă
a condiţiilor de adevăr ale unei fraze ţine de unele expresii referenţiale a căror
listă poate fi dată: termenii indiciali, demonstrativele, anaforicele (transfrastice)
şi termenii vagi. Toate aceste expresii referenţiale au în comun următoarea carac­
teristică: semnificaţia lor lexicală nu este suficientă pentru determinarea refe-
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 105

rentului lor. Altfel spus, ele sînt lipsite de autonomie referenţială (cf. infra cap.
13), iar acest aspect le opune altor expresii referenţiale, cum sînt expresiile defi­
nite sau nondefinite şi numele proprii.
NB: O descripţie definită este o expresie nominală introdusă de un articol hotărît, iar
o descripţie nondefinită este o expresie nominală introdusă de un articol nehotărît,
respectiv în (21) şi în (22):

(21) Pisica neagră cumpărată de Anne Reboul în 20 mai 1992.

(22) O pisică neagră.

Alături de distincţia dintre semnificaţie vericondiţională şi semnificaţie


nonvericondiţională, trebuie introdusă aici distincţia dintre semnificaţie descrip­
tivă şi semnificaţie procedurală. Expresiile referenţiale care, ca şi descripţiile defi­
nite şi nondefinite, au o semnificaţie lexicală suficientă pentru a le determina
referentul, au, deci, prin aceasta, o autonomie referenţială şi ţin, în mod evident,
de semnificaţia descriptivă. Cît despre expresiile referenţiale lipsite de autonomie
referenţială (indiciale, demonstrative, anaforice şi termeni vagi), acestea ţin de
semnificaţia procedurală (cf. supra Introducere, § 1.2.2).
Se poate spune despre un termen că ţine de semnificaţia procedurală atunci cînd ceea ce
îi este ataşat în mod convenţional, lingvistic, este nu o semnificaţie lexicală, ci un ansamblu de
instrucţiuni numit procedură. Un exemplu simplu ar fi pronumele de persoana întîi: eu nu are
drept semnificaţie descriptivă individul care enunţă {raza aceasta, sau o altă formulă echivalentă.
Dacă ar fi aşa, eu şi individul care enunţă această frază ar fi într-adevăr sinonime şi substituibile
în toate contextele lingvistice, ceea ce nu este cazul. Formula individul care enunţă această frază
nu este deci semnificaţia lexicală, descriptivă, a lui eu, ci numai descrierea procedurii care se
ataşează lui eu şi care permite să se atribuie acestuia un referent (cf. infra, cap. 12, § 3.1).

Există tendinţa de a se considera că distincţia dintre semnificaţia veri­


condiţională şi semnificaţia nonvericondiţională şi distincţia dintre semnificaţia
descriptivă şi semnificaţia procedurală îşi împart cîmpul semnificaţiei în mod
analog. La fel, se consideră în general că semnificaţia vericondiţională şi des­
criptivă corespunde lingvisticii în sens restrîns, adică aspectelor codice ale
limbajului, pe cînd semnificaţia nonvericondiţională şi semnificaţia pro­
cedurală ar corespunde pragmaticii. Această afirmaţie trebuie de fapt nuanţată:
pe de o parte, procedurile fac obiectul unor codificări lingvistice şi sînt ataşate
lexical cuvîntului, chiar dacă ele nu constituie, în sens propriu, semnificaţia
lexicală; pe de altă parte, procedurile ataşate termenilor referenţiali nonautonomi
contribuie la determinarea semnificaţiei vericondiţionale a frazei, întrucît
permit atribuirea de referenţi acestor termeni. Ar însemna atunci că, cel puţin
pentru acest caz, semnificaţia procedurală a acestor termeni ar ţine numai de
lingvistică în sens restrîns? Nici într-un caz, deoarece aceste proceduri au drept
106 CAPITOLUL 3

intrări componente ale cotextului lingvistic care depăşesc domeniul frazei, şi


elemente din situaţia de enunţare, fapt ce le conferă statut de proceduri prag­
matice. Cu alte cuvinte, determinarea semnificaţiei vericondiţionale a unei fraze
trece prin analiza lingvistică a frazei, dar trece şi printr-o analiză pragmatică
parţială a frazei (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989, şi Wilson şi Sperber 1990).

2.3. PRAGMATICĂ ŞI VERICONDIŢIONALITATE

Tocmai am văzut că determinarea condiţiilor de adevăr ale unui enunţ nu se


poate face printr-un proces semantic codic. Mai sînt necesare în plus unul sau
mai multe procese pragmatice, în special acelea care determină atribuirea refe­
renţilor. Dar legitimitatea tratării elementelor vericondiţionale într-un cadru
pragmatic poate fi pusă la îndoială.
Să ne amintim într-adevăr că anumite curente actuale ale pragmaticii,
dintre care cel mai reprezentativ este cel al pragmaticii integrate a lui Ducrot,
resping cu hotărîre orice ipoteză conform căreia limbajul are drept scop a repre­
zenta realitatea (cf. supra, cap. 2 şi infra, cap. 10 şi 11). Pragmatica integrată, care
ţine de lingvistica structuralistă, adoptă postulatul de bază al acesteia, adică acela
al independenţei dintre limbaj şi realitate, al autonomiei limbajului. Prin postu­
larea autonomiei enunţării, ea merge şi mai departe, afirmînd că orice act de
enunţare este autoreferenţial. In această optică, problematica analizei vericon­
diţionale a enunţurilor nu mai prezintă nici un interes.
NB: Se va observa că postulatul autonomiei enunţării îl conduce pe Ducrot la modificarea
teoriei actelor de vorbire: un act de limbaj nu are efect asupra realităţii, aşa cum nici
locutorul său nu are intenţia să transforme realitatea prin enunţarea acestuia. Enunţarea
unui act de limbaj mai degrabă pretinde să transforme realitatea, în timp ce singurul său
efect este iusiv, ţine de legal, şi nu de real.

2.3.1. Cazul minciunii


Toată problema depinde aşadar de validitatea postulatului autonomiei enunţării.
Dacă acest postulat este valid, atunci nici limbajul ,şi nici întrebuinţarea sa n-au
nimic de-a face cu realitatea stărilor de lucruri din lume. Este interesant, în acest
sens, să observăm un fenomen a cărui natură este, desigur, pragmatică: min­
ciuna. Cînd un vorbitor produce un enunţ mincinos, el o face în virtutea mai
multor intenţii, dintre care principala este aceea de a-1 convinge pe interlocutor
că propoziţia exprimată de enunţul său, şi pe care vorbitorul o crede falsă, este
adevărată. Pentru a obţine acest rezultat (atenţie, de natură perlocuţionară),
locutorul enunţă o frază care, cel mai adesea, are o forţă ilocuţionară declarativă
de aserţiune sau de afirmaţie.
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALA A ENUNŢURILOR 107

NB: Austin deosebeşte între actele de limbaj actele locuţionare, care corespund faptului
de a spune ceva, actele ilocuţionare, corespunzătoare actului realizat în momentul vorbirii
(ordinul, botezul, promisiunea etc), şi actele perlocuţionare, care se realizează prin
vorbire (minciuna sau convingerea, de exemplu)(cf. Austin 1970 şi supra, cap. 1, § 2.1).

Se poate oare într-adevăr afirma că în minciună intenţiile locutorului sau actul


pe care îl îndeplineşte efectiv n-au nimic de-a face cu realitatea ori cu valoarea
de adevăr a enunţului? Dimpotrivă, este absolut crucial pentru actul de vorbire
a, minţi ca locutorul să creadă fraza pe care o pronunţă falsă, la fel cum, pentru
succesul acestui act de limbaj, este crucial ca interlocutorul să o creadă adevărată.
Să luăm în considerare exemplul următor:

(23) Măria, care are şaizeci de ani, îi răspunde Luciei la o întrebare legată de vîrsta
ei: "Am patruzeci şi cinci de ani."
In acest exemplu, Măria crede că are şaizeci de ani. Enunţînd (23), ea intenţionează să o facă pe
Lucia să creadă că are patruzeci şi cinci. Altfel spus, ea crede că (23) este fals şi vrea ca Lucia să
creadă, prin intermediul enunţării frazei (23), că (23) este adevărat.

Sînt interesant de examinat fundamentele teoretice ale ideii conform căreia


limbajul nu trebuie să facă obiectul unei analize vericondiţionale. Această idee
a prins rădăcini în teoria actelor de vorbire, în special în momentul în care
noţiunea de act ilocuţionar s-a extins la ansamblul enunţurilor.

2.3.2. Vericondiţionalitatea şi teoria actelor de vorbire


Teoria actelor de vorbire a apărut ca reacţie la postulatul descriptiv, pe care
Austin 1-a numit iluzia descriptivă. Conform acestui postulat, toate frazele de­
clarative au valoare de adevăr. Austin a adus argumente împotriva iluziei descrip­
tive, observînd că numeroase fraze declarative servesc de fapt nu la descrierea
realitatăţii, ci la efectuarea unor acte foarte diferite, cum ar fi a promite, a da un
ordin, a declara război etc. A extins apoi această constatare la ansamblul frazelor
gramaticale enunţate. Se ajunge aşadar la concluzia că, dacă limbajul nu serveşte
la descrierea realităţii, o analiză vericondiţională a frazelor nu-şi are rostul.
Să observăm că cele două argumente de la care a plecat teoria actelor de limbaj, postulatul
descriptiv şi constatarea întrebuinţării nondescriptive a frazelor sînt amîndouă, pe de o parte,
adevărate, însă, pe de altă parte, ele nu aparţin aceluiaşi registru de comentariu asupra limbajului.
Postulatul descriptiv, pe care l-am putea formula ca Toate frazele declarative sînt adevărate sau false,
ţine de metafizică. Cît despre constatarea uzului nondescriptiv al frazelor, acesta ţine de teoria
actelor de vorbire, adică de o altă ramură a filozofiei, care a stat în largă măsură la baza prag­
maticii. Altfel spus, faptul că toate frazele declarative sînt adevărate ori false nu poate fi pus la
îndoială de faptul că toate frazele declarative pot fi folosite pentru a face altceva decît a descrie
lumea. Ceea ce înseamnă că o frază declarativă este adevărată sau falsă şi că, în acelaşi timp, ea
poate fi întrebuinţată pentru a efectua un act ilocuţionar.
1C8 CAPITOLUL 3

2.3.3. Valoarea de adevăr a enunţurilor şi folosirea lor


Deci, dacă valoarea de adevăr care poate fi atribuită unei fraze este o problemă
metafizică fără legătură cu întrebuinţarea posibilă a acelei fraze, determinarea
condiţiilor de adevăr ale frazei în cauză nu prezintă interes. Dar problema nu
este atît de simplă. Să ne întoarcem la subiectul minciunii. Atunci cîndun
vorbitor produce un enunţ mincinos, el enunţă o frază care, în general, are o
forţă ilocuţionară declarativă şi un conţinut propoziţional pe care vorbitorul îl
crede fals. Iar locutorul îl crede fals pentru că este capabil să-1 interpreteze
semantic, adică este în stare să determine condiţiile de adevăr ale acestei
fraze. E posibil ca el să se înşele în privinţa valorii de adevăr a conţinutului
propoziţional, dar faptul de a-1 crede adevărat ori fals nu este totuşi posibil decît
pe baza condiţiilor de adevăr şi ale propriilor sale convingeri asupra lumii, şi în
special asupra existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt care să-1 verifice. Pe
de altă parte, un vorbitor care produce un enunţ mincinos are anumite intenţii:
să producă un enunţ declarativ cu un conţinut propoziţional dat; să-1 facă pe in­
terlocutor să creadă că el crede că acest conţinut propoziţional este adevărat; să-
1 facă pe interlocutor să creadă că acest conţinut propoziţional este adevărat. Cel
puţin ultimele două intenţii presupun că interlocutorul va produce o analiză
semantică a frazei care îi va permite să determine condiţiile de adevăr ale con­
ţinutului propoziţional al frazei. Altfel spus, determinarea condiţiilor de adevăr
ale unei fraze declarative nu dă un răspuns doar problemei metafizice a valorii
de adevăr a frazei, ci este parte integrantă a procesului interpretării acesteia.
Astfel, determinarea completă a condiţiilor de adevăr trece prin procese
pragmatice şi face parte în acelaşi timp din procesul lingvistic şi pragmatic al
interpretării enunţului.

3. FORMĂ LOGICĂ VERSUS FORMĂ PROPOZIŢIONALĂ


Faptul că sînt necesare unele procese pragmatice pentru determinarea completă
a condiţiilor de adevăr conduce la analiza poziţiei lui Lycan privind forma logică:
trebuie oare continuată postularea echivalenţei formei logice şi a structurii de
adîncime a enunţului în condiţiile în care structura de adîncime nu este suficientă
pentru determinarea completă a condiţiilor de adevăr nici atunci cînd este relati­
vizată la un context? In alţi termeni, ce motive ar exista să se considere că forma
logică a enunţului corespunde structurii de adîncime îmbogăţite cu diverse
specificări care determină condiţiile de adevăr complete ale enunţului, şi nu pur
şi simplu structurii de adîncime?
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 109

3.1. FORMA LOGICĂ: SEMANTICĂ LINGVISTICĂ SAU SEMANTICĂ FILOZOFICĂ?


Să admitem că se introduc în forma logică a enunţului, în afară de structura de
adîncime, diferite precizări, în special referenţiale, pe care le furnizează procesele
pragmatice. Noţiunea de formă logică nu va mai ţine atunci doar de semantica
lingvistică, ci de semantica filozofică. Consecinţa este următoarea: în această
optică, forma logică nu mai poate fi dată pentru o frază în afara întrebuinţării
ei, ci numai pentru o frază în uz. Cu alte cuvinte, se elimină din semantica
lingvistică noţiunea de hors emploi "în afara întrebuinţării" care îi permite să dea
o formă contribuţiilor pe care le aduce decodarea enunţului la determinarea
condiţiilor de adevăr. Pe de altă parte, ne întoarcem la problema teoretică impor­
tantă a raportului dintre sintaxă şi semantică: dacă forma logică nu mai este
structura de adîncime, atunci sintaxa şi semantica întreţin legături mai laxe decît
s-ar dori, fără să fie totuşi complet disociate. In fine, a deschide noţiunea de formă
logică rezultatelor proceselor pragmatice înseamnă a interzice să se facă vreo
deosebire între condiţiile de adevăr care provin din decodarea lingvistică a enun­
ţului şi cele care provin din interpretarea sa pragmatică. Din toate aceste mo­
tive, Lycan doreşte, pe bună dreptate, să limiteze forma logică la structura de
adîncime. Să însemne oare aceasta că, din punctul său de vedere, noţiunea de
formă logică nu ţine decît de semantica lingvistică? In mod foarte evident, nu.
Chiar dacă nu este suficientă singură pentru specificarea condiţiilor de adevăr
ale enunţului, forma logică contribuie la aceasta şi, în acest sens, ţine de semantica
filozofică. Astfel, chiar dacă se mărgineşte la aspectele lingvistice ale vericon-
diţionalităţii, noţiunea de formă logică aparţine totuşi semanticii filozofice.

3.1.1. Arhitectura procesului interpretativ


In teoria lui Sperber şi Wilson, care adoptă aici tezele lui Fodor (cf. Fodor 1986),
procesul interpretativ este un proces ierarhizat.
NB: Fodor este apărătorul unei concepţii ierarhizate a funcţionării cerebrale: datele
percepţiei sînt tratate de moduli specializaţi care furnizează un input sistemului central
nespecializat.

Mai întîi, enunţul este tratat de către transductori; aceştia îi conferă o formă
care face enunţul accesibil proceselor cerebrale. Apoi el este tratat de modulul
lingvistic specializat, care corespunde domeniilor acoperite în mod tradiţional
de fonologie, sintaxă şi semantică. Acest modul lingvistic furnizează forma logică
a enunţului, adică o suită structurată de concepte. Forma logică a enunţului
serveşte în continuare drept input procesului pragmatic de interpretare, care
corespunde exploatării nespecializate a enunţului de către sistemul central al
gîndirii. Interpretarea pragmatică se face pe calea unui sistem deductiv care îşi
110 CAPITOLUL 3

ia drept premise pe de o parte forma logică a enunţului, iar pe de altă parte


contextul. Contextul este constituit din propoziţii care corespund unor infor­
maţii luate din anturajul fizic al interlocutorului, din interpretarea enunţurilor
imediat anterioare şi din informaţii conţinute în cunoştinţele pe care le are
interlocutorul asupra lumii, cunoştinţe care devin accesibile cu ajutorul con­
ceptelor formei logice.
Vom avea, deci, un sistem cu două etaje:
(i) modulul lingvistic, care acoperă domeniile fonologiei, sintaxei şi semanticii,
şi care furnizează forma logică a enunţului;

(ii) sistemul central, care îşi ia drept sarcină interpretarea pragmatică a enunţului,
dînd interpretarea completă a acestuia şi, deci, forma sa propoziţională.
Astfel, distincţia formă logică/formă propoziţională corespunde, în arhitectura
însăşi a sistemului de interpretare, unei distincţii dintre modulul lingvistic şi
sistemul central. Forma logică este rodul procesului specializat al modulului
lingvistic, iar forma propoziţională este rodul proceselor nespecializate ale siste­
mului central. Aceasta permite şi explicarea caracterului incomplet al formei
logice.

3.2. CONDIŢII DE ADEVĂR ŞI FORMĂ PROPOZIŢIONALĂ

Am văzut că forma logică a enunţului trebuie să se mărginească la condiţiile


de adevăr care provin din procesul lingvistic de interpretare a enunţului. Se poate
adăuga un ultim argument în favoarea acestei decizii: procesele lingvistice şi
procesele pragmatice nu sînt identice, iar deosebirea dintre ele este indispensabilă
descrierii interpretării complete (lingvistice şi pragmatice) a enunţurilor. Rămîne
însă o problemă: dacă forma logică nu conţine toate condiţiile de adevăr ale
enunţurilor, care este statutul ansamblului acestor condiţii de adevăr, al celor
care provin din forma logică, şi al celor care provin din interpretarea pragmatică?
Intr-un mod perfect compatibil cu poziţia lui Lycan, Sperber şi Wilson propun
să se numească formă logică rezultatul procesului de prelucrare lingvistică a
enunţului, şi să rezerve termenul de formă propoziţională rezultatului prelucrării
complete a enunţului, lingvistice şi pragmatice. Trecerea pragmatică de la forma
logică la forma propoziţională se numeşte îmbogăţirea formei logice. Astfel,
determinarea formei prepoziţionale, pornind de la forma logică a frazei dată de
analiza lingvistică a acesteia, este un proces pragmatic care ţine de interpretarea
pragmatică a frazei.
înainte de a preciza amănuntele acestui proces, trebuie să ne întoarcem
la problema actelor de limbaj: dacă, într-adevăr, forma propoziţională a enunţului
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 111

corespunde formei sale logice îmbogăţite cu rezultatele procesului pragmatic al


interpretării enunţurilor, nu riscăm oare să ne întoarcem la problema denunţată
de Lycan sub numele de performadox?

3.2.1. Reapariţia performadoxului


Să ne amintim că performadoxul ia naştere prin includerea forţei ilocuţionare a
enunţului în condiţiile sale de adevăr. Lycan evita această problemă reducînd
condiţiile de adevăr la forma logică, ea însăşi echivalentă cu structura de adîncime
din care, pentru enunţurile fără performativ explicit sau adverbiale, forţa ilocuţio-
nară era exclusă. In schimb, dacă se admite ideea condiţiilor de adevăr determi­
nate de forma propoziţională, adică de forma logică îmbogăţită cu rezultatele
interpretării pragmatice a enunţului, există riscul, important, de reapariţie a
performadoxului. într-adevăr, unul dintre rezultatele interpretării pragmatice
a enunţurilor este, inevitabil, determinarea forţei ilocuţionare. Cum să nu fie
atunci inclusă forţa ilocuţionară în forma propoziţională a enunţului?
Vom atrage din nou atenţia aici că aplicarea analizei paratactice nu rezolvă problema. Să
observăm următoarele exemple:
(24) Napoleon era un tiran de temut.
(25) Afirm că Napoleon era un tiran de temut.
(26) Anne Reboul afirmă că Napoleon era un tiran de temut.
într-adevăr, să ne închipuim că fraza enunţată este (25): îi aplicăm analiza paratactică care spune
că, enunţînd (25), locutorul a enunţat, ipsofacto, (24). Cu toate acestea, forma propoziţională din
(24) va fi aceeaşi cu cea din (25), adică (26). Performadoxul reapare.

Pentru a rezolva această problemă, trebuie să se poată exclude forţa ilo­


cuţionară din forma propoziţională a enunţului.

3.3. EXPLICITARE şi IMPLICITARE: ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE


Forţa ilocuţionară nu este singurul lucru care trebuie exclus din forma propo­
ziţională: mai trebuie excluse şi semnificaţiile "secundare", adică, în termenii
lui Sperber şi Wilson, implicitârile. Sperber şi Wilson deosebesc implicitările
unui enunţ de explicitările acestuia, pe care le definesc astfel:
Explicitare
O ipoteză care se face pornind de la un enunţ este explicită dacă ea este o
dezvoltare a formei logice codificate de enunţul în cauză.
Implicitare
Orice ipoteză ce se face pornind de la un enunţ fără ca ea să fie comunicată explicit
este comunicată în mod implicit.
112 CAPITOLUL 3

In fine, trebuie spus că deosebirea explicitare/implicitare nu este, după Sperber


şi Wilson, o distincţie absolută, ci o distincţie susceptibilă de grade. O ipoteză
poate fi mai mult sau mai puţin explicită în funcţie de cantitatea de factori
contextuali necesari obţinerii ei. Ne putem întoarce la problema semnificaţiilor
"secundare" afirmînd că un enunţ n-a fost înţeles dacă n-au fost observate ipo­
tezele cele mai explicite pe care le comunică. Şi invers, un enunţ ale cărui impli-
citări n-au fost observate poate fi înţeles dacă i-au fost observate explicitările.
Aşadar, nu avem motive să credem că implicitările fac parte din semnificaţia
enunţului. Vom restrînge deci forma propoziţională a enunţului la expli­
citările sale. Se vede în acest fel că nu este cazul ca forma propoziţională să
înglobeze toate rezultatele procesului interpretativ pragmatic. Condiţiile de
adevăr ale unui enunţ nu epuizează interpretarea acestuia.
Prima sarcină a interlocutorului constă în recuperarea explicitărilor, dar
se poate oare spune că forma propoziţională a unui enunţ corespunde ansam­
blului explicitărilor acestuia? De fapt, problema nu este aceasta: forma pro­
poziţională a enunţului este una dintre explicitările sale, dar nu singura; aici se
conturează răspunsul la noul performadox pe care l-ar constitui includerea de
factori pragmatici în condiţiile de adevăr ale enunţului. Atribuirea forţei ilocu-
ţionare u n u i enunţ reprezintă una dintre explicitările acestui enunţ, adică o
îmbogăţire a formei sale logice. Este totuşi vorba de o îmbogăţire foarte specială,
care oferă o ipoteză de ordin superior.

Dacă reluăm exemplul (24), acestuia îi corespunde ipoteza de ordin superior (26):
(26) Anne Reboul afirmă că Napoleon era un tiran de temut.
(26) este o explicitare, dar nu şi forma propoziţională a lui (24). în schimb, propoziţia completivă
din (26) corespunde formei propoziţionale a lui (24).
P e n t r u a obţine forma propoziţională a u n u i enunţ, avem de-a face, aşadar,
cu o îmbogăţire a formei logice, specială şi restrînsă la anumite domenii ale
pragmaticii.

3.4. FORMA PROPOZIŢIONALĂ SI ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE

Am văzut deja că, dacă forma logică corespunde analizei semantice (în sens
lingvistic) a frazei în afara întrebuinţării [hors emplot], forma propoziţională cores­
punde, dimpotrivă, analizei semantice (în sens filozofic) a enunţului din uz.
NB: Să ne amintim că distincţia frază/enunţ provine de la Ducrot: pentru Ducrot, fraza
este o construcţie a lingvistului, corespunzătoare unei abstracţii care se face pornind de
la enunţ. Enunţul este segmentul de limbă produs efectiv, la un moment dat, de către un
anumit vorbitor. Fraza nu are altă existenţă decît teoretică. Cît despre enunţ, acesta are
o existenţă materială: el este produsul evenimentului istoric pe care îl reprezintă enunţarea.
INTERPRETAREA VERICONDIŢÎONALĂ A ENUNŢURILOR 113

Această distincţie frază/enunţ corespunde parţial distincţiei care se face în filozofia şi


lingvistica anglo-saxonă între type şi token: type corespunde frazei şi poate avea sensuri
diferite în funcţie de împrejurările în care este enunţat; token corespunde în schimb
enunţului şi nu are decît un sens, cel intenţionat de locutor.

Aceasta are drept consecinţă faptul că forma prepoziţională a enunţului in­


clude forma logică a frazei, iar incapacitatea formei logice de a furniza condiţiile
de adevăr complete ale enunţurilor se explică prin aceea că o aceeaşi frază poate
avea condiţii de adevăr foarte diferite în funcţie de împrejurări.
Să observăm exemplele următoare:
(27) Pisica mea a ieşit din casă, iar eu o caut.
(28) Avimael a ieşit din casă, iar Anne Reboul o caută.
(29) Basteth a ieşit din casă, iar Jacques Moeschler o caută.
După cum fraza (27) este pronunţată de unul sau de celălalt dintre cei doi autori ai acestei lucrări,
ea va avea o formă prepoziţională corespunzătoare lui (28)(dacă o are ca locutor pe Anne Reboul),
sau lui (29)(dacă îl are ca locutor pe Jacques Moeschler).

Sarcina principală a interlocutorului constă în identificarea formei prepo­


ziţionale bune, aceea pe care locutorul avea intenţia să o comunice. Problema
care se pune este a criteriului de alegere: e de la sine înţeles că nu poate fi vorba
despre intenţia locutorului întrucît ceea ce încercăm să determinăm este tocmai
aceasta. Pe de altă parte, nu e sigur că aplicarea unui proces interpretativ spe­
cial este suficientă pentru determinarea formei prepoziţionale bune.
Această imposibilitate se constată atunci cînd se examinează exemplele de enunţuri „cu
întoarcere înapoi" sau fraze-labirint igarden path sentences):
(30) a. Bătrînul duce o poartă.
b. Nimeni altcineva din familie nu poartă emblema.
(30 a) are două interpretări posibile:

(31) a. Bătrînul om duce o poartă.


b. Ducele bătrîn poartă emblema.
(30 b) impune, dimpotrivă, interpretarea (31 b).

Sperber şi Wilson fac atunci să intervină principiul pertinenţei: forma pre­


poziţională pe care vorbitorul voia să o comunice este aceea care conduce la o
interpretare completă, coerentă cu principiul pertinenţei.
Principiul pertinenţei
Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe optimale.
Prezumţia de pertinenţă optimală
(a) Ansamblul ipotezelor pe care locutorul voia să le comunice este suficient de pertinent
pentru ca prelucrarea stimulului ostensiv să fie rentabilă pentru interlocutor.
114 CAPITOLUL 3

(b) Stimulul ostensiv este cel mai pertinent pe care locutorul îl putea folosi pentru a
comunica acel ansamblu de ipoteze.
Pertinenţa
(a) Intr-o situaţie dată, cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale, cu
atît acel enunţ este mai pertinent.
(b) într-o situaţie dată, cu cît un enunţ cere mai puţine eforturi de prelucrare, cu atît acel
enunţ este mai pertinent.
Condiţiile de adevăr diferă în funcţie de circumstanţele enunţării (loc, moment,
interlocutori), iar sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească interpretarea prag­
matică pentru obţinerea formei propoziţionale a enunţului pornind de la forma
logică a acestuia sînt, printre altele, dezambiguizarea, atribuirea de referenţi şi
precizarea unor locuţiuni (pentru termenii vagi).
Pentru forma propoziţională care, să ne amintim, exclude forţa ilocuţionară, dezam­
biguizarea corespunde la două tipuri de ambiguitate, ambiguitatea sintactică şi ambiguitatea
semantică, în general lexicală; adică (32), cu dubla interpretare (32') şi (32") şi, respectiv, (33), cu
interpretările (33') şi (33"):
(32) Ce sare e acolo?
(32') [S[SN ce sare][ sv e acolo]]
(32") [S[SN[SNce] [ sv sare]] [SV e acolo]]]
(33) Ion a introdus cheia în broască.
(33') broască = gaură de la uşă
(33") broască = animal
în interpretarea (32'), sare este substantiv, pe cînd în (32") este verb. In
In interpretarea în schimb, în (33') şi (33"),
broască este substantiv, dar are două semnificaţii.
Nu toate aceste sarcini se efectuează la fel. Unele sînt cel puţin parţial dependente
de modulul periferic lingvistic, iar altele sînt inferenţiale.

3.4.1. Dezambiguizarea: un proces parţial codic


Dezambiguizarea este un proces parţial periferic în măsura în care amîndouă
interpretările sînt accesibile începînd de la modulul lingvistic, periferic, indi­
ferent că este vorba despre o ambiguitate sintactică sau despre o ambiguitate
lexicală, semantică.
Dacă ne întoarcem la exemplele (32) şi (33), interpretările (32') şi (32"), ca şi interpretările
(33') şi (33") ar fi astfel produse automat de modulul periferic.
S-ar putea deci presupune că dezambiguizarea este un proces pur pragmatic: din
această perspectivă, modulul periferic lingvistic ar furniza cele două interpretări
(sau mai multe) posibile ale frazei, de exemplu sub două forme logice diferite,
iar sistemul central, prin inferenţe bazate pe informaţii contextuale nonlingvis-
tice, ar selecta pe una sau pe cealaltă dintre ele. Această teorie ar avea meritul
INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 115

de a se adapta perfect teoriei modulariste a lui Fodor, conform căreia singura


relaţie dintre modulul periferic şi sistemul central este producerea de către
modulul periferic a formei logice asupra căreia va lucra sistemul central. Relaţia
dintre modulul periferic şi sistemul central s-ar putea însă adeveri mai complexă.
Să observăm exemplul următor:

(34) Copilul s-a jucat lîngă lac şi a lăsat broasca în apă.


(34') broască = animal
(34") broască = gaură de la uşă
Aici, interpretarea (34") trebuie înlăturată, şi se pare că nu ajunge la nivelul conştient.

Sperber şi Wilson fac ipoteza că modulul periferic lucrează în mod transparent


pentru sistemul central, care are acces la prelucrarea enunţului pe măsură ce se
produce. Aşadar, sistemnul central poate interveni pentru a inhiba unele procese
de decodare inutile.
Ca să revenim la exemplul (34), prima parte a frazei Copilul s-a jucat lîngă, lac indică destul
de clar interpretarea (34') pentru a face inutile prelucrarea şi producerea interpretării (34").

Astfel, dezambiguizarea este un proces mixt: ipotezele sînt decodate, dar


sînt evaluate inferenţial, iar sistemul central joacă un rol inhibitor în prelucrarea
codică a enunţului.

3.4.2. Atribuirea de referenţi: un proces inferenţial


La fel cum sarcina interlocutorului privind producerea formei propoziţionale este
de a găsi forma propoziţională „bună", aceea pe care o intenţiona locutorul, tot aşa,
sarcina lui în ceea ce priveşte atribuirea de referenţi este de a găsi referentul „bun",
referentul intenţionat de locutor. Este de la sine înţeles că relaţia dintre alegerea
referentului „bun" şi aceea a formei logice „bune" este strînsă, amîndouă alegerile
fiind dependente de intenţiile locutorului. Tot aşa cum interlocutorul îşi construieşte
şi evaluează ipotezele pe baza formei propoziţionale a enunţului, tot aşa el îşi
construieşte şi evaluează ipotezele asupra referenţilor. Aceste ipoteze se construiesc
pornind de la semnificaţia descriptivă sau procedurală a expresiei referenţiale şi, de
asemenea, pornind de la context. Alegerea ipotezei referenţiale bune, la fel ca şi
alegerea formei propoziţionale bune, depinde de principiul pertinenţei. Referentul
"bun" este cel care se potriveşte cu producerea formei propoziţionale "bune", adică
forma propoziţională coerentă cu principiul pertinenţei.
Să observăm următorul exemplu:
(35) A Petre a cumpărat pîine?
B Nu el a promis că aduce.
116 CAPITOLUL 3

Interpretarea lui el din (35 B) depinde de interpretarea enunţului precedent (35A). Tot ceea ce
oferă pronumele de persoana a treia este informaţia conform căreia referentul poate fi desemnat
prin masculin. Faptul că este vorba de o fiinţă omenească devine sigur prin continuarea enunţului,
iar identitatea acestei fiinţe omeneşti devine sigură din contextul constituit, între altele, din
interpretarea enunţurilor imediat precedente.

Interpretarea termenilor vagi este şi ea un proces inferenţial care se supu­


ne aceloraşi mecanisme ca şi atribuirea referenţilor.
Să observăm exemplul (36):

(36) Ion şi-a terminat cartea.


(36') Ion a terminat cartea al cărei autor este.
(36") Ion a terminat cartea care îi aparţine.
In (36), secvenţa (îjşi...cartea este susceptibilă de două interpretări, fără să se poată totuşi spune
că este vorba propriu-zis de ambiguitate. Nu este o ambiguitate sintactică: în ambele cazuri,
[îjşi...cartea corespunde la cartea lui Ion. Nu este vorba însă nici de o ambiguitate semantică: nici
unul dintre cei doi termeni ai expresiei (îjşi...cartea nu este susceptibil el însuşi de mai multe
interpretări. Mai degrabă ar trebui să se vorbească aici despre incompletitudine, ca în (37):

(37) Am văzut pisica neagră.


Expresia pisica neagră este incompletă, şi singură nu este suficientă pentru determinarea-referen-
tului. Numai contextul poate fi de ajutor.

Se vede aşadar că, singur, codul nu este suficient: e necesară şi inferenţa.


4. PRAGMATICA CONTEXTULUI:
DEZAMBIGUIZAREA
ŞI ATRIBUIREA REFERENŢILOR

S arcina principală a pragmaticii este de a descrie interpretarea completă a


enunţului, pornind de la interpretarea parţială a frazei pe care o furnizează
lingvistica înţeleasă în sens strict (fonologie, sintaxă, semantică). O parte a acestei
obligaţii constă în selecţionarea unei interpretări în toate cazurile în care analiza
lingvistică produce mai multe interpretări. O altă latură a acestei sarcini constă
în a face ca diferiţilor termeni referenţiali să li se atribuie referenţi sau, într-un
sens mai larg, obiecte ale lumii. Aceste două obligaţii nu sînt echivalente şi
trebuie tratate diferit, chiar dacă mecanismele prin care se efectuează pot fi parţial
similare (fiindcă apelează la context şi recurg la procese inferenţiale, de exemplu).
însăşi ideea conform căreia dezambiguizarea enunţurilor şi atribuirea
referenţilor ţine de pragmatică rezultă dintr-o viziune asupra interpretării enun­
ţurilor relativ ierarhizată şi situează cele două procese într-o etapă destul de
avansată a procesului interpretativ, după interpretarea propriu-zis lingvistică.
Termenul ierarhizată trebuie înţeles aici în două sensuri: el indică, mai întîi, că
există o distincţie netă (chiar dacă ea nu este cu totul impermeabilă) între meca­
nismele interpretative lingvistice şi mecanismele interpretative pragmatice;
apoi, subiacentă acestui sens este concepţia temporalizată a procesului inter­
pretativ, care s-ar constitui, astfel, dintr-o suită de etape.
Acest fel de a concepe interpretarea enunţurilor este realist, pornind de
la supoziţia că procesele pe care şi le asumă ea pentru a le descrie sînt procese
produse în mod efectiv. Prin urmare, ele sînt în acelaşi timp şi cognitiviste, ceea
ce face ca sarcina dificilă de descriere a procesului interpretativ să revină unei
teorii cognitiviste. Aceste observaţii preliminare conduc la următoarele două
posibilităţi:
(i) fie că această teorie se manifestă ca o teorie al cărei unic obiect este procesul
interpretativ al enunţurilor, fără a avea nimic de spus despre alte procese cogni­
tive;
118 CAPITOLUL 4

(ii) fie că această teorie se inserează într-un studiu general al proceselor cogni­
tive, cercetarea procesării enunţurilor servind doar la abordarea proceselor cog­
nitive, în generel.
Aceste două posibilităţi nefiind interşanjabile, ele presupun două teorii
cognitiviste diferite:

(a) o teorie care consideră interpretarea enunţurilor ca un proces independent -


sau care poate fi studiat ca independent - de restul proceselor cognitive;
(b) o teorie care, dimpotrivă, consideră că cel puţin o parte din interpretarea
enunţurilor este nespecifică şi, de aceea, face obiectul proceselor cognitive ge­
nerale, aplicabile şi altor tipuri de stimuli (de exemplu comunicării nonverbale).
Prima teorie poate fi susţinută mai greu, fiindcă pare incontestabil faptul că o
seamă de informaţii dintre cele care intervin în interpretarea enunţurilor nu sînt
de natură lingvistică. Rămîne, de aceea, cea de-a doua.
La ora actuală, cea mai clară versiune a acestui mod de a vedea lucrurile
este teoria propusă de Sperber şi "Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989),
care se integrează într-o perspectivă modularistă şi reprezentaţionalistă a
proceselor cognitive.

1. O V I Z I U N E M O D U L A R I S T Ă ŞI IERARHIZATĂ
A M O D U L U I DE F U N C Ţ I O N A R E A G Î N D I R I I
Prin psihologie cognitivă în momentul actual se înţelege acea ramură a psihologiei
care este direct interesată de funcţionarea intelectuală a spiritului uman, şi nu
de studiul sentimentelor sau de acela al anomaliilor mentale. In alţi termeni,
mecanismele şi procesele cognitive sînt cele prin care dobîndim sau ne modificăm
convingerile asupra lumii sau, mai general, procesele de învăţare, în sens larg.
Teoria lui Sperber şi Wilson înscrie interpretarea enunţurilor în această
perspectivă, iar cadrul ales p e n t r u dezvoltarea teoriei lor este concepţia mo­
dularistă a lui Fodor (cf. Fodor 1986). Nu se pune aici problema detalierii tuturor
aspectelor teoriei lui Fodor cu privire la modul de funcţionare mentală; dorim,
totuşi, să indicăm pe scurt punctele pe care s-au sprijinit Sperber şi Wilson pentru
a-şi construi propria lor teorie de interpretare a enunţurilor.
Teoria lui Fodor, aşa cum este ea expusă integral în lucrarea sa La Mo-
dularite de l'esprit, este o concepţie în acelaşi timp ierarhizată şi modulară a
funcţionării gîndirii. Ea se bazează îndeaproape pe analogia cu modul de pro­
cesare a informaţiei de către calculator. D u p ă Fodor, procesul de prelucrare a
informaţiei se face în mai multe etape, unele specializate, altele nu. Datele per­
ceptive, care pot fi de natură diversă (percepţii vizuale, auditive, tactile, olfactive,
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 119

lingvistice etc), sînt mai întîi prelucrate de către transductori, a căror sarcină
este aceea de a le traduce pentru a le face accesibile mecanismelor ulterioare.
Transductorii sînt, fără-ndoială, mecanisme specializate. Aşa cum sînt furnizate
de transductori, datele sînt prelucrate apoi de sistemele periferice (sau sisteme
de interfaţă) [permiţînd schimburile de informaţii - N T ] spre a le oferi o primă
analiză. Există, în fine, sistemul central care, la rîndul său, nu este specializat
şi operează asupra datelor furnizate de sistemele periferice.
Dacă transductorii păstrează informaţiile conţinute în percepţii, mulţu-
mindu-se să le traducă, nu acelaşi lucru se poate spune despre sistemele periferice.
In opinia lui Fodor, acestea produc reprezentări care organizează lucrurile în
lume şi au ca rezultat inferenţele; acestea au ca premise datele perceptive supuse
procesului de prelucrare de către transductori, iar în calitate de concluzii, repre­
zentări ale u n o r obiecte sau ale unor tipuri de obiecte şi ale organizării lor.
Aşa cum vom vedea, Sperber şi Wilson reiau, cel p u ţ i n în linii mari,
această distribuire a sarcinilor. D u p ă ei, există şi un transductor lingvistic ce
traduce datele perceptive lingvistice pentru a le face accesibile sistemului periferic
lingvistic. In decupajul tradiţional al disciplinelor, acesta din u r m ă corespunde
domeniului acoperit de lingvistica înţeleasă în sens strict (fonologie, sintaxă,
semantică). Partea de interpretare a enunţurilor care se efectuează în sistemul
central corespunde pragmaticii. Astfel, atît dezambiguizarea enunţurilor cît şi
atribuirea referenţilor sînt procese pragmatice care pin de sistemul central al
gîndirii şi care operează asupra datelor furnizate prin analiza lingvistică.

2. D E Z A M B I G U I Z A R E A E N U N Ţ U R I L O R
Ce se înţelege, în general, prin dezambiguizarea enunţurilor? De la început vom
preciza că este vorba despre ambiguitate lingvistică în sens strict: altfel spus, ne
găsim aici în acea situaţie în care, cel puţin în principiu (în continuarea acestui
capitol vom vedea că lucrurile sînt mai complexe), procesul de prelucrare lin­
gvistică al enunţului conduce la două sau mai multe interpretări lingvistice.
In termeni mai simpli, există două situaţii:
(i) ambiguităţile sintactice;
(ii) ambiguităţile lexicale.
Cu destulă uşurinţă se pot da exemple pentru ambele cazuri. Pentru a începe cu am­
biguităţile sintactice, să analizăm următoarele exemple:
(1) Bătrînul duce o poartă.
(2) Fina sare o sapă.
In (1), putem avea două interpretări, în funcţie de faptul că bătrînul este subiectul, duce verbul
predicat, iar o poartă complementul direct, sau că subiectul este bătrînul duce, verbul predicat
120 CAPITOLUL 4

poartă, iar complementul direct o. In (2), în mod analog, subiectul poate li fina, verbul predicat
sare, iar complementul direct o sapă sau, dimpotrivă, fina sare, sapă, o corespunzînd, respectiv,
acestor trei funcţii sintactice.
Aceste patru interpretări se reprezintă în felul următor:

poartă, iar complementul direct o. In (2), în mod analog, subiectul poate li fina, verbul predicat
sare, iar complementul direct o sapă sau, dimpotrivă, fina sare, sapă, o corespunzînd, respectiv,
acestor trei funcţii sintactice.
Aceste patru interpretări se reprezintă în felul următor:
(1') [s [SN Bătrinul] [ s v [v duce] [SN o poartă]]]
(1") [ s [ SN Bătrînul duce] [ s v [ S N o] [ v poartă]]]
( 2 ') [5 C S N F i n a ] isv U s a r e l tSN ° sapă]]]
2
( ") ts [SN Fina sare] [ s v [SN o] [v sapă]]]
Vom observa că, în aceste exemple, ambiguitatea sintactică ţine nu numai de funcţia sintactică
din frază (subiect, verb, complement etc), ci şi de categoria lexico-gramaticală căreia îi aparţine
fiecare morfem: în (1') bătrinul este substantiv, în (1") este adjectiv, în (1') duce este verb, în (1")
este substantiv etc.
Să revenim acum la exemplele de ambiguitate lexicală în sens semantic. Să examinăm
următorul exemplu preluat de la Sperber şi Wilson:
(3) Le loup est gris. [In 1. rom., un exemplu similar ar putea fi Broasca este mare- NT]
Nu există aici nici o ambiguitate sintactică; există, în schimb, o ambiguitate lexicală: le loup poate
trimite fie la masca de carnaval [pentru 1. fr. - NT], fie la animalul carnivor.
Aşa-numitele ambiguităţi pragmatice sînt excluse din examinarea am­
biguităţii. De aceea nu vom discuta aici nici despre atribuirea forţei ilocuţionare,
nici despre derivarea implicitărilor, şi nici despre interpretarea termenilor vagi.
Toate aceste teme ţin, în realitate, de întrebuinţarea limbajului şi nici una dintre
ele nu este direct accesibilă pornind de la analiza lingvistică. Ele vor face obiectul
capitolelor ulterioare.
Să reamintim terminologia lui Austin: actele ilocuţionare se opun atît actelor locuţionare,
cît şi celor perlocuţionare: cele dintîi sînt actele care se produc în limbaj (promisiunea, ordinul
etc), următoarele sînt cele care se produc prin enunţarea unei fraze, iar cele din urmă sînt cele
care se produc prin limbaj (persuasiunea) (cf. Austin 1970; aici, supra, cap.l, § 2.1). Lăsînd deoparte
performativele explicite, ca în (4), care indică în mod clar forţa ilocuţionară, alte numeroase
enunţuri pot avea mai multe forţe ilocuţionare diferite:
(4) Iţi promit că voi veni mîine.
(5) Voi veni mîine.
Dacă în mod evident (4) este o promisiune, nu acelaşi lucru se întîmplă cu (5) care poate fi tot
atît de bine un simplu anunţ anticipativ, ca şi o promisiune.
Derivarea implicitărilor pune, în schimb, problema contextului; să urmărim un exemplu
preluat de la Sperber şi Wilson:
(6) A Vrei o cafea?
B Cafeaua mă face să nu dorm.
Dacă B vrea să meargă la culcare, răspunsul lui poate însemna că el nu vrea să bea cafea. In schimb,
dacă B are de terminat urgent o lucrare şi are nevoie pentru asta de o parte din noapte, răspunsul
poate însemna că B vrea o cafea.
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 121

In fine, pentru ceea ce înseamnă termeni vagi, să urmărim exemplul (7):


(7) Ion este chel.
(7) poate reprezenta şi faptul că Ion nu mai are nici un singur fir de păr, şi faptul că Ion nu mai
are prea mult păr.

Totuşi, vom remarca un fapt comun atît «ambiguităţilor pragmatice», cît


şi ambiguităţilor sintactice şi semantice evocate anterior: în ambele cazuri este
vorba de recuperarea interpretării «bune», a aceleia pe care locutorul intenţiona
să o comunice. Tocmai în aceasta constă şi problema pragmatică.

3. ATRIBUIREA REFERENŢILOR
Ca în problema ambiguităţii, şi în aceea a atribuirii referenţilor, alături de factori
pragmatici sînt mobilizaţi factori lingvistici. Urmîndu-1 pe Milner (cf. Milner
1989), vom remarca de la început că funcţia limbajului este aceea de a desemna
şi că studiul «funcţiei designative» a limbajului este una dintre sarcinile lingvis­
ticii. Cu toate acestea, aşa cum Milner însuşi o arată, lingvistica nu se poate
reduce doar la atît, din multiple motive.

3.1. NECESITATEA UNEI ANALIZE PRAGMATICE: ARGUMENTELE LINGVISTICE


Există în primul rînd motive lingvitice care ar putea justifica această ineficientă
a analizei lingvistice. într-adevăr, trebuie să menţionăm că «funcţia designativă»
a limbajului ţine de domeniul expresiilor referenţiale care, în ciuda unei omo­
genităţi superficiale, sînt foarte diferite. Grupuri cu formă pronominală, cu formă
nominală şi chiar cele care corespund numelor proprii sînt, toate, grupuri no­
minale. Dacă facem abstracţie de numele proprii care ridică probleme particulare,
constatăm că grupurile nominale cu formă pronominală şi cele cu formă nomi­
nală oferă alte posibilităţi de diferenţiere: pronumele pot fi atît personale, cît şi
demonstrative, iar expresiile nominale pot fi simple (determinant + nume: un
pisoi, masa, doi dini) sau complexe (determinant + nume + adjectiv: un pisoi
negru, masa roşie, doi dini agresivi, sau determinant + n u m e + relativ: un pisoi
care zgîrie, o masă pe care mi-a dat-o mătuşa Ana, doi dini care se bat). Deter­
minanţii pot fi şi ei variaţi: pot fi articole definite sau nedefinite, adjective de­
monstrative sau posesive şi chiar numerale.

3.1.1. Autonomie şi nonautonomie referenţială


Deşi toţi aceşti termeni sînt referenţiali, nu toţi sînt şi echivalenţi în privinţa
contribuţiei lor la atribuirea referenţilor. Dacă, într-adevăr, semnificaţia lexicală
a anumitor termeni referenţiali este suficientă, în principiu, pentru determinarea
referentului termenilor respectivi, lucrurile se petrec diferit cu alţi termeni
122 CAPITOLUL 4

referenţiali care, practic, par lipsiţi de semnificaţie lexicală. în terminologia lui


Milner, vom spune că primii sînt referenţial autonomi, în timp ce ultimii sînt
lipsiţi de autonomie referenţială; termenul autonomie referenţială semnifică, în
acelaşi timp, capacitatea unei expresii de a avea semnificaţie lexicală şi de a-şi
determina prin sine însăşi referentul în cursul utilizării. In plus, semnificaţia
lexicală este compoziţională, ceea ce înseamnă că, în cadrul expresiilor refe­
renţiale complexe, semnificaţiile lexicale ale tuturor componenţilor se combină
pentru a oferi o semnificaţie globală care este tocmai semnificaţia expresiei
complexe. Există, prin urmare, două tipuri de termeni sau de expresii referenţiale:
cei care sînt dotaţi cu semnificaţie lexicală şi, deci, cu autonomie referenţială, şi
cei care, fiind lipsiţi de semnificaţie lexicală, nu au autonomie referenţială. A-
ceastă distincţie corespunde, numai parţial însă, diviziunii expresiilor referenţiale
în expresii referenţiale cu formă nominală şi expresii referenţiale cu formă pro­
nominală, primele fiind autonome din punct de vedere referenţial, iar celelalte
nu. înainte de a arăta că această corespondenţă nu se realizează întru totul, vrem
să examinăm principala consecinţă a distincţiei menţionate mai sus: în mod
previzibil, expresiile lipsite de autonomie referenţială sînt cele care, pentru a-şi
determina referentul, depind de factori lingvistici sau extralingvistici.

E momentul să dăm cîteva exemple:

(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
(9) Ieri am venit să te văd.
(10) Asta-mi place!
(11) El şi-a pierdut pălăria [sa].
In (8) avem o descripţie definită, preşedintele Republicii Franceze care a fost ales la 10 mai 1981,
dotată cu o semnificaţie lexicală care ne permite să-i atribuim un referent, Franţois Mitterand.
In (9), (10) şi (11), avem diferite exemple de expresii referenţiale lipsite de autonomie: persoana
întîi [conţinută în desinenţa verbului-predicat], un pronume de persoana a doua, te, un pronume
demonstrativ, asta, un pronume de persoana a IEt-a, el, şi posesivul care îi corespunde, fi-. Vom
obseva că pentru identificarea referenţilor lor nu se apelează la aceiaşi factori exteriori: în cazul
prenumelor de persoana întîi şi a doua, este suficient să se recurgă la situaţia de discurs; în cazul
pronumelui demonstrativ, el trebuie însoţit de un gest indicativ sau, dacă nu, înseamnă că el reia
o altă expresie lingvistică, ea însăşi autonomă; aceleaşi posibilităţi apar şi pentru pronumele de
persoana a treia; în ce priveşte posesivul, el depinde de identificarea referentului pentru pronumele
de persoana a treia, fiindcă posesorul pălăriei coincide cu referentul. Să urmărim (10') şi (11'):

(10') J'ai visite la cathedrale de Chartres. Cest beau! Cest tres beau!
[Am vizitat catedrala din Chartres. Asta-mi place!]
(11') Ion este distrat tot timpul. Acum el şi-a pierdut pălăria.
In (10') şi (11') sînt evidenţi factorii lingvistici exteriori [enunţului - NT] la care trimit pronumele
demonstrativ şi pronumele de persoana a treia, catedrala din Chartres şi, respectiv Ion, doi termeni
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 123

referenţial autonomi. Dar locutorul ar fi avut aceleaşi şanse să fie înţeles şi pronunţînd (10),
respectiv (11), cu condiţia de a indica printr-un gest catedrala din Chartres sau pe Ion. Altfel spus,
pronumele demonstrative şi pronumele de persoana a treia pot fi utilizate tot atît de bine şi în
mod demonstrativ [indicial - NT], cît şi în cadrul reluării lingvistice.

3.1.2. Expresii referenţial nonautonome: distincţia deictic/anaforic


Pentru a reveni la distincţia dintre expresiile referenţial autonome şi expresiile
referenţial nonautonome, paralela cu expresiile referenţiale cu formă nominală
şi cele cu formă pronominală, deşi comodă, nu este pe deplin satisfăcătoare. într-
adevăr, să ne gîndim la expresiile referenţiale cu formă nominală, avînd drept
component - de pildă, determinantul - un adjectiv demonstrativ sau posesiv.
Simpla prezenţă a unei expresii nonautonome din punct de vedere referenţial
este suficientă pentru ca expresiile nominale să-şi piardă autonomia referenţială,
cu toate că aceasta nu ia nimic din sensul lexical al altor componente.
Aici se poate introduce un al doilea clivaj în interiorul categoriei expre­
siilor lipsite de autonomie referenţială; acelea care, pentru a-şi determina refe­
rentul, recurg la factori lingvistici, vor fi numite anaforice, celelalte vor fi numite
deictice. Să remarcăm că această distincţie nu se face, strict vorbind, între expresii
(cu excepţia pronumelor de persoana întîi şi a doua care nu sînt susceptibile de
întrebuinţare anaforică) ci, mai curînd, între utilizări.
Pentru distincţia anaforic/deictic, să revenim la exemplele (9) la (11), (10'), (11'): în (9),
pronumele de persoana întîi (inclus în desinenţa verbului) şi a doua sînt deictice; în (10) şi (11),
pronumele demonstrativ şi cel de persoana a treia sînt, şi ele, deictice; în (10') şi (11'), pronumele
demonstrativ şi cel de persoana a treia sînt anaforice. Să reluăm problema expresiilor referenţiale
cu formă nominală, care au un component lipsit de autonomie referenţială. Pentru asta, avem ca
exemplu pălăria [sa] din (11) şi (11'): posesivul [sa] şi- interzice săi se atribuie expresiei un referent
fără să se recurgă la factori lingvistici sau extralingvistici. Să luăm în considerare şi exemplul (12):

(12) Candidatul la preşedinţia Republicii Franceze pe care l-am votat [eu] în 1981 este
un politician rafinat.
Să comparăm descripţia definită din (12), candidatul pe care l-am votat [eu] în 1981, cu descripţia
definită din (8), preşedintele Republicii Franceze ales la 10 mai 1981: dacă prima descripţie, care
conţine un pronume de persoana întîi, nu permite identificarea referentului, cea de-a doua, în
schimb, care nu conţine un asemenea pronume, permite determinarea referentului.

Astfel, expresiile referenţial autonome sînt expresii referenţiale cu formă


nominală, cu excepţia celor care conţin un element întrebuinţat deictic sau
anaforic.
In acest capitol vor fi examinate doar expresiile referenţiale autonome,
urmînd ca problemele puse de referinţa anaforică şi de referinţa deictică să facă
obiectul unui alt capitol (cf. infra, cap. 13).
124 CAPITOLUL 4

3.2. NECESITATEA UNEI ANALIZE PRAGMATICE: ARGUMENTELE PRAGMATICE


Dacă lăsăm în afara acestui capitol expresiile referenţiale anaforice şi deictice,
expresiile referenţiale care conţin un element utilizat anaforic sau deictic şi, de
asemenea, numele proprii, ne vom găsi în faţa a două tipuri de expresii referen­
ţiale: descripţiile definite şi descripţiile nedefinite.
NB: O descripţie definită este o expresie nominală compusă din articolul definit (-ul-/-a)
[pentru limba română -NT] şi avînd în calitate de centru lexical un nume: calul negru,
masa lucioasă etc. O descripţie nedefinită este o expresie nominală compusă din articolul
nedefinit (un/o) şi avînd în calitate de centru lexical un nume: un cal negru, o masă
lucioasă.

In principiu, descripţiile definite şi nedefinite sînt dotate cu autonomie lexicală,


fiind capabile, de aceea, să-şi determine referentul în întrebuinţare, pornind de
la sensul lor lexical. Totuşi, realitatea este mai complexă decît ar părea, fiindcă
descripţiile definite şi nedefinite pot fi incomplete.

3.2.1. Descripţii definite complete şi incomplete


înainte de a examina ce înseamnă să spunem despre o descripţie că este sau nu
este completă, să ne întrebăm cum îşi poate determina o descripţie referentul
pe baza semnificaţiei ei lexicale. După Milner care, în această privinţă, nu se
deosebeşte de tradiţia filozofică (cf. Russell 1905 sau Frege 1882/1971), sem­
nificaţia lexicală a unui termen corespunde ansamblului de condiţii pe care un
obiect al lumii trebuie să le satisfacă pentru a fi referentul termenului dat.
Reluînd unul dintre exemplele date mai sus, vom observa că, pentru a fi referentul des­
cripţiei masa lucioasă, un obiect va trebui să satisfacă un anumit număr de proprietăţi legate de
faptul de a fi o masă (să aibă picioare, o suprafaţă plană etc.) şi să aibă, de asemenea, proprietatea
de a fi lucioasă.
Cel puţin deocamdată, trebuie separată aici problema descripţiilor definite de
aceea a descripţiilor nedefinite: la prima vedere, locutorul care utilizează o
descriţie definită încearcă, într-adevăr, să desemneze un obiect unic din lume.
Aşadar, ansamblul de condiţii rezultat din compoziţia semnificaţiilor lexicale
ale diferiţilor termeni ce alcătuiesc descripţia definită trebuie să fie necesar şi
suficient pentru a identifica un obiect unic. Dar, o asemenea situaţie este departe
de a se produce totdeauna.
Să revenim la exemplul (8) şi să-i alăturăm, în scopul compunerii, exemplul (13):
(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
(13) Calul negru este al lui Filip.
Este interesant să comparăm descripţia definită care apare în (8), preşedintele Republicii Franceze
ales la 10 mai 1981, cu cea din (13), calul negru. Prima permite precizarea unui referent, oricare
ar fi situaţia în care este enunţată. In cazul celei de a doua descripţii, lucrurile se petrec destul de
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 125

diferit: dacă, într-adevăr, există un individ şi numai unul singur care satisface condiţiile specifi­
cate prin descripţia definită preşedintele..,, oare cîte animale există care satisfac condiţiile spe­
cificate prin descripţia definită calul negru? Probabil nenumărate. Aici se poate garanta că situaţia
de enunţare are de jucat un rol important: dacă (13) este pronunţată în faţa unui grajd în care se
găsesc trei cai, unul negru, unul alb şi unul murg, în mod firesc vom fi tentaţi să credem că
locutorul a vrut să se refere tocmai la calul negru din grajd şi nu la unul dintre celelalte animale.
Prin urmare, vom spune despre descripţia definită preşedintele Republicii Franceze ales la 10 mai
1981 că este completă, fiind suficientă pentru identificarea unui individ unic, în timp ce descripţia
definită calul negru nu are această calitate, nefiind suficientă prin ea însăşi pentru identificarea
unui animal unic.

In felul acesta, se vede că şi descripţiile definite, deşi sînt dotate cu auto­


nomie referenţială, pot fi insuficiente pentru identificarea referentului lor şi, de
aceea, trebuie făcută distincţia dintre descripţiile definite complete şi descripţiile
definite incomplete. In acest al doilea caz, analiza lingvistică nu mai este suficientă
şi, de aceea, trebuie să se ţină seama şi de alţi factori, mai cu seamă extralingvistici,
care fac necesară şi revelatoare analiza pragmatică.
Să comparăm exemplele (14) şi (15):
(14) Chelul, candidat la preşedinţia Republicii Franceze în 1981, este un politician
rafinat.
(15) Chelul, candidat la preşedinţia Republicii Franceze în 1981, a fost reales
în 1988.
In timp ce predicatul este un politician rafinat nu ajunge pentru ca în (14) să poată fi identificat
referentul descripţiei chelul, candidat la preşedinţia Republicii Franceze în 1981, predicatul a fost
reales în 1988, împreună cu informaţiile conţinute în descripţia definită, permit identificarea lui
Francois Mitterrand.

3.2.2. Descripţii nedefinite complete şi incomplete


Să revenim la distincţia dintre descripţiile definite şi descripţiile indefinite şi,
de asemenea, la problema completitudinii. Deşi, în mod aparent, descripţiile
nedefinite, asemenea celor definite, indică un referent unic, totuşi locutorul care
le produce nu are în minte un referent unic precis. Cu alte cuvinte, n-are im­
portanţă ce obiect care satisface o descripţie nedefinită dată este referentul acestei
descripţii nedefinite şi, de aceea, problema completitudinii sau a incompleti-
tudinii n-ar trebui pusă pentru descripţiile nedefinite. De fapt, lucrurile nu se
petrec tocmai aşa fiindcă, uneori, descripţiile nedefinite sînt utilizate chiar şi
cînd locutorul are în minte un referent particular.
Să examinăm exemplul (16):
(16) Caut o pisică siameză saşie.
In funcţie de împrejurările în care este pronunţat (16), locutorul ei va avea în minte fie un refe­
rent nu doar unic, ci şi particular, fie, dimpotrivă, oricare dintre referenţii ce satisfac descripţia
126 CAPITOLUL 4

nedefinită. Să presupunem că locutorul lui (16) ar fi Petru şi că (16) ar fi pronunţat într-un magazin
animalier pe cheiul Dîmboviţei, la Bucureşti; în această situaţie, există toate şansele ca oricare
dintre pisicile siameze saşii existente în prăvălie să satisfacă dorinţa lui Petru. Să presupunem,
însă, că Petru îşi caută propria pisică, foarte îndrăgită, care s-a pierdut la ţară, şi că enunţul (16)
este utilizat spre a cere informaţii unui trecător. In acest caz, scopul întrebuinţării descripţiei
nedefinite este acela de a desemna un animal cu totul particular, pisica lui Petru, iar oricare altă
pisică siameză saşie este exclusă din discuţie. In alţi termeni, vom spune că descripţia nedefinită
o pisică siameză saşie este completă în cazul cînd (16) este pronunţat într-un magazin animalier
de pe cheiul Dîmboviţei, şi incompletă în celălalt caz.

3.2.3. Utilizări atributive şi utilizări referenţiale


In fine, există cazuri cînd locutorul unei descripţii definite are în minte un re­
ferent cu totul particular care, dintr-un motiv sau altul, nu corespunde condiţiilor
indicate prin descripţia definită. In acest caz, doar factori extralingvistici, mai
precis convingerile [opiniile despre lume ale] locutorului, fac posibilă atribuirea
referentului intenţionat la descripţia definită dată.
Să luăm în discuţie exemplul (17):
(17) Asasinul lui Paul este un nebun periculos.
Să presupunen că descripţia definită asasinul lui Paul ar li completă fiind, deci, suficientă pentru
identificarea referentului unic. Totuşi, aici există două posibilităţi: (i) locutorul lui (17) crede că
asasinul lui Paul, oricine ar fi el, este un nebun periculos şi (ii), locutorul lui (17) crede că lonescu,
pe care tocmai l-au arestat pentru omorîrea lui Paul, este un nebun periculos. In acest al doilea
caz, situaţia se diferenţiază din nou, ca urmare a faptului că lonescu este într-adevăr asasinul lui
Paul sau că lonescu a fost arestat din greşeală. Dacă în realitate s-a produs cea de-a doua alternativă,
prin descripţia definită asasinul lui Paul locutorul se referă la lonescu, cu toate că referentul, de
fapt, nu este lonescu, deoarece nu satisface condiţiile indicate în descripţia definită. In asemenea
cazuri, în măsura în care convingerile locutorului sînt accesibile interlocutorului (de exemplu
datorită enunţurilor precedente), aceste convingeri joacă un oarecare rol în atribuirea referenţilor.

Distincţia dintre utilizarea unei descripţii, definite sau nedefinite, pentru


a desemna un obiect anume şi utilizarea unei descripţii, definite sau nedefinite,
pentru a desemna orice obiect care satisface descripţia este o distincţie prag­
matică, între întrebuinţări, şi nu una lingvistică, între termeni; aceeaşi descripţie,
definită sau nedefinită, poate fi utilizată în ambele scopuri. Cea dîntîi între­
buinţare, cu scopul desemnării unui obiect anume, se numeşte utilizare refe-
renţială; cea de-a doua, cu scopul desemnării oricăruia dintre obiectele ce satisfac
descripţia, se numeşte utilizare atributivă.
Astfel, chiar dacă numele proprii şi expresiile referenţiale nonautonome
din punct de vedere referenţial au fost eliminate din discuţie, totuşi rămîn încă
o seamă de probleme: precizarea utilizării (referenţiale sau atributive) a descrip­
ţiei, determinarea completitudinii descripţiei, atribuirea referentului. Pentru a
fi tratate, toate aceste probleme pretind ca la sensul lexical al descripţiei înseşi
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 127

să se adauge informaţii, care pot veni din anturajul lingvistic sau extralingvistic,
prin urmare cunoştinţe asupra lumii, disponibile locutorului. Altfel spus, aceste
probleme pretind crearea şi organizarea unui context şi activarea mecanismelor
particulare care permit atribuirea de referenţi pe baza descripţiei definite şi a
contextului. Pentru a răspunde acestor chestiuni, ne vom îndrepta atenţia spre.
teoria lui Sperber şi Wilson şi, de asemenea, spre cea a dezambiguizării.

4. TEORIA PERTINENTEI
Din motive ce urmează să fie expuse în continuare, teoria lui Sperber şi Wilson
este denumită, în general, teoria pertinenţei [sau a relevanţei, după termenul
englez - NT]. Aşa cum am arătat mai sus, este vorba despre o teorie pragmatică,
înclusă în cadrul psihologiei cognitive şi legată, în mod special, de teoria mo-
dularistă şi reprezentaţionalistă a lui Fodor, una dintre variantele proprii psiho­
logiei cognitive. Dar înainte de a arăta la soluţionarea căror aspecte, dintre cele
subliniate mai sus, contribuie teoria pertinenţei, am dori să indicăm, pe scurt,
liniile sale principale.

4.1. CÎTEVA GENERALITĂŢI CU PRIVIRE LA TEORIA PERTINENŢEI


După Sperber şi Wilson, analiza pragmatică a enunţurilor este ultima dintr-o
suită de etape care constituie procesul interpretativ al enunţului: după traducerea
cu ajutorul transductorilor şi pe baza analizei lingvistice oferite de sistemul
periferic lingvistic, sistemul central nespecializat încheie procesul interpretativ
şi furnizează interpretarea completă a enunţului. Vom remarca, totuşi, că analiza
lingvistică nu este singurul element dat asupra căruia funcţionează sistemul cen­
tral; dacă, totuşi, s-ar proceda astfel, atunci nu prea vedem ce i s-ar mai putea
adăuga. Temele principale ale cărţii lui Sperber şi Wilson sînt următoarele: natura
interpretării lingvistice, aceea a altor elemente de care dispune sistemul central,
precum şi funcţionarea însăşi a sistemului central, cel puţin atunci cînd se pro­
duce o interpretare pragmatică.

4.1.1. Concepte şi contexte


Conform opiniei lui Sperber şi Wilson, sistemul periferic lingvistic pune la
dispoziţie o primă analiză (lingvistică) a enunţului: această primă analiză cores­
punde formei logice a enunţului, reprezentată printr-o suită structurată de
concepte. Fiecare concept corespunde unei adrese în memoria sistemului cen­
tral. Sub această adresă sînt stocate informaţii de natură diferită:
(i) logică: în acest caz, informaţiile corespund diferitelor relaţii logice (im­
plicaţie, contradicţie etc.) pe care conceptul le poate întreţine cu alte concepte;
128 CAPITOLUL 4

(ii) enciclopedică: sînt regrupate sub acest termen toate informaţiile care nu sînt
nici logice, nici lexicale, şi care permit să i se atribuie conceptului o extensiune;
(iii) lexicală: informaţiile corespund echivalentelor conceptului în una sau mai
multe limbi naturale.

Cel puţin în faza analizei pragmatice, un enunţ nu este interpretat în mod indepen­
dent, ci prin raportare la un context. In acest context apare, sub formă propoziţională,
un anumit număr de informaţii aflate sub adresele conceptelor care intervin în enunţ.
In această măsură, contextul nu este dat, ci construit, enunţ după enunţ. Dar,
cu toate acestea, informaţiile conceptuale nu sînt singurele informaţii care intră în
joc în formarea contextului: intervin aici, în egală măsură, atît interpretarea enun­
ţurilor imediat precedente, cît şi cadrul fizic în care se produce comunicarea. După
Sperber şi Wilson, interpretarea enunţurilor imediat precedente nu este, în realitate,
uitată, aşa cum nu este nici nemijlocit stocată în memoria sistemului central sau în
memoria pe termen lung. Sistemul central dispune de trei memorii:
(i) o memorie de lucru sau memorie pe termen scurt care corespunde contextului;
(ii) o memorie pe termen mediu în care este stocată interpretarea enunţurilor
imediat precedente;
(iii) o memorie pe termen lung în care se găsesc informaţiile conceptuale despre
care s-a vorbit mai sus.

4.1.2. Cadrul cognitiv


Contextul în raport cu care este interpretat un enunţ corespunde conţinutului
memoriei pe termen scurt sau memoriei de lucru, pe durata interpretării enun­
ţului. Aşa cum am văzut, contextul se compune din propoziţii cărora le cores­
pund trei tipuri de informaţii: informaţii obţinute din memoria pe termen lung,
informaţii obţinute din memoria pe termen mediu şi din informaţii obţinute
din anturajul fizic, adică din datele perceptive culese din situaţia sau de la locul
comunicării. Aceste trei tipuri de date constituie cadrul cognitiv al interlo­
cutorilor. Cadrul cognitiv al unui individ este un ansamblu de fapte evidente
(manifeste). Sperber şi Wilson dau următoarea definiţie faptului evident:
Fapt evident
Un fapt este evident pentru un individ, la un moment dat, dacă şi numai dacă acest
individ este capabil în acel moment să-şi reprezinte mental acest fapt şi să accepte repre­
zentarea sa ca fiind adevărată sau probabil adevărată.
Vom sublinia că această definiţie implică constatarea că anturajul sau cadrul
cognitiv al unui individ dat, la un moment dat, conţine atît fapte pe care indi-
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 129

vidul le poate infera pe baza informaţiilor de care dispune, cît şi fapte pe care
individul le poate percepe, şi aceasta indiferent dacă individul le percepe sau
le inferează în mod efectiv.
Să presupunem că interlocutorii se găsesc într-o încăpere ai cărei pereţi sînt zugrăviţi în
albastru. Faptul acesta devine evident pentru interlocutori în măsura în care ambii şi-1 pot repre­
zenta mental, acceptînd această reprezentare ca adevărată sau în mod evident adevărată. Că acest
fapt le este evident nu implică, totuşi, ca interlocutorii să fie conştienţi de asta, ci doar posibilitatea
de a fi conştienţi de acest lucru.

Prin urmare, după întreaga discuţie de mai sus, se poate spune că contextul
în raport cu care este interpretat enunţul se constituie din informaţii obţinute
din cadrul cognitiv al interlocutorului. Vom observa, totuşi, că un context ce ar
regrupa toate informaţiile cu privire la concepte care apar în forma logică a
enunţului, toate informaţiile obţinute din interpretarea enunţurilor precedente,
precum şi toate informaţiile perceptive accesibile în anturajul fizic, ar fi atît de
enorm, încît nu s-ar mai putea profita de pe urma lui. De aceea, contextul
corespunde unei selecţii din sfera tuturor acestor informaţii diferite; ajungem
acum şi la principiul pe baza căruia se produce această selecţie.

4.2. COMUNICAREA OSTENSIV-INFERENTIALĂ ŞI PRINCIPIUL PERTINENTEI


4.2.1. Comunicarea ostensiv-inferentială.
Principiul care permite selecţionarea, din ansamblul de informaţii disponibile,,
a acelora care vor alcătui contextul este principiul pertinenţei; el se justifică prin
analiza făcută comunicării lingvistice de către Sperber şi Wilson. Conform
opiniei autorilor, comunicarea lingvistică este, de fapt, o varietate a comunicării
ostensiv-inferenţiale. In comunicarea lingvistică sau, mai general, în comu­
nicarea ostensiv-inferentială, se comunică două niveluri de informaţii:
(i) informaţia conţinută în enunţ;
(ii) informaţia că producerea enunţului este intenţională.
Sperber şi Wilson oferă comunicării ostensiv-inferenţiale următoarea
definiţie:
Comunicarea ostensiv-inferentială
Locutorul produce un stimul care face să devină mutual evident, atît pentru locutor, cît
şi pentru destinatar, faptul că prin intermediul acestui stimul locutorul vrea să facă evi­
dent sau mai evident un ansamblu de ipoteze I pentru destinatar.

In această definiţie, Sperber şi Wilson introduc o nouă noţiune, cea de cunoaştere


reciproc evidentă, care se defineşte pe baza următoarelor două noţiuni: cu­
noaştere evidentă şi cadru cognitiv reciproc. Vom numi cadru cognitiv reciproc
130 CAPITOLUL 4

un cadru cognitiv împărtăşit în care identitatea indivizilor care îl împart este


evidentă. Aşadar, într-un cadru cognitiv evident, orice ipoteză evidentă este
reciproc evidentă.
Să reluăm exemplul interlocutorilor dintr-o încăpere ai cărei pereţi sînt zugrăviţi în
albastru. In această situaţie, interlocutorii au cadrul cognitiv în comun, fiind evident pentru fiecare
dintre ei că celălalt împarte cu el acest cadru, în sensul în care fiecare dintre ei poate să-şi reprezinte
faptul că celălalt împarte acelaşi cadru, dar că nu este necesar să o facă. Acest cadru este, deci, un
cadru cognitiv reciproc pentru interlocutori. Ipoteza conform căreia pereţii încăperii sînt zugrăviţi
în albastru este, aşa cum am văzut, evidentă şi, în măsura în care interlocutorii se află într-un
anturaj cognitiv reciproc, această ipoteză este mutual evidentă. Să revenim acum la comunicarea
ostensiv-inferenţială şi să presupunem că în cadrul deja specificat, unul dintre interlocutori (pe
care îl vom numi A) pronunţă enunţul (18):

(18) Nu suport albastrul.


Pronunţînd (18), A îndeplineşte un act comunicativ ostensiv-inferenţial, făcînd să devină reciproc
evidentă, pentru el însuşi, precum şi pentru interlocutorul său B, intenţia sa de a-i face clar lui B
faptul că el, A, nu suportă culoarea albastră.

4.2.2. Principiul pertinenţei


Dorinţa (opţiunea) locutorului de a face să devină evidentă intenţia sa de a face
evident un ansamblu de ipoteze, împreună cu însuşi acest ansamblu de ipoteze,
implică faptul că actul său de comunicare ostensiv-inferenţială este însoţit de o
garanţie de pertinenţă optimală.

Principiul pertinenţei
Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe optimale.
Prezumţie de pertinenţă optimală
(a) Ansamblul ipotezelor pe care locutorul vrea să le comunice este suficient de perti­
nent pentru a merita, din partea interlocutorului, osteneala prelucrării stimulului ostensiv.
(b) Stimulul ostensiv este cel mai pertinent dintre cele pe care locutorul îl (le) putea
întrebuinţa în scopul de a comunica acest ansamblu de ipoteze.
Pertinenţă
(a) într-o situaţie dată, cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale, cu atît
este mai pertinent.
(b) într-o situaţie dată, cu cît un enunţ pretinde mai puţine eforturi de prelucrare, cu
atît este mai pertinent.

Aceste trei definiţii merită cîteva comentarii şi chiar un exemplu. Să-i reluăm
pe interlocutorii noştri din camera lor albastră şi să revenim la exemplul (18).
Aşa cum s-a văzut deja, enunţînd (18), A produce un act comunicativ ostensiv-
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 131

inferenţial. Acest act comunică, ipsofacto, prezumţia pertinenţei sale optimale,


adică faptul că (18) este suficient de pertinent pentru a merita să fie prelucrat
de către B, ca şi faptul că (18) este enunţul cel mai pertinent pe care A îl putea
produce pentru a spune că nu-i place albastrul.

4.2.3. Efecte contextuale


Fiind intens dependentă de noţiunile de efect contextual şi cost de prelucrare,
pertinenţa este un concept comparativ care ne readuce la problema interpretării
enunţului. Aşa cum am văzut, un enunţ este interpretat prin raportare la un
context. Enunţul şi contextul constituie, împreună, premisele procesului prag­
matic de interpretare, un proces inferenţial ale cărui reguli sînt cele ale logicii
clasice, excluzînd, totuşi, regulile de introducere.
In logică, se face distincţie între regulile de introducere şi cele de eliminare. Independent
de orice formalism, putem lua ca exemplu regulile eliminării şi ale introducerii lui şi. Regula de
introducere porneşte de la două propoziţii simple adevărate, de exemplu [Petru a venit] şi [Paul
a plecai], pentru a face o singură propoziţie complexă adevărată: [Petru a venit şi Paul a plecai].
Regula de eliminare porneşte de la o propoziţie complexă adevărată cu şi, de exemplu [Petru a
venit şi Paul aplecai], pentru a obţine două propoziţii simple adevărate; [Petru a venii] şi [Paul a plecat].
Şi totuşi, nu este obligatoriu ca, atunci cînd se întrebuinţează regula de introducere, cele două
propoziţii legate prin şi să fie diferite; în felul acesta se pot obţine propoziţii complexe triviale,
cînd acelaşi element este reprodus de mai multe ori: [Petru a venit şi Petru a venii], [Petru a venit
şi Petru a venit şi Petru a venit] etc. Tocmai pentru a evita producerea sterilă a unor asemenea
propoziţii complexe triviale, Sperber şi Wilson resping regulile de introducere.

Cele care produc procesul interpretării, pe baza premiselor reprezentate de forma


logică a enunţului şi a propoziţiilor din care este constituit contextul, sînt efectele
contextuale. Acestea sînt de trei feluri:
(i) implicaţiile contextuale sau concluziile noi care se obţin concomitent pe
baza enunţului şi a contextului;
(ii) reevaluarea informaţiilor disponibile deja: se poate schimba convingerea
care face ca o propoziţie să fie menţinută;
(iii) eradicarea [eliminarea] propoziţiei cu şanse minime de a fi menţinută în
cazul unei contradicţii dintre o propoziţie stocată deja în memorie şi o implicaţie
contextuală.
Reluînd pe (18), îi putem presupune următorul context:

(19) a. A şi B se află într-o încăpere.


b. Pereţii acestei încăperi sînt zugrăviţi în albastru.
Dacă interpretăm (18) în contextul (19), putem obţine (20):
132 CAPITOLUL 4

(20) Lui A nu-i place încăperea în care stă împreună cu B.


Insă, dacă (20) ar fi singura implicaţie contextuală a lui (18) în (19), ne-am putea pune întrebări
asupra pertinenţei lui (18): din punctul de vedere al costului prelucrării, n-ar fi fost oare mai
economic ca A să enunţe (21)?
(21) Nu-mi place încăperea asta.
Totuşi, aceasta nu este nici pe departe singura implicaţie contextuală care se poate obţine
din (18), ci şi:

(22) A vrea să plece din cameră.


(23) Lui A nu i-ar plăcea ca B să-i dea cadou un obiect albastru.
(24) Lui A nu-i place să privească cerul sau marea.
etc.
In privinţa celorlalte efecte contextuale, să reluăm situaţia de bază în care A şi B stau într-o
cameră cu pereţii zugrăviţi în albastru şi să-i adăugăm o specificare: B are daltonism şi îi este greu
să identifice culorile. A îi spune:
(25) Pereţii sînt albaştri.
In ce constă pertinenţa lui (25)? B are daltonism, ceea ce permite supoziţia că este lipsit de
certitudini foarte ferme legate de culoarea pereţilor camerei în care stă. Să presupunem că, fără a
fi sigur, B crede că pereţii sînt albaştri, iar enunţul (25) vine să-i întărească această opinie. Să
presupunem şi că B crede că pereţii sînt roşii; dacă ştie că este daltonist, va fi înclinat să se îndoiască
de opinia lui şi va accepta (25) ca fiind mai probabilă. în acest caz, efectul contextual al lui (25)
va fi eliminarea propoziţiei Pereţii acestei încăperi sînt roşii.

Pornind de aici, putem explica în ce fel se face alegerea contextului: contextul


selectat va fi contextul cel mai susceptibil de a optimiza pertinenţa.

4.3. FORMA PROPOZIŢIONALĂ ŞI ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE


De la începutul acestui capitol am precizat că atît dezambiguizarea cit şi atri­
buirea de referenţi sînt două dintre sarcinile interpretării pragmatice şi că, în
acest caz, interpretarea pur lingvistică nu este suficientă. înainte de a indica în
ce fel poate fi privită în cadrul teoriei pertinenţei fiecare dintre aceste sarcini,
am vrea să revenim la analiza lingvistică şi la forma logică. După cum am văzut
mai sus, în opinia lui Sperber şi Wilson, forma logică este produsul sistemului
periferic lingvistic, adică al analizei lingvistice a enunţului sau, altfel spus, forma
logică este o succesiune structurată de concepte. Dacă dezambiguizarea precum
şi atribuirea de referenţi ţin de domeniul pragmaticii, aceasta se explică prin
faptul că sistemul periferic lingvistic nu este capabil să le facă. După Sperber şi
Wilson, trebuie făcută o distincţie între forma propoziţională a unui enunţ şi
forma sa logică; forma propoziţională a enunţului este susceptibilă să primească
o valoare de adevăr, ceea ce înseamnă că nu mai conţine vreo ambiguitate şi că
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 133

aici termenii referenţiali sînt interpretaţi, că li s-a atribuit un referent. In anumite


cazuri rare, forma logică a enunţului este de aşa natură încît i se poate atribui o
valoare de adevăr (de exemplu, cînd propoziţia exprimată prin enunţ este în mod
necesar adevărată sau falsă); dar, în majoritatea cazurilor, forma logică a enunţului
nu este susceptibilă să primească o valoare de adevăr, deosebindu-se, prin urmare,
de forma sa propoziţională. Dezambiguizarea şi atribuirea referenţilor sînt două
sarcini ce trebuie îndeplinite pentru a se trece de la forma logică a enunţului la
forma sa propoziţională. Totuşi, vom semnala că forma propoziţională de recu­
perat nu este orice formă propoziţională care s-ar pute obţine pe baza formei
logice a enunţului, ci forma propoziţională «bună», cea pe care locutorul inten­
ţiona să o comunice. încă o dată, criteriul alegerii rămîne, aici, principiul per­
tinenţei. Avînd la dispoziţie acest principiu, ceea ce conduce la o interpretare a
enunţului coerentă cu principiul pertinenţei este forma propoziţională bună
a enunţului. D i n nou principiul pertinenţei este acela care intervine în fiecare
moment al reconstituirii formei propoziţionale: dezambiguizarea, atribuirea
referenţilor, eliminarea termenilor vagi.

5. D E Z A M B I G U I Z A R E A ŞI P R I N C I P I U L PERTINENTEI
5.1. FORMĂ LOGICĂ ŞI INTERPRETARE PREFERENŢIALĂ

Aşa cum am spus mai sus, vom examina în acest capitol doar ambiguităţile
lingvistice şi nu «ambiguităţile pragmatice». De asemenea, am făcut distincţie
între două tipuri de ambiguităţi lingvistice, sintactice şi lexicale. In ambele cazuri,
ambiguitatea lingvistică, fie ea sintactică sau lexicală, corespunde posibilităţii
de a produce cel puţin două forme logice diferite pentru unul şi acelaşi enunţ.

Să revenim la exemplele (1) şi (3):


(1) Bătrînul duce o poartă.
(3) Le loup est gris. [în 1. rom., un exemplu analog ar putea fi (3') Broasca e mare - NT]
După cum am arătat mai sus, (1) este un exemplu de ambiguitate sintactică, iar (3) de ambiguitate
semantică. Insă, aşa cum am subliniat deja, ambiguitatea lui (1) este, în acelaşi timp, şi lexicală:
(1) este ambiguu numai dacă bătrînul poate fi înţeles sau ca substantiv, sau ca adjectiv, duce, ca
substantiv sau ca verb etc. Cu alte cuvinte, dacă ne reamintim că forma logică a unui enunţ este
o succesiune structurată de concepte, atunci, în funcţie de înţelegerea lui bătrîn ca substantiv sau
ca adjectiv, de înţelegerea lui duce ca substantiv sau ca verb, nu va mai fi vorba despre acelaşi con­
cept, ci de două concepte diferite. Deci, lui (1) îi pot fi asociate două forme logice distincte,
alcătuite din concepte diferite. Pentru (3), am văzut că este vorba despre o ambiguitate semantică,
produsă în exclusivitate de prezenţa unui termen ambiguu, loup [sau, similar în 1. rom., broască
- NT]. Aici, nici un termen al enunţului nu are capacitatea de a trimite la două concepte diferite,
ci doar la unul singur. In acest caz, deşi există doar un singur termen implicat, enunţul (3) va
produce, fără-ndoială, două forme logice diferite, după cum conceptul corespunzător termenului
loup trimite la obiectul de carnaval sau la animal.
134 CAPITOLUL 4

Pentru că cele două interpretări nu ajung să fie percepute în mod conştient


decît foarte rar şi pentru că, în general, interpretarea preferenţială se dovedeşte
a nu fi cea bună, ne-am luat precauţia de a spune producere posibilă a două forme
logice.
Să luăm în discuţie exemplul următor, împrumutat de la Sperber şi Wilson (1989):
(26) La petite brise la glace.
Aşa cum observă autorii, acest exemplu poate primi două interpretări, cea mai frecventă fiind,
în afara contextului lingvistic, interpretarea (27 a):
(27) a. La petite fille brise la glace.
b. La petite brise lui donne froid.
Dar în cele din urmă se va opta pentru interpretarea (27 b), dacă (26) se va continua în felul
următor:
(28) La petite brise la glace; qu'est-ce que ce serait s'il s'agissait d'un grand vent!
Aici, întrucît se revine asupra enunţului pentru a-1 reinterpreta, înseamnă că ambele interpretări
ajung să se conştientizeze.

5.2. CONSTRUCŢIE ŞI SELECŢIE DE INFORMAŢIE

însăşi posibilitatea reîntoarcerii asupra interpretării ne face să credem că procesul


prin care se efectuează dezambiguizarea este un proces de formare de ipoteze.
In această optică, sistemul periferic lingvistic va construi cele două (sau mai
multe) forme logice corespunzînd enunţului ambiguu, iar cele care corespund
interpretărilor false vor fi eliminate la nivel pragmatic. Totuşi, putem presupune
că relaţia dintre sistemul periferic lingvistic şi sistemul central «pragmatic» ar
fi mai complexă şi că sistemul central ar putea avea influenţă asupra Droceselor
sistemului periferic lingvistic, inhibînd, de pildă, unele dintre ele. In această
problemă, Sperber şi Wilson consideră că sistemul periferic lingvistic construieş­
te în mod efectiv diferitele interpretări ale fiecărui constituent al frazei şi că aceste
interpretări, treptat, pe parcursul analizei lingvistice, sînt subordonate sistemului
central care va alege o interpretare unică (în măsura în care dispune de informaţiile
necesare). Să remarcăm că o asemenea optică nu contrazice ipoteza lui Fodor con­
form căreia sistemele periferice nu au acces la informaţiile sistemului central.

Să reluăm exemplul (26):


(26) La petite brise la glace.
Dacă (26) este pronunţat în timp ce interlocutorii privesc fotografia unei lipone, ocupată să-şi
facă o copcă într-o banchiză, sistemul central îl va interpreta pe brise ca verb şi nu ca substantiv,
îndepărtînd, în acelaşi timp, tot restul interpretării (27 b), în avantajul lui (27 a). Dacă, însă, (26)
este precedat de (29), lucrurile se petrec diferit:
(29) Regarde Franţoise: elle n'est pas faite pour la campagne. La petite brise la glace.
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 135

In acest caz, brise va fi interpretat ca substantiv şi nu ca verb, iar interpretarea (27 b) va fi preferată
lui (27 a). Altfel spus, momentul în care una dintre cele două interpretări este reţinută în detri­
mentul celeilalte se situează foarte devreme în cursul analizei lingvistice a enunţului, iar din
momentul cînd o interpretare este preferată, sistemul central pur şi simplu inhibă producerea
celeilalte interpretări de către sistemul periferic.

Care este importanţa sistemului central? Să remarcăm că acesta permite redu­


cerea costului în prelucrarea enunţului prin inhibarea unei părţi a procesului
interpretativ lingvistic. Totuşi, pe ce bază alegem interpretarea fiecărui nou
termen în cursul desfăşurării enunţului? Aici intră în joc, din nou, principiul
pertinenţei: date fiind două interpretări posibile ale aceluiaşi termen, este selec­
tată aceea dintre ele care pare cea mai susceptibilă de a optimiza pertinenţa
ansamblului enunţial, prin urmare cea mai coerentă cu principiul pertinenţei.
Să revenim la exemplele (26) şi (29):

(26) La petite brise la glace.


(29) Regarde Francoise: elle n'est pas faite pour vivre â la compagne. La petite brise la glace.
[Priveşte-o pe E: nu e făcută să trăiască la ţară. Un vînt slab o face să tremure.]
In situaţia cînd interlocutorii privesc fotografia unei mici lipone ocupată să-şi facă o copcă în
banchiză, brise va fi interpretat ca verb fiindcă, în contextul dat, interpretarea (27 a) este mai
accesibilă decît interpretarea (27 b) şi, prin urmare, mai economică în ce priveşte costul prelucrării
ei. In schimb, pentru (29), contextul furnizat de prima frază face interpretarea (27 b) mai accesibilă
şi mai economică din punctul de vedere al prelucrării.

Aşadar, interpretarea coerentă cu principiul pertinenţei este cea mai accesibilă.


Vom mai observa că ipotezele supuse acţiunii de dezambiguizare sînt date
de sistemul periferic şi selectate de sistemul central. Vom vedea, însă, că atribuirea
referenţilor nu se produce în acelaşi fel.

6. ATRIBUIREA REFERENŢILOR ŞI PRINCIPIUL PERTINENŢEI


De la început, să reamintim că nu vom examina decît atribuirea de referenţi
descripţiilor definite şi nedefinite. Să reamintin de asemenea că, precum în cazul
dezambiguizării, nu orice referent este potrivit, ci doar referentul «bun», cel pe
care locutorul avea intenţia să-1 designeze prin întrebuinţarea descripţiei respec­
tive. Aşa cum am văzut, în anumite cazuri, atunci cînd descripţia definită este
completă şi cînd este vorba de o întrebuinţare atributivă, în principiu analiza
lingvistică este suficientă pentru a atribui un referent.
Să revenim la exemplul (8):

(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
136 CAPITOLUL 4

Expresia preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981 este o descripţie definită şi, în plus,
mai este şi completă, pentru că identifică un individ unic, Franţois Mitterrand, şi pentru că nici
un alt individ nu satisface condiţiile specificate. De aceea s-ar putea crede că în cazul unei descripţii
definite complete, analiza lingvistică, prin ea însăşi, este sufucientă. Cu toate acestea, lucrurile
se petrec cu totul diferit. Dacă, în realitate, locutorul lui (8) crede câ preşedintele Republicii
Franceze, ales la 10 mai 1981 nu este Franţois Mitterrand, ci Valery Giscard d'Estaing, atunci el
poate enunţa (8) sau cu intenţia de a desemna individul care satisface condiţiile indicate prin
descripţia definită, oricare ar fi acest individ, sau cu intenţia de a-1 desemna pe Valery Giscard
d'Estaing. In acest al doilea caz, descripţia definită este utilizată referenţial, iar analiza lingvistică,
deşi permite să i se atribuie un referent, nu permite atribuirea referentului «bun», tocmai pentru
că această descripţie definită ajunge în mod necesar la Franţois Mitterrand şi nu la Valery Giscard
d'Estaing.
A

In privinţa descripţiilor definite sau nedefinite complete, utilizate referenţial,


precum şi a descripţiilor definite sau nedefinite incomplete, există încă probleme.

6.1. ATRIBUIREA DE REFERENŢI DESCRIPŢIILOR COMPLETE


Să începem cu descripţiile definite sau nedefinite complete utilizate în mod
referenţial. A priori, problema se pune în felul următor: atunci cînd ne găsim
în faţa unei descripţii definite sau nedefinite, aceasta este utilizată atributiv sau
referenţial, prin urmare pentru a desemna orice obiect care o satisface, sau pentru
a desemna un obiect particular? In alţi termeni, problema este cum putem de­
cide dacă o descripţie este atributivă sau referenţială? De la început, să ne amin­
tim că orice descripţie definită poate fi utilizată în mod atributiv sau referenţial,
distincţia atributiv/referenţial ţinînd de utilizarea limbii şi nu de limba însăşi.
Prin urmare, cel puţin în interiorul descripţiei, nu există mărci lingvistice spe­
cifice unui tip sau altul. Am putea considera, atunci, că ar fi util să ne orientăm
spre ansamblul enunţului în care apare descripţia şi să presupunem că anumite
construcţii lingvistice s-ar preta mai curînd decît altele la una sau la cealaltă dintre
cele două utilizări. Şi totuşi, o descriere dată, într-o frază dată, poate fi utilizată,
în aceeaşi frază, fie atributiv, fie referenţial, în funcţie de intenţia cu care este
enunţată în acea frază.

Să reluăm exemplul (8)

(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
Am putea fi tentaţi să credem că, în această frază, singura utilizare posibilă a descripţiei definite
în această frază este cea referenţială. Să ne imaginăm, totuşi, o situaţie în care exemplul (8) ar fi
pronunţat în anul 2500 de către un istoric care ar şti o seamă de lucruri despre tradiţiile Republicii
Franceze de la sfîrşitul secolului al XX-lea (şi, în special, despre periodicitatea alegerilor electorale),
dar căruia i s-au şters din memorie numele preşedinţilor celei de-a cincea Republici. Acest istoric
imaginar nu mai dispune decît de două informaţii: în 1981, la 10 mai, cu ocazia alegerii preşedin­
telui Republicii Franceze a avut loc o festivitate în piaţa Bastiliei şi, în 1988, preşedintele a fost
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 137

reales. Avînd aceste informaţii, istoricul deduce că primele alegeri au avut loc la 10 mai 1981 şi
pronunţă fraza (8). El nu ştie, însă, cine era preşedinte ales în 1981 (de fapt, nu ştie nici cine era
candidat). Pronunţînd descripţia dtiiaită. preşedintele..., tot ceea ce încearcă să spună este că oricine
ar fi fost individul ales ca preşedinte în 1981, acelaşi individ a fost reales în 1988; o spune, prin
urmare, fără vreo intenţie de a desemna un individ anume. Se vede, astfel, că în funcţie de
circumstanţele şi intenţiile enunţării sale, aceeaşi descripţie definită din aceeaşi frază poate
corespunde unei utilizări atributive sau unei utilizări referenţiale.

6.2. REZOLVAREA PRAGMATICĂ A ALEGERII D I N T R E

o UTILIZARE ATRIBUTIVĂ ŞI UNA REFERENŢIALĂ

Aşadar, numai un proces pragmatic ne permite să decidem dacă o întrebuinţare


este atributivă sau referenţială. Să vedem în ce fel devine posibil acest fapt. Vom
începe remarcînd că, la rigoare, problema nu este pusă corect, fiindcă inter­
pretarea pragmatică este interesată doar de atribuirea referenţilor, în timp ce
destinaţia utilizare atributivă/utilizare referenţială nu este relevantă în această
privinţă decît dacă îndeplineşte un rol în atribuirea referenţilor. Prin urmare,
am putea presupune că rolul acestei distincţii ar fi acela de a activa procese diferite
după natura atributivă sau referenţială a utilizării descripţiei; dacă este vorba de
o întrebuinţare atributivă, de exemplu, atunci analiza lingvistică ar fi suficientă
şi singură (în cazul unei descripţii complete). Dacă, însă, este vorba de o între­
buinţare referenţială, procesul ar trebui să continue prin luarea în considerare a
factorilor pragmatici.
Totuşi, trebuie să remarcăm aici că situaţia nu este atît de simplă cum pare
ea la prima vedere; în realitate descripţiile complete reprezintă mai curînd
excepţia, decît regula.
Să examinăm exemplele următoare:

(30) Unde-i pisica?


(31) Unde-i pisica neagră cu ochi verzi, cumpărată de Paul şi Sylvie Dubois în 20
noiembrie 1987 la Cluny în Saone-et-Loire?
Enunţul (30) va fi rostit într-un număr mult mai mare de situaţii decît enunţul (31), cu toate că
descripţia definită pisica din (30) este incompletă, în timp ce descripţia definită pisica neagră cu
ochi verzi... este completă. S-ar putea presupune, deci, că enunţul (31) ar trebui să fie cel preferat
fiindcă, în principiu, simpla analiza lingvistică este suficientă pentru a-i putea atribui descripţiei
din (31) un referent, în timp ce în (30) este necesar să se ţină cont de factori pragmatici. Şi totuşi
nu se întîmplă aşa.

Cum se poate explica această situaţie care pare să contrazică principiul


pertinenţei? Prin faptul că, chiar dacă atribuirea unui referent trece totdeauna
printr-o analiză lingvistică, atribuirea nu se face niciodată exclusiv prin acest
fel de analiză. într-adevăr, determinarea referenţilor se produce de către indivizi
138 CAPITOLUL 4

care nu pot lua în considerare ansamblul obiectelor lumii, dat fiind că atît capa­
cităţile cognitive, cît şi cunoştinţele lor sînt limitate. Această situaţie ne face să
bănuim că referentul unei descripţii, ca de altfel acela al oricărui termen refe­
renţial, trebuie să facă parte din cadrul cognitiv reciproc, adică trebuie sau să
fie identificat deja, sau identificabil pentru ambii interlocutori.
Să reluăm exemplele (30) şi (31). Vom spune că, în cele mai multe cazuri, (30) va fi preferat
lui (31). Să luăm în discuţie cel mai probabil caz, cînd (30) este pronunţat de Sylvie Dubois
adresîndu-se lui Paul Dubois:
(30) Sylvie către Paul:
«Unde-i pisica?»
Este evident că aici referentul descripţiei este deja identificat şi că face parte din cadrul cognitiv
reciproc. Deşi cele mai numeroase cazuri de utilizare a termenilor referenţiali se produc în aceste
condiţii, nu înseamnă, totuşi, că toţi referenţii sînt accesibili în acelaşi grad sau în acelaşi fel.
Tocmai aici intră în joc semnificaţia lexicală a termenilor referenţiali, împreună cu factorii
pragmatici.

Aşadar, distincţia dintre utilizarea atributivă şi utilizarea referenţială a unei


descripţii trebuie considerată mai curînd o distincţie teoretică decît una pe care
o fac interlocutorii, în sensul că ea le-ar impune procese interpretative diferite.
Această distincţie teoretică nu este perceptibilă în atribuirea referenţilor decît
în cazul cînd descripţia este utilizată referenţial şi cînd referentul din mintea
locutorului nu este cel care satisface condiţiile indicate în descripţie. Problema
descripţiilor complete utilizate referenţial se reduce, în felul acesta, la problema
descripţiilor incomplete; pentru a ajunge la referentul bun, în ambele cazuri
trebuie adăugate informaţii furnizate de descripţia însăşi, de informaţii ulterioare,
împrumutate din restul enunţului, din enunţurile precedente sau din spaţiul
extralingvistic, într-un cuvînt, informaţii care ţin de cadrul cognitiv mutual.

6.3. R O L U L INFORMAŢIILOR EXTRALINGVISTICE

Necesitatea de a ţine seama de informaţii care ar putea fi extralingvistice a fost


recunoscută în mod ocazional. Trebuie, însă, să remarcăm importanţa teoriei
lui Sperber şi Wilson care permite ca informaţiile lingvistice şi cele extralin­
gvistice, alcătuind împreună cadrul cognitiv reciproc, să fie echivalent girate prin
intermediul contextului. Dar ne punem întrebarea cum se completează infor­
maţiile date prin analiza lingvistică a descripţiei? Am evocat deja mai multe
posibilităţi: restul enunţului (cum ar fi, de pildă, predicatul aplicat descripţiei);
interpretarea enunţurilor precedente graţie informaţiilor pe care analiza le poate
da cu privire la convingerile locutorului; informaţiile nelingvistice, enciclopedice
sau furnizate de anturajul enunţiativ de care dispune interlocutorul; combinarea
PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA 139

informaţiilor provenite din toate aceste surse diferite. Vom observa că toate
acestea corespund surselor posibile ale contextului şi se supun regulilor obişnuite
de formare a acestuia, cu alte cuvinte, selecţiei unui context care permite să se
obţină o interpretare a enunţului, coerentă cu principiul pertinenţei. Atribuirea
referenţilor se face, ca şi dezambiguizarea, prin formarea şi confirmarea de
ipoteze. Dar, spre deosebire de dezambiguizare, procesul de formare a ipotezelor
în scopul atribuirii referenţilor se face în mod real la nivelul sistemului central,
pe baza premiselor instituite de context şi de enunţul însuşi.
Să luăm în considerare diferitele posibilităţi, începînd cu descripţia utilizată fie atributiv,
fie referenţial, cînd există o coincidenţă între referentul intenţionat şi referentul determinat
exclusiv pe baza sensului descripţiei. Să reluăm exemplul (8):
(8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.
Locutorul a enunţat (8) fie cu intenţia de a-1 desemna pe Mitterrand, fie cu intenţia de a desemna
individul - oricare ar fi el - ales la 10 mai 1981 la preşedinţia Republicii Franceze. Interlocutorul
poate dispune de un context unde figurează informaţia (32):
(32) Franţois Mitterrand a fost ales preşedinte al Republicii Franceze la 10 mai 1981.
In acest caz, interlocutorul îl identifică pe Franţois Mitterrand cu referentul descripţiei preşe­
dintele..,, pe baza sensului lexical al descripţiei şi pe baza lui (32). Să presupunem acum că interlo­
cutorul nu dispune de informaţia (32), ci de informaţia (33):
(33) Franţois Mitterrand a fost ales preşedinte al Republicii în 1988.
In acest caz, pe baza analizei lingvistice a predicatului a fost reales în 1988 şi a lui (33), inter­
locutorul îl identifică pe Franţois Mitterrand ca fiind referentul descripţiei.
Să obsevăm acum exemplul (34):
(34) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, este originar din Auvergne şi
primar al localităţii Chamalieres.
In acest caz, locutorul crede că preşedintele ales în 1981 este Valery Giscard d'Estaing; descripţia
preşedintele... este utilizată referenţial, Să presupunem că interlocutorul dispune, în contextul
cunoştinţelor sale, de informaţia (32) şi (35):
(35) Valery Giscard d'Estaing este originar din Auvergne şi este primar al localităţii
Chamalieres.
Deşi sensul lexical al descripţiei, împreună cu informaţia (32), l-ar conduce spre soluţia de a atribui
descripţiei preşedintele..., în calitate de referent, pe Franţois Mitterrand, sensul lexical al predi­
catului este originar din Auvergne şi este primar al localităţii Chamalieres, alături de informaţia
(35), îl determină pe interlocutor să infereze (36):
(36) Locutorul crede că preşedintele Republicii, ales la 10 mai 1981, este Valery Giscard
d'Estaing.
Pornind de la (36) şi de la descripţia preşedintele..., el poate atribui descripţiei, ca referent, pe
Valery Giscard d'Estaing.
140 CAPITOLUL 4

Să examinăm acum dialogul următor:


(37) A îmi place mult preşedintele Republicii. E un om simplu: a rămas
primar la Chamalieres, cu toate funcţiile sale înalte şi succesele
sale politice.

B Primar la Chamalieres? Succese politice?


A Sigur! Preşedintele Republicii, ales în 1981, a fost reales în 1988.
Aici, trebuie să presupunem din nou că locutorul crede că preşedintele Republicii este Valery
Giscard d'Estaing şi, pe deasupra, că el crede şi că utilizează în mod referenţial descripţia pre­
şedintele Republicii, care a fost ales în 1981 pentru a trimite la Giscard d'Estaing. Aici, B atribuie
descripţiei, ca referent, pe Giscard d'Estaing, tocmai pe baza lui (36) şi a enunţurilor precedente
din discursul lui A.

Totuşi, vom sublinia că mecanismul de atribuire a referenţilor nu este infailibil,


tot aşa cum nu este nici acela al dezambiguizării. Altfel spus, dacă locutorul se
înşeală cu privire la ceea ce face parte din cadrul cognitiv reciproc, se poate
întîmpla ca referentul pe care îl atribuie interlocutorul unui termen referenţial
oarecare dintre cei utilizaţi de către locutor să nu coincidă cu cel pe care locutorul
intenţiona să-1 designeze. O asemenea posibilitate nu este deloc specifică doar
atribuirii referenţilor sau dezambiguizării, fiind, dimpotrivă, o caracteristică
generală a oricărui act de comunicare.
5. PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ:
LUMI POSIBILE ŞI SPAŢII MENTALE

D ouă teorii relativ recente s-au ocupat de referinţă, teoria lumilor posibile
şi teoria spaţiilor mentale. Ele au abordat însă această problemă din per­
spectiva unor postulate şi obiective foarte diferite, date de particularităţile lor
specifice: teoria lumilor posibile este o logică modală care a făcut obiectul unui
mare număr de lucrări în domeniul filozofiei analitice, cu precădere ale lui
Kripke (1982), Putnam (1975), Kaplan (1977) şi Lewis (1973, 1983); teoria spa­
ţiilor mentale, pe de altă parte, este o teorie cognitivă, rod al muncii unui lingvist,
Fauconnier (1984), şi a fost elaborată pornind de la lucrările unui alt lingvist,
Nunberg (1978).

1. PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ
In ce măsură este referinţa o problemă pragmatică? Un lingvist, Milner (cf. 1989),
a afirmat că funcţia principală a limbajului este designarea şi că studiul acestei
funcţii designatoare este una dintre problemele fundamentale ale lingvisticii,
înţeleasă într-un sens strict (fonologie, sintaxă şi semantică). Dacă nu există nici
un dubiu privind faptul că una dintre funcţiile principale ale limbajului este
designarea, referinţa, nu este mai puţin adevărat că referinţa, care este relaţia
dintre limbaj şi realitate (sau, în termeni mai filozofici, relaţia cuvinte-lume),
nu este de fapt o problemă exclusiv lingvistică. Pe de o parte, limbajul nu este
singurul mijloc de designare sau de referire, chiar dacă este mijlocul principal:
referinţa poate fi realizată printr-un gest (comunicare nonverbală) şi se poate
spune (cf. Goodman 1976) că reprezentarea picturală se realizează prin denotaţie,
prin referinţă. Pe de altă parte, cînd referinţa se realizează printr-un mijloc
lingvistic, însoţit sau nu de un gest demonstrativ, analiza pur lingvistică nu este
în general suficientă pentru identificarea unui referent situat în lume.
NB: Una dintre sarcinile pragmaticii constă în a permite, pornind de la interpretarea
parţială oferită de interpretarea lingvistică (fonologie, sintaxă, semantică) a frazelor,
interpretarea completă a enunţului. Stabilirea condiţiilor de adevăr ale unui enunţ este
unul dintre elementele interpretării complete a enunţului. Or, o parte a stabilirii con­
diţiilor de adevăr, dincolo de analiza pur lingvistică, constă în atribuirea referenţilor.
142 CAPITOLUL 5

Astfel, pe lîngă procesele ce ţin de codul lingvistic propriu-zis, trebuie să


recurgem la procese diferite, cum ar fi cele extralingvistice şi inferenţiale, care
permit identificarea din ansamblul de referenţi posibili a referentului „cores­
punzător", referentul avut în vedere de locutor. In ce măsură sînt aceste procese
de ordin pragmatic? Mai întîi, dacă referentul „corespunzător" este referentul
avut în vedere de locutor, nu se poate specifica referentul unei expresii referenţiale
decît dacă aceasta este întrebuinţată, pentru că numai prin întrebuinţare i se
atribuie un referent: cu alte cuvinte, referinţa este un fenomen care se produce
în utilizarea limbii şi nu în afara acesteia. Caracteristica în discuţie este ilustrată,
de altfel, de anumite expresii referenţiale, expresiile deictice.
Astfel, expresia pisica mea nu identifică, prin ea însăşi, în afara uzului, un referent. In
schimb, dacă ea apare în enunţul următor, pronunţat de Anne Reboul la 14 mai 1992, i se poate
atribui unul:

(1) îmi caut pisica [mea].


A

înseamnă oare aceasta că lingvistica nu are nici un aport la identificarea refe­


renţilor? Dimpotrivă: dacă decodificarea lingvistică nu este suficientă pentru
asignarea referenţilor, ea face posibilă, totuşi, interpretarea semantică a expresiilor
referenţiale. Să notăm că această contribuţie nu este la fel de importantă şi nu
are aceeaşi natură pentru toate expresiile referenţiale: semnificaţia referenţială
a decripţiilor definite şi nedefinite (de exemplu pisica neagră şi, respectiv, o pisică
neagră) este descriptivă, iar aceea a deicticelor, a anaforicelor şi a demonstra­
tivelor pare mai degrabă procedurală. Mai rămîne un tip de expresii referenţiale
care pare să scape lingvisticii: numele proprii, care în teoria dezvoltată de Kripke
nu au deloc semnificaţie.

2. REFERINŢA: O PROBLEMATICĂ MULTIPLĂ


Tocmai am văzut în ce măsură referinţa este (parţial) o problemă lingvistică:
în funcţie de sensul său, o expresie referenţială va desemna un obiect sau altul
din lume. Expresiile referenţiale sînt de natură diversă: există întotdeauna grupuri
nominale (sau, dacă vreţi, expresii nominale), dar acestea iau forme foarte variate,
pronume personale sau demonstrative, nume proprii, expresii definite şi nede­
finite, expresii demonstrative sau posesive. In afară de numele proprii, care ridică
probleme speciale, există o serie de alte motive pentru care sensul lexical poate
fi insuficient pentru a specifica, el singur şi într-o situaţie dată, o referinţă.
(i) Mai întîi, expresia referenţială în sine poate fi lipsită de un sens lexical
suficient pentru a specifica, într-o situaţie, o referinţă: este cazul pronumelui la
persoana a treia şi al posesivelor care îi corespund; este, de asemenea, cazul
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 143

demonstrativelor, al pronumelor sau al adjectivelor; şi, în fine, este cazul des­


cripţiilor definite incomplete care, într-o situaţie dată, nu identifică un obiect
unic, ci mai multe obiecte posibile.
(ii) Grupul nominal poate identifica, el singur, în principiu, un referent, dar
modul în care este folosit nu-i permite acest lucru: este cazul expresiilor defi­
nite sau nedefinite şi al numelor proprii întrebuinţate într-o manieră indirectă,
metonimică, spre exemplu.
Vom reaminti aici exemplele preferate ale lui Nunberg (cf. 1978) sau ale lui Fauconnier
(cf. 1984):

(2) Omleta cu şuncă a plecat fără să plătească.

(3) George Sand este pe al treilea raft de jos.


(unde omleta cu şuncă desemnează clientul care a comandat o omletă cu şuncă, iar George Sand
desemnează cărţile şi nu pe autoarea lor).

In aceste cazuri, deşi are de îndeplinit un rol, analiza lingvistică se dove­


deşte incapabilă să precizeze referentul; Trebuie atunci să-şi intre în atribuţii
analiza pragmatică. Este vorba de aspectul pragmatic al referinţei.
Mai rămîne, în final, ultima faţetă a problemei referinţei: relaţia dintre
cuvinte sau interpretarea acestora (inclusiv interpretarea pragmatică) şi lume.
In funcţie de termenii referenţiali întrebuinţaţi, raportul cuvinte-lume nu este
de fapt identic, după anumite teorii, cum ar fi teoria lumilor posibile. Acesta
reprezintă aspectul metafizic al problemei.

3. TEORIA PSIHOLOGICĂ VERSUS TEORIA LOGICĂ


Teoria spaţiilor mentale a fost adesea comparată cu teoria lumilor posibile: trebuie
totuşi arătat că aceste teorii, în pofida unei asemănări superficiale, prezintă
numeroase diferenţe, în primul rînd, în ceea ce priveşte problema tratării refe­
rinţei. Dacă, după cum am văzut, problema referinţei comportă trei aspecte, un
aspect lingvistic, un aspect pragmatic şi un aspect metafizic, atunci teoria spaţii­
lor mentale se poate distinge, într-o manieră simplă dar corectă, de teoria lumilor
posibile, considerînd că prima se preocupă de aspectul pragmatic al referinţei,
în timp ce a doua se preocupă de aspectul său metafizic. Dacă, într-adevăr, teoria
lumilor posibile este o teorie de factură logică filozofică care abordează problema
modalităţilor (posibilitate, adevăr contingent, adevăr necesar), teoria spaţiilor
mentale este o teorie psihologică, în sensul psihologiei cognitive, adică acela în
care psihologia se preocupă mai degrabă de funcţionarea proceselor intelectuale
decît de studiul sentimentelor sau al aberaţiilor mintale. Astfel, prin ele însele,
144 CAPITOLUL 5

teoria spaţiilor mentale şi teoria lumilor posibile acoperă, în principiu, întregul


aspect nonlingvistic al referinţei, adică aspectul său pragmatic şi aspectul său
metafizic.

4. SPAŢII MENTALE ŞI LUMI POSIBILE


4.1. SPAŢII MENTALE
După Fauconnier (1984), inventatorul ei, teoria spaţiilor mentale constă în a
considera limbajul şi uzul său drept o construcţie mentală şi abstractă de spaţii
şi elemente, de roluri şi de relaţii între spaţii. In aceeaşi concepţie, a comunica
ar consta în a stabili construcţii de spaţii similare sau identice. Scopul teoriei
spaţiilor mentale este de a studia modul sau modurile de construire a spaţiilor
şi a relaţiilor dintre spaţii. Spre deosebire de ceea ce se întîmplă în cazul teoriei
lumilor posibile, după cum vom vedea mai jos, în teoria spaţiilor mentale nu
este vorba de relaţia dintre cuvinte şi lume, ci cel mult de relaţia dintre cuvinte
şi construcţiile mentale pe care le produc locutorul şi interlocutorul.

4.1.1. Noţiunea de funcţie pragmatică


Teoria spaţiilor mentale s-a născut şi se sprijină pe noţiunea de funcţie referenţialâ,
dezvoltată recent de lingvistul american Nunberg (cf. Nunberg 1978). Funcţia
referenţialâ este cea care permite stabilirea de relaţii între obiecte diferite, indi­
ferent dacă aceste relaţii vin în beneficiul psihologiei, al culturii sau al prag­
maticii. Nunberg dă un anumit număr de exemple de funcţii referenţiale: «tip
de», «cauză a», «proprietar al», «parte a» etc. Pentru Fauconnier, care reia pe cont
propriu noţiunea rebotezînd-o funcţie pragmatică, funcţia pragmatică permite
trecerea de la un spaţiu la altul. Procesul prin care se trece de la un spaţiu la altul
este procesul de identificare pe care Fauconnier îl defineşte în felul următor:
Identificarea
Dacă două obiecte (în sensul cel mai larg) a şi b sînt legate printr-o funcţie pragmatică
F(b - Ffa)), o descriere a lui a poate servi la identificarea corespondentului său b.

In terminologia lui Fauconnier, a este declanşatorul referinţei, b ţinta referinţei,


iar F conectorul.

Pentru a relua exemplele (2) şi (3) date mai sus, dacă omleta cu şunca este declanşatorul, iar
clientul ţinta, conectorul este o funcţie pragmatică care, într-o situaţie de tip restaurant, pune în
relaţie clientul cu mîncarea pe care a comandat-o; în mod similar, dacă George Sand este declan­
şatorul, iar volumele pe care le-a scris ţinta, conectorul pune în relaţie, în cazul de faţă, scriitorii
cu cărţile lor. La modul general, identificarea poate fi reprezentată în felul următor:
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 145

In sfîrşit, vom nota că una dintre funcţiile pragmatice fundamentale este identitatea, aceea care
face, spre exemplu, ca cititorul de astăzi să fie un individ identic cu cel din ziua în care s-a născut,
în ciuda tuturor modificărilor pe care le-a suferit între timp.

Noţiunea de funcţie pragmatică prezintă un interes pentru referinţă şi


pentru că ea permite, aşa cum vom vedea mai departe, tratarea, printre altele, a
unor probleme lingvistice cum ar fi pronominalizarea.

4.1.2. Generalităţi privind spaţiile mentale


Spaţiile mentale sînt reprezentate de ansambluri structurate de elemente şi de
relaţiile dintre aceste elemente. In acelaşi timp, ansamblurile pot fi modificate,
adăugîndu-li-se noi elemente şi stabilindu-se noi relaţii între aceste elemente. Am
văzut mai sus că, pentru Fauconnier, construcţia spaţiilor mentale şi a relaţiilor
dintre acestea este strîns legată de limbaj: anumite expresii lingvistice stabilesc
într-adevăr spaţii sau desemnează spaţii existente. Acestea se numesc introducton
de spaţiu. Un spaţiu este întotdeauna introdus în interiorul unui alt spaţiu, care
va fi numit spaţiu-pârinte, includerea fiind indicată fie prin Încapsularea sintactică
a introductorilor, fie prin inferenţă pragmatică. Astfel spaţiile sînt ordonate
parţial prin relaţia de incluziune care, să remarcăm, nu afectează elementele: în­
tr-adevăr, spaţiile mentale sînt în întregime distincte unele de altele în ceea ce
priveşte elementele lor. Legătura pragmatică între un spaţiu dat şi spaţiul-părinte
este creată de conectorii pragmatici dintre declanşatorii spaţiilor-părinţi şi ţintele
spaţiilor-copii.
Introductorii de spaţiu sînt mai ales, dar nu numai, expresii ce introduc convingeri (în
spiritul.,., conform..., ...crede că etc.) sau care desemnează reprezentări, imagini, relatări (în foto­
grafia ..., în portretul..., în filmul..., în romanul... etc). Trebuie să adăugăm la acestea spaţiile
ipotetice introduse prin condiţionale [dacă... atunci..) sau prin expresii modale (probabil, se poate
presupune că... etc). Să considerăm exemplul (4) preluat de la Fauconnier:

(4) In mintea lui Luk, fata cu ochi albaştri are ochi verzi.
In acest exemplu, In mintea lui Luk introduce un spaţiu-copil (spaţiul-părinte fiind acela al
convingerilor vorbitorului), declanşatorul este fata cu ochi albaştri, iar ţinta (fata cu) ochi verzi.
Totul se reprezintă în felul următor:
146 CAPITOLUL 5

4.1.3. Conectorii
Conectorii fac parte din ceea ce, ca şi alţi lingvişti dinaintea lui (cf. Fillmore 1982,
Lakoff 1982), Fauconnier numeşte modele cognitive idealizate fidealized cogni­
tive models sau ICM) şi, în această calitate, ei sînt susceptibili de a fi construiţi
sau de a fi învăţaţi. Un conector poate fi deschis sau închis. El va fi:
- deschis dacă ţinta şi declanşatorul său sînt antecedente posibile ale unui pro­
nume şi/sau dacă se aplică pronumelor;
- închis dacă ţinta sa singură este un antecedent posibil şi/sau nu se aplică pro­
numelor.
Cu aceasta ajungem la problema pronominalizării sau, mai exact, la
pronominalizarea în cazul unei referinţe indirecte. După Fauconnier, în această
situaţie, cele care permit rezolvarea problemei sînt funcţiile pragmatice. Să ne
reamintim că, în conformitate cu principiul de identificare, o descriere a declanşa­
torului poate servi la identificarea ţintei care, din acel moment, poate servi,
uneori cel puţin, drept antecedent.
Să luăm exemplul (5), împrumutat tot de la Fauconnier:
(5) George Sand este pe raftul din stînga.
După cum am văzut mai sus, acest exemplu se analizează în felul următor:
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 147

Exemplele (6) şi (7) arată că pronominalizarea poate viza declanşatorul sau ţinta:
(6) George Sand este pe raftul din stînga. [£/] e legat în piele, [volumul]
(7) George Sand este pe raftul din stînga. Vei vedea că [ea] scrie dumnezeieşte, [scriitoarea]
In (6) ţinta serveşte drept antecedent al pronumelui ea, în (7) declanşatorul serveşte drept ante­
cedent al pronumelui ea. Conectorul F este deci deschis.
Nu se întîmplă însă la fel în exemplul (8):
(8) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească.

(9) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească. [El] s-a urcat într-un taxi.
(10) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească. '''Ea era de nemîncat.
Aici, numai ţinta este un antecedent posibil, iar conectorul F' este închis.

In sfîrşit, cu cît un conector este mai familiar şi mai uşor de întrebuinţat, accesibil
într-un fel, cu atît mai pronunţată va fi tendinţa ca acesta să fie deschis.

4.1.4. Elementele spaţiilor


Mijloacele prin care spaţiile mentale şi-au dobîndit elementele sînt cele lingvisti­
ce: grupurile nominale deţin rolul principal în introducerea elementelor în spaţii,
iar aici se observă că se profilează o a doua legătură dintre realitatea lingvistică
şi teoria spaţiilor mentale. într-adevăr, un grup nominal nu va avea acelaşi efect
asupra unui spaţiu dat dacă este marcat printr-un articol hotărît (-ui, -a, -i, -le)
sau printr-urj articol nehotărît (un, o, nişte). Un grup nominal cu articolul hotărît,
N-ul, semnalează un element deja introdus într-un spaţiu, în timp ce un grup no­
minal cu articolul nehotărît, un N, introduce un element nou în spaţiu. Faucon-
nier descrie această diferenţă prin următoafele două formule:
Articolul nehotărît un
Grupul nominal un N dintr-o expresie lingvistică introduce într-un spaţiu un nou ele­
ment w astfel încît N(w) este valid în acest spaţiu.
Articolul hotărît -«/, -a, -i, -le
Grupul nominal N-ul dintr-o expresie lingvistică semnalează un element a, deja introdus
într-un spaţiu M astfel încît N(a) este valid în acest spaţiu.
148 CAPITOLUL 5

(N desemnează proprietatea denotată de substantivul comun N care poate fi simplu sau com­
plex).
Să considerăm exemplele (11) şi (12), împrumutate de la Fauconnier:
(11) In desenul lui Luk, o vrăjitoare călăreşte un unicorn.
(12) In desenul lui Luk, vrăjitoarea călăreşte unicornul.
Să observăm că (11) şi (12) au în comun acelaşi introductor de spaţiu, In desenul lui Luk, şi, deci,
acelaşi spaţiu. Elementele pe care le introduc sau, respectiv, le desemnează sînt aceleaşi. Totuşi,
contribuţia grupurilor nominale nu este identică, iar dacă a şi b reprezintă elementele existente
în spaţiul în discuţie, în timp ce v şi w reprezintă elementele introduse în acest spaţiu, (11) si (12)
pot fi reprezentate prin figurile 5 şi 6:

Printre altele, există o anumită asimetrie între ţinte şi declanşatori: ţintele,


spre deosebire de declanşatori, nu trebuie să fie introduse neapărat în mod ex­
plicit întrucît principiul identificării are rolul de a le preciza. Fauconnier dă o
nouă versiune acestui principiu, care este adaptată spaţiilor:
Principiu de identificare a spaţiilor
Fiind date două spaţii M şi M', legate printr-un conector F şi un grup nominal GN, care
introduce sau semnalează un element x al lui M:
- dacă x are un corespondent x' (x' = F(xJ) în M', GN poate să-1 identifice pe x'\
- dacă x nu are un corespondent stabilit în M\ GN poate stabili şi identifica un nou ele­
ment x' în M\ astfel încît x' = F(xj.

Notăm că aici, din nou, grupurile nominale definite sau nedefinite se vor com­
porta în mod diferit pentru că ele corespund, respectiv, celor două situaţii diferite
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 149

evocate mai sus. Aceasta implică faptul că grupurile nominale nedefinite vor
putea prezenta o anumită ambiguitate a valorii semantice [„portee"] care ţine
de faptul că ele pot să introducă un nou element atît în spaţiul-copil cît şi în
spaţiul-părinte.
Să considerăm exemplul (13) împrumutat de la Fauconnier:
(13) In acest fikn, un fost boxer adoptă copii nefericiţi.
In acest film este introductor al unui spaţiu M' în M, conectorul leagă actorii din M de personajele
din M', iar grupul nominal un fost boxer trebuie să identifice un element în M'. Insă, datorită
principiului identificării, acest lucru se poate produce în două moduri: fie noul element w
corespunzător lui un fost boxer este introdus direct în M\ iar atunci w va avea proprietatea, în
M', de a fi un fost boxer care adoptă copii nefericiţi; fie noul element w este introdus în M, iar
atunci w are proprietatea, în M, de a fi un fost boxer (devenit actor) iar principiul care identifică
personajul corespunzător (care adoptă copii nefericiţi) în M" este cel al identificării. Cele două
posibilităţi sînt reprezentate, respectiv, în figurile 7 şi 8:

Să notăm că această ambiguitate a valorii semantice a elementelor nedefinite se manifestă şi atunci


cînd sînt în joc mai mult de două spaţii. In acest caz, grupul nominal poate să introducă noul
element w în oricare dintre aceste spaţii, producînd astfel tot atîtea interpretări contextuale
diferite.
150 CAPITOLUL 5

4.1.5. Roluri şi valori


Conectorii, precum şi elementele corespunzătoare (ţinte şi declanşatori), pot fi
multipli, această multiplicitate explicîndu-se prin faptul că descripţiile definite
(sau grupurile nominale cu articol hotărît, de exemplu,preşedintele) desemnează
atît funcţii de roluri cît şi valorile acestor funcţii.
Funcţia de rol poate fi aplicată la momente, locuri, situaţii, contexte e t c ,
cu alte cuvinte, la tot ce poate constitui un spaţiu mental. Rolul îşi ia valoarea în
funcţie de elementele spaţiilor, avînd proprietatea N indicată de grupul nominal.
Pentru a relua exemplul lui Fauconnier, grupul nominal preşedintele desemnează indivizi
diferiţi în funcţie de epoci şi ţări, iar funcţia de voi preşedintele va avea valori diferite în funcţie
de aceşti parametri,
Proprietatea N denotată de TVpoate fi o proprietate a valorii rolului într-un
context dat sau o proprietate a rolului însuşi. Fauconnier notează aceste două
posibilităţi în felul următor:
p(r) proprietatea unui rol
p(r (m)) proprietatea unei valori a rolului
In măsura în care legătura dintre un rol şi valoarea sa este o funcţie pragmatică,
adică un conector, faptul că o descriere lingvistică poate identifica rolul sau
valoarea sa este un caz de referinţă declanşator-ţintă amînată, dat fiind anumiţi
parametri, ceea ce Fauconnier reprezintă în felul următor:

F (m, r) = r (m)
Deci, un rol ia valori diferite în spaţii diferite. Dar atribuirea unei valori unui
rol nu este obligatorie, iar conectorii care leagă rolurile de valorile lor sînt des­
chişi. Aceasta are o consecinţă: elementele spaţiilor mentale pot fi atît roluri cît
şi valori de roluri.
Să luăm un exemplu pe care, de data aceasta, nu-1 împrumutăm de la Fauconnier:
(14) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDF.
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 151

Atît (15) cît şi (16) sînt posibile:


(15) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de
EDF. Ea a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.
(16) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de
EDF. El a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.
In (15), pronumele ea are ca antecedent ţinta a\ adică valoarea funcţiei de rol Primul ministru.
In (16), pronumele el are ca antecedent declanşatorul a, adică rolul însuşi.
Rezultatul este că numai interpretarea care porneşte de la rol este posibilă, ca în (17):
(17) In 1992, Primul ministru a distribuit două miliarde funcţionarilor.

in 1992, nu Edith Cresson şi Pierre Beregovoy au fost aceia care au distribuit, fiecare, separat,
două miliarde funcţionarilor. Interpretarea se opreşte la funcţie, adică la declanşatorul a. Cu alte
cuvinte, interpretarea universală din (17) este exclusă. Nu avem:
(18) Pentru orice x (Primul ministru în 1992, x) —> x a distribuit două miliarde
funcţionarilor în 1991.

Aici, în sfîrşit, se poate trata diferenţa dintre descripţiile definite şi numele


proprii: descripţiile definite pot desemna atît rolul însuşi cît şi valoarea sa, în
timp ce numele proprii desemnează valoarea.

4.2. LUMILE POSIBILE


4.2.1. Două teorii ale numelor proprii: teoria Russell-Frege şi teoria Mill-Kripke
După cum am văzut mai sus, numele proprii nu ţin, propriu-zis, de lingvistică:
nu sînt traductibile în sensul strict al cuvîntului şi nu par să aibă sens lexical.
Această ultimă caracteristică a fost revelată de o teorie relativ recentă: aceea a
numelor proprii dezvoltată de Kripke în cadrul teoriei lumilor posibile. Aşa cum
este ea expusă în lucrarea sa, Logica numelor proprii (1982), teoria lui Kripke nu
152 CAPITOLUL 5

priveşte numai numele proprii, ci şi problema necesităţii. Spre deosebire de


anumiţi autori, în special Russell (1905) şi Frege (1882/1971), Kripke resuscitează
o teorie filozofică veche, aceea a lui John Stuart Mill, conform căreia, substantivele
proprii au un referent fără a avea propriu-zis semnificaţie. Această teorie se izbeşte,
după mărturisirea lui Kripke, de un anumit n u m ă r de probleme, dintre care
prima este aceea a identificării referentului.
In teoria Russell-Frege, un nume propriu corespunde abrevierii unei descripţii definite.
Astfel, se poate considera că numele propriu y4m£ote/este abrevierea următoarei descripţii defi-
nite filozoful stagirit, elev al lui Platon şi preceptor al lui Alexandru cel Mare. Dacă există un individ
şi numai unul care stisface această descripţie, individul în discuţie este referentul Aristotel.
O altă problemă căreia teoria Mill-Kripke trebuie să-i facă faţă este aceea
a enunţurilor ecuaţionale [enonces d'identite].

Să analizăm următorul exemplu (tradiţional):


(19) Hesperus este Phosphorus.
Dacă, precum în teoria Mill-Kripke, numele proprii nu au semnificaţie ci numai un referent,
atunci tot ce spune acest enunţ este că un obiect este identic cu sine însuşi, informaţie ce pare
trivială. In teoria Russell-Frege, în schimb, Hesperus şi Phosphorus au un sens, o semnificaţie, iar
(19) trebuie interpretat ca (20):

(20) Planeta care se vede seara este identică cu planeta care se vede dimineaţa.

S-ar părea deci că teoria Russell-Frege, care rezolvă în acelaşi timp pro­
blema identificării referentului şi aceea a trivialităţii enunţurilor ecuaţionale,
este preferabilă teoriei Mill-Kripke. Totuşi, se confruntă şi ea cu anumite proble­
me, dintre care cea mai neînsemnată nu este că semnificaţia aceluiaşi n u m e
propriu poate să difere în funcţie de indivizi. O soluţie pentru a depăşi această
dificultate constă în a considera că semnificaţia unui n u m e propriu nu este o
descripţie definită unică, ci mai degrabă un fascicul de descripţii definite, din
care unele pot fi abstrase. O altă soluţie constă în a spune că fasciculul de descrip­
ţii definite sau descripţia definită unică nu este sensul numelui propriu, ci ser­
veşte numai la precizarea referinţei acestuia. Să notăm totuşi că, în această optică,
teoria Russell-Frege astfel modificată nu mai dă răspuns la problema enunţurilor
ecuaţionale şi a eventualei lor naturi triviale.

4.2.2. Referinţă şi nume proprii


Rămîne totuşi problema atribuirii unui referent numelor proprii: dacă se acceptă
teoria Mill-Kripke, conform căreia numele proprii au un referent fără a avea o sem­
nificaţie, nu vedem, de fapt, cum poate un interlocutor atribui un referent unui
nume propriu care a fost întrebuinţat de un locutor. Kripke avansează deci o teză,
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 153

teza lanţului cauzal, pentru a da seamă de asignarea de referenţi numelor


proprii. După el, există mai întîi un „botez" iniţial prin care se atribuie un anumit
nume propriu unui obiect dat, identificînd astfel acest obiect într-o manieră
ostensivă, printr-un gest, spre exemplu, sau într-o manieră descriptivă. Apoi,
restul comunităţii lingvistice poate învăţa cum să se servească de numele propriu,
înţelegîndu-se de la sine că un individ care învaţă numele propriu va avea intenţia
să întrebuinţeze acest nume propriu pentru a se referi la acelaşi obiect ca şi
individul de la care a învăţat numele.

4.2.3. Necesitate şi trivialitate în cazul enunţurilor ecuaţionale


După Kripke, noţiunea de necesitate are două semnificaţii:
(i) o semnificaţie epistemică, în care termenul necesitate este luat drept echi­
valent al termenului apriori, şi desemnează ceea ce se poate cunoaşte independent
de experienţă;
(ii) o semnificaţie metafizică, în care termenul necesitate trimite la ceea ce nu
poate fi diferit.
Aceste două semnificaţii nu sînt echivalente: chiar dacă anumite propoziţii sînt
în acelaşi timp necesare în sens metafizic şi necesare în sens epistemic, în prin­
cipiu nu există vreun motiv să se creadă că nu pot exista propoziţii care să fie
necesare în sens metafizic fără a fi şi în sens epistemic (ele sînt atunci a poste­
riori) sau care să fie necesare în sens epistemic fără a fi şi în sens metafizic (ele
sînt atunci contingente).
NB: Avem astfel patru termeni: necesar, contingent, apriori şi aposteriori. In urma acestei
expuneri noi, rezervăm termenii necesar şi contingent pentru domeniul metafizicii, unde
ei vor califica, respectiv, propoziţiile ce descriu o stare de fapt care nu ar putea fi diferită
şi pe acelea care descriu o stare de fapt ce ar putea să fie. Vom rezerva termenii apriori şi
a posteriori pentru domeniul epistemic, unde ei vor califica, respectiv, propoziţiile a căror
valoare de adevăr se cunoaşte independent de experienţă şi pe acelea a căror valoare de
adevăr nu se cunoaşte decît prin experienţă.

Există, totuşi, un tip de enunţuri care sînt în acelaşi timp apriorice şi necesare:
enunţurile analitice, care sînt adevărate în virtutea sensului lor, sînt în acelaşi
timp adevărate în mod necesar şi adevărate a priori. Dacă se acceptă analiza lui
Kripke, problema trivialităţii enunţurilor ecuaţionale poate fi pusă în felul următor:
dacă un enunţ ecuaţional este adevărat, este oare adevărat în mod necesar, iar aceasta
în mod aprioric}
Să reluăm exemplul (19). Enunţul Hesperus este Phosphorus este adevărat. Problema este
de a şti, pe de o parte, dacă Hesperus este Phosphorus este adevărat în mod necesar sau în mod
contingent, şi, pe de altă parte, dacă este adevărat apriori sau aposteriori. Toată analiza lui Kripke
154 CAPITOLUL 5

privind necesitatea este apriori, iar insistenţa lui asupra distincţiei dintre semnificaţiile epistemică
şi metafizică ale termenului necesitate nu are vreun alt scop decît de a arăta că răspunsul la una
dintre aceste două întrebări nu presupune în nici un fel răspunsul la cealaltă problemă. Cu alte
cuvinte, dacă este adevărat căHesperus estePhosphorus, atunci aceasta este adevărat în toate lumile
posibile şi se poate spune că este în mod necesar adevărat. Dar un adevăr poate fi necesar şi să
facă obiectul unei descoperiri, adică să fie necesar a posteriori şi nu a priori. Descoperirea identităţii
dintre Hesperus şi Phosphorus se face într-o manieră empirică.

Astfel, un enunţ adevărat poate fi în mod necesar adevărat fără a fi şi în mod


apriori. Chiar dacă enunţurile ecuaţionale ar fi necesarmente adevărate, aceasta
nu le-ar face să fie în mod automat adevărate apriori. Or, trivialitatea, adică faptul
de a nu aduce nici o informaţie, depinde de acest caracter aprioric.

4.2.4. Necesitate şi lumi posibile


Dacă ne raportăm la definiţia intuitivă a necesităţii metafizice aşa cum am
preluat-o mai sus de la Kripke, vom vedea că necesitatea sau contingenţa unui
enunţ ţine de faptul că starea de lucruri pe care o reprezintă propoziţia ce o
exprimă ar fi putut sau nu ar fi putut să fie diferită. Cu alte cuvinte, noţiunea
de necesitate este modalizată prin aceea de posibilitate, iar pentru a-şi preciza
poziţia privind necesitatea, Kripke face apel în mod absolut firesc la o teorie a
logicii modale, la dezvoltarea căreia a avut o contribuţie substanţială, teoria
lumilor posibile.
Intr-o prezentare intuitivă a teoriei lumilor posibile, ca aceea pe care o
dă Kripke în lucrarea sa (cf. Kripke 1982), se poate spune despre o lume posibilă
că ea reprezintă o situaţie contrafactuală. Din acel moment, o lume posibilă
este o lume „stipulată" şi specificată prin „condiţii descriptive" pe care i le
atribuim noi, ca să întrebuinţăm termenii lui Kripke însuşi. In cadrul teoriei
lumilor posibile, o propoziţie adevărată în lumea noastră este în mod necesar
adevărată dacă ea este adevărată în toate lumile posibile; o propoziţie adevărată
în lumea noastră este în mod contingent adevărată dacă ea este adevărată în
anumite lumi şi falsă în alte lumi; în sfîrşit, o propoziţie falsă în lumea noastră
este în mod necesar falsă dacă ea este falsă în toate lumile posibile.
Cîteva exemple sînt aici binevenite. Propoziţia luceafărul de Dimineaţă este luceafărul de
Seară este adevărată în lumea noastră şi adevărată în toate lumile posibile: ea este deci în mod
necesar adevărată. In schimb, propoziţia Francois Mitterrand este unul dintre preşedinţii celei de a
cincea Republici este adevărată în lumea noastră, dar nu este adevărată în toate lumile posibile:
există lumi posibile în care Francois Mitterrand nu a devenit niciodată preşedinte al Republicii
(el a murit înainte de mai 1981 sau Valery Giscard d'Estaing a cîştigat alegerile etc.) In acest caz,
propoziţia Francois Mitterrand este unul dintre preşedinţii Republicii este în mod contingent
adevărată. In sfîrşit, propoziţia luceafărul de Dimineaţă nu este luceafărul de Seară este falsă în
lumea noastră, ca şi în toate lumile posibile (pentru că propoziţia luceafărul de Dimineaţă este
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 155

luceafărul de Seară este adevărată în lumea noastră şi în toate lumile posibile): ea este deci în mod
necesar falsă.
Aceasta ne conduce la problema numelor proprii: pentru ca o propoziţie
care conţine un nume propriu să poată fi adevărată în toate lumile posibile,
numele propriu în discuţie trebuie să desemneze acelaşi individ în toate lumile
posibile. Este ceea ce se numeşte identitate în toate lumile posibile [identite a
travers Ies mondes possibles]. Să notăm că un obiect care există în lumea noastră
poate să nu existe în alte lumi posibile, fără ca aceasta să pună sub semnul
întrebării problema identităţii în toate lumile posibile. Identitatea în toate lumile
posibile nu este o chestiune lingvistică: ea se reduce pur şi simplu la teza con­
form căreia dacă un obiect dat A există în lumea noastră reală M şi acest obiect
A există şi într-o lume posibilăM' diferită de Af, atunci este vorba de acelaşi obiect
care există în M şi M\ şi nu de două obiecte diferite dar asemănătoare. Dacă
identitatea în toate lumile posibile nu este o noţiune lingvistică, ea permite totuşi
stabilirea unei distincţii între termenii referenţiali: anumiţi termeni referenţiali
desemnează acelaşi obiect în toate lumile posibile, în timp ce alţii desemnează
obiecte diferite în diferite lumi posibile. Kripke le numeşte pe primele designatori
rigizi, iar pe celelalte designatori nonrigizi sau accidentali. După el, numele
proprii aparţin primei categorii, în timp ce, spre exemplu, descripţiile definite
aparţin celei de-a doua. El distinge în mod similar două tipuri de definiţii,
demonstrînd că a da sens unei expresii nu înseamnă a-i fixa referinţa. Distincţia
se aplică şi numelor proprii, dar atunci, chiar dacă o descripţie definită oarecare
poate fixa, în anumite cazuri, referinţa numelui propriu în discuţie, ea nu face
totuşi parte din sensul său.
Chiar dacă putem fixa referinţa numelui propriu Aristotel cu ajutorul descripţiei filozof
stagirit, elev al lui Platou fi preceptor al lui Alexandru cel Mare, putem rosti (21) în mod con-
trafactual, fără riscul de a ne contrazice, în timp ce aşa ceva nu se poate pentru (22):
(21) Să presupunem că Aristotel nu a făcut niciodată filozofie.
(22) Să presupunem că filozoful stagirit care a fost elevul lui Platon şi preceptorul lui
Alexandru cel Mare nu a făcut niciodată filozofie.
Cu alte cuvinte, (21) şi (22) nu sînt sinonime, iar distincţia dintre a fixa referinţa şi a da sensul
unui termen este esenţială pentru a deosebi designatorii rigizi de designatorii accidentali.

Astfel, dat fiind că un nume propriu este un designator rigid, el are acelaşi
referent în toate lumile posibile, iar un enunţ ecuaţional care conţine nume
proprii, dacă este adevărat, este în mod necesar adevărat, ceea ce nu înseamnă
că este şi trivial.Tot ceea ce este aprioric la un enunţ ecuaţional care conţine nume
proprii este că dacă acest enunţ este adevărat, el este adevărat în mod necesar.
156 CAPITOLUL 5

4.2.5. Necesitate şi nume de specii naturale, de fenomene naturale şi de substanţe


Caracterul de designator rigid este oare rezervat numai numelor proprii? După
Kripke, numele de specii naturale, de fenomene naturale şi de substanţe sînt
foarte apropriate de numele proprii, iar enunţurile ecuaţionale care conţin astfel
de nume şi care exprimă descoperiri ştiinţifice sînt în mod necesar adevărate
atunci cînd sînt adevărate.
Numele de specii naturale, de fenomene naturale şi de substanţe sînt substantive precum
vacă, tigru, fiinţă umană, primat, sau căldură, sunet, lumină, respectiv aur, apă etc. Un exemplu
de enunţ ecuaţional de tipul celor evocate de Kripke este (23):
(23) Apă = H 2 0
După Kripke, (23) este în mod necesar adevărat, dacă, cum avem dreptul să presupunem, (23)
este adevărat. Aceasta înseamnă un lucru: pe de o parte, că nu există lume posibilă în care apa
nu ar avea compoziţia chimică H 2 0 ; pe de altă parte, că termenul apă desemnează acelaşi lucru
în toate lumile posibile în care există apă. Deci, termenul apă (asemenea tuturor numelor de specii
naturale) este un designator rigid, iar enunţurile ecuaţionale teoretice, precum (23), sînt în mod
necesar adevărate atunci cînd sînt adevărate.

Care este raportul dintre enunţurile ecuaţionale teoretice şi modul în care


identificăm referentul termenilor ce apar în acestea? Pe de o parte, să reţinem
că noi nu întrebuinţăm compoziţia chimică a apei aşa cum este ea descrisă de
formula H 2 0 pentru a identifica în discursul obişnuit referentul termenului apă:
deci, această formulă nu serveşte, la drept vorbind, la a fixa referinţa termenului
apă. De fapt, după Kripke, ca şi în cazul numelor proprii, semnificaţia unui
termen ca apă, căldură sau primat nu corespunde modului în care este fixat
referentul. într-adevăr, fixarea referentului se face printr-un enunţ ecuaţional
(nonteoretic), care se bazează pe una sau pe mai multe proprietăţi ale obiectului,
proprietăţi ce pot fi contingente.
Să luăm exemplul următor:
(24) Omul este un biped fără pene.
Acest enunţ este adesea dat ca exemplu de enunţ analitic. Totuşi, dacă proprietatea de a fi un biped
este exemplificată în mod plenar de fiinţele umane, există fiinţe umane care, accidental sau din
motive congenitale, sînt unipede sau chiar lipsite de ambele picioare. Ele rămîn, totuşi, fiinţe
umane. Astfel, (24) este aprioric, dar nu este nici necesar şi nici analitic, iar în acest sens, chiar
dacă biped, fără pene poate fi un mod comod de a fixa referinţa numelui speciei naturale om, el
nu reprezintă sensul acestuia.

4.2.6. Diviziune a muncii lingvistice şi stereotip


Cel care a introdus noţiunea de diviziune a muncii lingvistice într-un spirit foarte
apropiat de cel al lui Kripke este filozoful american Putnam (cf. Putnam 1975).
Această noţiune priveşte termenii generali despre care era vorba în paragraful
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 157

precedent, nume de specii naturale, nume de substanţe sau nume de fenomene


naturale. Noţiunea de diviziune a muncii lingvistice răspunde, cel p u ţ i n în
parte, la întrebarea privind atribuirea referenţilor. Dacă un mare n u m ă r de
enunţuri teoretic ecuaţionale ne este inaccesibil (cine ştie că aurul are numărul
atomic 79?), cum putem atribui referenţi cu un minim de certitudine acestor
termeni? P u t n a m răspunde la această întrebare în două moduri: prin recursul
la noţiunea de diviziune a muncii lingvistice şi prin recursul la noţiunea de
stereotip. Noţiunea de diviziune a muncii lingvistice corespunde recurgerii la
experţi, care sînt singurii capabili să specifice o intensiune (sau, dacă preferaţi,
o semnificaţie) pentru un termen general dat; la rîndul său, noţiunea de stereotip
este o noţiune sociologică ce corespunde la ceea ce vorbitorul nonexpert ştie şi
care îi este suficient pentru întrebuinţarea termenului în discurs. Diviziunea
lin gvistică a sarcinilor funcţionează aproximativ în acelaşi fel ca şi lanţul cauzal
postulat de Kripke pentru numele proprii: experţii botează obiectele, iar vor­
bitorii întrebuinţează numele astfel obţinute pe baza stereotipului transmis din
aproape în aproape.

5. EVALUAREA CELOR D O U Ă TEORII


A

In ce măsură cele două teorii reprezintă sau nu reprezintă soluţii la diversele


probleme ale referinţei? Mai întîi, vom menţiona că, de vreme ce aportul lor
nu este de aceeaşi natură, nici soluţiile pe care le propun sau obiecţiile pe care le
ridică nu sînt similare. La început cel puţin, trebuie deci să distingem problemele
cu care se confruntă teoria spaţiilor mentale de acelea cu care se confruntă teoria
lumilor posibile.

5.1. PROBLEMELE TEORIEI SPAŢIILOR MENTALE

Aşa cum este ea dezvoltată de Fauconnier, teoria spaţiilor mentale este seducă­
toare în măsura în care oferă, în aparenţă cel puţin, soluţii simple dar elegante
la multe dintre problemele pentru care nu s-au găsit încă răspunsuri susceptibile
a fi unanim acceptate. Este cazul problemelor pe care le-am abordat aici, anume
acelea ale pronominalizării şi ale acordului, precum şi acelea ale referinţei in­
directe. Totuşi, avem motive să ne temem că teoria lui Fauconnier păcătuieşte
prin exces de simplitate.
Problema centrală cu care se confruntă teoria spaţiilor mentale se învîrte,
şi nu e de mirare, în jurul noţiunii de funcţie pragmatică care, dacă o examinăm,
pare să ridice un număr de obiecţii egal cu numărul de dificultăţi pe care reuşeşte
să le rezolve. Funcţia pragmatică, să ne amintim, este legătura care, pornind de la
un element-declanşator al unui spaţiu-părinte, identifică un element-ţintă dintr-un
158 CAPITOLUL 5

spaţiu-copil, operînd astfel conexiunea dintre aceste două spaţii. într-o mare
măsură, dificultatea cu care se confruntă noţiunea priveşte aplicarea sa şi, în
primul rînd, rolul factorilor pragmatici şi lingvistici.

5.1.1. Funcţie pragmatică şi factori pragmatici


Aşa se întîmplă, spre exemplu, cu fenomenul pronominalizării şi al acordului.
Să reluăm exemplele (15) şi (16) rostite în 1992, înaintea nominalizării lui Pierre Beregovoy,
adică atunci cînd Edith Cresson era Primul ministru.
(15) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în
funcţiune de EDF. Ea a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.
(16) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în
funcţiune de EDE El a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.
Am observat că în (15) pronominalizarea vizează valoarea funcţiei de rol Prim ministru, în timp
ce în (16) ea vizează rolul însuşi.

Totuşi, faptul că pronominalizarea poate viza cînd rolul, cînd valoarea sa, nu ne
spune nimic despre statutul lingvistic al funcţiei pragmatice care pune în relaţie
rolul cu valoarea sa, şi nici despre statutul lingvistic al declanşatorului şi al ţintei.
Altfel spus, legătura dintre spaţiile mentale şi procesele lingvistice (precum
pronominalizarea) nu este nuanţată în mod satisfăcător, cu toate că Fauconnier
insistă puternic asupra acesteia. Pe de altă parte, ne putem întreba ce se întîmplă
atunci cînd mai multe funcţii pragmatice sînt în principiu posibile. In acest caz,
factorii pragmatici şi/sau lingvistici joacă un rol în alegerea funcţiei pragmatice
„corespunzătoare", dar natura acestui rol şi modul în care acesta funcţionează
rămîn un mister.
Să reluăm exemplul (3):

(3) George Sand este pe al treilea raft de jos.


In acest caz este evident faptul că în joc este funcţia pragmatică ce pune în relaţie scriitorii cu
operele lor. Dar nu vedem ceea ce, în principiu, suspendă funcţia pragmatică care leagă un
proprietar de obiectul pe care îl posedă. De ce, dacă putem întrebuinţa numele propriu George
Sand pentru a desemna cărţile scrise de ea, nu putem utiliza acest nume propriu pentru a desemna
cărţile pe care ea le posedă? Teoria spaţiilor mentale nu ne spune nimic despre acest tip de pro­
bleme, lucru cu atît mai surprinzător cu cît funcţia pragmatici, proprietar al este o funcţie deschisă,
după cum indică exemplele (25) şi (26):
(25) A arătînd spre pălăria Măriei: «[Ea] a venit ieri.»
(26) A arătînd spre pălăria Măriei: «[Ea] S-a deformat.»

Există cazuri, dincolo de acestea, în care factorii pragmatici intervin pentru


dezambiguizarea unui enunţ. Aici, din nou, Fauconnier nu dă nici o indicaţie
PRAGMATICA ŞI REFERINŢĂ 159

despre modul în care funcţionează relaţia dintre funcţia pragmatică şi alţi factori
pragmatici.

Să revenim la exemplul (17):

(17) In 1992, Primul ministru a distribuit două miliarde funcţionarilor.


Am observat deja că interpretarea universală este imposibilă în acest caz, fapt care, în teoria
spaţiilor mentale, înseamnă că referentul lui Primul ministru este rolul şi nu valoarea sa. Din
motive pragmatice («culturale»), interpretarea universală, în care Edith Cresson şi Pierre Beregovoy
distribuie, fiecare, separat, două miliarde funcţionarilor, este suspendată. In (27), la fel, din raţiuni
pragmatice sau «culturale», este reţinută interpretarea universală:
(27) In 1981, preşedintele Republicii a prezidat Consiliul de Miniştri o dată pe sâptămînă.
Aici este preferată interpretarea universală, iar predicatul vizează cele două valori ale rolului
preşedinte al Republicii în 1981, mai exact Giscard d'Estaing şi Mitterrand.

5.1.2. Imposibilitatea de a recurge la o funcţie pragmatică


Ajungem, în sfîrşit, la cazul în care recursul la funcţia pragmatică pare imposibil
din două motive:

(i) Fie funcţia pragmatică este inaccesibilă pentru interlocutor;

(ii) Fie nu există nici o funcţie pragmatică.


Primul caz poate corespunde ignoranţei interlocutorului. Să luăm următorul exemplu:
(28) Balestrini este pe al treilea raft de jos.
Dacă interlocutorul ignoră că Balestrini este un scriitor italian contemporan, este dificil pentru
el să aplice funcţia pragmatică care conduce de la autor la operele sale. Totuşi, ni se pare că acest
enunţ nu este chiar imposibil de interpretat.
Al doilea caz ni se pare destul de clar şi se prezintă, printre altele, drept un exemplu de
uz «multidimensional» al limbajului, ca în (29):
(29) înainte de a merge acolo, nu scăpaţi «Plaja» (Monde des livres, 19 iunie 1992)
Aici, trebuie să presupunem că există o funcţie pragmatică care porneşte de la grupul nominal
«Plaja», menţionat numai ca titlu al unei nuvele, şi se opreşte la grupul nominal plaja din uzul
său cotidian, cînd desemnează un loc, şi care este supus pronominalizării.
Am avea o problemă analogă chiar mai clară în exemple ca (30):
(30) Elle ota son corsage pour en offrir un qui ne l'etait guere. ["'Ea îşi scoase cuminţea
partea de sus pentru a oferi una care nu era deloc]
Aici, pronominalizarea se referă la corp, iar anafora deloc trimite la cuminte [sage], fără a se putea
emite ipoteze verosimile privind o funcţie pragmatică ce ar porni de la partea de sus [corsage] şi
s-ar îndrepta spre corp şi cuminte].

Astfel, în pofida interesului său de netăgăduit, teoria lui Fauconnier ră-


mîne foarte parţială şi insuficient nuanţată pentru a oferi prin ea însăşi o soluţie
problemelor pronominalizării. In fine, trebuie să mai adăugăm că teoria lui
160 CAPITOLUL 5

Fauconnier depinde în mare parte de rezolvarea problemei referinţei directe,


problemă pe care, spre deosebire de teoria lumilor posibile, teoria spaţiilor
mentale nu o abordează.

5.2. PROBLEMELE TEORIEI LUMILOR POSIBILE


5.2.1. Contexte opace
Problema principală cu care se confruntă teoria lumilor posibile privind numele
proprii este problema clasică a contextelor opace: într-un context intensional,
creat, spre exemplu, de un verb de atitudine propoziţională ca a gîndi, a crede,
unui nume propriu dat nu i se poate substitui un alt nume propriu fără riscul
de a modifica valoarea de adevăr a frazei.
Să considerăm exemplele următoare:

(31) Ion crede că Augustus a fost primul împărat roman.


(32) Augustus = Octavius
(33) Ion crede că Octavius a fost primul împărat roman.
Din faptul că (31) şi (32) sînt adevărate, nu putem deduce că (33) este adevărat. Cu alte cuvinte,
Octavius din (33) nu se poate substitui lui Augustus din (31) fără a risca modificarea valorii de
adevăr a frazei, sau, mai general, nu se poate substitui unui nume propriu dat un alt nume propriu
coreferenţial, salva veritate.
A

In ce măsură este problema contextelor opace atît de acută pentru teoria


kripkeană a numelor proprii? Spre deosebire de ceea ce se întîmplă în teoria
Russell-Frege în care numele proprii au semnificaţii, în teoria kripkeană numele
proprii nu au semnificaţie. Astfel, în prima teorie se poate recurge la semnificaţia
numelor proprii pentru a explica imposibilitatea de a substitui salva veritate unui
nume propriu un alt nume propriu coreferenţial într-un context opac, în timp ce în
a doua nu. Această diferenţă dintre teoria Russell-Frege şi teoria kripkeană are o altă
consecinţă: în a doua teorie, numele proprii nu ar trebui să fie substituibile numai
salva veritate ci şi salva significatione. Este ceea ce distinge numele proprii de
descripţiile definite. Or, dacă această predicţie este bine realizată în contextele
modale, nu se întîmplă la fel în contextele epistemice, adică în contextele opace.
Problema poate fi pusă, deci, în felul următor: cum poate un vorbitor să creadă,
spre exemplu, că Cicero era chel fără să creadă că Tullius era chel?

5.2.2. Principiul discitaţional şi cel al traducerii


Intr-un articol important (cf. Kripke 1979), Kripke a arătat că problema, contrar
a ceea ce s-ar putea crede la prima vedere, nu se rezumă la intersubstituibilitatea
numelor proprii şi nici la absenţa acestei intersubstituibilităţi. El utilizează
PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ 161

pentru acest fapt două principii: principiul discitaţional (disquotational principie)


şi principiul traducerii:
Principiul discitaţional
Un vorbitor francez normal, care nu este reticent, va fi dispus să accepte sincer şi reflexiv
că «p» dacă şi numai dacă el crede ci.p.
Principiul traducerii
Dacă o frază dintr-o limbă exprimă un adevăr în acea limbă, atunci orice traducere a
acestei fraze într-o altă limbă exprimă şi acest adevăr (în această altă limbă).

Pornind de la aceste două principii, Kripke dă paradoxului propria sa versiune: el presupune că


un francez, Pierre, care trăieşte în Franţă şi nu vorbeşte decît franţuzeşte, spune, în limba franceză:
«Londra este frumoasă.» Pe baza acestui enunţ sincer şi a principiului discitaţional, noi putem
conchide:

(34) Pierre crede că Londra este frumoasă.


Apoi Pierre se mută şi locuieşte într-o parte mai puţin atractivă a Londrei, învaţă engleza la faţa
locului şi se referă la locul unde trăieşte prin termenul London. El este de acord cu propoziţia
(35) din limba engleză şi în dezacord cu (36):
(35) London is not pretty.
(36) London is pretty.
Pierre continuă totuşi să fie de acord cu (37):
(37) Londra este frumoasă.
Deci, Pierre crede în acelaşi timp că Londra este frumoasă şi că Londra nu este frumoasă, iar noi
credem că el crede aceste lucruri.

Pornind de la aceste două principii, Kripke poate să arate că nu numai con­


vingerile unui anumit individ pot fi contradictorii, ci şi convingerile pe care noi
le avem despre aceste convingeri. Din acest moment, problema nu mai este că
numele proprii coreferenţiale sînt substituibile salva significatione sau chiar salva
veritate, ci că discitarea singură, însoţită eventual de traducere, este suficientă
pentru ca problema să fie pusă fără apel la substituibilitate. Cu alte cuvinte, nu
este vorba de o simplă problemă a contextului opac.
Să notăm că, în acest sens, problema este valabilă nu numai pentru teoria
kripkeană a numelor proprii, ci şi pentru toate teoriile numelor proprii.
6. OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI
ŞI NONLOGICI

1. OPERATOR ŞI C O N E C T O R
In lucrările de logică şi de pragmatică nu se face întotdeauna distincţie între
operator şi conector. Vom stabili aici o opoziţie între aceştia în termeni de inci­
denţă. Prin definiţie, un operator este un functor care are drept argument o
propoziţie nucleară, în timp ce un conector este un functor care are drept argu­
ment o pereche ordonată de propoziţii.
Această definiţie nu dă a priori rangul funcţiei, căci opoziţia în cauză nu
ţine numai de logică sau de semantica formală, în care rangul este mulţimea
nevidă a valorilor de adevăr {F, A}, unde F = „fals" şi A = „adevărat". Prin de­
finiţie, operatorii şi conectorii logici au ca rang mulţimea {F, A}, în t i m p ce
rangul operatorilor şi al conectorilor nonlogici este o mulţime de perechi ordo­
nate < condiţii de întrebuinţare, condiţii de interpretare >. Recunoaşterea
caracterului nonvericondiţional al operatorilor şi al conectorilor în limbile natu­
rale a dat naştere de altfel unei inflaţii terminologice: se vorbeşte de pildă de
conectori semantici şi de conectori pragmatici (van Dijk 1977), de conectori argu-
mentativi (Ducrot et al. 1980), de conectori discursivi (Blakemore 1987), de co­
nectori interactivi (Roulet et al. 1985), de conectori pragmatici (Moeschler 1989
a), de mărci ale conexiunii (Luscher 1994), de operatori argumentativi (Ducrot
1983) etc. Vom rezerva, în ce ne priveşte, termenii de operator şi de conector
nonlogic pentru a desemna proprietăţile semantice, pragmatice şi discursive ale
operatorilor şi conectorilor din limbile naturale, indiferent dacă au sau nu un
corespondent în limbajele formale şi în logica propoziţiilor sau a predicatelor.

1.1 OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI

Conform definiţiei de mai sus, ar trebui să distingem două tipuri de constante


funcţionale proprii limbajelor logice: operatorul de negaţie, pe de o parte, şi
conectorii de conjuncţie, de disjuncţie, de implicaţie şi de echivalenţă, pe de alta.
De fapt, logica tradiţională nu a operat cu această distincţie, deoarece proprietăţile
164 CAPITOLUL 6

logice (reguli de introducere şi de eliminare din deducţia naturală, semantica


conectorilor) sînt formulate independent de numărul de argumente al funcţiei.
Aceasta înseamnă că există atît diferenţe de ordin terminologic, cît şi diferenţe
mai substanţiale: astfel, în tradiţia anglo-saxonă se vorbeşte de obicei de conectori
propoziţionali (cf. Allwood, Anderson şi Dahl 1977, McCawley 1981), iar în
tradiţia continentală de operatori propoziţionali, de functori sau de relatori (cf.
Grize 1972). Găsim mai cu seamă în manualele lui Grize distincţia matematică
dintre operator sau functor, pe de o parte, şi relator, pe de altă parte: functorii
operează asupra variabilelor sau metavariabilelor logice (negaţie, disjuncţie,
condiţională, bicondiţională), în timp ce relatorii (implicaţie, echivalenţă) se
definesc prin operaţii de tip boolean (reflexivitate, simetrie, tranzitivitate). Vom
folosi în mod convenţional termenul de conector (opus celui de operator în ter­
meni de incidenţă) şi vom preciza, ori de cîte ori va fi nevoie, valoarea pe care
le-o atribuim (logică sau nonlogică).

Sintactic vorbind, un conector logic (notat aici cu*) este o funcţie ce are drept argument
o mulţime ordonată de propoziţii (P, Q), iar ca valoare o nouă propoziţie (S), ceea ce se poate
reprezenta prin formula:

Semantica unui conector constă în atribuirea unei valori de adevăr propoziţiei S în raport cu
valorile de adevăr conferite propoziţiilor P şi Q. Limbajele logice clasice de ordinul unu cum ar
fi logica predicatelor şi logica propoziţiilor au definit, din necesităţi impuse de demonstrarea
teoremelor, conectorii de conjuncţie (A), de disjuncţie (v), de condiţionalitate (—>) şi de bicon-
diţionalitate (<->), precum şi operatorul de negaţie (->) în felul următor:

Conjuncţie (şi notat A)


{

p Q PAQ
A A A
A F F
F A F
F F F

Tabelul de adevăr 1

Disjuncţie (sau inclusiv, notat v) ]


P 0 PvQ
A A A
A F A
F A A
F F F
Tabelul de adevăr 2
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 165

Tabelul de adevăr 3

Tabelul de adevăr 4

Tabelul de adevăr 5

Această analiză este greu de aplicat la faptele de limbă, care infirmă în general semantica co­
nectorilor logici. Vom vedea că negaţia lingvistică nu are întotdeauna ca efect negarea valorii de
adevăr a propoziţiei, că disjuncţia poate primi în limbile naturale o interpretare exclusivă (ver-
sus incluşi vă) sau că dacă nu are întotdeauna o întrebuinţare condiţională (în sensul implicaţiei
materiale date mai sus). Această chestiune se află de altfel în centrul discuţiilor referitoare la
caracterul logic sau nonlogic al conectorilor şi al operatorilor din limbile naturale.
Mulţimea conectorilor şi operatorilor logici daţi mai sus nu constituie decît o submulţime
a mulţimii funcţiilor ce au ca argumente perechile de valori de adevăr {(A, A), (A, F), (F, F)}, iar
rangul este constituit de mulţimea {A, F}. Mulţimea conectorilor posibili din punct de vedere
logic este în număr de' 16, adică 24. Tabelul de mai jos conţine mulţimea conectorilor vericon-
diţionali pe care îi poate utiliza teoretic un sistem formal (cf. Gazdar 1979):
166 CAPITOLUL 6

Argu­
mente
A B C D E F G H I J K L M O V X

A A A A A F A F F A A F A F F F A F
A F A A F A F F A F A A F A F F A F
F A A F A A F A F A F A F F A F A F
F F F A A A A A A F F F F F F F A A

Tabelul de adevăr 6

1.2. OPERATORI SI CONECTORI ÎN LIMBILE NATURALE


Una din problemele cel mai frecvent dezbătute este cea a caracterului logic sau
nonlogic al conectorilor din limbile naturale. Problema care se pune nu este dacă
conectorii au în limbile naturale întrebuinţări deviante în raport cu semnificaţia
lor logică, ci mai degrabă, dacă decalajul dintre semnificaţiile logice ale conec­
torilor şi întrebuinţările lor în discurs interzice sau nu posibilitatea de a le asocia
o semnificaţie logică. Vom examina în primul rînd cîteva întrebuinţări sem­
nificative care ilustrează divergenţele dintre semnificaţia logică şi sensul conec­
torilor în discurs. Vom aborda în al doilea rînd problema conectorilor din limbile
naturale care nu au corespondent logic.

1.2.1. întrebuinţări pragmatice ale operatorilor şi conectorilor logici

Negaţia
Cu siguranţă că negaţia este cel mai spectaculos exemplu care ilustrează diver­
genţele dintre semnificaţia vericondiţională şi sensul pragmatic (nonvericon-
diţional) al conectorului. Numeroase întrebuinţări ale negaţiei sînt considerate
nonvericondiţionale, întrucît negaţia nu afectează valoarea de adevăr a pro­
poziţiei.
(1) Mary: Ai tăiat bucatul de carne?
Max: N-am tăiat bucata/, am tăiat bucata de carne.
(2) Ana nu are trei copii, are patru.
(3) Directorul nu mi-a spus să ies, m-a dat afară.
(4) Nu sînt fiul lui, el este tatăl meu.
Se poate oare spune că, în aceste enunţuri, propoziţiile „am tăiat bucatul de carne", „Ana are
trei copii", „directorul mi-a spus să ies", „sînt fiul lui" sînt false? întrebarea aceasta nu prea are
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 167

sens. In cazul lui (I), ceea ce se neagă este acceptabilitatea enunţului am tăiat bucatul de carne,
adică posibilitatea asertării (asertabilitatea) acestuia. In (2), propoziţia a doua „Ana are patru copii"
o implică pe cea negată „Ana are trei copii". Faptul este cu atît mai paradoxal cu cît propoziţia
„Ana are trei copii" ar trebui declarată falsă în virtutea negaţiei. La fel, în (3) şi (4), propoziţia a
doua o implică pe prima, dar este la rîndul ei implicată de către aceasta.

Dacă
(i) Anumite întrebuinţări ale acestui conector, zise austiniene, nu introduc o
condiţie suficientă (definită logic ca o condiţie necesară pentru o premisă):
(5) Dacă ţi-e sete, este bere în frigider.

(ii) De asemenea, în (6), conectorul dacă, zis de inferenţă invitată [„invitee" în


1. fr. - NT] (cf. Geiss şi Zwicky 1971), ar produce în lectură vericondiţională o
interpretare aberantă potrivit căreia întoarcerea acasă după ora zece poate fi
urmată de o pedeapsă (în lectură vericondiţională, o premisă falsă duce la o
propoziţie condiţională adevărată):
(6) Un tată către fiul său:
Dacă te întorci după ora zece, vei fi pedepsit.

Lectura adecvată ar fi aceea care îl interpretează pe dacă drept o funcţie bicondiţională, care
restrînge valoarea de adevăr a relaţiei la caracterul adevărat sau fals atît al premisei cît şi al
consecinţei.
(iii) O altă întrebuinţare spectaculoasă a lui dacă este cea observată de Grice:
(7) Nu e adevărat că, dacă X va lua penicilină, se va simţi mai bine.
(7) nu are semnificaţia logică corespunzătoare formulei (7'), dată în tabelul de adevăr 7. Altfel
spus, (7*) nu înseamnă (8), contrar celor ce decurg din semantica conectorilor logici (cf. tabelul
de adevăr 8). Ceea ce semnifică (7) este faptul că locutorul refuză să aserteze relaţia condiţională:

(7') non (dacă P, atunci Q)

Tabelul de adevăr 7
168 CAPITOLUL 6

(8) non (dacă P, atunci Q) <-» P şi non-Q

Tabelul de adevăr 8

Sau
S-a observat că majoritatea întrebuinţărilor lui sau sînt exclusive: este vorba de
cele al căror tabel de adevăr corespunde conectorului J (cf. tabelul de adevăr 6).
Aşadar, dacă în meniul unui restaurant francez se spune fromage ou dessert,
clientul va deduce că i se propune să aleagă între cele două feluri de mîncare,
nicidecum să opteze pentru amîndouă. Să fie deci sau din limbile naturale mai
degrabă exclusiv decît inclusiv? Dacă ar fi aşa, atunci semantica lui sau din limbile
naturale ar fi următoarea:

Tabelul de adevăr 9

Dar anumite întrebuinţări ale lui sau sînt exclusive:


(9) a. In după-amiaza asta merg la cinema sau la plimbare, sau şi una şi alta.
b. (Intr-un ascensor) 3 persoane sau 240 de kg.

Din perspectiva prezentată aici, ar trebui să considerăm conectorii din


limbile naturale ambigui din punct de vedere semantic. Fiecăreia dintre între­
buinţările lor i-ar corespunde o semnificaţie vericondiţională sau nonvericon-
diţională. In realitate, această soluţie nu poate fi acceptată. Ar fi de preferat să
se adopte în cazul conectorilor un principiu general care să permită pe cît posibil
limitarea semnificaţiilor acestora. Problema care se ridică atunci este aceea a
valorii lor semantice de bază.
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 169

1.2.2. întrebuinţări pragmatice ale conectorilor nonlogici


Problema se pune diferit pentru conectorii nonlogici, adică cei care nu au cores­
pondent în limbajele formale. Ne putem astfel întreba care este natura condiţiilor
de adevăr ce pot fi atribuite lui dar. Dacă ne referim la tabelul de adevăr 6, atunci
K este conectorul care corespunde cel mai bine semanticii lui dar. Cum însă K
este conectorul de conjuncţie, semantica vericondiţională asociată lui dar nu s-ar
deosebi practic de cea a lui şi. Ce să mai spunem de alţi conectori ca totuşi, ale
cărui funcţii sînt apropiate în anumite privinţe de cele ale lui dar; ce să mai
spunem de conectori ca donc, alors, apres tout, d'ailleurs {deci, atunci, în fond, de
altfel) etc, care conţin toţi presupoziţia că cele două părţi (propoziţii) sînt adevă­
rate şi care s-ar reduce astfel cu toţii la semantica lui şi}
Ne putem deci întreba pe bună dreptate care ar fi rostul unei analize
vericondiţionale a conectorilor nonlogici. Proprietăţile lor, pragmatice prin
excelenţă, nu au a priori prea mult de a face cu condiţiile de adevăr. Iată cîteva
din aceste proprietăţi pragmatice fundamentale.
(i) Conectorii nonlogici au drept semnificaţie un ansamblu de instrucţiuni prag­
matice care se prezintă sub forma unor perechi ordonate < condiţii de întrebuin­
ţare, condiţii de interpretare > (cf. Moeschler 1989 a). Condiţiile de întrebuin­
ţare sînt suma condiţiilor pe care trebuie să le satisfacă termenii relaţiei, în timp
ce condiţiile de interpretare definesc inferenţele impuse de prezenţa conectorului.
Exemplele din (10) ilustrează cele două instrucţiuni asociate lui dar, răspunzătoare de între­
buinţările directă şi respectiv indirecta din (11) ale acestui conector:
(10) . a. Plouă, dar am să ies.
b. Plouă, dar vreau să iau aer.
(11) a. <plouă —> nu (ies), am să ies >
b. <plouă —> nu (ies), vreau să iau aer —> am să ies>

(ii) Conectorii au domenii sau incidenţe variabile, care nu corespund neapărat


cu segmentele situate la stînga sau la dreapta conectorului.
De exemplu, în secvenţa de conectori pentru că ... totuşi, pentru că introduce cauza Q ce
produce efectul P, în timp ce totuşiîl leagă pe Q de o propoziţie T inexistentă în relaţia discursivă,
aşa cum arată exemplul (12) şi interpretarea sa din (13):
(12) Am să ies pentru că vreau totuşi să iau aer.
(13) pentru că (vreau să iau aer, am să ies)
totuşi (plouă, vreau să iau aer)
Aceste două relaţii conduc la următoarea analiză:
(14) a. (vreau să iau aer) CAUZA (am să ies)
b. < plouă —> nu (ies), vreau să iau aer —> am să ies >
170 CAPITOLUL 6

(iii) A treia proprietate a conectorilor din limbile naturale este natura variabilă
a termenilor relaţiei. Aceştia pot fi un conţinut propoziţional, o forţă ilocuţionară
şi, respectiv, o enunţare:
(15) a. Măria e bolnavă pentru că a mîncat prea mult.
b. Măria e bolnavă (pentru) că n-am văzut-o la birou.
c. Este pui în frigider, (pentru) că n-am chef să fac de mîncare.
Relaţiile pe care le introduce pentru că pot fi parafrazate prin (16) şi, respectiv, exprimate mai
tehnic prin (17):
(16) a. Motivul (cauza) bolii Măriei este că a mîncat prea mult.
b. Măria e bolnavă? şi întreb pentru că n-am văzut-o la birou.
c. Este pui în frigider, şi spun asta pentru că n-am chef să fac de mîncare.
(17) a. CAUZA (Măria a mîncat prea mult, Măria e bolnavă)
b. CAUZA (n-am văzut-o pe Măria, ÎNTREBARE (Măria e bolnavă))
c. CAUZA (n-am chef să gătesc), A SPUNE (este pui în frigider))
(iv) In fine, proprietatea cea mai importantă a acestor conectori este faptul că
semnificaţia lor variază de la un context la altul. Conectorii logici au o sem­
nificaţie vericondiţională independentă de conţinutul propoziţional şi de con­
text. Dimpotrivă, conectorii pragmatici sînt sensibili la conţinutul exprimat, la
topică şi la contextul în care trebuie interpretat enunţul.
Se va recunoaşte fără greutate că enunţurile (18) nu sînt sinonime (aşa cum arată plasarea
lor în contextul (19)), în timp ce corespondenţii lor logici dau rezultate identice:
(18) a. Max este inteligent, dar împrăştiat,
b. Max este împrăştiat, dar inteligent.
(19) (Se caută spre angajare o persoană inteligentă)
a. Max este inteligent, dar împrăştiat.
b. Max este împrăştiat, dar inteligent.
Seva observa de asemenea că secvenţa Pşi Q n u echivalează în discurs cu secvenţa Q şi P, contrar
celor preconizate de semantica logică a conectorului de conjuncţie:
(20) Ceea ce s-a întîmplat a fost nu că Petru a plecat şi (apoi) Măria s-a înfuriat, ci
că Măria s-a înfuriat şi (apoi) Petru a plecat.

2. ABORDAREA FORMALISTĂ A CONECTORILOR


ÎN LIMBA NATURALĂ
Ca urmare a celor postulate de Grice (1975), Gazdar (1979) a formulat în mod
corect problema raporturilor dintre logică şi limbajul natural, cu referire la
conectori. Concepţia sa caută, pe de o parte, să explice care sînt conectorii posibili
din punct de vedere logic în limbile naturale şi, pe de altă parte, de ce, din
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 171

mulţimea conectorilor posibili, limbile naturale nu au selectat decît o sub-


mulţime relativ restrînsă. Concepţia şi raţionamentul său sînt inspirate de Grice
şi utilizează, ca principii explicative, regulile pragmatice care sînt maximele
conversaţionale (cf. Grice 1975 şi infra, cap. 7, § 2.2.). Vom examina pe rînd cazul
operatorilor şi pe cel al conectorilor.

2.1.OPERATORI VERICONDIT'ONALI

Care sînt operatorii, adică conectorii unari, posibili? Există două valori posibile
ale argumentului în mulţimea {F, A} şi două valori (F şi A) pentru rangul argu­
mentului, ceea ce ne dă 22 cazuri posibile:

Tabelul de adevăr 10

Or, limbile naturale nu conţin decît operatorul N. De ce? Răspunsul nu este


legat de semantica limbilor naturale, ci de pragmatica lor:
(i) Operatorul T este eliminat de maxima de mod („fiţi concis"); într-adevăr, între
o propoziţie oarecare <>j şi aceeaşi propoziţie modificată de operatorul (TO) există
o echivalenţă: TO <-» O.
(ii) Operatorii P şi Q sînt eliminaţi de maxima de pertinenţă („fiţi la subiect"):
oricare ar fi valoarea de adevăr a lui C> şi a lui VP, PO est adevărat şi P*F este
adevărat, ceea ce conduce la echivalenţa dintre PO şi P*¥: PO <-» P*F; acelaşi
raţionament este valabil şi pentru operatorul Q: oricare ar fi valoarea de adevăr
a lui O şi a lui *F, QO este fals şi Q¥ este fals, ceea ce conduce la echivalenţa
dintre Q<5 şi Q^-. Q<3> <-» Q¥.
(iii) In consecinţă, numai N este disponibil pentru limbile naturale, operator care
poate fi de altfel utilizat pentru a-1 defini pe T: T O <h» N N O .

2.2. CONECTORI VERICONDITIONALI


Care sînt conectorii vericonditionali posibili în limbile naturale? Pentru a răs­
punde la această întrebare, Gazdar (1979) dă o definiţie restrictivă conectorilor
vericonditionali şi propune limitarea mulţimii cazurilor posibile (în număr de
16 după combinaţiile date în tabelul de adevăr 6). Definiţia pe care o dă el
conectorilor vericonditionali este următoarea:
172 CAPITOLUL 6

Conector vericondiţional
Un conector vericondiţional este din punct de vedere semantic o funcţie care ia o mulţime
de valori de adevăr drept singur argument.

Care este mulţimea argumentelor posibile pentru un conector? Mulţimea S a


argumentelor posibile este mulţimea submulţimilor nevide a valorilor de adevăr
T, unde T = {F, A}. Mai exact, S este format din submulţimile {F}, {A} şi {F,
A}: S= {{F}, {A}, {F, A}}. Putem defini acum mulţimea C a conectorilor
vericondiţionali. C este mulţimea funcţiilor lui S în T: C = T s . Cum T are două
elemente iar S trei elemente, mulţimea cazurilor posibile este dată de 23 = 8.
Mulţimea conectorilor este reprezentată de următorii opt conectori:

Tabelul de adevăr 11

Nu toţi aceşti conectori sînt realizaţi în limbile naturale şi întrebarea este


din ce cauză. Răspunsul trece pe de o parte printr-un principiu semantic aplicat
conectorilor vericondiţionali candidaţi la funcţia de conector în limbile natu­
rale {principiul confesionalitâţit) şi, pe de altă parte, prin maximele conversa­
ţionale ale lui Grice {maxima de pertinenţă cf. infra, cap. 7, § 2.2.):
Principiu de confesionalitate [confessionnalite în 1. fr. - N T ]
Un conector trebuie să confeseze că constituenţii săi sînt falşi atunci cînd determină
valoarea de adevăr a întregii fraze.

Acest principiu exclude din limbile naturale conectorii nonconfesionali, adică


pe cei care nu declară că argumentele lor sînt false. Acest principiu exclude din
limbile naturale orice conector care produce o valoare de adevăr pozitivă atunci
! ;
cînd părţile sale sînt false. Ca atare, acest principiu elimină conectorii D' ", E' ",
V* şi X*, care sînt conectori nonconfesionali. Un conector ce C este deci con­
fesional dacă şi numai dacă c({F}) = F, adică dacă valoarea sa de adevăr este falsă
atunci cînd argumentele sale sînt false.
Mai rămîn drept candidaţi posibili conectorii A*, J", K* şi O*. Insă maxima
de pertinenţă elimină conectorul O* aşa cum a eliminat şi operatorul Q. într-adevăr,
v
0*(O r .. OJ = O'CFj... *PJ pentru orice O,... O n şi ^ . . . F m . Conectorii rămaşi,
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI •173

adică A*, J* şi K* corespund respectiv lui sau inclusiv, lui sau exclusiv şi lui şi.
Implicaţia materială {daca} şi bicondiţionala {daca şi numai daca) sînt excluse,
deoarece ambii conectori sînt nonconfesionali. Cel mai surprinzător este faptul
că acest raţionament conduce fie la considerarea lui sau drept semantic ambiguu
între două semnificaţii, fie la concluzia că sau ar avea două intrări lexicale dis­
tincte, fiecare cu semnificaţia ei (A* şi, respectiv, J*).

NB: Se va vedea de fapt că sau exclusiv este explicat ca fiind rezultatul unei implicaturi
scalare coroborat cu sensul primar inclusiv al lui sau. Conectori logici în limbile natu­
rale nu mai rămîn atunci decît A* şi K*.

3. ABORDĂRI NONFORMALISTE ALE CONECTORILOR


DIN LIMBILE NATURALE
Abordarea rionformalistă a fost determinată de nonechivalenţa vericondiţională
a enunţurilor de tipul următor:
(21) a; Dacă bătrînul rege a murit de inimă şi a fost proclamată republica,
atunci Tom va fi mulţumit.
b. Dacă republica a fost proclamată şi bătrînul rege a murit de inimă,
atunci Tom va fi mulţumit.
(22) a, Luky Luke încalecă pe cal şi dispăru în zare.

b.? Luky Luke dispăru în zare şi încalecă pe cal.


In aceste exemple, cele două fraze nu sînt echivalente din punct de vedere semantic: în (21 a),
proclamarea republicii urmează, fiind o consecinţă a morţii bătrînului rege, în timp ce în (21b),
proclamarea republicii precedă, fiind cauza morţii bătrînului rege. In (22 a), dispariţia călăreţului
are loc după ce a urcat pe cal, în timp ce relaţia inversă dă naştere unei interpretări bizare (22 b).

In aceste întrebuinţări, şi pare să se asocieze deci unui efect de sens tem­


poral şi/sau cauzal. Acest efect face oare parte din sensul său sau este derivat cu
ajutorul unor reguli sau maxime conversaţionale (legi discursive)?

3.1. ABORDAREA NONREDUCŢIONISTĂ


Concepţia luiDucrot (cf. Ducrot 1972, 1973, 1989, cap. 2) este rionformalistă şi
nonreducţionistă. Este nonformalistă prin aceea că operatorii şi conectorii din
limbile naturale nu au, după opinia sa, o semnificaţie logică; concepţia sa este
pe de altă parte nonreducţionistă în măsura în care refuză să considere între­
buinţările nonlogice ale conectorilor ca fiind nonlogice doar în aparenţă, cu alte
cuvinte, respinge ipoteza după care enunţurile sînt interpretate ca reducţii ale
unor relaţii logice mai complexe.
174 CAPITOLUL 6

3.1.1. Analiza reducţionistă a lui dacă şi a lui şi


Exemplul lui dacă şi al lui şi permit explicarea tezei nonformaliste şi nonre-
ducţioniste a lui Ducrot. Concepţia formalistă este motivată în principal de voinţa
de a explica fenomenele de inferenţă din limbile naturale şi de a da seama de
aceste fenomene plecînd de la semnificaţia logică a unor cuvinte ca nu, şi, sau,
dacă, toţi, cîţiva etc. După opinia lui Ducrot, se poate aduce din păcate o obiecţie
radicală tezei formaliste, invocînd drept argument proprietăţile inferenţiale ale
cuvintelor logice. într-adevăr, din punct de vedere logic, din dacâP, atunci Q se
poate deduce dacă non-Q, atunci non-P; de asemenea, din P şi Q, se pot deduce
pe de o parte P şi pe de alta Q.
Enunţurile (23) si (24) ilustrează cazurile standard de inferenţă (23') si (24'):
(23) Dacă vine Petru, vom juca bridge.
(24) Petru şi Măria au venit.
(23') Dacă nu jucăm bridge, atunci Petru nu a venit.
( 24') a. Petru a venit,
b. Măria a venit.
Problemele apar cînd trecem la enunţurile (25) şi (26):
(25) Petru poate veni, dacă vrea.
(26) Dacă ţi-e sete, este bere în frigider,
într-adevăr, inferenţele logice obişnuite nu mai sînt posibile:
(25') ? Dacă Petru nu poate veni, înseamnă că nu vrea.
(26') ? Dacă nu e bere la frigider, înseamnă că nu ţi-e sete.
Explicaţia formalistă constă în a spune că enunţurile (25)-(26) nu sînt enunţuri autentice, ci
reprezintă variante reduse ale enunţurilor (25")-(26"):
(25") Petru poate veni şi va profita de asta, dacă vrea să vină.
(26") Este bere în frigider şi vei profita de asta dacă ţi-e sete.
Dar Ducrot arată că programul reducţionist nu permite explicarea modului în care funcţionează
ţi în (28) faţă de cel din (27):
(27) l-ar plăcea să viziteze Polul Nord şi Africa.
(28) l-ar plăcea să-i daţi whisky şi apă.
(27') a. I-ar plăcea să viziteze Polul Nord.
b. I-ar plăcea să viziteze Africa.
(28') a. I-ar plăcea să-i daţi whisky.
b. I-ar plăcea să-i daţi apă.
Concluziile (27') pot fi deduse din (27); în schimb, (28) nu justifică concluziile (28'). Cum explică
analiza reducţionistă aceste fenomene? Recurgînd la enunţurile de bază (27") şi (28"), faţă de care
(27) şi (28) nu ar fi decît nişte variante reduse;
(27") Dacă ar vizita Polul Nord, ar fi mulţumit şi dacă ar vizita Africa, ar fi mulţumit.
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 175

(28")Dacă i-aţi da whisky şi dacă i-aţi da apă, ar fi mulţumit.


Dar (27") justifică inferenţa (27"'), care este forma canonică a lui (27'), în timp ce (28") nu justifică
(28"'), şi aceasta din raţiuni pur logice:
(27"') Dacă ar vizita Polul Nord, ar fi mulţumit.
(28"') Dacă i-aţi da apă, ar fi mulţumit,
într-adevăr, forma logică dacă P, atunci Q şi dacă R, atunci S permite inferenţa dacă P, atunci Q.
In schimb, forma logică dacă Pţi Q, atunci R nu permite inferenţa dacă P, atunci R.

3.1.2. Obiecţiile aduse concepţiei reducţioniste


Concluzia pe care o trage Ducrot din aceste fapte este următoarea: conectorii
logici din limbile naturale nu au proprietăţi inferenţiale decît dacă admitem teza
reducţionistă. Concepţia sa, nonreducţionistă, contestă legitimitatea reducţiei.
Principalul său argument este că fenomenele de inferenţă nu privesc relaţiile
dintre enunţuri, ci relaţiile dintre propoziţii. Altfel spus, inferenţa nu-1 inte­
resează pe lingvist decît în mod indirect. Conexiunile dintre enunţuri ţin de
fenomene semantice mai primitive, legate de enunţare şi de argumentare. Dacă
enunţurile comunică nişte inferenţe, acestea sînt de natură nonlogică şi non-
vericondiţională, deoarece sînt rezultatul unor fenomene discursive (cf. infra cap.
10 şi 11 pentru o dezvoltare a abordării argumentative).

3.2. ABORDAREA MINIMALISTA

Abordarea minimalistă (Cornulier 1985) tinde să deosebească trei componente


în semnificaţia conectorilor: sensul maximal sau S-maximal (sensul temporal,
cauzal al lui şi, de exemplu), sensul minimal sau S-minimal (ce corespunde in­
variantei semantice a conectorului) şi informaţia contextuală, care permite
trecerea de la sensul minimal la sensul maximal şi care se defineşte ca rezultînd
din S-maximal minus S-minimal.
Analiza minimalistă se opune următoarelor două teze: pe de o parte tezei
ambiguităţii, care constă în a considera conectorii ambigui din punct de vedere
semantic (si, de pildă, ar fi ambiguu, avînd un sens temporal, cauzal, opozitiv,
logic etc); pe de altă parte, tezei nonreducţioniste şi mai exact argumentelor ce
se invocă împotriva interpretării inferenţiale a conectorilor logici din limbile
naturale.

3.2.1. Sens minimal si ambiguitate semantică


Pentru a defini natura sensului minimal al conectorilor, vom lua cazul lui sau,
care prezintă o ambiguitate între sensul inclusiv şi sensul exclusiv. Astfel, (29)
admite cele două lecturi (30) şi (31), expresiile sau şi una şi alta, respectiv dar nu
şi una şi alta permiţînd dezambiguizarea sensului enunţului:
176 CAPITOLUL 6

(29) (Sau) Marcu este bolnav sau Pavel este plecat.


(30) Marcu este bolnav sau Pavel este plecat sau şi una şi alta.
(31) Marcu este bolnav sau Pavel este plecat dar nu şi una şi alta.
Lecturilor (30) şi (31) le vom da formulările logice (32) şi (33), unde Marcu este bolnav = M, Pavel
este plecat = P, sau şi una şi alta = sau (Mşi P), dar nu şi una şi alta = şi nu (M şi P);
(32) (M sau P) sau (M şi P)
(33) (M sau P) şi nu (M şi P)
Problema pe care o ridică Cornulier este ce interpretare anume trebuie să i se dea lui sau în aceste
forme logice. Cum sau apare de două ori în (32) şi poate lua două valori (disjuncţie inclusivă (v)
disjuncţie exclusivă (V)), se obţin patru lecturi posibile, reprezentate în tabelul de adevăr 12; cum
sau apare doar o singură dată în (33), nu mai există decît două lecturi posibile, una cu v şi cealaltă
cu V (cf. tabelul de adevăr 13):

Tabelul de adevăr 12

Conform tabelului de adevăr 12, lecturile 1, 3 şi 4 sînt identice. Numai lectura 2 dă


rezultate diferite. In primul grup de lectură, condiţiile de adevăr ale propoziţiei P sau Q sau şi
una şi alta sînt echivalente c u P v Q : interpretarea primului sau ca inclusiv sau exclusiv nu este
deci pertinentă. In al doilea grup de lectură, rezultatul este determinat de al doilea sau, cu valoare
exclusivă: condiţiile de adevăr nu ne spun deci nimic despre valoarea primului sau. Rezultă de
aici că sau nu este ambiguu şi că în M sau P, sau trebuie interpretat ca inclusiv.
Acest rezultat poate fi confirmat prin examinarea condiţiilor de adevăr ale celei de-a doua
lecturi a lui MsauP, adică M sau P dar nu şi una şi alta (cf. (33)). Aceste condiţii sînt date în tabelul
de adevăr 13:

Tabelul de adevăr 13
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 177

Concluzia pe care o trage Cornulier de aici este dublă: nu se justifică deloc faptul
de a considera sensul lui sau din limbile naturale drept un sens exclusiv, care s-ar
opune valorii inclusive a semnificaţiei logice; pe de altă parte, în loc de a-1
considera pe sau ambiguu din punct de vedere semantic, ar fi de preferat să i se
atribuie un sens minimal inclusiv şi să se explice valoarea în discurs (sens exclusiv
în fromage ou dessert, de pildă) drept un produs al sensului minimal completat
cu informaţii contextuale şi cu principii pragmatice generale: dacă vom deriva
sensul maximal exclusiv este tocmai pentru că, în calitate de client, ştim că
meniurile franţuzeşti pot oferi la alegere un ultim fel dulce sau sărat (informaţie
contextuală); dar dacă enunţul/rom^ge ou dessert trebuie să însemne, pentru a fi
adevărat, fromage v dessert (sens minimal inclusiv), aceasta se datorează şi faptului
că restaurantul care afişează fromage ou dessert se angajează să aibă la dispoziţie
şi brînză şi desert. Analiza minimalistă se opune astfel atît teoriei ambiguităţii,
cît şi teoriei nonreducţioniste a lui Ducrot, care atribuie lui sau un sens mini­
mal exclusiv.

3.2.2. Inferenţe logice şi principii pragmatice (şi)


Există un caz care pare să pledeze în favoarea analizei nonreducţioniste a lui
Ducrot şi să se opună analizei minimaliste: este cazul lui şi, cu precădere în
întrebuinţări de tipul (34):
(34) Drapelul este albastru şi roşu.
Exemplele de acest tip contrazic cazurile standard de folosire a lui şi, în care sînt satisfăcute
proprietăţile sale logice şi inferenţiale:
(35) Masa este albă şi pătrată.
In ambele cazuri, forma logică a enunţului este dată de X este Yşi Z. După opinia lui Ducrot,
funcţiile logice ale lui şi trebuie să ne permită să prevedem că, din X este Yşi Z se poate deduce
X este Yşi X este Z. In cadrul acestei analize, se va deduce (35' a şi b) dar nu (34' a şi b):
(34') a. Drapelul este albastru,
b. Drapelul este roşu.
(35') a. Masa este albă.
b. Masa este pătrată.
NB: Se va reţine că acest raţionament nu este corect din punct de vedere logic, sau că
necesită în orice caz o explicitare. Din punct de vedere formal, o formă logică de tipul
(A şi B) x, unde A şi B sînt predicate, iar x o variabilă de argument, nu poate permite
inferenţele Ax şi Bx pentru simplul motiv că (A şi B) x nu este o formulă bine formată:
conjuncţia (şi) din limbajele logice clasice este un operator propoziţional şi nu poate deci
conecta decît formule sau propoziţii. Pentru a obţine Ax şi Bx, e nevoie de fapt ca sursa
inferenţei să fie forma \op.ciAxşiBx. In acest caz,^4x ţiBx sînt inferenţe valide din punct
de vedere logic.
178 CAPITOLUL 6

Dacă s-ar putea deci deriva în toate cazurile Xeste Yşi X este Z din forma
logică X este Y şi 2, atunci s-ar putea conchide că şi are în limbile naturale
semnificaţia sa logică. Dar, cum aceste inferenţe nu sînt posibile în toate cazurile,
trebuie să conchidem că şi nu are sensul său logic, sau, în orice caz, nu are
proprietăţile inferenţiale ce decurg din acesta.
Se pune întrebarea dacă această diferenţă de comportament inferenţial se
datorează lui şi sau altor factori, şi în special sensului predicatului din frază (cf.
Cornulier 1985).
Să comparăm în această privinţă (34) şi (36):
(34) Drapelul este albastru şi roşu,
(36) Drapelul este albastru.
(36) prezintă următoarele două semnificaţii:
(36') a. Drapelul este complet albastru,
b. Drapelul este parţial albastru.
Notăm că semnificaţia (36' a) este semnificaţia obişnuită a lui (36), şi aceasta în virtutea maximei
de cantitate „daţi cantitatea de informaţie cerută". Pentru a interpreta enunţul, interlocutorul are
toate motivele să creadă că locutorul i-a dat informaţia cea mai puternică. Nu aşa stau lucrurile,
în schimb, cu (34): dacă drapelul este albastru şi roşu, drapelul nu poate fi decît parţial albastru.
Implicaţiile lui (34 ) şi, respectiv, (36 ) sînt aşadar:
(34") a. Drapelul este în parte albastru.
b, Drapelul este în parte roşu.

(36") Drapelul este în întregime albastru.

Concluzia acestor observaţii este că, dacă implicaţiile lui (34) şi (36) sînt
diferite, aceasta nu se datorează sensului \mşi, ci sensurilor diferite ale lui albas­
tru, într-adevăr, dacă explicităm sensul lui (34) cu ajutorul lui (37), vom deriva
fără nici o greutate implicaţiile (34"), conform proprietăţilor logice ale lui şi:
(37) Drapelul este în parte albastru şi în parte roşu.

Astfel, argumentul invocat împotriva unei definiţii logice sau minimale a lui şi
nu se mai poate menţine.
Rămîne totuşi nerezolvată o chestiune centrală, pe care nu o abordează
deschis analiza minimalistă. Cum s-ar putea explica diversele valori ale lui şi în
discurs, pornind de la sensul lui logic? Răspunsul la această întrebare trece prin
teoria implicaturilor lui Grice (1975).

3.3. ABORDAREA LUI GRICE


O versiune paralelă cu analiza minimalistă este abordarea lui Grice, reprezentată
prin lucrările lui Horn (1972), Gazdar (1979) şi Levinson (1983). Această abor-
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 179

dare se bazează pe noţiunea de implicatură, şi îndeosebi pe noţiunile de impli­


catură conversaţională şi de implicatură convenţională. Ipoteza de la care se pleacă
este că semnificaţiile atribuite conectorilor în limbile naturale nu sînt diferite
de semnificaţiile lor logice: ele sînt, dimpotrivă, produsul implicaturilor conven­
ţionale sau al implicaturilor conversaţionale.
Se va spune de pildă, din această perspectivă, că în (38), şi implicitează conversaţional
relaţia de ordine secvenţială dintre a se căsători, a fi fericit şi a avea mulţi copii; în mod paralel,
deci implicitează convenţional că a fi curajos decurge din faptul de a fi englez, în (39);
(38) Se căsătoriră, trăiră fericiţi şi avură mulţi copii.

(39) John este englez, el este deci curajos.

Aşadar, conectorii declanşează procese inferenţiale, fie doar în virtutea


semnificaţiei lor (implicatură convenţională), fie în virtutea interacţiunii dintre
semnificaţia lor şi maximele conversaţionale.

3.3.1. Implicatură convenţională şi conversaţională


Noţiunea de implicatură, care dă seama de aspectele nonvericondiţionale ale
sensului enunţurilor, are ca rol principal (i) să dea faptelor de limbă o explicaţie
funcţională, (ii) să explice posibilitatea de a semnifica mai mult decît se spune
literal şi (iii) să simplifice descrierea semantică.
într-adevăr, ca să revenim la cazul luifz, semnificaţia „şi apoi" din (38) nu este diferită de
sensul logic simetric al hii;i (cf. (40) versus (41)), ci o implicatură conversaţională declanşată de
maxima de mod „fiţi ordonat":
(40) a. Parisul e capitala Franţei şi Londra e capitala Angliei,
b. Londra e capitala Angliei şi Parisul e capitala Franţei.
(41) a. Lucky Luke încalecă pe cal şi dispăru în zare.
b. ? Lucky Luke dispăru în zare şi încalecă pe cal.
Deosebirea dintre implicaturile conversaţionale şi cele convenţionale rezidă în
faptul că doar primele sînt declanşate de maximele conversaţionale (cantitate,
calitate, pertinenţă, mod, cf. infra, cap. 7, § 2.2.). In plus, proprietăţile celor două
tipuri de implicaturi nu sînt identice. Implicaturile conversaţionale sînt anulabile
dar nu detaşabile (adică sînt inferenţe bazate mai curînd pe semnificaţie decît
pe formă). Implicaturile convenţionale, în schimb, sînt detaşabile dar nu anula­
bile (cf. infra, cap. 9, § 1.4.).
Se va compara în acest sens (42) cu (43), în ce priveşte anulabilitatea, şi (44) cu (45), în ce
priveşte detaşabilitatea:
(42) a. Ion 1-a insultat pe Paul şi Paul 1-a lovit.
b. Mai întîi Ion 1-a insultat pe Paul şi apoi Paul 1-a lovit.
c. Ion 1-a insultat pe Paul şi Paul 1-a lovit, dar nu neapărat în ordinea asta.
180 CAPITOLUL 6

(43) a. Le duc de Norfolk a trois châteaux, et en fait plus.


b. ?? Le duc de Norfolk a trois châteaux, mais seulement une voiture, et ii n'y a
en fait aucun contraste entre ces deux faits.
a. [Ducele de Norfolk are trei castele dar de fapt mai multe,]
b. [?? Ducele de Norfolk are trei castele, dar numai o maşină însă nu e de fapt
nici un contrast între aceste lucruri.]
(44) a. Ion este un geniu.
b. Ion are o inteligenţă prodigioasă.
c. Ion are o minte strălucită.
d. Ion este un idiot.
(45) a. Tu eşti profesorul.
b. Dumneavoastră sînteţi profesorul.

Faptul că (42 c) este posibil arată că relaţia de ordine secvenţială poate fi anulată, constituind deci
o implicatură conversaţională. In (43 a), interpretarea conform căreia trei castele înseamnă trei şi
numai trei castele este anulată de şi de fapt mai multe. In schimb, ideea de contrast introdusă de
către dar nu poate fi anulată, aşa cum arată (43 b): dar introduce deci ca o implicatură con­
venţională faptul că există un contrast între P şi Q în P dar Q (sensul vericondiţional al lui P dar
Q fiind dat de P A Q). în (44), interpretarea ironică (44 d) poate fi implicitată de către oricare
din enunţurile (44 a-c): implicaturile conversaţionale sînt aşadar nedetaşabile. In schimb, im­
plicatură din (45 b) asociată lui Dumneavoastră (interlocutorul este din punct de vedere social
distant faţă de locutor sau superior boitorului) este detaşabilă, deoarece nu este asociată formei tu.

3.3.2. Implicatură scalară


Cum se explică faptul că şi are un sens logic, iar dintre implicaturile sale con­
versaţionale sensul temporal „şi apoi", ori că sau are ca sens literal sensul logic
inclusiv şi ca implicatură conversaţională sensul exclusiv? Răspunsul la prima
întrebare convoacă maxima de mod („fiţi ordonat"), care se va presupune a fi
respectată şi va implicita conversaţional, pentru orice secvenţă P şi Q, relaţia
t(P) < t.(Q). Răspunsul la a doua întrebare trece prin noţiunile de scară cantitativă
şi de implicatură scalară (după Horn 1972, Gazdar 1979 şi Levinson 1983):
Scară cantitativă
O scară cantitativă este o mulţime ordonată de predicate < e,, e2, ey..ea > astfel încît, dacă
A este un cadru sintactic, hrA(e) o frază bine formată, A(e) implică A(e),A(e^j implică
A{e^, dar nu şi invers.
De exemplu, cuantificatorii toţi şi cîţiva formează o scară < toţi, cîţiva >, căci (46) implică (47),
în timp ce (47) nu implică (46):
(46) Toţi băieţii s-au dus la recepţie.
(47) Cîţiva băieţi s-au dus la recepţie.
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 181

Noţiunea de implicaturâ scalară se referă la relaţia dintre predicatul mai slab şi


predicatul mai forte: dacă un locutor asertează un predicat slab, atunci el impli-
citează conversaţional că neagă predicatul mai forte:
Implicaturâ scalară
Fie o scară <et, e2, ey.. en>. Dacă un locutor aserteazăA(e1), atunci el implicitează -> A(e^j,
dacă asertează /l(e,), atunci implicitează -> A(ei) şi -• /4(e,) şi, în general, dacă asertează
A(eJ, atunci implicitează -> A(e^), -> A(ea2) şi tot aşa pînă la -> A(e), (Levinson 1983, 133),

Ipoteza scalară constă în aceea că există o scară cantitativă ce leagă conectorii şi


şi sau: < şi, sau >. Asta înseamnă că orice enunţ de forma P sau Q implicitează
conversaţional -i (P A Q):
(48) Implicaturâ scalară a lui sau

Psau Q implicitează conversaţional-* (P AQ).

De exemplu, dessert oufromage implicitează conversaţional -> (fromage A dessert).

Cum se obţine lectura exclusivă a lui ou (sau), folosit de pildă în fromage


ou dessert (brînză sau desert}) Pentru aceasta este suficient să asociem implicaturâ
scalară a lui sau cu sensul său inclusiv, cum arată tabelul de adevăr 14 ce verifică
relaţia de echivalentă din (49):

Tabelul de adevăr 14

Astfel, deci, sensul lui sau este sensul său logic sau inclusiv, dat fiind că sensul
său exclusiv este echivalent cu conjuncţia dintre sensul primitiv inclusiv şi
implicatură sa scalară.
NB: Se va observa că sensul exclusiv nu este definit aici ca o implicatură sau ca un efect
de sens, cum se procedează în cadrul abordării minimaliste.

3.3.3. Principiu de informativitate


Sînt unele întrebuinţări pragmatice ale lui;i care par să nu se poată explica doar
cu ajutorul maximei de ordine, şi aceasta în special pentru că ele implicitează o
relaţie consecutivă şi/sau o relaţie cauzală, ca în exemplul (50):
182 CAPITOLUL 6

(50) El învîrti cheia şi motorul porni.

(50) va fi interpretat într-un sens maximal ca implicitînd o relaţie cauzală între P şi Q (cf. intra
cap. 9, §4.2.).

Levinson (1983,146) propune (51) ca algoritm de interpretare a lui^i, mai


ales p e n t r u a putea explica diferitele lecturi la care se pretează (50):

(51) Fie P şi Q. încercaţi să-1 interpretaţi ca:


(î) „Pşi apoi Q"; dacă este posibil, încercaţi:
(ii) „Pşi deci Q"; dacă este posibil, încercaţi:
(iii) „P, şi P este cauza lui Q".

Problema pe care o ridică algoritmul (51) este că, pentru a explica trecerea de la (50) la (51 iii),
nu se poate recurge la maxima de cantitate. Motivul este că, dacă locutorul ar avea în minte
informaţia cea mai puternică, ar fi trebuit să o dea: maxima de cantitate spune într-adevăr că
locutorul trebuie să dea cantitatea de informaţie cerută, ceea ce-1 autorizează pe interlocutor să
deducă faptul că i s-a dat informaţia cea mai puternică. Pentru a explica interpretarea lui (50) via
(51), Levinson face apel la un principiu simetric maximei de cantitate, anume principiul de
informativitate (Levinson 1983, 146):

Principiu de informativitate
In anumite împrejurări, citiţi în enunţ mai multă informaţie decît conţine efectiv, pentru
ca acesta să corespundă cu ceea ce dumneavoastră ştiţi despre lume.

Conform acestui principiu, pentru ca enunţul să fie congruent cu ceea ce ştim


noi despre lume, e nevoie să implicităm un raport de cauză la efect între învîrtirea
cheii şi pornirea motorului: în mod normal, cînd î n v î r t i m cheia la maşină,
motorul se pune în mişcare (cf. infra, cap. 9, § 4.2. p e n t r u mai multe detalii).

3.3.4. Explicitare
Explicaţia lui Grice face din diferitele sensuri ale lui;z nişte implicaturi. In acest
sens, contribuţia lui şi la sensul enunţului are două proprietăţi: (i) semnificaţia
temporală (cauzală etc.) nu face parte din sensul lui^z, ci constituie o implicatură
conversaţională; (ii) implicatură conversaţională nu contribuie la condiţiile de
adevăr ale enunţului. Această abordare presupune deci că, ori de cîte ori P şi Q
implicitează o relaţie temporală sau cauzală, acest aspect al semnificaţiei nu
determină condiţiile de adevăr ale enunţului.
Există totuşi exemple (cf. Cohen 1971, Carston 1988, Wilson şi Sperber
1993) care atestă faptul că aportul lui şi afectează valoarea de adevăr a enunţului:
(52) La recepţii se întîmplă mereu acelaşi lucru: sau nimeni nu vorbeşte cu mine
şi mă îmbăt, sau mă îmbăt şi nimeni nu vorbeşte cu mine.
(53) Ceea ce s-a petrecut este nu faptul că Petru a plecat şi Măria s-a înfuriat, ci că
Măria s-a înfuriat şi Petru a plecat.
OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI 183

Formele logice ale acestor enunţuri sînt, respectiv:


(52') (-, P A S) v (S A -. P)

(53') - (P A M) A (M A P)

Dintr-un punct de vedere strict logic, (52') este tautologic (Pşi Qeste echivalentul
logic al lui Q şi P) iar (53') este contradictoriu (non-P şi P este o contradicţie
logică). C u m , din punct de vedere pragmatic, lucrurile nu stau aşa, înseamnă
că ordinea propoziţiilor afectează valoarea de adevăr a enunţului. Dar faptul de
a lua în considerare valorile temporale ale lui şi pentru a determina condiţiile
de adevăr are o consecinţă importantă: valoarea temporală nu poate fi considerată
ca o implicatură, deoarece o implicatură nu determină condiţiile de adevăr ale
enunţului. Dacă valorile temporale, cauzale etc. ale lui şi nu sînt implicaturi, ce
sînt ele atunci? Singurul răspuns posibil ar fi că ele sînt nişte explicitări ale
enunţului, adică nişte dezvoltări (îmbogăţiri) ale formei logice a enunţului. D a r
atunci aceste efecte nu mai pot fi considerate ca decurgînd din maximele con­
versaţionale. Trebuie să se recurgă la alte principii. In cadrul teoriei pertinenţei
(cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989), se emite ipoteza că interpretarea temporală,
cauzală etc. este interpretarea care asigură randamentul optim dintre efortul de
prelucrare şi efectele contextuale, adică interpretarea coerentă cu principiul
pertinenţei. Dat fiind că interpretarea enunţurilor este un produs rezultînd din
exploatarea informaţiilor lingvistice precum şi a celor nonlingvistice, nu mai este
nevoie să se facă apel la circumstanţe sau la cunoştinţe despre lume p e n t r u a
explica cazurile infirmate de maxima de cantitate. Aplicarea principiului perti­
nenţei produce automat rezultatele scontate, cu condiţia de a interpreta valorile
temporale, cauzale etc. ca pe nişte explicitări.
7. LEGI ALE DISCURSULUI,
MAXIME CONVERSAŢIONALE
ŞI POSTULATE CONVERSAŢIONALE

1. PRAGMATICA ŞI LEGILE DISCURSULUI


Una dintre contribuţiile cele mai importante ale teoriei pragmatice la înţelegerea
faptelor de limbaj este desigur ideea următoare: comportamentele noastre lingvis­
tice sînt dictate de reguli sau principii universale de natură raţională. Această
idee contrastează în mod evident cu o concepţie mai tradiţională a raportului
dintre limbaj şi folosirea acestuia, conform căreia ceea ce determină valoarea în
uz a unui enunţ într-un context este ansamblul coordonatelor pragmatice (spa­
ţiale, temporale, şi mai ales personale), ca şi un ansamblu de cunoştinţe comune
participanţilor la comunicare. Altfel spus, teoria clasică presupune că sensul unui
enunţ în uz (definit ca variabil) este dependent de contextul (definit ca o con­
stantă) în care acesta a fost rostit.
Astfel, în mod tradiţional, valoarea pragmatică a lui (1) este determinată prin interpretarea
contextuală a expresiilor deictice cum sînt pronumele de persoana întîi şi a doua, adverbele de
timp şi de loc, a căror referinţă actuală (cf. cap. 13, § 1) nu poate fi determinată decît în relaţie
cu situaţia de enunţare:

(1) Eu n-am să-£z spun aici ce voi face mîine.

La polul opus al concepţiei contextuale de interpretare a enunţurilor se


află un număr de abordări pragmatice care fac ipoteza că modurile noastre de a
folosi limbajul în comunicare şi discurs sînt determinate de principii generale
care stau la baza inferenţelor pragmatice. Această strategie a fost inaugurată de
Grice într-un articol publicat în 1975 (cf. Grice 1975, şi 1979 pentru traducerea
franceză), şi a inaugurat o tradiţie de analiză pragmatică, al cărei scop este în
principal de a limita domeniul semanticii la aspectele vericondiţionale ale enun­
ţurilor. Această tradiţie are o oarecare legătură cu analiza actelor de limbaj in­
directe şi a unor figuri de discurs cum este metafora (cf. infra cap. 15), analiză
propusă în lucrările de filozofie a limbajului (cf. Searle 1982), ca şi cu analiza
actelor de limbaj indirecte pe care o face semantica generativă (cf. Gordon şi
186 CAPITOLUL 7

Lakoff 1975). Paralel tradiţiei lui Grice, pe urmele structuralismului continen­


tal, s-a dezvoltat în Franţa o tradiţie de analiză pragmatică vizînd să limiteze,
sau să controleze modul de utilizare a principiilor pragmatice. Contrar abordării
de tip Grice, această tradiţie, care îşi are originea în lucrările lui Ducrot asupra
argumentării (cf. Ducrot 1972, 1973, 1980 c, Anscombre şi Ducrot 1983), vede
în aspectele vericondiţionale ale enunţurilor consecinţe ale proprietăţilor argu-
mentative înscrise în structura limbii. Legile discursului n-ar mai fi atunci prin­
cipii explicative pentru efectele de sens legate de folosirea enunţurilor, ci prin­
cipii care explică divergenţa dintre proprietăţile argumentative ale frazelor din
limbă şi proprietăţile lor referenţiale din discurs (cf. supra cap. 2, § 1 pentru o
prezentare generală a.pragmaticii integrate a lui Ducrot, şi cap. 10 şi 11 pentru o
analiză detaliată a teoriei sale asupra argumentării).

2. LOGICA CONVERSAŢIEI
Teoria lui Grice a inaugurat o viziune complet nouă asupra pragmaticii şi asupra
problemei comunicării. In plan teoretic, contribuţia principală a lui Grice este
că a introdus o nouă noţiune, aceea de implicatură, care permite explicarea
frecventei divergenţe dintre semnificaţia frazei şi sensul comunicat prin enunţ.
In ceea ce priveşte comunicarea, Grice a propus un principiu general, principiul
de cooperare: pentru ca auditorul să poată interpreta ce a vrut să spună vor­
bitorul, trebuie presupus că acesta din urmă a respectat acest principiu.

2.1. IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI IMPLICATURI CONVERSAŢIONALE


Grice a observat că anumite enunţuri comunică mai mult decît semnifică îm­
preună cuvintele care le compun. Această parte a semnificaţiei enunţurilor care
scapă condiţiilor de adevăr ale frazei a fost numită de Grice implicatură acesteia.
Asta înseamnă că locutorul dă de înţeles auditorului mai mult decît sensul lite­
ral al frazei. După cum implicatură este declanşată de o expresie lingvistică ori
de principii generale legate de comunicare şi de raţionalitate, implicatură va fi
numită convenţională sau conversaţională.
Astfel, în (2), chiar dacă vorbitorul spune despre John că este englez şi că este curajos, el
nu spune la modul literal că acest curaj decurge din naţionalitatea sa, dar o implicitează. Pentru
că această implicatură (cf (3)) este declanşată de prezenţa lui deci, ea se va numi convenţională:

(2) John e englez; deci este curajos.


(3) Toţi englezii sînt curajoşi (implicatură convenţională).
In schimb, faptul că se înţelege plecînd de la replica lui B în (4) că C este în general supus ispitei şi are
tendinţa să se comporte necinstit nu ţine de semnificaţia vreunui cuvînt, ci de un fond de cunoştinţe
pe care B le consideră accesibile lui A; (5) este, aşadar, o implicatură conversaţională a lui (4):
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 187

(4) (A îl întreabă pe B cum merge noua slujbă a lui C la o bancă)

B O, nu cred că rău, se înţelege bine cu colegii şi încă n-a fost arestat.


(5) C nu e cinstit la serviciu.

Diferenţa dintre natura elementelor care declanşează implicatura (element


lingvistic versus element nonlingvistic) ar trebui să permită definirea clară a
tipului de implicatura. Lucrurile sînt de fapt mai complicate, căci Grice propune
ca, din ansamblul implicaturilor conversaţionale, cele care se asociază unei ex­
presii lingvistice să se distingă de cele care nu sînt declanşate decît de relaţia dintre
enunţ şi context. Grice (1975) dă exemplul sintagmei nominale un X, care im-
plicitează conversaţional că X nu aparţine sau nu este într-o relaţie de proximitate
cu o anume persoană (locutor sau nu). Grice numeşte implicaturi conver­
saţionale generalizate implicaturile care sînt declanşate de o formă lingvistică,
şi implicaturi conversaţionale particulare, pe celelalte (cum este (5)).
Astfel, în (6), locutorul implicitează că apartamentul la care se referă nu este în relaţie de
proximitate cu el, pe cînd în (7) şi în (8) da:
(6) Am intrat într-un apartament.
(7) Am intrat în apartament.

(8) Am intrat în apartamentul meu.


Pentru a deosebi implicaturile convenţionale, implicaturile conversaţionale generalizate şi
implicaturile conversaţionale particulare, Grice propune anumite criterii cum sînt anulabilitatea,
detaşabilitatea, calculabilitatea şi determinarea implicaturii. Implicaturile conversaţionale sînt
anulabile, nondetaşabile (implicatura este asociată mai degrabă sensului expresiei care o declan­
şează decît formei acesteia), calculabile şi nedeterminate, pe cînd implicaturile convenţionale sînt
neanulabile, detaşabile, noncalculabile şi determinate (cf. infra cap. 9, § 1.4. pentru o analiză
detaliată a acestor criterii).
Dar diferenţa principală dintre implicatura conversaţională şi implicatura
convenţională constă în faptul că implicaturile convenţionale sînt declanşate de
cuvinte sau de expresii lingvistice, pe cînd implicaturile conversaţionale sînt
declanşate de o procedură care face să intervină două noţiuni: cea de principiu
de cooperare şi cea de maximă conversaţională. Această procedură este ur­
mătoarea:
Procedură de declanşare a implicaturilor conversaţionale
1. Locutorul L a spus P.
2. Interlocutorul I nu are dreptate cînd presupune că L nu respectă maximele de
conversaţie, sau cel puţin principiul de cooperare.
3. Prezumţia că L respectă principiul de cooperare şi maximele implică L crede Q.
4. L ştie (şi ştie că I ştie că L ştie) că I înţelege că nu este necesar să presupună că L crede Q.
188 CAPITOLUL 7

5. L n-a făcut nimic pentru a-1 împiedica pe I să creadă Q.


6. L vrea deci ca I să creadă Q.
7. Deci L a implicitat Q.
Această procedură explicitează faptul că o implicatură conversaţională face
obiectul unui calcul (se va spune mai exact că inferenţa este nondemonstrativă
şi inductivă) şi că inferenţa al cărei obiect este mobilizează un principiu de
comunicare cooperativă şi reguli sau maxime de conversaţie.

2.2. PRINCIPIUL DE COOPERARE ŞI MAXIMELE CONVERSAŢIONALE


Ideea lui Grice este următoarea: în schimbul conversaţional, contribuţiile locu-
torilor sînt conduse de un principiu general, acceptat în mod tacit de inter­
locutori, pe care Grice îl numeşte principiul de cooperare. P e n t r u Grice, a
coopera înseamnă pentru un locutor care participă la un schimb conversaţional
ca acesta să îndeplinească ceea ce i se cere, în funcţie de desfăşurarea conversaţiei
şi de direcţia în care aceasta se îndreaptă. Grice formulează acest principiu astfel:
Principiul de cooperare
In momentul în care intervine, contribuţia dumneavoastră să fie conformă
obiectivului sau direcţiei acceptate a schimbului verbal în care v-aţi angajat.
Ideea de cooperare poate fi explicitată mai exact prin patru categorii generale,
legate de cantitatea de informaţie produsă, de caracterul veridic al acesteia, de
relevanţa sa, ca şi de modul în care este formulată; aceste categorii au fost numite
maxime conversaţionale.
Maxima de cantitate
1. Contribuţia dumneavoastră să conţină atîta informaţie cîtă se cere.
2. Contribuţia dumneavoastră să nu conţină mai multă informaţie decît se cere.
Maximele de calitate (de veridicitate)
Contribuţia dumneavoastră să fie veridică:
1. Nu afirmaţi ceea ce consideraţi fals.
2. Nu faceţi afirmaţii pentru care nu aveţi dovezi.
Maxima de relaţie (de relevanţă/pertinenţă)
Vorbiţi la subiect (fiţi relevant).
Maxima de mod
Fiţi clar:
1. Evitaţi exprimarea neclară, confuză.
2. Evitaţi ambiguitatea.
3. Fiţi scurt (evitaţi orice prolixitate inutilă).
4. Fiţi ordonat.
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 189

Astfel, a da prea multă sau prea puţină informaţie, a aserta ceva ce este cunoscut sau ce se consideră
fals ori fără garanţie de adevăr, a spune ceva ce nu are legătură cu obiectul conversaţiei, a vorbi
neclar, ambiguu, prolix sau dezordonat constituie comportamente noncooperative.

Ajunşi în acest stadiu, am putea crede că Grice are o concepţie idealistă


şi normativă asupra comunicării, întrucît comportamentele efective ale locu-
torilor traduc adesea încălcarea acestor principii, ca şi faptul că ar fi iluzoriu să
se teoretizeze un comportament interacţional, cum este conversaţia, pornind de
la principii normative. De fapt, două sînt motivele pentru care teoria lui Grice
nu trebuie interpretată astfel. In primul rînd, concepţia lui nu constituie un
corpus de principii normative care impun participanţilor la o conversaţie să se
comporte într-un fel sau altul. Concepţia aceasta este în principal o teorie a
interpretării enunţurilor, şi în mod special, o versiune ameliorată a teoriei lui
Grice asupra semnificaţiei nonnaturale (cf. Grice 1957). Pe de altă parte, Grice
arată că respectarea maximelor nu este o condiţie necesară declanşării impli-
caturilor: în multe cazuri este vorba despre ceea ce Grice numeşte exploatarea
maximei prin încălcarea ei ostensivă. Astfel, un vorbitor are la dispoziţie două
strategii de bază pentru declanşarea unei implicaturi: sau să respecte maximele,
sau să le exploateze via încălcarea uneia dintre ele.

2.2.1. Utilizarea maximelor


Maxima de cantitate
In exemplul (9), prima dintre maximele de. cantitate („daţi informaţia cea mai
puternică") permite implicatura conversaţională (10), implicatură care este blo­
cată în (11). De asemenea, (12) implicitează (13), căci dacă ar implicita (14), s-ar
putea reproşa locutorului că nu a respectat maxima de cantitate:
(9) Drapelul este alb.
(10) Drapelul este în întregime alb.
(11) Drapelul este alb cu negru.
(12) Jacques şi Anne au paisprezece copii.
(13) Jacques şi Anne au exact paisprezece copii.
(14) Jacques şi Anne au cinsprezece copii.

Maxima de calitate
întrebarea este dacă există implicaturi conversaţionale produse prin folosirea
uneia sau a alteia dintre maximele de calitate. Levinson (1983) dă următorul
exemplu:
(15) Jean are două doctorate.
(16) Cred că Jean are două doctorate, şi am dovezi că le are.
190 CAPITOLUL 7

Analiza lui Levinson nu este griceeanăîn sensul strict al cuvîntului, căci dacă putem presupune
că (16) este într-un fel implicată sau presupusă de (15) (condiţia de sinceritate a unei aserţiuni, cu
alte cuvinte faptul de a crede este implicat/presupus prin enunţarea aserţiunii), se poate totuşi
spune că (15) implicitează pe (16)? Grice pare să afirme contrariul, mai ales atunci cînd afirmă
(Grice 1978, 114): „In modul meu de abordare, nu este adevărat că dacă spun că p, implicitez
conversaţional că eu cred cip; căci a presupune că eu cred că p este pur şi simplu a presupune că
respect maxima întîi de caliate în această situaţie. [...] A-l descrie pe cel care a spus căp ca im-
plicitînd, indicînd ori sugerînd a crede căp nu este o folosire naturală a limbajului; modul natu­
ral de a spune este că el a exprimat convingerea că/>." Nu trebuie aşadar presupus că un locutor
poate implicita o propoziţie Q folosind pozitiv o maximă de calitate în timpul enunţării lui P.

Maxima de relaţie
Exemplul pe care îl dă Grice este un exemplu clasic în care trebuie presupus că
există o relaţie de relevanţă între informaţia dată de B şi cererea lui A:

(17) A Am o pană de benzină.


(B) Este o staţie auto în colţul străzii.
Dacă se presupune că B respectă principiul de cooperare şi maximele, A va putea infera că B a
dat o informaţie pertinentă/relavantă, şi anume legată de cererea lui A (care implicitează (18)).
Se va putea aşadar spune că B a implicitat (19):
(18) Puteţi să-mi spuneţi unde pot găsi benzină?
(19) Staţia auto e deschisă şi este şi benzină.

Maxime de mod
Maxima de ordine este cel mai bun exemplu de expoatare a unei maxime de
mod. C u m ar trebui interpretată valoarea temporală a lui şi din (20) (semnificînd
"şi apoi")? Răspunsul griceean constă în a considera valoarea temporală a lui şi
ca o implicatură conversaţională produsă prin maxima de ordine (cf. supra, cap.
6, § 3.3.1): corespendenţa dintre ordinea faptelor şi ordinea discursului decurge
din repectarea maximei de ordine:

(20) Lucky Luke se urcă pe Jolly Jumper şi dispăru spre apus.


(21) Lucky Luke se urcă pe Jolly Jumper şi apoi dispăru spre apus.

2.2.2. Exploatarea maximelor


Menţionăm mai întîi cazul în care încălcarea unei maxime se face p e n t r u a evita
încălcarea alteia, a cărei respectare ar angaja vorbitorul în măsură mai mare. D ă m
mai jos un exemplu al lui Grice de încălcare a unei maxime de cantitate, şi care
se face p e n t r u a evita încălcarea primei maxime de calitate:

(22) A Unde locuieşte C?


B Undeva în sudul Franţei.
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 191
A

In acest exemplu, se presupune că B n-are nici un motiv să-i ascundă lui A ceva despre C (se poate
presupune că A şi B pregătesc o călătorie în Franţa şi că le-ar face plăcere să-1 viziteze pe C).
Răspunsul lui B, nefiind suficient de informativ, încalcă maxima întîi de cantitate. Dar această
încălcare este condiţionată de dorinţa de a nu încălca maxima întîi de calitate. Acest telescopaj
are drept efect implicatura (23):
(23) B nu ştie exact unde locuieşte C.

Maxima de cantitate
Tautologiile constituie exemple bune de încălcare a primei maxime de cantitate:
într-adevăr, o tautologie este o propoziţie mereu adevărată (în mod necesar
adevărată). In afară de faptul că n- ar trebui să fie informative, enunţurile (24) şi
(26) ar trebui să aibă acelaşi sens, întrucît au aceleaşi condiţii de adevăr. Or, acest
fapt nu ţine seamă de implicaturile lor conversaţionale, pe care le dăm în (25) şi
în (27): '
(24) Un bărbat e un bărbat.
(25) Toţi bărbaţii sînt la fel (egoişti, misogini, vanitoşi, iresponsabili etc.)
(26) Ion ori vine ori nu vine.
(27) Nu se poate face nimic pentru a influenţa venirea lui Ion.

Maximele de calitate
Grice dă multe exemple de încălcare a primei maxime de calitate (maxima de
veridicitate), exemple în care locutorul asertează un enunţ fals din punct de
vedere literal. Toate aparţin la ceea ce tradiţional poartă numele de figuri retorice
sau tropi, cum sînt ironia, metafora sau litota:
(28) A Ce se va întîmpla dacă francezii vor spune nu la referendumul asupra
Europei? *
B Ei, doar nu-ţi închipui că francezii nu vor vrea să-i facă pe plac lui
Mitterrand.
(29) Sophie e un sloi de gheaţă.
(30) La un control de circulaţie, A suflă în balon şi explică poliţiştilor cele 2
grame de alcool constatate, astfel: Am băut un pic la prînz.

In mod evident, locutorul nu produce aceste enunţuri pentru a-1 induce în eroare pe auditor.
Dacă sensul lor nu se poate reduce la cel literal, este pentru că ele comunică implicaturi. Dar în
figurile retorice implicaturile sînt mai mult sau mai puţin determinate, mai ales metaforele, şi
depind de gradul în care s-a fixat expresia. Astfel, implicatura din (31) este cu siguranţă mai puţin
determinată decît cea din (29):

(31) Max e un buldozer.

Sperber şi Wilson au adus însă o obiecţie majoră tratării tropilor ca im­


plicaturi conversaţionale (cf. Sperber şi Wilson 1979). Argumentele lor sînt
192 CAPITOLUL 7

următoarele. In primul rînd acela că, dacă în cazurile obişnuite implicaturile se


adaugă semnificaţiei frazei, în cazul tropilor, implicaturile se substituie sem­
nificaţiei literale. In al doilea rînd, relaţiile dintre propoziţiile care intervin în
tropi nu sînt o problemă de logică, ci de psihologie (anumite legături fiind mai
frapante decît altele). In fine, se constată că încălcarea maximei de veridicitate
nu constituie o condiţie suficientă pentru tropi. De exemplu, pentru a produce
un enunţ ironic, o metaforă sau o litotă, nu e de ajuns să enunţi (32), (33) sau
(34) în timp ce dai interlocutorului o bancnotă de o sută de franci:
(32) Iţi dau bancnota asta care nu e de 100 de franci.
(33) Iţi dau bancnota asta de 100 de dolari.
(34) Iţi dau bancnota asta de 20 de franci.

Maxima de relaţie
A şi B vorbesc despre un anume profesor X. A declară dintr-o dată (35 A), fără
să observe că Y, colegul său, se află în spatele său. B încearcă să schimbe subiectul,
enunţînd (35 B):
(35) A Profesorul X e un cretin bătrîn.
B Apropo, unde mergi în vacanţă la vară?
B implicitează ceva de genul (36):
(36) Să vorbim despre altceva, te rog.

Maxima de mod
(i) Submaxima de claritate:
(37) A şi B vorbesc în faţa copiilor:
A Ce-ar fi să ne ducem la plajă?
B Da, dar fără Î-N-G-H-E-Ţ-A-T-A la întoarcere.
(ii) Submaxima de concizie:
(38) Un critic muzical relatează despre prestaţia unei cîntăreţe:
Doamna Bianca Castafiore, celebra privighetoare de la Milano, a produs o suită de sunete
care aduceau oarecumva cu aria Bijuteriilor din Faust de Gounod.
In aceste două exemple, încălcării unei maxime i se adaugă o implicatură, (39), respectiv (40):
(39) Copiii nu trebuie să înţeleagă ce spunem.
(40) Prestaţia solistei a fost catastrofală.

2.3. ACTELE DE LIMBAJ INDIRECTE

Teoria actelor de limbaj, dezvoltată de Searle (cf. Searle 1969 şi 1979, respectiv
1972 şi 1982 pentru traducerea franceză, iar supra, cap. 1, § 2.2), s-a lovit de o
problemă asemănătoare celei a implicaturilor conversaţionale generalizate: actele
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 193

de limbaj indirecte. Intr-un act de limbaj indirect, prin intermediul u n u i act


ilocuţionar secundar, vorbitorul realizează un act ilocuţionar primar, şi vrea
ca intenţia sa ilocuţionară (realizarea unui act primar) să fie recunoscută de au­
ditor.
Exemplul clasic este dat de enunţul (41), analizat în (42):
(41) Puteţi să-mi daţi sarea?
(42) Act ilocuţionar primar CERERE
Act iloucţionar secundar ÎNTREBARE
Altfel spus, cererea (de a da sarea, adresată interlocutorului) se realizează prin intermediul unei
întrebări (care se referă la capacitatea interlocutorului de a da sarea).
Searle face următoarea ipoteză: "în cazul actelor indirecte de limbaj, locutorul
comunică auditorului mai mult decît spune efectiv, bazîndu-se pe un fond de
cunoştinţe comune, de natură atît lingvistică cît şi nonlingvistică, dar şi pe
aptitudinile generale de raţionalitate şi de inferenţă ale auditorului" (Searle 1975,
60-1). Pentru a explica mecanismele care stau la baza actelor indirecte de limbaj,
Searle recurge pe de o parte la teoria actelor de limbaj, iar pe de alta, la principiile
generale de conversaţie dezvoltate de Grice.

2.3.1. Procedura de derivare a actelor de limbaj indirecte


Dar cum intervin teoria actelor de limbaj, informaţiile de fundal şi principiile
de conversaţie cooperativă pentru a explica realizarea unui act ilocuţionar primar
via enunţarea unui act ilocuţionar secundar? D u p ă Searle (1975, 73-4), pentru a
obţine actul primar de a cere sarea, plecînd de la actul secundar de întrebare Puteţi
să-mi daţi sarea?, trebuie să se treacă printr-o procedură cu zece etape. Obiectul
acestei proceduri este de a explica rolul informaţiilor de fundal (cunoaşterea pe
care o avem despre lume), principiile de cooperare conversaţională ale lui Grice
(principiul de cooperare şi maximele de conversaţie), ca şi regulile semantice din
teoria actelor de limbaj (mai precis condiţiile lor de îndeplinire). Dar această
procedură este mai degrabă o reconstrucţie logică, aptă să explice diferitele etape
ale procesului inferenţial, decît o schemă inferenţială motivată din punct de
vedere psihologic şi cognitiv.
Procedură de derivare a actului primar
Etapa 1: X m-a întrebat daci am capacitatea să-i dau sarea (fapt conversaţional).
Etapa 2: Presupun că el cooperează la această conversaţie şi că enunţul său are deci un
obiect sau un scop (principii de cooperare conversaţională).
Etapa 3: Cadrul conversaţiei noastre nu este unul care să justifice interesul teoretic
faţă de capacitatea mea de a da sarea (informaţie factuală de fundal).
Etapa 4: In afară de aceasta, el ştie deja probabil că răspunsul la această întrebare este da
(informaţie factuală de fundal).
194 CAPITOLUL 7

Etapa 5: Aşadar, enunţarea sa nu este probabil o simplă întrebare. Ea are probabil un alt
scop ilocuţionar (inferenţa etapelor 1-4). Care poate fi acesta?
Etapa 6: Una dintre condiţiile pregătitoare ale oricărui act ilocuţionar directiv este capa­
citatea interlocutorului I de a realiza actul care este predicat în condiţia de conţinut
propoziţional (teoria actelor de limbaj).
Etapa 7; Aşadar, X mi-a pus o întrebare al cărei răspuns afirmativ ar implica
îndeplinirea condiţiei pregătitoare pentru cererea de a da sarea (inferenţa etapelor 1 şi 6).
Etapa 8: Sîntem la masa de prînz şi în mod normal punem sare la masă, ne-o dăm unul
altuia, încercăm să ne-o dăm unul altuia etc. (informaţie de fundal).
Etapa 9: X a făcut deci aluzie la îndeplinirea uneia dintre condiţiile pregătitoare ale
unei cereri, pentru care probabil doreşte să îndeplinesc condiţiile de respectare (inferenţa
etapelor 7 şi 8).
Etapa 10: în absenţa altui scop ilocuţionar plauzibil, îmi cere aşadar probabil să-i dau sarea
(inferenţa etapelor 5 şi 9).

Se observă că răspunsul la problema actelor indirecte de limbaj trece prin relaţia


dintre condiţiile de îndeplinire a actelor ilocuţionare (cf. etapele 7 şi 9) şi relaţia
care există între aceste condiţii şi forma lingvistică a enunţului (aici forma inte­
rogativă a cererii).'

2.3.2. Cererile indirecte. Condiţii de îndeplinire


Care sînt diferitele moduri de a realiza un act indirect? Există o relaţie între aceste
mijloace şi condiţiile de îndeplinire a unei cereri? In articolul său privitor la actele
indirecte de limbaj, Searle (1975, 64-67) propune următoarele categorii de cereri
indirecte:
Grupa 1: Fraze care privesc capacitatea lui I de a îndeplini A
Puteţi să-mi daţi sarea?
Aţi putea face mai puţină gălăgie?
Aţi putea face mai puţină gălăgie.
Acum poţi pleca.
Grupa 2: Fraze privitoare la dorinţa sau voinţa lui Leal să efectueze A
Mi-ar plăcea să pleci acum.
Vreau să faci asta pentru mine.
Sper că o vei face.
Grupa 3: Fraze privitoare la executarea lui Q prin A
De aici înainte, la cină, ofiţerii vor purta cravată.
încetezi cu gălăgia asta infernală?
Aţi binevoi să nu mă mai călcaţi pe picioare?
Nu terminaţi cu zgomotul ăsta?
Grupa 4: Fraze care privesc dorinţa sau consimţămîntul lui I de a face A
Aţi accepta să scrieţi o scrisoare de recomandare pentru mine?
Vrei să-mi dai ciocanul de pe masă?
V-ar deranja să faceţi mai puţin zgomot?
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 195

Grupa 5: Fraze privind motivele de a efectua A


Ar'trebui să fii mai politicos cu mama ta.
Ar trebui să pleci imediat.
Trebuie neapărat să tot loveşti cu ciocanul ăla?
N-ar fi mai bine să pleci acum?
De ce nu ne-am opri aici?

Grupa 6: Fraze care inserează unul dintre aceste elemente în altul; dar si fraze care
intercalează un verb ilocuţionar directiv explicit într-unui dintre aceste contexte
V-ar deranja să vă întreb dacă puteţi să-mi scrieţi o scrisoare de recomandare?
V-aş cere prea mult dacă v-aş sugera să faceţi ceva mai puţin zgomot, dacă puteţi?
V-aş putea ruga să vă scoateţi pălăria?

Cum se pot explica aceste moduri diferite de a realiza o cerere? După Searle,
ceea ce trebuie luat în considerare este analiza actelor directive (ordin, cerere etc.)
pe care o efectuează teoria actelor de limbaj în termeni de condiţii de îndeplinire
a acestui tip de acte. O condiţie de îndeplinire a unui act ilocuţionar este o condiţie
necesară realizării sale nondefectuoase, ansamblul condiţiilor de îndeplinire fiind
o condiţie suficientă pentru realizarea fericită a acestuia, adică pentru realizarea
sa nondefectuoasă. Condiţiile de îndeplinire pentru un act directiv cum este
cererea sînt următoarele:

Condiţii de îndeplinire a actelor directive


Condiţia pregătitoare I poate îndeplini A
Condiţia de sinceritate L vrea ca I să facă A
Condiţia de conţinut Enunţarea de către L a predicaţiei
propoziţional unei acţiuni viitoare A a lui I
Condiţia esenţială echivalează cu tentativa lui L de a-1
face pe I să efectueze A

Figura 1

Amintim că, pentru actele de limbaj, condiţiile de îndeplinire se referă la următoarele:


a. Condiţia de conţinut propoziţional defineşte proprietăţile conţinutului propoziţional al actului
(pentru actele directive, „acţiune viitoare a interlocutorului").
b. Condiţia/condiţiile preliminară/e defineşte/esc condiţiile care trebuie îndeplinite în prealabil
pentru ca actul să poată fi îndeplinit (pentru actele directive, „capacitatea interlocutorului de a
realiza acţiunea").
c. Condiţia de sinceritate defineşte starea psihologică a locutorului (pentru actele directive,
„dorinţă").
d. Condiţia esenţială defineşte scopul ilocuţionar al actului (pentru actele directive, „a-1 face pe
interlocutor să realizeze acţiunea").
196 CAPITOLUL 7

Ce putem spune atunci despre actele indirecte de cerere? Unele grupe (1-
3) fac să intervină condiţiile de îndeplinire a cererii, altele (4 şi 5) privesc motivele
de a efectua actul, în fine, cea din urmă grupă include unul dintre aceste elemente
în celălalt. Mai exact, grupa 1 face să intervină condiţia pregătitoare, grupa 2
condiţia de sinceritate, grupa 3 condiţia de conţinut propoziţional. Pornind de
la aceste remarci, Searle propune patru generalizări care trebuie să permită
explicarea relaţiilor sistematice dintre forma frazelor din grupele 1-6 şi tipul lor
ilocuţionar (directiv)(cf. Searle 1975, 72):
Generalizări asupra actelor directive
Generalizarea 1: L poate face o cerere indirectă (sau alt act directiv) fie întrebînd dacă, fie
afirmînd că este îndeplinită o condiţie pregătitoare privind capacitatea lui Ide a face A.
Generalizarea 2: L poate efectua un directiv indirect fie punînd o întrebare despre, fie
afirmînd îndeplinirea condiţiei de conţinut propoziţional.
Generalizarea 3: L poate efectua un directiv indirect afirmînd îndeplinirea condiţiei de
sinceritate, dar nu şi punînd o întrebare asupra îndeplinirii acesteia.
Generalizarea 4: L poate efectua un directiv indirect fie afirmînd că, fie întrebînd dacă
există motive relevante sau determinante pentru efectuarea lui A, în afară de situaţia cînd
motivul este că /vrea, sau doreşte etc. să efectueze A, caz în care este suficient ca el să
întrebe dacă /vrea, doreşte etc. să încă. A (Searle 1975, 72).

Originalitatea analizei actelor de limbaj constă în faptul că ea nu necesită


nici o regulă, şi nici principii conversaţionale, cu excepţia postulatului iniţial al
unui principiu de cooperare conversaţională şi postulatele teoriei actelor de
limbaj. Vom examina acum o abordare alternativă, care are acelaşi obiect (actele
indirecte de limbaj), dar care face să intervină în gramatică principii conver­
saţionale.

2.4. GRAMATICA ŞI LOGICA NATURALA


In cadrul semanticii generative (cf. supra, cap. 3, § 1.4.1), Gordon şi Lakoff (1975)
au propus o versiune formală a principiilor care permit explicarea actelor ilocu-
ţionare indirecte. Analiza lor constă în formularea explicită a condiţiilor de
sinceritate şi de raţionalitate ale actelor de limbaj (de exemplu o cerere), în
scopul introducerii la baza derivării actelor indirecte a două noţiuni: postulatele
de sens şi postulatele de conversaţie.
NB: Gordon şi Lakoff (1975) folosesc termenul de reasonability, tradus în versiunea
franceză prin neologismul raisonnabilite (cf. Gordon şi Lakoff 1973), [In română se folo­
seşte raţionalitate.]
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 197

2.4.1. Postulate de sens şi postulate de conversaţie


Postulatele de sens p u n în legătură structura logică a unei fraze {forma logică a
acesteia, sau structura profundă, în semantica generativă) cu clasa de implicaţii
(entailments) pe care le permite logica naturală (în sensul lui Lakoff 1972 a). Dacă
L este structura logică a unei fraze şi E(L) ansamblul implicaţiilor acesteia, pos­
tulatele de sens se vor defini prin relaţia:

Postulat de sens
L II- E(L) (L implică fiecare membru al E(L))
Postulatele de conversaţie sînt definite ca reguli care permit explicarea
modului în care, în clase de contexte determinate (acelea în care structura logică
este adevărată), structurile logice comunică mai mult decît clasa implicaţiilor
E(L). Gordon şi Lakoff introduc noţiunea de implicaţie conversaţională într-o clasă
de contexte pentru a defini funcţia al cărei domeniu este reuniunea unei clase de
contexte cu postulatele de conversaţie şi cu structura logică a frazei, şi a cărei
valoare este implicaţia conversaţională a lui L:
Implicaţie conversaţională
L implică conversaţional P în contextul CON. dacă şi numai dacă uniunea contextului
C O N , a postulatelor de conversaţie CP şi a structurii logice {L} a frazei L implică P, adică
dacă şi numai dacă
C O N u C P u {L} II- P
L se numeşte sensul literal al frazei, iar P sensul implicat conversaţional.
NB: Terminologia lui Gordon şi Lakoff nu este prea fericită. Pe de o parte, recurgerea
la principii sau reguli de conversaţie semnalează caracterul nonlogic al relaţiilor dintre L
şi P: nu este vorba despre o implicaţie (entailment) în sens strict, ci de o implicatură. Pe
de altă parte, după cum vom vedea, domeniul de aplicaţie nu este acela al implicaturilor
conversaţuionale particulare, ci al implicaturilor conversaţionale generalizate, şi în spe­
cial actele indirecte de limbaj. într-adevăr, postulatele de conversaţie nu se referă la
maxime generale de conversaţie, ci la condiţiile de îndeplinire a actelor ilocuţionare.

2.4.2. Condiţiile de sinceritate şi de raţionalitate ale cererilor


Principiul de analiză este aşadar următorul: (i) a se determina, pentru fiecare
tip ilocuţionar, postulatele de sens asociate pe de o parte condiţiilor de sinceritate,
iar pe de alta condiţiilor de raţionalitate; (ii) a se asocia fiecărui postulat de sens
postulatul de conversaţie care explică relaţia dintre actul ilocuţionar secundar
şi actul ilocuţionar primar.

Postulate de sens şi de conversaţie legate de condiţiile de sinceritate


Pentru Gordon şi Lakoff, o cerere sinceră se defineşte prin următoarele postu­
late de sens:
198 CAPITOLUL 7

(43) a. SINCER (a, A CERE (a, b, Q)) -> A DORI (a, Q)


b. SINCER (a, A CERE (a, b, Q)) -> A PRESUPUNE (a, CAPABIL (b, Q))
c. SINCER (a, A CERE (a, b, Q)) -» A PRESUPUNE (a, A VREA (b, Q))
d. SINCER (a, A CERE (a, b, Q)) -» A PRESUPUNE (a, non-Q)
unde Q - VIITOR (A FACE (b, R)) (b va face acţiunea R)
Altfel spus, dacă a îi cere sincer lui b să facă acţiunea viitoare R, atunci a doreşte ca b să facă R,
a presupune cădeşte capabil să facă/?, că vrea să o facă, şi căi? nu va fi efectuată în afara cererii.

Dacă luăm ansamblul exemplelor (44), vom constata că postulatele de sens


(43) determină ansamblul de postulate de conversaţie (45). Aceste postulate
constau fie în asertarea, fie în interogarea uneia dintre condiţiile de sinceritate
din (43), ceea ce este rezumat în principiul (46):
(44) a. Vreau să duci gunoiul afară.
b. Poţi duce gunoiul afară?
c. Ai vrea să duci gunoiul afară?
d. O să duci gunoiul afară?
s

(45) a. A SPUNE (a, b, A DORI (a, Q)) -> A CERE (a, b, Q)


b. A ÎNTREBA (a, b, CAPABIL (b, Q)) -> A CERE (a, b, Q)
c. A ÎNTREBA (a, b, A VREA (b, Q)) -> A CERE (a, b, Q)
d. A ÎNTREBA (a, b, Q) -> A CERE (a, b, Q)
în care Q = VIITOR (A FACE (b, R))(b va face acţiunea R)
(46) O cerere se poate comunica (a) asertînd o condiţie de sinceritate a
locutorului sau (b) interogînd o condiţie de sinceritate a auditorului (Gordon
şi Lakoff 1975, 35).
Postulatele de conversaţie (45) explică posibilitatea ca un act ilocuţionar să comunice un altul
prin faptul că cei doi membri ai implicaţiei conţin un verb performativ.

NB: Să ne amintim aici ipoteza semanticii generative, conform căreia structura de


profunzime a oricărei fraze (structura sau forma sa logică) este prefixată de un predicat
performativ subiacent (cf. Ross 1970, Lakoff 1972 a, Sadock 1974 şi supra, cap. 3, § 1.4.1).

In plus, principiul (46) explică distribuţiile complementare dintre condiţiile de


sinceritate ale locutorului şi condiţiile de sinceritate ale auditorului. Astfel,
exemplele (47) nu permit realizarea unor cereri sincere dacă valorile lui a şi b
nu corespund indicaţiilor din (46):
(47) a. Vrei să duci gunoiul afară (aserţiune)
b. Pot duce gunoiul afară? (a cere permisiunea)
c. Oare vreau să duc gunoiul afară? (întrebare ecou)
d. O să duc gunoiul afară? (întrebare ecou)
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 199

Postulate de sens şi de conversaţie legate de condiţiile de raţionalitate


Am văzut că unul dintre modurile de a efectua o cerere indirectă constă în
indicarea motivelor de a efectua actul în cauză. Gordon şi Lakoff extind această
idee la principiul conform căruia fiecărei condiţii de sinceritate îi corespunde o
condiţie de raţionalitate. Postulatele de sens care definesc condiţiile de sinceritate
ale cererilor din (43) pot fi aşadar completate prin postulatele de sens care de­
finesc condiţiile de raţionalitate ale cererilor:
(48) a. RAŢIONAL (a, A CERE (a, b, Q)) -> (3r) MOTIV (r, a, A DORI(a, Q))
b. RAŢIONAL (a, A CERE (a, b, Q)) ->
(3r) MOTIV (r, a, A PRESUPUNE (a, CAPABIL (b, Q)))
c. RAŢIONAL (a, A CERE (a, b, Q)) -»
(3r) MOTIV (r, a, A PRESUPUNE (a, A VREA (b, Q)))
d. RAŢIONAL (a, A CERE (a, b, Q)) ->
(3r) MOTIV (r, a, A PRESUPUNE (a, non-Q))
în care Q = VIITOR (A FACE (b, R) (b va face acţiunea R)

Ceea ce înseamnă (cf. Gordon şi Lakoff 1975, 90):

(49) a. O cerere este raţională numai dacă locutorul are un motiv să dorească
realizarea acesteia.
b. O cerere este raţională numai dacă locutorul are motive să presupună
că auditorul este capabil să o realizeze.
c. O cerere este raţională numai dacă locutorul are motive să presupună
că locutorul este dispus să o realizeze.
d. O cerere este raţională numai dacă locutorul are un motiv să
presupună că auditorul n-ar fi realizat-o altfel.
Aceste postulate de conversaţie pot fi ilustrate prin următoarele exemple, care interoghează
existenţa unei condiţii de raţionalitate:
(50) a. De ce vreţi să fac asta?
b. Ce vă face să credeţi că pot face asta?
c. Ce vă face să credeţi că aş fi dispus să fac asta?
d. De ce credeţi că n-aş face asta oricum?
In paralel, a recuza o condiţie de raţionalitate înseamnă a recuza actul însuşi (aici o cerere):
(51) a. De fapt nu vreţi ca eu să fac asta - e contrar intereselor dumneavoastră.
b. Nu pot efectua asta - m-am lovit la mînă.
c. Nu voi fi niciodată dispus să fac asta - e contrar eticii mele.
d. Oricum, urma s-o fac.

2.5. SINTEZĂ

Principiile de derivare pe care le-am examinat mai sus aparţin unor strategii total
diferite. In cazul analizei lui Searle, principiile sau generalizările asupra actelor
indirecte de limbaj folosesc principii generale de conversaţie cooperativă, fondul
200 CAPITOLUL 7

de cunoştinţe comune şi teoria actelor de limbaj. Procedura de derivare este


inferenţială, şi nu demonstrativă şi inductivă. In schimb, în analiza lui Gordon
şi Lakoff, procesele inferenţiale sînt reduse la reguli implicative (postulate de
conversaţie) care aparţin gramaticii. Teoria care trebuie să dea seamă de gene­
ralizările dintre formele lingvistice şi funcţiile pragmatice este aşadar o teorie
lingvistică (în cazul acesta, semantica generativă).
Cele două abordări s-au limitat la principii convenţionale asupra actelor
de limbaj (condiţii de îndeplinire la Searle, condiţii de sinceritate şi de raţio­
nalitate la Gordon şi Lakoff), cu alte cuvinte, la domeniul implicaturilor conver­
saţionale generalizate. Se constată în mod simptomatic că domeniul implicaturilor
conversaţionale particulare nu se explică prin principii subiacente teoriei actelor
de limbaj. Searle a încercat să dea o explicaţie generală tropilor cum sînt ironia
sau metafora (cf. Searle 1982, şi infra, cap. 15, § 2.2), dar principiile desprinse
nu pot fi considerate generalizări pentru actele indirecte de limbaj. C u m trebuie
atunci analizat cazul clasic de act indirect de limbaj care aparţine categoriei
implicaturilor conversaţionale particulare, ca cel din (52), folosit pentru a co­
munica (53)?

(52) E curent.
(53) închide uşa.

Prin analiza lui Searle, am clasifica (52) în grupa 5 de exemple, care indică motivul
de a efectua actul cerut. D u p ă analiza lui Gordon şi Lakoff, (52) ilustrează o
condiţie de raţionalitate. Dar am fi într-o adevărată încurcătură dacă ar trebui
să explicăm prin ce postulat de sens se obţine (53) din (52): realizarea sinceră şi
raţională a lui (52) presupune de fapt să fie îndeplinite toate condiţiile de raţio­
nalitate. De asemenea, dacă se acceptă descrierea lui Searle pentru (52), p u t e m
totuşi folosi generalizarea 4, conform căreia, pentru a cere efectuarea lui Q, e
suficientă asertarea existenţei unui motiv valabil pentru a face Q? Acest principiu
nu este cu siguranţă suficient, căci mai sînt necesare cunoştinţe comune care să
explice că un curent este un fapt neplăcut, pe care o persoană raţională încearcă
în general să-1 înlăture.

3. LEGILE D I S C U R S U L U I ŞI C O M P O N E N T A RETORICĂ
Poate părea surprinzător la prima vedere că o tradiţie nonlogicistă cum este
pragmatica integrată a lui Ducrot a dezvoltat o abordare originală a legilor
discursului (echivalentul maximelor conversaţionale), cîtă vreme ansamblul
lucrărilor lui Ducrot caută să argumenteze în favoarea unei concepţii noninfe-
renţiale asupra pragmaticii. De fapt, lucrările lui Ducrot despre argumentaţie, şi în
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 201

special asupra fenomenelor scalare (cf. Ducrot 1972, 1973, 1980 c şi Anscombre
şi Ducrot 1983), au constat în principal în limitarea recursului la principii prag­
matice de tipul legi ale discursului şi, paralel, în îmbogăţirea descrierii semantice.
Argumentul său fundamental (care completează concepţia sa nonreducţionistă,
dezvoltată în capitolul 6) este de tip non-griceean, şi constă în explicarea unor
fapte vericondiţionale cum sînt consecinţele proprietăţilor argumentative, şi nu
aceea a proprietăţilor argumentative ale enunţurilor ca derivabile din aspecte veri­
condiţionale (cf. infra, cap. 11, § 2 pentru o dezvoltare a acestei teze).

3.1. LEGILE DISCURSULUI ÎN PRAGMATICA INTEGRATĂ


Ducrot (1979 b şi 1984, cap. 5) a încercat să justifice de ce s-a recurs, în cadrul
pragmaticii integrate, la legile discursului. Aceasta se explică prin arhitectura
generală a pragmaticii integrate, care concepe descrierea unui enunţ ca pe un
proces în două etape, una care ţine de componenta lingvistică, iar cealaltă de
componenta retorică. Componenta lingvistică dă semnificaţia frazei, entitate
abstractă, a cărei ocurenţă este enunţul, el însuşi rezultat al evenimentului istoric
numit enunţare. Cît despre componenta retorică, aceasta preia drept input
output-ul componentei lingvistice, precum şi circumstanţele enunţării, iar drept
output, sensul enunţului (cf. supra, Introducere, § 1.1.2 şi cap. 2, § 1.3 pentru
o dezvoltare a arhitecturii pragmaticii integrate). Primul motiv al folosirii legilor
discursului este, aşadar, de natură teoretică: legile discursului sînt consecinţa directă
a distincţiei, pe de o parte dintre frază şi enunţ (şi al corolarului acesteia, dintre
semnificaţie şi sens), iar pe de alta, dintre componenta lingvistică şi componenta
retorică.
Ce funcţie trebuie atribuită componentei retorice? Se poate imagina ur­
mătoarea soluţie: dacă s-ar atribui frazei o valoare referenţială sau o valoare
argumentativă, semnificaţia ar fi o funcţie al cărei argument va fi situaţia de
discurs: trebuie într-adevăr ca circumstanţele enunţării să completeze com­
ponenta lingvistică oferind informaţii care permit atribuirea de valori variabilelor
înscrise în semnificaţia frazei. Altfel spus, interpretarea retorică, adică sensul
(înţeles ca output al componentei retorice), este valoarea funcţiei care îşi ia drept
argument situaţia de discurs. Mai clar:

Această concepţie a componentei retorice este totuşi, pentru Ducrot, contrară


ideii înseşi de lege discursivă, căci ne-am reîntoarce, în acest caz, la concepţia
clasică a pragmaticii, care conferă contextului lingvistic rolul de constante refe-
202 CAPITOLUL 7

renţiale. In cazul opus, introducerea legilor discursului presupune ca însăşi


componenta retorică să reprezinte o funcţie, ale cărei argumente sînt constituite
pe de o parte din semnificaţie, iar de cealaltă parte, din situaţia de discurs. Mai
precis, componenta retorică este împărţită în două subcomponente: prima are
drept sarcină atribuirea de valori referenţiale şi argumentative, al căror rezultat
ar corespunde sensului literal; a doua subcomponentă operează asupra unei
combinaţii dintre sensul literal şi circumstanţele enunţării. Această împărţire a
sarcinilor din componenta retorică se explică prin faptul că recurgerea la legi ale
discursului presupune posibilitatea unei distincţii între două nivele de sens:
sensul literal (aici produsul instanţierilor referenţiale şi argumentative) şi di­
versele efecte de sens sau subînţelesuri (determinate aici de combinaţia dintre
circumstanţele enunţării şi legile discursului) pe care locutorul le lasă să se
înţeleagă ori le dă de înţeles (cf. Recanati 1979 b).
Rămîne de rezolvat o problemă. Dacă se admite că sensul unui enunţ
reprezintă indicarea diferitelor acte de vorbire realizate prin enunţarea frazei
(aceasta este ipoteza majoră a pragmaticii integrate), care ar fi explicaţia faptului
că locutorul îşi poate asuma răspunderea unui sens literal, subînţelegînd alte acte
de vorbire (de exemplu, asertînd căP, locutorul poate reproşa, la modul subîn­
ţeles, că P)l Răspunsul lui Ducrot este legat de ipoteza conform căreia subînţe­
lesul este un „mod de manifestare a actelor de vorbire" (Ducrot 1984, 102),
produsul legilor discursului, care constituie astfel un „dispozitiv de reglare a
dezbaterii intersubiective" (jind., 105).
NB: Notăm aici că recurgerea la legile discursului se poare înţelege în două moduri
diferite. Fie că legile discursului leagă semnificaţia frazei de sensul enunţului: în cazul
acesta, ele joacă acelaşi rol metodologic ca şi transformările chomskiene, adică servesc la
explicarea unor efecte de sens (echivalentul structurilor de suprafaţă) pornind de la prin­
cipii nonlingvistice şi de la semnificaţia lingvistică(echivalentul structurilor de adîncime).
Fie că legile discursului leagă sensul literal (el însuşi produs al primei subcomponente
retorice) şi sensul subînţeles pe care locutorul îl „dă de înţeles în mod intenţionat"
(Recanati 1979 b). In acest caz, legile discursului nu mai operează asupra output-ului
componentei lingvistice, ci asupra output-ului primei subcomponente retorice. Poziţia
lui Ducrot asupra acestui punct nu este suficient de limpede, dar ansamblul analizelor
sale conduce la adoptarea celei de-a doua soluţii.

3.2. COMPONENTA RETORICĂ ŞI LEGILE DISCURSULUI

Comunicarea verbală pare plină de situaţii în care un auditor este autorizat să


înţeleagă mai mult decît semnifică literal frazele vorbitorului, şi aceasta inde­
pendent de intenţiile sale comunicative exacte. Se cuvine să deosebim aici două
moduri de a înţelege legile discursului şi rolul lor în comunicare, deosebire pe
care Ducrot nu o face întotdeauna.
LEGI ALE DISCURSULUI, A4AXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 203

(i) Se poate imagina un anumit număr de principii, reguli, norme ale comunicării
verbale care, în anumite împrejurări, permit un anumit subînţeles al enunţului
produs de locutor. Dar caracterul intenţional nu este aici sigur: pe de o parte,
natura acestor legi pare să depindă mai degrabă de norme de comunicare sau
de convenţii sociale decît de principii raţionale universale; pe de alta, vorbitorul
căruia i se atribuie un acte de a subînţelege Q cu ajutorul lui P poate oricînd
nega vreo intenţie de a comunica Q. Pentru a deosebi aceste principii de legile
discursului propriu-zise, vom aduce aici în discuţie conceptul de norme de co­
municare.

(ii) Pe de altă parte, se poate imagina un anumit număr de legi care nu depind
de norme de comunicare, ci de principii de raţionalitate. Legile discursului sînt
aici mai aproape de maximele conversaţionale ale lui Grice şi au însuşirea de a
se asocia unor contexte de declanşare speciale. Vom rezerva termenul de legi ale
discursului acestei a doua categorii de principii.

3.2.1. Cîteva exemple de norme de comunicare


In Dire et ne pas dire, Ducrot (1972) dă un anumit număr de exemple de legi ale
discursului care funcţionează ca norme de comunicare. Iată cîteva:
(i) „A vorbi despre un subiect X unui interlocutor F înseamnă, în anumite
împrejurări, a spune, la modul implicit, că pe F î l intereseazăX. Şi invers, pentru
auditorul Y, a lăsa locutorul să vorbească despre X poate fi interpretat ca o
mărturie de interes pentru X" (Ducrot 1972, 9). De exemplu, conform acestui
principiu, a cere noutăţi despre copiii lui Yînseamnă a subînţelege că pe F î l
interesează copiii săi.
NB; Această normă de comunicare este parţial contraintuitivă şi s-ar putea foarte bine
formula astfel: „A vorbi despre un subiect X cu un interlocutor Y înseamnă, în anumite
împrejurări, a spune la modul implicit că pe locutor îl interesează X." Astfel, dacă îl întreb
pe Y despre copiii lui, subînţeleg prin însuşi acest fapt că el mă interesează.
(ii) Pentru a fi realizate în mod nedefectuos, anumite acte, cum ar fi ordinul,
presupun îndeplinirea unor condiţii pregătitoare. Astfel, ca un ordin să se poată
da, cel care dă ordinul trebuie să fie ierarhic superior destinatarului ordinului.
Tot după Ducrot, se poate foarte bine imagina că faptul de a da un ordin comu­
nică, prin subînţeles, că „te afli în situaţia de a-l da"(Ducrot 1972, 9). Această lege
a discursului are un efect cu valoare socială paradoxală: din condiţie necesară
p e n t r u actul de ordin, condiţia pregătitoare (a fi ierarhic superior) devine o
condiţie suficientă a acestuia. De exemplu, conform acestei legi, a da un ordin
înseamnă pentru un caporal nu numai a pune să se execute o acţiune, dar şi a
comunica soldatului că el, caporalul, este îndreptăţit să i-1 dea.
204 CAPITOLUL 7

(iii) Avînd în vedere caracterul auto-referenţial al sensului, nu este deloc surprin­


zător că Ducrot propune o lege conform căreia „a vorbi despre un fapt X ca un
auditor Fpoate însemna, în anumite împrejurări [...] că e bine ca Fsă fie la curent
cuX" (Ducrot 1972,10). Astfel, conform acestei legi, "a semnala cuiva cît e ceasul
poate însemna [...] a-i cere să plece" (ibid., 11).

3.2.2. Cîteva exemple de legi ale discursului: legea informativităţii,


legea exhaustivităţii şi legea litotei
înainte de a da cîteva exemple de legi discursive şi de roluri ale acestora în
dospozitivul general al pragmaticii integrate, să reamintim că, la fel ca im-
plicatura conversaţională pentru Grice, sensul subînţeles produs de o lege a
discursului este pentru Ducrot produsul unui raţionament care se poate reduce
la schema următoare (Ducrot 1972, 132): „DacăXa crezut de cuviinţă să spună
F, este pentru că credea 2". Dar punctul important pentru Ducrot este că 2 se
conchide „nu din ceea ce s-a spus, ci din faptul de a o spune" (ibid.). Aşadar, ceea
ce este la originea raţionamentului şi a concluziei în acelaşi timp este enunţarea
unui anumit act de vorbire. Pentru a explica declanşarea sensului subînţeles prin
legile discursului, vom examina pe rînd trei legi discursive: legea informativităţii,
legea exhaustivităţii şi legea litotei.
NB: Alte cîteva legi discursive, cum sînt legile asociate negaţiei, legea insuficienţei, legea
economiei, sînt dezvoltate în capitolul 10, § 2.2.

Legea informativităţii
Această lege spune că „orice enunţ A, dacă este prezentat ca sursă de informaţie,
induce sensul subînţeles că destinatarul ignorai, ori chiar, eventual, că ar fi mai
degrabă aşteptat nonA " (Ducrot 1972, 133). Această lege nu priveşte decît con­
ţinuturile exprimate, şi nu conţinuturile presupuse (cf. infra, cap. 8, § 3).
De exemplu, la nivelul componentei lingvistice, enunţul (54) va fi analizat într-un con­
ţinut exprimat e (55 a) şi un conţinut presupus pp (55 b). Dar această descriere semantică nu
exploatează toate resursele pragmatice ale enunţului, şi cu atît mai puţin faptul că vorbitorul ar
fi putut dori să comunice (56):
(54) Numai Petre a venit.
(55) a. e Nimeni altcineva decît Petre a venit,
b. pp Petre a venit.
(56) Şi alţii puteau veni.
Vom nota că (56) nu se referă la presupoziţie, ci numai la conţinutul exprimat. într-adevăr, sensul
subînţeles (56) constituie dezvoltarea conţinutului exprimat: dacă enunţul spune că n-a venit
nimeni altcineva decît Petre, această informaţie este compatibilă cu faptul că era de aşteptat să
vină şi alte persoane. Informaţia comunicată non-A cu punct de plecare în enunţul A constituie
aşadar sensul său subînţeles, declanşat de legea informativităţii.
LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... 205

Legea exhaustivităţii
Legea exhaustivităţii, care este echivalentul primei maxime de cantitate la Grice,
pretinde ca „la tema despre care vorbeşte, vorbitorul să dea informaţiile cele mai
puternice pe care le are, şi care sînt susceptibile să intereseze destinatarul" (Ducrot
1972). Această lege poate fi ilustrată prin cazul cuantificatorului unii. într-adevăr,
dacă se afirmă că unii X sînt Y, se subînţelege, via legea exhaustivităţii, că. alţi X
nu sînt Y, căci dacă locutorul ar fi putut da o informaţie mai puternică (cum ar
fi cei mai mulţi Xsînt X'sau chiar toţi Xsînt Y), în virtutea legii exhaustivităţii,
ar fi trebuit să o facă.
Mai concret, se va spune că (57) subînţelege, via legea exhaustivităţii, (58):
(57) Unele capitole din această carte sînt interesante.
(58) Unele capitole din această carte nu sînt interesante.
Legea exhaustivităţii are drept efect special interpretarea lui unii drept numai unii, ceea ce se
opune proprietăţilor sale argumentative. într-adevăr, relaţia cu chiar, ca în (59), contrazice sensul
subînţeles asociat lui unii. Această observaţie justifică împărţirea sarcinilor între componenta
lingvistică şi componenta retorică, şi chiar între cele două componente retorice, deoarece pro­
prietăţile argumentative ale enunţului sînt rezultatul componentei lingvistice (sau, în versiunea
mai puţin radicală a pragmaticii integrate, al primei subcomponente retorice):
(59) Unele capitole sînt interesante, ba chiar toate.

Un alt exemplu, care este ambiguu din punct de vedere pragmatic, permite
explicarea recursului la legea exhaustivităţii: este vorba despre cunoscutul anunţ
Deschis marţea, care, în funcţie de contexte, va fi interpretat fie ca „Deschis chiar
şi marţea", fie ca „Deschis numai marţea". După Ducrot, componenta lingvistică
este neutră relativ la aceste două interpretări, şi va da numai semnificaţia „Acest
magazin este deschis marţea". Pentru a înţelege cele două informaţii, enunţarea
trebuie situată într-un context special. Dacă enunţul este pronunţat într-o lume
în care, în mod normal, magazinele sînt deschise marţea, va prevala interpretarea
„Deschis numai marţea". Se presupune, într-adevăr, că legea informativităţii nu
permite păstrarea interpretării neutre. Dacă, însă, enunţul este produs într-o
lume în care magazinele sînt de obicei închise marţea, atunci interpretarea neutră
se păstrează, legea informativităţii neputînd să o blocheze.

Legea litotei
Legea litotei, care corespunde principiului de informativitate la Levinson (cf.
supra, cap. 6, § 3.3.3 şi infra, cap. 9, § 4.2), „conduce la interpretarea unui enunţ
ca spunînd mai mult decît semnificaţia sa literală" (Ducrot 1972, 137). La fel ca
celelalte legi ale discursului, legea litotei nu priveşte decît conţinuturile expri­
mate. De fapt, legea litotei este legea complementară legii exhaustivităţii. Con­
form acesteia, am văzut că unii este interpretat ca semnificînd numai unii. Or,
206 CAPITOLUL 7

în nenumărate contexte, unii poate fi interpretat ca semnificînd toţi. Demersul


interpretativ este deci următorul: "locutorul a ales A, care este cel mai puternic
enunţ permis, pentru că voia fără îndoială să spună mai mult, dar nu putea" (ibid.,
137-8). Astfel, dacă un ziarist pronunţă (60), în funcţie de legea exhaustivităţii,
se va putea desigur înţelege că voia să semnifice (61), dar nimic nu interzice să
credem că, în contextul "afacerilor" legate de Partidul socialist francez, vorbitorul
să fi vrut să semnifice (62):
(60) U n i i deputaţi socialişti sînt corupţi.
(61) N u m a i unii deputaţi socialişti sînt corupţi.
(62) Toţi deputaţii socialişti sînt corupţi.

După Ducrot, pentru ca legea litotei să se poată aplica, trebuie ca anumite condiţii
contextuale să fie îndeplinite, şi mai ales ca "în situaţia de discurs dată, anumite
motive (probabil convenţii sociale) să se opună folosirii unui enunţ mai puternic"
(ibid., 137).
De folosirea negaţiei sînt legate o serie întreagă de cazuri problematice. S-a observat astfel
că negarea u n u i t e r m e n se poate interpreta ca afirmare a termenului contrar, aşa cum o arată
următoarele exemple:
(63) Nu vreau = refuz.
(64( Nu eşti bun = eşti rău.
(65) Nu-i frumos = e urît.
Dar această interpretare lexicală pune de la început probleme. In cazul cuplurilor de antonime,
trebuie explicată asimetria comportamentală faţă de negare, întrucît dacă negarea u n u i t e r m e n
pozitiv (sau nonmarcat) echivalează cu negarea termenului negativ (termenul marcat), inversul
nu este adevărat:
(66) Nu refuz ? vreau.
(67) Nu eşti rău ? eşti bun.
(68) Nu-i urît ? e frumos,
D a r sînt situaţii şi mai dificile. In anumite cazuri, se pare că negarea termenului marcat trebuie
interpretata ca semnificînd mult mai mult, aşa cum este în (69) şi în (70):
(69) Nu te urăsc deloc - te iubesc.
(70) Nu-i rău = e bine.
Prin această serie de exemple, se vede că ar fi costisitor să se explice efectele de sens ale negaţiei
pornind numai de la componenta lingvistică. Căci, în acest caz, ori se admite că există o simetrie
fundamentală între negarea termenului pozitiv şi cea a termenului negativ - dar atunci devin greu de
explicat asimetriile (66)-(68) - , ori se acceptă o asimetrie semantică fundamentală, ceea ce permite
explicarea cazurilor de ameliorare a negaţiei (ca în (69) şi (70)) pornind de la legea litotei - cazuri care
se opun efectelor clasice de reducţie a negaţiei (X nu este mare semnifică implicit că X este mai puţin
decît mare, şi nu că este mai mult decît mare). Dar dacă se acceptă această asimetrie între negarea
termenului pozitiv şi negarea termenului negativ, trebuie atunci admisă existenţa a două componente,
şi limitată valabilitatea descrierii semantice, prin recurgerea la legile discursului.
8. PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE

P roblema presupoziţiei este fără îndoială cea care, în ultimele trei decenii, a
dat ocazia elaborării celui mai mare număr de lucrări în semantică şi în
pragmatică. Nu numai că a trezit interesul filozofilor, al logicienilor şi al lingviş­
tilor, dar a atins ansamblul domeniilor lingvisticii (de la sintaxă pînă la prag­
matică, traversînd şi semantica), ca şi al teoriilor lingvistice (gramatica generativă,
semantica lui Montague, teoria implicaturilor şi a actelor de limbaj etc). In ciuda
caracterului deosebit de tehnic şi de sofisticat al descrierilor şi al teoriilor dez­
voltate, problema presupoziţiei este centrală pentru semantica şi pragmatica
limbilor naturale pentru că natura răspunsurilor date la întrebările pe care le
pune determină configuraţia generală a teoriei lingvistice. Cu alte cuvinte, pre­
supoziţia nu se poate aborda ca un fenomen local.
Este interesant de constatat că, în ultimii zece ani, problema presupoziţiei a fost oarecum
neglijată de semanticieni şi de pragmaticieni. I-au luat locul alte probleme, ca aceea a prototipurilor
sau cea a implicitărilor. Aceasta se explică în parte prin istoria teoriilor asupra presupoziţiei. Din
logice, ele au devenit pragmatice; din vericondiţionale, au devenit nonvericondiţionale. Cu alte
cuvinte, ceea ce mult timp a fost izolat ca fenomen particular, cu propriile sale condiţii de po­
sibilitate, a fost explicat progresiv în cadrul teoriilor pragmatice mai generale.

In acest capitol nu vom putea aprecia meritele tuturor studiilor şi teoriilor.


Ne preocupă mai ales ideea de a respecta coerenţa lucrării. Acesta este şi motivul
pentru care vom organiza acest capitol în jurul problemelor de implicaţii logice, de
implicaturi conversaţionale şi deforma logică, în jurul noţiunilor de fundal conver­
saţional şi de coeziune discursivă. Vom încerca să iniţiem şi o discuţie despre pro­
blema negaţiei, care este un criteriu fundamental şi clasic în descrierea presupozi­
ţiei, dar care n-a fost tratată coerent în lucrările referitoare la acest domeniu.
Printre numeroasele lucrări consacrate presupoziţiei, trimitem cititorul la capitolul 4 din
Levinson (1983) pentru o sinteză completă, la Fillmore şi Langendoen (ed.) (1971), pentru un
prim studiu ligvistic al presupoziţiei, la Rogers, Wall şi Murphy (1977) pentru unele articole
fundamentale (Karttunen şi Stalnaker), la Wilson (1975) şi Kempson (1975) pentru o abordare
griceeană şi nonvericondiţională, la Gazdar (1979), pentru problema proiectării, şi mai ales la
culegerea lui Oh şi Dinneen (1979), pentru cele mai importante contribuţii de la sfîrşitul anilor
70. In sfîrşit, nu putem omite lucrarea lui Ducrot (1972), caracterizată printr-o abordare cu totul
originală a presupoziţiei în cadrul teoriei actelor de limbaj.
208 CAPITOLUL 8

1. ASERŢIUNE ŞI PRESUPOZIŢIE:
DESCRIPŢII DEFINITE ŞI NEGAŢIE
1.1. KEPLER ŞI REGELE FRANŢEI
1.1.1. Sens, denotaţie şi presupoziţie
Tradiţia logică şi filozofică atribuie lui Frege (1882/1971) descoperirea unei
importante proprietăţi a unor construcţii sintactice. In (1), sensul subordonatei
nu este pentru Frege o idee completă, iar denotaţia sa (sau referinţa) o valoare
de adevăr, ci un individ, şi anume Kepler (cf. identitatea valorilor de adevăr din
(1) Şi (2)):
(1) Cel care a descoperit forma eliptică a orbitelor planetare a murit în mizerie.

(2) Kepler a murit în mizerie.


Din punct de vedere logic, problema care se pune este următoarea. Dacă, în (2), Kepler desemnează
un individ, nu putem totuşi trage concluzia că ideea semnalată de numele Kepler este conţinutul
sensului propoziţiei „Kepler a murit în mizerie." Pentru că, dacă ar fi aşa, negarea lui (2) n-ar
trebui să fie (3), ci (4):
(3) Kepler n-a murit în mizerie.
(4) Sau Kepler n-a murit în mizerie, sau numele de Kepler nu denotă nimic.
Aceasta ţine de faptul că dacă forma logică a lui (2) este suma compoziţională a ideilor „Kepler a
murit în mizerie" (P) şi „numele de Kepler denotă un individ" (R), atunci negarea unei conjuncţii
este disjuncţia propoziţiilor negate, cum arată axioma logică (5):

Cu alte cuvinte, forma logică a lui (3) nu poate fi decît (6), şi anume negarea propoziţiei P „Kepler
a murit în mizerie" şi asertarea propoziţiei Q „numele de Kepler denotă un individ":
(6) Kepler n-a murit în mizerie şi numele de Kepler denotă un individ.

Comportarea specială a negaţiei, în raport cu clasicele sale proprietăţi logice, i-a


sugerat lui Frege să nu identifice cele două idei care constituie forma logică a
enunţului. Propoziţia Q primeşte astfel numele de presupoziţie (vorausgesetzt),
termen incorect tradus în limba franceză prin supoziţie. Vom distinge astfel,
printre componentele formei logice a unei propoziţii, informaţia care constituie
presupoziţia de cea care constituie asertarea propoziţiei. Astfel, dacă un enunţ
E asertează P şi presupune Q, negaţia sa non-E va aserta non-P şi va presupune
Q. Vom vedea astfel că presupoziţia este strîns legată de problema negaţiei.
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 209

1.1.2. Descripţii definite şi falsitate


Russel (1905) s-a opus poziţiei apărate de Frege. Ideea pe care se bazează el este că,
dacă o descripţie definită dintr-o propoziţie (ca regele Franţei) nu are referent,
nu înseamnă că propoziţia nu are sens şi nici referinţă. In timp ce la Frege
deosebirea dintre ceea ce este asertat şi ceea ce estepresupus face din presupoziţii
o condiţie de conţinut, Russel susţine ideea că o frază care conţine o descripţie
definită fără referent este pur şi simplu falsă.
Să luăm enunţul (7):

(7) Regele Franţei este înţelept.


Acest enunţ nu are ca formă logică R este S sau S(R) (în care R = regele Franţei şi S= înţelept). Forma
sa logică este, dimpotrivă, reuniunea propoziţiilor date în (8), ceea ce se poate reprezenta mai
formal în (9):
(8) a. Există un x care are proprietatea de a fi rege al Franţei (R).
b. Nu există un y distinct de x şi care să aibă proprietatea R.
c. x are proprietatea de a fi înţelept (S).

„Există un x astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu există un y astfel încît
y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x este înţelept."

Consecinţa acestei analize este dublă: pe de-o parte, presupoziţia de existenţă


nu este distinctă de asertare, dar este asociată cu forma logică; pe de altă parte,
atunci cînd fraza (7) este negată, ca în (10), ea va putea fi falsă fie pentru că nu
există un rege al Franţei (vom spune că negaţia are o incidenţă largă (wide-scope))
(cf. (11)), fie pentru că proprietatea de a fi înţelept nu este satisfăcută de individul
despre care se spune că este rege al Franţei (vom spune că negaţia are o incidenţă
restrînsă (narrow scope)) (cf. (12)):
(10) Regele Franţei nu este înţelept.

„Nu este adevărat că există un x astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu
există un y astfel încît y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x este înţelept."

„Există unx astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu există un y astfel încît
y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x nu este înţelept."

Principala consecinţă a analizei lui Russel, asupra căreia vom reveni, este de a
atribui negaţiei ambiguitatea interpretării din (11), (12) şi (10). Cu alte cuvinte,
conform teoriei lui Russel, negaţia este ambiguă din motive de incidenţă.
210 CAPITOLUL 8

1.1.3. Presupoziţia, condiţie de întrebuinţare


Poziţia lui Russel a fost sever contestată de Strawson (1977) care, pentru a o
critica, reia teoria acestuia despre descripţiile definite. Intr-o frază enunţată ca
Regele Franţei este înţelept, trebuie să distingem, în opinia lui Strawson, două
tipuri de relaţii: pe de-o parte, locutorul implică (în sens nelogic) că există un
rege al Franţei, pe de altă parte, el asertează despre regele Franţei că este înţelept.
Problema principală este că dacă implicaţia (vom spune presupoziţia) este falsă,
pentru Strawson, problema sensului enunţului nici nu se pune. Cu alte cuvinte,
pentru ca un enunţ să aibă sens, trebuie să fie satisfăcute presupoziţiile sale
existenţiale; dacă nu, problema valorii de adevăr a enunţului nu se pune deloc.
Această analiză are două consecinţe importante. Prima este că presupo­
ziţiile constituie condiţii de întrebuinţare a enunţurilor: dacă presupoziţiile
sînt adevărate, enunţul poate fi sau adevărat sau fals; dacă, dimpotrivă, ele sînt
false, enunţul nu are sens, căci el nu poate fi nici adevărat şi nici fals. A doua
consecinţă a analizei lui Strawson este că un enunţ negativ ca Regele Franţei nu
este înţelept trebuie considerat ca ambiguu, iar negaţia, ca o expresie lingvistică
ambiguă din punct de vedere semantic, după cum se neagă actul de asertare sau
presupoziţia existenţială. Constatăm astfel că, deşi fundamental diferite ca tipuri
de analiză a descripţiilor definite, analizele lui Russel şi Strawson se aseamănă
în problema ambiguităţii enunţurilor negative. Vom face din nou trimiteri la
aceste teorii cînd vom vorbi despre teoriile ambiguităţii în contrast cu teoriile
univocităţii, care consideră că negaţia nu este ambiguă.

1.2. PRESUPOZIŢIE SEMANTICĂ ŞI NEGAŢIE


A t . . . . .

In acest stadiu al analizei, este posibil să dăm presupoziţiei o versiune mai


explicită. Ceea ce am descris sub numele de presupoziţie poate fi analizat semantic
(într-o semantică vericondiţională) în cadrul sistemelor logice complete (cf. mai
ales J.-N. Martin 1979)

1.2.1. Presupoziţie semantică şi implicaţie


Din perspectivă logicistă, sau formalistă, presupoziţia este o relaţie semantică
analoagă implicaţiei semantice, dar diferită de aceasta. Vom da următoarele
definiţii ale presupoziţiei semantice şi ale implicaţiei (cf. Levinson 1983):
Presupoziţie semantică
O propoziţie P presupune semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă (i) în toate situaţiile
în care P este adevărată, Q este adevărată şi (ii) în toate situaţiile în care P este falsă, Q
este adevărată.

Această definiţie se bazează pe definiţia implicaţiei semantice:


PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 211

Implicaţie semantică
O propoziţie P implică semantic o propoziţie Q (notat P | (- Q) dacă şi numai dacă orice
situaţie care face ca P să fie adevărată o face şi pe Q adevărată.

Definiţia dată implicaţiei permite reformularea definiţiei presupoziţiei semantice


în termeni de implicaţie:
Presupoziţie semantică
O propoziţie P presupune semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă:

Această definiţie pune o problemă teoretică importantă în cadrul logicilor clasice care admit
principiul bivalentei. într-adevăr, în logicile clasice care nu conţin decît două valori de adevăr,
principiul bivalentei spune că o propoziţie oarecare este sau adevărată sau falsă. Pornind de la
aceasta, consecinţele definiţiei semantice a presupoziţiei se pot formula în felul următor (cf.
Levinson 1983, 175, după Gazdar 1979, 90). Dacă spunem că P presupune Q, atunci P implică
Q, iar non-P implică Q. Dacă fiecare propoziţie P are o pereche negativă non-P, putem trage
concluzia, pe baza bivalentei şi a legii negaţiei, că Q trebuie să fie întotdeauna adevărată, aşa cum
arată demonstraţia următoare:

Intr-o logică ce admite principiul bivalentei, ne găsim deci într-o situaţie critică, pentru
că orice presupoziţie este întotdeauna adevărată. Or, există multe cazuri în care o presupoziţie
poate să fie falsă. Dacă afirm astăzi că Regele Franţei este înţelept, presupun că există un individ
care poate să corespundă descripţiei definite regele Franţei. Din moment ce Franţa este republică,
presupoziţia „există un rege ai Franţei" este falsă. Argumentul din (13) este deci neîntemeiat.

Cum se poate ieşi din această situaţie paradoxală? Nu există decît două
posibilităţi: sau renunţăm la definiţia semantică a presupoziţiei şi o definim în
acest caz ca pe o relaţie pragmatică dintre enunţuri şi nu ca pe o relaţie semantică
dintre propoziţii; sau lărgim semantic calculul logic adăugind o a treia valoare
de adevăr, valoarea neutră, care înseamnă „nici adevărat, nici fals". Vom examina
ambele posibilităţi.

1.2.2. Logică cu trei valori, negaţie externă şi negaţie internă


Să admitem că presupoziţia poate fi definită în termeni de valori de adevăr.
Putem să propunem deci următorul tabel al valorilor de adevăr (cf. Kempson
1975, 49):
212 CAPITOLUL 8

Tabel de adevăr 1

Acest tabel poate fi pus în contrast cu cel al implicaţiei, pe care îl dăm mai jos:

Tabel de adevăr 2

In tabelul 1, presupoziţia nu mai este definită numai ca o relaţie de implicaţie de la P la Q, ci şi


prin relaţia de la Q la P. Dacă Q este falsă, se poate deduce că P nu poate să fie nici adevărată,
nici falsă, în sensul în care, cînd spun Regele Franţei este înţelept, deşi nu există un rege al Franţei,
nu putem considera P adevărată sau falsă. In implicaţia semantică, situaţia este diferită. Dacă P
este falsă, nu este absolut necesar ca şi Q să fie falsă (Q poate să fie adevărată), pe cînd, dacă Q
este falsă, şi P trebuie să fie falsă (cf. R. Martin 1976).

Pentru a ilustra tabelul 2, vom lua următoarele exemple:


(14) Max a cumpărat un Citroen.
(15) Max a cumpărat un automobil.
(16) Max n-a cumpărat un Citroen.
(17) Max n-a cumpărat un automobil.
Vom admite că (14) implică (15) din cauza relaţiei de hiponimie care există între termenul hipe-
ronim automobil şi hiponimul său Citroen. In schimb, (16) nu implică în mod necesar (17), după
cum arată (18). In sfîrşit, dacă (15) este fals, atunci şi (14) este fals, după cum arată (19):
(18) a. Max n-a cumpărat un Citroen, ci o motocicletă,
b. Max n-a cumpărat un Citroen, ci un Peugeot.
(19) a. Max n-a cumpărat un automobil, ci o motocicletă,
b. ?? Max n-a cumpărat un automobil, ci un Citroen.

Cu toate acestea, ne putem pune întrebarea dacă tabelul de adevăr 1 este


suficient pentru a explica faptele de presupoziţie. într-adevăr, aşa cum este
întrebuinţat, sistemul nu conţine decît două valori de adevăr (adevărat şi fals)
şi un singur operator de negaţie. Dar în realitate, zona definită prin valoarea
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 213

-i (A v F) introduce o a treia valoare, după cum arată figura 1 de mai jos (cf. Horn
1972, 7):

într-adevăr, zona definită prin nonadevărat şi nonfals defineşte o intersecţie în


care propoziţia în cauză nu poate fi adevărată şi nu poate fi falsă. Această zonă
intermediară se numeşte valoare neutră şi constituie o a treia valoare de adevăr.
Logica necesară pentru descrierea presupoziţiei va trebui să conţină deci trei
valori de adevăr: adevărat (A), fals (F) şi neutru (N). Mai mult, pentru a deosebi
valoarea N de celelalte valori, trebuie să distingem două negaţii, una internă
(-i P) şi una externă (P—>). Sistemul logic cu trei valori de adevăr şi cu două
negaţii poate fi reprezentat în tabelul 3 care urmează:

Tabel de adevăr 3

Cum se interpretează acest tabel de adevăr? Problema principală se referă la interpretarea valorilor
neutre în cele două tipuri de negaţie, internă şi externă. Să admitem că valoarea neutră corespunde
lecturii Regele Franţei este înţelept în cazul în care nu există un rege al Franţei (valoare N). In acest
caz, fraza negativă cu negaţie internă, Regele Franţei nu este înţelept semnifică faptul că regele
Franţei nu are calitatea de a fi înţelept (poate să fie de exemplu războinic). Dar cum presupoziţia
existenţială nu mai este satisfăcută decît în fraza pozitivă, valoarea de adevăr nu poate fi diferită,
iar enunţul este interpretat ca N. In schimb, negaţia externă care afectează presupoziţiile, aşa cum
arată (20), primeşte o valoare pozitivă (A), căci, dacă este adevărat că nu există un rege al Franţei,
enunţul Regele Franţei nu este înţelept nu poate fi decît adevărat:

(20) Regele Franţei nu este înţelept, căci nu există un rege al Franţei.


214 CAPITOLUL 8

Cum se interpretează celelalte două valori ale negaţiei externe, şi anume negaţia externă a unei
propoziţii adevărate şi cea a unei propoziţii false?
Să luăm fraza (7) repetată mai jos:
(7) Regele Franţei este înţelept.
Dacă (7) este adevărat, negaţia sa externă, cea care neagă existenţa unui rege al Franţei (cf. (20)),
nu poate să interpreteze propoziţia „regele Franţei este înţelept" decît ca falsă. De asemenea, dacă
(7) este falsă, negaţia sa externă va da o propoziţie adevărată, în care este adevărat că nu există un
rege al Franţei. Cu alte cuvinte, fraza nagativă (10) va fi adevărată dacă negaţia este şi internă şi
externă:
(10) Regele Franţei nu este înţelept.

Trebuie să remarcăm totuşi că tabelul de adevăr 3 nu corespunde pe deplin


analizei lui Russell, pentru că tabelul defineşte negaţia ca lexical ambiguă (cf.
diferenţa dintre -> P şi P), în timp ce ambiguitatea, la Russell, este o ambiguitate
a incidenţei {a valorii semantice). Pentru a da o versiune a ambiguităţii în termeni
de incidenţă, este suficient să introducem conectorul într-un loc t, care vizează
o propoziţie şi care înseamnă „este adevărat că...", care interpretează valorile de
adevăr date unei propoziţii oarecare P şi care traduce indirect valoarea asociată
negaţiei interne. Pentru a introduce negaţia externă, este suficient să negăm
conectorul t, ceea ce ne dă noul tabel de adevăr care urmează:

Tabel de adevăr 4

Acest nou tabel pune următoarea problemă interesantă. Conectorul t este un conector bivalent,
ceea ce înseamnă că el interpretează în termeni de adevărat sau fals orice valoare de adevăr. O
propoziţie P cu valoarea N va fi deci interpretată prin t ca falsă. Prin urmare, negaţia valorii neutre
va fi valoarea inversă, şi anume A. In acelaşi timp, o propoziţie falsă este interpretată prin t ca
falsă, iar negaţia ei va fi, prin urmare, adevărată. Problema crucială este deci că negaţia internă şi
negaţia externă sînt definite prin -> t (respectiv pentru valorile F şi valorile N ale lui P).
Fie că este vorba de o versiune lexicalistă ori de o versiune în termeni de
incidenţă, dispunem aşadar de o descriere bună a negaţiei, care permite să distin­
gem negaţia externă de negaţia internă şi să rezolvăm astfel problema presupo­
ziţiei în termeni de valori de adevăr. Se poate aduce totuşi o obiecţie importantă
acestui mod de a trata problema, şi anume, faptul că negaţia este văzută aici ca
o expresie ambiguă. Or, aproape toate lucrările de orientare pragmatică interesate
de problema presupoziţiei au adoptat o poziţie diferită faţă de negaţie şi au
propus o versiune nonambiguă a acesteia. Este ceea ce noi am n u m i t teoriile
univocitâţii şi pe care le vom examina mai jos.
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 215

1.2.3. Univocitatea negaţiei lingvistice


Elementul crucial al studiilor despre presupoziţie este că analiza şi-a schimbat
orientarea nu pe baza unor fenomene empirice noi, ci pe baza analizei negaţiei.
In abordare semantică discutată în paragrafele precedente, definirea vericon-
diţională a presupoziţiei ne determină să privim negaţia ca ambiguă, fie prin
incidenţă, fie din punct de vedere lexical. întrebarea pe care şi-au pus-o prag-
maticienii se referă la legitimitatea empirică a unei astfel de distincţii. S-a observat
astfel că atunci cînd limbile naturale dispun de mai multe mărci negative, mai
ales de o opoziţie între o negaţie nonmarcată şi o negaţie marcată sau emfatică
(ca, de exemplu, în greaca veche ou şi me, în latină non şi ne, în franceză pas şi
non etc), această opoziţie nu corespundea niciodată cu diferenţa dintre negaţia
internă şi negaţia externă. Mai mult, o limbă ca franceza, care construieşte negaţia
cu ajutorul a două morfeme disjuncte, posedă nu mai puţin de şase indici negativi
care nu se diferenţiază deloc în termeni de negaţie internă sau de negaţie externă
(cf. (21)):
(21) (ne)... pas/point/aucun/personne/rien/jamais
Astfel, se pare că nu există nici o justificare empirică a existenţei în limbă a două
tipuri de negaţie. Pe lîngă această obiecţie empirică, există şi o obiecţie teoretică,
pe care Grice (1978, 118-9) a formulat-o sub forma principiului modificat al
briciului lui Occam:
Principiul modificat al briciului lui Occam
Semnificaţiile nu vor fi multiplicate mai mult decît este necesar.

Unul dintre exemplele date de Grice este următorul:


(22) Nu este adevărat că dacă X ia penicilină se va simţi mai bine.
Ideea importantă este în acest caz că nu putem asocia negaţia cu falsitatea unei propoziţii. Dacă ar
fi aşa, enunţul (22), cu care vom asocia forma logică (23), ar trebui să însemne (24), şi aceasta în
conformitate cu ceea ce prevede logica propoziţiilor (cf. tabelul de adevăr 5)
(23) a. non (dacă P atunci Q), sau

Tabel de adevăr 5
216 CAPITOLUL 8

Ceea ce explică acest exemplu este că există o diferenţă între adevărul unei
propoziţii şi asertabilitatea ei. Ceea ce refuză locutorul nu este adevărul con­
diţionalei, ci asertarea acestei propoziţii. Nu este deci cazul să considerăm că
negaţia are două sensuri, un sens vericondiţional, dat de logica clasică, şi un sens
pragmatic, întîlnit în exemple ca (22). Dimpotrivă, ceea ce pare mult mai raţional
este de a reţine că negaţia poate avea mai multe valori de întrebuinţare, printre
care şi cea pragmatică de tipul (22).
Observaţia aceasta, ca şi cea a unor cazuri ca (25), 1-a determinat pe Horn
(1985) să vadă două negaţii, o negaţie descriptivă, vericondiţională, şi o negaţie
metalingvistică, nonvericondiţională:
(25) a. Nu ne place cafeaua, o adorăm.
b. Ana nu are trei copii, are patru.
c. Ana nu a citit cîteva dintre cărţile lui Chomsky, le-a citit pe toate.
d. Eu nu sînt fiul lui, el este tatăl meu.
Dacă punem în relaţie aceste exemple cu cazurile de negaţie externă care afectează
presupoziţiile, ne aflăm într-o situaţie similară. In fiecare dintre cazurile de mai
sus, este anulată o implicatură (lexicală, scalară) sau o presupoziţie. Astfel, ne
găsim într-o situaţie mult mai favorabilă decît cea anterioară: fenomenul legat
de negaţia externă care afectează presupoziţiile nu pare să fie specific tipului de
inferenţă semantică reprezentat de presupoziţie, ci negaţiei.
Ajunşi în acest stadiu, avem două strategii posibile pentru a explica
comportamentul negaţiei şi faptele grupate sub eticheta de presupoziţie. Sau să reve­
nim substanţial asupra definiţiei presupoziţiei, renunţînd la definiţia ei semanti­
că; sau să includem faptele de presupoziţie într-o clasă de fenomene nonveri-
condiţionale mai vaste (implicaturile). Aceste două strategii au fost folosite în
cadrul unor curente pragmatice nonformaliste şi, respectiv, formaliste. Vom exa­
mina în cele ce urmează prima soluţie. A doua face obiectul capitolului 9, § 2.

2. PRESUPOZIŢIA PRAGMATICĂ
ŞI TEORIA CUNOŞTINŢELOR COMUNE
Alternativa poziţiei semantice sau vericondiţionale a presupoziţiei constă în a
lua în serios concepţia lui Strawson, fără a încerca totuşi o reducere logicistă a
acesteia. Strawson consideră presupoziţia nu ca fiind o relaţie semantică dintre
propoziţii, ci o relaţie pragmatică dintre enunţuri. Atitudinea aceasta a generat
două orientări, distincte prin tradiţia lor, dar care nu se exclud totuşi una pe alta:
pe de-o parte, o teorie care face din presupoziţii un ansamblu de convingeri din
fondul de cunoştinţe pentru enunţările locutorului (cf. Stalnaker, 1977, van der
Auwera 1981); pe de altă parte, o teorie care face din presupoziţii un ansamblu
de condiţii pentru coeziunea discursului (cf. Ducrot 1972 şi infra, § 3).
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 217

2.1. PRESUPOZIŢIE PRAGMATICĂ ŞI CONVINGERI DIN FONDUL DE CUNOŞTINŢE

Stalnaker (1977) este un reprezentant tipic al curentului nonformalist din prag­


matică, bazat pe lucrările fundamentale ale lui Grice. In concepţia acestuia,
presupoziţia nu se defineşte în termeni de conţinut al propoziţiilor exprimate,
ci în termenii situaţiilor în care este făcută o afirmaţie, situaţii care conţin în
special atitudinile propoziţionale şi intenţiile locutorului şi ale interlocutorului
său. Presupoziţiile trimit deci la convingeri din fondul de cunoştinţe, şi anume,
la propoziţii pe care locutorul le consideră adevărate.
Noţiunea de convingere din fondul de cunoştiţe este motivată de anumite
„certitudini" pe care le avem asupra comunicării. In primul rînd, comunicarea verbală
sau nonverbală nu poate exista, după părerea lui Stalnaker, decît pe baza unor
convingeri din fondul de cunoştinţe împărtăşite de locutor şi de interlocutorul său.
Existenţa unor ipoteze de acest fel este o necesitate pentru comunicare: fără ele,
comunicarea nu ar fi posibilă, pentru că ar trebui să formulăm explicit informaţiile
din fondul de cunoştinţe care stau la baza enunţurilor pe care le rostim.
Astfel, de exemplu, dacă discut cu frizerul meu despre situaţia economică, trebuie să
considerăm un anumit număr de fapte ca formînd un fond de cunoştinţe comun al comunicării
noastre, în special că inflaţia este un factor de criză economică, că o politică deflaţionistă duce la
scăderea consumului, că o persoană sau o societate nu poate cheltui mai mult decît cîştigă fără
să-şi pună în pericol situaţia, că francul francez se află în sfera de influenţă a mărcii etc. Chiar
dacă unele dintre aceste ipoteze pot face obiectul unei discuţii, totuşi un anumit număr de
propoziţii trebuie să fie comune pentru ca schimbul comunicativ să se poată produce.

In al doilea rînd, raportul care există între aserţiuni sau celelalte tipuri de
acte ilocuţionare şi ipotezele din fondul de cunoştinţe nu este imuabil. Acesta
este un raport dinamic: orice informaţie asertată sau implicată se adaugă ipote­
zelor de fond care formează situaţia discursivă. Prin urmare, fondul comun locu­
torului şi interlocutorului se poate defini ca ansamblu al situaţiilor posibile pe
care locutorul intenţionează să le deosebească prin intermediul aserţiunilor sale.
P u t e m defini acum presupoziţia pragmatică aşa cum este formulată de
Stalnaker (1977, 137):
Definiţia presupoziţiei pragmatice
O presupoziţie P este o presupoziţie pragmatică a unui locutor într-un context dat dacă
locutorul asumă sau crede căP, asumă sau crede că interlocutorul său asumă sau crede că
P, şi asumă sau crede că interlocutorul său recunoaşte că el face aceste ipoteze sau are
aceste convingeri.
Să subliniem înainte de toate ideea că cei care au presupuneri sînt persoanele (locu-
torii), şi nu enunţurile. Poziţia lui Stalnaker nu este deci ortodoxă p e n t r u că,
tradiţional vorbind, fie că sînt privite semantic ori pragmatic, presupoziţiile sînt
considerate obiecte lingvistice. In al doilea rînd, s-ar putea crede că presupoziţia
218 CAPITOLUL 8

este o atitudine, cum ar fi a crede că P, sau a crede că Q. Pentru Stalnaker însă,


presupoziţia este o «dispoziţie lingvistică» a locutorului pentru întrebuinţarea
limbajului.
Pentru Stalnaker, poziţia pragmatică are patru avantaje faţă de definiţia semantică a
presupoziţiei.
(i) Primul avantaj este că definiţia presupoziţiilor dată independent de condiţiile de adevăr permite
să se explice variaţia presupoziţiilor de la un context la altul. Exemplul pe care îl dă el este
următorul:
(26) Vărul meu nu mai este [un] băiat.
După context, aceasta poate să însemne că vărul meu este acum un bărbat tînăr (pentru că a
crescut) sau că nu mai este un băiat pentru că şi-a schimbat sexul. Numai în funcţie de ipotezele
din fondul de cunoştinţe se vor putea actualiza aceste diferite interpretări.
(ii) Al doilea avantaj este acela de a ne permite să distingem net problema implicaţiilor de cea a
presupoziţiilor. Vom reaminti că, în definiţia semantică, A presupune B dacă şi numai dacă B este
necesar atît lui A, cît şi lu'mon-A, iar A implică B dacă şi numai dacă 5 este necesar lui/1, dar nu
şi lui non-A. Una dintre problemele acestor definiţii este că în enunţul Max realizează că P, P este
în acelaşi timp implicat şi presupus. In cadrul definiţiei pragmatice, o presupoziţie poate fi, dar
nu trebuie să fie şi implicată.
(iii) Al treilea avantaj este legat de natura graduală a restricţiilor pe care le impune o aserţiune
presupoziţiilor sale. Ideea este că anumite presupoziţii sînt impuse ca necesare (în Max a fost
surprins că Chiracpierde alegerile, locutorul presupune ca fiind necesar că Chirac a pierdut ale­
gerile), în timp ce altele sînt comunicate cu mai puţină convingere. De exemplu, (27) poate
presupune (28), dar într-un context apropriat, presupoziţia poate fi anulată;
(27) Dacă Barre ar fi vorbit mai clar, Chirac cîştiga alegerile.
(28) Chirac a pierdut alegerile.
Contextul (29) îl anulează pe (28):
(29) Dacă Barre ar fi vorbit mai clar, Chirac cîştiga (totuşi) alegerile.
(iv) Ultimul avantaj al definiţiei pragmatice a presupoziţiei este acela de a introduce o simplificare
a descrierii lingvistice. Se ştie că există o diferenţă între definiţiile unităţilor lexicale din limbă şi
întrebuinţarea acestora în conversaţia cotidiană. Decît să complicăm descrierea semantică şi lexicul
prin explicarea acestor fapte, preferăm să recurgem la o definiţie pragmatică a presupoziţiei. Un
exemplu de acest fel poate fi verbul factiv a şti, care implică şi presupune adevărul completivei
sale (propoziţia introdusă prin că şi care are funcţia de complement). Or, dacă admitem că în
conversaţie avem de-a face cu o serie de acţiuni raţionale, cum explicăm faptul că locutorul alege
forma x ştie că P, dacă acest enunţ presupune P, şi dacă P face prin urmare parte din ipotezele
fondului comun de cunoştinţe? Răspunsul lui Stalnaker este că un locutor poate să aleagă forma
aceasta fie într-un context în care Peste îndoielnic pentru interlocutor (acesta ar fi atunci obligat
să accepte faptul P ca pe o convingere din fondul de cunoştinţe), fie într-un context în care
locutorul ştie că interlocutorul său ignoră că P (în acest caz interlocutorul este determinat să-şi
sporească informaţiile de fond printr-o presupoziţie). Prin urmare, nu mai este cazul să explicăm
aceste fapte pe cale lexicală sau semantică: ceea ce explică rolul presupoziţiilor este întrebuinţarea
limbajului şi varietatea contextelor.
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 219

2.2. O CRITICĂ PERTINENTĂ A TEORIEI CUNOŞTINŢELOR C O M U N E

In Relevance, Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) formulează o critică generală a


teoriilor cunoaşterii comune sau a fondului comun de cunoştinţe. Principalul
argument este următorul: definiţia cunoştinţelor comune este psihologic nerealis-
tă, pentru că impune o procedură de verificare care nu poate fi dusă la bun sfîrşit.
Pentru a demonstra acest lucru, trebuie să dăm cunoaşterii comune sau reciproce
o definiţie mai formală de felul următor (Sperber şi Wilson 1982, 63):
Definiţia cunoştinţelor reciproce
Un locutor L şi un interlocutor /cunosc reciproc o propoziţie P dacă şi numai dacă:
(i) L ştie că P
(ii) / ştie că P
(iii) L ştie (ii)
(iv) / ştie (i)
(v) L ştie (iv)
(vi) / ştie (iii)
.... şi aşa mai departe pînă la infinit.
Cu alte cuvinte, pentru ca o cunoştinţă să fie comună, nu este suficient ca propoziţia P, are se presupune
că face parte din ansamblul S de cunoştinţe comune pentru L şi /, să fie cunoscută de L şi de /. Dacă
situaţia se prezintă astfel, atunci rezultă cu siguranţă că P face parte din ansamblul de cunoştinţe ale
lui L şi din ansamblul de cunoştinţe ale lui /, dar dacă aceasta constituie o condiţie necesară pentru
apartenenţa la S, ea nu este o condiţie suficientă. Este nevoie în plus de o procedură care să permită să
verificăm, şi pentru L şi pentru/, că Peste într-adevăr o cunoştinţă comună. Paradoxul este că singura
procedură fiabilă face să intervină în mod necesar cunoştinţe de ordin superior (cf. propoziţiile (iii) şi
(iv)) care, la rîndul lor, ca să se verifice bine că sînt într-adevăr cunoştinţe comune, trebuie să fie verificate
de cunoştinţe de ordin superior. Dacă, după cum se vede, teoria cunoştinţelor comune dă o definiţie
precisă a ceea ce este o cunoştinţă comună, ea implică în acelaşi timp şi o procedură foarte restrictivă
de verificare care duce în mod necesar la un regres spre infinit.

In această fază, situaţia pare neclară. Noţiunea de cunoştinţe comune (şi a for-
dori cea de presupoziţie pragmatică) este necesară pentru definirea contextului, dar
procedura care este inevitabil legată de ea produce o regresie spre infinit. în cazul
acesta, cum să explicăm noţiunile de cunoştinţe comune şi depresupoziţiepragmatică}
Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) au dat un răspuns acestei probleme,
răspuns care, din nefericire, abandonează noţiunea de cunoştinţe comune, şi, deci,
şi pe cea de presupoziţie pragmatică. înainte de a găsi o soluţie alternativă,
întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este de a şti dacă cunoştinţele comune
sînt condiţii necesare şi suficiente pentru comunicare. Răspunsul autorilor este
negativ, iar justificarea este următoarea.

2.2.1. Cunoştinţe comune şi condiţii suficiente de apartenenţă la context


Ideea lui Sperber şi Wilson (1982) este că fondul comun de cunoştinţe nu repre­
zintă o condiţie suficientă pentru constituirea contextului în care este prelucrată
informaţia. Exemplul pe care îl dau ei este următorul:
220 CAPITOLUL 8

(30) Sînt musulman. Nu beau alcool.


Pentru a înţelege (30), se presupune că interlocutorul poate să recupereze informaţia (31):
(31) Musulmanilor li se interzice să bea alcool.
Putem accepta totuşi ca (31) să fie recuperat pe baza ansamblului cunoştinţelor comune ale
interlocutorilor? Pentru motive legate de dimensiunea ansamblului de cunoştinţe comune şi de
rapiditatea procesului de înţelegere, nu pare raţional să facem această ipoteză. Dacă (31) devine
necesar pentru a prelucra pe (30), şi dacă (31) face parte din contextul care ne permite să inter­
pretăm pe (30), înseamnă că (31) este accesibil pe baza unor principii diferite de cele ale teoriei
cunoştinţelor comune.
Un alt exemplu va ilustra mai bine acest fapt. Să presupunem că prin enunţul (32) locu-
torul îi cere interlocutorului să închidă fereastra:
(32) închide fereastra.
Să presupunem că în încăperea unde se află interlocutorii ar exista mai multe ferestre. Deşi faptul acesta
este reciproc împărtăşit, el nu este şi suficient pentru determinarea referentului bun al ferestrei.

Concluzia este simplă. Ansamblul informaţiilor necesare înţelegerii


enunţurilor, cu alte cuvinte contextul, este în mod inevitabil mai mic decît
ansamblul cunoştinţelor zise comune sau reciproc cunoscute. In ambele exemple,
într-adevăr, ipotezele contextuale necesare înţelegerii enunţului constituie un
subansamblu al cunoştinţelor comune.

2.2.2. Cunoştinţe comune şi condiţii necesare de apartenenţă la context


In cazul în care cunoştinţele comune nu sînt condiţii suficiente pentru consti­
tuirea contextului, se poate totuşi spune că ele sînt condiţii necesare ale acestuia?
Răspunsul este negativ pentru următorul motiv: a considera cunoştinţele comune
condiţii necesare constituirii contextului presupune a concepe comunicarea ca
un proces pe deplin reuşit, iar cunoştinţele comune ca avînd rolul de condiţii
necesare ale comunicării. In realitate, ne putem îndoi că o comunicare, dacă
reuşeşte, reuşeşte complet. Pentru Sperber şi Wilson, dimpotrivă, comunicarea
este un proces cu un mare risc. Nu există nici o garanţie apriori care să ne permită
să afirmăm că procesul comunicării nu va eşua. In caz de eşec al comunicării,
cauza nu se află în mod necesar în lipsa unui cod comun între partenerii comu­
nicării. Să ne reamintim că teoria pertinenţei a dezvoltat o concepţie mixtă
despre comunicare, întemeiată pe modelul codului şi, totodată, pe cel al inferen­
ţei. Punctul crucial nu este aici opoziţia celor două modele, ci faptul de a şti dacă
modelul inferenţei poate fi formulat pe baza modelului codului. Pentru Sperber
şi Wilson, o astfel de posibilitate este satisfăcută de modelul lui Grice, care cere
totuşi, ca o condiţie necesară şi suficientă, să se recurgă la cunoştinţele comune.
Vedem aici, prin urmare, care este costul teoretic al recurgerii la noţiunea de
cunoştinţe comune: posibilitatea de a trata fenomene inferenţiale în cadrul unei
teorii amplificate a codului (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989).
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 221

Teoria pertinenţei dezvoltă o cu totul altă ipoteză despre comunicare:


modelul codului este limitat la prelucrarea aspectelor lingvistice ale comunicării.
Aspectele nonlingvistice (atribuirea referenţilor, dezambiguizarea, atribuirea
forţei ilocuţionare, determinarea implicitărilor) sînt de resortul modelului infe­
renţei. D i n moment ce modelul inferenţei nu se conduce după principiile mo­
delului codic, se poate deduce că noţiunea de cunoştinţe comune nu mai este
necesară. Totuşi, pentru a explica lipsa divergenţei totale în construcţia con­
textelor necesare înţelegerii dintre locutor şi interlocutor, Sperber şiWilson
întrebuinţează o noţiune mai suplă decît cea de cunoştinţe comune, şi anume
cea de ipoteză reciproc evidentă (cf. supra cap. 4, § 4.2.1 p e n t r u o definire
precisă a acestui concept). Ideea centrală a noţiunii de fapt reciproc evident este
cea de cadru cognitiv reciproc. Se spune că un fapt este evident pentru cineva
dacă aparţine cadrului său cognitiv, iar că un fapt este reciproc evident, dacă
aparţine cadrului cognitiv reciproc al locutorului şi al interlocutorului. Pentru
ca o ipoteză să poată fi impusă ca ipoteză contextuală, trebuie, dar nu este sufi­
cient, ca ea să facă parte din cadrul cognitiv reciproc.

3. PRESUPOZIŢIE, ACTE DE LIMBAJ ŞI C O E Z I U N E D I S C U R S I V Ă


Teoria presupoziţiei pe care a dezvoltat-o Ducrot (1972, cap. 3) este originală în
cea mai mare parte a sa. Pe de-o parte, Ducrot încearcă să demonstreze că pre­
supoziţia nu este nici o condiţie de întrebuinţare a unui enunţ şi nici o condiţie
de conţinut, ci o condiţie asupra cadrului care este impus discursului. Tot aşa
cum în teoria actelor de limbaj, actele ilocuţionare se asociază u n u i anumit
număr de constrîngeri juridice care se exercită asupra acţiunilor (discursive sau
nondiscursive) ale interlocutorilor (a întreba obligă interlocutorul să răspundă,
a promite obligă locutorul să realizeze conţinutul propoziţional al promisiunii
sale etc), pentru Ducrot, orice act ilocuţionar presupune realizarea u n u i act de
presupoziţie, a cărui funcţie este de a fixa cadrul ulterior al discursului. Con­
diţiile pragmatice ale presupoziţiei nu mai sînt de ordin cognitiv sau epistemic
(ca în versiunea nonformalistă a presupoziţiei), ci de natură discursivă, cu alte
cuvinte discursul este acela care i m p u n e fondul de cunoştinţe asupra căruia
nu se poate reveni decît pe calea u n o r mecanisme de respingere polemică (cf.
Moeschler 1982 pentru o analiză a respingerilor presupoziţionale).
Să ne închipuim ci A este convins că C e un mare fumător. A, care a constatat că C nu fumează,
produce (33 A). B, care ştie că Cn-a fumat niciodată, ripostează polemic combătînd presupoziţia
lui A. In felul acesta, el refuză cadrul de discurs propus prin presupoziţia enunţului lui A:
(33) A. C s-a lăsat de fumat.
B. Cum, doar C n-a fumat niciodată.
222 CAPITOLUL 8

Mai explicit, orice enunţ se analizează în două conţinuturi care corespund respectiv conţinuturilor
actelor de asertare şi de presupoziţie: conţinutul exprimat [fr. pose] (notat p) şi conţinutul pre­
supus [ir.presuppose] (notat pp):
(34) p C nu fumează acum.
pp C fuma înainte,
NB:Terminologia întrebuinţată de Ducrot, care opune conţinutul exprimat conţinutului
presupus, corespunde întocmai terminologiei anglo-saxone, care opune asertarea pre­
supoziţiei.

3.1. NEGAŢIE, INTEROGAŢIE ŞI ÎNLĂNŢUIRE


Criteriul folosit de Ducrot pentru a descoperi conţinutul presupus este aici
criteriul negaţiei şi al interogaţiei, pentru că aceste două construcţii păstrează
conţinutul presupus. Vom constata că enunţurile (35) şi (36), cum arată descrierile
(37) şi (38), au acelaşi conţinut presupus.
(35) C nu s-a lăsat de fumat.
(36) C s-a lăsat de fumat?
(37) p nu (C nu fumează acum), sau C fumează acum.
pp C fuma înainte.
(38) p ÎNTREBARE (C nu fumează acum),
pp C fuma înainte.

In concepţia lui Ducrot, întrebuinţarea criteriului negaţiei şi al interogaţiei nu


trebuie înţeleasă ca o revenire la concepţia vericondiţională a presupoziţiei. El
nu concepe negaţia decît ca pe un criteriu şi nu ca pe o proprietate definitorie.
Dealtfel, acest criteriu nu se poate folosi întotdeauna. Dovadă este faptul că testul
negaţiei este greu de folosit pentru enunţuri negative ca (39):
(39) Max nu mai fumează.
(40) a. *Max nu fumează mai mult.
b. Nu este adevărat că Max nu mai fumează.

Dificultatea aceasta nu trebuie să ne interzică totuşi să analizăm un enunţ ca (39)


ca avînd două conţinuturi semantice: un conţinut exprimat şi un conţinut pre­
supus, după cum arată (41):
(41) p Max nu fumează acum.
pp Max fuma înainte.

Cum se poate justifica o astfel de analiză dacă criteriul principal (negaţia) devine
inoperant? Ca să răspundem la această întrebare, vom folosi un exemplu ase­
mănător cu (39), dar pe care îl completează înlănţuirile (a) şi (b):
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 223

(42) Ion nu mai mănîncă icre la micul dejun,


a. pentru că trebuie sâ-şi plătească impozitele.
b. ? deci altădată a mîncat.
Cele două înlănţuiri nu au acelaşi grad de firesc, iar prin analiza pe care o face presupoziţiei,
Ducrot prezice că numai înlănţuirea (a) este acceptabilă într-o situaţie de discurs normală. Cum
se explică acest fapt? Desigur el nu are aici nici o legătură cu întrebuinţarea conectorilor, din mo­
ment ce găsim înlănţuiri cu pentru că şi cu deci, inacceptabile şi, respectiv, acceptabile:

(43) Ion nu mai mănîncă icre la micul dejun,


a. ? pentru că mînca altădată.
b. deci îşi va putea plăti impozitele.
Raţiunea înlănţuirilor posibile şi imposibile este dublă: ea ţine, pe de-o parte,
de analiza presupoziţională din (42), iar pe de altă parte, de o lege discursivă
privind înlănţuirea, care este numită legea înlănţuirii.
Analiza presupoziţională a lui (42) este deci următoarea:
(44) p Acum Ion nu mănîncă icre la micul dejun,
pp Altădată, Ion mînca icre la micul dejun.
Această analiză permite să facem o ipoteză interesantă asupra înlănţuirilor. Dacă
revenim asupra acestora în (42) şi în (43), independent de tipul de conector
întrebuinţat, constatăm că numai înlănţuirile incidente la conţinutul exprimat
sînt acceptabile. Cu alte cuvinte, atunci cînd cel care face obiectul înlănţuirii este
conţinutul presupus, secvenţa discursivă este inacceptabilă. Se poate propune
deci următoarea lege discursivă privind presupoziţiile (cf. Ducrot 1972, 81):
Legea înlănţuirii
Cînd un enunţ A se leagă de un alt enunţ B, legătura dintre A şi B nu priveşte niciodată
ceea ce este presupus, ci numai ceea ce este exprimat în A şi în B.
NB: Formularea completă a lui Ducrot se abate de la acest principiu, atunci cînd co­
nexiunea este operată prin et (fî) său prin si (dacă). Aceşti conectori se pot folosi deci în
secvenţe care par să încalce legea înlănţuirii, aşa cum arată exemplele următoare:
(45) Nu ştii ultima noutate despre Ion? Ei bine, mînca icre la micul dejun, iar
acum nu mai mănîncă.
(46) Dacă Ion mînca icre la micul dejun, acum nu mai mănîncă.
Ducrot (1977) dă un exemplu mai spectaculos pentru legea înlănţuirii. Să ne închipuim
următoarea situaţie: după o catastrofă aeriană la Roissy, un cotidian parizian are de ales între două
înlănţuiri pentru titlul sâu pe cinci coloane. Aceste două enunţuri dau aceleaşi informaţii, dar
nu sînt la fel de acceptabile. înlănţuirea (47 a) va fi în general aleasă în presa de informaţie, în
timp ce (47 b) va putea fi aleasă, la nevoie, de un ziar satiric:
(47) a. Miracol la Roissy: unul dintre pasageri a putut fi salvat.
b. ? Miracol la Roissy: toţi pasagerii au pierit în afară de unul.
Dacă ceea ce a fost pus în valoare este aspectul catastrofal, va fi ales mai degrabă (48 a) decît (48
b) , în timp ce, cum am prevăzut, (48 b) nu poate fi decît de prost gust:
224 CAPITOLUL 8

(48) a. Catastrofă la Roissy: toţi pasagerii au pierit, în afară de unul.


b. ? Catastrofă la Roissy: unul dintre pasageri a putut fi salvat.
Cum se explică aceste fapte? Deosebirea dintre conţinutul exprimat şi conţinutul presupus, ca şi
legea înlănţuirii, sînt suficiente. Astfel, în (47) conţinuturile următoare vor avea funcţii diferite
(exprimat şi presupus), ceea ce explică faptul că înlănţuirea din (47 a) se face cu conţinutul
exprimat, iar cea din (47 b), cu conţinutul presupus, aşa cum o arată analizele din (49) ale lui (47):

(49) a. p Unul dintre pasageri n-a pierit.


pp Toţi pasagerii au pierit, în afară de unul.
b. p Toţi pasagerii au pierit, în afară de unul
pp Unul dintre pasageri n-a pierit.

3.2. FUNCŢIILE DISCURSIVE ALE PRESUPOZIŢIEI

Se înţelege deci că, avînd ca punct de plecare criteriul înlănţuirii, definiţia pe


care o propune Ducrot pentru presupoziţie face din aceasta o noţiune mai de­
grabă discursivă decît semantică. La baza acestei analize se află un număr de
ipoteze privind funcţionarea discursului şi principiile sale de reglare. Dar, în
primul rînd, analiza lui este condusă de o concepţie structuralistă despre discurs,
ceea ce Ducrot (1984, cap. 4) a numit structuralismul discursului ideal (cf. supra,
cap. 2, § 1.2. pentru dezvoltarea acestei noţiuni). Ideea lui Ducrot este că nu orice
secvenţă de enunţuri formează automat un discurs şi că există principii de bună
formare discursivă. Unul dintre principiile fundamentale ale reglării discur­
sului, alături de principiile argumentative şi de legile discursive (cf. cap. 7, 10 şi
11), este legea înlănţuirii.
Care sînt diferitele funcţii discursive care se pot asocia presupoziţiilor?
Ducrot enumera mai cu seamă trei.
(i) Prima funcţie a presupoziţiilor este menţinerea lor în jocul întrebărilor şi al
răspunsurilor. Pentru ca o secvenţă întrebare-răspuns să fie bine construită din
punct de vedere discursiv, sau coerentă, trebuie ca întrebarea şi răspunsul să aibă
în comun aceleaşi presupoziţii.
Putem ilustra a contraria ipoteza aceasta cu ajutorul următoarei secvenţe dialogale:
(50) Comisarul: Unde aţi pus corpul soţiei dumneavoastră?
Inculpatul: Niciunde, din moment ce n-am omorît-o.
In acest scurt schimb de cuvinte, întrebarea presupune că inculpatul a pus undeva corpul soţiei
sale (ceea ce implică faptul că a omorît-o), lucru pe care acesta îl neagă. Să observăm aici că
răspunsul nu este inadecvat: pe de-o parte, el indică locul {niciunde), iar pe de altă parte, a refuza
cadrul presupoziţional nu înseamnă a te situa în afara dialogului, ci doar a refuza bazele pe care
acesta se desfăşoară.

(ii) A doua funcţie a presupoziţiilor este de a asigura o anumită redundanţă în


discurs. După părerea lui Ducrot, pentru a fi bine construit, un discurs trebuie
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 225

să satisfacă două condiţii: pe de-o parte, o condiţie de progres, care asigură


dezvoltarea informaţiei discursului; pe de altă parte, o condiţie de coerenţă, care
fixează cadrul în care anumite informaţii sînt suficient de redundante ca să nu
avem impresia unei exprimări incoerente, fără şir. Presupoziţiile au tocmai
funcţia de a fixa cadrul de coerenţă a discursului (cf. infra cap. 17, § 3.1.).
Astfel, enunţul (51 a) nu satisface condiţia de coerenţă: nici o legătură nu pare accesibilă,
frapantă sau pertinentă între conţinuturile conectate cu dar. In (51 b), în schimb, condiţia care
nu este satisfăcută este condiţia progresului: propoziţiile conectate cu şi au nu numai aceeaşi
valoare de adevăr, dar ele se implică una pe alta, fără să aduci nici o informaţie nouă (cf. Moeschler
1985 b pentru o analiză a acestui tip de exemple în teatrul lui Ionesco):
(51) a. Mergem cu picioarele, dar ne încălzim cu curent electric sau cu
cărbuni (Ionesco, Cîntăreaţa cheală)
b. Max este burlac şi nu este căsătorit.
(iii) A treia funcţie a presupoziţiilor în discurs este ceea ce Ducrot numeşte
exterioritatea lor în raport cu înlănţuirile din discurs. Am văzut, într-adevăr,
că legea înlănţuirii nu se referă decît la conţinuturile exprimate, nu şi la cele
presupuse. Cînd o înlănţuire realizată de un enunţ B cu un enunţ A trimite la
conţinutul presupus al lui A şi nu la cel exprimat, ea produce fie ceva jenant,
fie o inadecvare discursivă fundamentală. Cu alte cuvinte, presupoziţiile nu
alimentează discursul pe plan informaţional, ci constituie doar cadrul acestuia.
In acest sens, conţinuturile presupuse au aceeaşi funcţie în raport cu cele expri­
mate ca şi fondul faţă de figură, din teoria formei (Gestalttheorie).
226 CAPITOLUL 8

Dacă examinăm figura 2 (infra), faptul că vedem un pătrat într-un dreptunghi presupune
că cel care determină figura, adică pătratul (cf. figura 3 infra) este planul secund (dreptunghiul).
Este posibilă totuşi încă o interpretare: figura ar fi dreptunghiul, în timp ce planul secund, din
care n-am vedea decît urma prin pătrat, ar fi ascuns de prim-plan (de exemplu, o gaură într-o
masă (cf. figura 4, infra), Cf. Jackendoff (1983) şi Reinhardt (1986) pentru o introducere în
principiile teoriei formei. Se fac trimiteri şi la numeroasele exemple de figuri ambigue, ca raţa-
iepure a lui Wittgenstein, fata-vrăjitoare, Voltaire-călugăriţe sau sfeşnicele-profiluri umane.

4. PROBLEMELE PRESUPOZIŢIEI: ANULABILITATE ŞI PROIECŢIE


Una dintre principalele probleme ale presupoziţiilor este, pe de-o parte, faptul
că ele pot să fie anulate în anumite contexte, mai ales în cele în care implicaţiile
continuă să existe, iar pe de altă parte, faptul că dispar în contexte lingvistice în
care ne-am aştepta să le întîlnim şi în care implicaţiile continuă să existe. Aceste
două probleme sînt numite tradiţional problema anulabilitâţii (defeasibility) şi
problema proiecţiei.

4.1. ANULABILITATEA PRESUPOZIŢIILOR


A

In anumite situaţii (context lingvistic, context discursiv sau context situaţional),


presupoziţiile care sînt în mod normal lagate de o expresie sau de o structură
lingvistică se anulează. Vom da cîteva exemple de astfel de anulări, indicîndu-le
cauzele.
(i) Să luăm verbul a şti. Acest verb este numit factiv pentru că presupune ade­
vărul frazei sale completive (subordonata cu funcţie de complement direct,
introdusă prin că). Dar factivitatea verbului a şti se anulează la persoana întîi
singular, la timpul prezent. Schimbarea de persoană poate să constituie deci un
factor care determină anularea supoziţiilor.
(52) a. Ion ştie că Paul va veni.
b. Ion nu ştie că Paul va veni.
(53) Paul va veni.
Fraza pozitivă şi fraza negativă la persoana a treia presupun fraza introdusă prin că, şi anume
Paul va veni. Nu se întîmplă la fel pentru persoana întîi: numai fraza pozitivă (54 a) presupune
adevărul completivei sale, în timp ce fraza negativă (54 b) la persoana întîi nu poate aserta un
fapt ignorat şi totodată un conţinut presupus cunoscut de locutor:
(54) a. Ştiu că Paul va veni.
b. Nu ştiu că Paul va veni.
Dimpotrivă, forma gramatical posibilă cu dacă dă rezultate inverse: (55 a) este rău construit sau
ciudat, pe cînd (55 b) este posibil şi exprimă îndoiala locutorului, dar nu mai corespunde între­
buinţării factive a verbului a şti.
(55) a. ? Ştiu dacă Paul va veni.
b. Nu ştiu dacă Paul va veni.
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 227

(ii) In anumite cazuri, nu contextul lingvistic este cel care anulează presupoziţia,
ci cunoştinţele comune locutorului şi auditorului său. Să presupunem că A îl
informează pe B că lui Ion i-a fost refuzată înscrierea la doctorat. B poate aserta
(56), fără ca enunţul său să implice (57), presupoziţie care, în mod normal, se
asociază cu verbul activ a regreta, aşa cum arată enunţurile (58) şi (59), care
presupun (60):
(56) Cel puţin, Ion nu va regreta că şi-a susţinut teza.
(57) Ion şi-a susţinut teza.
(58) Ion regretă că nu şi-a terminat redactarea tezei.
(59) Ion nu regretă că nu şi-a terminat redactarea tezei.
(60) Ion nu şi-a terminat redactarea tezei.

(iii) In alte cazuri, ceea ce anulează presupoziţia nu este nici contextul lingvistic
şi nici cunoaşterea unei anumite situaţii, ci cunoaşterea realităţii înconjurătoare.
Astfel, propoziţiile introduse prin conjuncţia temporală înainte ca / de sînt în
general presupuse, aşa cum arată (61) relativ la (62). Or, presupoziţia (62) se
păstrează în contextul (63):
(61) Măria a plîns înainte de a-şi termina teza.
(62) Măria şi-a terminat teza.
(63) Măria a murit înainte de a-şi termina teza.

(iv) In sfîrşit, presupoziţia se suspendă în interiorul enunţului negativ, atunci


cînd justificarea negaţiei asertează negarea presupoziţiei, ca în enunţurile urmă­
toare:
(64) Nu regret că Max a murit, din moment ce e sănătos tun.
(65) Max n-a încercat să-şi ia examenele; de fapt nici nu s-a prezentat.
(66) Max nu are patru copii, din moment ce nu are nici unul.
In aceste enunţuri, presupoziţiile respective sînt suspendate sau anulate:
(67) Max a murit.
(68) Max s-a prezentat la examene.
(69) Max are copii.

4.2. PROBLEMA PROIECŢIEI

Problema proiecţiei s-a pus în cadrul semanticii formale; aceasta a adoptat un


principiu logic fundamental, tradiţional numit principiul lui Frege sau principiul
compoziţionalităţii.
Principiul compoziţionalităţii
Sensul unei fraze depinde de sensul părţilor sale.
228 CAPITOLUL 8

Aplicat la presupoziţii, principiul compoziţionalităţii se formulează în felul


următor (cf. Langendoen şi Savin 1971):
Principiul proiecţiei presupoziţiilor
Ansamblul presupoziţiilor unei fraze complexe este produsul compoziţional al
presupoziţiilor propoziţiilor care o formează.
Cu alte cuvinte, dacă o frazat este formată dintr-o serie de fraze 5,, S2,..., Sa, atunci presupoziţiile
lui S0sînt egale cu suma presupoziţiilor din Sv &,, ..., Sn.

Dacă putem vorbi despre problema proiecţiei, este pentru că principiul


presupoziţiilor nu se aplică întotdeauna proiecţiei. Situaţia este relativ complexă,
căci ne găsim în faţa unor situaţii de o mare diversitate.
(i) Găsim cazuri în care presupoziţiile continuă să existe, în timp ce implicaţiile
nu: în acest caz, întreaga frază preia presupoziţiile frazelor care o alcătuiesc. Se
vorbeşte atunci despre spaţii libere [trous în 1. fr. - NT] (cf. Karttunen 1973).
Există un anumit număr de contexte lingvistice pe care le putem considera spaţii libere:
în special verbele factive, negaţia şi modalităţile. Astfel, neluînd decît exemplul negaţiei şi al
modalităţilor, (70) presupune (71) şi implică (72), ceea ce arată enunţul negativ (73), care presupune
tot (71), dar nu mai implică (72):
(70) Comisarul Maigret a arestat trei oameni.
(71) Există un comisar numit Maigret.
(72) Comisarul Maigret a arestat doi oameni.
(73) Comisarul Maigret n-a arestat trei oameni.
Dacă introducem un operator modal aletk (privind adevărul propoziţiei), epistemic (privind
convingerile) sau deontic (privind obligaţiile), presupoziţia (71) continuă să se păstreze, ceea ce
nu este cazul implicaţiei (72):
(74) Este posibil ca Maigret să fi arestat trei oameni (sens aletic).
(75) Comisarul Maigret trebuie să fi arestat trei oameni (sens epistemic).
(76) Comisarul Maigret ar fi trebuit să aresteze trei oameni (sens deontic).

(ii) Există contexte care blochează păstrarea presupoziţiilor, atunci cînd impli­
caţiile rămîn: în acest caz nu toată fraza preia presupoziţii ale propoziţiilor care
o alcătuiesc, şi vorbim atunci de dopuri [bouchons în 1. fr. - NT].
Verbele de atitudine prepoziţională ca a dori, a crede, a-şi închipui, a visa, etc, ca şi verba
dicendi: a zice, a povesti, a murmura, a replica etc, funcţionează ca nişte dopuri; presupoziţiile
pe care le declanşează completivele lor nu sînt preluate de toată fraza, în întregimea ei. Astfel,
(77) presupune (78), dar nu (79), la fel (80), (81) şi (82):
(77) CICR ignoră că există lagăre ale morţii în Bosnia.
(78) Există lagăre ale morţii în Bosnia.
(79) Purtătorul de cuvînt al CICR a declarat că CICR ignora că există lagăre ale
morţii în Bosnia.
PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 229

(80) Domnul de X este regele Franţei.


(81) Există un rege al Franţei.
(82) Domnul de X crede că el este regele Franţei.

(iii) In sfîrşit, există construcţii care, în anumite contexte, păstrează presupoziţiile


părţilor şi care, în alte contexte, le blochează: prelucrarea presupoziţiilor este
dependentă contextual, şi vorbim atunci de filtre.

Construcţiile care funcţionează tipic ca filtre sînt conectorii dacă şi sau, care păstrează în
anumite contexte presupoziţiile constituenţilor lor, dar care, în alte contexte, le blochează. Cu
alte cuvinte, filtrele asociate cu aceşti conectori funcţionează ca găuri şi totodată ca dopuri.
Karttunen (1973) a propus pentru conectorii dacă şi sau următoarele condiţii de filtraj:
Filtrul lui dacă [fr. si]
Intr-o frază de forma Dacă Patunci Q, presupoziţiile părţilor sînt preluate de toată fraza,
cu condiţia ca Q să nu presupună R, iar P să nu implice R.
Filtrul lui sau [fr. ou]
Intr-o frază de forma P sau Q, presupoziţiile părţilor sînt preluate de toată fraza, cu
condiţia ca Q să nu presupună R, iar non-P să nu implice R.
Să luăm exemplul (83) pentru filtrul lui dacă:
(83) Dacă Ion va face lingvistică, va regreta.
In mod normal, consecinţa lui (83), şi anume că Ion va regreta că face lingvistică, presupune că
Ion va face lingvistică. Or, această presupoziţie nu este păstrată în (83). Poate oare filtrul lui dacă
să explice aceasta? Desigur. Dacă P =Ionface lingvistică, Q = Ion va regreta că face lingvistică şi
R = Ion va face lingvistică, obţinem relaţiile din (84) care confirmă că filtrul a funcţionat şi că
(83) nu presupune R:

(84) a, Q presupune R.
b. P implică R.
Ca exemplu de filtru pentru sau, să luăm exemplul (85), în care non-P = Măria a fost mormonă,
Q = Mana nu mai poartă o lenjerie respectabilă şi R = Măria a purtat o lenjerie respectabilă:
(85) Sau Măria nu a fost niciodată mormonă, sau nu mai poartă o lenjerie
respectabilă.
Aici, filtrul lui sau funcţionează, şi anume (85) nu presupune (86), din moment ce (85) produce
relaţiile din (87):
(86) Măria a purtat o lenjerie respectabilă,
(87) a. Q presupune R.
b. Non-P implică R.
Trebuie să observăm că pentru ca relaţia (87 b) să fie acceptabilă, trebuie să înţelegem că în
contextul frazei disjunctive, a fi mormon implică a purta o lenjerie respectabilă.
9. IMPLICATURI CONVENŢIONALE
ŞI CONVERSAŢIONALE

I n capitolul 7 am dat un prim rezumat al teoriei griceene a implicaturilor.


N-am discutat totuşi decît principiile pragmatice pornind de la care, infe­
renţele par sau trebuie să se declanşeze în comunicarea verbală. In acest capitol,
vom discuta în mod mai temeinic noţiunea de implicatură, aşa cum a fost ea
introdusă de Grice şi apoi utilizată în curentul pragmaticii neogriceene. Această
discuţie ne va conduce la dezvoltarea următoarelor puncte:
(i) In primul rînd, vom prezenta distincţia dintre implicaturi convenţionale şi
implicaturi conversaţionale (cf. Grice 1975).
(ii) In al doilea rînd, vom lua în considerare consecinţele utilizării noţiunii
de implicatură asupra tratamentului presupoziţiilor (cf. Karttunen şi Peters
1979).
(iii) In al treilea rînd, vom aborda două tipuri importante de implicaturi can­
titative, implicaturi scalare şi implicaturile clauzale (cf. Gazdar 1979).
(iv) In sfîrşit, vom discuta două dezvoltări recente ale teoriei griceene, bazate,
pe de o parte, pe principiul-R şi pe principiul-Q (cf. Horn 1984 şi 1988) şi, pe
de altă parte, pe principiul-I (Atlas şi Levinson 1981, Levinson 1987).

1. DIFERITELE TIPURI DE IMPLICATURI


ŞI CRITERIILE DE DEOSEBIRE A ACESTORA
1.1. CONŢINUTUL EXPRIMAT ŞI CEL LMPLICITAT
Noţiunea de implicatură (cf. Grice 1975) este bazată pe distincţia fundamentală
dintre ceea ce este exprimat şi ceea ce este implicitat într-un enunţ. Conţinutul
comunicat la modul spus corespunde conţinutului logic al enunţului, adică
aspectelor sale vericondiţionale. Ceea ce este implicitat, în schimb, este definit
negativ ca „ceea ce este comunicat minus ceea ce este spus". In alţi termeni,
232 CAPITOLUL 9

implicaturile privesc, în principal, aspectele nonvericondiţionale ale enun­


ţurilor.
Pentru a ilustra diferenţa dintre aspectele vericondiţionale şi aspectele nonvericondiţionale
ale enunţurilor, să luăm exemplele (1) şi (2):
(1) Este adevărat că Max e lingvist.
(2) Este surprinzător că Max e lingvist.
Se observă că pentru ca (1) să fie adevărat, trebuie ca propoziţia Max este lingvist să fie adevărată,
ceea ce nu este necesar în (2): Max este lingvist poate foarte bine să fie falsă, şi întreaga frază va fi
considerată ca adevărată, dacă faptul că Max este lingvist este surprinzător.

1.2. IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI IMPLICATURI N O N C O N V E N Ţ I O N A L E


Clasa implicaturilor este constituită din două subclase, implicaturile conven­
ţionale şi implicaturile nonconvenţionale. Implicaturile convenţionale sînt
aspecte nonvericondiţionale ale enunţurilor determinate exclusiv începînd de
la cuvinte şi de la forma frazelor enunţate. Astfel, faptul că locutorul lui (2)
presupune că Max este lingvist este adevărat ar fi, în sensul griceean, o implicatură
convenţională. Alături de implicaturile convenţionale, vom vorbi de o mare
subclasă a implicaturilor nonconvenţionale (cf. Sadock 1987, Levinson 1983).
Implicaturile nonconvenţionale se împart în două categorii inegale, implicaturile
conversaţionale şi implicaturile nonconversaţionale.
(i) Implicaturile conversaţionale implică principiul de cooperare şi maximele con­
versaţionale. Principiul cooperării stipulează că există prezumţia că, orice partici­
pant la o conversaţie cooperează la schimb astfel încît contribuţia sa trebuie să
corespundă la ceea ce se aşteaptă de la el, în funcţie de direcţia schimbului şi de
scopurile sale acceptate în mod tacit. Un comportament cooperativ presupune ca,
în cursul interacţiunii, locutorul să utilizeze (adică să exploateze) maximele conver­
saţionale următoare (cf. supra, cap 7, § 2.2. pentru o descriere mai precisă):
1. maximele de cantitate, care cer locutorului să nu dea nici mai multă, nici mai puţină
informaţie decît o cere scopul comunicării;
2. maximele de calitate, care cer locutorului să nu afirme lucruri pe care le crede false şi
pentru care nu are dovezi;
3. maximele de relaţie, care cer locutorului să facă în aşa fel, încît contribuţia sa să fie
pertinentă;
4. maximele de mod, care cer locutorului să contribuie la conversaţie într-o manieră
ordonată şi să evite ambiguităţile, prolixitatea şi obscuritatea.
NB: Comportamentul cooperativ al locutorului nu implică în mod obligatoriu ca locu­
torul să respecte maximele, în sensul în care contribuţia sa ar fi în mod necesar informa-
IM-PLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 233

tivă, adaptată, adevărată, pertinentă şi clară. Am văzut în capitolul 7 (§ 2.2.2.) că Grice


întrevede cazuri în care locutorul exploatează maximele, şi anume le încalcă cu ostentaţie
în scopul transmiterii unei implicaturi (cazurile cele mai evidente constînd din tropi ca
ironia, metafora, litota, în care e încălcată prima maximă de calitate).

(ii) Implicaturile nonconversaţionale sînt calculate pe baza sensului convenţional


al cuvintelor şi al fondului de cunoştinţe: ele depind de maxime sau reguli
nonconversaţionale de natură „estetică, socială sau morală". In legătură cu aceasta,
Grice dă exemplul maximei „fiţi politicos", care nu este pentru el o maximă
conversaţională, ceea ce-i permite să excludă din categoria implicaturilor con­
versaţionale fenomenele de politeţe (cf. totuşi Brown şi Levinson 1978 şi 1987
pentru o opţiune radical diferită). Acestea fiind spuse, după cum remarcă judicios
Sadock (1978), implicaturile nonconversaţionale sînt mai apropiate de implica­
turile conversaţionale decît de implicaturile convenţionale.
Ne putem întreba dacă există maxime nonconversaţionale şi dacă maximele de
politeţe la care face aluzie Grice nu sînt în fond reguli de conversaţie. Vom găsi în R. Lakoff
(1973) o propunere de completare a maximelor griceene cu maxime de politeţe, şi, de ase­
menea, în Leech (1980 şi 1990), un ansamblu de maxime de politeţe care dirijează compor­
tamentele conversaţionale ale participanţilor. Aşadar, graniţa dintre regulă conversaţională
şi regulă nonconversaţională, ca şi corolarele lor implicatură conversaţională şi impli-
catură nonconversaţională, este legată de o opoziţie fundamentală pentru teoria pragmatică:
distincţia dintre principii pragmatice universale şi principii pragmatice dependente din
punct de vedere cultural. Este evident că din această perspectivă, maximele de conversaţie
pretind la universalitate, în timp ce ar fi absurd să se definească regulile de politeţe ca reguli
universale. Cf. Keenan (1976) pentru o discuţie asupra unversalităţii principiilor conver­
saţionale ale lui Grice.

1.3. IMPLICATURI CONVERSAŢIONALE GENERALIZATE ŞI PARTICULARE


Implicaturile conversaţionale se împart ele înseşi în două mari clase: impli­
caturile conversaţionale generalizate (generalized) şi implicaturile conver­
saţionale particulare (particularized). Fiecare dintre aceste clase implică
utilizarea maximelor conversaţionale, dar, în timp ce implicaturile parti­
culare sînt contextual dependente (ele presupun accesul la un ansamblu de
informaţii de fundal, constituind cunoştinţele comune), implicaturile gene­
ralizate sînt declanşate pornind numai de la materialul lingvistic şi sînt deci
independente de context. Din acest punct de vedere, fiind fundamental de­
pendente de forma expresiilor şi de conţinutul lor, ele tind să fie confundate
cu implicaturile convenţionale.
Ansamblul tipurilor de implicaturi poate fi reprezentat prin schema urmă­
toare (cf. Sadock 1978, Levinson 1983, Horn 1988):
234 CAPITOLUL 9

Figura 1

Trebuie să remarcăm că aceste opoziţii nu produc, în mod direct, o separare a sarcinilor


între semantică şi pragmatică. Separarea depinde, de fapt, de definiţia dată în prealabil seman­
ticii. Dacă semantica are drept obiect aspectele vericondiţionale ale enunţurilor, atunci semantica
se limitează la ceea ce e conţinutul exprimat, iar pragmatica include domeniul implicaturilor,
fie că ele sînt convenţionale sau nonconvenţionale. Dacă, din contră, semantica îşi ia ca domeniu
aspectele „convenţionale" ale semnificaţiei, iar pragmatica aspectele „naturale" ale acesteia, atunci
frontiera dintre semantică şi pragmatică va trece prin noţiunea de implicatură: implicaturile
convenţionale ţin de semantică, iar implicaturile nonconvenţionale ţin numai de pragmatică.
Pentru a evita acest gen de confuzie, Sadock (1978) propune să se reprezinte diferitele
categorii introduse de Grice, plecînd de la figura 2, care are avantajul de a stabili o distincţie
nonambiguă între sarcinile lingvisticii (care se limitează la aspectele semantice convenţionale) şi
cele ale pragmaticii.
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 235

1.4. CRITERII DE DEOSEBIRE A IMPLICATURILOR

La sfîrşitul articolului său, Grice (1975) dă şase criterii care permit o distincţie
între diferitele tipuri de implicaturi. Aceste criterii sînt cele ale calculabilitâţii,
ale anulabilităţii şi ale nondetaşabilitâţii, ale convenţionalităţii, ale enunţării şi
ale indeterminârii. Implicaturile conversaţionale şi implicaturile convenţionale
sînt definite pornind de la aceste criterii în modul următor:

Implicaturi conversaţionale Implicaturi convenţionale


calculabile noncalculabile
anulabile nonanulabile
nondetaşabile detaşabile
nonconvenţionale convenţionale
dependente de enunţare independente de enunţare
nedeterminate determinate

Figura 3

1.4.1. Calculabilitatea
Implicaturile conversaţionale se rezolvă, de regulă, pe baza principiului coope­
rării şi a maximelor conversaţionale: ele sînt aşadar calculabile; prin opoziţie,
implicaturile convenţionale nu sînt calculabile, ci declanşate automat pe baza
conţinutului expresiei.
Criteriul calculabilitâţii pune două feluri de probleme. Pe de o parte, deoarece implica­
turile conversaţionale sînt calculate pe baza principiului cooperării şi a maximelor conver­
saţionale, aceasta presupune ca maximele să fie suficient de precise pentru a determina explicit
implicaturile calculate. Or, formularea lor este atît de vagă încît, uneori, ele explică aceleaşi fapte:
de exemplu, cum poţi fi în acelaşi timp pertinent şi să spui sau mai mult sau mai puţin decît ceea
ce se cere? Pe de altă parte, calculabilitatea nu este o condiţie suficientă, iar aceasta ţine de faptul
că treptat implicaturile conversaţionale s-au convenţionalizat. Exemplul cel mai semnificativ este
acela ai idiomurilor, cum este enunţul (3), care nu este contradictoriu (cf. Morgan 1978):

(3) Mon chien est alle aux toilettes sur le tapis du salon.
[* Cîinele meu a mers la toaletă pe covorul din salon.]

1.4.2. Anulabilitatea
Criteriul anulabilităţii {cancellability) arată că o implicatură conversaţională
poate fi anulată fără a produce o contradicţie, iar anularea unei implicaturi
convenţionale, din contră, produce.
Astfel, pe cînd implicatură conversaţională a lui (4) din (5) poate fi foarte bine anulată,
aşa cum o arată (6), implicatură convenţională a lui (7), dată în (8), nu poate fi (cf. (9)):
236 CAPITOLUL 9

(4) Max îl insultă pe Paul, iar Paul îi dădu un pumn.


(5) Mai întîi Max îl insultă pe Paul; iar apoi Paul îi dădu un pumn.
(6) Max îl insultă pe Paul, iar Paul îi dădu un pumn, dar nu neapărat în această
ordine.
(7) Ducele de Norfolk are trei castele, dar numai o maşină.
(8) Există un contrast între faptul de a avea trei castele şi numai o maşină.
(9) ? Ducele de Norfolk are trei castele, dar numai o maşină, iar între aceste două
fapte nu există în fond nici un contrast.
In contrast cu implicaturile conversaţionale, implicaţiile sînt nonanulabile: (10) impli-
citează conversaţional (11) via maxima de cantitate (locutorul este bănuit că a dat cea mai puternică
informaţie), însă implică (12) (în sensul implicaţiei semantice definite în capitolul 8 § 1.2.1.: o
propoziţie P implică din punct de vedere semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă fiecare
situaţie care o face pe P adevărată o face şi pe Q adevărată). într-adevăr, dacă (10) este adevărat,
atunci şi (12) este adevărat: acela care are trei copii are, din punct de vedere logic, doi copii. Putem
arăta această diferenţă prin faptul că anularea implicaturii nu face enunţul contradictoriu (cf. (13)),
pe cînd anularea implicaţiei semantice îl face (cf. (14)):

(10) Ana are trei copii.


(11) Ana are trei copii şi nu mai mulţi.
(12) Ana are doi copii.
(13) Ana are trei copii, dacă nu are patru.

(14) ? Ana are trei copii, dacă nu are doi.

1.4.3. Nondetaşabilitatea
Fie X o expresie cu un sens S iar Ic implicatura conversaţională bazată pe enun­
ţarea lui Xîn contextul C. Vom spune că, dacă nu e posibilă găsirea unei expresii
X' care să aibă acelaşi sens cu Xşi care să nu aibă implicatura conversaţională Ic,
atunci implicatura conversaţională / este nondetaşabilă. Altfel spus, o impli­
catura este nondetaşabilă atunci cînd ea se bazează mai curînd pe forma expresiei
şi deci atunci cînd implicatura nu poate fi detaşată de enunţ prin simpla înlocuire
a expresiei cu unul dintre sinonimele sale.
De exemplu, implicaturile conversaţionale particulare, cum este ironia, sînt nondetaşabile,
deoarece, pentru a comunica (15), locutorul are de ales între expresiile din (16):
(15) Max este un imbecil.
(16) a. Max este un geniu.
b. Max este de o inteligenţă prodigioasă.
c. Max are cap etc.
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 237

In schimb, (17) implickează (18) şi are aceleaşi condiţii de adevăr ca (19). Dar (19) nu implicitează
deloc (18); vom spune deci că (17) implicitează în mod convenţional (18):
(17) Max n-a reuşit să ajungă la culme.
(18) Max a încercat să ajungă la culme.
(19) Max n-a ajuns la culme.
Sadock (1978) a arătat că nondetaşabilitatea, ca şi calculabilitatea, nu este o condiţie
suficientă pentru determinarea unei implicaturi conversaţionale. De fapt, nondetaşabilitatea nu
e suficientă pentru a distinge implicaturile conversaţionale de implicaţii. Exemplul pe care îl dă
este acela al lui şi. Pentru Sadock nu e posibil să parafrazăm Ion şi Paulauplecat fără a comunica
faptul că Paul a plecat. Or, propoziţia Paul a plecat nu este o implicatură conversaţională, ci o
inferenţă logică.

1.4.4. Nonconvenţionalitatea
Criteriul nonconvenţionalitâţii implicaturilor conversaţionale traduce p u r şi
simplu ideea că implicaturile conversaţionale, contrar implicaturilor conven­
ţionale, nu fac parte din sensul convenţional al expresiilor ligvistice.

Argumentele care se aduc sînt relativ dogmatice, în sensul că ele presupun o ierarhie
de prelucrare, pe de o parte, între sensul literal şi sensul implicitat, şi, de cealaltă parte, între
aspecte vericondiţionale şi nonvericondiţionale ale enunţului. într-adevăr, dacă admitem că
trebuie să calculăm sensul literal al unui enunţ înainte de a calcula implicaturile acestuia,
atunci implicaturile nu pot face parte din sensul convenţional al expresiilor lingvistice. Pe
de altă parte, se poate foarte bine ca un enunţ să fie adevărat în timp ce implicaturile sale
sînt false. Dacă locutorul afirmă ci. Ana are trei copii, pe cînd ea are patru, enunţul său nu
este fals, dar implicatură sa conversaţională (Ana are trei copii şi nu are mai mulţi) este falsă.
De fapt, acest criteriu este circular: implicaturile conversaţionale sînt prin definiţie noncon-
venţionale. Mai mult, dacă s-ar putea determina intuitiv ceea ce este convenţional de ceea
ce nu este convenţional, n-am mai avea nevoie de acest criteriu.

1.4.5. Dependenţa de enunţare


Acest criteriu nu este în general pus în discuţie, dar e coerent cu criteriul non­
convenţionalitâţii implicaturilor conversaţionale. Dacă într-adevăr o implicatură
conversaţională nu face parte din sensul convenţional al enunţului, şi a fanion
din ceea ce este spus/exprimat, rezultă că ea nu poate fi declanşată decît p r i n
faptul de a enunţa o anumită expresie cu un anumit sens. Observaţia are, p r i n
aceasta, un aspect pernicios: dacă implicaturile conversaţionale p r o v i n mai
degrabă din faptul de a spune decît din ceea ce este spus/exprimat, p e n t r u ca
acest criteriu să fie utilizabil, ar trebui ca soluţia să fie cunoscută dinainte, şi
anume să fie cunoscut ansamblul implicaturilor conversaţionale ale unei expresii
independent de enunţarea sa; dar atunci acest criteriu ar fi n o n p e r t i n e n t .
238 CAPITOLUL 9

1.4.6. Indeterminarea
Cel mai bun exemplu de implicatura conversaţională nedeterminată este acela
al metaforelor. In anumite metafore, într-adevăr, implicatura conversaţională
are o determinare mai curînd superior decît inferior determinată, în timp ce în
altele, aceasta are o determinare mai curînd inferioară decît superioară. Variaţia
în determinarea implicaturilor conversaţionale depinde de fapt de gradul de fixare
a metaforei. Cu cît o metaforă este mai fixă, cu atît implicaturile sale sînt mai
determinate; cu cît o metaforă este mai puţin fixă (cu cît este mai creativă), cu
atît implicaturile sale sînt mai nedeterminate.
Să comparăm, legat de aceasta, următoarele două metafore:
(20) Camera asta-i o cocină.
(21) Max e un buldozer.
Implicaturile lui (20) şi, respectiv, (21) sînt:

(22) Această cameră este într-o asemenea stare, încît seamănă cu o cocină de porci.
(23) Max este solid, robust, fiabil, o persoană pe care nu o poate opri nimic etc.
Este relativ simplu să determinăm implicaturile lui (20). In schimb, dependenţa contextuală a
lui (21) este mult mai mare. După cum se vorbeşte, pozitiv sau negativ, despre Max, implicaturile
inferabile din (21) nu sînt aceleaşi. In plus, nimic nu interzice să considerăm că lista dată în (23)
n-ar fi exhaustivă şi că nu epuizează ideea complexă pe care voia să o comunice locutorul. A se
consulta asupra problemei metaforei capitolul 15.

Vom constata deci că criteriile propuse de Grice nu sînt nici condiţii


necesare şi nici condiţii suficiente pentru determinarea caracterului conver­
saţional al unei implicaturi.
Calculabilitatea este cu siguranţă o condiţie necesară, chiar dacă nu suficientă, dar în mod
obişnuit necesară. Nondetaşabilitatea nu este o condiţie necesară a implicaturilor conversaţionale:
nimic nu ne interzice să gîndim că într-o limbă naturală două unităţi lexicale diferă prin aceea
că una anulează implicatura conversaţională asociată celeilalte. Dacă anulabilitatea este o condiţie
necesară a implicaturilor conversaţionale, ea nu constituie totuşi o proprietate calitativă a acestora;
cu cît implicatura este mai generalizată (cu cît ea este mai fixată), cu atît este mai greu de a o
anula. Referitor la celelalte criterii, am văzut că ele sînt fie implicate în mod trivial (obişnuit)
prin definirea implicaturilor conversaţionale, fie circulare în propria lor definire. Noţiunea de
implicatura conversaţională este deci o noţiune cu contururi relativ vagi.

2. PRESUPOZIŢII ŞI IMPLICATURI
Noţiunea de implicatura convenţională a fost ruda săracă a pragmaticii şi a trebuit
să apară articolul important al lui Karttuner şi Peters (1979) pentru a i se acorda
drept de cetate în literatura pragmatică. Acest articol este original în măsura în
care:
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 239

(i) încearcă să arate că un mare număr de fenomene grupate în categoria generală


a presupoziţiilor sînt, de fapt, cazuri clasice de implicaturi, fie convenţionale,
fie conversaţionale;
(ii) integrează analiza implicaturilor convenţionale în cadrul unei semantici
formale, semantica lui Montague în A Proper Treatment o/Quantification (PTQ)
(cf. Montague 1974 pentru principalele sale lucrări, Dowty, Wall et Peters 1981
pentru o introducere foarte bună la P T Q , ca şi Galmiche 1991 pentru o primă
introducere în franceză).

In acest paragraf, nu vom aborda decît două puncte: pe de o parte, analiza u n o r


cazuri de presupoziţii ca implicaturi conversaţionale particulare, şi, pe de altă
parte, analiza unor cazuri de presupoziţii ca implicaturi convenţionale.

2.1. PRESUPOZIŢIE ŞI IMPLICATURĂ CONVERSAŢIONALĂ PARTICULARĂ


Primul caz de figură examinată de Karttunen şi Peters este acela al frazelor
condiţionale şi în special al condiţionalelor contrafactuale. U n a dintre nume­
roasele analize care a fost făcută asupra acestora (cf. Lakoff 1972 şi Jayez şi Reboul
1990 pentru o sinteză) constă în a spune că propoziţiile condiţionale contra-
factuale presupun falsitatea antecedentului lor.

Astfel, enunţul (24) presupune că nu plouă afară:


(24) Dacă ar ploua afară, zgomotul ploii pe acoperiş ne-ar acoperi vocile.
Vom observa aici că, dacă întreaga frază este adevărată, ea presupune, pentru raţiuni care nu sînt
de natură logică, că antecedentul este fals: interlocutorul, auzindu-1 clar pe locutor, deduce
falsitatea antecedentului. Remarcăm, de asemenea, că ar fi de neconceput, şi tot din raţiuni
pragmatice, să ne imaginăm o situaţie în care antecedentul ar fi adevărat iar consecinţa falsă. Pe
scurt, raţiunile care ne permit să efectuăm o analiză strict vericondiţională sau semantică a
condiţionalelor contrafactuale nu par să fie suficiente, deoarece le putem da şi o interpretare
pragmatică,
Dar mai există şi alte cazuri: anumite condiţionale contrafactuale se inter­
pretează în m o d necesar ca avînd antecedentul adevărat, după cum o arată şi
exemplul (25):
(25) Dacă Măria ar fi alergică la penicilină, ar avea exact simptomele pe care le
manifestă.
Aici, interlocutorul conchide că Măria este alergică la penicilină.
Nu p u t e m aşadar considera ca valabilă regula: „o condiţională contra-
factuală de forma logică dacă P, Q presupune falsitatea lui P". Falsitatea acestei
reguli nu se datorează faptului că propoziţiile condiţionale contrafactuale nu au
proprietăţile care le sînt atribuite, ci mai degrabă faptului că falsitatea ante-
240 CAPITOLUL 9

cedentului lor nu este presupusă, ci impicitată. în alţi termeni, condiţionalele


contrafactuale constituie tot atîtea cazuri de implicaturi conversaţionale par­
ticulare care necesită nu numai recurgerea la context, dar şi la maximele con­
versaţionale. Maximele la care se va face referinţă aici sînt maximele de calitate
sau de veridicitate („nu afirmaţi ceea ce credeţi că este fals") şi maxima de perti­
nenţă („fiţi pertinent").

2.2. PRESUPOZIŢIE ŞI IMPLICATURĂ CONVENŢIONALĂ


Ipoteza lui Karttunen şi Peters este că un mare număr de cazuri de presupoziţii
sînt, de fapt, implicaturi convenţionale. Printre exemplele cele mai semnificative
sînt operatorii seulement, meme, aussi (numai, chiar şi de asemenea), verbele
factive a uita, a realiza, verbele implicative a reuşi, a eşua şi, în sfîrşit, construcţiile
clivate sau pseudo-clivate. Nu vom discuta aici decît cazul operatorului meme
(chiar (şî)).

2.2.1. Analiza lui meme


S-a observat că operatorul meme (chiar (şi)) nu joacă nici un rol în determinarea
condiţiilor de adevăr ale enunţului. In alţi termeni, condiţiile de adevăr din (26)
sînt exact aceleaşi ca în (27); aceste două fraze sînt adevărate dacă şi numai dacă
este adevărat că Bill o iubeşte pe Măria.
(26) Meme Bill aime Mărie.
[Chiar şi Bill o iubeşte pe Măria.]
(27) Bill aime Mărie.
[Bill o iubeşte pe Mariaj

Aşadar, dacă meme nu joacă nici un rol în condiţiile de adevăr din (26), nu
înseamnă totuşi că el nu aduce nici o contribuţie la sensul enunţului. într-adevăr,
pornind de la (26), poate fi inferat (28), ceea ce (27) nu o permite:
(28) a. Şi alte persoane decît Bill o iubesc pe Măria.
b. Printre aceste persoane, Bill este cel mai puţin susceptibil de a o îndrăgi.
Trebuie să remarcăm aici că, pentru Karttunen şi Peters, locutorul lui (26) se angajează faţă de
(28) în aceeaşi măsură ca şi faţă de (27). Dar importanţa acestor două tipuri de informaţii nu este
aceeaşi. într-adevăr, contestarea enunţurilor din (28) care îl privesc pe meme va fi mai slabă decît
contestarea lui (27), care reprezintă o parte din (26).

Punctul important este că diferenţa dintre (26) şi (27) este aceea care există
între ceea ce este spus/exprimat şi ceea ce e implicitat: cu alte cuvinte, locutorul
lui (26) spune că este adevărat că Bill o iubeşte pe Măria şi implicitează că şi alţii
decît Bill o iubesc pe Măria, precum şi că ne-am fi putut aştepta ca Bill să n-o
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 241

iubească. Mai mult, aceste implicaturi sînt convenţionale: pe de o parte, ele nu pot
fi atribuite oricărui principiu conversaţional sau oricărui context de enunţare şi
sînt declanşate de prezenţa lui meme {chiar) în enunţ; pe de altă parte, ele nu
pot fi anulate fără a produce un enunţ contradictoriu, după cum o arată (29):
(29) ? Meme Bill aime Mărie, mais personne d'autre ne l'aime.
[? Chiar şi Bill o iubeşte pe Măria, dar nimeni altcineva nu o iubeşte.]

Una dintre problemele pe care le rezolvă Karttunen şi Peters este pro­


blema proiecţiei, şi anume a prelucrării presupoziţiilor (sau a implicaturilor
convenţionale) în frazele complexe (cf. capitolul 8 § 4.2.). Să luăm cazul unui
verb factiv ca a remarca şi al construcţiei condiţionale:
(30) Je viens de remarquer que meme Bill aime Mărie.
[Tocmai am remarcat că pînă şi Bill o iubeşte pe Măria.]
(31) Si meme Bill aime Mărie, alors tout va bien.
[Dacă chiar şi Bill o iubeşte pe Măria, atunci totul e bine.]
Fraza (30) spune că locatorul a remarcat că Bill o iubeşte pe Măria, dar nu înseamnă că locutorul
a observat că şi alţii decît Bill o iubesc pe Măria sau câ Bill este persoana cea mai puţin susceptibilă
de a o iubi. In alţi termeni, din punct de vedere vericondiţional, sensul lui a remarca nu se aplică
decît proproziţiei care determină condiţiile de adevăr ale lui Meme Bill aime Mărie {Chiar şi Bill
o iubeşte pe Măria), adică Bill aime Mărie (Bill o iubşte pe Măria). Mai mult decît atît. Locutorul
din (30) se angajează asupra adevărului din (28) în acelaşi fel ca şi locutorul lui (26): implicaturile
convenţionale ale frazei completive sînt aşadar moştenite (inherited) de fraza complexă. Acelaşi
tip de analiză se aplică frazei condiţionale (31). Aici locutorul nu se angajează asupra adevărului
din (27). El nu ştie dacă propoziţia „Bill o iubeşte pe Măria" este adevărată. Dar el se angajează
asupra adevărului din (28), în sensul în care se angajează şi locutorul din (26),

2.2.2. Implicaturi convenţionale şi presupoziţii pragmatice


Analiza pe care o efectuează Karttunen şi Peters noţiunii de implicatură conven­
ţională se plasează în cadrul unei teorii formale: semantica lui Montague (obser­
vaţiile informale formulate în 2.2.1. sînt traduse în logica intensională din A
Proper Treatment of Quantification, cf. Montague 1974). Dar ei încearcă în plus
să dea o explicaţie funcţională. Acesta este punctul în care, privind noţiunea de
presupoziţie pragmatică, intuiţiile lor se alătură celor ale lui Stalnaker şi în care
teoria griceeană a implicaturilor este dependentă în mod explicit de noţiunea
de cunoaştere comună (fond de cunoştinţe). Ipoteza lor este că în fiecare mo­
ment al conversaţiei, un ansamblu de propoziţii este considerat ca adevărat de
către participanţii la conversaţie, de exemplu în funcţie de ceea ce s-a spus în
conversaţie pînă atunci. Acest ansamblu de propoziţii constituie fondul comun
al conversaţiei (common ground). In plus, aceştia presupun că, într-o conversaţie
242 CAPITOLUL 9

cooperativă, o frază nu poate fi enunţată decît dacă ea implică în mod conven­


ţional propoziţii care ar fi putut fi supuse discuţiei în acest punct al conversaţiei.
Şi cum propoziţiile cel mai puţin supuse discuţiei sînt tocmai acelea care aparţin
fondului comun al conversaţiei, se poate deduce că fiecare implicatura conven­
ţională aparţine fondului comun al conversaţiei. In alţi termeni, implicaturile
convenţionale, din punctul de vedere al funcţiei lor, corespund la ceea ce s-a
numit presupoziţii pragmatice (cf. Stalnaker 1977, Gazdar 1979).
Dacă Karttunen şi Peters au putut arăta că, din punctul de vedere al pro­
prietăţilor lingvistice, un număr mare de presupoziţii semantice sînt de fapt
implicaturi convenţionale, arată aici că, din punt de vedere funcţional, noţiunea
de implicatura convenţională se suprapune în întregime pe aceea de presupoziţie
pragmatică. Deci mai curînd decît să continuăm a distinge două tipuri de presu­
poziţii, presupoziţiile semantice şi presupoziţiile pragmatice, este preferabil să
recurgem la o noţiune nonvericondiţională şi pragmatică, aceea de implicatura
convenţională.

2.2.3. Negaţie obişnuită şi negaţie contradictorie


Oricît de seducătoare ar părea, analiza lui Karttunen şi Peters nu rezolvă toate
problemele legate de noţiunea de presupoziţie, şi mai ales de statutul negaţiei.
Am văzut în capitolul 8 că una dintre problemele puse de noţiunea de presupoziţie
semantică este cvasiobligaţia de a concepe două negaţii, o negaţie internă, care
să nu afecteze presupoziţiile, şi o negaţie externă, care afectează presupoziţiile.
Am calificat teoriile care conduc la recunoaşterea a două negaţii teorii ale ambi­
guităţii, opunîndu-le teoriilor univocităţii. Dar ce se întîmplă cu abordarea
presupoziţiilor ca implicaturi convenţionale din perspectiva negaţiei? Karttunen
şi Peters recunosc că anumite enunţuri, în care a doua parte neagă implicatura
convenţională a celei dintîi, nu sînt contradictorii:
(32) a. Ion n-a ratat ocazia să vină. De fapt, nu trebuia să vină deloc.
b. Bill n-a uitat deja că azi e vineri, pentru că azi e joi.
c. Măria nu este şi ea bolnavă. Nimeni altcineva decît Măria nu e bolnav.

Soluţia constă în a distinge două tipuri de negaţii, pe care ei le numesc negaţie


obişnuită (corespunzînd negaţiei interne), pe de o parte, şi negaţie contradic­
torie (corespunzînd negaţiei externe), de cealaltă parte. Negaţia contradictorie
se caracterizează, în principal, prin aceea că ea afectează nu numai ceea ce se
spune, dar, de asemenea, şi ceea ce se implicitează convenţional, pe cînd negaţia
obişnuită nu afectează decît ceea ce se spune, nu şi implicaturile convenţionale.
IMPUCATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 243

e j e
Dacă <(> este o frază afirmativă al cărei sens este reprezentat prin < (}>; <ţ> >, unde (j) este
extensiunea lui <j) (ceea ce se spune prin <)>) iar ty implicaturile convenţionale ale lui <ţ>, atunci cele
două negaţii se pot defini în modul următor:
e
(33) a. negaţia obişnuită a lui <j): < <ţ>; (j)' >
b. negaţia contradictorie a lui <>
| : < ->[<(>" A 0']; [<ţ>' v -><ţ>'] >
Cu alte cuvinte, negaţia obişnuită nu face decît să nege explicitarea propoziţiei 0, în timp ce negaţia
contradictorie se înţelege ca negînd conjuncţia dintre explicitare şi implicatură, lâsînd deschisă
posibilitatea negării implicaturii convenţionale.

Se vede deci că soluţia lui Karttunen şi Peters este mai mult o soluţie
tehnică decît un tratament de fond al problemelor puse de noţiunile de presupo­
zuţie semantică şi de presupozuţie pragmatică. Vom examina acum, în acelaşi
cadrul teoretic, o modalitate de abordare care are avantajul de a pune în relaţie
ansamblul fenomenelor inferenţiale, fie ele semantice (adică vericondiţionale)
sau pragmatice (adică nonvericondiţionale). Este vorba despre abordarea lui
Gazdar, formulată în teza sa (cf. Gazdar 1977) şi reluată în Gazdar (1979).

3. IMPLICATURI CANTITATIVE GENERALIZATE


Una dintre problemele constante ale literaturii pragmatice asupra presupoziţiilor
şi implicaturilor este problema anulabilităţii acestora. Una dintre soluţiile cele
mai interesante la această problemă a fost propusă de către Gazdar (1979), care
dezvoltă o ierarhie între tipuri de inferenţe pragmatice. Ideea este că implicaturile
şi presupoziţiile, dar nu şi implicaţiile, pot fi contextual anulate. Iată de ce, pentru
a determina posibilitatea anulării, trebuie să se decidă o ordine de aplicare a in­
ferenţelor pragmatice. Ierarhia propusă este următoarea (cf. Levinson 1983, 213):
Ordinea aplicării inferenţelor pragmatice
1. Implicaţiile frazei enunţate P.
2. Implicaturile clauzale ale lui P.
3. Implicaturile scalare ale lui P.
4. Presupoziţiile lui P.

Cu alte cuvinte, primele inferenţe extrase dintr-o frază P sînt implicaţiile sale,
apoi implicaturile şi, în sfîrşit, presupoziţiile sale. Implicaţiile nefiind anulabile,
cele care vor fi anulate vor fi implicaturile şi presupoziţiile, în cazurile în care
ele contrazic o propoziţie oarecare aparţinînd fondului comun al conversaţiei
şi, mai ales, o implicaţie. Vom reveni asupra acestor cazuri mai jos.

3.1. IMPUCATURI GENERALIZATE, IMPUCATURI POTENŢIALE ŞI PRESUPOZIŢII


Noţiunea centrală a lui Gazdar este aceea de implicatură generalizată ce cores­
punde unui subansamblu al implicaturilor conversaţionale. Aceste implicaturi
244 CAPITOLUL 9

sînt conversaţionale în' măsura în care sînt declanşate de o maximă conver­


saţională. Gazdar foloseşte mai ales maximele de calitate şi de cantitate. In plus,
vom vedea că abordarea sa necesită o distincţie între două tipuri de implicaturi:
implicaturile potenţiale sau im-plicaturile, care sînt calculabile independent de
contexte, şi implicaturile actuale, care sînt rezultatul interacţiunii contextului
cu fraza enunţată. Acelaşi principiu este valabil pentru presupoziţii, şi vom
distinge din acest punct de vedere presupoziţiile potenţiale (sau presupoziţiile)
de presupoziţiile actuale.

3.1.1. Implicaturi calitative şi cantitative


Prima maximă de calitate („nu spuneţi ceea ce credeţi că este fals" este refor-
mulată de Gazdar (1979, 46) în felul următor:
Calitate
Nu spuneţi decît ceea ce ştiţi

Consecinţa acestei reformulări este că enunţarea unui act de aserţiune produce


automat o implicatura calitativă (quality implicaturi):
Implicatura calitativă
Enunţarea lui 0 de către un locutor L implicitează K<ţ> (unde K<j) se citeşte „L ştie că $").

Astfel, condiţiile de reuşită ale unui act ilocuţionar de aserţiune (cf. cap. 1) nu ar fi decît
un caz particular de implicaturi, şi anume implicaturile conversaţionale calitative.

NB: Am văzut în capitorul 7 (§ 2.2.1.) că Grice refuza să considere condiţiile de reuşită


a aserţiunilor ca implicaturi conversaţionale. Pentru el, dacă I spune P sub formă de
aserţiune, totuşi el nu implicitează, în sensul pe care Grice îl acordă lui a implicita, că L
ştie sau crede căP. Lovitura de forţă a lui Gazdar se explică aici prin voinţa sa de a formaliza
implicaturile şi prin recursul necesar, în cadrul semanticii lui Montague, la logica inten-
sională. Faptul de a recurge la operatori epistemici precum K (pentru „a şti") este o dovadă
evidentă pentru aceasta.

Recurgerea la maximele de cantitate („daţi atîta informaţie cîtă se cere"


şi „nu daţi mai multă informaţie decît se cere") a permis formularea unei soluţii
generale pentru problema următoare. In exemplele (34) — (38), frazele-b sînt im­
plicaturi ale frazelor-a, frazele-c conţin o propoziţie ce anulează implicatura, iar
frazele-d implică frazele-a, dar sînt inconsistente cu implicaturile lor (frazele-b):
(34) a. La recepţie erau cîţiva băieţi.
b. Nu toţi băieţii erau la recepţie.
c. La recepţie erau cîţiva băieţi, şi de fapt toţi.
d. Toţi băieţii erau la recepţie.
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 245

(35) a. Măria a încercat să încaseze un cec.


b. Măria nu a reuşit să încaseze un cec.
c. Măria a încercat, şi de fapt a reuşit, să încaseze un cec.
d. Măria a reuşit să încaseze un cec.
(36) a. Cred că (el) e bolnav.
b. Nu ştiu dacă el este bolnav.
c. Cred, şi de fapt ştiu, că el este bolnav.
d. Ştiu că el este bolnav.
(37) a. Dacă Ion mă vede, îi va spune Măriei.
b. Nu ştiu dacă Ion o să mă vadă.
c. Dacă Ion mă vede, şi ştiu că o să mă vadă, îi va spune Măriei.
d. Deoarece Ion o să mă vadă, îi va spune Măriei. ,
(38) a. Sora mea este sau în baie, sau în bucătărie.
b. Nu ştiu dacă sora mea este în baie şi nu ştiu dacă este în bucătărie.
c. Sora mea este sau în baie sau în bucătărie, iar eu ştiu unde.
d. Ştiu că sora mea este în baie.
d'. Ştiu că sora mea este în bucătărie.
Generalizarea pe care o propune Gazdar este următoarea: orice persoană enunţă
o frază-a şi ar avea posibilitatea să enunţe o frază-d dă mai puţină informaţie
decît ar fi p u t u t da, dat fiind faptul că fraza-d este mai puternică decît fraza-a.
Dacă locutorul este cooperativ şi respectă maximele de cantitate, atunci a enunţa
o frază-a înseamnă a implicita negarea frazei-d. Cu alte cuvinte, negarea unei
fraze-d este o implicatură cantitativă generalizată a unei fraze-a. Astfel, Nu toţi
băieţii au fost la recepţie este o implicatură cantitativă generalizată a lui Cîţiva
băieţi erau la recepţie.

3.1.2. Implicaturi potenţiale şi actuale, pesupoziţii potenţiale şi actuale


Gazdar introduce concomitent o'distincţie, şi p e n t r u implicaturi, şi p e n t r u
presupoziţii, între inferenţă potenţială şi inferenţă actuală. O implicatură poten­
ţială sau im-plicaturâ corespunde implicaturii pe care o frază ar putea să o comu­
nice înainte de anularea contextuală. Cu alte cuvinte, fenomenele de anulare a
implicaturii, ca şi fenomenele de anulare a presupoziţiei, nu sînt considerate
contraexemple la definirea implicaturilor şi presupoziţiilor, ci sînt definite, din
contră, ca procese contextuale. Astfel, descrierea lingvistică trebuie să prevadă
ansamblul implicaturilor potenţiale şi al presupoziţiilor potenţiale (sau pre­
supoziţii) şi, de asemenea, un anumit număr de restricţii care să blocheze deri­
varea implicaturilor potenţiale şi a presupoziţiilor potenţiale. Condiţiile de
trecerea a unei implicaturi sau a unei presupoziţii potenţiale la statutul de im­
plicatură sau de presupoziţie actuală nu sînt determinate aici de o serie de con-
strîngeri lingvistice (asociate u n o r unităţi lexicale cu funcţie de goluri, dopuri
246 CAPITOLUL 9

sau filtre, ca la Karttunen 1973, cf. supra cap, 8, § 4.2.), ci de condiţii pragmatice
precise. Pentru ca o inferenţă pragmatică să nu fie anulată (adică o im-plicatură
sau o presupoziţie), trebuie ca ea să fie consistentă cu propoziţiile care constituie
contextul, Acesta este definit ca ansamblul propoziţiilor acceptate de către parti­
cipanţi ca nondiscutabile, adică nesupuse contestării.
Să examinăm cazul anulării presupoziţiilor, aşa cum apare ea în exemplul (39):
(39) Lui Ion nu-i pare rău că a avut un eşec, întrucît a reuşit.
(39) implică (40), implicaţie ce va fi adăugată contextului înainte de presupoziţia potenţială (41):
(40) Ion a reuşit.
(41) Ion a avut un eşec.
Cum (41) este inconsistent faţă de (40) şi cum (40) a fost adăugat contextului în mod obligatoriu în
calitate de implicaţie, rezultă că presupoziţia (41) nu va fi şi nu va putea fi adăugată contextului, Procesul
de anulare este aşadar explicat prin simpla ordine de declanşare a inferenţelor pragmatice.

Pentru a explica procesul de anulare a implicaturilor cantitative ale fra-


zelor-b din (34)-(38), trebuie să dăm o definiţie precisă la două n o ţ i u n i care
intervin în ierarhia inferenţelor pragmatice, noţiunile de implicatură scalară şi
de implicatură clauzalâ.

3.2. IMPLICATURI SCALARE ŞI IMPLICATURI CLAUZALE

Implicaturile scalare sînt asociate predicatelor scalare, în timp ce implicaturile


clauzale [clausal implicatures) sînt asociate conectorilor logici dacă şi sau.

3.2.1. Scări cantitative şi implicaturi scalare


Noţiunea centrală este aceea de scară cantitativă. Vom da următoarea definiţie
a acesteia (după H o r n 1972 şi Gazdar 1979 şi Levinson 1983):
Scară cantitativă
O scară cantitativă este un ansamblu ordonat de predicate <e,, e2,e3, ...en > astfel încît, dacă
A este un cadru sintactic ş\.A(e^ o frază bine alcătuită, A(e,) implică A(e), A(e) implică
A (e), dar nu şi invers.
Se pot da următoarele exemple de scări cantitative:
(42) <toţi, cea mai mare parte, mulţi, cîfiva, puţini...)
< niciunul, nu toţi >
< sigur, probabil, posibil >
< întotdeauna, adesea, cîteodată>
< şi, sau >
< n , ... 5, 4,3,2, 1 >
< excelent, b u n >
< fierbinte, cald >
<rece, răcoros > etc.
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 247

De exemplu, vom admite că dacă ceaiul este fierbinte, atunci ceaiul este cald, dar nu şi invers.
De asemenea, dacă este sigur că va ploua, atunci este probabil că va ploua, dar nu şi invers. Deci
noţiunea care stă la baza scărilor cantitative este aceea de implicaţie. In general, vom spune că
într-o scară cantitativă, predicatele sînt legate în jos (lower-bound) prin implicaţie.
Acum putem să definim implicatura scalară (cf. Levinson 1983,133, după
Gazdar 1979, 58):
Implicatura scalară
Fie o scară <e , e2, e3, ... e n > . Dacă un locutor afirmă că v4(e2), atunci el implicitează
-<A(e^, dacă el afirmă A(ei), el implicitează -<A(e^ şi ->A{e^, dacă el afirmă A(e^), el
implicitează ~'A(eli,), ^4(e„.2) şi tot aşa pînâ la ->A(e^.
Să reluăm frazele (34) pentru a explica noţiunea de implicatura scalară:
(34) a. La recepţie erau cîţiva băieţi.
b. Nu toţi băieţii erau la recepţie.
c. La recepţie erau cîţiva băieţi, şi de fapt toţi.
d. Toţi băieţii erau la recepţie.
Am văzut că (34 a) are ca implicatura cantitativă (34 b) şi că (34 d) implică (34
a). Din punct de vedere cantitativ, toţi şi cîţiva aparţin aceleiaşi scări, toţi fiind
superior lui cîţiva în această scară, din cauza relaţiei de implicaţie care merge de
la toţi la cîţiva. Dacă toţi şi cîţiva aparţin aceleiaşi scări cantitative, atunci se poate
prevedea că enunţarea lui cîţiva X produce implicatura conversaţională nu toţi
X: într-adevăr dacă predicatele unei scări sînt inferior legate în jos prin implicaţie,
ele sînt legate în sus prin implicatura. Cu alte cuvinte, (34 a) implicitează
cantitativ (34 b).
Rămîne de explicat posibilitatea lui (34 c). C u m se face, într-adevăr, că
această frază, care anulează implicatura potenţială asociată la ciţiva, nu este
considerată drept contradictorie? C u m se explică, pe de altă parte, posibilitatea
însăşi a unei asemenea anulări? Răspunsul la aceste două întrebări trece prin
noţiunea de implicatura potenţială sau im-plicatură şi prin recurgere la relaţia
de ordine dintre inferenţele pragmatice. (34 c) implică (34 d) şi această implicaţie
e incompatibilă cu implicatura scalară (34 b). C u m ordinea de aplicare a inferen­
ţelor prevede ca cele care să fie mai întîi adăugate contextului să fie implicaţiile,
şi numai după aceea implicaturile, vom înţelege de ce implicatura potenţială este
blocată prin implicaţie. Pentru explicarea anulării implicaturilor scalare, procesul
este deci identic cu cel care explică anularea presupoziţiilor.

3.2.2.Implicaturi clauzale
Explicarea în termeni de implicatura scalară nu permite explicarea exemplelor
de implicaturi cantitative legate de conectori, ca în (37) şi în (38):
248 CAPITOLUL 9

(37) a. Dacă Ion mă vede, îi va spune Măriei.


b. Nu ştiu dacă Ion o să mă vadă.
c. Dacă Ion mă vede, şi ştiu că o să mă vadă, îi va spune Măriei.
d. Deoarece Ion mă va vedea, îi va spune Măriei.
(38) a. Sora mea este sau în baie, sau în bucătărie.
b. Nu ştiu dacă sora mea este în baie şi nu ştiu dacă este în bucătărie.
c. Sora mea este sau în baie, sau în bucătărie, iar eu ştiu unde.
d. Ştiu că sora mea e în baie.
d'. Ştiu că sora mea e în bucătărie.

Am văzut că sau aparţine scării cantitative < şi, sau >, de unde putem infera
prin implicatură scalară interpretarea sa exclusivă (cf. supra 6, § 3.3.2.). Dar o
asemenea procedură nu explică faptul pertinent că locutorul nu ştie unde se
găseşte sora sa, ceea ce este comunicat prin implicatură (38 b). Această im­
plicatură, deci, nu este scalară: ea e numită clauzală, deoarece e legată de tipul
de frază sau de construcţie sintactică ce o declanşează. In (37), interpretarea în
termeni de implicatură scalară ar presupune existenţa scării cantitative < de­
oarece, dacâ>, ce nu poate fi motivată în termeni vericondiţionali. Deci, faptul
că (37 a) implicitează (37 b) se explică prin aceea că este vorba de un tip diferit
de implicatură cantitativă: implicatură clauzală. Definiţia unei implicaturi
clauzale este următoarea (cf. Gazdar 1979, 59, Levinson 1983, 136):
Implicatură clauzală
F i e ^ o frază complexă, care conţine o frază intercalată q, astfel încît p nu implică, şi nici
nu presupune q. Fie r o expresie alternativă la p conţinînd q, astfel încît r implică sau
presupune q. Vom spune că afirmîndp mai degrabă decît r, locutorul implicitează că nu
ştie dacă q este adevărată sau falsă şi că el implicitează Pq A P ->q („este posibil ca q şi este
posibil ca non-q").

Intuiţia pe care o traduce această definiţie este următoarea: dacă o expresie lingvistică
oarecare nu angajează locutorul în adevărul unei propoziţii intercalate şi dacă există
o expresie mai puternică care l-ar angaja, atunci enunţarea expresiei celei mai slabe
implicitează clauzal că locutorul nu ştie dacă propoziţia intercalată este adevărată
sau falsă. Un exemplu foarte simplu va explica acest fenomen:
(43) Cred că Măria a ieşit.
(44) Ştiu că Măria a ieşit.
(44) implică şi presupune că Măria a ieşit. (43) nu implică şi nici nu presupune că Măria a ieşit.
Deci, dacă locutorul alege (43) în loc de (44), înseamnă că el nu ştie dacă propoziţia „Măria a ieşit"
este adevărată sau falsă.
Cum permite definiţia implicaturii clauzale să se explice implicaturile
cantitative (37 b) şi (38 b), ca şi caracterul non-contradictoriu al lui (37 c) şi (38
c), în care implicatură clauzală este suspendată? Pentru a răspunde la aceste
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 249

întrebări, trebuie să admitem că dacă şi sau au o formă mai puternică, respectiv


(cdjdoar şi şi. Dacă locutorul respectă maxima de cantitate, aceasta înseamnă că
el nu poate enunţa forma cea mai puternică şi deci că el nu se poate angaja în
privinţa adevărului propoziţiei condiţionale sau asupra uneia dintre propoziţiile
disjuncţiei. Se pot astfel formula în mod mai riguros implicaturile clauzale ale
conectorilor dacă şi sau:
Implicaturi clauzale ale lui dacă şi sau
Conectorii logici dacă şi sau implicitează clauzal ansamblul propoziţiilor
{Pp.P-ip. Pq, P->q}.

Cu alte cuvinte, locutorul care afirmă dacăp, q, nu se poate în acelaşi timp să se


angajeze asupra adevărului lui p şi adevărului lui q: înseamnă că este posibil ca
p să fie adevărată, sau că este posibil cap să fie falsă, sau că este posibil ca q să fie
adevărată, sau că este posibil ca q să fie falsă. Acelaşi rezultat este valabil pentru
conectorul sau. Pentru a rezuma relaţia dintre forme forte, forme slabe şi impli­
caturi cantitative, se poate construi tabelul următor:

Figura 4

Posibilitatea lui (37 c) şi a lui (38 c) se explică acum în felul următor: (37 c) şi
(38 c) implică respectiv (37 d) şi (38 d-d'). Cum frazele-d sînt mai puternice decît
frazele-a, şi cum ele implică, respectiv, că este adevărat că Ion mă va vedea şi că
este adevărat că sora mea este în baie sau că este în bucătărie, se poate deduce de
aici, conform principiului implicaturii clauzale, că, în frazele-a, locutorul nu ştie
dacă Ion îl va vedea şi că el nu ştie dacă sora sa este în baie sau că el nu ştie dacă
ea este în bucătărie. Dar aceste inferenţe sînt implicaturi şi, ca atare, ele pot fi
anulate. Deci dacă ele sînt anulabile fără ca enunţul să fie inconsistent sau con­
tradictoriu se explică prin faptul că ele sînt derivate după implicaţii.
Implicaţiile sînt singurele care se adaugă contextului, implicaturile poten­
ţiale ale frazei condiţionale sau ale frazei disjunctive fiind suspendate.
Am examinat aici o modalitate de abordare completă a fenomenelor de
implicatură cantitativă, care reglează totodată problema presupoziţiilor, a anula-
bilităţii şi a proiecţiei lor. Vom prezenta acum o modalitate de abordare de aceeaşi
orientare, care vizează simplificarea şi sistematizarea numărului şi funcţiei
maximelor convenţionale. Principalii săi reprezentanţi sînt Horn şi Levinson.
250 CAPITOLUL 9

4. DE LA MAXIME LA PRINCIPII
Am văzut în paragraful precedent că maximele conversaţionale utilizate în
calculul implicaturilor conversaţionale generalizate se limitau la maximele de
cantitate, a căror presupusă respectare dă naştere la implicaturi cantitative gene­
ralizate. Incepînd cu lucrările lui Gazdar, un anumit număr de pragmaticieni
au căutat fie să reducă numărul maximelor conversaţionale, fie să le explice
pornind de la principii comunicaţionale mai generale. Vom face un rezumat rapid
a două orientări de acest tip: cele ale lui Horn şi Levinson.
NB: Pentru a fi complet, tabelul ar trebui să includă lucrările lui Sperber şi Wilson
asupra pertinenţei (cf. Sperber şi Wilson 1986 şi 1989). De fapt, vom trata în alte capitole
teoria pertinenţei şi, mai ales, transformarea principiului cooperării şi a maximelor conver­
saţionale într-un singur principiu fundamental al comunicării verbale, principiul perti­
nenţei. Cf. supra cap. 2, 3, 4, 6 şii infra cap. 15. Vom găsi în Carston (1990) o prezentare
completă a acestor cercetări ca şi o confirmare a lor în cadrul teoriei pertinenţei.

4.1. P R I N C I P I U L - Q ŞI PREMCIPIUL-R

Horn (1984-1988) a propus gruparea maximelor conversaţionale în două prin­


cipii antinomice: un principiu bazat pe locutor, principiul R sau principiul de
minimalizare a formelor lingvistice (corespunzător unui principiu al minimului
efort), pe de o parte, şi un principiu bazat pe interlocutor, principiul Q sau
principiul de maximalizare a conţinutului informativ (corespunzător maximelor
de cantitate ale lui Grice), pe de altă parte.
NB; Simbolurile R şi Q desemnează, respectiv, maxima de Relaţie (sau de pertinenţă)
şi maxima de Cantitatate a lui Grice.

Horn (1988) rezumă aceste două principii în felul următor:


Principiul-Q Principiul-R

Faceţi în aşa fel încît contribuţia d-voastră să Faceţi astfel încît contribuţia d-voastră să fie
fie suficientă; spuneţi atît cît puteţi (dat fiind R) necesară; nu spuneţi mai mult decît trebuie (dat
fiind Q)
Principiu de legătură inferioară, inducînd im­ Principiu de legătură superioară, inducînd im­
plicaturi legate în sus plicaturi legate în jos

Grupează maxima de cantitate a lui Grice Grupează maxima de relaţie a lui Grice („fiţi
(„fiţi informativ") şi submaximele de moda­ pertinent"), a Ii-a maximă de cantitate („nu
litate „evitaţi ambiguităţile" şi „evitaţi necla­ daţi mai multă informaţie decît se cere") şi sub-
rităţile" maxima de modalitate „evitaţi prolixitatea"

Exemplu tip: implicaturile scalare Exemplu tip: actele de limbaj indirecte

Figura 5
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 251

Printre factorii care determină relaţia de forţă dintre principiul-R şi principiul-Q, pe de


o parte, şi inferenţele care decurg din acestea, vom nota faptul de a putea dispune de o scară
cantitativă care tinde să întărească schemele inferenţiale guvernate de principiul-Q, sau de stereo­
tipii particulare care întăresc inferenţele guvernate de principiul-R (cf. § 4.2.)

4.2. PRINCIPIUL-I ŞI P R I N C I P I U L - Q

O dezvoltare paralelă a maximelor lui Grice este datorată lui Levinson (cf. Atlas şi
Levinson 1981 şi Levinson 1987): punctul său de plecare constă în observarea con­
flictului dintre două tipuri de implicaturi: implicaturile cantitative (scalare sau
clauzale), sau implicaturile-Q, şi implicaturile informative, sau implicaturile-I.
Am văzut în paragraful 3 că implicaturile-Q presupun că locutorul a dat infor­
maţia cea mai puternică. Or, se pare că există un mare număr de situaţii în care
implicatura cantitativă este declanşată pe baza faptului că locutorul a dat in­
formaţia cea mai slabă. Mai exact, Levinson (1987, 65) defineşte implicaturile-I
în modul următor:
Implicaturi-I
Fie o formă slabă/şi o formă forte F aparţinînd aceluiaşi domeniu semantic, astfel încît
A(F) implică A (f). Dacă, locutorul afirmă Aff), atunci el implicitează propoziţia mai
puternică A(F), cu condiţia ca ea să fie compatibilă cu ceea ce este considerat adevărat adică
cu ceea ce aparţine fondului comun al conversaţiei.
Exemplele de implicaturi-I sînt următoarele (frazele-a descriu declanşatorii, iar frazele-b, -c etc,
implicaturile-I):

(45) întărirea conjuncţiilor (conjunction buttressing) (Atlas şi Levinson 1987)


a. Max răsuci cheia şi motorul demară.
b. Max răsuci cheia şi după aceea motorul demară.
c. Max răsuci cheia şi din această cauză motorul demară.
d. Max răsuci cheia pentru ca motorul să demareze.

(46) Inferenţă invitată (Geiss şi Zwicky 1971)


a. Dacă tunzi peluza, îţi voi da 50 de franci.
b. Dacă şi numai dacă tunzi peluza, îţi voi da 50 de franci.
(47) Pontaj inferenţial (Clark şi Haviland 1977)
a. Max despacheta alimentele. Berea era caldă.
b. Berea face parte din alimente.
(48) . Structură de apartenenţă categorială (Sacks 1972)
a. Bebeluşul ţipă: mama îl luă în braţe.
b. Mama este mama bebeluşului.
(49) Inferenţă dirijată de un stereotip (Atlas şi Levinson 1981)
a. Ion îl salută pe profesor şi apoi zîmbi.
b. Ion îl salută pe profesorul-bărbat şi apoi îi zîmbi.
252 CAPITOLUL 9

(50) Conferinţă preferată (Levmson 1987)


a. Ion intră şi se aşeză.
b. Ion intră şi Ion se aşeză.
In (49), stereotipul asociat lui profesor este că acest substantiv desemnează o persoană de sex
masculin (pentru motive mai degrabă lingvistice decît sociologice). In (50), interpretarea prefe­
renţială este cea care asigură o relaţie de coreferinţă între Ion şi el. Interpretarea noncoreferenţială
este cu siguranţă întotdeauna posibilă, dar rămîne cazul marcat. Cînd se spune că (49 b) şi (50
b), sau că (45 b-d), (46 b), (47 b), (48 b) sînt implicaturi-I, vrea să se spună că aceste inferenţe sînt
automat autorizate, în afară de cazul dacă sînt contradictorii cu ceea ce se ştie despre lume.

Pentru a explica implicaturile-I, care sînt în conflict potenţial cu implicaturile-


Q, este necesar să se dispună de un principiu, pincipiul-I, care autorizează
îmbogăţirea informativă provocată de implicaturile-I. Mecanismul propus de
Levinson este următorul (cf. Atlas şi Levinson 1981, Levinson 1987, 66):
Maxima de relativitate
(i) Nu încercaţi să spuneţi lucruri nediscutabile.
(ii) înţelegeţi ceea ce se spune ca un lucru consistent cu lucruri nediscutabile.
Convenţia de nondiscutabilitate
(i) Faptul că unii referenţi şi unele situaţii au proprietăţi stereotipe nu este discutabil,
(ii) Existenţa sau realitatea faptului despre care vorbeşte o frază (is about) nu e discutabila.

Principiul informativităţii
Cea mai bună interpretare a unui enunţ este interpretarea cea mai informativă consistentă
cu ceea ce nu este discutabil.

Implicaturile-I şi implicaturile-Q sînt incompatibile între ele: Implicaturile-Q


ne permit să conchidem că locutorul a dat informaţia cea mai puternică, în timp
ce implicaturile-I cer să se extragă mai mult decît ceea ce se spune prin enunţ.
Acest conflict este şi el la originea principiilor-Q şi -R ale lui Horn, întrucît
principiul-Q explică implicaturile scalare şi clauzale, iar principiul-R interpre­
tările asociate aşteptărilor stereotipe. Aceasta este raţiunea pentru care Levinson
(1987, 67-8) opune cele două principii-Q şi -I, pe care le reformulează în felul
următor:
Principiul-Q
1. Maxima locutorului
„Faceţi în aşa fel încît contribuţia dumneavoastră să fie tot atît de informativă pe cît o
cer scopurile schimbului conversaţional". Mai exact: nu faceţi o afirmaţie care este mai
slabă din punct de vedere informativ decît ceea ce vă permite cunoaşterea dumneavoastră
despre lume, aceasta dacă o afirmaţie mai puternică nu contrazice principiul-I.

2. Corolarul interlocutorului
„înţelegeţi că locutorul a făcut afirmaţia cea mai consistentă cu ceea ce ştie el"
IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE 253

Principiul-I
1. Maxima locutorului: maxima de miminalizare
„Spuneţi numai atît cît este necesar", adică produceţi secvenţa lingvistică minimală sufi­
cientă pentru a vă realiza scopurile comunicaţionale.
2. Corolarul interlocutorului: regula de îmbogăţire
„Amplificaţi conţinutul informaţional al enunţului locutorului, găsind o interpertare mai
specifică, pînă ce consideraţi că aţi ajuns la intenţia informativă a locutorului."

Punctul principal este legat de maxima de minimalizare: această maximă arată


că se poate semnifica mai mult spunînd puţin. Ea trebuie însă să fie contra­
balansată de o regulă de interpretare ce corespunde unei maxime de maxi-
malizare inferenţială care cere să se infereze cît mai mult cu putinţă.
Trebuie, de asemenea, să notăm că punctul central al acestor două prin­
cipii este noţiunea de nondiscutabilitate. Pentru ca o inferenţă să fie permisă,
trebuie ca implicatura care decurge din ea să fie compatibilă cu ceea ce constituie
fondul comun al conversaţiei, deci ca ea să fie nondiscutabilă. In acest mod
propune Levinson să se rezolve ruptura dintre inferenţele-Q şi inferenţele-I.
Rezolvarea conflictului dintre implicaturile-Q şi impicaturile-I
Cînd există un adevărat conflict, implicaturile-Q o iau înaintea implicaturilor-I, cu ex­
cepţia cazului cînd implicaturile-Q sînt inconsistente cu ceea ce e considerat adevărat.

Cu alte cuvinte, în caz de conflict, Q are cîştig de cauză în faţa lui I.


Trebuie să observăm cu toate acestea că elementele de la originea acestor
două tipuri de implicaturi nu sînt identice. Implicaturile-I induc interpretări
stereotipe şi sînt, în principal, asociate unor termeni nemarcaţi. Cît despre
implicaturile-Q, ele sînt puternic determinate de caracterul marcat al elementelor
care le declanşează. Mai degrabă decît calificarea drept implicaturi-Q, Levinson
propune calificarea acestor implicaturi ca implicaturi-Q/M, deoarece folosirea
maximei de cantitate este direct tributară submaximelor de modalitate „fiţi
scurt" şi „evitaţi prolixitatea". Problema conflictului dintre implicaturi se poate
reformula în felul următor:
Rezolvară conflictului (2)
(i) Adevăratele implicaturi-Q au un avantaj asupra implicaturilor-I,
(ii) In celelalte cazuri, implicaturile-I induc interpretări stereotipe specifice.
(iii) Dacă există două sau mai multe expresii coextensive în semnificaţiile lor, una marcată
în formă şi cealaltă nemarcată, forma nemarcată comunică o implicatură-I, iar forma
marcată implicitează-Q/M nonaplicabilitatea implicaturii-I pertinente.

Astfel, dacă (51 a) implicitează-I (51 b) (aceasta este forma nemarcată), (51 c)
implicitează-Q/M (51 d), adică nonaplicabilitatea lui (51b). In consecinţă, vom
254 CAPITOLUL 9

înţelege atunci de ce implicaturile-I au ca reprezentanţi tipici actele de limbaj


indirecte, aşa cum prevedea principiul-R al lui Horn:
(51) a. Ion a putut să rezolve problema.
b. Ion a rezolvat problema.
c. Ion putea să rezolve problema.
d. E posibil ca Ion să nu fi rezolvat problema.
10. SCĂRI ARGUMENTATIVE
ŞI FENOMENE SCALARE

1. LIMBAJ ŞI SCALARITATE
Un mare număr de fenomene semantice şi pragmatice au fost descrise pe baza pro­
prietăţilor lor scalare. Prin definiţie, se spune despre un fenomen, lingvistic sau
de alt fel, că are o proprietate scalară dacă în descrierea sa intervine cel puţin o
corelaţie şi dacă între cele două există o relaţie implicativă. Ansamblul corela­
telor constituie ceea ce se numeşte o scară în interiorul căreia între termeni inter­
vine o relaţie de ordine. Vom da două exemple clasice de fenomene scalare: ter­
menii complementari şi antonimi pe de-o parte, şi cuantificatorii pe de altă parte.

1.1. TERMENI COMPLEMENTARI ŞI A N T O N I M I

Să luăm un exemplu lingvistic pentru a ilustra diferenţa dintre noţiunile scalare


şi noţiunile nonscalare. Vom admite că într-o civilizaţie în care căsătoria se opune
celibatului, a afirma despre un individ adult că nu este căsătorit implică ideea
că este celibatar, ceea ce se poate rezuma cu ajutorul postulatului de sens dat
în (1):
(1) Vx (necăsătorit (x) —> celibatar (x))
pentru orice x, dacă x nu este căsătorit, atunci x este celibatar.
In paralel, se va admite că dacă x este căsătorit, acest fapt implică ideea că x nu
este celibatar, aşa cum explicitează postulatul de sens (2):
(2) Vx (căsătorit (x) —» noncelibatar (x))
pentru orice x, dacă x este căsătorit, atunci x nu este celibatar.

NB: Vom admite aici că opoziţia lexicale pertinentă este internă ansamblului constituit
de unităţile lexicale {căsătorit, celibatar}. In realitate, ar trebui să luăm în considerare
ansamblul lexical următor: {căsătorit, celibatar, văduv, divorţat}. In acest caz, sistemul
de opoziţie lexicală este mai sofisticat, după cum arată exemplele următoare:
(3) a. Max nu e căsătorit, e văduv,
b. Max nu e căsătorit, e divorţat.
Să examinăm acum un caz în care nu este posibil în mod aprioric să defi­
nim cele două postulate de sens date în (4), ci numai în (4 a). In (5), într-adevăr,
256 CAPITOLUL 10

numai implicaţia (6 a) este validă, implicaţia (6 b) nefiind, căci P şi Q indică


fiecare un predicat cu un loc:
(4) a. Vx (P(x) -> non-Q(x))
b. Vx (non-P(x) -> Q(x))
(5) a. Mathilda May e frumoasă.
b. Mathilda May nu e frumoasă.
(6) a. Mathilda May e frumoasă —» Mathilda May nu e urîtă.
b. Mathilda May nu e frumoasă A Mathilda May e urîtă.

Motivul imposibilităţii de a implica nu frumoasă în urîtă ţine de faptul că adjecti­


vele frumos şi urît nu sînt termeni complementari, aşa cum sînt căsătorit şi
celibatar, ci termeni antonimi, a căror caracteristică principală este de a defini
cei doi poli ai unei scări. Desigur, prin litotă putem interpreta nu frumoasă ca
fiind urîtă, dar această interpretare poate foarte bine să fie concurată de o inter­
pretare alternativă, ca în (7):
(7) Mathilda May nu e frumoasă, ci o oarecare.

NB: Vom reveni mai departe asupra faptului că interpretările negative ilustrează com­
portamente ale negaţiei diferite de cele ale interpretărilor pozitive, ca în (8):

(8) Mathilda May nu e frumoasă, ci foarte frumoasă.

1.2. CUANTIFICATORI
Domeniul adjectivelor antonime nu este singurul potrivit pentru ilustrarea faptelor
de scalaritate. Să luăm un alt caz, la fel de clasic, cel al cuantificatorilor. Să ne
reamintim că într-o limbă naturală ca franceza, un cuantificator este un cuvînt
{chaque, le, un etc.) fiecare, -l, un) sau o locuţiune {laplupart des, une kyrielle de, une
flopee de, un tas de etc.) {cea mai mare parte a, o droaie de, o puzderie de, o grămadă de
etc), aparţinînd unor categorii sintactice variabile (determinant pentru tous, chaque,
quelques, aucun etc. {toţi, fiecare, cîţiva, nici unul tic), adverb pentru beaucoup, trop,
peu, unpeu etc. {mult,prea mult,puţin, unpic etc), ce exprimă cantitatea atribuită
acelor TVpe care îi determină. Aceste expresii cantitative au proprietatea de a defini
scări cantitative. De exemplu, scara cantitativă pozitivă (nonexhaustivă) va conţine
un, unpeu, quelques, beaucoup, tous {un, unpic, cîţiva/cîteva, mult, toţi). Existenţa
scărilor cantitative asociate cuantificatorilor are drept consecinţă două fapte prag­
matice care se află în contradicţie cu două predicţii logice.

1.2.1. Cuantificatori logici şi cuantificatori lingvistici


Prima consecinţă este o divergenţă între proprietăţile semantice ale cuanti­
ficatorilor dintr-o limbă naturală şi cuantificatorii logicii predicatelor, aşa cum
este cuantificatorul universal \/x(pentru orice x) şi cuantificatorul existenţial
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 257

3x(existâ cel puţin un x). într-adevăr, toţi termenii x nu înseamnă întotdeauna Vx,
la fel cum un x nu are întotdeauna semnificaţia logică 3x, aşa cum o arată exem­
plele următoare:
(9) a. Tous Ies garcons, sauf Paul, peuvent aller se baigner.
[Toţi băieţii, în afară de Paul, se pot duce la scăldat].
b. Un homme est un homme.
[Un bărbat e un bărbat].

In (9 a), interpretarea pe care trebuie să o dăm sintagmei toţi băieţii nu e cea logică. Aceasta implică
într-adevăr ideea că orice element al mulţimii băieţilor al căror număr cardinal este n satisface
fără excepţie proprietatea de „a putea să se ducă la scăldat." In limba franceză tous Ies x sont P
[toţi termenii x sînt P] nu semnifică în mod necesar că orice element al ansamblului termenilor
x are, fără excepţie, proprietatea P: coocurenţa lui tous [toţi] cu sauf[în afară de] arată că numărul
cardinal al mulţimii termenilor x care posedă proprietatea P se poate interpreta ca avînd sem­
nificaţia „mai mic decît n". Tot aşa, un homme din (9 b) nu semnifică „există cel puţin un x astfel
încît x este un bărbat": în limba franceză, un homme în un homme est un homme [un bărbat e un
bărbat] implicitează tous Ies hommes, [toţi bărbaţii].

1.2.2. Semnificaţia logică şi lingvistică a cuantificatorilor


A doua consecinţă a divergenţei dintre semnificaţia lingvistică şi semnificaţia
logică a cuantificatorilor este legată de înlănţuirile pe care le produc aceştia, şi
deci, afortiori, de proprietăţile lor argumentative aparent contradictorii cu
proprietăţile lor logice:
(10) a. Max n-a citit toate romanele lui Balzac.
b. Max a citit cîteva romane de Balzac.

Intuiţia, asociată unor repere cantitative, este următoarea: dacă interlocutorul


îl întreabă pe locutor dacă Max este un bun cunoscător al lui Balzac şi va putea
să-i dea informaţii despre o lucrare din Comedia umană, răspunsul (10 a) va fi
mai favorabil pentru Max decît răspunsul (10 b). într-adevăr, dacă spunem despre
cineva că n-a citit toate romanele lui Balzac, ne putem aştepta ca acesta să fi citit
multe, ba chiar aproape pe toate. In schimb, dacă spunem că a citit cîteva romane
de Balzac, vom înţelege prin cîteva romane doar cîteva romane. Cu alte cuvinte,
cîteva ar fi pe scara cantitativă a cărţilor lui Balzac citite de Max, inferior faţă
de nu toate, aşa cum este reprezentat pe scara cantitativă următoare:
258 CAPITOLUL 10

Această intuiţie semantică este contestată de Ducrot (cf. Ducrot 1980 c,


7-11): pentru el, (10 a) este orientat către o concluzie negativă de tipul Max connaît
mal Balzac, Max îl cunoaşte puţin pe Balzac, şi numai (10 b) are o orientare argu­
mentativă pozitivă, pentru o concluzie de tipul Max connaît Balzac, Max îl cunoaşte
pe Balzac. Orientarea argumentativă respectivă a acestor două enunţuri se poate
verifica, pe de-o parte, cu ajutorul înlănţuirilor cu concluziile posibile (cf. (11) şi (12),
iar pe de altă parte, cu ajutorul înlănţuirilor cu meme [chiar, ba chiar], care intro­
duce un argument mai puternic, de aceeaşi orientare argumentativă (cf. (13) şi (14)):
(11) a. Max ne pourra pas te donner le renseignement que tu cherches: ii
n'a pas Iu tous Ies romans de Balzac.
[Max nu-ţi va putea da informaţia pe care o cauţi: n-a citit toate
romanele lui Balzac]
b. ?? Max pourra te donner le renseignement que tu cherches: ii n'a
pas iu tous ies romans de Balzac.
[?? Max îţi va putea da informaţia pe care o cauţi: n-a citit toate
romanele lui Balzac]
(12) a. Max pourra te donner le renseignement que tu cherches: ii a Iu
quelques romans de Balzac.
[Max îţi va putea da informaţia pe care o cauţi: a citit cîteva romane
de Balzac]
b. ?? Max ne pourra pas te donner le renseignement que tu cherches:
ii a Iu quelques romans de Balzac.
[?? Max nu-ţi va putea da informaţia pe care o cauţi: a citit cîteva
romane de Balzac]
(13) a. Max n'a pas Iu tous Ies romans de Balzac, ii n'en a meme Iu aucun.
[Max n-a citit toate romanele lui Balzac, ba chiar n-a citit nici unul.]
b. ?? Max n'a pas Iu tous Ies romans de Balzac, ii Ies a meme presque
tous lus.
[?? Max n-a citit toate romanele lui Balzac, ba chiar le-a citit aproape
pe toate.]
(14) a. Max a Iu quelques romans de Balzac, et meme tous.
[Max a citit cîteva romane de Balzac, ba chiar pe toate.]
b. ?? Max a Iu quelques romans de Balzac, et meme aucun.
[?? Max a citit cîteva romane de Balzac, ba chiar nici unul.]
A

In acest capitol vom examina problema scalarităţii în limbile naturale din-


tr-un punct de vedere pragmatic şi vom aborda problemele pe care le pun scările
argumentative şi predicatele scalare din punctul de vedere al teoriei argumentării.

2. SCĂRILE ARGUMENTATIVE
Teoria scărilor argumentative a fost formulată într-o primă versiune în Ducrot
(1973, cap. 13), şi a fost pe urmă reluată în Ducrot (1980 c). Ea corespunde primei
încercări de formulare explicită a teoriei argumentării, pe care am calificat-o drept
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 259

argumentativism slab. Nu vom trata aici despre argumentativismul forte, dez­


voltat în capitolul 11, care corespunde versiunii topice a teoriei argumentării.
In acest paragraf, vom aborda noţiunile de bază ale teoriei scărilor argumenta­
tive, problema negaţiei şi rolul legilor discursive în prelucrarea fenomenelor
scalare.

2.1. NOŢIUNILE ARGUMENTATIVE DE BAZĂ: CLASĂ, SCARĂ ŞI FORŢĂ ARGUMENTATIVE


2.1.1. Clasă argumentativă
Vom spune că două enunţuri p şi p' aparţin aceleiaşi clase argumentative de­
terminate de un enunţ r dacă locutorul le consideră pe p şi pe p' ca argumente
în favoarea lui r (Ducrot 1980 c, 17). Noţiunea de clasă argumentativă este deci
relativă la noţiunea de concluzie, pe de-o parte, şi la cea de locutor, pe de altă
parte: dacă două enunţuri sau mai multe aparţin aceleiaşi clase argumentative,
înseamnă că ele permit să servească aceleiaşi concluzii şi că reprezintă opţiunea
aceluiaşi locutor.

2.1.2. Forţă argumentativă


Argumentele care aparţin aceleiaşi clase argumentative sînt într-o relaţie de
ordine: unele argumente sînt mai puternice, altele sînt mai slabe. Să privim două
enunţurip şip', care aparţin aceleiaşi clase argumentative. Vom spune czp' este
prezentat de locutor ca un argument mai puternic decît p, dacă concluzia lui p
la r implică concluzia lui p' la r, inversul nefiind adevărat (Ducrot 1980 c,18).

2.1.3. Scară argumentativă


Cînd o relaţie de ordine sau de forţă intervine în interiorul unei clase argumen­
tative, vom spune că argumentele aparţin aceleiaşi scări argumentative (Ducrot
1980 c, 18). O scară argumentativă este deci o clasă argumentativă orientată. Vom
reprezenta o scară argumentativă determinată atît de concluzia r cît şi de argu­
mentele p şi p' care satisfac definiţia forţei argumentative în felul următor:

Figura 2

Pentru a ilustra mai concret aceste noţiuni, vom discuta cazul conectorilor
argumentativi meme [chiar] şi mais [dar, ci].
260 CAPITOLUL 10

Reamintim că un conector este o marcă lingvistică ce leagă două acte de limbaj în interio­
rul aceleiaşi enunţări. Vom spune despre un conector că este argumentativ dacă leagă două acte
argumentative şi că un act argumentativ constă în enunţarea unui enunţ cu funcţie de argument.

2.1.4. Exemplele conectorilor meme şi mais


Meme [chiar]
Pentru Ducrot, relaţia de forţă argumentativă este indicată convenţional de
conectorul argumentativ meme [chiar]. Intr-o secvenţă/» et meme q [p şi chiar q],
pşiq aparţin aceleiaşi scări argumentative, dar din punct de vedere argumentativ
q este mai puternic decît p, aşa cum arată figura 3:
r

Figura 3

Această relaţie de ordine poate să fie ilustrată prin următoarea paradigmă de exemple:
(15) a. Pierre a une these de troisieme cycle, et meme une these d'Etat.
[Petru are o teză de ciclul al treilea, şi chiar o teză de stat.]
b. ?? Pierre a une these d'Etat, et meme une these de troisieme cycle.
[Petru are o teză de stat, şi chiar o teză de ciclul al treilea.]
Admitem aici că ordinea valorilor instituţionale este (teză de ciclul al treilea < teză de stat). Faptul
că aceste două informaţii se pot conecta prin meme [chiar], presupune că enunţurile Pierre a une
these d'Etat, [Petru are o teză de stat] şi Pierre a une these de troisieme cycle [Petru are o teză de
ciclul al treilea] aparţin aceleiaşi clase argumentative. Dacă meme q [chiar q] (a avea o teză de stat)
este mai tare din punct de vedere argumentativ decîtp (a avea o teză de ciclul al treilea), aceasta
presupune că r poate să fie mai bine susţinut de q decît Aep.

Vom observa că un conector apropiat de meme [chiar], care este surtout


[mai ales], nu impune acest tip de condiţii de întrebuinţare: vom nota diferenţa
din planul subînţelesurilor (implicaturi) dintre următoarele două enunţuri:
(16) a. En France, Ies femmes sont belles, surtout â Paris.
[In Franţa, femeile sînt frumoase, mai ales la Paris.]
b. En France, Ies femmes sont belles, meme â Paris.
[In Franţa, femeile sînt frumoase, chiar şi la Paris.]
Subînţelesul lui (16 a) este că femeile sînt mai frumoase la Paris decît în altă parte a Franţei, în
timp ce subînţelesul lui (16 b) este că nu ne-am aştepta ca femeile să fie frumoase la Paris.
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 261

NB: Comentariul întrebuinţării lui meme [chiar] de mai sus nu face să intervină pro­
prietăţile sale argumentative, ci cele semantice (cf. supra cap. 9 § 2.2.1.). Vom discuta mai
departe cazul lui meme şi diferitele modalităţi de a-i explica semnificaţia.
Un ultim exemplu, extras dintr-o reclamă pentru tricourile Kooka'i ne permite să arătăm exact
diferenţa dintre surtout [mai ales] şi meme [chiar].
(17) En face de la photographie d'une jeune adolescente au tee-shirt
decollete:
a. L'ete sera chaud, surtout pour Ies garcons.
b. L'ete sera chaud, meme pour Ies garcons.
[In faţa fotografiei unui tinere adolescente îmbrăcată cu un tricou
decoltat:
a. Vara va fi caldă, mai ales pentru băieţi.
b. ? Vara va fi caldă, chiar şi pentru băieţi.]

Metis {dar, însă, ci)


Conectorul argumentativ mais ilustrează relaţia de forţă argumentativă şi o
noţiune nouă, cea de contradicţie argumentativă. Relaţia aceasta presupune
că dacă un argument p apaţine unei clase argumentative determinate printr-o
concluzie r, există un argument p' aparţinînd unei clase argumentative deter­
minate prin concluzia opusă non-r. Cînd două enunţurip şip' aparţin aceleiaşi
clase argumentative, vom spune că sînt coorientate sau că au aceeaşi orientare
argumentativă. In schimb, cînd/? şip' aparţin unor clase argumentative opuse,
vom spune că sînt antiorientate sau că au o orientare argumentativă opusă. Vom
reprezenta relaţia de contradicţie argumentativă în felul următor:

non r

Figura 4

Mais are o proprietate argumentativă surprinzătoare, aceea de a combina


relaţia de forţă argumentativă şi relaţia de contradicţie argumentativă. In acest
sens, cînd există o relaţie de forţă argumentativă între două argumente, aceasta
nu implică în mod necesar faptul că argumentele aparţin aceleiaşi scări argumen­
tative. Pentru a explicita aceste două proprietăţi argumentative, vom examina
următoarele exemple:
(18) a. A ta place, je ne confierais pas ce travail â Max: ii est competent, mais
brouillon.
[In locul tău, n-aş încredinţa treaba asta lui Max: e competent, dar
un încurcă-lume.]
262 CAPITOLUL 10

b. ?? A ta place, je ne confierais pas ce travail â Max: ii est brouillon,


mais competent.
[In locul tău, n-aş încredinţa treaba asta lui Max: e un încurcă-lume,
dar competent.]
(19) a. ?? A ta place, je ne confierais pas ce travail â Max: ii est competent,
mais brouillon.
[In locul tău, aş încredinţa treaba asta lui Max: e competent dar un
încurcă-lume.]
b. A ta place, je confierais ce travail â Max: ii est brouillon, mais
competent.
[In locul tău, aş încredinţa treaba asta lui Max: e un încurcă-lume,
dar competent.]
Vom admite că. a fi competent apaţine clasei argumentative determinate de concluzia In locul tău,
aş încredinţa treaba asta lui Max, şi ci a fi un încurcă-lume aparţine clasei argumentative deter­
minate de concluzia inversă. Se vede că relaţia de ordine sau de forţă argumentativâ nu poate exista
apriori: în (18 a), argumentul Max este un încurcă-lume este mai tare decît argumentul Max este
competent, în timp ce în (19 b) situaţia este inversă. In plus, se vede că, pentru ca enunţul să fie
bine format din punct de vedere argumentativ, este necesar să existe o compatibilitate între
concluzie şi clasa argumentativâ a argumentului introdus prin mais. Putem astfel reprezenta
structura semantică a lui mais prin următorul careu argumentativ (cf. Moeschler 1989 â, 57):

Pentru a explica respectiv pe (18 a) şi pe (19 b), această schemă primeşte următoarele valori:
SCARI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 263

2.2. NEGAŢIA ŞI LEGILE DISCURSIVE

Tratarea argumentativă a negaţiei aduce lămuriri din mai multe puncte de vedere,
căci pe de o parte pune în lumină comportamentul negaţiei din limbă în raport
cu scările argumentative, iar pe de altă parte implică recursul la un anumit număr
de legi discursive. Pentru a evita orice ambiguitate, vom arăta de la început că
tratamentul pe care Ducrot îl propune pentru negaţie se limitează le ceea ce el
numeşte negaţia descriptiva, în opoziţie cu negaţia polemică şi cu negaţia meta-
lingvistică.
NB: Vom reaminti că negaţia, descriptivă corespunde simplei descrieri a unei stări de fapt
negativ, în timp ce negaţiile polemice şi metalingvistice se opun unor enunţări şi constituie
acte, fie de rectificare, fie de respingere. Trimitem la Moeschler (1982, 1991 şi 1992) pentru
o analiză a celor trei tipuri de negaţii, la Ducrot (1984, cap. 8), iar în lucrarea de faţă, la
cap. 12, § 1.2.4. pentru a descriere polifonică a negaţiei, şi la Ducrot (1972), pentru o primă
descriere pragmatică a negaţiei.
Pentru a descrie proprietăţile argumentative ale negaţiei, trebuie să facem apel la un
anumit număr de legi discursive: legea negaţiei, legea inversiunii, legea insuficienţei,
legea reducţiei şi legea exhaustivităţii. Aceste legi ale discursului aparţin componentei
retorice, aşa cum este descrisă în Introducere, § 3.2. şi în cap. 7, § 3.1.

2.2.1. Legea negaţiei


Această primă lege se referă la un fapt argumentativ intuitiv, care nu are un
corespondent logic. Ea stipulează într-adevăr că dacă un argument p aparţine
clasei argumentative determinate de concluzia r, negaţia sa non-p va fi considerată
ca un argument pentru concluzia non-r.
De exemplu, dacă acceptăm argumentaţia dată în (20), va trebui să acceptăm a fortion
argumentaţia negativă (21):
(20) Max est intelligent: ii a passe son bac.
[Max este deştept: şi-a luat bacalaureatul.]
(21) Max n'est pas intelligent: ii n-a pas passe son bac.
[Max nu este deştept: nu şi-a luat bacalaureatul.]
NB: Vom observa că relaţia argumentativă care există între un argument şi concluzia sa
se comportă, din acest punct de vedere, într-un mod diferit de implicaţia materială a logicii
clasice. Se ştie într-adevăr că dacă p implică q, din aceasta nu decurge că non-p implică
non-q. Cel mult putem pune între p implică q şi non-q implică non-p echivalenţa logică
(22) (echivalenţă numită contrapoziţie):
(22) (p —> q) <-> (non-q —> non-p)

2.2.2. Legea inversiunii argumentative


Legea inversiunii argumentative este o explicitare a legii negaţiei care ţine seama
de proprietăţile argumentelor aparţinînd unei scări argumentative. Această lege
264 CAPITOLUL 10

stipulează că scara enunţurilor negative este inversul scării enunţurilor pozitive.


Deci, dacăp' este mai tare decît p, pe scara argumentativă determinată de con­
cluzia r, legea inversiunii argumentative prezice că scara negativă face din non-
p un argument mai tare decît nonp' pentru concluzia non-r, ceea ce este repre­
zentat în figura 8:

De exemplu, dacă admitem că a avea doctoratul de stat este un argument superior celui
de a avea ciclul al treilea, vom admite pentru o concluzie r particulară că pentru a apăra concluzia
opusă, cel care se impune în ordinea argumentelor este inversul:
(23) a. Max are ciclul al treilea şi chiar doctoratul de stat.
b. Max nu are doctoratul de stat, nici măcar ciclul al treilea.
(24) a. ?? Max are doctoratul de stat, şi chiar ciclul al treilea.
b. ?? Max nu are ciclul al treilea, nici măcar doctoratul de stat.
Vom observa că legea inversiunii nu explică decît comportamentul negaţiei descriptive,
căci întrebuinţările matalingvistice ale negaţiei nu sînt explicate: negaţia are aici, într-adevăr, o
întrebuinţare ameliorantă şi nu atenuantă (cf. legea reducţiei)
(25) Max n'est pas satisfait de sa nouvelle voiture, ii en est enthousiaste.
[Max nu e satisfăcut de noua sa maşină, e entuziasmat.]

2.2.3. Legea insuficienţei


Legea insuficienţei arată că dacă un enunţ p aparţine clasei argumentative de­
terminate de r dar este un argument slab pentru r, atunci, în anumite împrejurări,
p poate să fie un argument pentru non-r. Cu alte cuvinte, „afirmarea unei cantităţi
care este considerată slabă echivalează cu afirmarea insuficienţei acestei cantităţi."
(Ducrot 1980 c, 30). Să presupunem că locutorul încearcă să-şi convingă interlo­
cutorul că biletul de teatru este ieftin. El poate folosi fie un enunţ pozitiv, fie
unul negativ:
(26) a. Tu ne te ruineras pas: la place coute 50 francs.
[Nu te vei ruina: biletul costă 50 de franci.]
b. Tu ne te ruineras pas: la place ne coute pas 50 francs.
[Nu te vei ruina: biletul nu costă 50 de franci.]
Recursul la legea insuficienţei este necesar aici ca să explicăm întrebuinţarea argumentativă din
biletul costa 50 de franci. Dacă n-ar interveni legea insuficienţei, n-am putea explica relaţia argu-
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 265

mentativă dată în (26 a): clasa argumentativă a argumentului pozitiv este într-adevăr determinată
de concluzia te vei ruina, după cum arată scările argumentative din figura 9:

2.2.4. Legea reducţiei


Legea reducţiei explicitează ideea că negaţia lingvistică descriptivă semnifică „mai
puţin decît" (Ducrot 1980 c, 31). Această lege arată că enunţurile (27) semnifică
(28) şi nu (29):
(27) a. îl ne fait pas froid.
[Nu e frig.]
b. II n'y avait pas beaucoup d'amis a la reunion.
[Nu erau mulţi prieteni la reuniune.
(28) a. II fait tiede (ou chaud).
[E călduţ (sau cald).]
b. Peu d'amis sont venus.
[Puţini prieteni au venit.]
(29) a. îl fait plus que froid.
[E mai mult decît frig.]
b. Aucun ami n'est venu â la reunion.
[Nici un prieten n-a venit la reuniune.]
Formularea explicită a legii reducţiei devine mai complexă prin faptul că trebuie
să introducem o noţiune intermediară între graduarea fizică (de exemplu de
temperatură) care nu are nici o orientare, şi scara argumentativă, care este orien­
tată. Pentru acest motiv, pentru a defini graduarea fizică orientată conform scării
argumentative corespunzătoare, Ducrot (1980 c, 32) va introduce noţiunea de
graduare omoloagă a unei scări argumentative. Fie / zona graduării obiective
analoagă scării argumentative pe care o verifică un enunţ p aparţinînd clasei
argumentative determinate de r. Legea reducţiei va spune că dacă p se verifică
în /, non-p se verifică în zona inferioară lui / şi nu în zona superioară.
Pentru a explica mai concret legea reducţiei, să luăm scara argumentativă dată în figura
10 şi graduarea fizică omoloagă dată în figura 11. Vom observa că graduările fizice corespunzătoare
enunţurilor sînt arbitrare şi nu schimbă structura regulii. Constatăm că zonele asociate enunţu­
rilor negative definesc o zonă a graduării fizice neapărat inferioară:
266 CAPITOLUL 10

Legea inversiunii preconizează că scara enunţurilor negative corespunzind scării pozitive din
figura 10 corespunde scării inverse pe care am dat-o în figura 12. Dar legea inversiunii nu permite
a pune în legătură scara argumentativă cu o graduare fizică omoloagă. Legea care va explica aceasta
va fi legea reducţiei.

2.2.5. Legea exhaustivităţii


Rămîne o ultimă problemă creată de legea reducţiei. Conform indicaţiilor din
figura 11, zona l\ a temperaturilor enunţului Nu e foarte frig, fiind inferioară
zonei / a temperaturilor E foarte frig, rezultă că /' include zonele de temperatură
Nu efrig şi Nu e răcoare. Problema de natură pragmatică este deci de a şti de ce
un locutor, pentru a comunica ideea că temperatura este agreabilă, nu se va servi
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 267

de enunţul Nu e foarte frig, ci mai degrabă de Nu efrig sau de Nu e răcoare. Soluţia


constă aici în recursul la legea exhaustivităţii (sau maxima de cantitate, la Grice
1975). Legea exhaustivităţii impune folosirea enunţului care dă cele mai multe
informaţii, deci a enunţului celui mai tare. Aşa cum figura 11 prezintă zone
omoloage de graduare fizică pentru enunţurile pozitive, legea exhaustivităţii
permite să luăm în considerare zone care corectează efectul abuziv al legii reduc­
ţiei, după cum o arată figura 13.

2.3. PEU [pc/rwj şi UNPEU [PUTINJ: PRESUPOZIŢIE ŞI SUBÎNŢELES


2.3.1. Interpretări cantitative şi modale
Opoziţia care există în limba franceză între peu [puţinj şi un peu [puţin,] a primit
tradiţional o explicaţie cantitativă: astfel, s-ar admite că în (30 a) cantitatea
descrisă este mai slabă decît cea indicată în (30 b):

Figura 13

(30) a. Q'ai bu peu de vin.]


Am băut pupirij vin [în limba română, cu accentul pe puţin ; - NT].
b. Q'ai bu un peu de vin.]
Am băut puţin 2 vin. [In limba română, fără emfază pe puţin 2 - NT].
Această interpretare are un fond de legitimitate. U n u i poliţist care te întreabă
ce ai băut înainte de a te urca la volan, e preferabil să-i răspunzi (30 a) decît
(30 b): (30 b) suportă într-adevăr o interpretare litotică (am băut mult vin), ceea
ce nu este cazul în (30 a). D a r interpretarea cantitativă se complică atunci cînd
predicatul nu are semnificaţie referenţială cantitativă, ca în (31):

(31) [Certe situation est peu genante.]


Situaţia aceasta este p\x\lnl jenantă.
fCette situation est un peu genante.]
Situaţia aceasta este puţinjenantă.
268 CAPITOLUL 10

Aici opoziţia este modală, în măsura în care vom interpreta (31 a) ca apropiat
de un enunţ negativ (această situaţie nu este jenantă), pe cînd (31 b) se află mai
aproape de interpretarea pozitivă (această situaţie este jenantă).

2.3.2. Interpretări argumentative şi presupoziţionale


Pentru a evita o delimitare netă între două puncte de vedere, Ducrot (1972, cap.
7) propune o soluţie alternativă în termeni de presupoziţie şi de scară argu-
mentativă. Pentru el, peu (puţin) şi un peu (puţin)) se opun nu în termeni
cantitativi sau modali, ci în termeni argumentativi şi presupoziţionali. Prima
observaţie care sprijină această ipoteză se bazează pe înlănţuirile pe care le
efectuează peu (puţin) şi unpeu (puţin). Vom admite într-adevăr că în (32)
înlănţuirile sînt acceptabile, pe cînd în (33), ele par bizare:
(32) a. Max pare să devină un sobru: a băut puţinx vin aseară.
b. Max pare să devină mai puţin sobru: a băut puţinî vin aseară.
(33) a. ? Max pare să devină sobru: a băut puţin2 vin aseară.
b. ? Max pare să devină mai puţin sobru: a băut puţin[ vin aseară.
Să remarcăm că şi aceste înlănţuiri pot fi explicate în cadrul abordărilor cantitative sau modale:
daca peu (puţin) indică o cantitate mică sau este apropiat de negaţie, vom înţelege de ce putem
argumenta cu peu de vin (puţin1 vin) pentru sobrietate. Astfel, dacă diferenţa n-ar fi decît canti­
tativă sau modală, modificarea lui peu (puţin^) şi a lui unpeu (puţin) spre argumentare pentru
primul şi spre diminuare pentru al doilea ar trebui să ne permită să ajungem la o echivalenţă a
orientărilor lor argumentative. Exemplele (34) şi (35) arată clar că această ipoteză nu este corectă.
(34) a. Max semble devenir sobre: ii a bu assez peu de vin hier soir.
[Max pare să devină un sobru: a băut destul de puţin^ vin aseară.]
b. Max semble devenir moins sobre: ii a bu un tout petit peu de vin
hier soir.
[Max pare să devină mai puţin sobru: a băut puţintel vin aseară.]
(35) a. ? Max pare să devină un sobru: a băut puţintel vin aseară.
b. ? Max pare să devină mai puţin sobru: a băut destul de puţin vin
aseară.

Dacă realmente diferenţa dintre peu (puţin) şi unpeu (puţin)) n-ar fi decît
cantitativă sau modală, ar trebui să ne aşteptăm ca (35) să fie la fel de acceptabil
ca şi (34). Dacă nu este aşa, înseamnă că diferenţa este în altă parte. Vom admite
deci, într-o primă etapă, CĂ peu (puţin) şi unpeu (puţin) aparţin unor categorii
semantice care nu sînt nici cantitative şi nici modale. Ducrot (1972, 200) propune
o localizare a acestei diferenţe în termeni de categorii ale poziţiei (pentru unpeu
(puţin) şi ale limitării (pentru peu (puţin)), după cum o arată scările argumen­
tative următoare:
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 269

Categoria limitării
A
Max n'a pas bu du tout
Max n-a băut deloc
Max n'a pas bu
Max n-a băut
Max a peu bu
' Max a băut puţin,
Figura 14
Dacă diferenţa nu este nici cantitativă şi nici modală, atunci cum ar putea
fi ea exprimată? Ducrot propune să se recurgă la diferenţa dintre presupoziţie şi
subînţeles. Vom spune că un conţinut q este conţinutul presupus al unui enunţ
cu conţinut p dacă, atunci cînd se interoghează sau se neagă p, q se păstrează (şi
anume nu face nici obiectul interogaţiei, şi nici pe cel al negaţiei). Vom spune
în schimb că un conţinut q este un subînţeles al unui enunţ/» dacă, enunţîndp,
locutorul lasă să se înţeleagă q, şi dacă presupune că destinatarul lui p dispune
de suficiente informaţii care să-i permită să recupereze pe q pornind de la p şi
de la o lege discursivă (cf. supra, cap. 7, § 3). Conţinutul presupus ţine deci de
domeniul componentei lingvistice, pe cînd subînţelesul, de al celei retorice.
Reamintind aceste noţiuni, ne vom servi de ele pentru a descrie pe peu [puţin^
şi pe un peu [puţin2]
(i) Fie a enunţul Pierre a bu du vin hier [Petru a băut ieri vin] şi A enunţul Pierre
a bupeu de vin hier [ Petru a băut ieri puţin x vin]. Descrierea luiyl, aşa cum este
ea propusă de Ducrot, este următoarea: A presupune ceea ce exprimă a (şi anume
Petru a băut ieri vin) şi exprimă ideea că vinul a fost băut în cantitate mică.
Descrierea aceasta este confirmată în enunţurile negative şi interogative cores­
punzătoare care presupun într-adevăr că Petru a băut ieri vin:
(36) a. Pierre n'a pas bu peu de vin hier.
[Petru n-a băut puţinx vin ieri.]
b. Est-ce que Pierre a bu peu de vin hier?
[Petru a băut puţinl vin ieri?]
(ii) Fie enunţul Pierre a bu un peu de vin [Petru a bâutpuţin2 vin], format pornind
de la a. In acest caz, B afirmă că a, limitînd cantitatea despre care este vorba la
o cantitate mică. Cu alte cuvinte, un peu (puţin^j afirmă existenţa lui a limitîndu-1
la o cantitate mică, în timp ce peu [puţin^ presupune a. Vom verifica faptul că
(37 a) şi (37 b) nu aduc nici un conţinut presupus special, aşa cum o arată înlăn­
ţuirile din (38):
270 CAPITOLUL 10

(37) a. Petru n-a băut puţin 2 vin ieri.


b. Petru a băut puţin 2 vin ieri?
(38) a. Petru n-a băut puţin 2 vin ieri, n-a băut chiar deloc.
b. Petru a băut puţin 2 vin ieri? Pentru că în general nu bea.

2.3.3. Descriere presupoziţională şi legi discursive


Descrierea pe care o propune Ducrot are anumite avantaje. In primul rînd, ea
permite explicarea anumitor efecte de sens legate de întrebuinţarea luipeu {puţin^
şi a lui unpeu {puţin^, care nu trebuie să intre în descrierea lor semantică: este
vorbain special despre efectele legii litotei, care atenuează afirmaţia cu unpeu
(puţin^) şi negaţia cu peu {puţin^j. Dacă un locutor enunţă (39 a) cînd are mulţi
bani la el, reproşul care i s-ar putea face nu este că el ar fi minţit, ci că a lăsat să se
înţeleagă o interpretare limitativă determinată de legea exhaustivităţii (cf. totuşi
contextul (39 b) care impune interpretarea litotică); tot aşa, nu există contradicţie
atunci cînd credem că o carte nu este interesantă, şi spunem în (40 a) că este peu
interessant {puţin interesantă): legea litotei explică faptul d&peu {puţin^ comunică
mai mult decît indică semnificaţia sa din limbă (cf. (40 b) compatibilitatea
înlănţuirii cu meme):
(39) a. J'ai un peu d'argent sur moi.
[Am ceva bani la mine]
b. Si j'ai un peu d'argent cet ete, j'irai en vacances en Italie.
[Dacă voi avea ceva bani la vară, îmi voi petrece vacanţa în Italia.]
(40) a. Ce livre est peu interessant.
[Cartea aceasta este puţinx interesantă.]
b. Ce livre est peu interessant, ii ne l'est meme pas du tout.
[Cartea aceasta este puţin^ interesantă, ba chiar nu este deloc]

Primul avantaj al descrierii presupoziţionale este deci de a face compatibilă


descrierea semantică a lui peu {puţin^ şi a lui un peu (puţin^ cu întrebuinţarea
legilor discursive. Dar mai există un avantaj, nu mai puţin important: explicarea
fenomenelor neclare din cadrul analizei tradiţionale. In acest sens, să comparăm
(41) şi (42). Cum se poate explica faptul că numai (41) are subînţelesul (43), şi
anume că numai peu {puţin^j poate introduce un contrast?
(41) Pierre a bu peu de vin blanc.
[Petru a băut puţinj vin alb.]
(42) Pierre a bu un peu de vin blanc.
[Petru a băut puţin 2 vin alb.]
(43) Pierre a bu du vin autre que blanc (rouge par exemple) ou d'autres boissons
alcoolisees.
[Petru a băut altfel de vin decît alb (roşu, de exemplu) sau alte băuturi alcoolice.]
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 271

Pentru a explica diferenţa aceasta, trebuie să ne întoarcem, într-o primă etapă,


la descrierea presupoziţională a lui peu (puţin^j şi a lui unpeu (puţin^. Descrierile
pentru (41) şi (42) sînt respectiv următoarele:
(41') conţinut presupus Petru a băut vin alb...
conţinut exprimat Cantitatea de vin alb băută este mică.
(42') conţinut exprimat Petru a băut o anumită cantitate (cel puţin mică)
de vin alb.

Efectul de sens (43) va fi atribuit unei legi discursive şi nu descrierii semantice.


Această lege discursivă este legea economiei determinative care „pretinde ca
fiecare determinare particulară introdusă într-un enunţ afirmativ să aibă o va­
loare informativă" (Ducrot 1972, 201). Această lege se înţelege în felul următor.
Fie A o frază şi b o expresie determinativă (în exemplele noastre, alb din puţinx
vin alb,puţin1 vin alb). Vom spune că b are o valoare informativă mA dacă una
dintre următoarele două condiţii este satisfăcută:
(a) Auditorul nu poate trage concluzia A din A - b.
(b) Locutorul nu poate garanta adevărul lui A - b.
înainte de a aplica această lege la (41) şi la (42), vom reaminti că legile discur­
sive nu privesc decît conţinutul exprimat şi niciodată pe cel presupus (conţi­
nuturile presupuse sînt condiţii de continuitate a discursului). Deci, dacă A
conţine o expresie b, care se poate extrage din A fără a altera structura frazei,
legea economiei determinative ne permite să prezicem că „întrebuinţarea lui^l
pretinde în mod obişnuit, şi deci subînţelege, sau că. A - b este nesigur, sau că
informaţia exprimată de A nu decurge din cea pe care o exprimă^ - b" (Ducrot
1972, 203).
Să luăm mai întîi cazul lui un peu \puţin%\ Conţinutul exprimat de (42) este că Petru a
băut o cantitate oarecare (cel puţin mică) de vin alb. Dat fiind că nu putem deduce conţinutul
exprimat de A pornind de la. A - b (Petru a băut puţin2 vin), rezultă că legea economiei va fi
considerată ca fiind satisfăcută şi nu va fi vehiculat nici un subînţeles. Ce se întîmplă cu (41),
pornind de lapeu [puţin]} Conţinutul exprimat este „cantitatea de vin alb băută este mică". Or,
această informaţie se poate deduce din A - b, şi anume că Petru a băut puţin 1 vin. Dacă prima
condiţie a legii economiei nu este satisfăcută, ce se întîmplă cu a doua, şi anume, „locutorul nu
poate garanta adevărul \\\\A - b"} Cu alte cuvinte, a spune despre cineva că a băut puţin vin alb
înseamnă a prezenta faptul că a băut puţin vin ca nesigur? Desigur că nu. Pot spune foarte bine
despre cineva că a băut puţin vin alb şi să adaug că a băut mult vin roşu. Pentru Ducrot, această
informaţie este subînţeleasă, şi subînţelesul este declanşat de legea economiei determinative.
Aceasta decurge din faptul că „întrebuinţarea unui enunţ subînţelege că toate determinările
cuprinse în el au o valoare informativă" (Ducrot 1972, 202). Cu alte cuvinte, „a întrebuinţa pe A
înseamnă a lăsa să se înţeleagă sau că A - b este nesigur, sau că locutorul nu poate extrage din A - b
toate informaţiile pe care i le aduce/l (ibid). In exemplul (42), pentru că această primă condiţie
272 CAPITOLUL 10

este satisfăcută, enunţul subînţelege că Petru a băut o cantitate (mică sau mare) de altfel de vin
decît alb; şi pentru că numai această a doua condiţie este satisfăcută, enunţul cu un peu (pufin^j
nu declanşează nici un subînţeles,

3. ARGUMENTATIVISM ŞI MINIMALISM:
DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LEGILOR DISCURSIVE
Către sfîrşitul anilor şaptezeci, discutarea fenomenelor scalare în limbile natu­
rale a dat naştere unei discuţii foarte complexe între adepţii a două orientări
pragmatice divergente: pe de-o parte, adepţii unui argumentativism radi­
cal (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, cap. 2); pe de altă parte adepţii unei abordări
semantice zisă minimalistâ (Fauconnier 1976 şi Cornulier 1984), al cărei obiect
este de a recurge în mod sistematic la întrebuinţarea legilor discursive. Dincolo
de această divergenţă de principiu, se profilează o diferenţă care are un efect
considerabil: necesitatea sau inutilitatea recurgerii la principii logice în explicarea
faptelor semantice.

3.1. RECURSUL LA LEGILE DISCURSIVE


Oricare ar fi poziţia teoretică adoptată, recursul la legile discursive pare necesar
şi justificat pentru următoarele motive. Enunţul (44) face posibile două inter­
pretări, una pe care o vom numi restrictivă (j'ai un peu de temps [am puţin2 timp]
înseamnă; W seulement unpeu de temps [am numaipuţin timp§ şi o interpretare
nonrestrictivă (j'ai un peu de temps înseamnă am cel puţin un pic de timp). Pentru
a explica faptul că în general sensul care se atribuie lui (44) este cel restrictiv, se
face ipoteza că această interpretare este produsul unei legi discursive, legea
exhaustivităţii. Recursul la această lege este necesară pentru că altfel n-am
înţelege cum este posibil să dăm, în anumite contexte lingvistice, o interpretare
nonrestrictivă (mai ales în contextele condiţionale, ca în (45)):

(44) J'ai un peu de temps libre.


[Am puţin 2 timp liber]
(45) Si j'ai un peu de temps libre cet ete, je partirai en vacances en Italie.
[Dacă voi avea puţin 2 timp liber la vară, îmi voi petrece vacanţa în Italia.]

Cu alte cuvinte, deoarece observaţia conform căreia expresia un peu de x


[puţin2 x] poate primi o interpretare restrictivă (însemnînd seulement un peu
de x [numai puţin x]) şi o interpretare nonrestrictivă (însemnînd au moms un
peu de x, [cel puţin un pic de x]), un peu de x [puţin 2 x] va avea ca semnificaţie
fundamentală valoarea nonrestrictivă din care se va deriva valoarea restrictivă
prin intermediul legii exhaustivităţii. Poziţia aceasta corespunde poziţiei mini-
maliste, a cărei proprietate principală este de a reduce la minimum valoarea
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 273

semantică fundamentală şi de a întrebuinţa în mod sistematic legile discursive


pentru explicarea efectelor de sens legate de enunţarea frazelor în context.
NB: Trebuie să remarcăm că poziţia alternativă, reprezentată de argumentativismul radical
al lui Anscombre şi Ducrot, nu constă în a recuza întrebuinţarea legilor discursive, ci în
a limita cît mai mult întrebuinţarea lor. Mai mult chiar, poziţia argumentativistă, contrar
celei minimaliste, respinge ideea conform căreia ordinii scalare a faptelor de limbă îi cores-,
punde o ordine logică de implicaţie între enunţări.

3.2. F E N O M E N E SCALARE ŞI IMPLICAŢII

Să admitem scara dată în figura 15, determinată de relaţiile existente în limbă


între adjectivele care exprimă temperatura. Această scară este motivată de faptul
următor: categoriile asociate temperaturii sînt orientate, în sensul czglacial este
mai mult (în ordinea frigului) decît/ng, iar fierbinte este mai mult (în ordinea
căldurii) decît cald:

Cum se justifică această scară? Mai întîi, trebuie să admitem că ceea ce se pune
în relaţie pe scara aceasta nu sînt categoriile (adjectivele de temperatură), ci frazele
care conţin aceste cuvinte, enunţate în context. In al doilea rînd, relaţia de ordine
indicată pe scară este determinată de relaţiile implicative pe care le întreţin aceste
fraze. Cu alte cuvinte, relaţia de ordine existentă mite puţin rece-rece-glacial este
determinată de implicaţiile următoare:
(46) a. apa este glacială —> apa este rece
b. apa este rece —> apa este puţin rece

Principiul implicaţiei scalare este deci următorul: fiind dat un ansamblu de


categorii Cp C , ..., Cn aşezat în ordine pe o scară pe care relaţia de ordine este
C, > C 2 > ... > Cn, frazele care conţin Cx implică frazele care conţin C2, .,., Cn,
frazele care conţin C2, implică frazele care conţin C 2 + 1 , C 2 + ; , ..., Ca. Cu alte
cuvinte, frazele superioare implică toate frazele inferioare lor de pe scară.
Această relaţie de ordine, motivată de relaţiile de implicaţii semantice
existente între fraze, are o importantă consecinţă. Dacă admitem că două fraze
274 CAPITOLUL 10

care aparţin aceleiaşi scări intră într-o relaţie de implicaţie, aceasta înseamnă că
ele sînt compatibile între ele. De exemplu, da.ca.apa este glacială implică apa
este puţin1 rece, trebuie să admitem că apa este în acelaşi timp glacială şi puţin
rece. Dar, pentru a evita o contradicţie neplăcută, trebuie ca termenul inferior
să fie înţeles cu sensul de cel puţin, pentru că altfel nu s-ar înţelege că frazele
apa este glaciala şi apa este puţin2 rece pot să fie adevărate împreună. Cu alte
cuvinte, apa estepuţin2 rece trebuie înţeles ca semnificînd apa este cel puţin rece.
Teza minimalistă constă, prin urmare, în a atribui unui termen scalar x, care
exprimă o cantitate q, semnificaţia fundamentală de cel puţin q. De exemplu, pen­
tru a justifica faptul că cele două fraze din (47) sînt compatibile între ele (mai precis
faptul că (47 a) implică (47 b)), trebuie să interpretăm (47 b) cu sensul lui (48):

(47) a. Ana are trei copii,


b. Ana are doi copii.

(48) Ana are cel puţin doi copii.

Semnificaţia fundamentală fiind exprimată pe baza determinării cel puţin x (ceea


ce am numit semnificaţia nonrestrictivă), semnificaţia restrictivă se explică uşor
prin recursul la legea exhaustivităţii sau la maxima de cantitate.

3.3. OBIECŢIILE ADUSE MINIMALISMULUI


Anscombre şi Ducrot (1983, cap. 3) au adresat un număr de obiecţii poziţiei
minimaliste şi, mai cu seamă, versiunii pe care a apărat-o Fauconnier (1976).
(i) Prima obiecţie este legată de lipsa de simplitate la care conduce poziţia mini­
malistă. De exemplu, cum se poate interpreta întrebarea (49), dacă a fi băut o
cantitate x înseamnă a fi băut cel puţin x, şi anume, un ansamblu (infinit) de
cantităţi? Cu alte cuvinte, dacă singura interpretare care se poate da lui (49) este
(50), aceasta înseamnă să trecem semnificaţia unei expresii singulare asupra unei
semnificaţii plurale:
(49) Ce cantitate a băut Petru?

(50) Ce cantităţi a băut Petru?


Pe lîngă această complicare inutilă, Anscombre şi Ducrot (1983, 68) notează o contradicţie
teoretică fundamentală între momentul în care trebuie să intervină efectiv legile discursive şi
momentul apariţiei lor teoretice. Să ne reamintim că, teoretic, legile discursive intervin după ce
au fost aplicate toate operaţiunile logice şi lingvistice. Or, pentru a explica semnificaţia întrebării
(49), trebuie să admitem că ea s-a obţinut pornind de la transformarea interogativă aplicată frazei
asertive Petru a bâutx. Cum valoarea sa fundamentală este nonrestrictivă, şi anume Petru a băut
cel puţin x, trebuie să aplicăm deci legea exhaustivităţii pentru a obţine interpretarea restrictivă
Petru a băut exact x. Numai după ce a fost aplicată legea discursivă poate interveni operaţia
SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE 275

sintactică ce transformă Petru a băut exact x în Ce cantitate a băut Petru} Cu alte cuvinte, aceasta
înseamnă a aplica o regulă pragmatică (o lege discursivă) înainte de a termina aplicarea regulilor
sintactice.

(ii) O a doua obiecţie adusă minimalismului este legată de caracterul noncon-


trolabil al declanşării legilor discursive şi mai ales al legii exhaustivităţii. Să luăm
exemplul (51):

(51) ? Pentru o călătorie care durează 21 de zile şi 45 cel mult, puteţi beneficia de
tariful APEX.
După părerea lui Anscombre şi Ducrot (1983, 71), exemplul acesta este prea puţin natural, pe
cînd inserarea lui cel puţin îl face complet acceptabil:
(52) Pentru o călătorie care durează 21 de zile cel puţin şi 45 cel mult, puteţi bene­
ficia de tariful APEX.
Or, problema este că în (52), a dura 21 de zile nu este înţeles ca fiind compatibil cu a dura 22 de
zile sau cu a dura 23 de zile etc. Cu alte cuvinte, singura interpretare care se poate da pentru a
dura 21 de zile, în (52), implică aplicarea obligatorie a legii exhaustivităţii, care permite lectura a
dura exact 21 de zile. Intervin însă două probleme: pe de-o parte, legea exhaustivităţii ar trebui
să se aplice unui constituent de frază, şi nu frazei în întregime; pe de altă parte, cum să explicăm
aplicarea legii exhaustivităţii într-un context lingvistic compatibil cu o interpretare nonrestric-
tivă (cf. (51))?

Aceste obiecţii nu sînt totuşi suficiente, căci ipoteza minimalistă (sau implicativă)
rezolvă un anumit n u m ă r de exemple problematice pe care abordarea argumen-
tativă le tratează cu neîndemînare.

3.4. AVANTAJELE ŞI INCONVENIENTELE MINLMALISMULUI

U n u l dintre efectele cele mai spectaculoase ale ipotezei implicative este de a


explica direct efectul reductiv al negaţiei, fără să recurgă la o anumită lege
discursivă. De exemplu, fraza (53) semnifică (54) şi aceasta din cauza proprietă­
ţilor negaţiei descriptive:

(53) Biletul nu costă 50 de franci,

(54) Biletul costă mai puţin de 50 de franci.

Mai mult chiar: negarea unei fraze p este incompatibilă cup şi cu toate frazele
imediat superioare lui p, ceea ce face ca (53) să fie incompatibilă cu (55) şi cu
(56): ^ ^
(55) Biletul costă 50 de franci.
(56) Biletul costă 60 de franci.

Teoria implicativă explică uşor aceste fapte, din moment ce (56) implică (55):
276 CAPITOLUL 10

(57) Biletul costă 60 de franci —> biletul costă 50 de franci.

Prin contrapoziţie, se poate explica deci efectul reductiv al frazei negative (53):
(58) Biletul nu costă 50 de franci —> nu (biletul costă 50 de franci) —> nu (biletul
costă 60 de franci).

Concluzia este simplă: decît să se recurgă la legi discursive complicate şi adhoc,


aşa cum este legea reducţiei, este suficient să adoptăm ipoteza implicativă care
justifică efectele reductive ale negaţiei.
Astfel, există un efect al negaţiei pe care ipoteza implicativă nu pare să-1
poată prelucra în mod elegant. Este vorba despre întrebuinţările negaţiei pole­
mice sau metalingvistice, aşa cum apar ele în (59):
(59) Biletul nu costă 50 de franci, ci 60.

Pentru a interpreta aceste fapte în cadrul implicativ, ar trebui să admitem că


implicaţia de la 60 de franci la 50 de franci a fost ştearsă înainte de a aplica negaţia,
şi anume, înainte de a aplica o operaţie logică. Or, minimalismul presupune (în
orice caz în gîndirea lui Anscombre şi Ducrot) că ordinea de aplicare a legilor
discursive este după operaţiile logice.
NB: Vom găsi în Cornulier (1984) o contestare a principiilor de ordine a aplicării regulilor
lingvistice şi pragmatice pe care Anscombre şi Ducrot par să le atribuie minimalismului.

In argumentativism, nu mai este cazul să se pună problema ridicată de


negaţia polemică. Pentru aceasta, este suficient să admitem că (i) negaţia polemică
nu ţine seama de valoarea argumentativă a frazei (care nu este decît de resortul
negaţiei descriptive), (ii) legea reducţiei, care nu priveşte decît negaţia descriptivă,
nu se poate deci aplica în contextele de negaţie polemică, (iii) argumentativitatea
unei fraze este unul dintre conţinuturile sale presupuse şi (iv) conţinuturile
presupuse sînt puse între paranteze de către negaţia polemică. Cu alte cuvinte,
efectul legat de regula reducţiei este blocat de statutul polemic sau metalingvistic
al negaţiei, ceea ce are drept principal corolar faptul că negaţia nu afectează
proprietăţile argumentative ale frazei, ci pe cele ilocuţionare sau presupoziţionale.

3.5. SINTEZĂ
Dezbaterea dintre argumentativism şi minimalism conduce la intervenţia unor
concepţii diferite despre limbaj şi despre teoria lingvistică. In argumentativism,
valorile semantice fundamentale nu sînt determinate de relaţiile implicative
dintre fraze, ci de orientările argumentative pe care i le atribuie expresiile
lingvistice care le conţin; legile discursive nu sînt convocate decît atunci cînd
descrierea lingvistică nu mai permite salvarea ipotezei argumentative. Cît despre
SCĂRI ARGUMENTATTVE ŞI FENOMENE SCALARE 277

ipoteza minimalistă, aceasta presupune că fenomenele scalare care intervin în


limbile naturale sînt determinate de relaţiile implicative (sau logice) care există
între ele; în ceea ce priveşte legile discursive, acestea nu intervin adhoc, ci sînt
convocate în mod sistematic pentru a explica divergenţa dintre relaţiile impli­
cative întreţinute de fraze şi efectele lor de sens în context.
Problema crucială, din punctul de vedere al puterii descriptive şi explica­
tive a acestor două abordări, este că fiecare poate fi susţinută pornind de la un
ansamblu, adeseori restrîns, de exemple paradigmatice, a căror explicaţie este mai
coerentă şi mai simplă decît interpretarea concurentă. Dar este simptomatic şi să
vedem în ce măsură preferinţa pentru una sau pentru cealaltă depinde mai mult
de factori exteriori (ipoteza asupra funcţiei limbajului, scopul teoriei lingvistice,
raportul logică - limbaj etc.) decît de structura ştiinţifică a argumentelor. Cu
alte cuvinte, dacă pe terenul ştiinţific meciul a rămas nul (în sensul fotbalistic
al termenului), cu siguranţă el n-a rămas nul şi în planul convingerilor.
11. ARGUMENTAŢIE
ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ

1. ARGUMENTAŢIE, D I S C U R S ŞI LIMBĂ
E uşor de observat că enunţurile şi discursurile pot fi utilizate cu scopuri argumen-
tative. Experienţa discursului politic, dar, de asemenea, necesităţile cotidiene din viaţa
obişnuită (a negocia cu banca, cu asigurările sau cu administraţia etc.) ne permit să
deosebim, printre discursurile argumentative cu care ne-am confruntat, pe cele
eficiente de cele care nu sînt, pe cele înşelătoare de cele neînşelătoare, pe cele perti­
nente de cele nonpertinente. In schimb, este mai greu să faci ipoteza că proprietăţile
argumentative ale enunţurilor noastre nu sînt proprietăţi induse de situaţia de
comunicare sau de factori pragmatici, ci sînt proprietăţi lingvistice sau semantice.
Această teză, care înscrie faptele argumentative ca fapte constitutive ale
structurii interne a limbii, este unul dintre fundamentele teoriei argumentaţiei
dezvoltate de către Jean-Claude Anscombre şi Oswald Ducrot de cincisprezece
ani încoace (cf. mai ales Anscombre şi Ducrot 1983, Ducrot 1980 c). Această
abordare, care se înscrie de la sine în pragmatica integrată, este o teorie „ascrip-
tivistă" şi nu logistică a limbajului. Ea lansează ipoteza ca limbajul nu are în m o d
fundamental funcţia de reprezentare şi de descriere. Consecinţa teoretică este
că valoarea referenţială a e n u n ţ u r i l o r nu este primară, din p u n c t de vedere
semantic, ci secundară; şi invers: valorile argumentative, pe care le considerăm,
în general, ca fapte ţinînd de discurs sau de contextul pragmatic, sînt pentru
Anscombre şi Ducrot primare şi înscrise în structura însăşi a limbii. Cu alte
cuvinte, ipoteza lor este că faptele semantice primare nu privesc valoarea de
adevăr a enunţurilor, ci valoarea argumentativă a frazelor, şi că este posibilă
descrierea valorilor de adevăr ale enunţurilor ca derivînd, din p u n t de vedere
pragmatic, din valorile argumentative.
A admite caracterul înainte de toate argumentativ al semnificaţiei din
limbă presupune o ipoteză suplimentară asupra naturii faptelor semantice. Tot
pentru Anscombre şi Ducrot, faptele semantice, deci faptele argumentative, sînt
fundamental graduale. Acest lucru presupune că regulile argumentative care
280 CAPITOLUL 11

permit legarea enunţurilor între ele în discurs sînt reguli scalare. Anscombre
şi Ducrot au introdus un tip de reguli specifice pentru a explica aceste relaţii,
topoi (topos la singular), al căror principiu de funcţionare îşi are originea în
locurile comune ale lui Aristotel. Contrar regulilor de inferenţă, topoi nu sînt
reguli de deducţie, ci principii, construite în discurs, care explicitează căile
necesare pentru a atribui enunţului un sens. Argumentul principal pentru a
refuza caracterul deductiv sau inferenţial al regulilor argumentative este următo­
rul. Regulile de inferenţă privesc raţionamentul şi au drept obiect propoziţiile,
a căror interpretare este, în mod necesar, vericondiţională (acest lucru înseamnă,
între altele, că o propoziţie P primeşte drept interpretare semantică valoarea
Adevărat sau Fals); în schimb, regulile argumentative nu au ca obiecte propoziţii,
ci enunţuri, adică produsele actelor de enunţare, care dobîndesc sens în discurs.
Ar fi aşadar abuzivă calchierea relaţiilor logice pe un obiect a cărui organizare
internă, fără a fi arbitrară, este dirijată pe principii diferite care îi sînt proprii.
Sarcina pragmaticii integrate, şi, mai precis, a teoriei argumentaţiei, este de a
dezvălui natura acestor principii şi funcţia lor în comunicare.
NB: Teoria argumentaţiei a stat la baza unui mare număr de lucrări individuale sau
colaborări ale lui Ducrot şi Anscombre. Ne vom referi, mai ales, la Ducrot (1973),
(1980 c), (1982), (1983), Anscombre (1973), (1975), (1979), precum şi Anscombre şi
Ducrot (1983). Vom găsi sinteze ale teoriei argumentaţiei în Moeschler (1985 a, cap. 2) şi
Moeschler (1989 a, cap. 1).

2. ARGUMENTAŢIE ŞI INFORMAŢIE
Am văzut în paragraful precedent că teoria argumentaţiei face ipoteza că faptele
argumentative sînt primare, ceea ce înseamnă că valoarea informativă a enunţului
(ceea ce enunţul spune despre lume) este secundară. Evident că această ipoteză
trebuie susţinută cu fapte lingvistice (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, Anscombre
1989).

2.1. CONTRADICŢIE LOGICA ŞI COERENŢA ARGUMENTATIVĂ


Anumite enunţuri, date fiind implicaţiile lor logice, sînt contradictorii din punct
de vedere logic, chiar dacă sînt perfect acceptabile din punctul de vedere al
argumentaţiei. Vom analiza aici cazurile lui presque, âpeine şipeut-etre {aproape,
de-abia şi poate).

2.1.1. Presque {aproape)


Fie/7 o propoziţie oarecare, iarp'propoziţia construită cu/? modificată cu ajutorul
lui presque (p'= presquep). Din punct de vedere semantic, adică în termenii
condiţiilor de adevăr, p' implică non-p. într-adevăr, dacă un locutor afirmă că a
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 281

venit aproape la timp, acest lucru implică, din punct de vedere logic, că n-a venit
la timp. Să ne imaginăm acum următorul dialog:
(1) A Dupont, vous etes encore en retard.
[Dupont, iar ai întîrziat.]
B Oui, mais j'etais presque â l'heure.
[Da, dar am venit aproape la timp.]

Cum să explicăm aici că informaţiile „etre en retard" („a întîrzia") şi „etre presque
â l'heure" („a veni aproape la timp") sînt antiorientate, adică merg în sensuri
contrare din punct de vedere argumentativ (cf. descrierea lui mais (dar) făcută
de Anscombre şi Ducrot 1977), chiar dacă, din punct de vedere logic, relaţiile
(2) sînt satisfăcute?
(2) a. aproape la timp —> nu (la timp)
b. nu (la timp) —> în întîrziere
In cazul lui (3), lucrurile sînt şi mai explicite, deoarece enunţul lui B ar trebui să fie
contradictoriu: presque preţ (aproape gata) îl implică pepaspret (nu egata) care este contradictoriu
cu răspunsul afirmativ oui (da).
(3) A Est-ce que le dîner est preţ?
[E gata masa?]
B Oui, presque.
[Da, aproape.]

Dacă examinăm paradigma răspunsurilor posibile, constatăm că un răspuns afirmativ nu se poate


da decît cu presque (aproape), iar un răspuns negativ trebuie, din contră, să folosească un sinonim
informativ al lui presque (aproape) şi anume pas toutafait (nu chiar). Aspectul hotărîtor este aici
câ nici non,presque (nu, aproape) şi nici oui,pas toutafait (da, nu chiar) nu sînt răspunsuri posibile:

(4) A Est-ce que le dîner est preţ? [E gata masa?]


B a. Oui, presque. [Da, aproape.]
b. ?? Non, presque. [??Nu, aproape.]
c. Non, pas tout â fait. [Nu, nu chiar.]
d. ?? Oui, pas tout a fait. [??Da, nu chiar.]

Răspunsul la întrebările pe care le pun aceste exemple se bazează pe dife­


renţa dintre valoare informativă şi valoare argumentativă. Prima observaţie
care trebuie făcută este că înlănţuirile din discurs nu se fac între valorile infor­
mative ale enunţurilor, ci între valorile lor argumentative. Ipoteza care stă la
originea acestei prime teze este că propoziţia presque p (aproapep) dă o orientare
argumentativă frazei în care este enunţată, orientare identică cu cea a enunţării
lui/?. Dacă presque p (aproape p) implică, din punct de vedere informativ, nonp,
dar are aceeaşi valoare argumentativă ca şip, acest lucru înseamnă că presque p
(aproapep) şip aparţin aceleiaşi scări argumentative, şi anume unei scări cantita-
282 CAPITOLUL 11

tive orientate spe o clasă de concluzii identice. Pentru ca două enunţuri p şi p'
să aparţină aceleiaşi scări argumentative, trebuie ca
(i) ele să aparţină aceleiaşi clase argumentative, şi anume să fie considerate ca
argumente pentru aceeaşi concluzie r, şi
(ii) să existe o relaţie de ordine sau de forţă argumentativă între p şi p' (cf. supra
cap. 10, § 2.1.2.). Relaţia de ordine dintre aproapep şip'se poate atunci reprezenta
în felul următor:

Vom observa de îndată că această primă analiză dă seamă de exemplul (2). în­
tr-adevăr, dacă le dîner este presque preţ {masa e aproape gata) este un argument
mai slab decît le dîner est preţ {masa este gata) pentru o concluzie r, înlănţuirea
oui, le dîner est preţ {da, masa este gata) este mai puternică decît oui, ii est presque
preţ {da, este aproape gata). Această analiză pune mai multe probleme pentru
înlănţuirea (1), care, dacă se suprimă presque {aproape), devine incoerentă:
(T) A Dupont, vous etes encore en retard.
[Dupont, iar ai întîrziat.]
B ?? Oui, mais j'etais â Pheure.
[??Da, dar am venit la timp.]

Alt contra-exemplu clasic: să presupunem că doi brancardieri ajung la locul


unui accident. Pentru a-1 incita pe şofer să se grăbească, colegul său îi spune:
(5) Depeche-toi: ii est presque mort.
[Grăbeşte-te: e aproape mort.]
Dacă presque mort {aproape mort) este un argument mai slab, dar de aceeaşi orientare ca şi mort,
nu se înţelege cum de acest argument poate fi folosit pentru concluzia depeche-toi (grăbeşte-te).
Se constată într-adevăr că înlănţuirea f&r&presque (aproape) trebuie să impună concluzia inversă:

(6) Inutile de te presser: ii est mort.


[Degeaba te grăbeşti: e mort.]

Răspunsul la aceste obiecţii va trece prin două tipuri de fenomene: pe de o parte,


modificarea descrierii date lui presque {aproape), iar, pe de altă parte, introducerea
unei noţiuni mai flexibile pentru a explica înlănţuirile argumentative, noţiunea
de topos (cf. § 3.3.3.).
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 283

2.1.2, Â peine (de-abia, numai un pic)


A peine {de-abia, numai un pic), din punctul de vedere al valorii sale argumenta-
tive, are implicaţii inverse faţă de cele ale lui presque {aproape): dacă presquep
{aproape p) implică nonp, a peine p {de-abia p) implică p. Cu alte cuvinte, dacă
un locutor anunţă că de-abia a început să-şi scrie articolul, acest lucru implică
faptul că a început să-1 scrie.
(7) â peine p —> p [de-abia p —> p]

Dar exemplele (8) arată că proprietăţile argumentative ale lui a peine {de-abia)
sînt inverse faţă de proprietăţile sale informative: altfel spus, legăturile discur­
sive se fac numai cu valoarea informativă non-p şi nu cup (cf. Anscombre 1989):
(8) A Je vais faire un petit tour en attendant que tu sois prete.
[Am să fac o mică plimbare, pînă cînd eşti gata.]
B a. Tu vas devoir attendre, j'ai â peine commence.
[Va trebui să aştepţi, de-abia am început.]
b. ?? Tu n'auras pas â attendre longtemps, j'ai â peine commence.
[??Nu va trebui să aştepţi mult timp, de-abia am început.]
In alţi termeni, dacă a peine p {de-abia p) implică p, ar trebui să se prezică faptul că j'ai a peine
commence (de-abia am începui) permite înlănţuirea cu tu n'auras pas a attendre longtemps (nu va
trebui să aştepţi mult timp). De fapt, valoarea aspectuală incoativă (care exprimă începutul unui
proces) a lui a peine (de-abia) merge în sens contrar: procesul nu este încheiat, este la început şi,
în consecinţă, nu poate fi considerat în întregime. Vom înţelege atunci de ce înlănţuirea nu se
poate face decît cu valoarea non-p. Din punct de vedere argumentativ, înseamnă că a peine p
(de-abiap) aparţine aceleiaşi scări argumentative ca şi non-p, dar introduce un argument mai slab
decît non-p, după cum o arată figura 2:

La polul opus, vom găsi înlănţuirile inverse cupresque (aproape) din (8), aşa cum
o arată (8'):
(8') A Je vais faire un petit tour en attendant que tu sois prete.
(Am să fac o mică plimbare, pînă cînd eşti gata.]
B a. ?? Tu vas devoir attendre, j'ai presque fini.
[??Va trebui să aştepţi, aproape am terminat.]
b. Tu n'auras pas â attendre longtemps, j'ai presque fini.
[Nu va trebui să aştepţi mult timp, aproape am terminat.]
284 CAPITOLUL 11

Atragem atenţia că nu avem cu a peine (de-abia) un comportament simetric în cazul


exemplului cu brancardierii. într-adevăr, dacă a peine p (de-abia p) este un argument cu aceeaşi
orientare argumentativă ca şi non-p, dar mai slabă din punct de vedere argumentativ, trebuie să
ne aşteptăm ca (10) să fie mai puternic argumentativ decît (9), ceea ce se şi întîmplă, contrar
comportamentelor lui (5) şi (6) cu presque (aproape):
(9) Inutile de te presser: ii est â peine blesse.
[Degeaba te grăbeşti: abia dacă-i rănit.]
(10) Inutile de te presser: ii n'est pas blesse.
[Degeaba te grăbeşti: nu este rănit.]
Cît despre problema pe care o pune exemplul (1), se vede că transformarea lui în (11) nu poate
genera (12), contrar predicţiilor analizei argumentative.
(11) A Dupont, vous etes encore en retard.
[Dupont, iar ai întârzia.]
B Ou, mais j'etais a peine en retard.
[Da, dar am întîrziat numai un pic]
(12) A Dupont, vous etes encore en retard.
[Dupont, iar ai întîrziat.]
B ?? Oui, mais je n'etais pas en retard.
[??Da, dar n-am întîrziat.]

2.1.3. Peut-etre (poate)


Cazul lui peut-etre (poate) este şi mai interesant. Se admite că o frază de forma
peut-etrep (poatep) e compatibilă, din punctul de vedere al condiţiilor de adevăr,
cup şi non-p, după cum o arată exemplul (13):
(13) A II y a un probleme: Piere viendra peut-etre dîner ce soir.
[E o problemă: poate Petre vine deseară la cină.]
B Pas de probleme! S'il vient, on mettra un couvert de plus, et s'il ne
vient pas, le probleme est resolu.
[Nici o problemă! Dacă vine, punem un tacîm în plus, iar dacă nu
vine, problema e rezolvată.]
Or, Anscombre (1989) a constatat că: înlănţuirile cu. peut-etre (poate) nu se pot
face decît cu o eventualitate pozitivă; cu alte cuvinte, numai o concluzie refe­
ritoare la faptul F asociat lui p este posibilă.
(14) a. Mets un couvert de plus, Pierre viendra peut-etre ce soir.
[Pune un tacîm în plus, poate Petre vine deseară la cină.]
b. ?? Retire un couvert, Pierre viendra peut-etre dîner ce soir.
[??Ia un tacîm de pe masă, poate vine Petre deseară la cină.)

Analiza logică, în care peut-etrep (poatep) semnifică/? sau non-p, este prin urmare
incapabilă să dea seamă de regularitatea înlănţuirilor cu concluziile inferabile
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 285

ale luip şi deci de orientarea pozitivă a luipeut-etrep (poatep). O descriere scalară


a acestui fenomen ne-ar conduce astfel la propunerea următoarei scări argumen-
tative pentru peut-etre {poate):

P
peut-etre p (poate p)
Figura 3
2.2. ÎNTREBĂRI ŞI ARGUMENTAŢIE
A efectua o analiză semantică clasică a întrebărilor închise (de tipul est-ce-que
/??) (oare pî) înseamnă a propune alternativa p sau non-p:
(15) est-ce que p —» p sau non-p
(oare p?)
Ipoteza argumentativă (cf. Anscombre şi Ducrot 1983) este total diferită: orien­
tarea argumentativă (notată OR) a lui est-ce quep} (oarep?) este identică cu aceea
a lui non-p:
(16) OR (est-ce que p?) = OR (non-p)
Dacă această ipoteză e corectă, înseamnă că există e n u n ţ u r i care au valoare
argumentativă fără ca prin aceasta să aibă valoare informativă (vom admite că o
întrebare de tipul est-ce que p? (oare pf) exprimă îndoiala locutorului asupra
adevărului luip). Demonstraţia se face cu înlănţuirile efectuate prin conectori.
Fie următoarele enunţuri afirmative (cf. Anscombre 1989):
(17) a. J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori a Wimbledon.
[??Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wim­
bledon.]
b. ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori a Wimble­
don, mais ii battra Agassi.
[??Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­
don, dar îl va bate pe Agassi.]
Cu alte cuvinte, segmentul de discurs introdus prin mais (dar) trebuie să fie
argumentul care sprijină concluzia am îndoieli asupra victoriei lui Edberg, raţiune
pentru care propoziţia „Edberg îl va bate pe Agassi" nu poate fi un argument
orientat spre această concluzie. întrebarea pe care ne-o p u n e m acum priveşte
comportamentul enunţurilor interogative, în cazul în care acestea sînt utilizate
286 CAPITOLUL 11

ca argumente. De fapt, în (18), observăm rezultate cu totul opuse celor obţinute


în (17), iar pentru a avea comportamente identice în întrebare, trebuie să se intro­
ducă o negaţie (cf. 19). Altfel spus, est-ce que? (oarepfj se comportă ca afirmarea
lui non-p din punct de vedere argumentativ:
(18) a. ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon,
mais ii perdra devant Agassi?
[?? Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­
don, dar va pierde oare în faţa lui Agassi?]
b. J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon,
mais est-ce qu'il battra Agassi?
[Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimbledon,
dar îl va bate oare pe Agassi?]
(19) a. J'ai des doutes sur Ia victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon,
mais est-ce qu'il ne perdra pas devant Agassi?
[Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­
don, dar nu va pierde oare în faţa lui Agassi?]
b. ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon,
mais est-ce qu'il ne battra pas Agassi?
[?? Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­
don, dar nu-1 va bate oare pe Agassi?]

Pentru ca demonstraţia să fie completă, trebuie să punem în corespondenţă


enunţurile interogative şi corespondentele lor negative, ca în (20):
(20) a. ?? J'ai des doutes sur la victorie d'Edberg: ii este le favori a Wimbledon,
mais ii ne perdra pas devant Agassi.
[?? Am îndoieli asupra victoriei Iui Edberg: e favoritul de la Wimble­
don, dar nu va pierde în faţa lui Agassi.]
b. J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon,
mais ii ne battra pas Agassi.
[Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­
don, dar nu-1 va bate pe Agassi.]

2.3. VALOARE INFORMATIVĂ ŞI VALOARE ARGUMENTATIVĂ

Un al treilea tip de argument pentru a afirma primatul argumentaţiei asupra


informaţiei constă în a arăta că anumite valori informative trebuie derivate din
valoarea argumentativă şi nu invers. Vom examina succesiv cazurile lui presque
{aproape), al comparativului de egalitate şi al unor predicate ca deştept, bun etc.

2.3.1. Ambiguitatea lui presque 10% {aproape 10%)


Anscombre (1989) dă un exemplu interesant de valoare informativă derivată
dintr-o valoare argumentativă:
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATCVA 287

(21) Le parti communiste a atteint persque 10% dans Ies derniers sondages.
[Partidul comunist a atins aproape 10% la ultimele sondaje.]

Observaţia este următoarea: presque 10% (aproape 10%) poate semnifica fie „ceva
mai puţin de 10%", fie „ceva mai mult de 10%. In afară de context, presque 10%
{aproape 10%) ar fi interpretat ca semnificînd „ceva mai puţin de 10%". Dar
contextul lingvistic impune lectura descrescătoare, în care presque 10% {aproape
10%) semnifică „ceva mai mult de 10%";
(22) Le parti communiste perd des voix: autrefois a 21%, ii atteint presque 10%
dans ies derniers sondages.
[Partidul comunist pierde voturi: faţă de altădată cînd avea 21%, la ultimele
sondaje atinge aproape 10%.]

Lectura ascendentă, semnificînd „ceva mai puţin de 10%" ar fi convocată în


contextul următor:
(23) Le parti communiste gagne des voix: autrefois â 5%, ii atteint presque 10%
dans Ies derniers sondages.
[Partidul comunist cîşitigă voturi: faţă de 5% cît avea la ultimele sondaje,
atinge aproape 10%.]

Cu alte cuvinte, pentru a cunoaşte valoarea informativă a lui presque 10% {aproape
10%) trebuie să cunoaştem orientarea argumentativă generală a enunţului, adică
să alegem între următoarele două scări argumentative:

Un alt exemplu cu presque {aproape) este dat de Anscombre şi Ducrot (1983) în (24), în
care există o contradicţie între orientările argumentative asociate \uipeu (puţin) (scara lui minus)
şi respectiv lui presque (aproape) (scara lui plus):
(24) Peu d'automobilistes depassent le 120 km/h (presque 20%).
[Puţini automobilişti depăşesc 120 km/h (aproape 20%.)]
Anscombre şi Ducrot (1983) atrag atenţia că în locul Inipresque (aproape), ar fi trebuit să avem
aici pe a peine (de-abia) sau secvenţa antiorientată maispresque (dar aproape).
Problema pe care o ilustrează acest exemplu este că valoarea informativă a lui presque 20% (aproape
20%) este fie determinată de orientarea negativă atribuită enunţului prinpeu (puţin) (presque 20%
288 CAPITOLUL 11

ar însemna atunci „ceva mai mult decît 20%"), fie determinată de orientarea sa pozitivă hors-
contexte, fapt care explică ciudăţenia argumentativă. Dar se va fi observat că orientarea argu-
mentativă e cea care determină valoarea informativă a enunţului, şi aceasta indiferent de cazul
luat în considerare.

2.3.2. Comparativul de egalitate


Anscombre (1975) a efectuat o analiză argumentativă originală a comparativului
de egalitate, analiză reluată frecvent în Anscombre şi Ducrot (1983). Punctul
lor de plecare este comparaţia dintre comparativul de egalitate (25) şi (pseudo-)
parafraza sa (26):
(25) Pierre est aussi grand que Mărie.
[Petre este la fel de înalt ca Măria.]
(26) Pierre a la meme taille que Mărie.
[Petre are aceeaşi statură ca Măria.]

La prima vedere, semnificaţia lui (25) este informativă şi poate fi redusă la (26).
Dar acestei ipoteze i se pot aduce următoarele obiecţii;
(i) Dacă se examinează corespondentele negative ale lui (25) şi (26), constatăm
că (27) are sensul (28), în timp ce (29) poate să însemne (30 a) sau (30 b). Altfel
spus, nu atît de înalt înseamnă întotdeauna mai puţin înalt, ceea ce nu e cazul
pentru negarea lui a avea aceeaşi statură:
(27) Pierre n'est pas aussi grand que Mărie.
[Petre nu este la fel de înalt ca Măria.]
(28) Pierre est moins grand que Mărie.
[Petre este mai puţin înalt decît Măria.]
(29) Pierre n'a pas la meme taille que Mărie.
[Petre nu are aceeaşi înălţime ca Măria.]
(30) a. Pierre est moins grand que Mărie.
[Petre este mai puţin înalt decît Măria.]
b. Pierre est plus grand que Mărie.
[Petre este mai înalt decît Măria.]

(ii) alături de această primă diferenţă semantică, Anscombre şi Ducrot propun


anumite diferenţe pragmatice. Să admitem că Petre şi Măria sînt doi copii şi că
există, în general, o corelaţie între vîrstă şi înălţime. Observăm că (25) poate oferi
concluziile Petre este mai înalt pentru vîrsta lui. Măria nu este înaltă pentru vîrsta
ei, dar nu şi concluziile Petre nu este înalt pentru vîrsta lui sau Mana este înaltă
pentru vîrsta ei.
(31) Pierre est grand pour son âge: ii est aussi grand que Mărie, qui a deux ans des plus.
[Petre este înalt pentru vîrsta lui: este la fel de înalt ca Măria, care este cu doi
ani mai mare.]
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 289

(32) Mărie n'est pas grande pour son âge: Pierre, qui a deux ans de moins, est aussi
grand qu'elle.
[Măria nu este înaltă pentru vîrsta ei: Petre, care este cu doi ani mai mic, este
la fel de înalt ca ea.]
(33) ? Pierre n'est pas grand pour son âge: ii est aussi grand que Mărie, qui a deux
ans de moins.
[? Petre nu est înalt pentru vîrsta lui: e la fel de înalt ca Măria, care are cu doi
ani mai puţin.]
(34) ? Mărie est grande pour son âge: Pierre, qui a deux ans de plus, est aussi grand
qu'elle.
[? Măria este înaltă pentru vîrsta ei: Petre, care are cu doi ani mai mult, este
la fel de înalt ca ea.]
Ce proprietăţi putem atribui comparativului de egalitate din perspectiva acestor exemple? Atunci
cînd Petre este tema enunţului (mai precis a concluziei), Petre este la fel de înalt ca Măria nu poate
să susţină decît concluzii privind înălţimea sa, concluzii pentru care s-ar fi putut folosi un argu­
ment mai puternic ca Petre este înalt, dar nu un argument orientat negativ cum este Petre nu
este înalt. In schimb, cînd tema concluziei este Măria, observăm că Petre este la fel de înalt ca Măria
nu poate avea decît aceeaşi orientare ca Măria nu este înaltă. Comparativul de egalitate are, aşadar,
o valoare argumentativă fundamentală, care primează asupra valorii sale informative.

(iii) Anscombre (1975) a adus argumente suplimentare pentru a arăta că la fel


de înalt nu este reductibil la „cel puţin egal cu" ( > ) . Cum se explică faptul că
(35) este redundant, iar (36) contradictoriu, dacă la fel de înalt are drept valoare
informativă primitivă > ? Ne-am aştepta, într-adevăr, ca segmentele situate pe
locul doi în enunţuri să fie informative, ceea ce însă nu se întîmplă:
(35) Pierre est aussi grand que Mărie, et Mărie est aussi grande que Pierre.
[Petre este la fel de înalt ca Măria, iar Măria este la fel de înaltă ca Petre.]
(36) Pierre est aussi grand que Mărie, mais Mărie n'est pas aussi grande que Pierre.
[Petre este la fel de înalt ca Măria, dar Măria nu este la fel de înaltă ca Petre.]

Mai mult, cum să explicăm în cadrul unei descripţii informative, că (37) este
posibil, mai cu seamă pentru a răspunde cuiva care 1-a declarat pe Petre mai înalt,
şi cum să explicăm că nu avem niciodată (38)?
(37) Pierre est aussi grand que Mărie, mais pas plus grand.
[Petre e la fel de înalt ca Măria, dar nu mai înalt.]
(38) ?? Pierre est aussi grand que Mărie, mais ii n'a pas la meme taille.
[?? Petre este la fel de înalt ca Măria, dar nu de aceeaşi statură.]

Vom trage de aici concluzia următoare: comparativul de egalitate nu este simetric


(contrar lui a avea aceeaşi statura) şi are o valoare argumentativă primitivă, a cărei
orientare este pozitivă (situată pe aceeaşi scară cu înalt).
290 CAPITOLUL 11

2.3.3. Argumentaţie şi delocutivitate


Ultimul tip de argument pe care îl vom menţiona pentru caracterul primitiv al
valorii argumentative este oferit de predicate precum deştept sau bun pe care le
găsim în exemplele de sub (39):
(39) a. Pierre est intelligent. [Petre e deştept.]
b. Cet hotel est bon. [Acest hotel e bun.]

Aceste predicate contrastează cu alte predicate cum sînt pătrat sau roşu, deoarece,
pe de o parte, sensul lor este aparent legat de o evaluare subiectivă (a inteligenţei,
a calităţii), iar, pe de altă parte, ele permit realizarea de acte ilocuţionare, cum
ar fi elogiul şi recomandarea. In schimb, locutorul enunţurilor din (40) nu poate
pretinde că a realizat acte diferite de actele de aserţiune.
(40) a. La table est carree. [Masa e pătrată.]
b. La nappe est rouge. [Faţa de masă e roşie.]

Ducrot (1984, cap. 6) şi Anscombre şi Ducrot (1983, cap. 7) aduc anumite argu­
mente pentru a arăta că valoarea pragmatică (ilocuţionară) nu este derivată din
valoarea informativă, ci invers: valoarea care ar fi derivată dintr-o valoare fun­
damentală, de natură argumentativă, este tocmai valoarea informativă. Argumen­
tul acţionează în doi timpi.
(i) Mai întîi, dacă hotărîm să atribuim acestor predicate o valoare informativă
primitivă, înseamnă că, în metalimbajul semanticianului, există o definiţie
„ştiinţifică" a acestora. Anscombre şi Ducrot recuză posibilitatea unei asemenea
definiţii. Cu alte cuvinte, pentru susţinătorii pragmaticii integrate nu există
concepte clar definite, obiectivabile, înzestrate cu condiţii de adevăr şi care să
corespundă semnificaţiei unităţilor lexicale deştept sau bun.
NB: Ne găsim confruntaţi aici cu o problemă care, în formularea şi în rezolvarea sa,
este apropiată de aceea a termenilor nonclasificanţi şi a termenilor vagi. Vom aminti
(cf. cap. 14, § 2.1.1. pentru o dezvoltare) că un termen nonclasificant (ca tîmpit, idiot etc.)
are drept definiţie semantică faptul că nu primeşte o valoare (referenţială sau de altă natură)
decît în întrebuinţare: e tîmpit acela despre care se spune că e tîmpit. Problema termenilor
vagi este puţin diferită, dar se pune cam în acelaşi mod: un cuvînt precum chel nu are la
prima vedere o semnificaţie precisă, întrucît condiţiile sale de întrebuinţare contrazic, în
general, condiţiile sale de adevăr: vom spune într-adevăr despre cineva care şi-a pierdut o
bună parte din păr că este chel, admiţînd totodată că lexemul chel înseamnă „fără nici un
fir de păr". In cele două cazuri, ca şi acela al predicatelor evaluative, cum sînt bun şi deştept,
sensul nu poate fi definit independent de utilizarea expresiei.

In cadrul teoriilor semantice clasice, un concept ca deştept este definit printr-un ansamblu
de condiţii numite necesare şi suficiente. Pentru ca un individ x să poată fi numit deştept, adică
pentru ca relaţia DEŞTEPT (x) să poată fi adevărată, trebuie ca x să satisfacă toate condiţiile
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVA 291

necesare care definesc predicatul. Problema empirică care se pune semanticianului este de a şti
cum să definească aceste condiţii. Semantica formală a rezolvat într-un fel problema. Semnificaţia
unui predicat unar, şi anume a unui predicat care are un singur argument (ca deştept, bun etc.)
constă din ansamblul termenilor constitutivi ai extensiei sale. Semnificaţia unui predicat unar
este deci un ansamblu de elemente sau de termeni care satisfac această relaţie (cf. Dowty, Wall şi
Peters 1981, Galmiche 1991).
Vom găsi o abordare de tip nonclasic, diferită, în lucrările de semantică cognitivă care se
reclamă de la teoria prototipurilor (cf. Lakoff 1987 şi Kleiber 1990 a pentru o remarcabile sinteză).
In cadrul teoriei prototipurilor, sensul unui concept nu este definit în termeni de condiţii necesare
şi suficiente, ci în termeni de caracteristici sau trăsături tipice sau acelea care au cea mai mare
probabilitate de a fi comune exemplarelor categoriei şi pe al căror concept îl reprezintă expresia.
Aplicat predicatelor evaluative, acest fapt are drept consecinţă că, de exemplu, deştept nu este
definit pornind de la proprietăţile necesare, ci de la proprietăţile tipice. Problema va fi atunci pe
de o parte aceea de a şti care sînt proprietăţile tipice ale conceptului deştept, iar, pe de altă parte,
dacă are sens să definim semnificaţia conceptelor evaluative în termeni de prototip (cf. infra cap.
14, §2.2.).

(ii) Cum se pot aşadar aplica valorile pragmatice ale enunţurilor de tipul (39)?
Poziţia clasică sau descriptivistă va recurge la legile discursului pentru a
explica de ce atunci cînd spunem despre un hotel că este bun, de fapt îl
recomandăm (cf. supra cap. 7, § 3). Această lege discursivă ar avea următoarea
formă: „a caracteriza un obiect prin proprietăţile considerate pozitive în­
seamnă a-1 lăuda" (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, 172). Această lege ar func­
ţiona şi pentru explicarea valorii laudative a lui Petre este deştept. Avantajul
acestui calcul este sigur. El explică, pe de o parte, posibilitatea de a folosi
enunţuri de acest tip în silogisme, ca în (41), iar, pe de altă parte, de a nu
folosi principii ad boc care explică, pentru anumite tipuri de construcţii (mai
ales în fraze intercalate, cum sînt condiţionalele), de ce enunţul iniţial îşi
pierde valoarea pragmatică: în analiza clasică, condiţionala din (42 a) s-ar
interpreta în acelaşi fel ca şi (42 b).
(41) a. Si cet hotel est bon, ii est cher.
[Dacă hotelul e bun, e şi scump.]
b. Cet hotel est bon.
[Hotelul e bun.]
c. Donc ii est cher.
[Deci e scump.]
(42) a. Si cet hotel est bon, ii doit etre cher.
[Dacă hotelul e bun, trebuie să fie şi scump.]
b. Si cet hotel est en plein centre viile, ii doit etre cher.
[Dacă hotelul e în centrul oraşului, trebuie să fie şi scump.]
292 CAPITOLUL 11

Pentru a rezolva aceste dificultăţi şi pentru a explica valoarea argumentativă


primară a predicatelor evaluative, poziţia lui Anscombre şi Ducrot este o poziţie
ascriptivistă radicală, care refuză recurgerea la legile discursului. Strategia lor
este complet diferită şi face apel la noţiunea, introdusă prima dată de Benveniste
(1966, cap. 23), aceea de delocutivitate (cf. Anscombre 1979 pentru o dezvoltare
a acestui concept). Ideea este că valoarea informativă este un derivat delocutiv
din valoarea argumentativă primitivă.
Conceptul de delocutivitate trebuie înţeles în modul următor: „O expre­
sie E 2 este derivată prin delocutivitate dintr-o expresie E v dacă, pe de altă parte,
semnificantul lui E 2 este format din modelul semnificantului l u i £ j şi, pe de altă
parte, dacă semnificantul S2 al lui E2 face să intervină nu semnificantul S1 al lui
£, ci o valoare pragmatică legată de enunţarea l u i £ 1 " (Anscombre şi Ducrot 1983,
173). De exemplu, verbul francez remercier este un derivat delocutiv lexical de
la expreisa Mercil C u m s-ar putea explica atunci valoarea descriptivă a enunţului
Hotelul este bun pe baza noţiunii de derivare delocutivă? Sensul S : al expresiei
E 1 (X e bun) este un act de argumentare în favoarea lui X. Pornind de la expresia
£p trebuie să admitem formarea unei expresii £ , al cărei sens S 2 nu mai e iden­
tic cu Sj (a argumenta în favoarea lui X), ci încorporează proprietăţile asociate
la şi derivate din actul realizat prin Et: conform unei legi a discursului care
presupune că „enunţarea care îndeplineşte un act de argumentare apare ca justi­
ficată, şi anume justificată cu ajutorul unei proprietăţi a obiectului în legătură
cu care se argumentează" (Anscombre şi Ducrot 1983, 173), proprietăţile obiec­
tive asociate predicatului bun pornind de la Sj sînt supuse unei derivări delocu-
tive pentru a alcătui semnificaţia S 2 asociată lui£ 2 . Pe scurt, de fiecare dată cînd
folosim o frază ca Hotelul este bun, procesul de derivare delocutivă ne îndreptă­
ţeşte să o citim ca semnificînd „acest hotel are proprietăţi ce legitimează actul
de argumentare pe care îl îndeplinim spunînd Acest hotel este bun (ibid., 174).

NB: Vom nota că pentru a explica procesul de derivare delocutivă este necesară intervenţia
unei legi discursive care să arate trecerea lui S, la S2. Renunţarea la legile discursive pare
aşadar imposibilă: în analiza descriptivistă, legile discursive intervin pentru a explica
trecerea de la valoarea informativă la valoarea pragmatică; în analiza argumentativă, legile
discursului intervin pentru a justifica procesul de derivare delocutivă care este la originea
trecerii de la valoarea argumentativă la valoarea informativă.

3. ARGUMENTARE, ŞI TOPOI
3.1. ARGUMENTARE ŞI INFERENŢĂ
Una dintre caracteristicile principale ale teoriei argumentative a lui Anscombre şi
Ducrot este că au refuzat să confunde sau să asocieze argumentaţia şi inferenţa. Pentru
ei, argumentaţia este o relaţie de natură discursivă care există între două enunţuri,
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ 293

un argument şi o concluzie, locutorul prezentînd argumentul ca destinat acceptării


concluziei. Cît despre inferenţă, aceasta reprezintă relaţia care există între un fapt
X şi enunţarea unui enunţ E, în care X este prezentat ca punctul de plecare al unei
deducţii ce ajunge la enunţarea lui E. Astfel, în exemplul (43), primul enunţ este
prezentat ca un argument al celui de al doilea, în timp ce în (44), faptul care permite
inferenţa de la originea enunţării lui B este cel prezentat în enunţul lui A:
(43) Nu sînt chiar atît de rău: uite, îţi dau maşina să te duci la film.
(44) A. Petre a telefonat, va veni mîine.
B. Aşadar, trebuie să fii mulţumit.
In (43), relaţia argumentativă intervine nu între două conţinuturi, ci între două acte ilocuţionare:
o aserţiune şi o permisiune. înseamnă că, într-o argumentaţie, se îndeplinesc două acte: un act
de argumentare şi un act de concluzie. In (44), faptul X de la originea inferenţei este un enunţ,
dar acest lucru nu este deloc obligatoriu. De exemplu, dacă A ridică jaluzelele într-o dimineaţă
şi se uită la vremea frumoasă de vară, el poate face o inferenţă care duce le enunţarea (45):
(45) Excursia o facem, deci?
Anscombre şi Ducrot (1983, 11) mai au în vedere şi un alt caz: acela în care inferenţa se
poate realiza pornind de la enunţarea unui act, cum ar fi întrebarea, adică de la faptul particular
pe care îl constituie o enunţare, aşa cum o arată (46):
(46) Spune-mi, ce mai face Petre?
B. Te interesezi deci de Petre.
Distincţia dintre argumentaţie şi inferenţă se poate justifica în felul următor: pe de o
parte, găsim inferenţe posibile în dialog, dar imposibile în monolog (cf. (47) şi (48)); pe de altă
parte, însă, anumite argumentaţii nu se sprijină pe nici o inferenţă (cf. (49)):
(47) A. Petre bănuieşte că Măria este acolo.
B, Ia te uită, Măria este deci acolo?
(48) ? Petre bănuieşte că Măria este acolo, ea este deci acolo.
(49) Şovăi să cumpăr maşina asta: e oare economică din toate punctele de vedere?

In (47) interlocutorul B poate efectua legătura cu presupoziţia „Măria este acolo" şi semnala prin
aceasta că, înainte de enunţarea de către A a propoziţiei Petre bănuieşte că Măria este acolo, el nu
avea cunoştinţă de prezenţa Măriei. Dar această posibilitate este exclusă în monolog: un locutor
nu poate să presupună un conţinut p şi totodată să afirme acelaşi conţinut p, şi aceasta conform
legii antitautologiei lui Ducrot (1972, 83), care „condamnă ca ridicole inferenţele în care concluzia
se mulţumeşte să reformuleze premisele". In (49), nu putem susţine că la originea unei enunţări
este un fapt X, întrucît în locul aserţiunii unui fapt, locutorul pune o întrebare. Din această cauză
şl în virtutea ipotezei argumentative conform căreia o întrebare de forma est-ce-que p} {oare p?)
are ca orientare argumentativă non-p, vom înţelege că întrebarea constituie un argument în
favoarea concluziei Şovăi să cumpăr această maşină.

3.2, ARGUMENTAŢIE, ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ ŞI OPERATORI ARGUMENTATIVI


Una dintre problemele pe care ni le putem pune abordînd argumentaţia din
limbă, aşa cum este ea propusă în teoria argumentării, este aceea de a şti cu
294 CAPITOLUL 11

ajutorul căror principii, reguli sau legi pot fi puse în legătură enunţurile în
interiorul unei argumentaţii. Dacă acceptăm diferenţa dintre argumentaţie şi
inferenţă, putem deja prevedea că principiile în discuţie nu vor fi principii de
inferenţă. In concepţia lui Anscombre şi Ducrot, acestea sînt nişte principii cu
un fundament discursiv şi argumentativ. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că
domeniul de aplicare al acestor principii este discursul, iar, pe de altă parte, că
ele posedă ca proprietate argumentativă caracterul scalar. O a treia proprietate
le poate fi deja atribuită: dacă argumentaţia impune discursului anumite tipuri
de înlănţuiri, anumite dezvoltări, atunci principiile argumentative au ca obiect
orientarea argumentativă a frazelor care intervin într-o argumentaţie.
Vom defini orientarea argumentativă astfel: orientarea argumentativă
reprezintă direcţia care se dă enunţului cu scopul de a ajunge la o anumită clasă
de concluzii. Orientarea argumentativă este o proprietate a frazei, obiect al
enunţării, ce determină sensul enunţului. Cu alte cuvinte, o orientare se atribuie
unei fraze cu titlu de argument, iar argumentul poate servi unei clase de concluzii
sau alteia în virtutea acestei orientări.
Care sînt factorii care determină sau nu atribuirea unei orientări frazei
enunţate? Există două tipuri de factori principali care determină orientarea frazei:
factori discursivi şi factori lingvistici. Prin factori discursivi trebuie să înţelegem
înlănţuirile pe care le poate produce o frază; prin factori lingvistici, trebuie să
înţelegem prezenţa u n o r mărci lingvistice specializate în indicarea orientării ar­
gumentative. Aceste mărci sînt numite operatori argumentativi. Un operator
argumentativ este o marcă de tip lingvistic, care, operînd asupra unei fraze, îşi
restrînge potenţialul argumentativ, atribuind acesteia o orientare argumentativă.
Vom examina aceste noţiuni (orientare argumentativă, operator argumentativ)
pornind de la următoarele exemple:
(50) a. O să te ruinezi: chestia asta costă 200 de franci.
b. O să faci economie: chestia asta costă 200 de franci.
(51) a. ?? O să te ruinezi: chestia asta nu costă decît 200 de franci,
b. O să faci economie: chestia asta nu costă decît 200 de franci.
Aceste exemple ilustrează următorul fapt: pe cînd enunţul chestia asta costă 200 de franci este
neutru din punctul de vedere al orientării argumentative (el poate servi c