Sunteți pe pagina 1din 525

Jacques Moeschler Arme Reboul

DICŢIONAR ENCICLOPEDIC DE PRAGMATICĂ

Seria INSTRUMENTE este coordonată de MARIAN PAPAHAGI

ISBN

973-9114-66-5

Grafica şi coperta:

Octavian Bour

Traducere de:

ELENA DRAGOŞ (E.D.) LIGIA FLOREA (L.F.) ŞTEFAN OLTEAN (Şt. O) LIANA POP (L.P.) DORINA ROMAN(D.R.) CARMEN VLAD (CV.)

® Editions du Seuil, 1994 ® Editura ECHINOX pentru prezenta variantă românească

Jacques Moeschler

Anne Reboul

DICŢIONAR ENCICLOPEDIC DE PRAGMATICĂ

Coordonarea traducerii

W£496

CARMEN VLAD

LIANA POP

ENCICLOPEDIC DE PRAGMATICĂ Coordonarea traducerii W£496 CARMEN VLAD LIANA POP Editura ECHINOX CLUJ, 1999 *7064 96

Editura ECHINOX CLUJ, 1999

*7064 96 *

Această cane a rost editaţi ca sprşrâtu MINISTERULUI FRANCEZ AL AFACERILOR EXTERNE ŞI AL AMBASADEI FRANŢEI ÎN ROMANŢA (programul IORGA)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale MOESCHLER, JACQUES Dicţionar enciclopedic de pragmatică / Jacques Moeschler. Anne Reboul; trad. şi pref.: Carmen Vlad, Liana Pop. - Cluj-Napoca:

Echinox, 1999 558 p.; 24 cm. - (Instrumente) Bibliogr. ISBN 973-9114-66-5

M5AMT

I. Reboul, Anne II. Pop, Liana (trad.) III. Vlad, Carmen (trad.: pref.)

801.32:800

Ao

Lector: Liana Pop

Apărut în 1999. Bun de tipar februarie 1999 Format 70 x 100/16 Coli tipo: 35

Culegere şi tehnoredactare computerizată:

Editura ECHINOX

CP.

80; Of 1

3400 Cluj - România

Horvath Sândor

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

Intr-o „geografie" ştiinţifică a dezbaterilor asupra limbii, regiunea sa centrală este stăpînită firesc de filozofia limbajului, extinsă, însă, tentacular, şi spre zonele limitrofe; aici, fiecare teorie a limbii îşi construieşte propria sa bază explicativă pentru a da faptelor verbale suportul teoretic necesar şi o soluţie descriptivă conformă propriei doctrine. Intr- o asemene a configuraţie s-a contura t treptat , timi d la începu t (în urmă cu aproximativ 30-35 de ani), o nouă mişcare de idei numită azi Pragmatică. Aceasta şi-a asumat acele fenomene şi fapte pentru care lingvistica - în sensul consacrat al termenului - nu putea oferi soluţii satisfăcătoare nici teoretic, nici metodologic, şi nici interpretativ, şi pe care aceeaşi lingvistică din prima jumătate a secolului nostru le expulzase, în mod deliberat, din cîmpul său de interes. Asumarea contextului şi acceptarea lui ca dimensiune relevantă a procesului comunicativ verbal, tentativele de a capta relaţia produsului verbal, adică a enunţului, cu actul enunţării şi cu lumea extraverbală, alături de alte numeroase aspecte, au contribuit la ceea ce am putea numi recuperarea lui «parole» (în sens saussureian), sau a performanţei (în sens chomskyan) sau, în fine, a utilizării (în sens wittgensteinian), termeni parţial omologabili, în ciuda diferenţelor doctrinare aferente. Cu pregnanţă progresiv sporită şi cu o tendinţă, uneori, vizibil acaparatoare , pragmatic a s-a impu s c a domeni u consacra t n u numa i formelo r verbale în cursul întrebuinţării lor, ci şi studiului altor probleme ce depăşesc, însă, cadrul strict lingvistic, adică cel justificabil exclusiv prin mijloace şi cu metode lingvistice. Direcţiile principale în dezvoltarea pragmaticii s-au axat, prioritar, fie pe cercetarea formelor indiciale ale limbii ca expresii prin care sensul enunţării devine constitutiv enunţului (direcţie influenţată de contribuţii remarcabile din sfera logicii şi a semioticii), fie pe fundamentarea distincţiei dintre sensul literal şi cel comunicat (intens dependent de contextul presupoziţional şi de cel interacţional sau conversaţional), ori pe teoria actelor de limbaj, în toată complexitatea şi variabilitatea lor.

II

PREFAŢĂ

LA

EDIŢIA ROMÂNEASCA

Dar direcţiile sau „generaţiile" evocate mai sus nu au epuizat domeniul

faptelor pragmatice,

şi

cu

atît mai puţin soluţiile în explicarea

acestora.

Mai

aproape

de

momentul

actual,

teorii de

sorginte

cognitivistă au

adus

o

nouă

viziune, cu impact teoretic imediat şi cu rezultate metodologice spectaculoase

în

In acest context proteic şi într-o perioadă de maximă densitate în planul cercetării, în urmă cu ceva mai mult de patru ani apărea la Paris, la Editions du Seuil, Dictionnaire Encydopedique de Pragmatique (DEP), semnat de Jacques Moeschler şi Anne Reboul, două nume bine cunoscute specialiştilor în domeniu, atît prin cărţile şi studiile publicate (în reviste sau în volume colective prestigioase), cît şi datorită activităţilor de coordonare a unor lucrări de mare anvergură, în spaţiul francofon (Elveţia, Franţa etc). Avem privilegiu l şi satisfacţia să pune m acu m la. dispoziţi a specialiştilor şi a tuturor celor interesaţi (lingvişti, poeticieni, naratologi, psihologi, filozofi etc.) versiunea în limba română a acestei lucrări de mare importanţă şi de un relief aparte; ea este considerată, chiar de autorii Dicţionarului, un pandant al cunoscutului Dictionnaire encydopedique des sciences du langage, al lui Oswald Ducrot şi Tzvetan Todorov (Paris, Editions du Seuil, 1972*), cu care împarte maniera nealfabetică de ordonare a problemelor, mai puţin obişnuită în lucrări lexicografice, dar de care se desparte, fiindcă iese din perimetrul lingvisticii, prin asumarea unui domeniu de fapte complementar acesteia, adică de fapte pragmatice.

Resimţite de numeroşi cercetători, nevoia de a avea o imagine de ansamblu a pragmaticii, în starea ei actuală, şi dorinţa de a cunoaşte fiecare aspect, mai mult sau mai puţin particular, în toată complexitatea şi profunzimea lui, dar şi în relaţie cu fenomene adiacente, aceste deziderate găsesc în DEP un răspuns cu totul remarcabil, iar aşteptările cititorilor interesaţi vor fi pe deplin satisfăcute. Exigenţele unei lucrări cu caracter enciclopedic sînt şi ele îndeplinite, dicţionarul reuşind să traseze în linii ferme profilul pragmaticii, în toată amploare a dezvoltări i sale la care s-a ajuns în momentu l de faţă, dup ă parcurgere a diverselor etape şi prin cristalizări succesive. Prin discursul lor perfect focalizat pe direcţiile importante, pe problemele relevante şi pe faptele capabile să le susţină, autorii ne oferă o imagine cuprinzătoare, panoramică, a pragmaticii, fără ca acest demers să fie însoţit de pericolul atenuării contururilor, prin eliminarea disocierilor sau printr-o tratare diluată a aspectelor. Dimpotrivă, în

pragmatică.

* între timp, remaniat în 1995 (O. Ducrot & J.M. Schaeffer), şi cu o versiune românească

din 1996.

PREFAŢĂ

LA

EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

III

abordarea fiecărei probleme (foarte numeroase, de altfel!), ni se prezintă, de cele mai multe ori explicit, tocmai latura ei dilematică, cu implicaţiile ce ţin de aspectele filozofice ale limbajului. Deloc evitate, cu tot substratul lor litigios, chestiunile de acest ordin se constituie în osatură a fiecărui capitol, pe fundalul căreia se articulează şi se edifică întreaga prezentare. Multe capitole din DEP trădează un fel de „nervozitate" demonstrativă, benefică şi eliberatoare, cu efecte constructive în plan argumentativ şi incitante din punct de vedere intelectual. In toate aceste cazuri, dezbaterea pendulează între două instanţe, situate în două planuri: unul exterior, în care obiectul polemicii, al confruntării ideilor, este un discurs „străin", iar cel de-al doilea, un plan interior, autoreflexiv, cînd ţinta întrebărilor este însăşi raţiunea autorului în ipostaza sa de alteritate.

Nu putem să nu remarcăm aria extrem de largă a surselor bibliografice puse la contribuţie: de la referinţe din spaţiul continental (mai cu seamă francofon), la cele din spaţiul insular britanic şi pînă la cele transoceanice (americane), informaţia legată de statutul şi metodele pragmaticii, ca şi de faptele ce cad sub incidenţa acestui domeniu, este preluată şi prelucrată în beneficiul clarificărilor, dar şi al deschiderilor spre noi rafinări posibile. Pe parcursul lecturii, nu va fi greu de sesizat că există o anumită predilecţie pentru orientarea cognitivistă, în special pentru cea preconizată de Sperber şi Wilson. Cu toate acestea, J. Moeschler şi A. Reboul reuşesc să salveze dicţionarul lor de ameninţarea unei atitudini dogmatice, închise sau reductive, în configurarea domeniului, graţie efortului constant de a comenta cu onestitate ştiinţifică şi cu rigoare contribuţiile considerate importante pentru problemele dezbătute. Chiar dacă există o doză de circularitate în tratarea unor concepte care, adesea, apar în mai multe capitole (fapt menţionat chiar de autori), aceasta nu înseamnă o simplă şi, cu atît mai puţin, inutilă repetare, pentru că de fiecare dată revenirea se realizează prin proiectarea conceptului într-o nouă lumină, printr-o abordare dintr-un unghi modificat. Tocmai de aceea, fiecare capitol îşi are propria sa (relativă) autonomie, fiind concentrat pe un set de probleme al căror decupaj conceptua l s-a realizat cu inteligenţ ă şi cu supleţe . Nădăjduim că, la lectura acestei prefeţe, cititorul nu va fi surprins din pricina absenţei comentariilor noastre tematice cu privire la conţinutul capitolelor din DEP, fiindcă va înţelege încă din primele pagini ale dicţionarului că el nu are nevoie de explicaţii suplimentare: toate problemele puse - extrem de numeroase - sînt minuţios examinate pe parcursul textului şi sînt rezolvate, rînd pe rînd, într-o deplină congruenţă cu concepţia globală a autorilor, prefigurată încă din „Cuvînt înainte" conturată treptat, începînd cu

IV

PREFAŢA LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

„Introducerea", continuînd cu cele 18 capitole şi sfîrşind cu „Concluzia" şi cu „Glosarul", acesta din urmă un instrument foarte util pentru cititor, dar şi un „barometru" al stării de azi şi, probabil, de mîine, a pragmaticii.

>:•

Traducătorii au avut o şansă în plus să cunoască DEP imediat după apariţia lui, dată fiind prezenţa unuia dintre coordonatorii acestei versiuni româneşti, Liana Pop, la Geneva, cu o bursă de studii, în 1995. Din momentul parcurgerii volumului , decizi a d e a-1 traduc e a veni t spontan , fiin d declanşat ă d e convingere a că ne aflăm în faţa unei lucrări de certă valoare pe multiple planuri şi al cărei ecou nu va întîrzia să se manifeste. In acelaşi timp, am considerat că pentru grupul mai larg al cititorilor români interesaţi de diversele aspecte ale pragmaticii, azi, un instrument de tipul dicţionarului este de stringentă necesitate.

Transpunere a î n român ă a textulu i n u s-a făcu t c u pre a mar i dificultăţi ; singurele resimţite de echipa traducătorilor au fost cele cauzate de absenţa în limba română a uno r termeni care să fie deja consacraţi pentr u anumite concepte puse în circulaţie în lucrările de specialitate din spaţiul francofon şi, mai ales, din cel anglo-saxon. In astfel de situaţii am procedat diferenţiat. Am recurs mai

rar la calchierea unor forme, ca în cazul lui discitaţional (după f r. „de decitation"

şi engl. „disquotational"), formă pe care, deocamdată, o socotim singura soluţie

avantajoasă. Alteori, cînd s-au putut găsi termeni aproximativ echivalenţi în

limba română, în ciuda imperfecţiunii semantice, i-am preferat unor forme fabri­ cate ad boc. Aş a s-a proceda t cu : relativizatori pentr u fr. „enclosures " ( engl . „hedges"), legea insuficienţei pentru „loi de faiblesse", legea reducţiei pentru „loi d'abaissement", incidenţă şi domeniu pentru „portee" etc. In alte situaţii, din mai multe variante existente în întrebuinţare, am ipreferat una, cum ar fi constatativ, faţă de constativ, conţinut(ul) exprimat, faţă de spus(ul), locuţionar, ilocuţionar, perlocuţionar, faţă de, respectiv, locutoriu, ilocutoriu, perlocutoriu, dar am păstrat ambele variante în cazul expresiilor pertinenţă şi relevanţă, sau act de vorbire şi act de limbaj. In schimb, descripţie şi descriere le-am folosit cu sensuri diferite, cel dintîi ca termen specific în teoria referinţei (aşa cum apare în lucrări de orientare logică), cel de-al doilea cu sensul obişnuit de modalitate sau tip de structură discursivă. Am valorificat în acest fel o situaţie avantajoasă

a limbii române care poate avea, adeseori, două derivate apropiate, uşor de asociat

cu diferenţe de nuanţă în plan semantic, v. de ex. asenare şi aserţiune, afirmare şi afirmaţie, argumentare şi argumentaţie, narare şi naraţiune, negare şi negaţie

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCA

V

faţă de cîte un singur termen în fr.: „asertion", „affirmation", „argumentation", „negation", respectiv „narration". Totuşi, existaşi cazul invers, cînd limba română nu ne poate oferi decît o singură expresie pentru altele două în franceză (unde acestea nu sînt sinonime): pentru „tour de parole" şi „prise de parole", în româneşt e a m folosit luare d e cuvînt, pentr u a-1 pute a rezerv a p e intervenţie doar ca echivalent al lui „intervention" cu sensul său tehnic din analiza conversaţională de tip genevez. In fine, acolo unde dicţionarul a preluat analize punctuale ale uno r conectori (ca acelea ale lui Ducrot), ori acolo und e există diferenţe între funcţionarea conectorilor în română şi franceză, am preferat să păstrăm termenii francezi, schiţînd, implicit, o analiză paralelă a termenilor din limba română. Să mai spunem că, ori de cîte ori am simţit nevoia unor precizări, acestea s-au operat direct în text, între paranteze drepte, cu sau fără menţiunea NT - nota traducătorului. In ce priveşte tehnoredactarea versiunii în limba română a dicţionarului, ea o redă cu fidelitate pe cea a originalului, fiindcă am ţinut să respectăm cu stricteţe decupajul ideilor, semnificativ realizat de autori şi prin dispunerea grafică, şi prin corpul de literă utilizat, şi prin alternarea caracterelor. In finalul acestor succinte comentarii şi precizări, ţinem să adresăm mulţumire noastre, încă o dată, lui Jacques Moeschler şi Anne Reboul pentru bunăvoinţa şi diligenta manifestate în scopul obţinerii dreptului de traducere în limba română a Dicţionarului enciclopedic de pragmatică, precum şi pentru solicitudinea pe care ne-au arătat-o pe durata definitivării acestei versiuni, ori de cîte ori le-am cerut sfatul într-o chestiune sau alta legată de text. De asemenea, ne exprimăm aici gratitudinea pentru eforturile depuse de Editura Echinox, prin persoana ing. Eugen Pop, pentru ca această importantă lucrare să poată apărea.

aducem mulţumiri Serviciilor Culturale ale Ambasadei

Deasemenea,

Franţei la Bucureşti pentru a fi sprijinit financiar apariţia acestei cărţi.

Cluj, decembrie 1998

Carmen Vlad

CUVÎNT ÎNAINTE

A

I n cursul verii 1987, Anne Reboul şi Jacques Moeschler hotărăsc să redacteze o operă de referinţă în pragmatică. Motivele deciziei lor sînt numeroase : (i)

ei

constată că în domeniul francofon nu există nici o lucrare de referinţă privitoare

la

pragmatică, (ii) sînt convinşi că dezvoltările recente ale pragmaticii vor avea

repercusiuni importante în lingvistică, în ştiinţele cognitive şi în lingvistica computaţională, (iii) consideră că a venit momentul pentru elaborarea unui adevărat program de cercetare în pragmatică. Cel puţin la plecare, ambiţia noastră a fost de a scrie, pentru domeniul pragmaticii, echivalentul a ceea ce Oswald Ducrot şi Tzvetan Todorov făcuseră

în 1972 pentru ştiinţele limbajului, adică pentru lingvistică (cf. Ducrot şi Todorov 1972). Titlul prezentei lucrări, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, trebuie aşadar situat în acest context. Revendicăm această filiaţie nu numai în termeni istorici, dar şi în termeni pedagogici: singura lectură pe care am putea-o reco­ manda înainte de abordarea lucrării noastre ar fi Ducrot-Todorov. Cînd am luat această hotărîre, jumătate din titlurile capitolelor pe care le-am selecţionat nu făcuseră încă obiectul vreunor cercetări aprofundate, nici din partea altor cercetători şi nici din partea noastră. Cuprinsul lucrării noastre era aşadar un adevărat program de cercetare. La cinci ani după această hotărîre, am început redactarea acestei lucrări. Dacă am putut să o facem, a fost pentru

că în această perioadă a curs multă apă pe sub podul lingvisticii şi al pragmaticii.

Şi putem afirma că, fără să fi lucrat efectiv în acest scop, noi înşine am acoperit

o mare parte din acest deficit. A priori, totdeauna este mai uşor să împărţi un domeniu de investigaţie între mai multe persoane, mai ales atunci cînd pretenţiile sînt de exhaustivitate sau de cunoştinţe enciclopedice. Pregătirea noastră, orietările noastre erau în parte comune, dar domeniile noastre de specialitate diferite. Anne Reboul a scris

în 1984 o teză de doctorat despre dialogul teatral, dintr-o perspectivă naratologică

şi pragmatic ă (cf. Rebou l 1984), şi s-a interesa t în permanenţ ă de problem a

ficţiunii prin problematica discursului indirect liber, reprezentările imposibile sau metaforă (cf. Reboul 1992). Di n 1984 pînă în 1990, a lucrat la elaborarea unei teorii pragmatice a ficţiunii şi a metaforei în cadrul teoriei pertinenţei a lui

6

CUVÎNT ÎNAINTE

Sperber şi Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989), care a constituit o altă tez ă de doctorat , în domeniu l filozofiei analitic e (cf. Rebou l 1990). Paralel , s-a preocupat de problema referinţei şi, între altele, de problema atribuirii de refe­ renţi anaforicelor şi deicticelor. Ansamblul cercetărilor sale i-au permis în 1991 să susţină o teză de abilitare pe tema Ficţiune şi referinţă. In ceea ce-1 priveşte, Jacques Moeschler a continuat să dezvolte o abordare pragmatică a discursului (cf. Moeschler 1985 a), schiţată într-o primă etapă în teza sa consacrată pragma­ ticii conversaţiei (cf. Moeschler 1982); progresiv, a abandonat abordarea lingvis­ tică, pentru a cerceta discursul într-un cadru cognitivist, cel al teoriei pertinenţei (cf. Moeschler 1989 a). Interesul său pentru semantică, mai ales cea formală, ca şi pentru temele clasice ale pragmaticii lingvistice (presupoziţie, implicaţie), l-au condus spre abordarea unor probleme mai lingvistice în pragmatică, cum sînt analiza negaţiei, a expresiilor idiomatice, sau a timpurilor verbale.

Prin conjugarea competenţelor şi a intereselor noastre, am avut certi­ tudinea că eram capabili să concepem redactarea unei lucrări complete, bine documentate, serioase, dar accesibile, asupra a ceea ce constituie pragmatica la ora actuală. Mulţi dintre cititorii specialişti în lingvistică sau în analiza discursului vor găsi alegerea efectuată de noi parţială, şi la propriu, şi la figurat. Dar o lucrare ca aceasta nu poate fi un inventar de abordări sau de teorii fără legătură unele cu celelalte. Alegerile pe care le-am făcut au fost determinate în mod fundamental de o preocupare de coerenţă, precum şi de criterii de importanţă istorică. Temele şi referinţele le-am ales pentru că aduceau o contribuţie de bază la domeniul pragmaticii. Intr-o primă etapă, a trebuit aşadar să izolăm şi să selectăm proble- maticile pe care le-am considerat pertinente pentru elaborarea teoriei pragmatice. Dar ce este o problemă pragmatică? Nu vom răspunde aici în cîteva rînduri la această întrebare, căci ea va prilejui lungi discuţii în prezentul dicţionar. Foarte pe scurt, vom spune că o problemă este pragmatică dacă nu priveşte strict structura limbajului, ci întrebuinţarea care se dă acestuia. Faptul că între structura limbajului şi întrebuinţarea limbajului există un raport, o contaminare, a fost atestat din plin de vreo douăzeci de ani încoace. Dar nu poate fi vorba de a restrînge ansamblul pragmaticii la acest tip de fenomene. Acesta şi este motivul pentru care nu vom vorbi în mod special de pragmatica lingvistică, întrucît domeniul pragmaticii, deşi se referă în mod fundamental la întrebuinţarea lim­ bajului, face să intervină şi probleme care nu sînt strict lingvistice, ca cele ale inferenţei, ale întrebuinţării aproximative, ale metaforelor, ale comprehensiunii în context, ale legilor discursului etc.

Cititorul va fi desigur surprins de numărul mare de referinţe anglo-saxone, care sînt dominante uneori faţă de referinţele continentale. Trebuie spus aici foarte cinstit , da r limpede , c ă pragmatic a s-a dezvolta t ma i ales î n tradiţi a inte -

CUVÎNT ÎNAINTE

7

lectuală anglo-saxonă. Excepţia notorie în domeniul francofon o reprezintă lucrările lui Oswald Ducrot, care sînt în mod imprecis etichetate drept prag­ matică integrată, înţelegînd prin aceasta că pragmatica este integrată în lingvis­ tică. Dac ă pragmatic a s-a dezvolta t în special în Statele Unit e ş i în Anglia , aceasta se datorează mai întîi importanţei curentelor analitice în filozofie, dar şi opţiu­ nilor radicale ale teoriei lingvistice de vreo treizeci de ani încoace, sub influenţa lui Chomsky. Problemele majore ale pragmaticii, cum este cea a actelor de vorbire sau cea a implicaturilor (sau implicitărilor), au fost la început produsul reflecţiei filozofilor limbajului, care au suscitat un nemăsurat interes în lingvis­ tică. Cu m se explică aceasta? Răspunsul nostru este că interesul pe care l-au arătat lingviştii pentru aspectele pragmatice ale limbajului ţine în principal de o reacţie faţă de tezele radicale ale lui Chomsky, mai ales teza autonomiei sintaxei. Puţin cîte puţin, sintacticienii neortodocşi s-au lovit de probleme semantice, şi chiar pragmatice, care păreau să contamineze sintaxa.

Reacţia foarte puternică şi anti-chomskiană care a urmat a condus la for­ mularea unei teorii a gramaticii cu bază semantică, semantica generativă, care încorpora, chiar la nivelul gramaticii, una dintre ipotezele cele mai importante ale pragmaticii. Această ipoteză, numită ipoteza performativă, introducea în structura de adîncime a frazei o indicaţie asupra valorii acţionale a acesteia, şi anume asupra forţei sale ilocuţionare. La începutul anilor şaptezeci, lingvistica a întîlnit aşadar pragmatica, iar răsturnările pe care le-a provocat acest fapt în formarea teoriilor lingvistice au fost de aşa natură, încît au împărţit în mod radi­ cal lume a americană . Pe de o parte , gramatic a generativ ă clasică s-a dezvolta t păstrînd tezele lui Chomsky asupra autonomiei sintaxei faţă de semantică. De cealaltă parte, semantica generativă a dat naştere progresiv la o teorie funcţio- nalistă asupra faptelor de limbă, iar apoi la dezvoltări de orientare cognitivistă, cum este cazul lui Langaker sau Lakoff. Această imagine este oarecum cari­ caturală, căci la ora actuală nu există un adevărat consens asupa relaţiilor dintre lingvistică şi pragmatică. Teoria pertinenţei lui Sperber şi Wilson, una dintre tradiţiile recente şi care a influenţat în mare măsură redactarea acestei lucrări, nu vede nici o incompatibilitate majoră între perspectiva chomskiană clasică şi perspectiva pragmatică radicală. Dimpotrivă, lingvistica, al cărei domeniu rezer­ vat este fonologia, sintaxa şi semantica, nu mai este în concurenţă cu pragmatica:

aceasta se ocupă de toate aspectele nonconvenţionale ale întrebuinţării lim­ bajului. Bineînţeles, problema relaţiilor dintre lingvistică şi pragmatică va fi dezvoltată în aproape tot cuprinsul acestei cărţi.

>!•

8

CUVÎNT ÎNAINTE

Deşi poartă numele de Dicţionar enciclopedic de pragmatică, această lucrare nu este un dicţionar în sensul propriu al cuvîntului. Am adăugat totuşi la sfîrşitul cărţii un glosar care conţine intrările terminologice cele mai importante şi defi­ niţiile lor minimale, ca şi un indice al noţiunilor şi autorilor. Lucrarea a fost organizată după structura următoare: în afară de o introducere, care abordează problema raporturilor dintre lingvistică, pragmatică şi problematica cognitivă, şi de concluziile centrate pe viitorul pragmaticii (în care punem problema dez­ voltărilor sale ulterioare şi a viitorului ştiinţific, instituţional şi tehnologic al acesteia), lucrarea conţine optsprezece capitole, de aproximativ douăzeci de pagini fiecare, concepute tematic. Această concepţie are o primă incidenţă asupra mo­ dului de consultare a lucrării. Fiecare capitol fiind conceput ca o unitate auto­ nomă, consultarea fiecăruia se va putea face independent de a celorlalte. Atunci cînd anumite concepte tehnice necesare înţelegerii sînt introduse în altă parte, cititorul va găsi o indicaţie a capitolului sau a capitolelor de consultat. In gene­ ral, pentru a avea o viziune exhaustivă asupra dezvoltărilor unuia sau altuia dintre concepte, cititorul se va putea referi tot timpul la indice. Dacă fiecare capitol este o entitate autonomă, el nu este totuşi o unitate indivizibilă. Principiul de consultare care a ghidat redactarea lucrării este principiul accesului parţial. împărţirea în paragrafe principale (notate 1. 2. 3. etc.) defineşte unităţi relativ autonome pe care cititorul le va putea consulta, dacă doreşte, independent de celelalte paragrafe. Acelaşi raţionament este valabil pentru ansamblul nivelelor de structurare. Aceasta nu împiedică nicidecum o consultare a capitolelor ca unităţi autonome, şi chiar a lucrării întregi în ordinea sa lineară.

Pentru uşurarea lecturii, am ţinut să introducem două tipuri de informaţii indispensabile. Pe de o parte, de fiecare dată cînd a fost posibil, noţiunea dez­ voltată a fost ilustrată prin exemple. Pe de altă parte, am deosebit prin mijloace tipografice textul principal (cu litere standard) de comentariile de exemple sau de observaţiile colaterale care nu sînt necesare înţelegerii globale (cu litere mici). In plus, lucrarea nu conţine note, care îngreunează în general consultarea. Am introdus însă în text un sistem de nota bene (notate NB) pentru trimiterile anexe sau lămuriri complementare. Ordinea capitolelor nu este arbitrară, însă respectă un anumit număr de grupări tematice. Primele două capitole introduc paradigmele dominante ale pragmaticii, şi anume pe de o parte teoria clasică a actelor de limbaj (cap. 1), iar pe de altă parte tradiţia continentală a pragmaticii integrate şi orientarea cogni- tivistă a pragmaticii pertinenţei (cap. 2). Capitolele 3, 4 şi 5 se referă toate la problema referinţei, dar sub aspecte diferite: problema vericondiţionalităţii şi raportul dintre forma logică şi forma propoziţională (cap. 3), rolul contextului

CUVÎNT ÎNAINTE

9

în dezambiguizare şi atribuirea de referenţi (cap. 4) şi discutarea a două modele recent elaborate pentru rezolvarea problemelor referinţei, teoria spaţiilor mentale şi teoria lumilor posibile (cap. 5). Aceste trei capitole sînt fundamentale, căci demonstrează că problema referinţei este o problemă pragmatică, şi aceasta contrar celor ce lasă să se creadă tratarea sa din semantică. Este ceea ce le con­ stituie, atît prin problematică, cît şi prin argumentare, ca o contribuţie originală la pragmatică. Al doilea mare grup de capitole merge de la capitolul 6 pînă la capitolul 11, şi se referă la tratarea conţinuturilor implicite (sau implicaturî). Capitolul 6 tratează, vizînd conectorii, raportul dintre logică şi pragmatică, şi în special relaţiile dintre limbajele logice şi limbile naturale. Capitolul 7 tratează legile discursului pe care pragmatica le-a propus pentr u a explica divergenţa dintre sensul frazei sau al cuvintelor şi sensul comunicat. Capitolele 8 şi 9 discută două teme clasice din istoria recentă a semanticii şi a pragmaticii: problema presu­ poziţiilor şi şi a implicaturilor. Este important de văzut în acest sens că o pro­ blemă semantică cum e cea a presupoziţiei, considerată în mod clasic de resortul semanticii, primeşte o interpretare nouă şi interesantă cu ajutorul noţiunii de implicatură. In fine, capitolele 10 şi 11 constau într-o prezentare a două aspecte ale teoriei argumentaţiei a lui Ducrot, o introducere la problematica scărilor argumentative pe de o parte, şi noţiunea argumentativităţii pe de alta.

A treia mare grupă de capitole merge în continuarea directă a problemelor abordate anterior. Capitolul 12 prezintă o altă faţetă a pragmaticii integrate, teoria enunţării şi ipoteza polifonică dezvoltată de Ducrot. Capitolul 13 revine asupra referinţei, dar de data aceasta ocupîndu-se de expresiile lingvistice non- autonome reprezentate de anaforice şi deictice. Capitolul 14 se ocupă şi el în continuare de problematica referinţei, în legătură cu uzul aproximativ al lim­ bajului şi caracterul discret sau vag al conceptelor corespunzătoare unităţilor lexicale. In fine, capitolele 15 şi 16 fac să apară o problematică mai stilistică, întrucît abordează chestiuni legate de metaforă şi de ficţiune. Se adoptă şi aici o tratare pragmatică, în strînsă legătură cu teoriile dezvoltate în capitolele ante­ rioare (teoria actelor de vorbire şi teoria pertinenţei în special). In sfîrşit, ultimele două capitole abordează terenul vast al discursului, sub unghiul problematicii coerenţei (cap. 17) şi al analizei conversaţiilor (cap. 18). Deşi nu este vorba aici de problematici pragmatice specifice, vom arăta în aceste două capitole raportul dintre pragmatică şi analiza discursului.

*

10

CUVÎNT ÎNAINTE

Am vrea să arătăm recunoştinţa noastră persoanelor care au făcut posibilă conceperea şi redactarea acestei lucrări. Transmitem în primul rînd mulţumiri editorului nostru Jean-Louis Schlegel, care ne-a arătat o mare încredere de-a lungul concepţiei lucrării. Mulţumim în mod deosebit lui Deirdre Wilson, Michel Charolles, Jacques Jayez şi Georges Kleiber, care au încurajat în per­ manenţă lucrările noastre şi le-au primit întotdeauna cu bunăvoinţă. Mulţumim şi lui Antoine Auchlin şi lui Jean-Marc Luscher, care au avut grijă să citească manuscrisul lucrării. In fine, Jacques Moeschler aduce mulţumiri Facultăţii de Litere şi Departamentului de lingvistică al Universităţii din Geneva pentru concediul sabatic care i-a fost acordat pentr u redactarea acestei lucrări.

Jacques Moeschler şi Anne Reboul

TABLA DE SIMBOLURI

agramaticalitate anomalie semantică (grad crescător de

„pentru orice x" (cuantificator universal) „există un x" (cuantificator existenţial) „şi" (conector logic al conjuncţiei) „sau" (conector logic al disjuncţiei mclusive)

„sau" (conector logic al disjuncţiei exclusive)

„dacă

condiţionale) „dacă şi numai dacă" (conector logic al echivalenţei sau al relaţiei bicondiţionale) „non" (operator logic al negaţiei propoziţionale sau al negaţiei

interne)

~)

atunci"

(conector logic al implicaţiei materiale sau al relaţiei

„non" (operator logic al negaţiei externe) "

„este adevărat că

implicaţie semantică „nu este identic cu" mulţimea funcţiilor lui S în T

(conector bivalent cu un loc)

apartenenţă la o mulţime variabile de propoziţii variabile de propoziţii variabile de indivizi {„adevărat", „fals"}, sau ansamblul valorilor de adevăr „locutorul ştie că 0" „este posibil ca p" au NP sintagmă nominală

iu VP

}

sintagmă verbală

nume

verb

adjectiv

12
12

determinant flexiune frază pronume proprietate denotată prin numele comun N grup nominal spaţiu înrudit al spaţiului M proprietatea unui rol )) proprietatea unei valori a rolului relaţie de forţă argumentativă relaţie de orientare argumentativă

forme topice

relaţie de orientare argumentativă forme topice act de limbaj, act de vorbire intervenţie schimb

act de limbaj, act de vorbire intervenţie schimb intervenţie iniţiativă intervenţie reactiv-iniţiativă intervenţie reactivă schimb director/principal schimb subordonat schimb reactiv

TABLA DE SIMBOLURI

INTRODUCERE

PRAGMATICĂ, LINGVISTICĂ ŞI CUNOAŞTERE

A

I n ultimi i douăzec i de ani , folosirea termenulu i de pragmatică s-a afirma t puţin cîte puţin în literatura lingvistică, astfel încît nu este inoportun să

vorbim despre pragmatică întocmai ca despre o ramură a ştiinţelor limbajului, şi chiar ca despre o ramură a lingvisticii. Raporturile dintre pragmatică şi lingvis­ tică nu sînt însă simple, de aceea în acest capitol vom examina diferitele opţiuni care s-au oferit lingviştilor pentru a defini pragmatica. Intr-un mod cu totul general, vom defini pragmatica drept studiul utilizării limbajului, în opoziţie cu studiul sistemului lingvistic, care priveşte propriu-zis lingvistica. Dacă se vorbeşte despre uzul limbajului, este pentru că această utili­ zare nu e neutră, în efectele sale, nici în procesul de comunicare, şi nici în sistemul lingvistic însuşi. Este într-adevăr banal să se menţioneze că un anumit număr de cuvinte (deicticele de timp, de loc şi de persoană ca: acum, aici, eu, de exemplu) nu pot să fie interpretate decît în contextul enunţării lor. Este mai puţi n banal însă a reaminti că, în interacţiunea verbală, comunicăm mult mai mult decît ceea ce semnifică vorbele noastre. In fine, este şi mai puţin banal să spui că utilizarea formelor lingvistice produce, în schimb, o înregistrare a uzului în sistemul însuşi:

sensul enunţului constă într-un comentariu asupra condiţiilor sale de utilizare, şi anume asupra propriei enunţări. Istoria pragmaticii nu lipseşte, dar ea este foarte puţin întinsă în timp (aproximati v treizec i de ani) . Paradoxal , pragmatic a nu este o disciplin ă care s-a născut dintr-un program de cercetare formulat abstract, cum este cazul semio­ logiei, de exemplu, care a urmat, în tradiţia sa continentală cel puţin, programul lansat de Saussure la începutul secolului (cf. Saussure 1968). Punctul de plecare al pragmaticii poate fi situat în lucrările filozofilor limbajului şi, mai precis, în cele două serii de conferinţe susţinute la Universitatea Harvard (William James Lectures), în 1955, de către Joh n Austin (cf. Austin 1970) şi în 1967, de Paul Grice (cf. Grice 1967 şi 1989). In aceste serii de conferinţe consacrate filozofiei, Austin introduce o noţiune care va fi esenţială pentru pragmatică, noţiunea de act de limbaj, luînd prin aceasta apărarea ideii conform căreia limbajul, în comunicare,

14

INTRODUCERE

nu are, în principal, o funcţie descriptivă, ci o funcţie acţională: folosind limbajul, nu descriem lumea, ci realizăm acte de limbaj. Existenţa unor fapte lingvistice specializate în indicarea actelor de limbaj a fost deci unul din primele programe de cercetare pe care şi l-au propus lingviştii pentru a pune bazele pragmaticii. Dar, în paralel, conferinţele lui Grice au fost tot atît de determinante, deoarece Grice a arătat că limbajul natural nu este imperfect, aşa cumî l con­ siderau, la vremea lor, logicienii şi filozofii, analitici, şi că relaţiile logice ale enunţurilor în comunicare (îndeosebi relaţiile de implicaţie şi de inferenţă) sînt guvernate de principii sau de reguli bazate pe o concepţie raţională a comunicării. Din acel moment, modul în care un enunţ comunică mai mult decît semnifică devenea explicabil. Ca şi Austin, Grice se împotriveşte tradiţiei filozofice din care provine. Dacă Austin susţine caracterul nondescriptiv al enunţurilor, Grice apără teza conform căreia conţinuturile comunicate indirect (ceea ce el numeşte implicaturî) corespund aspectelor nonvericondiţionale ale enunţurilor. In alţi ter­ meni, ceea ce este implicitat nu ţine exclusiv de conţinutul informativ al enun­ ţului, despre care se va spune că este, în funcţie de împrejurări, adevărat sau fals.

Lucrările lui Austin şi ale lui Grice au prilejuit, în foarte scurt timp, o explozie de cercetări ştiinţifice de orientări foarte diferite: filozofia limbajului, lingvistică, logică, psihologie cognitivă, psiholingvistică, sociolingvistică, inte­ ligenţă artificială. Aceste studii au permis nu numai să se facă salturi specta­ culoase în cunoaşterea pe care o avem asupra funcţionării limbilor naturale, dar au avut, de asemenea, o repercusiune importantă asupra arhitecturii lingvisticii, permiţînd în special postularea explicită a raporturile dintre structura limbajului şi folosirea sa, o problemă pe care tradiţia structuralistă o lăsase cu totul deoparte. Mai precis, descoperirea dimensiunilor pragmatice ale limbajului a permis să se pună întrebările următoare: este pragmatica o componentă a lingvisticii? se poate oare vorbi despre o pragmatică lingvistică? care este raportul pe care îl stabileşte pragmatica cu celelalte discipline, ca filozofia, psihologia, sociologia, inteligenţa artificială?

1. LINGVISTICĂ ŞI PRAGMATICĂ

Atunci cînd spunem colegilor noştri lingvişti că sîntem «pragmaticieni», provocăm adesea o tăcere semnificativă. De ce se poate oare ocupa un pragmatician? Este el oare lingvist, filozof, psiholog? Raţiunile acestor intrebări sînt următoarele:

(i) înaint e de toate, teoriile lingvistice dominant e (generativismul, ca şi structu­ ralismul) au acordat puţină importanţă întrebuinţării sistemului lingvistic. Lingvis­ tica s-a consacra t studiulu i sistemulu i (fonologie, morfologie, sintaxă , semantică) .

INTRODUCERE

15

(ii) Această dezorientare izvorăşte, în al doilea rînd, din incapacitatea lingviştilor de a caracteriza domeniul pragmaticii prin contrast cu celelalte ramuri ale lingvis­ ticii: fonologia studiază sistemul fonologie al limbilor, ca şi regulile fonologice care guvernează combinarea fonemelor; sintaxa studiază sistemul de reguli subia­ cent gramaticii, definită ca ansamblu de condiţii referitoare la gramaticalitatea frazelor unei limbi; în sfârşit, semantica se ocupă de structura lexicului şi de principiile sau regulile care stau la baza atribuirii de semnificaţie unei fraze, plecînd de la semnificaţia cuvintelor care o compun.

Lingvistica tratează deci modurile de combinaţii dintre ansambluri de sunete şi ansam­ bluri de sens. Pentru un lingvist de tradiţie generativistă, lingvistica (formată din fonologie, sin­ taxă şi semantică) se organizează in modul următor: componenta principală este sintaxa, al cărei scop este de a furniza, pornind de la structurile D (vechile structuri de adîncime sau Deep struc- tures), reprezentări sintactice, numite structuri S (vechile structuri de suprafaţă sau Surface struc- tures), care servesc drept „intrări" componentelor fonologice (derivînd forma fonetică sau FP) şi semanticii (derivînd forma logică sau FL):

sau FP) şi semanticii (derivînd forma logică sau FL): Figura 1 A In această optică, este

Figura 1

A

In această optică, este uşor de înţeles că problema întrebuinţării sistemului lingvistic este considerată ca nonpertinentă. Dar anumite fapte care ţin de uzul limbajului nu pot fi luate în considerare în reprezentarea funcţionării limbajului ca sistem de cuplare < formă-sens >.

1.1.

FAPTELE

PRAGMATICE

Vom menţiona trei domenii de fapte care ilustrează necesitatea de a depăşi mo­ delul < formă-sens > şi de a introduce dimensiunea pragmatică: faptele de enun­ ţare, de inferenţă şi de instrucţiune.

16

INTRODUCERE

1.1.1. Enunţarea Descoperirea rolului activităţii enunţiative asupra structurii lingvistice este cu siguranţă cea mai importantă achiziţie a pragmaticii. Argumentul acţionează în doi timpi.

(i) Anumite enunţuri nu au ca funcţie desemnarea unui obiect al lumii; ele nu au funcţie referenţială, ci o funcţie autoreferenţială (se referă la ele înseşi).

(ii) Funcţia autoreferenţială nu este dată de situaţie sau de context, ci este indicată, printr-o convenţie a limbii, în structura enunţului.

Iată cîteva exemple:

(1)

Enunţuri performative Iţi promit că vin. Iţi ordon să ieşi, Iţi doresc drum bun.

(2)

Conector i Petr e s-a căsătorit , da r e secret. Dă-mi rezultatul curselor, doar tu le ştii pe toate. Eşti liber deseară? Pentru că e un film bun la cinema.

(3)

Negaţi e Ion nu-i deştept, e foarte deştept. Nu sînt fiul său, el e tatăl meu. Nu mi-a cerut să ies, m-a scos afară.

(4)

Adverbe

de enunţar e

Chiar, unde ai fost aseară? Sincer, aş renunţa, Vai! Nu pot să v-ajut cu nimic.

(i) Enunţurile performative trebuie înţelese ca realizînd acţiunea pe care o denumesc (o pro­

misiune, un ordin, o dorinţă): acţiunea realizată este dependentă de enunţarea frazei (dacă se poate ordona cu ajutorul unui gest, nu se poate promite sau dori decît cu cuvinte). Enunţarea este aşadar parte integrantă din semnificaţia enunţurilor. Se vorbeşte despre semnificaţie autoreferenţială

atunci cînd semnificaţia unei fraze sau a unei expresii lingvistice face aluzie la enunţarea sa.

(ii) Anumiţi conectori pragmatici (dar, doar, pentru că) au întrebuinţări în care legăturile pe care

aceştia le realizează nu privesc conţinuturile, ci actele de enunţare. Astfel, în Petre s-a căsătorit, dar e secret, legătur a cu dar nu se bazează pe faptu l că Petr e s-a căsătorit , ci pe faptu l de a spun e că Petre s-a căsătorit. La fel în Eşti liber deseară? (Pentru) că e un film bun la cinema, legătura cu ajutorul lui pentru că mobilizează chiar întrebarea însăşi, adică actul de a pune întrebarea, şi nu conţinutul său. Dacă aluzia la enunţare face parte din sensul verbelor performative, atunci legătura cu actul de enunţare prin conectori este una dintre condiţiile de utilizare a acestora.

(iii) în exemplele cu negaţie, efectul negaţiei nu priveşte propoziţia negată, ci asertabilitatea

acesteia, adică posibilitatea însăşi de a o afirma. Astfel, locutorul care neagă enunţul Ion este deştept

din (3) nu neagă inteligenţa lu i Ion , ci chiar posibilitatea de a afirma pe care o consideră ca insuficientă.

inteligenţ a lu i Ion , aserţiun e

INTRODUCERE

17

(iv) Adverbele de enunţare chiar, la drept vorbind şi sincer nu califică un fapt sau un conţinut drept sincer şi serios, ci o enunţare (respectiv întrebarea - sau răspunsul - şi aserţiunea). La fel, vai! califică enunţarea însăşi ca expresia unui regret sau a unui act de scuză.

1.1.2. Inferenţa

nonlingvistică

A doua mare categorie conţine fapte pragmatice ce ţin de inferenţă. Anumite

enunţuri au proprietatea de a implica alte enunţuri.

Astfel, (5) şi (6) implică, respectiv, că Max nu s-a căsătorit, că taxiul a avut pană şi că noi am scăpat avionul:

Informaţie lingvistică,

informaţie

ţi principii pragmatice

(5)

Max e burlac.

(5')

Max nu s-a căsătorit .

(6)

Dacă taxiul n-ar fi avut pană, n-am fi scăpat avionul.

(6 1 )

Taxiul a avut pană şi am scăpat avionul.

implicaţii nu cer, pentr u a fi deduse, ca enunţu l să fie completat cu

informaţii nonlingvistice, contextuale. Totuşi, în anumite cazuri, comunicarea poate să nu fie literală, şi face apel la context.

Aceste

Astfel în exemplele (7) - (9), locutorul nu comunică literal semnificaţia cuvintelor frazei, ci mai mult:

(7)

A

Cît e ceasul?

B

Tocmai a trecut poştaşul.

(8)

Poţi să-mi dai sarea?

(9)

Camera asta-i o cocină.

In

(7), răspunsul lui B nu e coerent (sau pertinent) cu întrebarea, decît dacă A şi B ştiu amîndoi

poştaşul trece la o oră anumită (de exemplu, ora 10); în (8), locutorul nu-şi pune problema

capacităţii auditorului său de a-i da sarea, ci chiar cere sarea; în (9), camera descrisă ca o cocină nu este o cocină adevărată (unde se cresc porci), ci seamănă într-o mare măsură (murdărie, dezordine) cu o cocină.

Una dintre sarcinile pragmaticii este de a explica cum poate ajunge un auditor să înţeleagă o enunţare la modul non literal şi de ce locutorul a ales mai curînd un mod de expresie nonliterală decît un mod de expresie literală. In alţi termeni, pragmatica are ca sarcină să descrie, cu ajutorul unor principii non­ lingvistice, procesele de inferenţă necesare pentru a accede la sensul comunicat de enunţ . In enunţuril e de la (7) la (9), este necesar să adăugăm informaţiei lingvistice vehiculate de enunţ informaţia nonlingvistică (zisă contextuală) ne­ cesară procesului inferenţial. Teoriile pragmatice se deosebesc în ceea ce priveşte natura principiilor care stau la originea cercetării informaţiilor nonlingvistice:

principiul cooperării la Grice (1975), principiul pertinenţei la Sperber şi Wil- son (1986) şi (1989), topoi la Anscombre şi Ducrot (1983).

18

INTRODUCERE

Frază versus enunţ, semnificaţie versus sens

Putem introduce aici o distincţie fundamentală utilizată în pragmatică: opoziţia dintre frază şi enunţ. Prin definiţie, fraza este obiectul lingvisticii: în principal, ea este caracterizată prin structura sintactică şi prin semnificaţia sa, calculată pe baza semnificaţiei cuvintelor care o alcătuiesc. In această accepţie, fraza este o entitate abstractă, produsul unei teorii. Dar, în comunicare, locutorii nu fac schimb de fraze: ei schimbă enunţuri. Un enunţ corespunde într-adevăr unei fraze completate cu informaţii care se deduc din situaţia în care aceasta e enunţată. Un enunţ este deci produsul enunţării unei fraze. Dacă fraza este obiectul lingvis­ ticii, atunci enunţul este obiectul pragmaticii.

Trebuie să notăm că enunţul, definit ca enunţarea unei fraze, poate fi interpretat în două modur i diferite: fie ca ocurenţă, fie ca tip. Enunţul-ocurenţă (token în terminologia anglo-saxonă) este rezultatul particular al ocurenţei particulare a unei fraze. Enunţul-tip este, dimpotrivă, an­ samblul caracteristicilor comune asociate diferitelor ocurenţe ale aceleiaşi fraze. Pentru a lua un exemplu obişnuit, propoziţia Plouă poate produce un număr mare de ocurenţe, variabile în funcţie de locutori, momente, locuri şi alte aspecte (intenţii, convingeri etc.) ale situaţiei de enunţare. Pe de altă parte, toate aceste enunţuri-ocurenţă au un punct comun: ele constau în enunţarea aceleiaşi fraze. Enunţul-tip este, aşadar, ceea ce e comun ansamblului enunţurilor-ocurenţă ale aceleiaşi fraze.

N B : Vom reţine următoarele: pentr u a-şi putea oferi un obiect de studiu, este necesar ca pragmatica să facă distincţie între enunţul-tip şi enunţul-ocurenţă. Dacă nu, pragmaticianul ' s-ar limita la analiza enunţurilor-ocurenţă particulare, a căror descriere, deşi complexă, cu greu am putea-o considera completă.

Dacă frazei îi este asociată o semnificaţie, enunţului îi este asociată nu o semnificaţie, ci un sens (cf. Ducrot 1980 a, 1984, cap. 8). Trebuie să înţelegem aici semnificaţia frazei ca produsul indicaţiilor lingvistice care o alcătuiesc [instrucţiunile în terminologi a lui Ducrot , cf. § 1.1.3); ea este calculată de componenta lingvistică (cf. § 3.2. şi cap, 7 § 3.1.). In schimb, sensul enunţului este semnificaţia frazei plus indicaţiile contextuale sau situaţionale calculabile, din componenta retorică. Recurgerea la legile discursului ţine în special de componenta retorică, al cărei produs corespunde sensului enunţului.

1.1.3. Instrucţiunea Una dintre originalităţile analizelor pragmatice a fost de a concepe semnificaţia frazelor ca produsul instrucţiunilor ataşate cuvintelor limbii. Conceptul de instrucţiune a fost utilizat, mai ales în urm a lucrărilor lui O. Ducrot (cf. Ducrot et alii 1980 şi Anscombre şi Ducrot 1983), pentru ceea ce el a numi t cuvintele discursului („mots du discours") şi, în special, pentru conectori, şi anume con­ juncţii, locuţiuni, adverbe fără semnificaţie referenţială, a căror funcţie pare să se schimbe în funcţie de contextul lingvistic. Faţă de enunţurile din (10), ne putem de fapt întreba care este partea comună a semnificaţiei ataşată lui mais (dar/ci):

(10)

a.

Le temps n'est pas beau, mais mauvais. [Vremea nu e frumoasă, ci rea.]

INTRODUCERE

19

h.

Le temps n'est pas beau, mais j'ai envie de prendre Pair. [Vremea nu e frumoasă, dar am chef să mă plimb.]

c.

Le temps n'est pas beau, mais la pluie va arroser Ies champs. [Vremea nu e frumoasă, dar ploaia are să ude cîmpurile.]

d.

Le temps n'est pas beau. - Mais un rayon de soleil eclaire le salon. [Vremea nu e frumoasă. - Dar o rază de soare luminează salonul]'

f.

Mais venez donc dîner ce soit. [Da' veniţi la cină deseară.]

A

In aceste exemple, acelaşi cuvînt produce efecte de sens diferite. Una dintre contribuţiile principale ale pragmaticii a fost ca aceste efecte să fie considerate ca rezultat al folosirii unei singure unităţi lexicale, şi nu ca rezultat al folosirii de unităţi lexicale diferite.

NB : Aceast ă problem ă este ma i ales crucial ă pentr u cazu l di n (10 a) referito r la alte întrebuinţări ale lui mais/ ci, deoarece un anumit număr de limbi diferenţiază lexical doi mais (cf. germ. sondern/aber, sp. sino/pero şi descrierea lui mais făcută de Anscombre şi Ducrot 1977). [v. şi în rom. dar/ci, în traducerea exemplelor. NT ]

Intuiţia care stă la baza analizei conectorilor e că semnificaţia acestora corespunde unei instrucţiuni asupra modului de a interpreta conexiunea dintre propoziţii. „Analiza instrucţională" vizează, aşadar, să dea o schemă generală de funcţionare a «cuvîntului instrucţional», schemă formulată cu ajutorul unor variabile. De exemplu, pentru o secvenţă P dar Q, schema instrucţională poate lua următoarea formă: „din P trageţi concluzia R, din Q trageţi concluzia non- R, iar dinP dar Q trageţi concluzia non-R" (cf. Anscombre şi Ducrot 1977, Ducrot et alii 1980, Ducrot 1980 b). Astfel, exemplul (11) va primi analiza instrucţională

(12):

(11)

Vremea e frumoasă, dar sînt obosit.

(12)

a.

Din P(Vremea e frumoasă) trageţi concluzia/? (haideţi să ne plimbăm),

b

din Q (sînt obosit), trageţi concluzia non-R (nu mergem să ne plimbăm).

c

din P dar Q, trageţi concluzia non-R.

1.2. SINTAXĂ, SEMANTICĂ ŞI PRAGMATICĂ

1.2.1. Sistemul limbii şi întrebuinţarea sistemului limbii Faptele examinate arată că obiectul pragmaticii nu este independent de lingvis­ tică. In anii şaptezeci, exista tendinţa de a defini pragmatica drept „lada de gunoi a lingvisticii". Această expresie denotă faptul că pragmatica avea ca sarcină de a rezolva toate problemele netratate de lingvistică (înţeleasă ca fonologie, sintaxă şi semantică). Văzută sub acest unghi, pragmatica ar fi trebuit să constea dintr-un corp nearticulat şi dintr-un ansamblu de fapte marginale, cele pe care nu le voia şi nu le putea aborda lingvistica. Din fericire, au apărut definiţii mai favorabile,

20

INTRODUCERE

definiţii care atribuie pragmaticii funcţia de a trata dintr-un punct de vedere nonlingvistic anumite probleme (sintactice şi semantice) considerate ca ţinînd

de

teoria lingvistică. In această concepţie, pragmatica nu mai este o ladă de gunoi,

ci

un mijloc de a simplifica lingvistica. Unu l dintre principiile metodologice utilizate este ceea ce Grice (1978) a

numit «principiul modificat al briciului lui Occam», conform căruia nu este bine

să se acumuleze semnificaţiile ataşate unui morfem. Dacă un cuvînt sau o expresie

are mai multe sensuri în uz, aceasta este consecinţa nu a organizării sistemului lexical, ci a unui principiu pragmatic aplicat enunţului.

Să luăm două exemple pentru a ilustra acest lucru:

(13)

a. Drapelul este alb.

b.

Drapelul este alb şi albastru.

(14)

a. Ion a căzut în prăpastie şi şi-a rupt piciorul,

b. Ion şi-a rupt piciorul şi a căzut în prăpastie.

Ideea este că ar fi prea costisitor pentru lingvistică de a descrie adjectivul alb din (13) ca avînd două semnificaţii, pe care le putem parafraza prin «în întregime alb» şi «parţial alb»: dacă se spune că drapelul este alb, înţelegem prin aceasta că

nu este decît alb, dar dacă se spune că este alb şi albastru, el nu va fi numai alb,

ci doar parţial alb. Paralel, în (14) şi nu descrie aceeaşi secvenţă de evenimente:

ordinea propoziţiilor (P şi Q versus Q şi P) determină succesiunea temporală. Or, ordinea secvenţială este o proprietate care diferenţiază pe şi din limbile natu­ rale de conectorul logic al conjuncţiei(A), pentru care nu există diferenţă seman­

tică între PA Q şi QAP .

s-a sugera t (cf. Gazda r

1979, Levinson 1983, Cornulier 1985) să dăm o singură semnificaţie lui alb, inde­ pendentă de opoziţia în întregime / parţial, şi să se explice sensurile lui alb asociate lui (13 a) şi lui (13 b) prin recursul la o regulă pragmatică, maxima de cantitate. Această regulă cere să dăm cantitatea de informaţie care este cerută (Grice 1975). Dacă locutorul este cooperativ şi enunţă (13 a), auditorul va putea trage concluzia că drapelul este în întregime alb, în virtutea regulii cantităţii. La fel, dacă locutorul cooperează şi enunţă (13 b), interlocutorul va înţelege, pe de o parte, că drapelul este de altă culoare decît albă, în virtutea regulii calităţii care cere să nu enunţăm decît ceea ce credem că e adevărat şi, pe de altă parte, că drapelul nu are altă culoare decît alb şi albastru (în virtutea regulii cantităţii).

C u m se explică aceste fenomene ?

In cazu l lu i alb,

Acelaşi raţionamen t este valabil şi pentr u şi: efectul tempora l şi cauzal nu este propri u

lui şi (limitat la proprietăţile sale logice), dar corespunde efectului unei reguli conversaţio­ nale (maxima de ordine): dacă un şir de propoziţi i P,Q,R este dat în această ordine , atunc i

interlocutoru l este

ordonate temporal şi chiar cauzal.

îndreptăţit , în afara vreune i indicaţii contrare, să înţeleagă că P,Q,R sînt

INTRODUCERE

21

Diferenţa dintre sintaxă şi semantică, pe de o parte, şi pragmatică, pe de

altă parte, este deci o opoziţie între sistemul limbii şi utilizarea acestui sistem.

In general, putem reprezenta locul pragmaticii faţă de lingvistică prin figura 2:

locul pragmaticii faţă de lingvistică prin figura 2: Această schemă face să intervină două niveluri de

Această schemă face să intervină două niveluri de înţelegere a limbii: cel al sistemului şi cel de folosire a sistemului. Sistemul este definit ca fiind compus dintr-o sintaxă şi o semantică, sintaxa derivînd formele de suprafaţă produse de regulile de bună formare, semantica, o formă logică dedusă prin intermediul regulilor de compunere. Ansamblul constituit dintr-o formă de suprafaţă şi o formă logică constituie semnificaţia frazei (prin opoziţie cu sensul enunţului). Semnificaţia din limbă trebuie aşadar să fie completată,: iar rolul pragmaticii este tocmai acesta. Pragmatica are ca sarcină să dea o interpretare completă a frazei care face obiectul unei enunţări (şi anume enunţul). Cînd se vorbeşte despre interpretare, se face aşadar referire la procesul care atribuie unui enunţ o valoare, aceea care este comunicată.

1.2.2. Codificare, instrucţiun e şi inferenţă

Organizarea sistemului lingvistic ţine de ceea ce se numeşte în general codul lin­

gvistic. Am văzu t că pragmatica nu are ca obiect codul lingvistic, ci folosirea lui.

Vom vedea însă că relaţiile dintre cod şi folosirea lui sînt mai complexe decît lasă

să se înţeleagă diferenţa dintre lingvistică şi pragmatică. într-adevăr, faptele

pragmatice examinate pînă aici ilustrează două ansambluri de noţiuni: opoziţia

codificare/ inferenţă şi opoziţia instrucţiune / inferenţă.

22

INTRODUCERE

Codificare şi inferenţă

Unele informaţii sînt codificate lingvistic, altele sînt derivate prin inferenţă

pragmatică.

Să comparăm, în acest scop, două modalităţi de a cere sarea la masă:

(15)

a.

Supa nu are sare.

b.

Poţi să-mi dai sarea?

Valoarea de cerere din (15 a) nu este codificată lingvistic. Enunţul nu semnifică lingvistic «dă-mi sarea», nici chiar «iar ai uitat să pui sare în»: el semnifică literal ceea ce spune, şi anume că supa nu este destul de sărată. Pentru a înţelege enunţul (15 a) ca semnificînd «dă-mi sarea», auditorul trebuie să facă o inferenţă de tipul «locutorul mi-a spus P pentru a semnifica Q». Ce se întîmplă în (15 b)? Literal, locutorul nu cere sarea: el pune o întrebare. Dar forma folosită (verbul a putea) codifică valoarea de cerere, căci sinonimul său (a fi în stare) nu primeşte decît valoare de întrebare (cf. (15 c)):

(15)

c.

Eşti în stare să-mi dai sarea?

A fi în stare (a fi capabil) este sinonimul lui aputea, dar nu codifică valoarea de cerere. In (15 b), există deci şi codificare şi inferenţă, căci cererea este exprimată printr-o întrebare.

Instrucţiune şi inferenţă

Aspectele pragmatice ale interpretării nu sînt aşadar toate identice. Unele sînt

inferenţiale, altele sînt legate de limbă, codificate lingvistic. Dar există o categorie

specifică de informaţie pragmatică codificată lingvistic care se identifică cu

conceptul de instrucţiune: informaţia procedurală. Informaţia procedurală are

două caracteristici: este nonvericondiţională (nu afectează valoarea de adevăr a

frazei) şi priveşte modalitatea în care trebuie prelucrată informaţia pentru a fi

interpretată.

(i) Aspecte nonvericondiţionale: exemplu l lu i şi tempora l este un bu n exempl u al

aspectelor nonvericondiţionale ale enunţului. Un alt exemplu, mai spectaculos,

este dat de negaţie (cf. Hor n 1985). în utilizările negaţiei metalingvistice, care

se referă la asertabilitatea unei propoziţii, negaţia nu afectează valoarea de adevăr

a propoziţiei, ca în (16):

(16) Ana nu are trei copii, are patru.

In (16) nu s-a negat vericondiţiona l că An a are tre i copii, deoarece a avea patr u implic ă di n punc t de vedere logic a avea trei. Se va spune aici că negaţia nu atinge aspectele vericondiţionale ale enunţului, ci aspectele sale nonvericondiţonale, şi mai ales implicatura sa conversaţională (17):

(17) Ana are trei şi numai trei copii.

într-adevăr, dacă spun interlocutorului meu că Ana are trei copii, subînţeleg că ea nu are nici mai mulţi, nici mai puţini, şi aceasta în virtutea regulii cantităţii, care îi dă dreptul să conchidă că am dat informaţia cea mai puternică.

(ii) Aspecte procedurale: conceptu l de procedură poat e fi exemplificat pri n co­

nectori. Un a dintre caracteristicile conectorilor este de a da un ansamblu de

INTRODUCERE

23

instrucţiuni asupra modului de a interpreta un enunţ. De fapt, aceste cuvinte nu sînt asociate nici unui concept particular. Astfel, nu e clar care concept îl reprezintă pe dacă din exemplele din (18):

(18)

a. Dacă aş fi ştiut, n-a$ fi venit.

b. Dacă te întorci (acasă) după ora zece, vei fi pedepsit.

c. Dacă Parisul este capitala Franţei, Lyonul este capitala galilor.

d. Dacă îţi este sete, este bere în frigider.

In (18 a), dacă este spus contra/actual şi nu are sensul lui dacă de condiţie suficientă (dacă im- plicativ) în care dacă P atunci Q este adevărat dacă şi numai dacă P este fals sau Q este adevărat. In (18 b), dacă are o valoare inversă lui dacă logic:

(18 b) comunică dacă non P, atunci non Q, şi anume dacă te întorci înainte de ora zece, atunci nu vei fi pedepsit; într-adevăr, dacă non P, atunci Q {dacă te întorci înainte de ora zece, atunci vei fi pedepsit), cu toate că din punct de vedere logic e adevărat, este din punct de vedere pragmatic fals. In (18 c) se vorbeşte despre dacă concesiv, parafrazabil prin cu toate că, chiar dacă; în sfîrşit, (18 d) trimite la utilizarea sa «performativă» în cazul în care ţi-arfi sete, te informez că este bere în frigider. Nici un concept nu poate fi asociat lui dacă. Acestea fiind spuse, orice individ care vorbeşte franceza este capabil să înţeleagă enunţurile (18): el dispune aşadar de informaţii de o altă natură decît informaţia conceptuală. Vom califica această informaţie ca Urnă procedurală (cf. Wilson şi Sperber 1990).

Consecinţa acestor fapte este că raportul dintre sistemul lingvistic şi utili­ zarea lui este mai complex decît ne arată figura 2. Raportul dintre codul lingvistic şi utilizare se poate reprezenta în felul următor:

decît ne arată figura 2. Raportul dintre codul lingvistic şi utilizare se poate reprezenta în felul

24

INTRODUCERE

Ajungem astfel la concluzia că pragmatica se ocupă în acelaşi timp de aspectele inferenţiale şi lingvistice ale codificării conceptuale şi procedurale. Delimitarea dintre cod şi utilizare este aşadar parţială, tot aşa cum este cea dintre inferenţă şi instrucţiune, pragmatica ocupîndu-se de toate aspectele pertinente pentr u interpretarea completă a enunţurilor în context, fie că acestea sînt sau nu sînt legate de codul lingvistic.

2. MIZELE PRAGMATICII

Pragmatica nu a răsturnat fundamental geografia studiilor despre limbaj. Dar domeniul său de cercetare ridică nişte întrebări care nu sînt fără repercusiuni pentru ansamblul lingvisticii. Putem formula aceste întrebări în felul următor:

(i)

Pragmatic a depind e de studiu l competenţe i sau al performanţei ?

(ii)

Pragmatica este o componentă a lingvisticii sau, din contră, este independentă

de lingvistică?

(iii) Pragamatica este independentă sau nu de o teorie a cunoşterii?

2.1. COMPETENŢĂ ŞI PERFORMANŢĂ

Vom aminti că în tradiţia lingvisticii chomskiene, distincţia dintre competenţă şi performanţă priveşte diferenţa dintre cunoştinţe (adică informaţiile disponibile printr-un organism) pe care un locutor-auditor ideal le are despre limba sa şi actualizarea acestor cunoştinţe în producerea enunţurilor în comunicare (cf. Chomsky 1971). Această distincţie e crucială, deoarece a permis lingvisticii moderne să-şi definească obiectul: un sistem complex de reguli (fonologice, sintactice, semantice) interiorizate de către subiectul vorbitor.

Distincţia dintre competenţă şi performanţă reia, în linii mari, opoziţia saussuriană dintre limbă ţi vorbire. Totuşi diferenţa esenţială dintre competenţă şi performanţă, pe de o parte, şi limbă şi vorbire, pe de altă parte, ţine de faptul că vorbirea e definită la Saussure (1968) ca un act individual, iar limba ca un «tezaur» colectiv, pe cînd competenţa la Chomsky nu este proprie unei comunităţi, ci unui subiect vorbitor (cf. Ducrot şi Todorov 1972).

întrebarea pe care şi-a pus-o teoria lingvistică, atunci cînd studiul sis­ temului a fost completat cu studiul întrebuinţării sale, priveşte natura faptelor pragmatice: aparţin ele studiului competenţei sau performanţei? Două tipuri de răspunsuri au fost date acestei întrebări.

(i) In tradiţia inaugurat ă de Gric e (1975), pragmatica esta conceput ă ca o teori e

a performanţei (cf. Kernpson 1975, Wilson 1975, Smith şi Wilson 1979): opoziţia

lingvistică/pragmatică corespunde opoziţiei competenţă/performanţă. Intr-ade-

INTRODUCERE

25

văr, principiile sau regulile pragmatice nu privese competenţa lingvistică (şi anume o cunoaştere a subiectului vorbitor asupra funcţionării limbii sale), ci o teorie a performanţei (adică un ansamblu de cunoştinţe şi capacităţi pentru folosirea limbii în situaţie).

NB : Conceptul de performanţă primeşte aici un sens diferit de cel din tradiţia gene- rativistă. Pentru Chomsky, performanţa defineşte ansamblul de «producţii lingvistice». Pragmatica, în orientarea sa griceeană, este o cercetare a înţelegerii, şi nu a producerii limbajului.

(ii) In tradiţia francofonă inaugurată de Benveniste (cf. Benveniste 1966, şi 1974)

şi urmată de Ducrot (cf. Ducrot 1972, 1973, 1980, c, 1984, 1989), pragmatica nu

aparţine studiului performanţei, ci al competenţei: aspectele pragmatice sînt codificate în limbă, iar limba conţine instrucţiuni asupra acestor utilizări po­

sibile. Aceasta este teoria pragmaticii integrate.

2.2.

PRAGMATICA INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICA RADICALĂ

2.2.1. Pragmatica integrată Termenul de pragmatică integrata (semanticii) a fost popularizat în cadrul anali­ zelor pragmatice iniţiate de J. C. Anscombre şi O. Ducrot şi acoperă mai cu seamă teoria lor asupra argumentaţiei. Lucrările aparţinînd teoriei argumen­ taţiei vizează apărarea următoarelor două teze.

(i) Prim a teză a pragmaticii integrate constă în a susţine o concepţi e ascriptivistă asupra limbajului, după care enunţurile nu comunică stări de fapte (funcţia lor de reprezentare), ci acţiuni, adică acte de limbaj (ca a ordona, a promite, a dori, a afirma, a argumenta). Tezele ascriptiviste se opu n din acest punct de vedere tezelor descriptiviste ale teoriilor radicale.

Ne găsim aici în faţa unei opoziţii clasice în înţelegerea şi descrierea limbajului. Curentul

lingvisticii structurale a insistat asupra raporturilor dintre limbaj şi comunicare (cf. diferitele funcţii ale limbajului în comunicare, descrise de Jakobson 1963): în această tradiţie, limbajul are, în principal, o funcţie comunicaţională. In schimb, tradiţia gramaticii generative (din care Chomsky revendică filiaţia raţionalistă, cf. Chomsky 1969) a apărat legile «reprezentaţionaliste»:

limbajul are o funcţie de reprezentare, aceea de a exprima idei, funcţia sa comunicaţională nefiind decît secundară. Nu este surprinzător, în acest caz, că tezele pragmatice de orientare formalistă

şi cognitivă au adoptat punctul de vedere reprezentaţionalist, pe cînd lucrările de inspiraţie şi

tradiţie structuralistă au optat pentru curentul ascnptivist.

(ii) A doua teză a pragmaticii integrate este teze autoreferinţei sensului, pe care

o putem rezuma prin formula: «sensul unui enunţ este imaginea enunţării sale»

(cf. Ducrot 1980 a). Această formulă se interpretează în modul următor: a înţelege un enunţ înseamnă a înţelege raţiunile enunţării sale. A descrie sensul unui enunţ

26

INTRODUCERE

înseamnă, aşadar, a descrie tipul de act pe care enunţul trebuie să-1 realizeze. Această teză se bazează pe «fapte pragmatice» care se caracterizează prin înre­ gistrarea convenţională a descrierii enunţării în sensul enunţului (cf. exemplele descrise la paragraful 1.1.1.).

Această teză nu este foarte departe de ipoteza performativă asociată curentului semanticii generative. Semantica generativă, reprezentată mai ales de lingvişti ca Ross (1970), Lakoff (1972 a), McCawle y (1981), Sadock (1974), s-a dezvoltat mai cu seamă la sfîrşitul anilor şaptezeci şi la începutul anilor optzeci cu scopul de a integra semantica sintaxei (cf. Galmiche 1975 pentru o sinteză). Ideea este că (i) structurile sintactice de adîncime sînt structuri semantice de tip predicat- argument şi că (ii) orice frază este dominată în stuctura de adîncime de un predicat performativ abstract, care este responsabil de forţa ilocuţionară a enunţului. Astfel, o frază ca (19) va avea drept structură de admcime (simplificată) (20):

(19) Dobînzile sînt în creştere.

(20) Afirm că dobînzile sînt în creştere.

2.2.2. Pragmatica radicală Concepţiei integrate a pragmaticii i se poate opune o concepţie radicală:

pragmatica nu este parte integrantă a semanticii, ci despărţită de aceasta. Argumentul e următorul: interpretarea enunţurilor face să intervină, în acelaşi timp, anumite aspecte vericondiţionale şi anumite aspecte nonveri- condiţionale.

Aspecte vericondiţionale Ele aparţin semanticii (vericondiţionale) şi sînt tratate în cadrul semanticii formale, care utilizează logici cum ar fi calculul predicatelor sau logica inten- sională (cf. Allwood, Andersson şi Dahl 1977, McCawley 1981, Dowty, Wall şi Peters 1981, Chierchia şi McConnell-Ginet 1990, Galmiche 1991 pentr u intro­ duceri în semantica formală). Printre aspectele vericondiţionale clasice, se află problema incidenţei cuantificatorilor {fiecare, toţi, un, -l etc) . Astfel, fraza (21) este din punc t de vedere semantic ambiguă, deoarece primeşte cele două lecturi logice (22), care descriu condiţii diferite de adevăr:

(21)

Fiecare bărbat iubeşte o femeie.

(22)

a. Vx (bărbat (x) ->3y (femeie (y) A a iubi (x, y))) «Pentru orice x, dacă x este un bărbat, atunci există un y în aşa fel încît y este o femeie şi x o iubeşte pe y.» b. 3y Vx (femeie (y) A bărbat (x) A a iubi (x,y)) «Există un y, astfel încît pentru orice x, y este o femeie şi x este un bărbat şi x o iubeşte pe y.»

INTRODUCERE

27

NB: Simbolurile logice utilizate în (22) au semnificaţiile următoare:

logice utilizate în (22) au semnificaţiile următoare: „pentru orice x" (cuantificator universal) „există

„pentru orice x" (cuantificator universal) „există un x" (cuantificator existenţial)

„dacă

atunci" (conector logic de implicaţie materială sau de relaţie condiţională)

„şi" (conector logic de conjuncţie)

Aspecte nonvericondiţionale Aspectele nonvericondiţionale ale enunţului corespund ansamblului implica- turilor inferabile fie pornin d de le reguli conversaţionale (se va vorbi atunci de implicatură conversaţionala), fie pornin d de la sensul cuvintelor (se va vorbi, în acest caz, de implicatură convenţionala) (cf. Grice 1975, Gazdar 1979, Levinson

1983).

Diferenţa dintre vericondiţionalitate şi nonvericondiţionalitate poate fi ilustrată prin exemplele (23) (cf. Horn 1983):

(23)

a. Ion a reuşit să rezolve problema,

b. Ion n-a reuşit să rezolve problema.

c. Problema era greu de rezolvat.

d. Ion a rezolvat problema.

(23 a) şi (23 b) implicitează în mod convenţional (23 c): (23 c) este aşadar un aspect nonvericondiţional

al propoziţiei (este subînţeles şi prin enunţul pozitiv, şi prin corespondentul său negativ); în schimb,

(23 a) implică (23 d), dar (23 b) nu implică (23 d): (23 d) este deci un aspect vericondiţional al propoziţiei.

Concepţia radicală a pragmaticii formulează aşadar ipoteza că pragmatica

descrie aspectele nonvericondiţionale ale sensului. De unde definiţia pragmaticii dată

de Gazdar (1979): pragmatica = sensul - condiţiile de adevăr. Scopul acestei definiţii

este următorul : (i) conservarea une i semantic i vericondiţional e asociată sintaxei

limbilor naturale; (ii) simplificarea descrierii lingvistice, cu limitarea, pe cît posibil,

a

domeniului semanticii la aspectele vericondiţionale ale enunţului (cf. capitolele 8

şi

9 pentru o aplicare a acestui principiu la conceptele de presupoziţie şi de implicatură).

2.3. PRAGMATICA: LINGVISTICĂ, SOCIOLINGVISTICĂ SAU PSIHOLINGVISTICĂ ?

A treia miză a pragmaticii priveşte domeniul său de apartenenţă: pragmatica

aparţine oare lingvisticii, sociolingvisticii sau psiholingvisticii? Am văzut ce

opţiuni avea pragmatica faţă de lingvistică: pragmatica integrată face parte din lingvistică, iar pragmatica radicală este în afara lingvisticii. Dar problema este mai complexă. într-adevăr, e posibil să orientăm prag­ matica în două direcţii opuse, care nu aparţin lingvisticii.

2.3.1. Orientarea sociolingvistică

O primă orientare constă în a refuza limitarea competenţei numai la domeniul

lingvistic. In tradiţia etnografiei comunicării (cf. Gumper z şi Hyme s 1972,

28

INTRODUCERE

Gumperz 1989), pentru care enunţul nu poate fi despărţit de cadrul social şi cul­ tural în care este rostit, competenţa lingvistică este extinsă la competenţa de comu­ nicare: un ansamblu de cunoştinţe, culturale şi interacţionale, şi o capacitate de a acţiona în mod corespunzător în contexte sau situaţii specifice. In acest cadru, pragmatica ar aparţine sociolingvisticii: studiul contextualizării limbajului Gumperz 1989), al variaţiei sociolingvistice (Labov 1976,1978), al ritualurilor inter­ acţionale (Goffman 1973,1974 1987) primează asupra studiului sistemului. Pe scurt, accentul în studiul limbajului este pus pe funcţiile sale şi nu pe structurile sale.

Cercetarea sociolingvistică a dat naştere, în acelaşi timp, la studii interne sistemului lingvistic (cum sînt specializate structurile lingvistice pentru indicarea factorilor proprii con­ textualizării , ca formele de adresare, formel e de politeţ e etc ? - cf. Brow n şi Levinso n 1978 şi 1987) şi studii externe sistemului lingvistic: studiile asupra interacţiunilor faţă în faţă şi asupra conversaţiei au permis aducerea la zi a anumitor dispozitive (specifice sau nespecifice anumitor culturi) ale întrebuinţării limbajului. In cadrul studiilor asupra conversaţiei, a apărut o puternică divergenţă între lucrările de inspiraţie sociolingvistică, aparţinînd para­ digmelor sociologice ale interacţionismului social (Goffman) sau ale etnometodologiei (Sacks, Schegloff, Jefferson 1974 şi 1978) iar, pe de altă parte , lucrările aparţinîn d gramaticii discur­ sului sau a textului, care aplică o metodologie şi o epistemologie propri e lingvisticii (cf. Roulet etalii 1985). Astfel, în gramaticile discursului, problem a bune i formări a discursurilo r este abordată pornin d de la un ansamblu de categorii sau unităţi discursive, ca şi de reguli de formare care explică formarea de unităţi discursive complexe, pornind de la unităţi discur­ sive simple. In plus, la fel cum recursivitatea, adică repetiţia unei categorii sintagmatice într-o regulă sintagmatică, este una dintre proprietăţile fundamentale ale gramaticilor frazei, recur­ sivitatea este şi o proprietat e a gramaticilo r discursului, Astfel, la fel cu m categoria frază intervine şi în calitate de constituent intercalant şi în aceea de constituent intercalat, tot aşa în interacţiune a conversaţională se găsesc categorii intercalabile cu m sînt schimbul şi inter­ venţia (cf. capitolul 18, § 2).

2.3.2, Orientarea psiholingvistică Acestui prim curent, centrat pe faptele de performanţă, îi poate fi opus un al doilea, care dă şi el prioritate faptelor de performanţă: este vorba de curentul psiholingvis­ tic, axat fie pe procesele de achiziţie (cf. Bates 1976), fie pe procesele de prelucrare a informaţiei lingvistice (cf. Miller şi Johnson Laird 1983, Levelt 1989).

Cercetarea psiholingvistică pun e problem a raportulu i dintr e limbaj (şi ma i precis între ­ buinţarea limbajului) şi cunoaştere. Un mare număr de lucrări care tratează subiecte specific lingvistice (ca anafora pronominală) încearcă să verifice ipotezele (lingvistice sau psiholingvistice) asupra proceselor angajate de subiecţii vorbitori pentru a rezolva, de exemplu, o anaforă pro­ nominală, în centrul uno r astfel de discuţii (cf. Charolles 1990 şi Charolles şi Sprenger-Charolles 1989) se află, în special, relaţia dintre codificare şi inferenţă.

Pe scurt, pragmatica, integrată sau nu lingvisticii, are raporturi foarte apropiate cu probleme abordate de disciplinele vecine lingvisticii, ca sociolingvistica şi psiho­ lingvistica, dar aparţinînd unor tradiţii ştiinţifice şi metodologice diferite.

INTRODUCERE

29

Astfel, prelucrarea datelor este foarte diferită. De exemplu, cercetarea sociolingvistică este foarte adesea de orientare cantitativă (cf. lucrările lui Labov), iar regulile sînt preferenţiale ver- sus absolute, ele descriind tendinţe (ele sînt din acest punct de vedere probabiliste). In psiho­ lingvistică, metodologia este apropiată de aceea a unei ştiinţe experimentale: un anumit număr de indivizi sînt supuşi anumitor teste, care au ca funcţie verificarea ipotezelor formulate inde­ pendent. In schimb, în lingvistică, datele sînt în general produsul creaţiei lingvistului (sau, mai rar, provin din corpusuri autentice) şi sînt descrise în interiorul unui cadru teoretic autonom şi complet.

2.4.

SINTEZĂ

Cele de mai sus ar trebui să ne permită să înţelegem mai bine locul pragmaticii

şi funcţia acesteia în teoriile limbajului. In cadrul teoriilor lingvistice de tradiţie

chomskiană, pragmatica, teorie a performanţei, este despărţită de lingvistică:

rolul său este de a descrie, pe de o parte, mecanismele nonlingvistice legate de

interpretarea enunţurilo r în context şi, pe de altă parte, în măsura în care do­

meniul ei este specific din punct de vedere teoretic, raportul dintre obiectul

lingvisticii (relaţia formă-semnificaţie) şi faptele de performanţă:

formă-semnificaţie) şi faptele de performanţă: NB: Se va remarca o excepţie exemplară în paradigma

NB: Se va remarca o excepţie exemplară în paradigma chomskiană, constituită din lucră­ rile lui Banfield (1982) şi Milner (1978, 1982), care integrează dimensiunea enunţiativă în interiorul sintaxei (prin introducerea categoriei sintactice de Expresie). Cf. Reboul (1992) pentru o discuţie aprofundată a lucrărilor lui Banfield.

Pe de altă parte, integrarea anumitor fapte în interiorul teoriei lingvistice

permite să se distingă două tipuri de aspecte pragmatice: cele care sînt asociate

structurii lingvistice şi cele care sînt asociate contextului extralingvistic. Această

repartiţie a aspectelor pragmatice impune funcţii diferite conceptelor de competenţă

şi de performanţă (cf. figura 5):

30

INTRODUCERE

30 INTRODUCERE Pragmatica nonlingvistică, bazată pe principii, este aici definită ca o teorie a competenţei, deoarece

Pragmatica nonlingvistică, bazată pe principii, este aici definită ca o teorie a competenţei, deoarece ea nu priveşte decît faptele de interpretare. Ipotezele despre procesele de prelucrare a enunţurilor nu sînt specifice întrebuinţărilor particulare, ci privesc cunoştinţe particulare despre aceste întrebuinţări (cf. Moeschler 1990 a pentru teza pragmaticii ca teorie a competenţei).

3. TIPURI DE TEORII PRAGMATICE

Am examinat pînă acum locul pragmaticii în teoria lingvistică şi relaţiile sale cu alte discipline conexe, ca sociolingvistica sau psiholingvistica. Da r nu am exa­ minat încă arhitectura generală a teoriilor în care aceasta se integrează. Vom dis­ cuta trei tipur i de teorii: (i) teorii lineare; (ii) teoriile în Y; (iii) teoriile cognitiviste.

3.1. TEORIILE LINEARE

Aceste teorii sînt născute din tradiţia neopozitivistă sau logicistă a analizei limbajului (Peirce 1931-1958, Morris 1938, Carnap 1942) şi privesc orice sistem de semne, adică orice semiotică, ca format din următoarele componente: o sin­ taxă, al cărei obiect este studiul relaţiilor dintre semne; o semantică, care se ocupă de relaţia dintre semne şi designata (referenţi); şi o pragmatică, al cărei obiect de studiu este raportul dintre semne şi interpretanţii lor (cf. Levinson 1983, Sayward 1974, Jacob 1980 şi Rastier 1991 pentru analize mai precise ale acestei tradiţii). Aceste distincţii sînt la originea definiţiilor clasice ale sintaxei, seman­ ticii şi pragmaticii (cf. Morris 1938 şi Morris 1974 pentru versiunea franceză).

(i) Sintaxa are ca obiect relaţiile sau modurile de combinare dintre unităţile limbii. Ea are drept funcţie producerea de reguli de bună formare sintactică. O sintaxă este constituită dintr-o axiomă şi din scheme de reguli. în gramaticile sintagmatice clasice, axioma este fraza (S), iar schemele de reguli de rescriere (sau reguli sintagmatice) introduc categorii sintagmatice, cum sînt sintagma

INTRODUCERE

31

nominală (SN), sintagma verbală (SV), categorii lexicale ca substantivul (N), verbul (V) şi adjec­ tivul (A), şi categorii nonlexicale, ca determinantul (Det), ceea ce arată regulile sintagmatice următoare : S -> SN SV, SN H>Det (A)N , SV -> V(SN) (parantezele indică constituenţi i opţionali) .

(ii) Semantica are ca obiect relaţia dintre cuvinte, sintagme sau fraze şi obiectele lumii. Se pot

distinge (cf, Lyons 1977 şi 1980) trei tipuri de entităţi semantice, în funcţie de proprietăţile lor referenţiale: entităţi de ordinul întîi (termeni), care desemnează obiectele lumii; entităţi de ordinul al doilea (predicate), care se referă la stări, evenimente, acţiuni verificate de o entitate sau de alta de ordinul întîi; entităţi de ordinul al treilea (propoziţii), al căror domeniu este mulţimea valorilor de adevăr (Adevărat, Fals).

(iii) Pragmatica se ocupă de relaţiile dintre semne şi utilizatorii lor. De aici, limitarea pragmati­

cii, in curentul logicist, la fenomenele indexicalităţii (referinţa la coordonatele personale, spaţiale

şi temporale variabile în funcţie de enunţare).

Aceste definiţii au acordat un loc şi o ordine în tratarea acestor domenii:

tratamentul sintactic precedă tratamentul semantic, care, la rîndul lui, precedă tratamentul pragmatic. Altfel spus, ieşirile sintaxei constituie intrările semanticii, iar ieşirile semanticii reprezintă intrările pragmaticii. Cît priveşte ieşirile pragmaticii, acestea descriu valoarea de acţiune a enunţului.

Acest tip de teorie poate fi calificat drept linear (ordinea tratamentului e funda­ mentală) şi modular, deoarece fiecare dintre domenii este autono m şi independent. Figura 6 reprezintă schema tip a acestui gen de model:

Figura 6 reprezintă schema tip a acestui gen de model: Descrierea sintactică a lui E este

Descrierea sintactică a lui E este rezultatul unui tratament sintactic (de exemplu, sub forma unei structuri arborescente cu constituenţi); conţinutul informativ este definit de condiţiile de adevăr atribuite propoziţei exprimate prin E; în sfîrşit, valoarea de acţiune a lui E constă în a atribui lui E o forţă ilocuţionară: fiecărui enunţ îi corespunde realizarea unuia, şi numai a unui singur act de limbaj. Condiţiile care determină atribuirea unei valori de acţiune lui £ sînt definite drept condiţii de adecvare (se va spune că un act de limbaj este adecvat unui context.

32

INTRODUCERE

3.2.

TEORII ÎN Y

Teoriile lineare (cf. van Dijk 1977) au fost criticate de către adepţii pragmaticii integrate (cf. Anscombre şi Ducrot 1983). In cadrul pragmaticii integrate, nu avem de-a face cu un tratament linear al enunţului, ci cu o îmbinare de informaţii lingvistice (aparţinînd componentei lingvistice) şi de informaţii extralingvistice (aparţinînd componentei retorice). Componenta lingvistică este locul de aplicare a instrucţiunilor ataşate morfemelor şi altor unităţi lexicale: unitatea prelucrată este obiectul teoretic/raz^, al cărei tratament lingvistic furnizează semnificaţia. îmbinarea semnificaţiei frazei şi a informaţiilor extralingvistice produce sensul enunţului, care reprezintă deci ieşirea componentei retorice. Pute m reprezenta acest tip de teorie printr-o schemă în Y (de unde termenul de «teorie în Y», împrumutat de la Berrendonner 1981):

de «teorie în Y», împrumutat de la Berrendonner 1981): în cadrul teoriilor în Y, nu mai

în cadrul teoriilor în Y, nu mai există ordine lineară între sintaxă, semantică şi pragmatică (pragmatica - sau retorica - este integrată în semantică). O ordine există totuşi: «circumstanţele de elocuţie» (sau contextul de enunţare) nu intervin decît după ce frazei i-a fost atribuit ă o semnificaţie, semnificaţia fiind ieşirea componentei lingvistice.

Aşadar există două etape în interpretarea enunţurilor. Prima etapă este strict lingvistică, căci nu este necesară nici o cunoaştere extralingvistică. Această etapă este rezultatul aplicării a ceea ce am numit instrucţiuni. Semnificaţia nu poate fi formulată decît sub formă de variabile, («a trage o concluzie non-R din P dar Q astfel încît non-R este dedus din Q, iar R din P», «a interpreta aproape P ca avînd aceeaşi orientare argumentativă ca şi P» etc); aceste variabile nu vor fi saturate decît la ieşirea din tratamentul retoric (pragmatic). Se vede aşadar în

INTRODUCERE

33

ce constă autonomia lingvistică a analizei pragmatice: dacă există o contradicţie între ieşirea componentei lingvistică şi ieşirea componentei retorice, aceasta se explică prin utilizarea unei legi a discursului pentru a modifica semnificaţia.

De exemplu, un locutor care enunţă (24) avînd la el mulţi bani nu va putea fi acuzat că a

minţit;

(24) Am ceva bani la mine.

De fapt, o lege a discursului (legea litotei, cf. Ducrot 1972 şi infra cap. 7 § 3.2.2.) explică posibilitatea

de a trece de la exprimarea unei cantităţi mici la afirmarea unei cantităţi

NB: Deosebirea dintre ieşirea componentei lingvistice şi ieşirea componentei retorice nu este asemănătoare distincţiei sens literal (sau sensul frazei) şi sens derivat (sau sensul enun­ ţării). Diferenţa se situează, de fapt, în termenii opoziţiei variabile/constante.

mari.

3.3.

TEORII

COGNITIVISTE

Al treilea tip de teorie pragmatică corespunde tendinţelor cognitiviste ale prag­ maticii şi se opune teoriilor lineare şi teoriilor în Y. Teoria cognitivistă este o versiune a pragmaticii radicale; aceasta a dat de fapt naştere la două direcţii

paralele: o direcţie formalistă (reprezentată de lucrările lui Gazdar, şi ţinînd de

o teorie lineară) şi o direcţie cognitivistă, modularistă, reprezentată de lucrările

lui Sperber şi Wilson (1986 a) şi (1989). Ipoteza modularistă este legată de teoria cunoaşterii a lui Fodor (1986), care distinge două tipuri de sisteme de prelucrare a informaţiei: sistemele peri­ ferice (input systems), specializate şi modulare, şi sistemul central al gîndirii, nonspecializat şi nonmodular, loc al inferenţelor. Ipoteza lui Sperber şi Wilson este că sistemul central este locul tratamentului pragmatic: operaţiile trata­ mentului pragmatic nu sînt aşadar nici specializate, şi nici dependente de natura sistemului periferic care alimentează sistemul central.

Punctul important este aici divergenţa dintre gramatică (teoria sintactică) şi pragmatică. Cele două domenii depind de cercetarea cognitivă (teoria gramaticală este legată, pe de o parte, de gramatica universală, iar, pe de altă parte, de teoriile învăţării, în timp ce pragmatica tratează procesele inferenţiale şi de constituire a contextului) şi au drept obiect limbajul. Dar analogia se opreşte aici, deoarece dacă se poate face ipoteza caracterului modular al sintaxei (cf. Chomsky 1987 şi 1991), a concepe pragmatica drept modulară ar fi incompatibil cu teoria fodoriană (cf. Wilson şi Sperber 1986 şi 1989).

Se vede aşadar o primă diferenţă faţă de celelalte două tipuri de teorii:

teoria modularistă este cognitivistă, iar pragmatica nu aparţine domeniului lingvisticii (aceasta limitîndu-se la fonologie, la sintaxă şi la semantică). Dar intervin alte diferenţe. Ele ţin în principal de relaţia dintre sistemul periferic şi sistemul central. Teoria modularistă a lui Sperber şi Wilson formulează ipoteza

34

INTRODUCERE

că ieşirea din sistemul de tratament lingvistic este reprezentată de o formă logică ce corespunde unei interpretări parţiale şi incomplete a enunţului. O interpretare e completă atunci cînd pragmatica a atribuit referenţi variabilelor, a atribuit o forţă ilocuţionară enunţului, a dezambiguizat enunţul, a îmbogăţit forma logică fie la nivelul implicitărilor, fie la nivelul explicitării acesteia. Tratamentul prag­ matic este deci ultimul proces şi se aplică la ieşirea din sistemul lingvistic. Dar interacţiunea dintre sistemul periferic şi sistemul central este mai complexă decît în teoriile lineare. Figura 3 a arătat că anumite informaţii codificate lingvistic declanşează procese pragmatice (proceduri). Pe scurt, versiunea cognitivistă constituie o soluţie intermediară între primele două tipuri de teorii:

(proceduri). Pe scurt, versiunea cognitivistă constituie o soluţie intermediară între primele două tipuri de teorii:

1. TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

A

Î nceputurile pragmaticii, aşa cum o cunoaştem astăzi, coincid cu descoperirea de către filozoful britanic Austin a fenomenului actelor de limbaj (cf. Aus­

tin 1970). Trebuie totuşi să se insiste asupra faptului că descoperirea lui Austin, dacă e a s-a făcut independen t d e lucrăr i anterioare , a pu s î n lumin ă nişt e fapt e care au fost remarcate şi înainte. Astfel Reinach, înainte de primul război mon­ dial, izolase deja actele sociale (cf. Reinach 1983), pe care Austin le va num i acte de limbaj ilocuţionare, sau Gardiner, între cele două războaie, a făcut multiple remarci care anunţau teoria austiniană a actelor de limbaj şi anticipă anumite idei ale lui Grice (cf. Gardiner 1989). In sfîrşit, teoria austiniană a actelor de limbaj s-a dezvolta t în tim p şi a cunoscu t dou ă etap e principal e (cf. Austi n 1970 şi Recanati 1981). Vom începe aşadar printr-o istorie a teoriei actelor de limbaj, cu pionieri ca Reinach (1983) şi Gardiner (1989), apoi vom continua cu o dez­ voltare asupra teoriei clasice a actelor de limbaj, reprezentată de Austin (1970) şi de Searle (1972).

1. ISTORICUL TEORIEI ACTELOR DE

1.1. REINACH şt ACTELE SOCIALE

LIMBAJ

1.1.1. Drepturi şi obligaţii legate de actele sociale In ciuda cîtorva diferenţe, Reinach are în comun cu Austin un anumit număr de preocupări centrale. In primul rînd, preocuparea lor comună este mai curînd de a descrie decît de a explica fenomenul actelor sociale sau al actelor de limbaj; după aceea, exemplul lor favorit este promisiunea; în sfîrşit, ei insistă, unul ca şi celălalt, asupra necesităţii de a stabili o frontieră între enunţurile susceptibile de a primi valoare de adevăr şi cele care nu primesc. Şi totuşi diferenţe rămîn. Principala, care este considerabilă, priveşte cadrul şi finalitatea filozofică a lucră­ rilor lor: dacă Austin are drept scop de a pune la îndoială ideea conform căreia enunţurile sînt în general descriptive şi servesc la descrierea lumii, adică sînt adevărate sau false, Reinach caută să dezvolte analiza husserliană a actelor men­ tale şi a folosirii semnelor. Această diferenţă fundamentală are consecinţe im­ portante asupra modului însuşi de a aborda fenomenul actelor sociale.

36

CAPITOLUL 1

Ce este un act social? Foarte simplu, este un act care are drept caracteristică de a fi îndeplinit prin limbaj şi de a se executa prin simplul fapt de a spune ceva. Vorbirea însăşi, în acest caz, creează obligaţii şi drepturi care, şi Reinach insistă asupra acestui punct, nu se confundă cu drepturi sau obligaţii morale:

Să luăm exemplul favorit al lui Reinach, promisiunea:

(1)

Iţi primit că voi veni mîine.

Prin simplul fapt de a enunţa (1), locutorul din (1) a realizat actul de a promite şi are obligaţia de a veni a doua zi. Interlocutorul său, prin enunţarea lui (1), are dreptul de a impune prezenţa locutorului în ziua următoare.

Şi totuşi, descrierea lui Reinach a ceea ce este un act social depăşeşte cu mult această constatare simplă. într-adevăr, studiul său se bazează, pe de o parte, pe analiza naturii înseşi a acestor drepturi şi obligaţii şi, pe de altă parte, pe particularităţile experienţei legate de actele sociale.

1.1.2. Natur a drepturilor şi obligaţiilor legate de actele sociale Să începem cu natura drepturilor şi obligaţiilor legate de actele sociale. Mai întîi, drepturile şi obligaţiile sînt obiecte temporale, întrucît ele apar la un moment dat şi dispar la un moment dat. Acestea nu sînt totuşi nici obiecte fizice, adică nu se confundă cu o simplă experienţă. Drepturile şi obligaţiile presupun, în acelaşi timp, unul sau mai mulţi protagonişti, ca şi un conţinut definit. Aceasta le apropie de experienţele care presupun şi existenţa unei fiinţe care are experienţă în chestiune; vom nota însă că, în cazul unei simple experienţe, fiinţa care are această experienţă poate fi un animal, dar animalul nu ar putea totuşi să aibă drepturi şi obligaţii. Conţinutul obligaţiilor este, fie în întregime, fie în parte, un act. într-adevăr,

o obligaţie poate avea ca obiect actul însuşi sau consecinţe ale acestui act. Pe de altă

parte, vom distinge obligaţia de a face ceva pentru cineva de obligaţia ca cineva să facă ceva. Astfel, dacă promit să conduc pe vecinul meu la gară, acest lucru este o obligaţie pe care

o am de a face ceva pentru vecinul meu. Dar, dacă sînt obligat să-mi plătesc impozitele, obligaţia este pentru mine.

Pornind de la această distincţie, putem arăta corelaţia dintre drept şi obli­ gaţie: fiecare are acelaşi conţinut, iar relaţiile dintre deţinătorul dreptului şi acela al obligaţiei se inversează chiar şi atunci cînd conţinutul poate să se adreseze oricui, ori chiar nimănui. In sfîrşit, drepturile şi obligaţiile au nişte cauze, iar aceste cauze sînt actele sociale. Să trecem acum la particularităţile actelor sociale ca experienţe. Un act social corespunde mai întîi unei experienţe care nu aparţine doar unui individ anume, ci unui individ activ. O astfel de experienţă este numită de Reinach

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

37

un act spontan, spontaneitatea corespunzînd faptului că individul este sursa însăşi a experienţei. Dar aceasta nu este singura particularitate experenţială a actelor sociale:

în timp ce numeroase acte, decizia, de exemplu, sînt îndeplinite în mod intern, fără necesitatea de a se exterioriza, actele sociale nu pot exista decît prin exte­ riorizare. Astfel, un act social implică doi indivizi diferiţi, unul care este la originea actului, iar celălalt care este beneficiarul. Iată deci particularitatea actelor sociale ca experienţă: un act social ca promisiunea nu este nici o pură experienţă internă, nici raportarea unei asemenea experienţe (adică el nu descrie această experienţă), dar are un aspect intern şi un aspect extern, constituind o unitate care include actul şi enunţul, ceea ce nu interzice ca ansamblul să facă obiectul unei relatări. Aceasta nu împiedică faptul ca un act social să implice o experienţă internă, convingerea pentru actul de a informa, incertitudinea pentru întrebare, dorinţa pentru cerere etc. Există, aşadar, un al treilea aspect al actelor sociale: acestea sînt susceptibile

de

diferite

modificări.

(i) Există întrebăr i retorice, cereri ipocrite , promisiun i care nu sînt sincere etc :

vom vorbi atunci de pseudo-performanţe. In acest caz, actul social nu mai pre­ supune experienţa internă de care este legat, ci dimpotrivă, pseudo-performanţa interzice această experienţă internă.

(ii) Un act social poate fi condiţional sau necondiţional: alături de un ordin pu r şi simplu, există un ordin care presupune eventualitatea unui fapt sau al altuia.

Să luăm exemplul promisiunii şi să examinăm (2):

(2) Dacă primeşti zece la aritmetică, îţi promit că-ţi cumpăr o bicicletă de curse.

Aici promisiunea este autentică, dar ea nu se va realiza decît dacă beneficiarul îndeplineşte condiţia

enunţată în propoziţia condiţională Dacă primeşti zece la

Vom nota că nu toate actele sociale sînt susceptibile de o asemenea modi­ ficare: actul de a informa, de exemplu, nu poate fi condiţionat în acest sens. Vom remarca, în sfîrşit, că există o restricţie asupra evenimentului care condiţionează un act social: acesta trebuie să fie posibil, dar nu trebuie să fie necesar. Trebuie, de asemenea, să distingem între actul social condiţional cu un conţinut noncon- diţional şi actul social noncondiţional cu un conţinut condiţional.

Dacă exemplul (2) este un exemplu de act social condiţional cu un conţinut noncon­ diţional, exemplul (3), este, din contră, un exemplu de act social noncondiţional cu un conţinut condiţional:

aritmetică

(3) Iţi promit că, dacă primeşti zece la aritmetică, îţi cumpăr o bicicletă de curse.

Promisiunea este autentică, dar ea nu se va realiza decît dacă evenimentul reprezentat prin dacă

primeşti zece la aritmetică

este el însuşi realizat.

38

CAPITOLUL 1

(iii) Un act social poate fi îndeplinit de un anumit număr de persoane şi adresat

unui anumit număr de persoane. In cazul în care un act social este adresat mai multor beneficiari, există o obligaţie sau un drept unic comun beneficiarilor în discuţie. Cînd mai mulţi indivizi realizează un act social, fiecare realizează actul în discuţie legat de ceilalţi şi avem de-a face cu un act unic cu mai mulţi subiecţi şi un singur drept sau o singură obligaţie.

(iv) Putem indeplini un act social prin procură: în acest caz, actul social nu este

îndeplinit de subiectul său, ci de către un reprezentant al acestui subiect. In acest caz, dreptul sau obligaţia beneficiarului actului nu se exercită către reprezentantul subiectului, ci către subiectul însuşi.

1.1.3. Originea drepturilor şi a obligaţiilor: actele sociale Ajungem acum la actele sociale ca sursă a drepturilor şi a obligaţiilor. Pentru

ca un act social să producă un drept sau o obligaţie, trebuie ca beneficiarul să-1

Se poate atunci să-1 refuze sau să-1

accepte în mod intern, şi să exprime sau să nu exprime exterior acest acord. Vom remarca totuşi că exprimarea refuzului sau a acceptării beneficiarului nu are în general rol în crearea dreptului sau a obligaţiei legat(e) de actul social realizat. Singurul caz în care refuzul sau acceptarea poate pune în discuţie crearea dreptului sau a obligaţiei este cazul în care actul social este un act condiţional, conţinutul condiţiei (dar nu cel al actului) fiind acceptarea actului de către beneficiar.

sesizeze sau, dacă preferăm, să-1 înţeleagă.

Să luăm încă o dată cazul promisiunii şi să observăm următorul exemplu:

(4)

Dacă eşti de acord, îţi promit că voi veni mîine.

Aici, conţinutul condiţiei ce se referă la actul social este acordul beneficiarului, în timp ce conţinutul actului este venirea subiectului. In acest caz, şi numai în acest caz, acordul beneficia­ rului este necesar creării obligaţiei subiectului. Vom nota că acordul în discuţie este, de asemenea, un act social el însuşi.

Am văzut mai sus că un drept sau o obligaţie sînt obiecte temporale în sensul că ele au existenţă pe o durată determinată: ele se nasc dintr-un act social oarecare, iar dispariţia lor poate lua mai multe forme.

(i) Conţinutu l actului social este realizat, iar dreptu l sau obligaţia dispar ipsofacto.

Să admitem că Petre este subiectul lui (1):

(1)

Iţi promit că vin mîine.

îndată ce Petre îşi ţine promisiunea venind să-1 vadă pe beneficiar a doua zi de la enunţarea lui (1), obligaţia pe care şi-a creat-o prin această enunţare, ca şi dreptul pe care 1-a acordat benefi­ ciarului, dispar prin însuşi faptul venirii sale.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

39

(ii) Beneficiarul actului social renunţă la drepturile sale. Renunţarea este, vom vedea, un alt act social care are ca beneficiar subiectul actului social la care se renunţă.

(iii) Subiectul actului social poate să-1 contramandeze (să-1 revoce) pe acesta. A revoca este tot un act social, care se adresează beneficiarului actului social care, se revocă. Pentru ca subiectul unui act social să poată revoca acest act social, trebuie îndeplinite anumite condiţii: subiectul actului social trebuie să fie împu­ ternicit, legal, cu revocarea actului său, şi această putere îi este acordată de bene­ ficiarul actului. Astfel, pentru a rezuma descrierea pe care Reinach o dă actelor sociale, vom spune că un act social implică o experienţă internă, fără ca prin aceasta el să reprezinte raportarea pur şi simplu a acestuia. Din contră, el trebuie să aibă un beneficiar, şi tot el creează drepturi şi obligaţii care nu se confundă cu dreptu­ rile şi obligaţiile morale. Este susceptibil de un anumit număr de modificări.

1.2. GARDINER

ŞI ACTELE DE LIMBAJ

1.2.1. Distincţia limbă/discurs Dacă lucrarea lui Reinach despre actele sociale are în centrul ei acest fenomen lingvistic şi este o monografie relativ scurtă, nu acelaşi lucru se întîmplă cu lucrarea lui Gardiner care se prezintă sub forma unei lucrări mari consacrate limbajului în ansamblul său. Gardiner pleacă de la o distincţie între limbă şi discurs, destul de asemănătoare, dar fără să fie echivalentă cu distincţia saussuriană dintre limbă şi vorbire (cf. Saussure 1968).

N B: Să ne amintim că Saussure distinge limba, care este partea determinată din punct de vedere social şi convenţional a limbajului, de vorbire, care este „execuţia" individuală a limbii. După Saussure, această distincţie dintre limbă şi vorbire permite deosebirea în limbaj a ceea ce este social (limba) de ceea ce este individual (vorbirea), a ceea ce este esenţial (limba), de ceea ce este întîmplător (vorbirea). Ca urmare, ceea ce face obiectul lingvisticii este limba şi nu vorbirea.

In timp ce Saussure pleacă de la limbă pentru a defini vorbirea, Gardiner face un traseu invers, care porneşte de la discurs pentru a descrie limba. După el, discursul este o activitate umană, declanşată, în general, de un eveniment particular sau stimul, prin care un locutor comunică cu un interlocutor, utilizînd semnale verbale organizate după un cod comun. Limba este tocmai ansamblul cunoştinţelor care se referă la acest cod şi la aceste semnale, şi care permit comu­ nicarea. După Gardiner, fraza este unitatea discursului, iar cuvîntul unitatea limbii, iar aceste două niveluri trebuie distinse cu grijă, chiar în cazul în care fraza se reduce la un singur cuvînt.

40

CAPITOLUL

1

Să analizăm următorul exemplu:

(5)

Un chirurg către o infirmieră în timpul operaţiei; «Bisturiul!»

La nivelul discursului, avem, după Gardiner, o frază, iar, la nivelul limbii, un cuvînt. Vom remarca că acolo unde Gardiner vorbea de frază, azi am zice enunţ: fraza este considerată acum ca o construcţie teoretică abstractă, aparţinînd aspectelor sintactice ale limbii, în timp ce enunţul este fraza produsă de un anume subiect în circumstanţe particulare (cf. mai ales Ducrot 1980 a).

Faţă de Saussure, care se serveşte de distincţia limbă/vorbire pentru a situa vorbirea în afara sferei de studiu a limbajului, Gardiner pune discursul la originea limbii; aceasta din urmă nu este altceva decît rezultatul ocurenţelor infinite ale discursului, iar, în această optică, discursul trebuie să fie studiat în acelaşi mod ca şi limba.

1.2.2. Subiect şi predicat: componentele frazei Concepînd cuvîntul ca unitate a limbii, iar fraza ca unitate a discursului, Gar­ diner introduce o subdiviziune în frază, remarcînd că frazele discursului se împart, la nivelul discursului, în subiect şi predicat, şi nu în cuvinte. Dacă putem defini predicaţia spunînd că ea constă în a spune ceva despre ceva, vom putea atunci spune că subiectul este lucrul despre care se spune ceva. Mai simplu, subiectul este lucrul despre care se vorbeşte, predicatul - ceea ce se spune despre acesta (cf. Gardiner 1989, cap. 3).

Să luăm următorul exemplu, împrumutat de la Gardiner:

(6)

Ion a venit.

La nivelul discursului, fraza Ion a venit se împarte în subiect, Ion, şi în predicat, a venit; cuvintele nu intră în discuţie.

Ceea ce permite trecerea de la cuvinte la frază, precum şi la subiect şi predicatul pe care le conţine aceasta, este intenţia locutorului. Atunci cînd enunţă o frază mai curînd decît alta, locutorul are o intenţie determinată, iar ceea ce se reflectă în structura subiect/predicat este tocmai această intenţie. Cuvintele care, la nivelul limbii, formează subiectul şi predicatul, fac obiectul unei opţiuni, iar această opţiune determină, la nivelul discursului, subiectul şi predicatul. Gardiner observă totuşi că, dacă trebuie să apărăm distincţia dintre subiect şi predicat, orice cuvînt, de îndată ce este ales pentru a desemna un obiect specific, este într-o anumită măsură predicat, deoarece, desemînd acest obiect, el spune ceva despre acesta. Trebuie, după el, să distingem cinci feluri de predicaţii:

(i) Oric e cuvîn t este predicat deoarece spun e ceva despre obiectu l la care se raportează.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

41

Să considerăm exemplul (7):

(7)

Ann e Reboul arată spre fiul ei şi spune:

«Fiule!»

Această frază, care nu conţine decît un grup nominal, spune despre un individ, cu ajutorul predi­ catului, că este fiul Annei Reboul.

(ii) In măsura în care este o reacţie la un stimul, orice frază este un predicat care se referă la acest stimul.

Să luăm exemplul (8):

(8)

Petre priveşte ploaia care cade şi spune:

«Plouă.»

Fraza din (8) este un predicat care califică situaţia meteorologică.

(iii) Orice cuvînt utilizat este un predicat al stării de fapt reprezentate prin cuvintele precedente.

In exemplul (9), cuvîntul repede califică starea de fapt reprezentată prin cuvintele prece­ dente, adică mersul lui Petre.

(9) Petre merge repede.

(iv) In frazele care conţin un subiect şi un predicat, predicatul spune ceva despre subiect.

In exemplul (10), predicatul este frumoasă califică subiectul Măria:

(10) Măria este frumoasă.

(v) Oric e cuvîn t dintr- o frază poat e fi folosit predicativ pentr u a spun e implici t

ceva despre ansamblul frazei.

Să observăm exemplul (11):

(11) Această piesă este oribilă!

După Gardiner, cuvîntul oribilă califică ansamblul frazei, indicînd, în general datorită accentului pus pe cuvînt, faptul că ansamblul frazei vine să contrazică o altă părere, de tipul Această piesă este minunată.

Vom remarca totuşi că primele trei tipuri de predicaţie ţin de natura însăşi a limbajului, numai ultimele două fiind obiectul unei intenţii a locutorului, de unde şi interesul de a păstra distincţia subiect/predicat la nivelul dis­ cursului.

1.2.3. Diferitele forme ale frazei Există, după Gardiner, patru tipuri de fraze: declaraţiile, întrebările, cererile şi exclamaţiile.

42

CAPITOLUL

1

Ele sînt ilustrate fiecare prin exemplele (12) la (15), preluate de la Gardiner:

(12) Mă gîndeam că cinezi acasă deseară.

(13) A telefonat cineva?

(14) Ssst! Taci!

(15) Ce tîmpit!

După Gardiner, într-adevăr, locutorul n-are numai intenţia de a comunica ceva,

ci

are un scop ulterior care poate fi foarte divers. Fraza trebuie aşadar, într-un

fel

sau altul, să dezvăluie scopul locutorului. Or , s-ar putea crede la prima vedere

scopurile posibile pentru care se enunţă o frază sînt în număr nelimitat: o

declaraţie poate servi la a convinge, la a contesta o afirmaţie anterioară, la a convinge de adevărul unei afirmaţii anterioare, la a înşela etc. Totuşi forma frazei rămîne aceeaşi.

Putem deci să ne gîndim la o reţetă care să ne permită să determinăm scopul locutorului care enunţă o frază dată. Gardiner propune să se rămînă la cele patru tipuri de fraze enumerate mai sus, care sînt singurele susceptibile să redea intenţia locutorului la un nivel la care ea poate fi indicată în fraza însăşi. Cu acestea, el anticipă anumite poziţii ale pragmaticii post-austiniene, deoarece cele patru tipuri de fraze corespund aceluiaşi număr de acte de limbaj

şi se disting, în principal, prin formele predicative pe care le au: declaraţiile,

întrebările, cererile şi exclamaţiile.

Declaraţiile Declaraţiile reprezintă modelul frazei în care domină distincţia subiect/predicat. Aici subiectul are în general forma unui grup nominal. Cît despre predicat, acesta este introdus printr-un verb cu o formă personală (persoana întîi, a doua sau a treia singular sau plural). Particularitatea frazelor declarative este de a spune ceva despre ceva, de a realiza o aserţiune. Aserţiunea are două forme, o formă pozitivă care este afirmaţia, o formă negativă care este negaţia. A reprezenta o judecată de adevăr sau de falsitate cu privire la starea de lucruri reprezentată în frază ţine, de fapt, de natura declaraţiei.

NB: Gardiner remarcă, pe bună dreptate, că nu trebuie să confundăm această caracteristică a declaraţiilor cu dogma logică conform căreia o declaraţie este în mod necesar adevărată sau falsă. Această relaţie dintre limbaj şi realitate nu se confundă cu intenţia locutorului, care constă în a afirma falsitatea sau adevărul unei stări de lucruri.

Gardiner precizează că ceea ce declaraţiile prezintă drept adevărat sau fals faţă de subiectul lor este predicatul. El remarcă, pe de altă parte, că declaraţia este însoţită de un anumit număr de presupoziţii care privesc mai ales sinceritatea locutorului, cunoştinţele pe care acesta le are despre ceea ce

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

43

vorbeşte şi, în sfîrşit, adevărul frazei înseşi. El constată că scopurile în vederea cărora sînt utilizate declaraţiile sînt mai greu de determinat decît pentru celelalte tipuri de fraze.

întrebările In întrebări, reuşita actului depinde de îndeplinirea de către interlocutor a unei anumite acţiuni, de exemplu un răspuns verbal pertinent. De asemenea, pe baza răspunsului dorit, Gardiner distinge două tipuri de întrebări: întrebările care reclamă coroborarea, la care se poate răspunde prin da sau nu; întrebările care reclamă o specificare, în care interlocutorul trebuie să răspundă asupra unui punct particular. Vom remarca faptul că această distincţie se poate face şi pe baza predicaţiei: în cazul întrebărilor care cer coroborare, este interogat predicatul, care e obiectul incertitudinii; în cazul întrebărilor care cer specificare, predicatul nu mai e interogat, căci nu el este în discuţie.

Să privim exemplele (16) şi (17):

(16)

A venit Petre?

(17)

Cine a venit?

In cazul lui (16), locutorul pune o întrebare interlocutorului asupra adevărului sau falsităţii predicatului a venit. In cazul lui (17), predicatul nu mai este în discuţie, iar locutorul întreabă interlocutorul care este identitatea vizitatorului.

Această diferenţă predicativă dintre întrebările care cer confirmarea sau infirmarea şi întrebările care cer o specificare se regăseşte în forma însăşi a frazelor folosite. întrebările care cer confirmarea sau infirmarea nu sînt marcate în fran­ ceză decît prin modificarea ordinii cuvintelor sau prin asocierea prealabilă a formulei Est-ce que. In întrebările care cer specificare, un element al frazei va fi pronume, adverb sau adjectiv interogativ {cine, ce, cum etc), care indică exact la ce punct se referă întrebarea locutorului pentru interlocutor.

Cererile După Gardiner, frazele grupate sub această denumire au drept caracteristică principală exprimarea de către locutor a dorinţei unei acţiuni care nu depinde, sau nu numai, de voinţa locutorului. Sînt numeroase tipuri de cereri: ordinele, rugăminţile, rugăciunile, sfaturile etc. Cererea are, cel mai adesea, forma unui grup verbal (verb singur sau însoţit de un grup nominal), însoţit sau nu de o formulă de politeţe de tipul rom . vă rog [Ir. s'il vousplaît, je vous en prie].

Iată cîteva exemple:

(18) închide uşa!

(19) Pleacă!

44

CAPITOLUL 1

(20) închide uşa, te rog! (21) Luaţi ioc, vă rog!

Exclamaţiile

A

In cazul eclamaţiilor, pe primul plan este locutorul, exclamaţia reprezentînd ex­ primarea spontană, înainte de toate, a dispoziţiei, atitudinii sau dorinţei locu- torului. Putem distinge între exclamaţii clasa interjecţiilor, care grupează mai curînd „strigăte semnificante" (după formula lui Gardiner) decît cuvinte. Vom cita printre interjecţii: au!pentru durere, ptiu! pentru dezgust, vaxl (ei aş.) pentru dispreţ etc. Să remarcăm totuşi că interjecţiile se grupează într-o clasă de cuvinte (adică depind atît de limbă, cît şi de discurs), în timp ce exclamaţiile corespund unor fraze (adică ţin de discurs). Astfel, începînd cu o distincţie dintre limbă şi discurs, teoria lui Gardiner introduce o a doua distincţie între cuvînt, unitate a limbii, şi frază, unitate a discursului, şi aceasta înainte de a subîmpărţi fraza între subiect şi predicat. Pe baza acestor diferite distincţii, Gardiner poate deosebi patru mari tipuri de fraze:

declaraţiile, întrebările, cererile şi exclamaţiile, care corespund la numeroase acte de limbaj. Dacă el nu depăşeşte acest stadiu este pentru că deosebirile mai subtile nu se mai pot sprijini, după el, pe forma însăşi a frazelor, ca formă care dezvăluie intenţiile locutorului.

2. TEORIA CLASICĂ

Adevăratul interes pentru actele de limbaj în epoca contemporană se naşte o dată cu Austin . De asemenea , pragmatica , aşa cu m o cunoaşte m astăzi, s-a născu t pornind de la descoperirea fenomenului de către acesta, şi cu studiul pe care 1-a făcut Searle. Vom începe aşadar acest paragraf asupra teoriei clasice a actelor de limbaj printr-o expunere a teoriei lui Austin. Vom aborda mai apoi teoria lui Searle, aşa cum a fost ea expusă în prima sa lucrare Les actes de langage (Searle 1972) [ediţia în limba franceză].

2.1. VERSIUNEA AUSTINIANĂ A TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ

Se pot distinge două etape în teoria actelor de limbaj, aşa cum a fost ea dezvoltată de Austin: prima, care se referă la distanţa dintre afirmaţiile care îndeplinesc un act şi cele care descriu realitatea; în a doua, afirmaţiile care descriu realitatea devin un caz (foarte) particular al afirmaţiilor care realizează un act. Totuşi, aceste două etape nu sînt efectiv distincte în timp, iar aici vom examina, pe un întreg

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

45

paragraf, marele text fondator pe care Austin 1-a consacrat acestui fenomen, şi anume Wittiam James Lectures, conferinţe ţinute la Harvard în 1955 şi publicate sub titlul (How to do Things with Words, text în engleză din 1962, versiunea franceză Quand dire c'estfaire, din 1970).

2.1.1. Performative şi constatative

Scopul fundamental al lui Austin, în William James Lectures, este de a se opune convingerii, larg răspîndite în anturajul filozofilor anglo-saxoni ai epocii, conform căreia afirmaţiile, în special, şi limbajul, în general, au ca funcţie de a descrie o stare de fapte şi deci de a fi adevărate sau false. Faptul că numeroase enunţuri , chiar afirmative, nu po t să fie considerate în mo d legitim ca adevărate sau false a condus, în această optică, la catalogarea lor ca pseudo-afirmaţii. Postalatul privind caracterul fundamental descriptiv al limbajului, pe care Austin îl numeşt e iluzie „descriptivă", este repus în dis­ cuţie pornind de la distincţia dintre afirmaţiile care sînt descrieri, şi pe care el le numeşte constatative, şi afirmaţiile care nu sînt descrieri. Aceasta pentr u a izola şi a descrie a doua clasă de afirmaţii. Austin consacră începutul lucră­ rilor sale circumscrierii şi descrierii acestei a doua clase de afirmaţii.

El studiază enunţurile cu formă afirmativă care au un verb la persoana întîi singular, indicativ prezent, diateza activă, şi care au caracteristicile urmă­ toare:

(i) Ele nu descriu nimi c şi deci nu sînt nici adevărate, nici false.

(ii) Ele corespund executării unei acţiuni.

Austin

propune

numi m

aceste

enunţur i performative.

Vom împrumuta cîteva exemple de la Austin.

(22)

Da, vreau. (Răspuns la întrebarea «Vreţi să luaţi în căsătorie pe această femeie/ pe acest bărbat?» în timpul ceremoniei de căsătorie).

(23)

Dau acestui vapor numel e de Queen Elizabeth,

(24)

Pariez pe cinci franci că are să plouă.

Nu e suficient totuşi ca fraza în discuţie să fie pronunţată : pentr u ca acţiunea care corespunde unui enunţ performativ să fie realizată efectiv, trebuie, de aseme­ nea, ca circumstanţele acestei enunţări să fie potrivite.

2.1.2. Reuşita şi eşecul (nereuşita) per formativelor

Aceasta nu înseamnă că un performativ, pronunţat în circumstanţe necores­ punzătoare, este fals, ci, mai curînd, că actul este nul sau vacant (vid), că enunţul este nereuşit şi că actul a eşuat.

46

CAPITOLUL 1

Să luăm exemplul, îndrăgit de Austin, ca şi de Reinach, al promisiunii: dacă un locutor enunţă (25) fără să aibă intenţia de a veni, asta nu înseamnă că (25) este fals, şi nici că locutorul nu a promis.

(25) Iţi promit că voi veni. Vom spune, mai curînd, că enunţul este nereuşit şi că actul a eşuat. Se poate vorbi cu siguranţă de „promisiune falsă" în acest caz, dar termenul/â/să n-are aici sensul său logico-filozofic obişnuit.

Austin întocmeşte lista condiţiilor necesare pentru reuşita unui performativ şi le comentează.

A. 1. Trebuie să existe o anumită procedură, recunoscută prin convenţie, dotată prin convenţie cu un anumit efect şi conţinînd enunţul anumitor cuvinte de către anumite persoane în anumite circumstanţe.

Enunţurile pe care Austin le-a luat pînă atunci în considerare sînt performative explicite. Cu toate acestea, există şi performative implicite care prezintă ambi­ guităţi pe care nu le întîlnim în performativele explicite.

Să reluăm cazul promisiunii şi să comparăm (25), performativ explicit, cu (26), performativ implicit:

(25) Iţi promit că voi veni.

(26) Voi veni.

Dacă nu există îndoială că (25) este o promisiune, (26) poate fi o promisiune, o predicţie, o ameninţare etc.

In cazul performativelor implicite, nu avem de-a face cu nereuşită sau act in­ complet, ci cu o ambiguitate a enunţului.

A.2. In fiecare caz, pentru ca să se poată invoca procedura în discuţie, persoanele şi circumstanţele particulare trebuie să fie cele convenabile.

Există un mare număr de cazuri de încălcare a acestei reguli, de exemplu, cazul lui (22) pronunţat de fratele miresei, al unui ordin dat de cineva care nu este investit cu puterea de a o face (un soldat comandantului său, de exemplu) etc.

B.l. Procedura trebuie să fie executată corect de către toţi participanţii.

Aceasta corespunde mai ales utilizării unei formule incorecte. După cum remarcă Austin, exemple de acestea s-ar găsi, în principal, în performativele legale.

B.2. Procedura trebuie să fie executată integral de către toţi participanţii.

In acest caz, o formulă performativă nu-şi este suficientă sieşi pentru a executa actul. Poate trebuie un alt performativ ca răspuns la primul sau paralel primului. Ne vom gîndi aici la acordul care este necesar pentru ca un pariu să se producă într-adevăr sau la faptul că, pentru a avea loc căsătoria, fiecare dintre soţi trebuie să spună „da, vreau", la momentul oportun.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

47

r 1. Cînd procedura presupune la cei care recurg la ea anumite sentimente, gînduri sau

intenţii, cînd ea trebuie să provoace, drept urmare, un anumit comportament din partea unuia sau altuia dintre participanţi, trebuie ca persoana care ia parte la procedură (şi prin aceasta o invocă) să aibă efectiv aceste gînduri, sentimente sau intenţii, iar participanţii

să aibă intenţia de a adopta comportamentul implicat.

Austin dă exemple de absenţă a acestei condiţii în ceea ce priveşte sentimentele, gîndurile şi inten­ ţiile. Putem da următoarele exemple:

Pentru

sentimente

(27) Vă exprim condoleanţele mele. (Pronunţat atunci cînd locutorul n-are nici o simpatie pentru suferinţa interlocutorului său).

Pentru gînduri

(28) Vă sfătuiesc să nu veniţi. (Pronunţat de un locutor care nu crede că aceasta este cea mai bună modalitate de a acţiona pentru interlocutorul său.)

Pentru

intenţii

(29) Promit că voi veni. (Pronunţat de un locutor care n-are nici o intenţie de a se deplasa.)

r.2.

evenimentelor.

Participanţii

trebuie să adopte

comportamentul

implicat

de procedură în

cursul

Austin nu comentează această ultimă regulă, poate pentru că ea pare evidentă. într-adevăr, se pot sugera exemple numeroase. Să observăm doar exemplul (25) şi nereuşita sa dacă locutorul nu vine.

încălcarea fiecăreia dintre aceste reguli corespunde unui tip special de nereuşită performativă. Conform lui Austin, se poate deci propune tabloul următor, care clasifică nereuşitele după condiţiile nerespectate cărora le corespund.

se poate deci propune tabloul următor, care clasifică nereuşitele după condiţiile nerespectate cărora le corespund.

48

CAPITOLUL 1

Austin observă că nereuşita priveşte toate actele instituţionale, inclusiv pe cele care nu trec prin limbaj. Pe de altă parte, trebuie să se excludă din actele perfor- mative reuşite cele care nu sînt efectuate în mod serios, dacă, de exemplu, se pronunţ ă fraza corespunzătoare pe scena unu i teatru, într-u n film sau, mai ge­ neral, într-o ficţiune. Este vorba atunci de un tip special de nereuşită care cores­ punde utilizării parazitare a limbajului. Aceasta îl conduce pe Austin la două condiţii de succes foarte generale pentru un act de limbaj:

(A)

Trebuie ca locutorul să aibă un interlocutor, ca el să fie ascultat de cineva.

(B)

Trebuie ca interlocutorul să fi înţeles actul şi ca el să fi recunoscut despre ce act este vorba.

Vom nota, în sfîrşit, că diferitele surse de nereuşită se pot combina între ele.

2.1.3. Reuşită versus adevăr, performative versus constatative

Austin se află aici în punctul în care a pus la îndoială iluzia «descriptivă», introducînd, în interiorul clasei afirmaţiilor, o distincţie între afirmaţiile care realmente descriu

şi care sînt susceptibile de a fi adevărate sau false, numite constatative, şi afirmaţiile

care nu descriu, dar prin care se realizează acte şi care sînt susceptibile de a fi reuşite

sau nereuşite, numite performative. Enunţurile constatative sînt adevărate dacă există

o stare de lucruri care le verifică, şi false în caz contrar, iar enunţurile performative sînt reuşite dacă anumite condiţii sînt îndeplinite, nereuşite în caz contrar. Ajuns la acest stadiu, Austin constată totuşi că a spune, în această pers­ pectivă, că un enunţ performativ este reuşit dacă anumite condiţii sînt îndepli­ nite, înseamnă a spune că un enunţ performativ e reuşit dacă anumite afirmaţii sînt adevărate, şi anume acele afirmaţii care descriu sau privesc aceste condiţii. Trebuie oare atunci să abandonăm distincţia performativ/constatativ? Austin nu se angajează să accepte aceasta şi apără distincţia cu un argument forte. După el, dacă se poate spune că anumite afirmaţii trebuie să fie adevărate pentr u ca un performativ să fie reuşit, nu înseamnă că un performativ se reduce la un constatativ. într-adevăr, chiar dacă se admite că într-un performativ explicit există un aspect descriptiv, descrierea în discuţie nu este verificată de o stare de lucruri independentă de ea: tocmai aspectul reuşit al afirmaţiei face adevărat aspectul său descriptiv.

Să comparăm următoarele două enunţuri:

(30) Alerg.

(31) Mă scuz.

Ce raporturi există între enunţul Alerg şi faptul de a alerga, între enunţul Mă scuz şi faptul de a se scuzai în cazul lui (30), faptul că alerg este independent de enunţarea mea din (30). In cazul lui (31), din contră, faptul ca mă scuz depinde direct de enunţarea mea din (31).

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

49

Distincţia constatativ/performativ se reduce aşadar, dintre a zice şi a face.

Cu toate acestea, adevărul unui anumit număr de afirmaţii este strîns legat reuşita performativului:

de

(i) Afirmaţi a confor m căreia este adevărat că locutoru l face ceva şi, ma i ales, că locutorul efectuează actul de

în ultimă instanţă, la distincţia

(ii)

Afirmaţia conform căreia este adevărat că anumite condiţii sînt îndeplinite.

(iii)

Afirmaţia după care este adevărat că locutorul se angajează să îndeplinească

o acţiune ulterioară.

Dar relaţia de implicaţie care există între o afirmaţie dată şi una sau mai multe alte afirmaţii nu este uniformă. Ea poate îmbrăca trei aspecte, pe care le vom distinge mai ales la nivelul relaţiilor pe care le întreţin cazurile de negare a afirmaţiilor în discuţie.

(i) O afirmaţie poat e antrena un a sau ma i mult e alte afirmaţii.

(32) antrenează (33):

(32) Toţi oamenii roşesc. (33) Anumiţi oameni roşesc.

Nu putem spune într-adevăr, după cum remarcă Austin: Toţi oamenii roşesc, dar nu oricare.

Dacă o afirmaţie a antrenează o afirmaţie b, atunci negarea lui b antrenează

negarea lui a.

Să observăm exemplul (33'), negarea lui (33):

(33') Anumiţi oameni nu roşesc.

Ea antrenează (32'), negarea lui (32):

(32') Nu toţi oamenii roşesc.

(ii) O afirmaţie poate lăsa să se înţeleagă una sau mai multe alte afirmaţii.

(34) lasă să se înţeleagă (35):

(34) Pisica este pe preş. (35) Cred că pisica este pe preş.

Aici, din contră, dacă o afirmaţie a lasă să se înţeleagă o afirmaţie b, negarea lui b nu lasă să se înţeleagă negarea lui a.

(35'), care este negarea lui (35), nu lasă să se înţeleagă (34'), care este negarea lui (34),

(34') Pisica nu este pe preş. (35') Nu cred ca pisica să fie pe preş.

50

CAPITOLUL 1

Se va observa că (35') nu este incompatibil cu (34): se poate şi ca pisica să fie pe preş şi ca locutorul să nu creadă că pisica este pe preş.

Relaţia este simplă: asertarea unei propoziţii lasă să se înţeleagă convingerea în adevărul acestei propoziţii.

(iii) O afirmaţie poate presupune una sau mai multe alte afirmaţii.

(36) presupune (37):

(36) Copiii lui Ion sînt chei.

(37) Ion are copii.

(37'), care este negarea lui (37), nu presupune însă (36'), care este negarea lui (36):

(36') Copiii lui Ion nu sînt chei.

(37') Ion nu are copii.

Atunci cînd afirmaţia presupusă este falsă, Austin consideră că există nereuşita afirmaţiei iniţiale: ea este nula şi neavenită, iar nu adevărată sau falsă. Dacă revenim la afirmaţiile al căror adevăr este legat de reuşita performativului, vom remarca faptul că raportul dintre performativ şi adevărul afirmaţiilor privind condiţiile sale de reuşită va fi, după cum e vorba despre condiţiile din A. 1 şi A.2 sau de condiţia T.1, o presupoziţie şi, respectiv, ceea ce este lăsat să se înţeleagă. Dim­ potrivă, vom putea spune că raportul dintre reuşita performativului şi condiţia T.2 corespunde implicaţiei propriu-zise, în care o propoziţie antrenează o alta. Ne găsim aşadar în faţa fenomenului conform căruia consideraţiile asupra adevărului sau falsităţii pot afecta performativele. Şi mai mult: consideraţiile asupra reuşitei sau nereuşitei pot afecta afirmaţiile considerate pînă aici constatative.

Dacă, într-adevăr, examinăm exemplul (38), vom constata că este vorba cu siguranţă de un enunţ constatativ, dar că acest enunţ corespunde afirmaţiei (39), care este un performativ susceptibil de a fi reuşit sau nereuşit:

(38) Va fi vreme bună.

(39) Afirm că va fi vreme bună.

Austin se află astfel confruntat cu problema de a distinge între performative şi constatative, şi anume de a propune un test (eventual gramatical), iar aceasta întrucît distincţia, fiind bazată pe opoziţia adevărat/fals şi reuşit/nereuşit, este slăbită de eşecul acestei opoziţii. El începe prin a examina ipoteza conform căreia un performativ ar fi întotdeauna la persoana I a indicativului prezent, diateza activă, pentru a constata mai pe urmă că anumite performative au caracteristici foarte diferite.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

51

Austin dă exemplele de la (40) la (42):

(40) Pri n prezenta, sînteţi autorizat să plătiţi

(41) Călătorii sînt avertizaţi că traversarea căii ferate se face pri n pasajul superior.

(42) Intrarea interzisă. Contravenienţilor, amendă.

Modul şi timpul, la fel ca şi persoana, ar fi aşadar insuficiente pentru a determina un performativ. Anumite cuvinte par totuşi să indice clar caracterul performativ al unui enunţ, ca expresia prin prezenta. Am fi deci tentaţi să conchidem că prezenţa anumitor cuvinte este indispensabilă (ne gîndim \& a autoriza, a promite, periculos, atenţie etc). Totuşi, putem avea performative fără ca aceste cuvinte să fie prezente şi, în acelaşi timp , enunţur i nonperformative în care aceste cuvinte sînt prezente.

Austin dă următoarele exemple:

(43) „Curbă " pentr u „Curb ă periculoasă".

(44) „Taur" pentr u „Atenţie taur".

(45) Mi-aţi promis că veniţi.

In cazul lui (43) şi al lui (44), avem de-a face cu performative, fără prezenţa vreunui cuvînt «per­ formativ». Vom observa că aceasta este şi situaţia performativelor implicite, de unde şi ambi­ guitatea lor. In (45), în schimb, avem de-a face cu utilizarea unui cuvînt «performativ» (apromite), fără ca enunţu l să fie însă performativ,

Austin abandonează, prin urmare, ideea unei test pur lingvistic (sintactic sau lexical) şi revine la însăşi definiţia performativului: ceea ce defineşte un per­ formativ este că locutorul enunţului, prin însuşi faptul enunţării acestuia, îndeplineşte un act. Importanţa persoanei este aşadar mare, iar Austin propune următorul test:

Testul performativităţii

Un enunţ performativ trebuie să corespundă unui enunţ cu un verb la persoana I singu­ lar, indicativ prezent, diateza activă.

Di n această perspectivă, (46) este performativ pentr u că poate fi redus la (47):

(46) Voi veni mîine.

(47) Iţi promit că voi veni mîine.

Acest test îl conduce pe Austin la problema performativelor explicite şi a perfor­ mativelor implicite (cărora el preferă să le dea un alt nume, de performative primare).

Exemplul (46) este un performativ prima r (implicit), iar (47) este un performativ explicit.

52

CAPITOLUL 1

Distincţia dintre cele două este importantă mai ales din punctul de vedere al interpretării, deoarece faţă de performativele explicite care nu sînt ambigue, performativele primare sînt. Există cu toate acestea dispozitive lingvistice sau paralingvistice care precizează interpretarea ce trebuie dată performativelor primare: modul (ne gîndim la imperativ), intonaţia, adverbele, conectorii, gestu­ rile şi, în cele din urmă, circumstanţele enunţării. In orice caz, nici unul dintre acestea nu este suficient pentru a înlătura toate incertitudinile referitoare la interpretarea performativelor primare. După Austin, performativele explicite sînt derivate istoric din perfor­ mativele primare, ceea ce explică faptul că nici performativele explicite nu sînt scutite de anumite inconveniente: întîi de toate, le putem confunda cu enunţurile descriptive sau constatative; după aceea,există formule ambigue care pot cores­ punde fie unu i enun ţ performativ explicit, fie unu i enun ţ descriptiv. Este vorba mai ales de comportative, care corespund unor reacţii, unor atitudini, unor senti­ mente sau unor comportamente faţă de ceilalţi.

Astfel, Austin remarcă faptul că, dacă formula îmi cer scuze este un performativ explicit, formula Imitare râu este un semidescriptiv (are un aspect descriptiv), iar formula Regret este indiscutabil descriptivă.

Există o altă clasă de formule, cea a expozitivelor (a susţine, a conchide, a atesta

etc), care, la fel, exprimă atitudini şi reacţii. Pe de altă parte, trebuie să mai facem

o distincţie între performativele explicite şi formulele de politeţe. In sfîrşit, Austin remarcă faptul că, în performative, chiar dacă enunţul reprezintă efectuarea unui act, toată propoziţia este adevărată.

Să luăm exemplul (47): propoziţia Iţipromit că vin mîine este adevărată sau falsă, pe cînd enunţul Iţipromit că vin mîine serveşte la efectuarea unei promisiuni.

2.1.4. Constatative versus performative: actele de limbaj Preocupat mereu de a stabili distincţia dintre performative şi constatative, Aus­ tin caută să rezolve următoarea problemă: ce facem atunci cînd spunem ceva? După el, îndeplinim în mod necesar trei acte:

(i) actul fonetic, care constă în a produce anumit e sunete;

(ii) actul fatic, care constă în a produce anumite cuvinte într-o construcţie dată

şi cu o intonaţie dată;

(iii) actul retic [fr. rhetique], care constă în a utiliza o anumită construcţie cu o semnificaţie determinată, această semnificaţie fiind constituită din sensul şi referinţa componenţilor construcţiei folosite.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

53

Austin observă că producerea actului fatic implică producerea actului fonetic, pe cînd contrariul nu este, bineînţeles, adevărat, şi că actul pe care îl raportăm în discursul indirect este cel retic. In sfîrşit, sensul şi referinţa care constituie semnificaţia sînt acte auxiliare efectuate prin executarea actului retic. Austin remarcă şi el că toate acestea nu lămuresc totuşi distincţia con- statativ/performativ, deoarece aceste trei acte sînt indisociabile de orice producţie lingvistică dotată cu semnificaţie, indiferent dacă rezultatul acesteia este un enunţ constatativ sau un enunţ performativ.

Austin propune atunci o nouă distincţie între alte trei acte:

(i)

actul locuţionar, pe care îl realizăm pri n faptul de a spun e ceva;

(ii)

actul ilocuţionar, pe care îl realizăm în spunere

(spunînd ceva);

(iii)

actul perlocuţionar, pe care îl realizăm prin faptul de a spune ceva.

Austin oferă exemplele următoare, corespunzătoare acestor categorii:

(48) El mi-a spus „Trage asupra ei!", vrind să spună prin „trage", trage şi referindu-se prin „ea" la ea.

(49) El mă obligă/ mă sfătui/ îmi ordonă să trag asupra ei.

(50) El mă convinse să trag asupra ei.

In cazul actului perlocuţionar, ca şi în cazul actului ilocuţionar, avem de-a face cu utilizarea limbajului, dar diferenţa dintre aceste două acte ţine de prezenţa în cel de-al doilea a unui aspect convenţional de care primul este lipsit. Marca acestei utilizări convenţionale este posibilitatea de a explicita un act ilocuţionar prin formula performativă corespunzătoare. Pe de altă parte, dacă actul perlo­ cuţionar, ca şi actul ilocuţionar, pot avea efecte, aceste efecte sînt diferite, după cum actul este ilocuţionar sau perlocuţionar. Există trei tipuri de efecte legate în mod caracteristic de actele ilocuţionare:

(i) înţelegerea sensului şi a valorii locuţiuni i [valoarea corespund e tipulu i de act

ilocuţionar realizat) condiţionează direct reuşita actului.

(ii) Efectele asociate în mo d convenţional unui act ilocuţionar trebuie deosebite

de eventualele consecinţe ale acestui act.

(iii) Al treilea tip de efecte este legat de faptul că majoritatea actelor ilocuţionare

impun un act ulterior în cazul în care sînt reuşite.

Austin revine atunci asupra distincţiei performativ/constatativ, abordînd-o de data aceasta dinspre actele constatative. El observă că afirmaţia este cazul tipic al unui constatativ. Or, într-o afirmaţie, locutorul efectuează un act ilocuţionar,

54

CAPITOLUL 1

la fel ca şi în cazul în care avertizează sau declară. Trebuie deci să se revină la problema adevărului sau falsului, iar Austin observă că la urma urmei nu există în mod necesar vreo contradicţie în a admite că un enunţ serveşte la îndeplinirea unui act şi că totodată acel enunţ, sau mai degrabă propoziţia pe care o exprimă, este adevărat(ă) sau fals(ă). In plus, afirmaţiile sînt susceptibile de reuşită sau de nereuşită ca şi celelalte acte ilocuţionare, şi pentru aceleaşi raţiuni. Rămîn totuşi unele diferenţe între performative şi afirmaţii.

(i) Deşi majoritatea performativelor au un obiectiv perlocuţiona r care le este

asociat în mo d special, acest fapt nu pare să fie valabil în cazul afirmaţiilor.

(ii) Chiar dacă enunţurile performative spun şi fac ceva în acelaşi timp , ele nu

sînt totuşi adevărate sau false în acelaşi timp, aşa cum sînt afirmaţiile.

(iii) Aşadar, diferenţa majoră dintre performative şi afirmaţii este că, în per­

formative, insistăm asupra aspectului ilocuţionar al enunţului, pe cînd într-o afirmaţie insistăm asupra aspectului locuţionar al enunţului.

2.1.5. Diferitele valori ilocuţionare Toate acestea implică necesitatea unei distincţii între actul locuţionar şi actul ilocuţionar, iar Austin îşi întemeiază această distincţie pe o taxinomie a diferi­ telor valori pe care le poate lua un act ilocuţionar. El dă o listă de cinci clase:

(i) clasa verdictivelor, care este în principa l aceea a actelor juridice şi corespund e

unor verbe ca: a achita, a condamna, a-pronunţa, a decreta, a clasa, a evalua etc ;

(ii) clasa exercitivelor, care corespunde unei alte forme de judecată, aceea care

se efectuează asupra a ceea ce ar trebui făcut mai degrabă decît asupra a ceea ce

există. Ea cuprinde verbe ca: a destitui, a comanda, a ordona, a lăsa moştenire,

a ierta etc ;

(iii) clasa promisivelor, care obligtă locutorul să adopte o anumită atitudine sau

să efectueze o anumită acţiune. Ea cuprinde verbe ca: a promite, a face legâmînt,

a garanta, a paria, ajura să

(iv) clasa comportaţivelor, care implică o atitudine sau o reacţie faţă de conduita

sau de situaţia celorlalţi şi care corespund uno r verbe ca: a se scuza, a mulţumi,

a compătimi,

care sînt utilizate în actele de expuner e şi

care

etc ;

a critica, a brava etc ;

(v) în sfîrşit, clasa expozitivelor,

corespund uno r verbe

ca:

a afirma,

a nega,

a postula,

a remarca etc.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

55

în încheierea ultimei sale conferinţe, Austin subliniază caracterul pro­ gramatic al lucrărilor sale. Moartea îl va împiedeca să le continue, dar teoria sa va fi larg preluată în anii ce vor urma, iar succesorul său cel mai direct, filozoful american John Searle, îi va relua programul, în special pentru importanţa unei taxinomii a actelor de limbaj.

2.2. VERSIUNEA SEARLIANĂ A TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ

Există două aspecte în teoria searliană a actelor de limbaj: un aspect de examinare a condiţiilor de reuşită a unui act de limbaj, cu exemplul specific promisiunea (cf. Searle 1972); un alt aspect, al taxinomiei actelor de limbaj (cf. Searle, 1982). Vom aborda pe rînd aceste două aspecte, aşa cum au fost ele dezvoltate de Searle.

2.2.1. Acte propoziţionale şi acte ilocuţionare, mărci propoziţionale şi mărci de forţă ilocuţionară Searle pleacă de la principiul că unitatea de comunicare este producerea însăşi a cuvîntului sau a frazei, iar în această optică, producerea unei ocurenţe de frază reprezintă un act de limbaj. Ca urmare, după cum observă el însuşi, teoria limbajului este o parte indisociabilă a teoriei acţiunii. El adaugă la acest principiu un al doilea, principiul exprimabilităţii, conform căruia tot ceea ce vrem să spunem poate fi spus.

Principiul exprimabilităţii Pentru orice semnificaţie X şi pentru orice locutor L, de fiecare dată cînd L vrea să semnifice (are intenţia de a transmite, doreşte să comunice etc.) X, e posibil să existe o expresie E, astfel încît E să fie expresia exactă sau formularea exactă a lui X.

Plecînd de la aceste două principii, Searle adoptă metoda care constă în a începe cu enunţurile care sînt, literal, promisiuni. După Searle, a enunţa o frază dotată cu semnificaţie înseamnă a îndeplini patru tipuri de acte, dintre care ultimul este opţional:

(i) un act de enunţare , care constă în a enunţ a cuvint e sau fraze;

(ii)

acte propoziţionale, care corespund referinţei şi predicaţiei;

(iii)

acte ilocuţionare, care constau în a pune o întrebare, a ordona, a promite etc;

(iv) în sfîrşit, acte perlocuţionare, care constau în a persuada, a convinge, a

speria

Searle observă că noţiunile de acte propoziţionale şi acte ilocuţionare sînt strîns legate de forma lingvistică: actul ilocuţionar corespunde într-adevăr, în mod necesar, unei fraze complete; cît despre actele propoziţionale, ele corespund

etc.

56

CAPITOLUL 1

enunţării unui grup nominal, dacă este vorba despre acte de referinţă, şi enunţării unui grup verbal sau predicat gramatical, dacă este vorba de acte de predicaţie. Cum putem izola într-un enunţ propoziţia, produs al actelor prepozi­ ţionale? Mai multe enunţuri, care au forţe ilocuţionare diferite, pot exprima aceeaşi propoziţie, de unde importanţa de a distinge, într-un enunţ, propoziţia exprimată de acest enunţ de actul ilocuţionar pe care îl îndeplineşte.

Să observăm exemplele următoare, împrumutate de la Searle:

(51) Ion fumează mult,

(52) Ion fumează mult?

(53) Fumează mult, Ion!

(54) Să dea numai Domnul ca Ion să fumeze mult!

In (51), (52), (53) şi (54) este exprimată aceeaşi propoziţie, dar fiecare dintre aceste enunţuri îndeplineşte un act ilocuţionar diferit, adică o afirmaţie, o întrebare, un ordin şi, respectiv, o exclamaţie.

A exprima o propoziţie înseamnă a îndeplini un act propoziţional şi, ipsofacto, un act ilocuţionar. Pornind de la această distincţie dintre propoziţia exprimată şi actul ilocu­ ţionar îndeplinit, Searle propune să distingem două elemente ale structurii sintactice a frazei: marca de conţinut propoziţional şi marca de forţă ilo- cuţionară, prima indicînd propoziţia exprimată, a două indicînd actul ilocu­ ţionar îndeplinit.

Vom remarca faptul că această distincţie nu este cu adevărat observabilă din punct de vedere sintactic decît în performativele explicite:

(55) Iţi ordon să închizi fereastra.

(56) Iţi promit că voi închide fereastra.

In (55) şi (56), propoziţia principală este marca de forţă ilocuţionară, iar subordonata e marca propoziţională. Desigur, nu toate enunţurile sînt performative explicite, dar principiul de expri- mabilitate prevede că ele sînt reductibile la performative explicite.

Searle propune notaţia F(p), în care F corespunde mărcii de forţă ilocuţionară, iar p propoziţiei.

Searle remarcă faptul că distincţia dintre marca de forţă ilocuţionară şi marca de conţinut propoziţional permite explicarea anumitor fenomene de negaţie, autorizînd distincţia dintre negaţie ilocuţionară şi negaţie propoziţională; acestea se pot reprezenta, respectiv, în modul următor:

negaţie ilocuţionară şi negaţie propoziţională; acestea se pot reprezenta, respectiv, în modul următor:

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

57

într-adevăr, după cum negaţia este ilocuţionară sau nu, actul ilocuţionar nu este acelaşi. Acest

lucru se constată din exemple ca:

(57) Nu-ţi promit că voi veni.

(59) Iţi promit că nu voi veni.

2.2.2. Reguli normative, reguli constitutive, convenţii

Searle propune atunci o nouă distincţie, care nu este propriu-zis lingvistică. Este

vorba de distincţia dintre reguli normative şi reguli constitutive. Regulile norma­ tive au ca obiect comportamente sau acţiuni care există independent de acestea;

în schimb, regulile constitutive creează activităţi care nu au o existenţă indepen­

dentă. Astfel, regulile de politeţe, care guvernează relaţiile dintre indivizi, sînt reguli normative: ele girează un obiect, reprezentat de relaţiile individuale, obiect cu o existenţă independentă. Cît despre regulile constitutive, ele sînt tipic reguli ce guvernează jocurile, fotbalul, de exemplu: fără regulile constitutive care îl

creează, fotbalul nu ar exista. Această caracteristică a regulilor constitutive are

o consecinţă: pe cînd regulile normative au, în general, o formă imperativă,

regulile constitutive pot foarte bine avea forma unei definiţii. Astfel, regula de şah-mat este definiţia a ceea ce reprezintă situaţia de şah-mat în jocul de şah. De aceea, dacă, după cum spune Searle, „a vorbi o limbă înseamnă a îndeplini acte conform unor reguli" (Searle 1972, 76), atunci realizarea unui act ilocuţionar corespunde enunţului unei fraze care, conform convenţiilor, satisface regulile constitutive ataşate actului ilocuţionar în discuţie. Astfel, convenţiile depind de limbile particulare, în timp ce regulile constitutive ale unui act de limbaj sau ale altuia sînt universale, acţionînd dincolo de limbi. Convenţiile definesc semnificaţia frazelor, iar satisfacerea regulilor constitutive permite îndeplinirea cutărui sau cutărui act ilocuţionar. Această problemă a relaţiei dintre actul ilocuţionar şi convenţie, care se reduce, în final, la aceea a raportului dintre ceea ce vrem să spunem şi semnificaţia cuvintelor pe care le întrebuinţăm, îl conduce pe Searle la problema generală a semnificaţiei şi, mai precis, la aceea a semnificaţiei nonnaturale, aşa cum a fost ea definită de Grice (cf. Grice 1957).

2.2.3. Semnificaţia nonnaturală revăzută de Searle

Searle pleacă de la diferenţa care există între a emite sunete şi a îndeplini un act ilocuţionar: pentru ca emiţînd sunete să îndeplinim un act ilocuţionar, trebuie cel puţin ca sunetele să aibă o semnificaţie şi ca ele să fie întrebuinţate pentru

a semnifica ceva. Cu alte cuvinte, locutorul trebuie să aibă intenţia de a sem­

nifica ceva. Filozoful american Grice (1957) a propus noţiunea de semnificaţie

nonnaturală, pe care o defineşte, „informai", în felul următor: a spune că un

58

CAPITOLUL 1

locator L a vrut să semnifice ceva prin X înseamnă a spune că L a avut intenţia, enunţînd X, să producă un efect asupra auditorului A, prin recunoaşterea de către A a acestei intenţii. Punctul central al acestei definiţii este că locutorul provoacă efectul intenţionat asupra interlocutorului său prin însuşi faptul că interlocu­ torul îi recunoaşte intenţia. Totuşi, în ciuda interesului pentru noţiunea griceeană de semnificaţie non- naturală, dup ă Searle, aceasta nu este într u totu l adecvată: Gric e s-a gîndi t în­ tr-adevăr mai ales la efecte perlocuţionare. Or, după Searle, a spune ceva şi a vrea să semnifici sau să comunici ceea ce spui înseamnă a îndeplini un act ilocutionar şi a viza, ipsofacto, un efect ilocutionar, de regulă înţelegerea a ceea ce a spus locutorul, Totuşi, a analiza semnificaţia în termeni de înţelegere ar fi o mişcare în cerc: şi tocmai acesta este momentul în care regulile constitutive joacă un rol, aşa cum se poate vedea comparînd analiza semnificaţiei nonnaturale dată de Grice şi modificarea acesteia de către Searle.

Analiza semnificaţiei nonnaturale după Grice (prezentată de Searle).

A spune că locutorul L semnifică în mod nonnatural ceva cu ajutorul lui X înseamnă a

spune că:

(a) L, prin utilizarea E a lui X, are intenţia z-1 de a produce la auditorul A un anumit efect

perlocuţionar EP.

(b) L are intenţia, prin E, de a produce EP, prin recunoaşterea intenţiei z-1.

Analiza semnificaţiei nonnaturale după Searle

A

spune că L enunţă fraza T cu intenţia de a semnifica T (adică el semnifică literal ceea

ce

spune) înseamnă a spune că: L enunţă T şi că

(a)

L, pri n enunţu l E al lu i T, are intenţi a i-l de a-i face cunoscu t lu i A (de a-1 face să

recunoască, să conştientizeze) că situaţia specificată de regulile lui T (sau de unele dintre

ele) este realizată. (Să numi m acest efect, efect ilocutionar EI.)

(b)

L are intenţia, prin E, să producă EI prin recunoaşterea intenţiei i-l.

(c)

intenţia lui L este ca i-l să fie recunoscută în virtutea (sau prin intermediul) cunoaşterii

pe care A o are asupra regulilor (a unora dintre ele) care guvernează (elementele) T.

Această reformulare a lui Searle a noţiunii de semnificaţie nonnaturală îl con­ duce la regulile constitutive ale actelor ilocuţionare, şi nu ne vom mira dacă, după Reinach şi Austin, exemplul său este tot promisiunea.

2.2.4. Promisiunea: reguli constitutive şi reguli semantice Ajuns în acest punct, Searle introduce posibilitatea nereuşitei unui act ilocu­ tionar. Dacă regulile constitutive, ce condiţionează însăşi existenţa unui act ilocutionar dat, nu sînt respectate, sau nu sînt toate respectate, se va înregistra un eşec al actului ilocutionar în discuţie, iar acest eşec va fi diferit, în funcţie de regula care a fost încălcată. Acest lucru îi va permite să distingă regulile consti-

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

59

tutive de regulile semantice. Primele sînt ataşate de chiar actul ilocuţionar, constituindu-1, în timp ce următoarele sînt derivate din reguli constitutive şi dictează numai folosirea mărcii de forţă ilocuţionară. Searle dă, pentru promisiune, următoarele reguli constitutive:

Reguli constitutive ale promisiunii

1. Condiţiile normale de plecare şi de sosire sînt îndeplinite.

2. L exprimă propoziţia căp, întrebuinţînd T.

3. In exprimarea lui p, L enunţă vizavi de L un viitor act C.

4. A ar prefera îndeplinirea lui C de către L neîndeplinirii acestuia, iar L este convins de

acest lucru.

5. Nu este evident, nici pentru L, nici pentru A, că L ar urma în orice condiţii să

efectueze C.

6. L are intenţia de a efectua C.

7. Intenţia lui L este ca enunţarea lui T să-1 oblige să efectueze C.

8. L are intenţia z-1 de a-1 aduce pe A la cunoaşterea K conform căreia enunţarea lui T

echivalează cu obligarea lui L de a efectua C. L intenţionează să producă K prin recunoaş­

terea z'-l, iar intenţia sa este ca z'-l

noaşterii pe care o are A asupra semnificaţiei lui T.

să fie recunoscută în virtutea (prin intermediul) cu­

9. Regulile semantice ale limbii vorbite de către L şi A sînt de aşa natură încît T este

întrebuinţat corect şi sincer dacă şi numai dacă condiţiile 1-8 sînt îndeplinite.

Regula 1 corespunde condiţiilor pe care le implică orice comunicare: limba este comună, nici auditorul şi nici interlocutorul nu suferă de vreo infirmitate care i-ar împiedica să comunice, iar ei vorbesc serios (adică nu este vorba de o situaţie ficţională). Regula 2 izolează propoziţia de actul ilocuţionar însuşi. Regula 3 caracterizează mai precis promisiunea. Regulile 4 şi 5 sînt condiţiile preliminare ale acesteia: regula 4 permite să se distingă promisiunea de ameninţare, iar regula

5 corespunde unei legi a minimului efort care aminteşte de maxima griceeană a

calităţii „fiţi pertinent". Regula 6 permite să se distingă promisiunile sincere de cele nesincere: Searle o numeşte condiţie de sinceritate. Regula 7 este condiţia

esenţială şi constituie o nouă caracterizare a promisiunii. Regula 8 nu este decît reformularea searliană a noţiunii de semnificaţie nonnaturală. In sfîrşit, regula

9 priveşte convenţionalitatea şi indică importanţa pentru îndeplinirea unei

promisiuni a regulilor semantice care dictează întrebuinţarea mărcii de forţă ilocuţionară ataşată promisiunii. Searle revine totuşi asupra condiţiei de sinceritate: într-adevăr, neres- pectarea acestei condiţii implică faptul că promisiunea nu e sinceră, dar nu şi faptul că nu se face o promisiune. Cu alte cuvinte, locutorul unei promisiuni, fie el sincer sau nu, exprimă, pri n enunţu l său, intenţia de a efectua acţiunea, ceea ce înseamnă că promisiunea, sinceră sau nu, implică întotdeauna angajarea locutorului. Prin urmare, Searle propune următoarea reformulare a condiţiei 6:

60

CAPITOLUL 1

6 a. Intenţia lui L este ca enunţarea lui T să-1 facă responsabil asupra intenţiei sale de a

efectua C.

Searle ajunge apoi la regulile semantice care sînt derivate din regulile constitu­

tive

ataşate promisiunii

ale promisiunii şi care guvernează folosirea mărcilor de forţă ilocuţionară

(sau Pr).

Regula 1. Pr se utilizează numa i în contextul unei fraze (sau al unu i segment de discurs mai amplu) T, al cărui enunţ permite predicarea unui act viitor C a propos de un locutor

L (regula

de

conţinut prepoziţional).

preferă îndeplinirea lui

neîndeplinirii acestui act, şi dacă L crede acest lucru (regulăpreliminară).

Regula 2.

Pr se

foloseşte

numai

dacă auditorul A

C

de

către L

Regula 3. Pr se întrebuinţează numa i dacă nu este evident, nici pentr u L, nici pentr u A,

L

ar

urm a în

orice

condiţii

efectueze

C

(regulăpreliminară).

Regula 4, Pr se utilizează numai dacă L are intenţia să efectueze

C

(regulă de sinceritate).

Regula

5.

A

folosi Pr înseamnă

a-şi

asuma

obligaţia

de

a efectua

C

(regula

esenţială).

Searle observă că ordinea regulilor semantice nu este întîmplătoare şi că e necesar să fie aplicate întîi primele pentr u ca apoi să poată fi şi următoarele.

2.2.5.Consecinţele regulilor constitutive şi ale regulilor semantice ale actelor ilocuţionare După Searle, acest dublu ansamblu de reguli are anumite consecinţe.

(i) Cîn d o stare psihologică, sentiment , convingere, intenţie , atitudin e etc. cores­ punde unui act ilocuţionar, îndeplinirea acestui act implică, ipsofacto, exprimarea stării respective.

(ii) Nu poate exista nonsinceritate decît atunci cînd actului ilocuţionar îi cores­

punde o stare psihologică dată.

(iii) Prin realizarea unui act ilocuţionar, locutorul subînţelege că sînt îndeplinire

condiţiile

(iv) Se poate îndeplini un act ilocuţionar în mod implicit atunci cînd situaţia

indică natura acestui act.

preliminare.

(v)

Forţa ilocuţionară a unu i enun ţ poat e deveni întotdeaun a explicită.

(vi)

Anumite acte ilocuţionare sînt cazuri particulare ale altor acte; astfel, între­

barea este un caz particular al cererii.

(vii) Condiţia esenţială determină celelalte condiţii.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

61

(viii) Diferenţierile dintre actele ilocuţionare nu se fac uniform: ele se pot baza pe factori diferiţi, cum ar fi scopul actului, raportul dintre locutor.şi auditor, gradul de angajament implicat în act, diferenţa de conţinut propoziţional, ra­ portul dintre conţinutul propoziţional al actului şi intenţiile locutorului, stările psihologice exprimate, raportul dintre expresia utilizată şi contextul lingvistic în care apare această expresie.

(ix) Anumite verbe ilocuţionare implică un efect perlocuţionar, dar aceasta nu este valabil pentru toate verbele ilocuţionare.

2.3. TAXINOMIA SEARLIANĂ A ACTELOR ILOCUŢIONARE

Intr-un articol apărut la cîţiva ani după Speech Acts (Les ades de langage), avînd drept titlul „A classification of illocutionary acts" (Searle 1977, 1979 şi, pentru versiunea franceză, 1982), Searle abordează actele ilocuţionare din punctul de vedere al clasificării. El începe prin a reaminti cele cinci categorii de bază propuse de Austin: verdictivele, exercitivele, promisivele, comportativele şi expozitivele. Ceea ce îşi propune să examineze şi să modifice sub anumite aspecte în articolul său, dacă e necesar, este tocmai această clasificare a lui Austin. Searle porneşte de la distincţia dintre verbele ilocuţionare şi actele ilocu­ ţionare: această distincţie se bazează pe diferenţa dintre aspectul ilocuţionar al limbajului, care se situează dincolo de deosebirile dintre limbile particulare, şi verbele ilocuţionare care aparţin limbilor particulare.

2.3.1. Criteriile unei taxinomii a actelor ilocuţionare Searle dă o listă a criteriilor pe care le reţine pentru stabilirea unei taxinomii a actelor ilocuţionare.

(1) Scopu l actului: scopu l actulu i ilocuţiona r sau scopul ilocuţionar corespund e condiţiilor esenţiale ale analizei searliene asupra actelor de limbaj. Acesta consti­ tuie o parte a forţei sale ilocuţionare.

(2) Direcţia relaţiei de ajustare (potrivire ) dintr e cuvint e şi lume : ea are în vedere conţinutul propoziţional al actului şi reprezintă o parte sau o consecinţă a scopului său ilocuţionar. Intr-o aserţiune, cuvintele trebuie „să se potrivească" („să se ajusteze") cu lumea; în schimb, într-o promisiune, lumea este aceea care, prin actele locutorului, trebuie „să se potrivească", să se conformeze cuvintelor.

(3) Stările psihologic e exprimate: atunc i cîn d u n locuto r îndeplineşt e u n act ilocuţionar, el indică ipso facto o atitudine faţă de conţinutul propoziţional al actului. Vom observa că starea psihologică corespunde condiţiei de sinceritate din analiza actelor de limbaj.

62

CAPITOLUL 1

(4) Forţa cu care este prezentat scopul ilocuţionar: ea depinde adesea de gradul de explicitare mai mare sau mai puţin mare al actului, sau, dacă actul este ex­ plicit, de verbul performativ folosit.

Vom compara, într-o ordine crescătoare a forţei, exemplele (59), (60) şi (61):

(59) Am putea merge la cinema. (60) Sugerez să mergem la cinema.

(61) Vreau să mergem la cinema.

(5) Statutul locutorului, şi, respectiv, al interlocutorului, ca şi influenţa sa asupra forţei ilocuţionare a enunţului: acest criteriu corespunde uneia dintre condiţiile pregătitoare din analiza actelor de limbaj.

(6) Relaţiile enunţulu i cu interesele locutorului şi ale interlocutorului: acest criteriu corespunde unei alte condiţii pregătitoare.

(7) Relaţiile cu restul discursului: acest criteri u priveşt e în principa l expo­ zitivele din clasificarea austiniană, adică verbele de tipul a răspunde, a conchide, a obiecta etc. Putem adăuga conectori ca totuşi, de altfel etc.

(8) Diferenţele din conţinutul propoziţional care sînt determinate de meca­ nismele legate de forţa ilocuţionară: ne vom gîndi aici la diferenţa dintre relatare, care priveşte stările de lucruri trecute sau prezente, dar nu viitoare, şi predicţie, care priveşte stările de lucruri viitoare.

(9) Diferenţel e dintr e actele care n u po t fi îndeplinit e decît pri n acte d e limbaj şi cele care pot fi îndeplinite şi astfel: putem decide, pune un diagnos­ tic etc. fără a spune că o facem, dar nu putem depune jurămînt fără să spunem că o facem.

(10) Diferenţele dintre actele care au nevoie de instituţii extralingvistice pentru îndeplinirea lor şi cele care nu au nevoie: ne gîndim aici la exco­ municare, la declaraţia de război etc.

(11) Diferenţele dintre actele al căror verb corespunzător are o utilizare performativă şi cele al căror verb nu are o asemenea întrebuinţare: ne gîndim aici la verbe cum sînt a se lăuda sau a ameninţa.

(12) Stilul îndeplinirii actului: ne gîndim la diferenţa dintre a anunţa şi a se destăinui.

2.3.2. Alternativa searliană la clasificarea austiniană Searle aduce un anumit număr de critici clasificării austiniene a actelor ilo­ cuţionare: prima e că aceasta nu reprezintă o clasificare de acte ilocuţionare, ci

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

63

o clasificare de verbe, dintre care unele nici măcar nu sînt ilocuţionare. Pe de

altă parte, taxinomia austiniană nu se bazează pe nici un principiu clar, nici chiar pe un ansamblu de principii, iar aceasta are drept consecinţă întrepătrunderea categoriilor, anumite verbe aparţinînd mai multor categorii diferite. In sfîrşit, anumite categorii conţin verbe foarte diferite, dintre care o parte nu satisfac definiţiile date de Austin. Searle propune deci propria sa clasificare, bazată pe numai patru dintre criteriile indicate mai sus şi permiţînd totodată o descriere a structurii sintactice de adîncime a enunţurilor corespunzătoare.

NB: Searle pleacă de la principiul că toate actele ilocuţionare au structura sintactică de

adîncime: Eu verb ilocuţionar + S. Vom observa că această analiză corespunde ipotezei

performative propuse de Ross (1970). Cf. şi infra cap. 3 § 1.4.1.

El dă următoarea listă:

(i) reprezentativele: locutorul se angajează asupra adevărului propoziţie i expri­ mate (acesta este scopul ilocuţionar) ; cuvintele sînt conforme cu lumea; starea psihologică este convingerea; gradul de angajament depinde de verbul utilizat; testul pentru un verb reprezentativ este răspunsul la întrebarea: Putem spune în mod literal că enunţul este adevărat sau fals? Structura sintactică de adîncime a acestor acte este: Eu verb ilocuţionar că + S;

(ii) directivele: scopul ilocuţionar al directivelor este că locutorul încearcă să-1

determine pe interlocutor să facă ceva; direcţia de ajustare merge dinspre lume spre cuvinte; atitudinea corespunzătoare condiţiei de sinceritate este dorinţa;

conţinutul propoziţional este că interlocutorul trebuie să facă ceva; structura

sintactică de

(iii) promisivele: scopul ilocuţionar al promisivelor este de a obliga locutorul

să realizeze (un) anumit(e) act(e); direcţia de ajustare merge de la lume la cuvinte;

condiţia de sinceritate priveşte intenţia; conţinutul propoziţional este că locu­ torul va face ceva; structura sintactică de adîncime este: Eu îţi verb ilocuţionar că eu VP {la viitor).

(iv) expresivele: scopul ilocuţionar al expresivelor este de a exprima starea psiho­

logică, specificată de condiţia de sinceritate, faţă de starea de lucruri specificată în conţinutul propoziţional; în expresive nu există direcţie de ajustare, iar ade­ vărul propoziţiei exprimate este presupus; structura de adîncime este: Eu te /îţi

verb ilocuţionar de eu/tu

(v) declarativele: au drept caracteristică de a provoca adevărul conţinutulu i lor

propoziţional; ele sînt acelea care au reprezentat la începutul teoriei actelor de

adîncime

este:

Eu

îţi verb ilocuţionar că tu

VP {la

viitor).

VP

;

64

CAPITOLUL 1

limbaj clasa performativelor; ele implică o instituţie extralingvistică, ca şi sta­ tute bine specificate pentru locutor şi, respectiv, interlocutor; direcţia de ajustare este dublă, ea merge atît în sensul cuvinte - lume, cît şi în sensul lume - cuvinte; structura sintactică de adîncime este: Eu verb ilocuţionar NP i + NP

Pe scurt, verbele ilocuţionare nu sînt întotdeauna mărci de scop ilocu­

ţionar, ci ele indică şi alte caracteristici ale actului ilocuţionar. După Searle, concluzia cea mai importantă la capătul acestei clasificări este că nu există, după cum ar vrea Wittgenstein şi succesorii săi, un număr infinit de jocuri de limbaj,

ci o lipsă de claritate referitoare la criteriile utilizate pentru delimitarea jocurilor

de limbaj.

r

3. TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ ŞI TEORIA PERTINENTEI

In zilele noastre, teoria actelor de limbaj este abordată în două moduri radical diferite: pe de o parte sînt cercetătorii care încearcă să formalizeze în cadrul unei logici „ilocuţionare" rezultatele la care au ajuns Austin şi, mai ales, Searle, şi

aceasta la nivelul condiţiilor de reuşită a actelor ilocuţionare, ca şi al criteriilor clasificării acestora (cf. Searle şi Venderveken 1985, Kuroda 1986); pe de altă parte, există lucrări recente care privesc mai critic teoria clasică a actelor de limbaj: ne gîndim la Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) şi la capitolul pe care aceştia îl consacră actelor de limbaj în lucrarea lor despre teoria pertinenţei. Nu vom trata aici încercările de formalizare a teoriei clasice: ele n-au modificat cu nimic în profunzime ceea ce avea de spus despre fenomen teoria clasică. Vom expune, ca

o concluzie a acestui capitol, punctul de vedere al pertinenţei asupra actelor de limbaj. Sperber şi Wilson fac o critică a teoriei clasice a actelor de limbaj, care se sprijină pe trei puncte diferite ale acesteia:

(i)

pe caracterul său antivericondiţionalist;

(ii)

pe presupoziţia conform căreia taxinomia actelor de limbaj are un rol de jucat

în interpretarea enunţurilor;

(iii) pe aspectul convenţional al teoriei clasice a actelor de limbaj.

Aceste aspecte diferite ale teoriei clasice a actelor de limbaj sînt legate între ele, dar ele sînt legate, de asemenea, în critica pe care le-o fac Sperber şi Wilson. Vom arăta la început legătura care le uneşte în cadrul teoriei clasice, înainte de a expune critica lui Sperber şi Wilson şi de a da propria lor analiză asupra actelor de limbaj.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

65

3.1. TEORIA CLASICĂ: LEGĂTURA DINTRE ANTIVERICONDITIONALITATE, IMPORTANTA TAXINOMIEI SI CONVENŢIONALISM

3.1.1. Caracterul antivericondiţionalist al teoriei actelor de limbaj

Ne amintim că, pentru Austin, apoi pentru Searle, unul dintre scopurile teoriei actelor de limbaj este de a pune sub semnul întrebării „iluzia des­

criptivă", adică postulatul conform căruia toate afirmaţiile sînt folosite pen­ tru a descrie stări de lucruri din lume şi, prin aceasta, sînt susceptibile de adevăr sau de falsitate. Prima mişcare a lui Austin fusese de a izola, în inte­ riorul categoriei afirmaţiilor, o clasă de enunţuri zise performative care au

o formă afirmativă, dar care, departe de a servi la descrierea stărilor de lu­

cruri, îndeplinesc un act oarecare şi care, prin aceasta, nu sînt susceptibile de adevăr sau falsitate, ci de reuşită sau nereuşită (eşec). După aceea, într-o

a doua etapă, Austin observă că, în performative, există adevăr sau fals, iar

în constatative, reuşită sau nereuşită. Altfel spus, graniţa dintre constatative, ca afirmaţii aparent descriptive, şi performative, ca afirmaţii care servesc la îndeplinirea unei acţiuni, trebuie să devină mai maleabilă, iar această malea- bilitate constă, pentru Austin, în a considera că actele constatative servesc

şi ele la îndeplinirea unor acte, pe care el le va numi ilocuţionare. Cît despre

Searle, el suprimă orice frontieră şi consideră că un enunţ, dacă exprimă o frază gramaticală completă, corespunde ipso facto îndeplinirii unu i act ilo- cuţionar. Iată motivul pentru care ceea ce este primordial în interpretarea unui enunţ nu mai este adevărul sau falsitatea propoziţiei pe care acesta o exprimă, ci actul ilocuţionar pe care îl îndeplineşte. De altfel, putem exprima aceeaşi propoziţie în enunţuri diferite şi îndeplinind acte ilocuţionare diferite.

3.1.2. Taxinomia actelor ilocuţionare

Dat fiind că orice enunţ care corespunde unei fraze gramaticale complete îndepli­ neşte un act ilocuţionar, devine obligatoriu ca, în interpretarea enunţului, interlo­ cutorul să fie în stare să stabilească despre ce act ilocuţionar este vorba şi care sînt consecinţele acestui act pentru propriile sale acţiuni viitoare sau pentru ceea ce poate aştepta de la locutor. Astfel, la eventuala necesitate teoretică de a descrie complet fenomenul actelor ilocuţionare, stabilindu-le clasificarea pornind de la un anumit număr de criterii precise, se adaugă necesitatea de a da seamă de modul în care se efectuează această interpretare. Vom remarca faptul că cel care este locutorul are intenţia să realizeze cutare sau cutare act ilocuţionar şi că, prin aceasta, un enunţ care corespunde unui act ilocuţionar dat trebuie să exprime această intenţie a locutorului: recuperarea acestei intenţii de către interlocutor este chiar una dintre condiţiile de reuşită ale actului.

66

CAPITOLUL

1

3.1.3. Convenţionalismul teoriei actelor de limbaj Dacă prin faptul că îndeplinesc un act de limbaj enunţurile comunică ipsofacto intenţia locutorului de a realiza acest act şi dacă succesul actului depinde de recunoaşterea acestei intenţii de către interlocutor, atunci mecanismul prin care se face această recunoaştere trebuie să fie relativ simplu. Dup ă Searle, ca şi după Austin, modul în care se face această recunoaştere trece atît prin forma sintactică a frazei, cît şi prin cuvintele care o compun, iar anumite forme sintactice asociate anumitor cuvinte corespund unui act ilocuţionar sau altuia. Acesta este caracterul convenţional al teoriei actelor de limbaj. Sigur, nici Searle şi nici Austin nu pretind că orice îndeplinire a unui act de limbaj se poate face exclusiv prin recursul la o formulă fixă, dar pentru Austin, şi încă mai mult pentru Searle, care a enunţat principiul, există întotdeauna un enunţ explicit care ar fi putut fi utilizat în locul enunţului ambiguu produs efectiv pentru a îndeplini actul ilocuţionar avut în vedere.

3.1.4. Rolul pivot al clasificării actelor ilocuţionare Se vede în felul acesta rolul central al clasificării actelor de limbaj: importanţa sa decurge din ideea conform căreia orice enunţ care exprimă o frază gramaticală completă îndeplineşte, prin aceasta, un act ilocuţionar. La rîndul său, ea con­ diţionează, într-o anumită măsură, ipoteza convenţionalistă a lui Searle şi a lui Austin. A clasifica actele ilocuţionare n-are de fapt sens decît dacă putem face să corespundă diferitelor acte astfel organizate enunţurile efectiv pronunţate; iar asocierea lor unui act ilocuţionar sau altuia care aparţine unei clase sau alteia se va efectua tocmai pe baza formei lor lingvistice.

3.2. CRITICA CLASIFICĂRII ACTELOR ILOCUŢIONARE

Sperber şi Wilson nu pun la îndoială clasificarea însăşi şi nici, de altfel, necesitatea ei teoretică în interiorul teoriei actelor de limbaj, ci ipoteza conform căreia a interpreta un enunţ înseamnă a determina actul ilocuţionar îndeplinit. După ei, această ipoteză n-a fost niciodată justificată în mo d independent şi, deşi anumite acte de limbaj trebuie efectiv identificate pentru a fi îndeplinite, nu aceeaşi este situaţia, nici pe departe, cu toate actele de limbaj.

Sperber şi Wilson iau exemplul predicţiei.

(62) Mîine va fi mai cald.

(63) Locutorul prezice că mîine va fi mai cald.

In teoria clasică a actelor de limbaj s-ar afirma că, pentru ca interlocutorul să fi înţeles enunţul (62), trebuie să fi înţeles ceva de genul (63). După Sperber şi Wilson, lucrurile nu stau aşa: după ei, ceea ce este important în interpretarea lui (62) nu este ca interlocutorul să fi înţeles (63), să fi

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

67

înţeles că locutorul intenţiona să facă o prevestire, ci, mai simplu, că a înţeles că enunţul comunică ceva în legătură cu un eveniment viitor. Aceasta, vom observa, nu înseamnă că interlocutorul nu înţelege niciodată (63), ci mai degrabă că a înţelege (63) nu este indispensabil pentru înţelegerea lui (62).

Ar exista deci două grupe de acte de limbaj:

trebuie să fie identificate în acelaşi tim p de către locutor şi de către interlocu­ tor, şi cele care sînt realizate fără ca o asemenea identificare să fie necesară.

(i) In primu l grup, cel al actelor pe care le-am pute a num i instituţional e sau

instituţionalizate, vom găsi acte ca botezul, declaraţia de război, pariul, dar şi acte cotidiene, ca promisiunea.

a

sugera, a nega,

Primul grup de acte, cel al actelor instituţionale, nu ţine de lingvistică şi nici de pragmatică, ci pur şi simplu de studiul instituţiilor. Pentru a fi îndeplinite cu succes, actele necesită cel mai adesea circumstanţe instituţionale bine determi­ nate (statut, apartenenţă la cutare sau cutare corp etc). Cît despre al doilea grup, el ţine clar de lingvistică sau de pragmatică, dar nu impune în nici un fel clasifi­ carea actelor ilocuţionare, întrucît identificarea nu este indispensabilă îndepli­ nirii actelor care îl alcătuiesc.

cele care pentru a fi îndeplinite

(ii) In al doilea grup, cel al actelor noninstituţionale, vom găsi acte ca a aserta,

a avertiza etc.

3.3. ACTELE DE LIMBAJ ÎN TEORIA PERTINETEI

Există totuşi un al treilea grup de acte de limbaj care au o importanţă cu totul specială în pragmatică; acest grup corespunde la trei acte: a spune să, a spune că, şi a întreba dacă.

Să luăm exemplele (64), (65), (66):

(64) Ai închis uşa.

(65) închide uşa!

(66) Ai închis uşa?

(64) este un act de a spune că, (65) este un act de a spune să, iar (66) este un act de a întreba dacă.

Sperber şi Wilson observă că pot exista anumite asemănări între aceste acte diferite, mai ales atunci cînd exprimă aceeaşi propoziţie, dar că ele prezintă şi anumite diferenţe chiar la nivelul actului îndeplinit. Ei remarcă, de asemenea, că dacă actele instituţionale se schimbă în funcţie de cultură şi limbă (anumite acte nu există în anumite culturi), actele de a spune că, a spune să, şi a întreba dacă sînt universale.

68

CAPITOLUL 1

Am putea considera că cele trei acte reţinute de Sperber şi Wilson cores­ pund unei noi clasificări a actelor de limbaj, în acelaşi timp mai restrictivă şi bazată mai strîns pe sintaxă, dar care ar păstra caracteristicile esenţiale ale clasi­ ficării făcute actelor de limbaj de către Searle. Din această perspectivă, actul de a spune că ar fi o generalizare a clasei asertivelor, a spune să - o generalizare a directivelor, iar a întreba dacă - o formă interogativă a directivelor. Şi totuşi nu este aşa: dacă, într-adevăr, aceste trei acte sînt aparent strîns legate de forma lingvistică a enunţurilor, o privire asupra cîtorva exemple ne permite să vedem că diferitele condiţii indicate de Searle pentru clasele de acte ilocuţionare din teoria sa nu sînt întotdeauna respectate.

Să considerăm următoarele exemple, împrumutate mai mult sau mai puţin direct de la Sperber şi Wilson:

(67) Hai, continuă, murdăreşte covorul!

(68) Ce monstru ar îndrăzni să facă vreun rău unui copil nevinovat?

(69) Vei pleca mîine.

(70) Această carte este nemaipomenită.

(67) este un enunţ ironic şi ne putem îndoi că este efectiv un act de a spune să: (68) este o întrebare retorică şi, din această cauză, nu este cu adevărat un act de a întreba daca. (69) este mai mult un act de a spune să decît un act de a spune că, iar (70) ar putea fi o exclamaţie sau o afirmaţie.

Astfel, se pare că trebuie abandonată atît o corespondenţă unu la unu între forma sintactică şi actul îndeplinit, cît şi tipologia tradiţională a actelor de limbaj, mai ales la nivelul condiţiilor de sinceritate ale acestora. Mai curînd decît o corespondenţă unu la unu între forma sintactică şi tipul de act, Sperber şi Wilson observă că există un larg evantai de indici lingvistici care permit determinarea actului îndeplinit. Ei dau o definiţie a fiecăruia dintre cele trei acte fundamentale.

A spune că P, unde P este forma propoziţională (sau conţinutul propoziţional) a(l) enun­

ţului, înseamnă a comunica că ideea exprimată prin P este întreţinută ca o descriere a unei stări de lucruri reale.

A spune interlocutorului săP înseamnă a comunica faptul că ideea exprimată prin P este

întreţinută ca descriere a unei stări de lucruri dorite.

A întreba dacă P înseamnă:

a) dacă răspunsul trebuie să fie da sau nu, a comunica faptul că ideea exprimată prin P ar fi pertinentă dacă ar fi adevărată.

b) dacă răspunsul este deschis, liber, a comunica faptul că există o anumită modalitate de a completa ideea exprimată prin P, care ar face-o pertinentă dacă ea ar fi adevărată.

Se vede astfel că Sperber şi Wilson reduc numărul mare de acte din teoria clasică a actelor de limbaj la trei acte de bază, care nu sînt instituţionale dar, în acelaşi

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

69

timp, trebuie să fie identificate ca atare pentru ca interpretarea enunţului să fie satisfăcătoare. Pe de altă parte, teoria lor este o teorie vericondiţională, care combină îndeplinirea actelor şi adevărul propoziţiilor.

3.4. CONCLUZIE

Am putea crede că teoria actelor de limbaj propusă de Sperber şi Wilson în cadrul teoriei pertinenţei corespunde unei simple întoarceri înapoi, spre o teorie apro­ piată de cea a lui Gardiner, căci ea reduce actele la cîteva forme sintactice pe care le putem repera cu uşurinţă. De fapt nu este aşa: ceea ce pune la îndoială teoria lor este tocmai legătura foarte strict convenţională dintre forma lingvistică şi actul de limbaj.

2. PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

A

I n momentul de faţă există în pragmatică două paradigme principale, pe care le vom numi pragmatică integrată şi pragmatică cognitivă.

(i) Pragmatica integrată este o teorie semantică ce integrează în codul lingvistic

(limba în sensul lui Saussure 1968) aspectele enunţării.

(ii) Pragmatica cognitivă porneşte de la ipoteza că operaţiile legate de inter­ pretarea pragmatică a enunţurilor nu sînt specializate (adaptate sistemului lingvistic), ci aparţin sistemului central al gîndirii.

Aceste două curente, reprezentate prin lucrările lui Ducrot (cf. 1972, 1980 c, 1984, Anscombre şi Ducrot 1983) şi, respectiv, cele ale lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989), formulează ipoteze suficient de asemănătoare, dar şi de diferite, pentru a justifica examinarea lor comparativă. Principalele analogii şi diferenţe sînt următoarele:

Analogii

(a) Ambele abordări refuză opoziţia clasică dintre un sens literal (sens al cuvin­

telor sau al frazei) şi un sens nonliteral (sens al enunţârii sau al locutorului); şi una şi cealaltă reprezintă abordări constructiviste (în sensul lui Ortony 1979).

NB: Orice teorie pragmatică ce ar adopta principiul separării dintre un sens literal şi un sens nonliteral ar fi afortiori nonconstructivistă.

(b) Amîndouă acordă un loc important noţiunii de instrucţiune, fie în sens de

schemă interpretativă, fie în sens de informaţie procedurală.

Diferenţe

(a) Pentru pragmatica integrată, aluzia la activitatea enunţiativă este o proprietate

asociată în mod specific codului lingvistic, înscrisă în structura limbii; pentru

pragmatica cognitivă, aluzia la enunţare este un caz particular al unui fenomen general legat de întrebuinţarea unei expresii: întrebuinţarea sa interpretativă.

72

CAPITOLUL 2

(b) Statutul inferenţei constituie o altă diferenţă: pragmatica cognitivă atribuie

un statut important proceselor inferenţiale deductive pentru comprehensiunea enunţurilor; în viziunea pragmaticii integrate, înţelegerea enunţurilor se pro­ duce prin procese «inferenţiale» specifice limbii, care sînt inferenţele argumen- tative, de natură nondeductivă şi de natură scalară, legate prin urmare de no­ ţiunea de gradual.

(c) Pragmatica integrată este nonvericondiţională (nu este condiţionată de ade­

vărul logic) pentru că tezele sale urmăresc să reliefeze diferenţele dintre limbajul natural şi limbajul formal; pragmatica cognitivă este în schimb o teorie veri-

condiţională: aspectele vericondiţionale ale enunţurilo r nu sînt limitate la se­ mantică, pragmatica avînd ca obiect, printre altele, atribuirea unei valori de adevăr enunţurilor.

1. PRAGMATICA INTEGRATĂ

Vom da în acest paragraf o prezentare sintetică a diferitelor postulate ale prag­ maticii integrate. Pragmatica integrată se poate caracteriza prin următoarele teze:

(i) Limb a nu este un cod, avînd ca scop transmitere a de informaţii , în sensul

tehnicist-ingineresc al acestui terme n (cf. Shannon et Weaver 1949). Codu l lingvistic are drept scop comunicarea în măsura în care sensul mesajului lingvistic

depinde de enunţarea sa. De aceea se va spune că structura limbii reflectă, sau face aluzie la, enunţarea sa.

(ii) Limba nu constituie doar un ansamblu de fenomene gramaticale posibile:

există condiţii lingvistice foarte precise care impun restricţii înlănţuirii enun­ ţurilor. Pentru a ne referi la acele abordări care definesc discursul printr-un ansamblu de reguli de bună formare secvenţială, vom folosi expresia structura­ lism al discursului ideal.

(iii) Faptul că pragmatica este integrată în semantică (sau în codul lingvistic)

implică obligaţia ca în studiul «sensului» unei enunţări să se ţină seama de două aspecte: semnificaţia frazei (domeniu lingvistic) şi sensul enunţului (domeniu pragmatic sau retoric). Distincţia dintre semnificaţie şi sens este necesară de îndată ce, în construirea sensului, vrem să distingem valoarea elementelor lin­ gvistice de aceea a elementelor nonlingvistice.

(iv) Relaţia dintre enunţuri este argumentativă şi nondeductivă. Regulile argu-

mentative care determină legăturile dintre enunţuri şi interpretările lor nu sînt guvernate de reguli sau principii logice şi deductive, ci de locuri comune argu-

PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

73

mentative, sau topoi (topos la singular). Aceste reguli sînt graduale, universale şi admise de toată lumea.

(v) Enunţarea , adică activitatea ce se află la originea enunţurilor, utilizează o

structură complexă de instanţe discursive cu funcţii diferite. Astfel se va distinge locutorul şi enunţiatorul de subiectul vorbitor empiric, iar printre actualizările locutorului, locutorul ca atare va fi disociat de locutorul ca fiinţă a lumii. Teoria enunţării implicată de pragmatica integrată este, deci, polifonică (cf. infra, cap. 12, §1.2).

(vi) Modelul teoretic al pragmaticii integrate aparţine unei epistemologii a simu­ lării. Postulatul de bază constă în a distinge domeniul realităţii, pentru care sînt accesibile doar faptele .F(sau ieşirile modelului Af), de procesul de simulare (ştiin­ ţifică). Procesul de simulare constă în construirea unui model teoretic M, ana­ log modelului M care reprezintă sursa faptelor obervabile. M va avea ca scop producerea faptelor F, analoge faptelor F.

1.1. STRUCTURĂ ŞI ENUNŢARE, LIMBĂ ŞI DISCURS

1.1.1. Structuralismul lingvistic I n lingvistică, structuralismu l s-a definit pri n dou ă postulat e care i-au permi s să-şi precizeze obiectul în mod ştiinţific:

(i) independenţ a formei faţă de substanţă: forma lingvistică reprezint ă un sistem autonom de dependenţe interne (o structură în sensul lui Hjelmslev 1968), valoa­ rea fiecărui element definindu-se printr-un sistem de diferenţe;

(ii) autonomia limbajului faţă de realitate: semnul lingvistic nu are funcţia de a

lega o expresie de un obiect al lumii (un referent), ci un semnificam (o imagine acustică) de un semnificat (un concept). Conceperea limbii ca nomenclatură este înlocuită, în acest fel, de înţelegerea limbii ca sistem (Saussure).

Consecinţa principală a acestor două postulate a fost aceea de a da autonomie cercetării limbajului faţă de orice reflecţie psihologică sau filozofică: clasicele probleme legate de relaţia dintre limbaj şi gîndire, de actualitate la sfîrşitul secolului al XlX-lea, devin acum neştiinţifice, întocmai ca problema raportului limbaj-realitate.

NB: Poziţia extremă a acestei rupturi cu tradiţia filozofică este reprezentată, în structu­ ralismul american, de către Bloomfield (1970), care renunţă total la dimensiunea semantică în descrierea limbajului. Pentru el, o asemenea tentativă este practic imposibilă, pentru că descrierea semantică a unităţilor limbii ar corespunde definiţiilor lor ştiinţifice (H 2 0 pentru apă, NaCl pentru sare etc). Vom menţiona că se poate face o oarecare apropiere cu modul cum tratează filozofii americani Putnam şi Kripke sensul termenilor care desemnează substanţe sau specii naturale (cf. Putnam 1975, Kripke 1982 şi infra, cap. 5, §4.2.5 şi 4.2.6.).

74

CAPITOLUL 2

Concepţia structurală asupra limbajului a condus, pe baza opoziţiei limbă/ vorbire, la o consecinţă importantă, aceea de a elimina din domeniul lingvisticii cercetarea faptelor de enunţare şi de discurs. Pe de-o parte, opoziţia limbă/vorbire are drept urmare considerarea oricărui fapt enunţiativ sau legat de enunţare ca apar- ţinînd nu limbii, ci vorbirii, fiindcă opoziţiei limbă/vorbire îi corespunde opo­ ziţia sistem/utilizare. Pe de altă parte, discursul, ca actualizare a unităţilor lingvis­ tice în comunicare, presupune să se ia în considerare unii parametri exteriori limbii, cu care interacţionează unităţile lingvistice. In discurs, dimensiunea extra­ lingvistică (sau externă) primează asupra dimensiunii lingvistice (sau interne). Eliminarea acestor două aspecte (enunţarea şi discursul) din cîmpul lin­ gvisticii a fost atacată vehement în lucrările lui Benveniste (1966 şi 1974), care a arătat în mod strălucit în ce ar consta raporturile dintre structură şi enunţare, pe de-o parte, şi dintre limbă şi discurs, pe de altă parte.

1.1.2. Structură şi enunţare Analiza categoriei persoanei efectuată de Benveniste pune în evidenţă limitele opoziţiei structură/enunţare. Benveniste distinge persoana întîi, a doua şi a treia cu ajutorul a două sisteme de opoziţii (sau «corelaţii»):

(i) corelaţia de personalitate: distincţi a persoană/nonpersoan ă opun e persoan a

întîi {eu) şi a doua (tu) persoanei a treia (el), absentă din situaţia de comunicare (actul comunicării fiind un fapt care ţine de eu, fiind adresat lui tu (alocutor));

distincţia persoană subiectivă/persoană nonsubiec-

tivă opune persoana întîi (subiectivă) persoanei a doua. Se obţine astfel următoarea structură funcţională:

(ii) corelaţia de subiectivitate:

funcţională: (ii) corelaţia de subiectivitate: Organizarea ierarhică a structurii persoanei se află la

Organizarea ierarhică a structurii persoanei se află la originea particularităţilor referenţiale ale prenumelor personale. Aceste pronume nu trimit, de fapt, nici la un concept, nici la un individ. Cazul lui eu este un prim contraexemplu la

PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

75

opoziţia structură/enunţare, deoarece este un fapt de structură care impune atribuirea referinţei unei unităţi lingvistice în virtutea întrebuinţării sale în discurs (cf. infra, cap. 13, § 2.1.).

1.1.3. Limbă şi discurs Opoziţia dintre sistemul limbii şi întrebuinţarea sa în discurs este de asemenea contestabilă, începînd cu examinarea comportamentului timpurilor verbale. Dacă

mărcile temporale ar realiza un sistem, aşa cum lasă să se presupună anumite simetrii, precum opoziţiile forme simple/forme compuse în planurile prezen­ tului (prezent/perfect compus), al trecutului (imperfect/mai mult ca perfect, perfect simplu/perfect anterior [în l.fr. - NT ] şi al viitorului (viitor/viitor an­ terior), atunci organizarea sistemică ar trebui să poată fi definită independent

de anumiţi parametri enunţiativi şi discursivi. Or, dimpotrivă, Benveniste pune

în evidenţă corelaţia strînsă dintre planurile enunţaţii (cel al istoriei şi cel al discursului) şi distribuţia timpurilor verbale.

(i) Enunţare a istorică {istorie), sau «modu l enunţări i care exclude orice form ă

lingvistică „autobiografică", are ca timpuri principale aoristul (perfectul simplu),

imperfectul, condiţionalul şi mai mult ca perfectul, prezentul şi persoana întîi fiind excluse.

(ii) Enunţarea discursivă {discurs) întrebuinţează, în schimb, toate persoanele şi

toate timpurile, cu excepţia aoristului. Acest tip de enunţare implică prezenţa unu i locuto r ş i a unu i ascultător , precu m ş i intenţi a celu i dintî i d e a-1 influenţ a prin actul său comunicativ pe cel de-al doilea.

Tot aici, planurile enunţării (istorie, discurs) nu sînt definite pornind de la criterii exterioare limbii. Prin urmare, opoziţia dintre limbaşi discurs nu este motivată nici structural, nici funcţional, enunţarea fiind, ea însăşi, o componentă funcţio­ nală a structurii. Şi dacă pragmatica este chemată să studieze utilizarea structu­ rilor lingvistice, atunci ea nu poate fi decît integrată în lingvistică.

1.2. STRUCTURALISMUL DISCURSULUI IDEAL

O formulare explicită a pragmaticii integrate a fost sintetizată foarte potrivit

de Ducrot (1984, cap. 4) în expresia structuralism al discursului ideal. Această formulare are două corelate pe care le vom dezvolta:

(i) Pragmatica integrată, ca disciplină asimilabilă semanticii, trebui e să fie structu­

rală (adică autonomă).

(ii) Locul de manifestare a comunicării (discursul) este, pe de-o parte, o entitate abstractă (ideală), iar pe de alta, locul restricţiilor secvenţiale.

76

CAPITOLUL 2

1.2.1. Pragmatica integrată şi semantica structurală

Semantica structurală se defineşte pornind de la postulate comune cu cele ale lingvisticii structurale: pe de-o parte valoarea semantică a unei unităţi este dife­ renţială; pe de altă parte, semantica este autonomă. Autonomia trebuie înţeleasă aici în raport cu realitatea: valoarea semantică, diferenţială, nu se află în referinţa expresiei, ci în produsul diferenţial care rezultă din opoziţiile semantice dintre expresii. Cum poate ţine pragmatica integrată de o semantică structurală? Prin simplul fapt că analiza enunţării necesită o descriere autonomă: semantica enun­ ţării va fi, deci, structurală şi autonomă. Argumentul principal constă în ca­ racterul autoreferenţial al oricărui act de enunţare. Dacă activitatea enunţiativă trimite la ea însăşi (aceasta fiind o componentă importantă a sensului său), atunci pragmatica integrată este autonomă.

NB: Consecinţa acestui postulat al autonomiei semanticii enunţării este readucerea în actualitate a principalelor postulate ale teoriei actelor de vorbire. Un act de vorbire nu mai poate fi conceput ca în versiunea lui Austin (1970) şi a lui Searle (1972) (cf. şi supra, cap. 1, § 2), unde actul se definea prin efectul de transformare a realităţii. Dacă ar fi aşa, principiul autonomiei nu s-ar mai putea aplica. De aceea Ducrot (1971/1980, 1984, cap. 6) va defini transformarea