• Baciu Lavinia-Maria

• Mihoc Ioana Loredana

 Despre Mănăstirea Voroneț
 Arhitectura
 Legenda Mănăstirii
 Fresca exterioară
 Alte comori ale Voronețului
 Voronețul, monument istoric
 Reînființarea Mănăstirii Voroneț
În centrul unui sat situat la poalele Carpaţilor, pe sobrul fond verde al pădurii
de brazi, se ridică o biserică simplă cu pereţii exteriori ornaţi în fresce –
Mănăstirea Voroneț. Edificiul pare un Evangheliar iluminat larg deschis. Astfel
l-au vrut demult pictorii anonimi şi cei care au comandat aceste picturi: pereţii
tapisaţi cu fresce trebuiau să figureze ochilor privitorilor învăţătura Scripturii.
Şi tot astfel se prezintă ea astăzi vizitatorilor din lumea întreagă emoţionaţi să
descopere, în mijlocul unei naturi armonioase, un edificiu încă mai armonios,
ridicat de mai bine de 500 de ani de mâini inspirate exprimând credinţa şi
lirismul lor în piatră şi culoare.

Biserica Mănăstirii Voroneţ este ctitoria slăvitului voievod Ştefan cel Mare şi
Sfânt construită în 1488 în numai trei luni şi trei săptămâni (din 26 mai la 14
septembrie).
Specialişti avizaţi apreciază că arhitectura sa este reprezentativă pentru stilul moldovenesc
fiind o sinteză originală şi specifică a unor caracteristici de sorginte bizantină (forma treflată
sau triconică a absidelor naosului, împărţirea în altar, naos şi pronaos, sistemul de boltire) cu
elemente aparţinând goticului târziu (înălţimea bisericii, contraforturile exterioare, chenarele
uşilor şi ferestrelor în arc frânt, modul de tratare al pietrei cioplite). Peste acestea s-au
suprapus, topindu-le într-un tot unitar de o frumuseţe unică, caracteristici ale artei autohtone
(simplitatea şi caracterul intim al construcţiei, acoperişul ţuguiat de şindrilă traforată ca la
casele de la ţară). [Vasile DRĂGUŢ]

Biserica Mănăstirii Voroneţ, corabie din piatră, plină de graţie, simplitate şi farmec, impune
prin verticalitate, prin proporţii armonioase, prin soliditatea structurii, a zidurilor masive
susţinute de contraforturi şi, mai ales, prin iscusita trecere de la corpul dreptunghiular al
clădirii la absidele laterale şi la absida mare ce corespunde altarului, toate de formă
semicirculară. [Corina POPA]

Inspirată din modelele mai arhaice şi mai austere din iconografia bizantină, pictura interioară,
realizată în 1496 prin grija marelui ctitor, impresionează prin claritatea şi rigoarea desfăşurării
iconografice, prin desenul viguros, gama cromatică cu acorduri grave, prin expresivitatea
deloc stereotipă sau convenţională a personajelor.
Este îndeobşte cunoscut faptul că voievodul moldovean a construit şi renovat multe biserici şi
mănăstiri [48], dar povestea sacră a Voroneţului aduce, alături de Marele Ştefan, pe Cuviosul
Părinte Daniil, unul din cei mai mari Sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, sihastru şi
duhovnic vestit, cel care la Putna, într-o mică chilie săpată în piatră şi apoi, timp de 20 de ani la
Voroneţ, a creat o mişcare isihastă fără egal pentru timpul său. Legenda “originii” Sfintei Mănăstiri
Voroneţ uneşte pe vecie cele două mari personalităţi în destinul nostru naţional:
”Iară Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au
mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând
Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte
Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au
chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au
întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va face, că nu poate să se mai bată cu
turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că
războiul este al lui, numa, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în
numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii”[cronicarul Ion NECULCE].
Cuviosul Daniil Sihastrul, cel dintâi sfetnic duhovnic şi rugător către Dumnezeu al voievodului Ştefan, este
înmormântat în prosfantul-daniil-sihastrulnaosul bisericii Mănăstirii Voroneţ. La numai 47 de ani de la
săvârşirea din viaţă, este pictat ca sfânt pe faţada de miazăzi şi în Calendarul Ortodox din pridvor. Duhul său
creator a vegheat şi veghează în continuare buna lucrare ce schimbă cele vremelnice cu cele stătătoare şi
cele pieritoare cu cele ce rămân.[ arhimandrit Ioanichie BALAN]
În secolul al XVI-lea – mai precis în 1547 – un ucenic al său, Mitropolitul Grigorie Roşca, cărturar cu
preocupări largi, a mărit biserica adăugându-i pe latura vestică un pridvor închis, după care a purces la
împodobirea întregului lăcaş cu picturi pe faţade. Tot atunci a fost pictat şi interiorul pridvorului.

Frescele de pe pereţii exteriori, realizate la numai un an de la moartea lui Petru Rareş, aparţin de drept
epocii acestui domnitor (alături de cele de la Probota, Humor, Moldoviţa şi Arbore). Ele dau în mare
măsură strălucirea artistică şi faima Voroneţului, şi fac ca Mitropolitul Grigorie Roşca să fie considerat al
treilea ctitor al Sfintei Mănăstiri Voroneţ – după Sfântul Ştefan cel Mare şi Sfântul Daniil Sihastrul. Autorul
presupus al acestei adevărate capodopere a Renaşterii în sud-estul Europei este pristavul Marcu.

Pe un fond albastru, de o intensă strălucire, picturile exterioare se desfăşoară pe faţade ca un covor

încărcat de culori, încântând privirile cu farmecul tineresc al armoniilor. Desenul este ferm, bărbătesc,
figurile sunt construite cu rigoarea unui autentic portret, sensul realităţii fiind aici mai prezent decât la
alte monumente. Calitatea artistică de excepţie a acestor picturi este conferită de viziunea monumentală,
de frumuseţea decorativă a compoziţiei lor, de savanta alternanţă de teme ordonate în registre şi
panouri cu cele desfăşurate în frize.[ Vasile DRAGUŢ]
Spre vest, pridvorul nu are nici o deschidere şi soluţia aleasă este fără precedent: arhitectura este
subordonată decoraţiei ce urma a fi pictată. Spaţiul amplu, împreună cu ariile laterale ale masivului
contrafort devine o imensă scenă pe care se desfăşoară în culori strălucitoare drama binecunoscută a
Judecăţii de apoi – o uriaşă compoziţie, unică în arta întregului Orient creştin. Judecata de apoi, fără
chipurile de coşmar care apar în Occident mai târziu, înfăţişată în chipul unei linişti sărbătoreşti, expune
mai înainte de toate cum se împlineşte până la sfârşit planul Tatălui cu lumea Sa, adică în Fiul Său care o
judecă şi o duce la Mântuire.

Celelalte faţade ale pridvorului sunt utilizate pentru reprezentarea unor teme de care Mitropolitul Grigorie
Roşca se ataşase în mod special: spre sud, Viaţa Sfântului Nicolae şi a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava,
pe contrafort Sfântul Gheorghe omorând balaurul, spre nord Vămile văzduhului, o temă escatologică
frecventă la clădirile monahale.

Pe pereţii exteriori ai pronaosului şi naosului (biserica Sfântului Ştefan cel Mare), iconografia urmează
liniile tradiţionale. Se cuvine amintită mai întâi vasta reprezentare a Cinului (Ierarhia cerească şi
pământească) căreia îi sunt rezervaţi întotdeauna pereţii absidei Altarului precum şi absidele laterale:
procesiunea tuturor Sfinţilor din Vechiul şi Noul Testament se îndreaptă spre Răsărit ca spre o ţintă. A doua
temă, amplasată pe faţada de sud în dreptul pronaosului, reprezintă Arborele lui Iesei sau Arborele
genealogic al lui Iisus Hristos. Al treia temă, aparent nelipsită din programul decorului exterior al acestei
perioade, este Imnul Acatist reprezentat pe faţada de nord.
Şi totuşi, trei elemente ies din această ordine.
La Mănăstirea Voroneţ, mai mult decât oriunde, pictura este o rugăciune pentru înfrângerea cotropitorilor şi
salvarea Ţării Moldovei. Felul în care sunt înfăţişaţi printre păcătoşii din marea compoziţie Judecata de apoi cei mai
primejdioşi duşmani de atunci ai ţării – turcii (inscripţia caligrafiată cu grijă precizează că este vorba de turci,
pentru a fixa şi mai bine locul duşmanilor de atunci ai Moldovei în mijlocul celor condamnaţi) sau duşmanii mai
vechi, tătarii – atestă tocmai o asemenea intenţie politică ce pare a fi proprie şi procesiunii de sfinţi de pe abside
sau Arborelui lui Iesei. Pentru a întări această idee, maestrul Voroneţului a aşezat pe faţada sudică o reprezentare,
detaliată în 12 episoade, a Martiriului Sfântului Ioan cel Nou şi Aducerea moaştelor sale la Suceava în vremea lui
Alexandru cel Bun (Sfântul Ioan cel Nou a fost martirizat de tătari, aliaţi supuşi turcilor şi deseori aducători de
durere în Moldova).

Un al doilea element de specificitate derivă din insistenţa vădită asupra tradiţiei călugărilor şi sihaştrilor ca lideri
ai rezistenţei faţă de dominaţia străină: temele Viaţa Sfântului Nicolae, Viaţa Sfântului Antonie (unul din fondatorii
Monahismului Răsăritean) şi Vămile Văzduhului, în fapt, glorifică viaţa pură a sihaştrilor.

În sfârşit, pictura reproduce viaţa pe care pictorii o ştiu şi o redau cu vervă şi naturaleţe: Eva toarce lâna întocmai
ca o gospodină. Adam, la fel ca un ţăran, ară cu un plug de lemn tras de boi. Abel are lângă turma sa de oi
înfăţişarea unui cioban. Îngerii din scena Judecăţii de Apoi cântă din buciume moldoveneşti. Carul de foc cu care
Sfântul Ilie a urcat la cer este o simplă căruţă ţărănească. Casnicii stăpânului din Parabola Fiului risipitor sunt prinşi
într-o horă moldovenească. Femeile despletite conduc bocind un mort spre locul de veci aşa cum se poate vedea
până astăzi în satele noastre. Oamenii din popor au costume autohtone ca şi unii dregători care par a fi boieri din
Moldova din vremea lui Rareş. Armele care apar în unele scene sunt cele obişnuite în Moldova secolului al XVI-lea:
arcul cu săgeţi, sabia, suliţa, scutul ş.a.m.d. Animalele (căprioara, mistreţul, lupul, veveriţa, ursul, cerbul, iepurele,
păstrăvul) şi florile (lalele, clopoţei) sunt şi ele ale locului. În diferite scene apar deseori laviţe, jilţuri, covoare,
ştergare şi instrumentele muzicale moldoveneşti (cobza, fluierul şi buciumul).
Dincolo de arhitectura şi pictura cu mai sus menţionatele valori, Sfânta Mănăstire Voroneţ prezervă o
bogăţie de artă medievală: lespezile funerare ale mormintelor din pronaos şi din pridvor cu motive
decorative de o valoare artistică deosebită, jilţul şi stranele care aduc ornamente din diferite stiluri
ingenios îmbinate şi impresionează prin discreţia cu care se înscriu în interiorul de arhitectură fără să
tulbure spaţiul sau să intre în concurenţă cu decoraţia murală. Adevărate capodopere ale sculpturii în
lemn sunt în tâmpla Altarului. La acestea se cuvin adăugate multe alte piese ce pot fi regăsite în diferite
colecţii şi muzee: epitafe, broderii de mari dimensiuni şi ferecătura dăruită de Mitropolitul Grigorie
Roşca Mănăstirii Voroneţ (1557) care aduce noutatea unei interpretări mai decorative şi pe coperta din
spate are figura Sfântului Daniil într-o interpretare solemnă inspirată de un model de icoană.

Mai bine de trei secole – până în finele veacului al XVIII-lea – sub semnul Cuviosului Daniil, Sfânta
Mănăstire Voroneţ, lăcaş de înaltă trăire duhovnicească şi-a asumat o dublă misiune, culturală şi
educativă: “din strana bisericii ne-au transmis ortodoxia curată şi dragostea de neam” [I.P.S. Pimen
SUCEVEANUL]. Aici au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi, egumeni,
monahi şi dregători de ţară. Mănăstirea medievală a fost o adevărată şcoală de caligrafi, miniaturişti şi
traducători din limbile greacă şi slavonă unde se lucra stăruitor la formarea limbii naţionale şi la
introducerea ei în cultul nostru ortodox. Este îndeosebi cunoscut prin două din cele mai vechi
manuscrise româneşti: Codicele Voroneţean şi Psaltirea Voroneţeană copiate în veacul al XVI-lea.
Au urmat două secole de sărăcire a autenticei vocaţii monahale, culturale, naţionale.
În 1785 Mănăstirea Voroneţ se găseşte printre cele 23 de mănăstiri desfiinţate după anexarea părţii de nord a
Moldovei Imperiului Austriac. Călugării au fost siliţi să-şi părăsească Mănăstirea; chiliile au ajuns treptat ruine.
De-a lungul timpului, din foştii lucrători pe pământurile Mănăstirii s-a format satul Voroneţ iar biserica a fost
folosită la oficierea slujbelor pentru aceşti credincioşi.

La începutul secolului al XX-lea – după Marea Unire – personalităţi culturale şi politice readuc în conştiinţa
publică valoarea istorică şi artistică a vechii ctitorii. Sfântul locaş este declarat monument istoric. Numărul
vizitatorilor din ţară şi din străinătate creşte continuu.

În perioada comunistă se trece în conul de umbră adevărata identitate a lăcaşului: se vizita “monumentul istoric
şi de artă de la Voroneţ”. Dată fiind valoarea sa artistică deosebită, monumentul, considerat muzeu al arhitecturii
şi picturii din vremurile lui Ştefan cel Mare trebuia „ferit de uzura altei destinaţii”. Treptat, lumânările şi slujbele
sunt complet interzise în Biserică. Se fac intervenţii de restaurare lărgindu-se streaşina acoperişului pentru a
proteja pictura exterioară şi lucrări pentru înlăturarea umezelii care ameninţa unele fresce, pentru consolidarea
unor porţiuni de zidărie pe cale de deteriorare, pentru repararea şi întărirea pardoselii.
După 206 ani, în 1991, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât «reînfiinţarea Mănăstirii de la
Voroneţ, ca mănăstire de călugăriţe», fiind numită prima Stareţă a Mănăstirii Voroneţ, Stavrofora Irina
PÂNTESCU.

Blândul şi tăcutul Sihastru Daniil, făcătorul de minuni, unul din marii sfinţi ai
Moldovei şi ai lumii ortodoxe, un ctitor al spiritului românesc, ne aşteaptă la
Sfânta Mănăstire Voroneţ pentru a ne învăţa să urcăm spiralele interiorităţii în
lumina de un albastru orbitor a vieţii trăite întru Duh şi Adevăr. Albastru
întemeietor. Albastru călăuzitor. Albastru răstignitor. Albastru purificator.
Albastru iubitor.