Evangheliarul de la Humor

17 iunie 1473 - manuscrisul şi miniaturile; 20 noiembrie 1487 – ferecătura

Stiru Iulia Gabriela

Istoria Artei, anul II
 Evangheliarul de la Humor ( Tetraevangheliarul sau Tetraevanghelul) este una dintre
cele mai cunoscute manuscrise miniate romanesti. Aceasta lucrare isi datoreaza insa gloria nu
numai calitatilor sale artistice, general recunoscute, ci si faptului ca in cuprinsul acestuia este
zugravit faimosul portret votiv al Sfantului Stefan cel Mare, considerat drept cea mai veridica
imagine a marelui voievod.

Dimensiuni: manuscrisul 24 X 35 cm.; ferecătura 25 X 37 cm.

Provenienţă: scris şi miniat din porunca lui Ştefan

cel Mare, de către ieromonahul Nicodim, la
Mănăstirea Putna, pentru Mănăstirea Humorului;
ferecat, din porunca aceluiaşi voievod, în
Mănăstirea Humorului.

Istoric: Evangheliarul de la Humor a fost scris si

miniat din porunca lui Stefan cel Mare, de catre
ieromonahul Nicodim, la Manastirea Putna, pentru
Manastirea Humorului, fiind finalizat pe 17 iunie
1473. De altfel, pe fila 265 verso este caligrafiat
textul de danie in limba slavona: "Binecredinciosul
si de Hristos iubitorul tar, Io Stefan voievod,
domnul Tarii Moldo-Vlahiei, a dat sa se scrie acest
Tetraevanghel cu mana ieromonahului Nicodim si
l-a daruit manastirii de la Humor, intru pomenirea
sufletului sau si al parintilor sai si al copiilor sai,
egumen fiind aitunci popa Gheorghe, si s-a sfarsit
in luna iunie 17, in anul 6981 (= 1473)”.
Pe data de 20 noiembrie 1487 manuscrisul
a fost imbracat in ferecatura, din porunca aceluiasi
voievod, in Manastirea Humorului. Pe prima
coperta este batuta, in cate doua randuri sus si doua jos pisania ferecaturii in limba slavona:
"Io Stefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Tarii Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a
ferecat aceasta Evanghelie in manastirea de la Humor, in anul 6995 (= 1487), noiembrie 20”.

Manuscrisul va avea insa o istorie tumultoasa, asemenea cu

a veacurilor prin care a trecut. Astfel, in 1538, pentru a nu cadea
prada invaziei lui Soliman Magnificul, este trimis in Transilvania,
aflandu-se, timp de trei ani, in grija lui Petru Rares, refugiat aici
dupa infrangerea sa de catre turci. In 1541 Petru Rares il ia cu sine
la Constantinopol, de unde - redobandind domnia - il aduce, in
acelasi an, in cetatea Suceavei iar de aici, tot in acelasi an, il trimite
inapoi la Manastirii Humor.
In 1653 Evagheliarul a fost luat de cazaci, fiind recuperat
de ostasii generalului transilvanean Ioan Kemeny, veniti in ajutorul
logofatului Gheorghe Stefan, uzurpatorul tronului lui Vasile Lupu.
Ajungand domn al Moldovei, Gheorghe Stefan rascumpara cartea
de la generalul Kemeny, restituind-o Manastirii Humorului la 25
septembrie 1657.
Despre manuscris nu s-a mai stiut nimic, odata cu exproprierea si desfiintarea
manastirilor si schiturilor bucovinene de catre imperialii austrieci, in anul 1783.
 Dupa aproape un veac, in septembrie 1881, cu prilejul unei vizite in Bucovina,
episcopul Melchisedec al Romanului redescopera Evangheliarul redescopera la Mitropolia din
Cernauti. La cererea episcopului si a lui Ion Ghica, Mitropolia din Cernauti trimite Academiei
Romane, spre cercetare nemijlocita, Evangheliarul, care ajunge mai intai la Iasi, apoi la
Bucuresti, in dimineata zilei de 27 noiembrie 1881.
In anii 1940 - 1948, Evangheliarul ajunge printre odoarele Manastirii Dragomirna, iar
intre anii 1948 - 1957, este expus in muzeul aceleeasi manastiri. In 1957, este adus si expus in
Muzeul Manastirii Putna. Din anul manuscrisul este dus la Muzeul de istorie al R. S.
Romania, in locul acestui, la Putna, fiind expus un facsimil executat in anul 1973, de catre
graficianul D. Danaila.

Descriere: Ferecatura este de argint aurit, ce imbraca Evangheliarul de la Humor, este

decorata cu reliefuri figurative realizate in tehnica au repousse (prin ciocanire). Pe prima
coperta este infatisata scena Pogorarii lui Iisus la iad. Pe a doua coperta este reprezentata
scena Adormirii Maicii Domnului.

Evangheliarul de la Humor contine

278 file de pergament, in folio, scrise in
limba slavona, cu exceptia primei si ultimei
file, care sunt complet albe. Textul este
caligrafiat, in litere semiunciale, cu cerneala
neagra, alternata pe alocuri cu cerneala de
aur. Pe anumite pagini apar mici frontispicii
florale, colorate in rosu, albastru si aur, iar
paginile de titlu ale Evangheliilor propriu-
zise sunt impodobite cu frontispicii
somptuoase in decorul carora se combina
ingenios cercuri inlantuite, impletituri si
stilizari vegetale realizate in aur si cerneluri
albastre, rosii, verzi si brune. Titlurile insesi
sunt scrise cu litere capitale de aur, iar
initialele capitolelor sunt bogat ornate cu
vreji impletiti si inflorituri delicate, trasate,
de asemenea, in aur si in cerneluri
policrome.
Sfintele Evanghelii se gasesc in
ordina consacrata de Noul Testament ( adica
Matei, Marcu, Luca si Ioan), fiecare Evanghelie fiind precedata de reprezentarea in miniatura
a chipul autorului ei, stand si scriind ori ascultand vocea tainica a Duhului Sfant. Chenare
largi, somptuoase, decorate cu stilizari fitomorfe si geometrice, incadreaza cele patru scene
ale caror fonduri de aur potenteaza cromatica lor vie, de o inegalabila prospetime.
 Pe fila 266 verso este zugravit
cunoscutul portret votiv al lui Stefan cel
Mare, considerat drept cea mai veridica
imagine a marelui voievod. Reprezentat
in postura de donator, ingenunchiat la
picioarele Fecioarei, care troneaza,
alaturi de fiul ei, pe un jilt de lemn
sculptat, voievodul ii ofera lui Iisus, cu amandoua mainile, Tetraevanghelul executat din
porunca sa. Portretizat la varsta deplinei - maturitati, Stefan are chipul rotund si energic, ochii
albastri si ageri, sprancenele groase si arcuite, nasul drept, mustata plina, pletele blonde si
ondulate, fruntea inalta si boltita. Poarta pe crestet o coroana mareata, de aur, cu cinci fleuroni
si cabosoane albastre si rosii. Este invesmantat intr-o mantie larga si scurta, fara maneci, de
factura occidentala, confectionata dintr-un brocart rosu presarat cu flori galbene, de aur. Pe
sub mantie poarta o tunica de catifea, tot rosie, cu maneci lungi si strimte, stransa in talie cu
un cordon negru. Cizmele sunt de asemenea rosii, iar pantalonii i se muleaza pe pulpe. Fondul
scenei este de aur la registrul Fecioarei cu Pruncul si de culoare verde-oliv la registrul lui
Stefan, iar vizavi de voievod, pe o suprafata ceva mai mare decat cea ocupata de el,
pergamentul se prezinta complet alb, lasand impresia ca nu a fost pictat niciodata, intreaga
compozitie este incadrata intr-un chenar dreptunghiular, decorat cu stilizari florale rosii si
negre, partial degradate.

Observaţii: Figura lui Ştefan cel Mare s-a bucurat, neîndoielnic, de o impresionantă
iconografie, dar vremurile au fost necruţătoare cu cele mai multe dintre portretele sale.
Incendii, jafuri şi cutremure le-au distrus pe cele originare din biserica Mănăstirii Putna;
păgânii le-au profanat şi le-au deteriorat pe cele de la Pătrăuţi şi de la „Sf. Ilie” din Suceava;
pictura originală de la „Sf. Nicolae” din Rădăuţi a fost afectată ele intervenţii ulterioare prin
suprapuneri, iar biserica din Milişăuţi - Badeuţi, considerată „una dintre cele mai izbutite
realizări de arhitectură şi pictură din vremea marelui voievod”, a fost pur şi simplu dinamitată
şi aruncată în aer de către austrieci în timpul primului război mondial.
Sunt însă şi tablouri votive, broderii şi cărţi manuscrise în care chipul lui Ştefan cel
Mare s-a păstrat aşa cum a fost, aşa cum l-au văzut şi l-au transfigurat artiştii vremii sale. Ne
referim în primul rând la miniatura din acest faimos Evangheliar de la Humor şi la fresca
votivă de la Voroneţ, la basorelieful în piatră de la Mănăstirea Vatoped - Athos, din 1496, la
dvera din 1500 de la Putna şi la epitrahilul de la Dobrovăţ – toate contemporane voievodului -
dar şi la pictura votivă din această ultimă ctitorie, care, deşi zugrăvită cu aproximativ un sfert
de secol mai târziu, ne-a transmis întocmai chipul său.
 Deşi a devenit celebră, larg răspândită prin reproduceri, copios descrisă, mult
comentată şi unanim admirată, miniatura votivă din Tetraevanghelul de la Humor rareori a
fost analizată sub raport compoziţional - istoric şi niciodată, după câte ştim noi, din punct de
vedere tehnic, radiologie şi chimic. Aproape toţi cercetătorii, fascinaţi de figura atât de vie a
marelui voievod, au neglijat unele aspecte ale acesteia, care, aşa cum se prezintă în momentul
de faţă, la registrul inferior, îngăduie câteva ipoteze dintre cele mai interesante.
Este vorba de zona albă din partea dreaptă, de jos, a miniaturii, care, pentru echilibrul
compoziţiei, reclamă imperios prezenţa unui personaj. Se pune, prin urmare, problema dacă
acest personaj a fost zugrăvit vreodată şi a dispărut ulterior, sau a lipsit din capul locului.
Dacă a fost, cine putea să fie acesta? Chestiunea a suscitat discuţii mai întâi în cadrul
şedinţelor din 1881 şi 1882 de la Academia Română, când s-a conchis în unanimitate că locul
respectiv nu a fost pictat niciodată şi că acolo urma să figureze fie Maria de Mangop, fie
Maria Voichiţa ori, poate, o inscripţie care, din motive necunoscute, nu a mai fost scrisă. S-a
opinat, aşadar, atunci că scena votivă a evangheliarului a rămas neterminată.
După aproape un secol de la aceste discuţii, reluând problema, Teodora Voinescu emite
fugitiv prezumţia că partea albă a miniaturii ar indica „intenţia artistului de a echilibra
compoziţia prin reprezentarea acolo a unui personaj care să completeze tipul piramidal în care
a fost concepută scena”. Deci, şi după opinia sa, zona albă reprezintă un loc rezervat care nu a
mai fost ocupat şi nicidecum un loc ocupat iniţial şi degajat ulterior dintr-o cauză ori alta. Nu
este verosimil însă ca într-un manuscris miniat atât de somptuos, comandat de Ştefan însuşi –
în miezul vieţii lui – să fi rămas nefinalizată tocmai compoziţia votivă. Simpla examinare cu
ochiul liber nu poate conduce la constatarea unor urme de culoare în porţiunea respectivă, dar
existenţa unor suprafeţe de pergament fără culoare, în interiorul zonei pictate din imediata
apropiere a porţiunii albe, atestă un proces de degradare care a înaintat dinspre dreapta spre
stânga şi s-a oprit, la un moment dat, din fericire, exact în preajma voievodului, care a scăpat
intact. Că această zonă a fost pictată iniţial şi degradată ulterior, o mărturiseşte şi chenarul
compoziţiei, care, aşa cum se prezintă acum pe laturile porţiunii albe, trebuie considerat ca un
lucru făcut şi degradat, iar nu ca unul început şi nefinalizat, deoarece miniaturistul nu avea
nici un motiv să-l lase în această stare, chiar dacă admitem ipoteza că intenţiona să introducă
ulterior în compoziţie un personaj pentru a întregi structura sa piramidală. Dar, nu vedem, în
primul rând, de ce ar fi fost necesar ca acest personaj să fie integrat ulterior în compoziţie,
când lucrul era foarte posibil încă de la început, şi, în al doilea rând, se impune să subliniem
că o asemenea operaţie, într-o lucrare comandată de Ştefan cel Mare, nu putea rămâne la
discreţia artistului.
Intemeiată nu numai pe analiza logică a compoziţiei şi a împrejurărilor istorice în care
a fost elaborată, ci şi pe exemplele altor imagini votive din epocă, în zona albă din această
miniatură a fost zugrăvit din capul locului un personaj, care nu putea să fie decât un membru
al familiei voievodului şi care s-a şters cu vremea sub influenţa unor factori de microclimat
nefavorabili sau, poate, în urma unui atac biochimic. Se impune mai ales ultima supoziţie,
deoarece procesul degradării nu a pătruns absolut deloc în suprafeţele pictate cu aur, material,
cum bine ştim, insensibil la asemenea atacuri.
Întrebându-ne acum cine anume putea să fie personajul cu desăvârşire dispărut, se
ivesc mai multe răspunsuri, desigur, ipotetice. Dacă miniaturile au fost terminate - aşa cum se
crede - o dată cu manuscrisul, adică în 1473, personajul respectiv nu putea fi altul decât
Alexandru, cel mai mare dintre fiii cunoscuţi şi recunoscuţi ai voievodului, sau, poate, mult
mai sigur, soţia sa, Maria de Mangop, doamnă din neamul împărătesc al Paleologilor, cu care
Ştefan se căsătoreşte în septembrie 1472, adică exact în perioada începerii lucrului la acest
manuscris şi pe care, din considerente protocolare lesne de înţeles, trebuia s-o includă într-o
asemenea compoziţie votiva.
Un anumit detaliu, însă, ne-ar permite să presupunem că miniaturile au fost executate
mai târziu, adică după ferecarea manuscrisului în 1487, deoarece evangheliarul pe care îl
oferă Ştefan cel Mare lui Iisus, în compoziţia discutată, este ferecat, în acest caz, personajul
dispărut nu putea fi altul decât Maria - Voichiţa, ultima soţie a voievodului, cu care se
căsătoreşte încă din vara anului 1478. Decoraţiile de pe ferecătura cărţii din miniatură nu
seamănă însă cu cele de pe ferecătura din 1487, ceea ce ne face să credem că până la această
dată manuscrisul a fost legat provizoriu în scoarţe de argint aurit, încrustate cu pietre preţioase
şi emailuri colorate, dar fără nici un fel de reprezentări figurative, ciocănite sau gravate. În
acest caz trebuie să revenim la prima ipoteză, în special la Maria de Mangop – către care
înclinăm cel mai mult – şi să admitem că personajul dispărut ea a fost.
Reconstituirea întregii imagini, cu concursul îndatoritor al graficianului Ludwig
Dombrovsky, ne demonstrează că aceasta se integrează organic în ansamblul compoziţiei,
întregându-i, într-adevăr, structura piramidală (a se vedea rev. „Cronica”, Iaşi, anul XV, nr. 4
(782) din 23 I 1981). Rămâne, fireşte, ca viitoarele analize, mult mai complexe, efectuate în
laboratoare specializate şi bine dotate cu aparatură modernă, să confirme sau să infirme
aceasta presupunere.
 BIBLIOGRAFIE

1. Teodor Balan - "Mănăstirea Humor", în "Mitropolia Moldovei și Sucevei", anul

XXXIII (1957), nr. 1-2, p. 135-139.
2. V. Brătulescu - "Nume de călugări și dieci în grafitele de la Mănăstirile Voroneț și
Humor", în "Mitropolia Moldovei și Sucevei", anul XLI (1965), nr. 9-10, p. 541-
554.
3. D. Voloșciuc, T. Balan - "Vechea mănăstire a Humorului", în "Mitropolia
Moldovei și Sucevei", anul XXXVIII (1962), nr. 5-6, p. 511.

WEBOGRAFIE

http://www.crestinortodox.ro/liturgica/tiparul/evangheliarul-la-humor-126299.html