VOIEVODUL

MOLDOVEI
ȘTEFAN CEL MARE
 Ştefan cel Mare rămâne una de referinţă în istoria artei
moldoveneşti, deoarece atunci se pun bazele aşa-
numitului „stil moldovenesc” în arhitectura şi pictura
religioasă.

• La 12 aprilie 1457 a urcat în scaunul domnesc la Suceava, fiind ajutat de

voievodul Țării Românești, Vlad Țepeș, domnind „47 de ani, două luni și trei
săptămâni”.
• A întreprins acțiuni de consolidare a țării în plan intern și extern, de
reintegrare teritorială și de impunere a unei politici independente în relațiile
cu statele vecine.
•  A refăcut cetățile mai vechi și construit altele (la Roman, Soroca, Chilia
Nouă, Orhei, Cetatea Albă etc.).
 Ştefan cel Mare, domn al Moldovei între 1457 şi 1504, se spune că a fost apărătorul creştinătăţii, al
Europei împotriva turcilor şi a islamului. A ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri, tradiţia spunând că
după fiecare victorie înălţa un lăcaş de cult. În acelaşi timp marele domnitor s-a remarcat prin
poligamie, iuţime la mânie, pedepsire fără judecată, sete de răzbunare, care sunt condamnate de
biserică.

• În lunga lui domnie a purtat 36 de războaie, ieșind învingător în 34,

fiind în primul rând un apărător al pământului natal. 
•  Ștefan-Vodă cunoștea limbile maghiară și slavonă, fapt care l-a ajutat
să evite o capturare de către unguri în bătălia de la Orbie (1470), apoi
să comunice în slavonă (1503) cu un sol polonez, cerându-i ca Pocuția
să rămână Moldovei.
• Este unul dintre cei mai populari eroi ai folclorului, iar începând cu
Epoca Modernă – erou în prestigioase opere literare (scrise de Mihai
Eminescu, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu ș.a.). 
 Viața marelui voievod este una bogată în
evenimente unice din istoria Țării Moldovei

• În anul 1501, Ștefan cel Mare redobândește de la poloni regiunea

Pocuția, instalând în cetăți pârcălabi. Victoria a fost asigurată de
prestația domnului, care, fiind bătrân și bolnav de picioare, a condus
armata dintr-o caretă, inspirându-i în luptă și fiind astfel cât mai
aproape de popor.
• Niciun document nu a fost semnat de Ștefan cel Mare, el dădea doar
indicații, care erau notate cu grijă de dregătorii de la curte. Conform
tradiției medievale, domnul făcea parte din tagma luptătorilor, iar cu
scrisul se ocupau diecii, care se considerau meseriași din rândurile
celor care muncesc.