Personalitati istorice

1.Burebista
Întemeietorul statului dac, Burebista, a trăit între 82 – 44 î.Hr. A fost un lider politic și militar redutabil,
care a reușit să introducă o serie de măsuri administrative importante pentru consolidarea și stabilitatea
statului dac, într-o perioadă dificilă din toate punctele de vedere. El a reușit să unească triburile geto-
dacice și să își întindă regatul de la Pontul Euxin, până în Câmpia Panonică, și de la Munții Haemus, până
la mlaștinile Pripetului. Regatul lui Burebista se întindea pe o suprafaţă uriaşă, înglobând teritoriul de
astăzi al Ungariei, o parte a Cehiei, Slovaciei, o parte a Poloniei, Bulgariei şi Serbiei.

În istoria antică europeană, Burebista rămâne o personalitate complexă, „întemeietorul statului dac,
unificatorul pe plan politic al lumii daco-getice, creatorul sistemului de fortificații din Munții Orăștiei,
apărătorul independenței Daciei, regele care a înțeles comandamentele vremii sale și care a știut să
găsească mijloacele cele mai potrivite pentru a-și atinge scopurile politice.” 

2.Decebal
Decebal a fost regele Daciei între anii 87-106. Regele Decebal a avut mai multe războaie cu
romanii, care îi vor recunoaște abilitățile militare și politice. La începutul secolului III, la aproape 150
de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius făcea regelui dac următorul portret
elogios:
Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe
dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu
dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un
potrivnic de temut al romanilor.[3]

3.Dragos Voda

Dragoș (de asemenea cunoscut ca Dragoș I sau Dragoș Vodă; n. secolul al XIV-lea – d. secolul al

XIV-lea) este cunoscut din cronicile moldovenești ca descălecător în Moldova și primul ei voievod.
Cronicile spun că voievodul român Dragoș, fiind la vânătoare și urmărind un zimbru, a trecut
din Maramureș la apa Moldovei, și plăcându-i locul, s-a așezat acolo și a populat țara cu români din
Maramureș.
Deși Dragoș este descălecător în Moldova, totuși Bogdan I, este numit în Pomelnicul Mănăstirii
Bistrița ca fiind cel dintâi domn al țării. Ca descălecător al țării în dependență de Ungaria, Dragoș
este începătorul, iar Bogdan I trebuie considerat adevăratul întemeietor al Principatului Moldova, ca
stat de sine stătător.
Dragoș a avut doi fii: Sas și Gyula de Giulești. Dragoș a decedat în 1354, în vârstă de peste
șaptezeci de ani[4], fiind înmormântat la Volovăț, după cum este menționat în letopisețul lui Nicolae
Costin[5]

4.Bogdan I

Bogdan I, Domnitor al Moldovei (1359 - 1365), este considerat întemeitorul Moldovei independente, cu

reşedinţa la Baia.
Bogdan I, voievodul român din Maramureş (1342 - 1345), care stăpânea în aici o moşie vastă numită
Cuhea sau Cuhnea ce se afla de-a lungul râului Izea, fiind în conflict cu regele Ungariei încă din 1343, ia
decizia în 1359 să treacă munţii în Moldova, unde tocmai murise Sas, fiul lui Dragoş. Însoţit de fiii săi, de
rude şi o oaste mică, Bogdan I a învins oastea urmaşilor lui Sas şi l-a alungat pe fiul acestuia numit Băliţă
sau Balc care era la conducere după trecerea în nefiinţă a tatălui său.
 De la el s-a păstrat şi prima monedă moldovenească, cu inscripţia: "Moneda Moldaviae-Bogdan
Waiwo(da)". El a zidit o mănăstire la Rădăuţi (în Bucovina), unde a şi fost înmormântat.

5.Alexandru cel Bun (n. secolul al XIV-lea – d. 1 ianuarie 1432, Suceava, Moldova) a

fost domnul Moldovei între anii 1400 - 1432.
Alexandru cel Bun a fost fiul cel mai mare al lui Roman I Mușat, voievod al Moldovei între anii 1391-
1394, și al Anastasiei Mușat.
Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de
organizare politică, administrativă și ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerțul, confirmând
negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat și orașul Iași. A obținut
recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol. În 1402 (după alți istorici
în 1415) a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou.
Lunga sa domnie - de 32 de ani - a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii
extrem de abile a domnului moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria și Polonia.

6.Stefan Cel Mare

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel
Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a
fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de
ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari
calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine
peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de
încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul
domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de
stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare
de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele
Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan
cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia
imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte
copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron.
A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

7.Mihai Viteazul
Mihai Viteazul (n. 1558, Târgu de Floci, Țara Românească – d. 19 august 1601, Câmpia
Turzii, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă
(în 1600), a fost conducător de facto al celor trei state medievale care formează România de astăzi:
Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut
dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.
Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost recuperată
de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important jucându-l opul Românii supt
Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor important al
unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul al XX-lea.