Acest articol se referă la 

Domnul Moldovei. Pentru alte sensuri, vedeți Ștefan cel Mare

(dezambiguizare).
Ștefan cel Mare
Domn al Moldovei

Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor,

considerată cea mai exactă reprezentare a domnului

Date personale

Născut 1438 sau 1439
Borzești (azi
în județul Bacău)

Decedat 2 iulie 1504 (~65-66 de ani)

Suceava

Înmormântat Mănăstirea Putna 

Părinți Bogdan al II-lea

Doamna Oltea

Căsătorit cu Evdokia Olelkovici (1463 -

67)
Maria din Mangop (1472 - 77)
Maria Voichița (1478 - 1504)

Copii Petru Rareș

Elena
Bogdan al III-lea cel Orb
Alexandru al Moldovei 

Etnie moldoveni 

Religie creștinism ortodox[*] 

Limbi vorbite limba română[1] 

 Apartenență nobiliară

Titluri domnitor al Moldovei

Familie nobiliară Dinastia Mușatinilor

Domnie

Domnie 1457 - 2 iulie 1504

Predecesor Petru Aron

Succesor Bogdan al III-lea cel Orb

Modifică date / text 

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel

Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a
fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de
ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari
calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine
peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de
încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul
domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de
stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți
preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de
domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult
dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma
războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară
și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.
Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau
susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii –
și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul
Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A
încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli
la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.
În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de
fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de
cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea
Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate
moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de
masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.
Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele
mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de
la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului asupra
regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare
din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-
Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor
sultanul Mahomed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea
armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.
După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte
bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și
autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare
de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele
Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan
cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia
imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte
copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron.
A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

Fost-au Ștefan Vodă om nu mare de stat, mânios și de grabu a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la
ospețe omora fără județ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneș și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde
nu gândeai, acolo îl aflai.
La lucru de războaie meșter, unde era nevoe însuși se vâra, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze și
pentru aceia rar războiu de nu biruia și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, știindu-se căzut jos, se
ridica deasupra biruitorilor.
_______ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei[2]:p. 65

Biografie și familie

Evdochia de Kiev
 Maria de Mangop

Maria Voichița

Mormântul de la Mănăstirea Putna

Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu
nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul său
fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de
lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea
lui Vlad Dracul. Familia a mai avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două
fete: Maria și Sora.[3][4][5]:p. 35
Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind
anii 1438[6] sau 1439.[5]:p. 36 Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date cunoscute, cel
mai probabil acesta și-a petrecut-o la reședința familiei.
În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de
Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei, la 12
octombrie 1449 și se proclamă domn.[7]:p. 46 Alexandru se refugiază în Transilvania, de unde
va încerca să își recapete tronul. La rândul său, Bogdan, după o încercare nereușită de a
căpăta sprijinul și protecția polonezilor, și-a îndreptat eforturile diplomatice către Ungaria. [7]:p.
47

La 11 februarie 1450, Bogdan emite în „târgul de jos” — Roman — un hrisov de

recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în
orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa
și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde sunt enumerați martorii
care girau acel document este menționată, imediat după domn credința iubitului meu fiu,
Ștefan Voevod. Actul reprezintă prima atestare documentară a viitorului domn al Moldovei.
[8]:p. 26
 Din menționarea de către tatăl său ca asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în
1450 cel puțin unsprezece ani, vârsta minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de
demnitate.[5]:p. 36
Bogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său vitreg
Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru
Aron.[9] Cronicarul polonez Jan Długosz relata astfel scena:
„Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese
cu Alexandru ca să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan,
poftit la țară, la un unchi de frate al aceluiași Petru, era beat, pe o noapte urâtă,
sosind numai cu o sută de moldoveni, înșelă străjile lui Bogdan și, prinzându-l, îi tăie
capul.”[10]
_____ Jan Długosz, Historiae Polonicae
După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca
în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad
Țepeș.[11]:p. 13 Mama sa, Oltea avea să moară la 4 noiembrie 1465.[12]:p. 71
Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin
căsătorii și alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și
Poloniei, politica dinastică a lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost diferită – după
cum remarca istoricul P. P. Panaitescu – toate trei soțiile lui sunt principese ortodoxe din
țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la
Mangup, în Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească.[13]:p. 25
Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore
Ureche, luatu-s-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon
Împăratul. Iară cronicariul cel leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon
Împăratul, iară nu soră.[2]:p. 36 Căsătoria a durat doar patru ani. Din această căsătorie au
rezultat doi băieți și o fată. Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și Petru născut în 1467,
au murit amândoi de tineri în anul 1479, la câteva luni distanță, fiind îngropați împreună
în același mormânt. Fata, Elena, avea să se mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei.
Evdochia moare și ea în 1467, posibil la nașterea lui Petru, fiind înmormântată
în Biserica Mirăuți din Suceava.[14]:pp. 449-440
La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare
din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii
doamne, poartă titlul de „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se
atribuie o multiplă obârșie împărătească.[15]:pp. 585-587 Cuplul nu a avut copii. Căsătoria a
fost una de conveniență și interes politic, care a durat atâta timp cât acest interes a
existat.
 „În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul intră
in stăpînirea lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție
pe moștenitoarea acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și
duce la altar pe cealaltă Marie sau Vochița, fata lui Radu Vodă.” [14]:p. 398
_____ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană
Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore
Ureche pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la
Mănăstirea Putna.[2]:p. 36
În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna
Voichița, fata Radului Vodă.[2]:p. 48. Căsătoria avea să dureze până la moartea
domnului, Maria Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind
înmormântată la Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat,
viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată în 1518 și înmormântată la
Mănăstirea Putna.[14]:pp. 398-401
Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria
Rareș din Hârlău, mama viitorului domn Petru Rareș.[14]:p. 399 Un alt posibil fiu
nelegitim, a cărui mamă nu este cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.[7]:p.
280

Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind
înmormântat la Mănăstirea Putna.[16]

Personalitatea

Lui Ștefan cel Mare românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles în pământul
nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine le-au făcut; el îți va răspunde: Ștefan
cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului
său. Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire
ominească, orice puneri la cale înțălepte Ștefan vodă le-au urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă.
În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate
isprăvile și instituțiile făcute în cinci veacuri, de atâția stăpânitori.
_______ Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare[17]:p. 195

Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui

Ștefan cel Mare este o întreprindere dificilă, având în vedere că nu s-au
păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar multe din cele externe
se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate
funcție de contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le
avea față de Moldova. Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit
caracter apologetic, fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte
probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor
foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea lui, au preluat ideile
acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou idealizat,
care să servească drept model pentru deșteptarea sau cultivarea unei
conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și caracterizări provenind din
 spații și epoci diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea
ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii”.[18]:p. 449

Portret de la Biserica din Pătrăuți

Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor

câteva izvoare scrise păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de
înălțime medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii).
„«Om nu mare de statu» dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu
fața rotundă și plină, cu o frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung
și blond lăsat în plete pe spate, cu mustață de asemenea blondă și,
în unele etape ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana de la glezna
stângă trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani, să
șchiopăteze.”[18]:p. 519
_____ Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a
lui Ștefan cel Mare
Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut
multe trăsături specifice unui temperament coleric, dar pe măsură ce a
înaintat în vârstă a reușit să își controleze o serie de manifestări
negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională,
accesele de furie sau mânie, imprudența, etc.
„Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început
cuprins de un mare neastâmpăr. Nu putea sta un moment fără
a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui timp se mișca mai
ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se
de răsboaie mai mult îndrăznețe decât cugetate.” [14]:p. 408
_____ A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare
Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus
Isthuanffius (Miklós Istvánffy) îl portretiza ca fiind „șovăitor în
credință și nestatornic”, unde remarca privind lipsa de credință se
referea la presupusa încălcare de către Ștefan a jurământului de
suzeranitate față de regele Ungariei.[18]:p. 457 La rândul său,
regele Sigismund I al Poloniei, îl caracteriza astfel: „Ștefan era din
fire abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet mare, pentru care a
fost numit, de către cei tineri, vulpe șireată”. [19] Iar un document din
arhivele statului venețian concluziona că „a fost în moarte ca și în
viață, teribil și prudent”.[14]:p. 417
Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind
că Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului
său. El era religios și crud in același timp, două însușiri, ce nu s-au
exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă
blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au
manifestat ambele aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii.
Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare
de lăcașuri de cult construite cât și pictura bisericească și cărțile de
cult cu care acestea au fost înzestrate. La rândul lor, episoadele de
cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul îndelungatei sale
domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea
fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc.
Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin
care suveranii creștini sau musulmani din epocă își exercitau
dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către
aceștia a unor cutume privind protecția populației necombatante,
protecția solilor sau dreptul la judecată, era condamnată de către
societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități
dinastice, politice sau militare.[8]:p. passim[14]:passim[18]:passim Cronicarul
maghiar Nicolaus Isthuanffius, referindu-se la Ștefan spunea că era
mândru și cruzimea neobișnuit a firii i-au șters puțin din faima și
gloria faptelor sale.[18]:p. 457
Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a
domniei, atunci când tot nechibzuita tinereță îl împinsese a jertfi
prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a provoca pe regele Matei
Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei căzute în stăpânirea
turcilor.[14]:p. 415

Accederea la tron

Localizari posibile ale luptei din 1457

 Coroana lui Ștefan cel Mare (reconstituire)

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând

spre Suceava, de-a lungul văii Siretului. Era însoțit de o armată de
circa șase mii de oameni, din care un corp de o mie
de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de
Jos.[11]:p. 13[20]:p. 59
Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în
grabă o armată cu care l-a atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret,
la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de luptă. A
încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a
anului 1457, dar a fost din nou înfânt și silit să ia calea exilului, în
Polonia.[8]:p. 54
„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457,
în luna lui aprilie, în săptămâna mare dinaintea Paștilor,
veni Stefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică oaste. Și
veniră asupra lor Aron Vodă la un părău sau apă cu numele
Hreasca, la Doljești. Așa, goni Ștefan Vodă pe Aron Vodă
din țară și rămase însuși domn prin silnicie.”[20]:p. 59
_____ Cronica lui Ștefan cel Mare
Despre locul exact al luptei au existat mai multe variante
vehiculate de-a lungul vremii. Majoritatea istoricilor (Nicolae
Iorga, Constantin C. Giurescu, Ilie Minea Minea ș.a.) au propus
ca loc al bătăliei localitatea Doljești, de lângă Roman, pornind
de la relatările cronicilor moldovenești. A. D. Xenopol, pornind
de la o versiune a letopisețului lui Grigore Ureche, a presupus
că lupta a avut loc la Joldești, în ținutul Botoșani.[11]:p. 13 Cea mai
plauzibilă pare a fi cea a lui Alexandru I. Gonța, care identifică
drept loc al bătăliei localitatea Dolhești, de pe valea
râului Șomuzul Mare, pornind de la toponimul menționat în
cronica germană – Dolschecht, dar luând în considerare că
acest sat aparținea surorii sale, căsătorită cu Șendrea,
viitorul portar al Sucevei.[21]
După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan
va organiza o mare ceremonie publică de încoronare, într-un
loc numit Direptate, pe valea Siretului.
„Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici
și altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul
Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce să chiamă
Direptatea și i-au intrebatu pre toți: este-le cu voie
tuturor să le fie domnu ? Ei cu toții au strigat într-un
glas: “În mulți ani de la Dumnezeu sa domnești”. Și
 decii cu toții l-au rădicatu domnu și l-au pomăzuitu spre
domnie mitropolitul Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan
vodă steagul țărâi Moldovei și să duse la scaunul
Sucevii.”[2]:p. 35
_____ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

Politica internă
Consolidarea bazei politico-sociale

Pecetea lui Ștefan cel Mare

Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare (1483)

Sigiliul Moldovei
 Stema lui Ștefan cel Mare (1502)

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul

domniei avea ca scop principal consolidarea puterii
centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest
sens, principalele direcții de acțiune au fost reprezentate
de: repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ și
acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase
aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare,
întărirea puterii militare și a capacității de apărare a țării,
reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea
celor plecați în exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc -
prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și
introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei
sale.[11]:pp. 16-17
În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa
marilor boieri, Ștefan a manifestat o preocupare constantă
pentru dezvoltarea micii boierimi (curtenii și slujitorii) și a
țărănimii libere. Marea proprietate, acordată boierilor, era
din punct de vedere juridic „feudă”, fiind grevată de
obligația titularului de a efectua serviciul militar cu oamenii
săi în schimbul garantării de către domn a posesiuni
pământului. În schimb, mica proprietate, deși nu se se
bucura de vreo garanție din partea domnului, era lipsită și
de constrângeri militare, fiind una de tip alodial.[11]:p. 48
Din acest motiv, până la urcarea pe tron a lui Ștefan,
țăranii liberi nu erau obligați să presteze serviciul militar,
deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la
domn. Ștefan avea să facă o reformă radicală în sistemul
relațiilor feudale, prin obligarea țărănimii libere la prestarea
serviciului militar, conferind astfel acestei clase o funcție
politică importantă în viața statului. Utilizarea răzeșimii în
armată a reprezenta o lovitură importantă la situația
privilegiată a marii boierimi, singura care avea monopolul
obligațiilor militare. În momentul în care Ștefan a implicat în
chestiunile de apărare a țării și alte elemente sociale, care
executau serviciul militar fără a primi în schimb imunități și
privilegii, ponderea marii boierimi mari ca bază socială a
țării, s-a diminuat în in mod esențial.[11]:pp. 112-114
 Puterea lui Ștefan vodă a stat în «curtea» lui, în
această oaste de țară, am putea zice în oameni de
arme sădiți de el pe tot întinsul țării. Căci acesta a
fost actul politic mai însemnat, care lămurește
puterea și politica marelui domn. El a fost un mare
colonizator de oșteni. Toate «locurile pustii», adică
fără proprietar, erau de drept ale domniei și domnul
coloniza pe ele oșteni-plugari. Aceștia au format
puterea de neînfrânt a domnului, înăuntru și în
afară.[13]:p. 16
_____ P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare
Acest fapt este confirmat și de numărul mare
de hrisoave de împroprietărire cu „loc în pustiu” în
diferite regiuni ale țării, preponderent în cele de
graniță.[11]:p. 36[22]

Relația cu marea boierime

Sala Tronului

Luca Arbore, portarul Sucevei

Relația sa cu marea boierime a fost una în general

pașnică, caracterizată prin autoritarism domnesc, cu
puține manifestări de nesupunere sau revoltă din
partea boierilor. Relația a evoluat în timp, pe măsură
ce autoritatea centrală a domnului se întărea. Astfel, în
primii ani de domnie, Ștefan a căutat să țină sub
control puterea boierilor prin menținerea privilegiilor,
iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea
de cărți de iertare și rechemarea în țară a boierilor
fugari, în frunte cu boierul Mihu.[7]:p. 74
Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească,
creând imediat sub domn un nivel al conducătorilor
administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi),
cărora le-a acordat puteri lărgite. Pentru a-și consolida
puterea și a-și asigura controlul asupra acestora, el a
încredințat aceste posturi de mare răspundere doar
rudelor sale și celor mai apropiați dintre boieri. Ca
semn al importanței pe care o aveau, pârcălabii erau
situați întotdeauna înaintea dregătorilor de curte, cu
excepția marelui vornic.[8]:p. 109
În aceeași idee Ștefan a asigurat o stabilitate mare pe
funcții a marilor dregători, mulți rămânând în aceeași
poziție pentru un număr mare de ani, cum ar fi:
marele spătar Câlnău – optsprezece ani,
marele vistiernic Iuga – douăzeci și unu de ani sau
marele logofăt Tăutu – mai mult de treizeci de ani.
Acest lucru a asigurat totodată și o mare stabilitate
administrației țării.[8]:p. 109
Ca urmare a acestor măsuri, Ștefan a avut de înfruntat
doar două conspirații boierești în cei patruzeci și șapte
de ani de domnie, cea din 1471 – când au fost
decapitați trei mari boieri în frunte cu cumnatul său,
marele vornic Isaia și cea organizată în 1504 – cu
două zile înainte de moartea sa, care viza
îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron, terminată
identic cu omorârea capilor conspirației. [7]:p. 129, 267

Crearea noii elite conducătoare

Viața economică și socială

Agricultura
Infrastructura
Infrastructura de transport a Moldovei în timpul
domniei lui Ștefan cel Mare era slab dezvoltată,
neexistând drumuri construite sau întreținute de
autorități.
„Drumurile erau niște simple urme de șleauri,
de-a lungul anumitor văi sau pe anume direcții,
pe care experiența le arătase ca mai prielnice
pentru comunicarea între două ținuturi sau
localități. Starea lor, ca pretutindeni de
altmintrelea în acele vremuri, era foarte rea,
căci ele erau fie acoperite de un strat gros de
 praf, fie adevărate mocirle cu gropi adânci.”[23]:p.
154

Trecerile peste râuri se făcea, de regulă, prin vaduri,

iar dacă acestea erau prea adânci, pe poduri
umblătoare. Podurile fixe erau de lemn, peste râurile
mai mari sau de piatră, peste pârâuri. Principalele
puncte de trecere prin vad a marilor râuri erau
la Verișcani și Reuseni, pe Siret, Țuțora și Cernăuți,
pe Prut, Vadul Jorii, pe Nistru și Bătinești pe Putna.
Poduri umblătoare erau la Târgul Siret, pe Siret,
Cernăuți, pe Prut și Roman, pe Moldova.[23]:p. 155

Comerțul
Administrația financiară
Principalele surse de venit ale domniei erau
reprezentate de veniturile încasate
din monopoluri și taxe vamale. Domnul avea
monopolul exploatării și
comercializării sării și argintului, precum și monopolul
comerțului cu pește, ceară și blănuri
prețioase. Vămile erau așezate pe principalele artere
comerciale. Sistemul vamal cuprinde vămile externe,
dispuse pe frontieră și vămi interne. Vama de import
se plătea doar la Suceava iar vama de export la vămile
externe de la Cernăuți (pentru Regatul
Poloniei), Chilia (pentru Imperiul Otoman), Cetatea
Albă (pentru Regatul Crimeii), Adjud (pentru Regatul
Ungariei) și Putna (Țara Românească). În plus mai
existatu vămi interne unde se plătea o taxă de tranzit,
la Lăpușna, Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad și Tecuci.
[8]:p. 88[11]:p. 72

Ca surse secundare de venit o

reprezentau arenzile încasate de la proprietarii de case
si atelierele meștesugărești din
orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina - a treia
parte din lucrul judecat) și veniturile satelor și
ocoaleleor domnești. Domnul devenea de asemenea
proprietar de drept al moșiilor rămase fără moștenitor
precum și a celor confiscate de la boierii condamnați
pentru „hiclenie” (trădare).[11]:pp. 71-72
Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai
Moldovei care au bătut o monedă proprie - gros
moldovenesc, fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate
de a afirmare a suveranității. Monedele erau
confecționate din argint, cu un diametru de 13
milimetri, având ștanțate stema țării și
inscripțiile MONETAMOLDAVIE pe avers
și STEFANVSVOIEVODA pe revers. Valorile erau de un gros
și o jumătate de gros.[8][24]:p. 297
Cantitatea de masă monetară a fost însă una mică,
baterea monedelor fiind determinată în primul rând de
scopuri politice - plata serviciilor militare prestate de
boierime sau a mercenarilor și mai puțin pentru
facilitarea schimburilor comerciale, care se bazau în
continuare pe monedele emise de mai puternicele
state vecine.[24]:p. 353

Politica externă

Logofătul Ioan Tăutu, principalul sfetnic de politică

externă

Mahomed al II-lea
Cazimir al IV-lea

Matei Corvin

Ivan al III-lea
 Mengli Ghirai

Vezi și: Politica externă a lui Ștefan cel Mare.

În politica externă a lui Ștefan cel Mare pot fi
identificate trei mari perioade, fiecare cu obiective
specifice.[11]:p. 7 La urcarea pe tron a lui Ștefan,
contextul geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul
încercărilor de hegemonie ai celor doi mari vecini,
regatele Poloniei și Ungariei. În urma perioadei de
instabilitate generată de luptele pentru domnie dintre
urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei doi
vecini rivali se degradase considerabil, de unde
necesitatea pentru tânărul domn de a duce o politică
externă realistă și echilibrată.[25]:p. 516
„Ștefan urmări încă din tinerețea lui un
principiu, care îi fu prea folositor în lunga și
viforoasa lui carieră. Niciodată doi dușmani, ci
totdeauna împăcarea cu unul, cât era în ceartă
cu celălalt.”[14]:p. 408
_______A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană
Pentru transpunerea în practică a politicii externe,
Ștefan va acorda o atenție deosebită dezvoltării
instituției însărcinate cu acest domeniu,
logofeția. Marele logofăt avea să devină cel mai
important dregător al țării. Ștefan și-a ales cu grijă
colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa
domnie demnitatea de logofăt a fost îndeplinită
doar de trei boieri: Ioan Dobru (8 septembrie 1457
– 5 februarie 1468), Toma (28 iulie 1468 – 26
august 1474) și Ioan Tăutu (14 aprilie 1475 – 7
octombrie 1503).[26]:p. 38 Cei mai cunoscuți diplomați
moldoveni din această perioadă, menționați pentru
modul cum au condus soliile încredințate de domn
au fost logofătul Ioan Tăutu și Ioan Țamblac.[27]:p.
10 [28]
 
Diplomația se judecă după rezultate, și
rezultatele diplomației lui Ștefan sunt
minunate. La 1462–1465 se luptă cu
 muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și
polonii; la 1467 se luptă cu ungurii, e bine
cu turcii și polonii intervin în favoarea lui,
protestând la Buda; la 1469–1479 e în
luptă cu muntenii – ungurii și turcii nu
intervin; la 1475–1476 luptă cu turcii –
polonii și ungurii îi trimit mici ajutoare; la
1477–1480 luptă cu muntenii, ajutat de
unguri; la 1481–1487 luptă cu turcii, fără
intervenție polonă și ungurească; la 1497–
1499 luptă cu polonii – ungurii, turcii și rușii
intervin în favoarea lui Ștefan. Chiar cu
tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp
relații bune.[13]:p. 27
_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare
1457–1469
Prima perioadă, între 1457–1469, este
caracterizată de acțiunile politice și militare
pentru recunoașterea externă și consolidarea
domniei. În acest sens erau vizate întărirea
poziției Moldovei pe scena regională și
recâștigarea libertății de acțiune a țării, simțitor
îngrădită în deceniile anterioare. Imediat după
înscăunare au loc ciocnirile cu polonii care-l
adăposteau pe Petru Aron și cu care avea să
încheie pace în 1459. Urmează încercările de
cucerire a Chiliei, luptele de la Baia cu Matei
Corvin, de la Lipnic cu tătarii și atacul Țării
Românești și arderea Brăilei. Tot în această
perioadă a reînnoit privilegiile comerciale
pentru negustorii din Brașov și Lvov și a inițiat
contactele cu mănăstirile de la Muntele Athos.
[29]:pp. 8-9 [25]:p. 516
.

1470–1486
Cea de-a doua perioadă, între 1470–1486, a
fost cea mai complicată și dificilă din timpul
domniei sale, fiind perioada de apogeu a
conflictului cu Imperiul Otoman. O primă
constantă a politicii externe a lui Ștefan în
această perioadă a fost atragerea Țării
Românești în coaliția antiotomană. Primul
episod l-a reprezentat conflictul cu Radu cel
Frumos, concretizat în patru campanii militare
desfășurate între 1469-1473, încheiat cu
victoria lui Ștefan.[25]:p. 522-524 În același context,
Ștefan a intervenit și a numit patru domni în
Țara Românească: Laiotă Basarab, Vlad
Țepeș, Basarab cel Tânăr Țepeluș și Vlad
Călugărul, împotriva unora dintre aceștia fiind
nevoit să ducă campanii militare pentru a-i
 scoate din domnie, pentru că i-au trădat
încrederea.[29]:pp. 9-10
O a doua linie majoră a politicii externe a
perioadei a fost de a avea liniște și eventual
sprijin în lupta antiotomană din partea vecinilor
mari, în acest scop încheind „pace trainică și
veșnică” cu Matei Corvin, în 1475 și depunând
jurământ de vasalitate și credință lui Cazimir al
IV-lea, regele Poloniei, la Colomeea, în 1485.
În aceeași direcție se înscrie scrisorile și soliile
trimise Papei de la Roma și
conducătorilor Veneției, cea mai cunoscută
fiind solia lui Ioan Țamblac din 1477.[29]:pp. 10-
12[30]:p. 89

Obiectivul principal al politicii externe în

această perioadă avea să fie însă încercarea
de a asigura integritatea teritorială a Moldovei
și independența față de Imperiul Otoman. [7]:pp.
151-216

„S-a întâmplat ca atunci când toți

principii supuși stăpânului (Mehmet al
II-lea - n.n.) au aflat că Zucha-Zan
(Uzun Hasan, hanul turcmenilor – n.n)
intrase în luptă împotriva lui, ei s-au
veselit cu toții, zicând: «Acum, Mehmet
va fi nimicit. Ceea ce el ne-a făcut
nouă, îi va face lui acum
Dumnezeu... ». Și s-au răsculat
împotriva turcilor... Între ei se afla și
domnul Valahiei Mici (Moldova – n.n)...
Dat fiind că țara sa e mică și locuitorii
ei sunt puțin numeroși, dar cu toții
viteji, care se adăpostesc în munți și
văi, cine ar avea îndrăzneala să se
apropie de ei? Așadar, când a aflat că
Zucha-Zan a pornit la luptă împotriva
stăpânului său, sultanul Mehmet al II-
lea, Ștefan a început să urzească fel
de fel de planuri. Pe ascuns, a pus
capăt supunerii sale și și-a scuturat
umerii de povară...” [25]:p. 525
______Elia ben Elkana Capsali - Istoria Otomană
În aces sens Ștefan a renunțat la plata
tributului către Poartă în 1473, a condus
două campanii majore antiotomane – cele
din 1475 și 1476, precum și alte patru
campanii minore – cele pentru apărarea
Chiliei și Cetății Albe din 1475 și 1484,
precum și luptele împotriva oștilor turcești
conduse de Ali Hadâmbul, beilerbey-
 ul Rumelie și Malcoci, pașa de Silistra, din
în 1485-1486.[29]:pp. 11-13
La începutul anilor 1480, contextul
regional începea să se schimbe. Polonia
înclina tot mai mult să coopereze cu turcii,
Ungaria acorda prioritate Europei
Centrale, Țara Românească fusese
readusă sub controlul Porții iar Hanatul
Crimeii redevenise vasal acesteia.[25]:p.
539
 După cucerirea de către turci a Chiliei și
Cetății Albe și în noul context extern
european, Ștefan decide în 1487 să
încheie pace cu Imperiul Otoman,
acceptând reluarea plății tributului în
schimbul garantării de către aceștia a
statalității și independenței Moldovei.
„Anul 892 (1487). În zilele când
Davud-pașa a plecat în expediție
în Arabia, a venit un sol din
Moldova cu haraci pe doi ani și a
plecat primind răspunsul de pace”.
[31]:p. 329

_______Cronica turcească
1487–1504
După încheierea păcii cu Imperiul
Otoman și securizarea frontierei
sudice, în ultima parte a domniei,
Ștefan își va focaliza politica externă
pentru rezolvarea chestiunilor în
dispută de la frontiera nordică. În
acest sens a dezvoltat un sistem de
alianțe cu Cnezatul
Moscovei (1491), Hanatul
Crimeii și Marele Ducat al
Lituaniei (1499), în scopul îngrădirii
influenței polone. După victoria de
la Codrii Cosminului din 1497 și
expediția militară în Galiția din 1498, a
încheiat pace cu Regatul Poloniei.
Ultima sa mare acțiune diplomatică au
fost negocierile cu polonezii, din 1502-
1503, pentru restituirea Pocuției,
negocieri rămase fără succes.[11]:p. 8[25]:p.
545-554

La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-o

situație politică favorabilă, având
tratate de pace încheiate cu toți vecinii
săi. Ultimul sfat de politică externă dat
fiului său Bogdan al III-lea înainte de a
muri a fost de a menține pacea cu
 Imperiul Otoman, „socotindu din toții
mai puternicu pre turcu și mai
înțeleptu”.[2]:p. 66
„Nimic nu tulbura de la
moartea lui Matiaș legăturile
bune cu ungurii. Turcii din
cetățile de la Dunărea-de-jos
se stâmpărase; Mengli-Ghirai,
Hanul Crâmului, socrul lui
Selim, fiul cel mai mare al
Sultanului, care stătea la
Caffa, uitase drumul Moldovei.
Numele «Moldoveanului» era
cunoscut cu cinste în lumea
întreagă, și polonii înșiși,
dușmanii bătrânețelor sale,
recunosteau fățis ce putere
cuminte pleacă din sufletul
acestui om cum nu se găsește
ușor un altul.” [7]:p. 266
_______Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare

Puterea armată

Concepția Bătăliei de la Baia,

1467

Oșteni moldoveni
 Sabia lui Ștefan cel Mare

Oștean moldovean

Arc scurt moldovenesc

Tun pe afet mobil

Arta militară
Particularitățile strategiei și artei
militare în perioada domniei lui lui
Ștefan derivă din obiectivul politic
pe termen lung al domnului
Moldovei, acela de „apărare a
ființării statului moldovenesc.”[23]:p.
222
 Caracteristica esențială a
acțiunilor militare duse de Ștefan
a fost astfel că acestea au urmărit
nimicirea armatelor inamice și nu
realizarea de cuceriri teritoriale. [32]
Ca forme principale a acțiunilor
militare la nivel strategic, Ștefan a
utilizat atât defensiva strategică,
cât și ofensiva strategică, în
funcție de obiectivul politic urmărit.
Defensiva strategică avea, de
regulă, ca etape principale
apărarea pe frontieră, hărțuirea,
bătălia decisivă și urmărirea, fiind
adoptată de Ștefan în marile
campanii din 1475, 1476, 1497,
când a avut de înfruntat inamici cu
mult superiori din punct de vedere
al numărului și înzestrării.
Ofensiva strategică avea, de
regulă, ca etape principale
mobilizarea si concentrarea în
secret a forțelor, respingerea
trupelor de acoperire adverse,
bătălia decisivă și urmărirea. Ea a
fost adoptată de Ștefan în
campaniile din 1473 și 1481 care
au avut ca obiectiv schimbarea
domnilor pro-otomani din Țara
Românească.[23]:pp. 154-190[32][33]:pp. 101-
160

Bătălia decisivă – dusă individual

sau în cadrul unei campanii –
avea ca obiectiv nimicirea grupării
principale de forțe a inamicului, și
determinarea acestuia să renunțe
la continuarea acțiunilor militare.
În aceste bătălii Ștefan a utilizat
cu precădere manevra de forțe,
adaptată la condițiile de teren,
anotimp și starea vremii, pentru a
anihila avantajul numeric al
inamicilor, cum a fost cazul în
bătăliile de la Baia și Codrii
Cosminului. Când condițiile erau
favorabile, a fost utilizată
inducerea in eroare a inamicului,
prin acțiuni de înșelare, cum a fost
la Baia, când orașul a fost
incendiat în mai multe locuri,
simultan, sau la Vaslui, când o
mare parte a armatei otomane a
fost atrasă și imobilizată într-o
zonă mlăștinoasă.[23]:pp. 154-190[32][33]:pp.
101-160
 „Nu e puțin lucru ca
același stăpânitor al unei
țări mici să învingă pe
rând pe toți vecinii lui:
munteni, unguri, poloni,
tătari, turci. Și nu e vorba
de cine știe ce oști
provinciale: Matei Corvin,
Ioan Albert, Mahomet II au
năvălit în Moldova cu
toate oștile marilor lor
ținuturi și toți s-au întors
rușinați.” [13]:p. 28
_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare
Organizarea armatei
Armata Moldovei era una
nepermanentă, fiind
mobilizată doar în caz de
conflict armat. Forțele armate
erau constitute din „oastea
cea mică” și „oastea cea
mare”.[33]:p. 174 [34] Marea
majoritate a acțiunilor militare
ale lui Ștefan au fost duse de
„oastea cea mică”, formată
din cetele boierești și curteni.
[35]:p. 292

Conform dreptului feudal,

numai proprietarii de pământ
erau obligați să presteze
serviciul militar și să meargă
la război, de fiecare dată când
erau chemați de domn.[8]:p.
503
 Boierii cu cetele lor,
reprezentau nucleul armatei.
Ei constituiau elementul cel
mai numeros și cel mai
puternic. Din rândul acestora,
un corp separat era
reprezentat de „curteni” sau
„slujitori”, adică boierii care
îndeplineau dregătorii locale
sau naționale în sistemul
administrativ. Numărul
curtenilor și slujitorilor era de
câteva mii. Curtenii faceau
serviciul prin rotație la curte,
asigurând paza domnului și
îndeplinind diferite slujbe sau
servicii.[8]:pp. 503-507 [35]:pp. 290-
308
 Ceilalți proprietari de
pământ, se adunau, în caz de
razboi, grupați pe ținuturi, sub
comanda pârcălabului de
ținut, după care se deplasau
la locul de adunare a oștirii
stabilit de domn, denumit
„vileag” sau „beleag”.[8]:p. 507[11]:p.
110

„Oastea cea mare” sau „țara”

era mobilizată doar în cazuri
excepționale, de mare
primejdie, când erau cheamți
sub arme practic toți bărbații
valizi de luptă. Oastea cea
mare cuprindea, pe lângă
„oastea cea mică”, răzeșii,
orășenii, țăranii fără pământ
din satelor domnești, boierești
și
mănăstirești, străjerii și călăra
șii. Ștefan a mobilizat oastea
cea mare doar de două ori, în
campaniile antiotomane din
1475 și 1476.[8]:p. 511[36]:p. 44
Când erau chemați la oaste
răzeșii erau obligați să se
prezinte și ei la vileag, dacă
nu călări și întrarmați ca vitejii,
măcar cum ii ajutau
împrejurările, pregătiți pentru
a lupta pedestru.[33]:p.
178
 Orășenii aveau obligația
ca, în caz de război, să
înarmeze un număr de
oameni pe cheltuiala lor și să-i
pună la dispoziția domnului. O
categorie militară distinctă era
reprezentată de „străjeri” și
„călărași”, locuitori ai satelor
de graniță care asigurau
paza frontierei Carpaților,
respectiv a Nistrului.[8]:pp.504-510

Armamentul
Oastea lui Ștefan cel Mare
utiliza toate categoriile
principale
de armament disponibile pe
plan european în a doua
jumătate a secolului al XV-lea.
[37]:p. 45
Armamentul folosit poate fi
categorisit în două mari
categorii: armament defensiv
și armament ofensiv.
Armamentul defensiv, destinat
protecției luptătorului era
format din scut, cămașă de
zale, platoșă și mai
rar, armură. Țăranii chemați la
oaste purtau pentru protecție
haine de in matlasate, groase
de 3-5 centimetri, cu cusături
dese sau cojoace din piele.[8]:p.
512[23]:p. 139

Armamentul ofensiv era

format din arme albe și arme
de foc. Armele albe erau
reprezentate de arme de
tăiere și împungere
(spade, săbii, pumnale, cuțite
de luptă), arme de aruncare și
împungere (lănci și sulițe),
arme de lovire și tăiere
(securi și topoare de
luptă, halebarde), arme de
lovire și izbire
(ghioage, măciuci, buzdugane
) și arme de aruncare la
distanță (arcuri și arbalete).
[37]:p. 46

Armele de foc erau portative,

de calibru mai mic și cu țeavă
lungă (sânețe, archehuze) și
grele, de calibru mare, cu
țeava scurtă, duse pe care
sau tractate
(bombarde și tunuri).[23]:p.
144
 Referitor la numărul
armelor de foc s-au păstrat
doar o serie de mențiuni vagi:
«in buona copia bombarde»
(în 1475), «quantita
d'artegliaria», «foarte multe
tunuri mai mici și mai mari»,
«il y avoit de bonnes
batteris». Singura cifră
exactă, se referă la bătălia de
la Podul Înalt, unde sunt
menționate 20 tunuri și de a
se trage șapte lovituri de
fiecare piesă.[23]:p. 152
Armamentul din înzestrarea
oastei moldovene era potrivit
în principal pentru lupta corp
la corp. Armele destinate
pentru lupta la distanță
permiteau executarea doar a
câteva lovituri izolate, până la
circa 9oo metri (cu arme de
foc și arbalete), precum și o
bătaie eficace dar pe termen
scurt, cu gloanțe si săgeți, pe
o distanță de circa 200 metri,
inaintea si pe flancurile
dispozitivului de luptă.[23]:p. 154
Armamentul alb se fabrica în
cea mai mare parte pe plan
local, în țară, având în vedere
necesitatea ca inclusiv oastea
cea mare să fie înarmată
corespunzător.[23]:p. 155 După
cum arăta Jan
Duglosz, Ștefan dacă prindea
pe vre-un țăran fără săgeți,
arc și sabie, ori că n-a venit la
oaste cu pinteni, fără milă-l
osândea la pierderea
capului. [33]:pp. 179
Armele albe mai sofisticate
precum și armele de foc erau
procurate din import.
Armamentul vecinilor, cu
excepția tătarilor, era in
genere mai puternic (cel
defensiv – la unguri și
polonezi, artileria – la turci,
polonezi și unguri) și mai
numeros în arbalete și arme
de foc, comparativ cu cel al
moldovenilor.[23]:p. 155

Sistemul de
fortificații
Cetatea Albă
 Planul Cetății Sucevei

Ștefan cel Mare a acordat o

atenție deosebită realizării
unui sistem de fortificații
permanente ca element
central în strategia sa de
apărare a țării. În acea epocă,
cetățile jucau un rol politic și
militar major, asigurând celui
ce le stăpânea controlul
teritoriilor adiacente, dar și
având de multe ori un rol
decisiv în câștigarea
campaniilor și bătăliilor.
Rezistența cetăților
Neamțului, Sucevei și
Hotinului a determinat
retragerea lui Mahomed al II-
lea, în 1476, iar rezistența
cetății Sucevei, la 1497, a
determinat retragerea regelui
polon Ioan Albert.[13]:p. 28
Ștefan a conceput sistemul de
cetăți urmărind trei mari
obiective: apărarea granițelor
– în special la vadurile
Nistrului, supravegherea
locurilor de trecere din interior
și apărarea capitalei,
Suceava. La urcarea pe tron
în Moldova existau trei cetăți
de zid – cele
ale Sucevei, Neamțului și Hoti
nului și o cetate de pământ și
lemn – cea a Romanului.[8]:pp.
509-521
 În timpul domniei, Ștefan
a cucerit cetățile de zid de
la Chilia și Cetatea
Albă (1462) și cetatea de
pământ și lemn de
la Crăciuna (1482). Totodată,
a construit cetățile noi de zid
de la Chilia (1479)
și Roman (1483), precum și
cetățile de pământ și lemn de
la Orhei (1470)
și Soroca (1499).[8]:pp. 521-
524 [33]:pp. 63-70 [29]:pp. 9-17
   
Cetățile erau așezate, de
regulă, pe poziții dominante,
cu posibilități bune de
observare și supraveghere.
Datorită configuratiei
terenului, asediul lor era
adeseori dificil și garnizoana,
chiar foarte redusă, putea
rezista multa vreme. Ca semn
al importanței lor militare și
politice, portarul
Sucevei îndeplinea și funcția
de hatman (conducător al
armatei) iar pârcălabii cetăților
mari ocupau primele poziții
în Sfatul Domnesc.[8]:p. 520[23]:pp.
128-130

Războaie și
bătălii
Articol principal: Lista bătăliilor
lui Ștefan cel Mare.

Aspecte generale

Theodor Aman, Bătălia de la

Șcheia

Cea mai răspândită și

acceptată variantă referitoare
la numărul conflictelor armate
(„bătăliilor”) la care a
participat Ștefan cel Mare
este de 36. Cifra este bazată
chiar pe mărturisirea domnului
moldovean făcută în
1502 medicului venețian Matt
eo Muriano: „eu sunt
înconjurat de dușmani din
toate părțile și am purtat 36
de lupte de când sunt domnul
acestei țări, dintre care am
fost învingător în 34 și am
pierdut 2”.[38] Într-o analiză
detaliată, istoricul Alexandru
Boldur mai identifică
suplimentar alte patru
incursiuni armate la care
Ștefan nu a participat,
acestea fiind conduse de alți
comandanți, numiți de domn.
[11]:p. 326

O clasificare sintetică a
tipurilor de conflicte armate, la
care a participat oastea
moldoveană sub conducerea
lui Ștefan cel Mare, este
prezentată în tabelul alăturat.
[11]:p. 327[29]:pp. 7-19

145
7– 1470– 1486–
146 1486 1504
9

1497 –
Războa 146 1473 – Regatu
ie 7 – Țara l
Reg Româ Polonie
atul neasc i Codrii
Ung ă Cosmi
ariei nului
(Bai 1475 –
a) Imperi
ul
Otoma
n
(Vaslui
)
1746 –
Imperi
ul
Otoma
n
(Răzb
oieni)
1481 –
 Țara
Româ
neasc
ă
(Râmn
ic)

145
7–
Petr
Bătălii u 1485 –
interne Aro Hroiot
n
(Dolj
ești)
1471 –
Țara
Româ
neasc
ă
(Soci)
1474 –
Țara 1486 –
Româ Imperiu
neasc l
145 ă otoman
9– (Șchei
1475 – a)
Reg
Imperi
atul 1498 –
ul
Polo Regatu
Otoma
niei l
n
Bătălii 146 Polonie
1476 – i
externe 9 –
Hanat (Galiția
Han
ul și
atul
Crimei Podolia
Cri
i )
meii
(Lip 1476 – 1502 –
nic) Țara Regatu
Româ l
neasc Polonie
ă i
1485 –
Imperi
ul
Otoma
n
(Cătlă
buga)
 1474 –
146 Teleaj
2 – en
Chili 1482 –
a Crăciu 1489 –
Asedii Camen
146 na
ița
2 – 1485 –
Chili Cetate
a Albă și
Chilia

1490 –
Regatu
l
Polonie
1470 –
i
Țara
146
Româ 1491 –
1–
neasc Regatu
Reg
ă l
atul
(Brăila Polonie
Ung
, i
ariei
Incursi Cetate
1493 –
uni 146 a de
Regatu
9– Floci)
l
Reg
1480 – Polonie
atul
Țara i (3
Ung
Româ incursi
ariei
neasc uni)
ă
1495 –
Podolia
(Breasl
av)

Cele patru acțiuni militare

care nu au fost conduse de
Ștefan personal au fost:
incursiunea din Transilvania,
sub comanda lui Pop (1469),
lupta de la Lențești împotriva
mazovienilor veniți în ajutorul
polonezilor, sub conducerea
lui Boldur (1497), lupta de
la Cernăuți (1497) și atacul
vornicului Boldur asupra
Chiliei și Cetății Albe (1500).
[11]:p. 326

Marile bătălii
Bătălia de la Baia
Articol principal: Bătălia de la
Baia.

Bătălia de la Baia

Bătălia de la Baia a avut loc în

noapte de 14/ 15
decembrie 1467, la aproape o
lună de la invadarea Moldovei
de către armata Regatului
Ungar condusă de regele
Matia Corvin. Campania
regelui ungar venea după o
serie de incidente care
tensionaseră foarte mult
relațiile dintre cele două state,
cum ar fi dezvoltara legăturilor
cu Regatul Poloniei,
incursiunea în secuime din
1461, cucerirea Chiliei în
1465 și găzduirea de către
regele ungar a unor
pretendenți la tron, ca Petru
Aron sau Berindei. Cauza
imediată a constituit-o sprijinul
direct pe care Ștefan îl
acordase răscoalei ardelenilor
impotriva regelui ungar, din
1467.[8]:p. 57 [39]:p. 119
Campania a început la 19
noiembrie 1467, odată cu
trecerea oastei ungare,
numărând circa 40.000 de
oșteni, prin pasul Oituz,
urmată de asedierea și
distrugerea orașelor Târgu
Trotuș, Bacău, Roman și Târg
u Neamț. La 7 decembrie
armata ungară a ajuns
la Baia.[39]:p. 120
Având în vedere pericolul
iminent ca inamicul să atace
capitala țării, Suceava, Ștefan
decide să execute o lovitură
decisivă, prin surprindere,
asupra trupelor ungare
 cantonate la Baia. Forțele
moldovene, de circa 12.000
de oameni au atacat orașul în
noapte de 14/ 15
decembrie 1467, din trei
direcții, după ce în prealabil
au dat foc întăriturilor de lemn
care îl protejau. După lupte
îndârjite desfășurate toată
noaptea, armata ungară a fost
nevoită să abandoneze orașul
și să se retragă spre
Transilvania, regele Matia
însuși fiind rănit în luptă.
Retragerea a fost favorizată și
de inacțiunea unuia dintre
corpurile de armată
moldovene, condus de
vornicul Crasnăș, care ulterior
va fi judecat pentru trădare,
condamnat la moarte și
executat.[7]:pp. 114-116[8]:p. 57[39]:p. 120
Deși din punct de vedere
militar bătălia s-a terminat
indecis, ambele tabere
clamând victoria, Bătălia de la
Baia reprezintă o mare
victorie politică pentru Ștefan,
care și-a consolidat domnia,
punând capăt, prin măsuri
dure, opoziției unei părți a
marii boierimi, totodată
crescând semnificativ
prestigiul său în plan extern.
[39]:p. 121[40]:p. 100

„Obiectivele acesteia -
înlocuirea lui Ștefan
de pe tron, instalarea
unui nou domn la
Suceava, aducerea
Moldovei în sfera de
influență a regatului
ungar - nu au putut fi
atinse, ceea ce a
echivalat cu o
înfrângere de proporții
pentru regele
ungar.”[40]:p. 100
______Petre Otu, Baia
Bătălia de la Vaslui-
Podu Înalt
Articol principal: Bătălia
de la Vaslui.
Bătălia de la Războieni-
Valea Albă
Articol principal: Bătălia
de la Valea Albă.
Bătălia de la Codrii
Cosminului
Articol principal: Bătălia
de la Codrii Cosminului.
Bătălia de la Codrii
Cosminului s-a desfășurat
între 26-30 octombrie
1497, lupta principală
având loc în Codrii
Cosminului, o zonă
împădurită situată la circa
100 km nord de Suceava,
pe teritoriul actualele
comune Voloca pe
Derelui și Valea
Cosminului din regiunea
Cernăuți, Ucraina. Bătălia
a opus oastea Moldovei,
sub comanda lui Ștefan
cel Mare și oastea Uniunii
Polono-Lituaniene,
comandată de regele Ioan
I Albert.[40]:pp. 129-134
Regele polon a pătruns
pe teritoriul Moldovei, sub
pretextul unei acțiuni
antiotomane având ca
scop eliberarea cetăților
Chilia și Cetatea Albă, de
sub stăpânirea otomană.
Scopul ascuns al
expediției îl constituia
instalarea pe tronul
Moldovei a fratelui
său, Sigismund și
scoaterea Moldovei de
sub influența Regatului
Ungar.[11]:p. 268

Arta, cultura și
religia
 Mănăstirea Putna

Mănăstirea Voroneț

Mănăstirea Neamț

Perioada domniei lui

Ștefan cel Mare a
constituit și în planul
realizărilor de ordin
cultural și spiritual
momentul de apogeu al
creației artistice din epoca
medievală a Moldovei.
Elementele de artă și
civilizație păstrate din
această perioadă reflectă
posibilitățile tehnico-
materiale existente,
viziunea despre lume a
omului medieval, precum
și diferitele influențe
externe, manifestate în
special în domeniul
 arhitecturii.[41]:p. 699 Din
creațiile artisitice care s-
au păstrat, Ștefan se
prezintă atât ca un
tradiționalist, continuator
al moștenirii bizantine, dar
și ca un
principe renascentist,
animat de un puternic
spirit înnoitor.[42]:p. 255
„Ștefan
moștenește de la
înaintașii săi în
primul rând
respectul și
admirația față de
tot ceea ce
reprezenta tradiția
concepției
bizantine în ideea
domniei de drept
divin, fastul și
ceremonialul de
curte, de la
ungerea ca domn
până la
înmormântare,
concepția
religioasă și
organizarea
Bisericii, legislația,
cultura și arta.” [42]
______ Corina Nicolescu, ''Arta epocii lui Ștefan cel Mare
Arhitectura
Articol
principal: Arhitectura
în Moldova.
Din epoca lui Ștefan
cel Mare s-au păstrat
doar elemente
de arhitectură
eclesiastică (biserici
și mănăstiri)
și militară (cetăți).
Deși tradiția orală,
preluată de multe
surse scrise, îi
atribuie lui Ștefan
construcția câte unei
biserici după fiecare
din luptele purtate,
din pisaniile păstrate
din epoca sa, el este
atestat drept ctitor
cert al unui număr de
21 de biserici, din
care la două nu se
cunoaște anul
construcției. Acestea
sunt: Putna (1469), M
ilișăuți-Bădeuți (1487)
, Pătrăuți (1487), Sfân
tul Ilie-
Suceava (1488), Voro
neț (1488), Vaslui (14
90), Iași (1492), Hârlă
u (1492), Borzești (14
94), Huși (1495), Dor
ohoi (1495), Popăuți (
1496), Valea
Albă (1496), Tazlău (
1497), Neamț (1497), 
Piatra
Neamț (1498), Volovă
ț (1502), Dobrovăț (15
04), Reuseni (1504).
La bisericile de
la Râmnicu
Sărat (pisanie din
1704)
și Scânteia (pisanie
din 1846), domnul
apare drept ctitor dar
nu este menționată
data construcției
inițiale.[43][44]
Pe lângă acestea,
tradiția îi mai atribuie
construcția unui
număr de biserici,
fără a exista însă
documente care să
ateste acest
fapt: Scheia, lângă
Roman, Florești,lângă
Vaslui,
Cotnari, Ștefănești (ju
dețul
Botoșani), mănăstirea
Căpriana, Cetatea
Albă, Cetatea Chilia,
precum și paraclise în
cetățile Hotin și Neam
ț. În Transilvania, îi
sunt atribuite
bisericile de la Vad,
pe Someș și Feleacu,
lângă Cluj.[43][44]
Bisericile construite în
epoca lui Ștefan cel
Mare au fost
concepute în general
în stilul arhitectonic
„triconc”, de origine
bizantino-balcanică,
având spațiul interior
împărțit, potrivit
rânduielilor ortodoxe,
în altar, naos și prona
os. La Putna și în alte
câteva biserici a fost
adăugată
o gropniță (sau
„camera
mormintelor”), iar la
biserica cu hramul
„Înălțarea Domnului”
din mănăstirea Neamț
apare un exonartex -
un pridvor închis, la
intrare. Pe lângă
acestea, încep să și
facă apariția
elemente aparținând
altor stiluri: câteva din
bisericile ștefaniene
au elemente specifice
arhitecturii gotice,
cum ar
fi contraforții și ogivel
e, unele biserici au un
și decorații exterioare
(firide cu arcade, ocni
țe, discuri smălțuite).
Totodată, unele
biserici au fost
decorate cu fresce
interioare: Putna,
Pătrăuți, Voroneț,
Sfântul Ilie - Suceava,
Popăuți, Bălinești [43]
„Din
îmbinarea
artei
bizantino-
balcanice,
specifică
ortodoxiei, cu
elemente din
arta gotică, cu
anumite
elemente din
arta populară
locală, a luat
naștere un stil
arhitectonic
nou, stilul
moldovenesc.
” [43]