Ștefan cel Mare

domnitor al Moldovei

Acest articol se referă la Domnul

Moldovei. Pentru alte sensuri, vedeți
Ștefan cel Mare (dezambiguizare).
 Ștefan cel Mare
Domn al Moldovei

Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la

Humor, considerată cea mai exactă
reprezentare a domnului.
Date personale
Născut 1438 sau 1439
Borzești (azi în județul
Bacău)
Decedat 2 iulie 1504 (~65-66 de
ani)
Suceava
Înmormântat Mănăstirea Putna
Părinți Bogdan al II-lea
Doamna Oltea
Căsătorit cu Evdokia Olelkovici (1463 -
67)
Maria din Mangop (1472
- 77)
 Maria Voichița (1478 -
1504)
Copii Petru Rareș
Elena
Bogdan al III-lea cel Orb
Alexandru al Moldovei
Etnie români
Religie creștinism ortodox[*]
Apartenență nobiliară
Titluri domnitor al Moldovei
Familie nobiliară Dinastia Mușatinilor
Domnie
Domnie 1457 - 2 iulie 1504
Predecesor Petru Aron
Succesor Bogdan al III-lea cel Orb
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
p?title=%C8%98tefan_cel_Mare&action=edit&section=
0)
 

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești –

d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit
Ștefan cel Mare sau, după canonizarea
sa de către Biserica Ortodoxă Română,
Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul
Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost
fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de
47 de ani, cea mai lungă domnie din
epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o

personalitate marcantă a istoriei
României, înzestrată cu mari calități de
om de stat, diplomat și conducător
militar. Aceste calități i-au permis să
treacă cu bine peste momentele de criză
majoră, generate fie de intervențiile
militare ale statelor vecine fie de
încercări, din interior sau sprijinite din
exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la
domnie. În timpul domniei sale Moldova
atinge apogeul dezvoltării sale statale,
cunoscând o perioadă îndelungată de
stabilitate internă, prosperitate
economică și liniște socială.

Pe plan intern și-a bazat regimul pe o

nouă clasă conducătoare formată din
oameni proveniți preponderent din mica
boierime, ridicați la demnități pe baza
meritelor militare, loialității față de domn
sau a înrudirii apropiate cu acesta. De
asemenea a sprijinit foarte mult
dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri
colective ale obștilor de răzeși, în special
în urma războaielor și bătăliilor purtate,
fapt care i-a asigurat loialitatea acestei
clase, liniștea socială în țară și forța
umană pentru a avea o armată de masă -
„oastea cea mare”.

Pe plan extern a reușit să ducă o politică

realistă având două mari linii directoare:
impunerea sau susținerea unor
conducători favorabili în țările vecine mici
– Țara Românească și Hanatul Crimeii –
și o politică de alianțe care să nu permită
nici uneia din marile țări vecine – Imperiul
Otoman, Regatul Poloniei și Regatul
Ungariei să obțină o poziție hegemonică
față de Moldova. A încercat, fără succes,
realizarea unui sistem de alianțe
internaționale împotriva turcilor, trimițând
soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria,
Polonia, Cehia și Persia.
În plan militar a urmărit două direcții
majore de acțiune. Prima a fost crearea
unui sistem de fortificații permanent la
granițele țării - în timpul său construindu-
se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți
ce cuprindea cetățile de la Suceava,
Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă,
Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a
doua direcție majoră a fost crearea unei
armate moderne cu o componentă
permanentă, profesionistă și
semiprofesionistă și o componentă de
masă, formată din corpuri de răzeși
înarmați, mobilizați în cazul marilor
campanii militare.
Pe parcursul domniei a dus peste 40 de
războaie sau bătălii, marea lor majoritate
victorioase, cele mai semnificative fiind
victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin
în 1467, victoria de la Lipnic împotriva
tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în
Bătălia de la Codrii Cosminului asupra
regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel
mai mare succes militar l-a reprezentat
victoria zdrobitoare din Bătălia de la
Vaslui împotriva unei puternice armate
otomane conduse de Soliman-Pașa -
beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475.
În urma pierderii acestei bătălii, în anul
următor sultanul Mahomed al II-lea va
conduce în persoană o expediție în
Moldova încheiată cu înfrângerea
armatei Moldovei, în bătălia de la Valea
Albă-Războieni.

După 1476, Ștefan a fost nevoit să

accepte suzeranitatea Imperiului Otoman,
obținând condiții foarte bune pentru
Moldova. În schimbul unui tribut anual
modic, țara își conserva intacte instituțiile
și autonomia politică internă.

Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor

al culturii și al bisericii, ctitorind un număr
mare de mănăstiri și biserici atât în
Moldova, cât și în Țara Românească,
Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru
aceste merite a fost canonizat de
Biserica Ortodoxă Română, cu numele de
Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.

A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia -

fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din
Mangop - din familia imperială bizantină
și Maria Voichița - fiica lui Radu cel
Frumos, căsătorii în care s-au născut
șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat
la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea,
care-i va succede la tron. A murit la 2
iulie 1504 fiind înmormântat la
Mănăstirea Putna.
 Fost-au Ștefan
Biografie și Vodă om nu
familie mare de stat,
mânios și de
grabu a vărsa
sânge
nevinovat; de
multe ori la
ospețe omora
Evdochia de Kiev
fără județ.
Amintrelea era
om întreg la
fire, neleneș și
lucrul său îl
știa a-l acoperi
și unde nu
Maria de Mangop gândeai, acolo
îl aflai.
 La lucru de
războaie
meșter, unde
era nevoe
însuși se vâra,

Maria Voichița
ca văzându-l ai
săi, să nu
îndărăpteze și
pentru aceia
rar războiu de
nu biruia și
unde-l biruia
Mormântul de la Mănăstirea Putna

alții, nu
pierdea
Conform tradiției,
nădejdea,
Ștefan cel Mare s-a știindu-se
născut la moșia tatălui căzut jos, se
său de la Borzești, ca ridica

fiu nelegitim al
viitorului domn al deasupra

Moldovei, Bogdan al II- biruitorilor.

_______ Grigore
lea și al Oltei. Bogdan
Ureche,
era la rândul său fiu
Letopisețul Țării
nelegitim al lui Moldovei[1]:p. 65
Alexandru cel Bun, iar
soția sa, Oltea provenea dintr-o familie
de boieri de lângă Bacău, cei doi
cunoscându-se în perioada în care
Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad
Dracul. Familia a mai avut încă trei băieți:
Ioachim, Ion și Crâstea și două fete: Maria
și Sora.[2][3][4]:p. 35

Data nașterii nu este cunoscută cu

certitudine, cele mai plauzibile variante
fiind anii 1438[5] sau 1439.[4]:p. 36 Despre
copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date
cunoscute, cel mai probabil acesta și-a
petrecut-o la reședința familiei.

În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan

sprijinit cu un corp de oaste trimis de
Iancu de Hunedoara, învinge armata lui
Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa
Moldovei, la 12 octombrie 1449 și se
proclamă domn.[6]:p. 46 Alexandru se
refugiază în Transilvania, de unde va
încerca să își recapete tronul. La rândul
său, Bogdan, după o încercare nereușită
de a căpăta sprijinul și protecția
polonezilor, și-a îndreptat eforturile
diplomatice către Ungaria.[6]:p. 47
La 11 februarie 1450, Bogdan emite în
„târgul de jos” — Roman — un hrisov de
recunoaștere a suzeranității lui Iancu de
Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și
ajutor, în orice împrejurare, pentru ca în
schimb „iubitul nostru părinte să ne
ocrotească sub mâna sa și să ne apere
de orice dușmani ai noștri”. La sfârșitul
actului, unde sunt enumerați martorii care
girau acel document este menționată,
imediat după domn credința iubitului meu
fiu, Ștefan Voevod. Actul reprezintă prima
atestare documentară a viitorului domn
al Moldovei.[7]:p. 26 Din menționarea de
către tatăl său ca asociat la domnie,
rezultă că Ștefan împlinise în 1450 cel
puțin unsprezece ani, vârsta minimă
impusă de cutumele vremii pentru o
astfel de demnitate.[4]:p. 36

Bogdan avea să fie asasinat, la 15

octombrie 1451, la Reuseni, de către
fratele său vitreg Petru, alt fiu nelegitim al
lui Alexandru cel Bun și care va domni
ulterior sub numele de Petru Aron.[8]
Cronicarul polonez Jan Długosz relata
astfel scena:

„Un oarecare Petru, care

pretindea că are drept la
domnia Moldovei și se
înțelesese cu Alexandru ca să
împărțească toate deopotrivă,
alegând prilejul când Bogdan,
 poftit la țară, la un unchi de
frate al aceluiași Petru, era
beat, pe o noapte urâtă, sosind
numai cu o sută de moldoveni,
înșelă străjile lui Bogdan și,
prinzându-l, îi tăie capul.”[9]
_____ Jan Długosz, Historiae
Polonicae

După omorârea lui Bogdan, familia sa,

inclusiv tânărul Ștefan vor pleca în exil în
Transilvania și apoi în Țara Românească,
după instalarea ca domn a lui Vlad
Țepeș.[10]:p. 13 Mama sa, Oltea avea să
moară la 4 noiembrie 1465.[11]:p. 71
Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei
ori. Dacă predecesorii săi încercaseră
prin căsătorii și alianțe matrimoniale să
se apropie de suzeranii lor catolici, regii
Ungariei și Poloniei, politica dinastică a
lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a
fost diferită - după cum remarca istoricul
P. P. Panaitescu - toate trei soțiile lui sunt
principese ortodoxe din țări vecine:
Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la
Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în
Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos
din Țara Românească.[12]:p. 25

Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie

1463 când, după cum scrie Grigore
Ureche, luatu-s-au doamnă de mare rudă,
pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon
Împăratul. Iară cronicariul cel leșescu
scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon
Împăratul, iară nu soră.[1]:p. 36 Căsătoria a
durat doar patru ani. Din această
căsătorie au rezultat doi băieți și o fată.
Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și
Petru născut în 1467, au murit amândoi
de tineri în anul 1479, la câteva luni
distanță, fiind îngropați împreună în
același mormânt. Fata, Elena, avea să se
mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al
Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467,
posibil la nașterea lui Petru, fiind
înmormântată în Biserica Mirăuți din
Suceava.[13]:pp. 449-440
La 14 septembrie 1472 Ștefan se
căsătorește din nou, cu Maria, din familia
domnitoare din micul regat grecesc
pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea.
Isaac, fratele noii doamne, poartă titlul de
„domn de Theodoro și al întregii
Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o
multiplă obârșie
împărătească.[14]:pp. 585-587 Cuplul nu a
avut copii. Căsătoria a fost una de
conveniență și interes politic, care a durat
atâta timp cât acest interes a existat.

„În 1475 însă după luna lui

iulie, în care Caffa fiind luată
de turci, Mangopul intră in
stăpînirea lor, Ștefan cel Mare
 ne mai având nici un interes a
păstra ca soție pe
moștenitoarea acelei domnii
pierdute, se desparte de
odrasla Comnenilor și duce la
altar pe cealaltă Marie sau
Vochița, fata lui Radu
Vodă.”[13]:p. 398
_____ A. D. Xenopol, Istoria
românilor din Dacia Traiană

Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19

decembrie 1477, după cum nota Grigore
Ureche pristăvitu-s-au doamna Maria ce
era de la Mangop, fiind înmormântată la
Mănăstirea Putna.[1]:p. 36
În anul 1475, după divorțul de Maria de
Mangop, Ștefan s-au încununat cu
doamna Voichița, fata Radului
Vodă.[1]:p. 48. Căsătoria avea să dureze
până la moartea domnului, Maria
Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani.
A murit în 1511, fiind înmormântată la
Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au
rezultat doi copii, un băiat, viitorul domn
Bogdan al III-lea și o fată, Maria,
decedată în 1518 și înmormântată la
Mănăstirea Putna.[13]:pp. 398-401

Ștefan a avut și un număr de concubine,

cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din
Hârlău, mama viitorului domn Petru
Rareș.[13]:p. 399 Un alt posibil fiu nelegitim,
a cărui mamă nu este cunoscută, a fost
viitorul domn Ștefan Lăcustă.[6]:p. 280

Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în

urma infectării unei răni mai vechi, fiind
înmormântat la Mănăstirea Putna.[15]

Personalitatea
Descrierea, înfățișării, Lui
caracterului și Ștefan
trăsăturilor de cel
personalitate ale lui Mare românul

Ștefan cel Mare este o îi atribuie tot

ce-i pare
întreprindere dificilă,
curios, mare,
având în vedere că nu
vitejesc și
s-au păstrat izvoare
chiar neînțeles
documentare interne în pământul
din epocă, iar multe din nostru. Orice

cele externe se cetate, orice

zid, orice val,
bazează pe relatări
orice șanț,
orale, mai mult sau mai
întreabă-l cine
puțin credibile, și le-au făcut; el
interpretate funcție de îți va
contextul cultural local răspunde:
și interesele pe care Ștefan cel

țara respectivă le avea Mare. Orice

pod, orice
față de Moldova. Unele
biserică, orice
dintre scrierile
fântână, orice
contemporane lui au un
curte sau
vădit caracter palat vechi, el
apologetic, fiind pline le va raporta
de cuvinte de laudă și eroului său.

alcătuite, foarte Orice

probabil, din dorința bunătate,

vădită de a-l linguși pe orice

Ștefan, în vederea așezământ a

căruia
obținerii unor foloase.
rămășițe se
Alte caracterizări,
mai
scrisese după moartea trăgănează
lui, au preluat ideile până astăzi,
acestora, într-un mod orice legiuire
selectiv, în încercarea ominească,

de a crea un erou orice puneri la

cale înțălepte
idealizat, care să
Ștefan vodă
servească drept model
le-au urzit, îți
pentru deșteptarea sau
va zice el, și
cultivarea unei iar Ștefan
conștiințe naționale a vodă.
românilor. „Sunt, însă, În sfârșit,

și caracterizări acest domn,

provenind din spații și pentru

epoci diferite care îi moldoveni

atribuie, în chip repetat, rezumă toate

faptele
aceleași însușiri, ceea
istorice, toate
ce înseamnă că ele îi
monumentele,
erau cu adevărat toate isprăvile
proprii.” [17]:p. 449 și instituțiile
făcute în cinci
veacuri, de
atâția
stăpânitori.
_______ Mihail
Kogălniceanu,
Portret de la Biserica din Pătrăuți

Ștefan cel
Mare[16]:p. 195
Pe baza portretelor din
tablourile votive ale bisericilor ctitorite și
a celor câteva izvoare scrise păstrate, se
poate spune că Ștefan era un bărbat de
înălțime medie spre mică (probabil sub
160 cm, după standardele vremii).

„«Om nu mare de statu» dar

probabil cu un trup foarte
vânjos, cu fața rotundă și
plină, cu o frunte largă, cu ochi
albaștri, cu părul lung și blond
lăsat în plete pe spate, cu
mustață de asemenea blondă
și, în unele etape ale vieții, cu o
umbră de barbă. Rana de la
glezna stângă trebuie să-l fi
făcut, cel puțin în ultimii ani,
să șchiopăteze.”[17]:p. 519
 _____ Ștefan S. Gorovei, Maria
Magdalena Székely, Princeps omni
laude maior. O istorie a lui Ștefan
cel Mare

Din relatările păstrate, se poate deduce

că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături
specifice unui temperament coleric, dar
pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit
să își controleze o serie de manifestări
negative tipice acestui caracter, cum ar fi
instabilitatea emoțională, accesele de
furie sau mânie, imprudența etc.

„Dacă cercetam caracterul lui

Ștefan, îl videm de la început
cuprins de un mare
 neastâmpăr. Nu putea sta un
moment fără a nu face ceva. Și
fiind-că lucrarea acelui timp se
mișca mai ales în câmpul
răsboiului, apoi îl videm pe
dânsul apucându-se de
răsboaie mai mult îndrăznețe
decât cugetate.” [13]:p. 408
_____ A.D. Xenopol, Caracterul lui
Ștefan cel Mare

Referindu-se la caracterul lui Ștefan,

cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius
(Miklós Istvánffy) îl portretiza ca fiind
„șovăitor în credință și nestatornic”, unde
remarca privind lipsa de credință se
referea la presupusa încălcare de către
Ștefan a jurământului de suzeranitate
față de regele Ungariei.[17]:p. 457 La rândul
său, regele Sigismund I al Poloniei, îl
caracteriza astfel: „Ștefan era din fire abil,
viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet
mare, pentru care a fost numit, de către
cei tineri, vulpe șireată.” [18] Iar un
document din arhivele statului venețian
concluziona că „a fost în moarte ca și în
viață, teribil și prudent” [13]:p. 417

Istoricul A.D. Xenopol sintetiza

personalitatea domnului, subliniind că
Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul
obștesc al timpului său. El era religios și
crud in același timp, două însușiri, ce nu s-
au exclus niciodată una pe alta, deși
religia creștină recomandă blândețea ca
virtutea ei supremă. Despre modul în care
s-au manifestat ambele aceste însușiri s-
au păstrat multe mărturii. Pentru
caracterul evlavios și pios stau mărturie
atât numărul mare de lăcașuri de cult
construite cât și pictura bisericească și
cărțile de cult cu care acestea au fost
înzestrate. La rândul lor, episoadele de
cruzime, uneori extremă, apar și ele pe
timpul îndelungatei sale domnii: arderea
orașului Brăila, omorârea solilor tătari,
omorârea fără judecată a unor boieri,
inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși
acest tip de fapte reprezentau de multe
ori „normalitatea” prin care suveranii
creștini sau musulmani din epocă își
exercitau dreptul de viață și de moarte
asupra supușilor, ignorarea de către
aceștia a unor cutume privind protecția
populației necombatante, protecția
solilor sau dreptul la judecată, era
condamnată de către societate, chiar
dacă era justificată de suverani prin
necesități dinastice, politice sau
militare.[7]:p. passim[13]:passim[17]:passim
Cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius,
referindu-se la Ștefan spunea că era
mândru și cruzimea neobișnuit a firii i-au
șters puțin din faima și gloria faptelor
sale[17]:p. 457

Majoritatea acestor excese sunt

consemnate în prima parte a domniei,
atunci când tot nechibzuita tinereță îl
împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui
Vlad Țepeș, a provoca pe regele Matei
Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei
căzute în stăpânirea turcilor. [13]:p. 415

Accederea la tron

Localizari posibile ale luptei din 1457

Coroana lui Ș tefan cel Mare (reconstituire).

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a

intrat în Moldova, înaintând spre Suceava,
de-a lungul văii Siretului. Era însoțit de o
armată de circa șase mii de oameni, din
care un corp de o mie de munteni oferit
de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din
Țara de Jos.[10]:p. 13[19]:p. 59

Petru Aron a fost surprins de această

acțiune, reușind să strângă în grabă o
armată cu care l-a atacat pe Ștefan la
Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron
a fost învins și a părăsit câmpul de luptă.
A încercat o nouă rezistență la Orbic, la
14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar
a fost din nou înfânt și silit să ia calea
exilului, în Polonia.[7]:p. 54

„În anul cum se socotește de la

nașterea lui Christos 1457, în
luna lui aprilie, în săptămâna
mare dinaintea Paștilor, veni
Stefan Vodă, fiul lui Bogdan
Vodă, cu o mică oaste. Și veniră
asupra lor Aron Vodă la un
părău sau apă cu numele
Hreasca, la Doljești. Așa, goni
Ștefan Vodă pe Aron Vodă din
țară și rămase însuși domn
prin silnicie.”[19]:p. 59
_____ Cronica lui Ștefan cel Mare
Despre locul exact al luptei au existat
mai multe variante vehiculate de-a lungul
vremii. Majoritatea istoricilor (Nicolae
Iorga, Constantin C. Giurescu, Ilie Minea
Minea ș.a.) au propus ca loc al bătăliei
localitatea Doljești, de lângă Roman,
pornind de la relatările cronicilor
moldovenești. A. D. Xenopol, pornind de
la o versiune a letopisețului lui Grigore
Ureche, a presupus că lupta a avut loc la
Joldești, în ținutul Botoșani.[10]:p. 13 Cea
mai plauzibilă pare a fi cea a lui
Alexandru I. Gonța, care identifică drept
loc al bătăliei localitatea Dolhești, de pe
valea râului Șomuzul Mare, pornind de la
toponimul menționat în cronica germană
- Dolschecht, dar luând în considerare că
acest sat aparținea surorii sale,
căsătorită cu Șendrea, viitorul portar al
Sucevei.[20]

După câștigarea bătăliilor și alungarea lui

Petru Aron, Ștefan va organiza o mare
ceremonie publică de încoronare, într-un
loc numit Direptate, pe valea Siretului.

„Deciia Ștefan vodă strâns-au

boierii țării și mari și mici și
altă curte măruntă dimpreună
cu mitropolitul Theoctistu și cu
mulți călugări, la locul ce să
chiamă Direptatea și i-au
intrebatu pre toți: este-le cu
voie tuturor să le fie domnu ?
Ei cu toții au strigat într-un
glas: “În mulți ani de la
Dumnezeu sa domnești”. Și
decii cu toții l-au rădicatu
domnu și l-au pomăzuitu spre
domnie mitropolitul
Theoctistu. Și de acolea luo
Ștefan vodă steagul țărâi
Moldovei și să duse la scaunul
Sucevii.”[1]:p. 35
_____ Grigore Ureche, Letopisețul
Țării Moldovei
Politica internă

Consolidarea bazei politico-sociale

Pecetea lui Ș tefan cel Mare

Moldova în timpul lui Ș tefan cel Mare (1483)

S igiliul Moldovei

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan

intern de-a lungul domniei avea ca scop
principal consolidarea puterii centrale a
domnului și asigurarea liniștii sociale. În
acest sens, principalele direcții de
acțiune au fost reprezentate de:
repopularea țării prin împroprietărirea cu
pământ și acordarea de privilegii
răzeșimii, crearea unei noi clase
aristocratice (mica boierime) pe baza
meritocrației militare, întărirea puterii
militare și a capacității de apărare a țării,
reconcilierea cu vechile familii boierești și
rechemarea celor plecați în exil,
asigurarea loialității Sfatului Domnesc -
prin creșterea ponderii dregătorilor
militari (pârcălabii) și introducerea unui
număr însemnat de membri ai familiei
sale.[10]:pp. 16-17

În încercarea de a găsi o contrapondere

politică la clasa marilor boieri, Ștefan a
manifestat o preocupare constantă
pentru dezvoltarea micii boierimi (curtenii
și slujitorii) și a țărănimii libere. Marea
proprietate, acordată boierilor, era din
punct de vedere juridic „feudă”, fiind
grevată de obligația titularului de a
efectua serviciul militar cu oamenii săi în
schimbul garantării de către domn a
posesiuni pământului. În schimb, mica
proprietate, deși nu se se bucura de vreo
garanție din partea domnului, era lipsită
și de constrângeri militare, fiind una de tip
alodial.[10]:p. 48

Din acest motiv, până la urcarea pe tron a

lui Ștefan, țăranii liberi nu erau obligați să
presteze serviciul militar, deoarece
pământul pe care îl stăpâneau nu era
primit de la domn. Ștefan avea să facă o
reformă radicală în sistemul relațiilor
feudale, prin obligarea țărănimii libere la
prestarea serviciului militar, conferind
astfel acestei clase o funcție politică
importantă în viața statului. Utilizarea
răzeșimii în armată a reprezenta o
lovitură importantă la situația privilegiată
a marii boierimi, singura care avea
monopolul obligațiilor militare. În
momentul în care Ștefan a implicat în
chestiunile de apărare a țării și alte
elemente sociale, care executau serviciul
militar fără a primi în schimb imunități și
privilegii, ponderea marii boierimi mari ca
bază socială a țării, s-a diminuat în in
mod esențial.[10]:pp. 112-114

Puterea lui Ștefan vodă a stat

în «curtea» lui, în această oaste
de țară, am putea zice în
oameni de arme sădiți de el pe
tot întinsul țării. Căci acesta a
fost actul politic mai însemnat,
care lămurește puterea și
politica marelui domn. El a fost
un mare colonizator de oșteni.
Toate «locurile pustii», adică
fără proprietar, erau de drept
ale domniei și domnul coloniza
pe ele oșteni-plugari. Aceștia
au format puterea de neînfrânt
a domnului, înăuntru și în
afară.[12]:p. 16
_____ P. P. Panaitescu, Ștefan cel
Mare. O încercare de caracterizare
Acest fapt este confirmat și de numărul
mare de hrisoave de împroprietărire cu
„loc în pustiu” în diferite regiuni ale țării,
preponderent în cele de graniță.[10]:p. 36[21]

Relația cu marea boierime

S ala Tronului
Luca Arbore, portarul S ucevei

Relația sa cu marea boierime a fost una

în general pașnică, caracterizată prin
autoritarism domnesc, cu puține
manifestări de nesupunere sau revoltă
din partea boierilor. Relația a evoluat în
timp, pe măsură ce autoritatea centrală a
domnului se întărea. Astfel, în primii ani
de domnie, Ștefan a căutat să țină sub
control puterea boierilor prin menținerea
privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit
pe Petru Aron și trimiterea de cărți de
iertare și rechemarea în țară a boierilor
fugari, în frunte cu boierul Mihu.[6]:p. 74

Ștefan a schimbat de asemenea și

ierarhia boierească, creând imediat sub
domn un nivel al conducătorilor
administrațiilor locale, pârcălabii de
cetăți (ținuturi), cărora le-a acordat puteri
lărgite. Pentru a-și consolida puterea și
a-și asigura controlul asupra acestora, el
a încredințat aceste posturi de mare
răspundere doar rudelor sale și celor mai
apropiați dintre boieri. Ca semn al
importanței pe care o aveau, pârcălabii
erau situați întotdeauna înaintea
dregătorilor de curte, cu excepția marelui
vornic.[7]:p. 109

În aceeași idee Ștefan a asigurat o

stabilitate mare pe funcții a marilor
dregători, mulți rămânând în aceeași
poziție pentru un număr mare de ani, cum
ar fi: marele spătar Câlnău – optsprezece
ani, marele vistiernic Iuga – douăzeci și
unu de ani sau marele logofăt Tăutu –
mai mult de treizeci de ani. Acest lucru a
asigurat totodată și o mare stabilitate
administrației țării.[7]:p. 109

Ca urmare a acestor măsuri, Ștefan a

avut de înfruntat doar două conspirații
boierești în cei patruzeci și șapte de ani
de domnie, cea din 1471 - când au fost
decapitați trei mari boieri în frunte cu
cumnatul său, marele vornic Isaia și cea
organizată în 1504 - cu două zile înainte
de moartea sa, care viza îndepărtarea
fiului său Bogdan de la tron, terminată
identic cu omorârea capilor
conspirației.[6]:p. 129, 267

Crearea noii elite conducătoare

Viața economică și socială

Agricultura

Infrastructura

Infrastructura de transport a Moldovei în

timpul domniei lui Ștefan cel Mare era
slab dezvoltată, neexistând drumuri
construite sau întreținute de autorități.

„Drumurile erau niște simple

urme de șleauri, de-a lungul
anumitor văi sau pe anume
direcții, pe care experiența le
arătase ca mai prielnice pentru
comunicarea între două
ținuturi sau localități. Starea
lor, ca pretutindeni de
altmintrelea în acele vremuri,
era foarte rea, căci ele erau fie
acoperite de un strat gros de
 praf, fie adevărate mocirle cu
gropi adânci.”[22]:p. 154

Trecerile peste râuri se făcea, de regulă,

prin vaduri, iar dacă acestea erau prea
adânci, pe poduri umblătoare. Podurile
fixe erau de lemn, peste râurile mai mari
sau de piatră, peste pârâuri. Principalele
puncte de trecere prin vad a marilor râuri
erau la Verișcani și Reuseni, pe Siret,
Țuțora și Cernăuți, pe Prut, Vadul Jorii, pe
Nistru și Bătinești pe Putna. Poduri
umblătoare erau la Târgul Siret, pe Siret,
Cernăuți, pe Prut și Roman, pe
Moldova.[22]:p. 155
Comerțul

Administrația financiară

Principalele surse de venit ale domniei

erau reprezentate de veniturile încasate
din monopoluri și taxe vamale. Domnul
avea monopolul exploatării și
comercializării sării și argintului, precum
și monopolul comerțului cu pește, ceară
și blănuri prețioase. Vămile erau așezate
pe principalele artere comerciale.
Sistemul vamal cuprinde vămile externe,
dispuse pe frontieră și vămi interne.
Vama de import se plătea doar la
Suceava iar vama de export la vămile
externe de la Cernăuți (pentru Regatul
Poloniei), Chilia (pentru Imperiul Otoman),
Cetatea Albă (pentru Regatul Crimeii),
Adjud (pentru Regatul Ungariei) și Putna
(Țara Românească). În plus mai existatu
vămi interne unde se plătea o taxă de
tranzit, la Lăpușna, Roman, Bacău, Vaslui,
Bârlad și Tecuci.[7]:p. 88[10]:p. 72

Ca surse secundare de venit o

reprezentau arenzile încasate de la
proprietarii de case si atelierele
meștesugărești din orașe, amenzile și
taxele de judecată (tretina - a treia parte
din lucrul judecat) și veniturile satelor și
ocoaleleor domnești. Domnul devenea
de asemenea proprietar de drept al
moșiilor rămase fără moștenitor precum
și a celor confiscate de la boierii
condamnați pentru „hiclenie”
(trădare).[10]:pp. 71-72

Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii

domni ai Moldovei care au bătut o
monedă proprie - gros moldovenesc, fapt
ce reprezenta inclusiv o modalitate de a
afirmare a suveranității. Monedele erau
confecționate din argint, cu un diametru
de 13 milimetri, având ștanțate stema
țării și inscripțiile MONETAMOLDAVIE pe
avers și STEFANVSVOIEVODA pe revers.
Valorile erau de un gros și o jumătate de
gros.[7][23]:p. 297
Cantitatea de masă monetară a fost însă
una mică, baterea monedelor fiind
determinată în primul rând de scopuri
politice - plata serviciilor militare prestate
de boierime sau a mercenarilor și mai
puțin pentru facilitarea schimburilor
comerciale, care se bazau în continuare
pe monedele emise de mai puternicele
state vecine.[23]:p. 353

Politica externă
Logofătul Ioan Tăutu, principalul sfetnic de politică externă

Mahomed al II-lea

Cazimir al IV-lea
Matei Corvin

Ivan al III-lea
Mengli Ghirai

Vezi și: Politica externă a lui Ștefan cel

Mare.

În politica externă a lui Ștefan cel Mare

pot fi identificate trei mari perioade,
fiecare cu obiective specifice.[10]:p. 7 La
urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul
geopolitic făcea ca Moldova să fie
obiectul încercărilor de hegemonie ai
celor doi mari vecini, regatele Poloniei și
Ungariei. În urma perioadei de
instabilitate generată de luptele pentru
domnie dintre urmașii lui Alexandru cel
Bun, poziția ei față de cei doi vecini rivali
se degradase considerabil, de unde
necesitatea pentru tânărul domn de a
duce o politică externă realistă și
echilibrată.[24]:p. 516

„Ștefan urmări încă din

tinerețea lui un principiu, care
îi fu prea folositor în lunga și
viforoasa lui carieră. Niciodată
doi dușmani, ci totdeauna
împăcarea cu unul, cât era în
ceartă cu celălalt.” [13]:p. 408
 _______A.D.Xenopol, Istoria
românilor din Dacia Traiană

Pentru transpunerea în practică a politicii

externe, Ștefan va acorda o atenție
deosebită dezvoltării instituției
însărcinate cu acest domeniu, logofeția.
Marele logofăt avea să devină cel mai
important dregător al țării. Ștefan și-a
ales cu grijă colaboratorii din acest
domeniu, în lunga sa domnie demnitatea
de logofăt a fost îndeplinită doar de trei
boieri: Ioan Dobru (8 septembrie 1457-5
februarie 1468), Toma (28 iulie 1468-26
august 1474) și Ioan Tăutu (14 apr.1475 -
7 oct. 1503).[25]:p. 38. Cei mai cunoscuți
diplomați moldoveni din această
perioadă, menționați pentru modul cum
au condus soliile încredințate de domn
au fost logofătul Ioan Tăutu și Ioan
Țamblac.[26]:p. 10 [27]

Diplomația se judecă după

rezultate, și rezultatele
diplomației lui Ștefan sunt
minunate. La 1462-1465 se
luptă cu muntenii și e în pace
cu turcii, ungurii și polonii; la
1467 se luptă cu ungurii, e bine
cu turcii și polonii intervin în
favoarea lui, protestând la
Buda; la 1469-1479 e în luptă
cu muntenii - ungurii și turcii
nu intervin; la 1475-1476 luptă
cu turcii - polonii și ungurii îi
trimit mici ajutoare; la 1477-
1480 luptă cu muntenii, ajutat
de unguri; la 1481-1487 luptă
cu turcii, fără intervenție
polonă și ungurească; la 1497-
1499 luptă cu polonii - ungurii,
turcii și rușii intervin în
favoarea lui Ștefan. Chiar cu
tătarii lui Mengli Ghirei a avut
mult timp relații bune.[12]:p. 27
_______P.P. Panaitescu, Ștefan
cel Mare
1457-1469

Prima perioadă, între 1457-1469, este

caracterizată de acțiunile politice și
militare pentru recunoașterea externă și
consolidarea domniei. În acest sens erau
vizate întărirea poziției Moldovei pe
scena regională și recâștigarea libertății
de acțiune a țării, simțitor îngrădită în
deceniile anterioare. Imediat după
înscăunare au loc ciocnirile cu polonii
care-l adăposteau pe Petru Aron și cu
care avea să încheie pace în 1459.
Urmează încercările de cucerire a Chiliei,
luptele de la Baia cu Matei Corvin, de la
Lipnic cu tătarii și atacul Țării Românești
și arderea Brăilei. Tot în această
perioadă a reînnoit privilegiile comerciale
pentru negustorii din Brașov și Lvov și a
inițiat contactele cu mănăstirile de la
Muntele Athos.[28]:pp. 8-9.[24]:p. 516

1470-1486

Cea de-a doua perioadă, între 1470-1486,

a fost cea mai complicată și dificilă din
timpul domniei sale, fiind perioada de
apogeu a conflictului cu Imperiul Otoman.
O primă constantă a politicii externe a lui
Ștefan în această perioadă a fost
atragerea Țării Românești în coaliția
antiotomană. Primul episod l-a
reprezentat conflictul cu Radu cel
Frumos, concretizat în patru campanii
militare desfășurate între 1469-1473,
încheiat cu victoria lui Ștefan.[24]:p. 522-524
În același context, Ștefan a intervenit și a
numit patru domni în Țara Românească:
Laiotă Basarab, Vlad Țepeș, Basarab cel
Tânăr Țepeluș și Vlad Călugărul,
împotriva unora dintre aceștia fiind nevoit
să ducă campanii militare pentru a-i
scoate din domnie, pentru că i-au trădat
încrederea.[28]:pp. 9-10

O a doua linie majoră a politicii externe a

perioadei a fost de a avea liniște și
eventual sprijin în lupta antiotomană din
partea vecinilor mari, în acest scop
încheind „pace trainică și veșnică” cu
Matei Corvin, în 1475 și depunând
jurământ de vasalitate și credință lui
Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, la
Colomeea, în 1485. În aceeași direcție se
înscrie scrisorile și soliile trimise Papei
de la Roma și conducătorilor Veneției,
cea mai cunoscută fiind solia lui Ioan
Țamblac din 1477.[28]:pp. 10-12[29]:p. 89

Obiectivul principal al politicii externe în

această perioadă avea să fie însă
încercarea de a asigura integritatea
teritorială a Moldovei și independența
față de Imperiul Otoman.[6]:pp. 151-216

„S-a întâmplat ca atunci când

toți principii supuși stăpânului
(Mehmet al II-lea - n.n.) au
aflat că Zucha-Zan (Uzun
Hasan, hanul turcmenilor –
n.n) intrase în luptă împotriva
lui, ei s-au veselit cu toții,
zicând: «Acum, Mehmet va fi
nimicit. Ceea ce el ne-a făcut
nouă, îi va face lui acum
Dumnezeu... ». Și s-au răsculat
împotriva turcilor... Între ei se
afla și domnul Valahiei Mici
(Moldova – n.n)... Dat fiind că
țara sa e mică și locuitorii ei
sunt puțin numeroși, dar cu
toții viteji, care se adăpostesc
în munți și văi, cine ar avea
 îndrăzneala să se apropie de
ei? Așadar, când a aflat că
Zucha-Zan a pornit la luptă
împotriva stăpânului său,
sultanul Mehmet al II-lea,
Ștefan a început să urzească fel
de fel de planuri. Pe ascuns, a
pus capăt supunerii sale și și-a
scuturat umerii de povară...”
[24]:p. 525

______Elia ben Elkana Capsali -

Istoria Otomană

În aces sens Ștefan a renunțat la plata

tributului către Poartă în 1473, a condus
două campanii majore antiotomane –
cele din 1475 și 1476, precum și alte
patru campanii minore – cele pentru
apărarea Chiliei și Cetății Albe din 1475 și
1484, precum și luptele împotriva oștilor
turcești conduse de Ali Hadâmbul,
beilerbey-ul Rumelie și Malcoci, pașa de
Silistra, din în 1485-1486.[28]:pp. 11-13

La începutul anilor 1480, contextul

regional începea să se schimbe. Polonia
înclina tot mai mult să coopereze cu
turcii, Ungaria acorda prioritate Europei
Centrale, Țara Românească fusese
readusă sub controlul Porții iar Hanatul
Crimeii redevenise vasal
acesteia.[24]:p. 539 După cucerirea de către
turci a Chiliei și Cetății Albe și în noul
context extern european, Ștefan decide în
1487 să încheie pace cu Imperiul
Otoman, acceptând reluarea plății
tributului în schimbul garantării de către
aceștia a statalității și independenței
Moldovei.

„Anul 892 (1487). În zilele când

Davud-pașa a plecat în
expediție în Arabia, a venit un
sol din Moldova cu haraci pe
doi ani și a plecat primind
răspunsul de pace”.[30]:p. 329
_______ Cronica turcească
1487-1504

După încheierea păcii cu Imperiul Otoman

și securizarea frontierei sudice, în ultima
parte a domniei, Ștefan își va focaliza
politica externă pentru rezolvarea
chestiunilor în dispută de la frontiera
nordică. În acest sens a dezvoltat un
sistem de alianțe cu Cnezatul Moscovei
(1491), Hanatul Crimeii și Marele Ducat al
Lituaniei (1499), în scopul îngrădirii
influenței polone. După victoria de la
Codrii Cosminului din 1497 și expediția
militară în Galiția din 1498, a încheiat
pace cu Regatul Poloniei. Ultima sa mare
acțiune diplomatică au fost negocierile
cu polonezii, din 1502-1503, pentru
restituirea Pocuției, negocieri rămase fără
succes.[10]:p. 8[24]:p. 545-554

La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-o

situație politică favorabilă, având tratate
de pace încheiate cu toți vecinii săi.
Ultimul sfat de politică externă dat fiului
său Bogdan al III-lea înainte de a muri a
fost de a menține pacea cu Imperiul
Otoman, „socotindu din toții mai puternicu
pre turcu și mai înțeleptu”.[1]:p. 66

„Nimic nu tulbura de la
moartea lui Matiaș legăturile
bune cu ungurii. Turcii din
cetățile de la Dunărea-de-jos se
stâmpărase; Mengli-Ghirai,
Hanul Crâmului, socrul lui
Selim, fiul cel mai mare al
Sultanului, care stătea la Caffa,
uitase drumul Moldovei.
Numele «Moldoveanului» era
cunoscut cu cinste în lumea
întreagă, și polonii înșiși,
dușmanii bătrânețelor sale,
recunosteau fățis ce putere
cuminte pleacă din sufletul
acestui om cum nu se găsește
ușor un altul.” [6]:p. 266
_______Nicolae Iorga, Istoria lui
Ștefan cel Mare
Puterea armată

Concepția Bătăliei de la Baia, 1467

Oșteni moldoveni
S abia lui Ș tefan cel Mare

Oștean moldovean

Arc scurt moldovenesc

Tun pe afet mobil

Arta militară

Particularitățile strategiei și artei militare

în perioada domniei lui lui Ștefan derivă
din obiectivul politic pe termen lung al
domnului Moldovei, acela de „apărare a
ființării statului moldovenesc.” [22]:p. 222
Caracteristica esențială a acțiunilor
militare duse de Ștefan a fost astfel că
acestea au urmărit nimicirea armatelor
inamice și nu realizarea de cuceriri
teritoriale.[31].”
Ca forme principale a acțiunilor militare
la nivel strategic, Ștefan a utilizat atât
defensiva strategică, cât și ofensiva
strategică, în funcție de obiectivul politic
urmărit. Defensiva strategică avea, de
regulă, ca etape principale apărarea pe
frontieră, hărțuirea, bătălia decisivă și
urmărirea, fiind adoptată de Ștefan în
marile campanii din 1475, 1476, 1497,
când a avut de înfruntat inamici cu mult
superiori din punct de vedere al numărului
și înzestrării. Ofensiva strategică avea, de
regulă, ca etape principale mobilizarea si
concentrarea în secret a forțelor,
respingerea trupelor de acoperire
adverse, bătălia decisivă și urmărirea. Ea
a fost adoptată de Ștefan în campaniile
din 1473 și 1481 care au avut ca obiectiv
schimbarea domnilor pro-otomani din
Țara
Românească.[22]:pp. 154-190[31][32]:pp. 101-160

Bătălia decisivă – dusă individual sau în

cadrul unei campanii – avea ca obiectiv
nimicirea grupării principale de forțe a
inamicului, și determinarea acestuia să
renunțe la continuarea acțiunilor militare.
În aceste bătălii Ștefan a utilizat cu
precădere manevra de forțe, adaptată la
condițiile de teren, anotimp și starea
vremii, pentru a anihila avantajul numeric
al inamicilor, cum a fost cazul în bătăliile
de la Baia și Codrii Cosminului. Când
condițiile erau favorabile, a fost utilizată
inducerea in eroare a inamicului, prin
acțiuni de înșelare, cum a fost la Baia,
când orașul a fost incendiat în mai multe
locuri, simultan, sau la Vaslui, când o
mare parte a armatei otomane a fost
atrasă și imobilizată într-o zonă
mlăștinoasă.[22]:pp. 154-190[31][32]:pp. 101-160

„Nu e puțin lucru ca același

stăpânitor al unei țări mici să
învingă pe rând pe toți vecinii
lui: munteni, unguri, poloni,
tătari, turci. Și nu e vorba de
cine știe ce oști provinciale:
Matei Corvin, Ioan Albert,
Mahomet II au năvălit în
 Moldova cu toate oștile
marilor lor ținuturi și toți s-au
întors rușinați.” [12]:p. 28
_______P.P. Panaitescu, Ștefan
cel Mare

Organizarea armatei

Armata Moldovei era una nepermanentă,

fiind mobilizată doar în caz de conflict
armat. Forțele armate erau constitute din
„oastea cea mică” și „oastea cea
mare”.[32]:p. 174 [33] Marea majoritate a
acțiunilor militare ale lui Ștefan au fost
duse de „oastea cea mică”, formată din
cetele boierești și curteni.[34]:p. 292
Conform dreptului feudal, numai
proprietarii de pământ erau obligați să
presteze serviciul militar și să meargă la
război, de fiecare dată când erau chemați
de domn.[7]:p. 503 Boierii cu cetele lor,
reprezentau nucleul armatei. Ei
constituiau elementul cel mai numeros și
cel mai puternic. Din rândul acestora, un
corp separat era reprezentat de „curteni”
sau „slujitori”, adică boierii care
îndeplineau dregătorii locale sau
naționale în sistemul administrativ.
Numărul curtenilor și slujitorilor era de
câteva mii. Curtenii faceau serviciul prin
rotație la curte, asigurând paza domnului
și îndeplinind diferite slujbe sau
servicii.[7]:pp. 503-507 [34]:pp. 290-308 Ceilalți
proprietari de pământ, se adunau, în caz
de razboi, grupați pe ținuturi, sub
comanda pârcălabului de ținut, după care
se deplasau la locul de adunare a oștirii
stabilit de domn, denumit „vileag” sau
„beleag”.[7]:p. 507[10]:p. 110

„Oastea cea mare” sau „țara” era

mobilizată doar în cazuri excepționale, de
mare primejdie, când erau cheamți sub
arme practic toți bărbații valizi de luptă.
Oastea cea mare cuprindea, pe lângă
„oastea cea mică”, răzeșii, orășenii,
țăranii fără pământ din satelor domnești,
boierești și mănăstirești, străjerii și
călărașii. Ștefan a mobilizat oastea cea
mare doar de două ori, în campaniile
antiotomane din 1475 și
1476.[7]:p. 511[35]:p. 44

Când erau chemați la oaste răzeșii erau

obligați să se prezinte și ei la vileag, dacă
nu călări și întrarmați ca vitejii, măcar cum
ii ajutau împrejurările, pregătiți pentru a
lupta pedestru.[32]:p. 178 Orășenii aveau
obligația ca, în caz de război, să
înarmeze un număr de oameni pe
cheltuiala lor și să-i pună la dispoziția
domnului. O categorie militară distinctă
era reprezentată de „străjeri” și „călărași”,
locuitori ai satelor de graniță care
asigurau paza frontierei Carpaților,
respectiv a Nistrului.[7]:pp.504-510
Armamentul

Oastea lui Ștefan cel Mare utiliza toate

categoriile principale de armament
disponibile pe plan european în a doua
jumătate a secolului al XV-lea.[36]:p. 45

Armamentul folosit poate fi categorisit în

două mari categorii: armament defensiv
și armament ofensiv. Armamentul
defensiv, destinat protecției luptătorului
era format din scut, cămașă de zale,
platoșă și mai rar, armură. Țăranii
chemați la oaste purtau pentru protecție
haine de in matlasate, groase de 3-5
centimetri, cu cusături dese sau cojoace
din piele.[7]:p. 512[22]:p. 139
Armamentul ofensiv era format din arme
albe și arme de foc. Armele albe erau
reprezentate de arme de tăiere și
împungere (spade, săbii, pumnale, cuțite
de luptă), arme de aruncare și împungere
(lănci și sulițe), arme de lovire și tăiere
(securi și topoare de luptă, halebarde),
arme de lovire și izbire (ghioage, măciuci,
buzdugane) și arme de aruncare la
distanță (arcuri și arbalete).[36]:p. 46

Armele de foc erau portative, de calibru

mai mic și cu țeavă lungă (sânețe,
archehuze) și grele, de calibru mare, cu
țeava scurtă, duse pe care sau tractate
(bombarde și tunuri).[22]:p. 144 Referitor la
numărul armelor de foc s-au păstrat doar
o serie de mențiuni vagi: «in buona copia
bombarde» (în 1475), «quantita
d'artegliaria», «foarte multe tunuri mai
mici și mai mari», «il y avoit de bonnes
batteris». Singura cifră exactă, se referă
la bătălia de la Podul Înalt, unde sunt
menționate 20 tunuri și de a se trage
șapte lovituri de fiecare piesă.[22]:p. 152

Armamentul din înzestrarea oastei

moldovene era potrivit în principal pentru
lupta corp la corp. Armele destinate
pentru lupta la distanță permiteau
executarea doar a câteva lovituri izolate,
până la circa 9oo metri (cu arme de foc
și arbalete), precum și o bătaie eficace
dar pe termen scurt, cu gloanțe si săgeți,
pe o distanță de circa 200 metri, inaintea
si pe flancurile dispozitivului de
luptă.[22]:p. 154

Armamentul alb se fabrica în cea mai

mare parte pe plan local, în țară, având în
vedere necesitatea ca inclusiv oastea
cea mare să fie înarmată
corespunzător.[22]:p. 155 După cum arăta
Jan Duglosz, Ștefan dacă prindea pe vre-
un țăran fără săgeți, arc și sabie, ori că n-a
venit la oaste cu pinteni, fără milă-l
osândea la pierderea capului. [32]:pp. 179

Armele albe mai sofisticate precum și

armele de foc erau procurate din import.
Armamentul vecinilor, cu excepția
tătarilor, era in genere mai puternic (cel
defensiv - la unguri și polonezi, artileria -
la turci, polonezi și unguri) și mai
numeros în arbalete și arme de foc,
comparativ cu cel al
moldovenilor.[22]:p. 155

Sistemul de fortificații

Cetatea Albă
Planul Cetății S ucevei

Ștefan cel Mare a acordat o atenție

deosebită realizării unui sistem de
fortificații permanente ca element central
în strategia sa de apărare a țării. În acea
epocă, cetățile jucau un rol politic și
militar major, asigurând celui ce le
stăpânea controlul teritoriilor adiacente,
dar și având de multe ori un rol decisiv în
câștigarea campaniilor și bătăliilor.
Rezistența cetăților Neamțului, Sucevei și
Hotinului a determinat retragerea lui
Mahomed al II-lea, în 1476, iar rezistența
cetății Sucevei, la 1497, a determinat
retragerea regelui polon Ioan
Albert.[12]:p. 28
Ștefan a conceput sistemul de cetăți
urmărind trei mari obiective: apărarea
granițelor - în special la vadurile Nistrului,
supravegherea locurilor de trecere din
interior și apărarea capitalei, Suceava. La
urcarea pe tron în Moldova existau trei
cetăți de zid - cele ale Sucevei, Neamțului
și Hotinului și o cetate de pământ și lemn
- cea a Romanului.[7]:pp. 509-521 În timpul
domniei, Ștefan a cucerit cetățile de zid
de la Chilia și Cetatea Albă (1462) și
cetatea de pământ și lemn de la Crăciuna
(1482). Totodată, a construit cetățile noi
de zid de la Chilia (1479) și Roman
(1483), precum și cetățile de pământ și
lemn de la Orhei (1470) și Soroca
(1499).[7]:pp. 521-524 [32]:pp. 63-70 [28]:pp. 9-17
Cetățile erau așezate, de regulă, pe poziții
dominante, cu posibilități bune de
observare și supraveghere. Datorită
configuratiei terenului, asediul lor era
adeseori dificil și garnizoana, chiar foarte
redusă, putea rezista multa vreme. Ca
semn al importanței lor militare și
politice, portarul Sucevei îndeplinea și
funcția de hatman (conducător al
armatei) iar pârcălabii cetăților mari
ocupau primele poziții în Sfatul
Domnesc.[7]:p. 520[22]:pp. 128-130

Războaie și bătălii
Articol principal: Lista bătăliilor lui Ștefan cel Mare.
Aspecte generale

Theodor Aman, Bătălia de la Ș cheia

Cea mai răspândită și acceptată variantă

referitoare la numărul conflictelor armate
(„bătăliilor”) la care a participat Ștefan
cel Mare este de 36. Cifra este bazată
chiar pe mărturisirea domnului
moldovean făcută în 1502 medicului
venețian Matteo Muriano: „eu sunt
înconjurat de dușmani din toate părțile și
am purtat 36 de lupte de când sunt
domnul acestei țări, dintre care am fost
învingător în 34 și am pierdut 2”.[37] Într-o
analiză detaliată, istoricul Alexandru
Boldur mai identifică suplimentar alte
patru incursiuni armate la care Ștefan nu
a participat, acestea fiind conduse de alți
comandanți, numiți de domn.[10]:p. 326

O clasificare sintetică a tipurilor de

conflicte armate, la care a participat
oastea moldoveană sub conducerea lui
Ștefan cel Mare, este prezentată în
tabelul alăturat.[10]:p. 327[28]:pp. 7-19
 1457-1469 1470-1486 1486-1504

1473 - Țara Românească

1475 - Imperiul Ot oman

(Vaslui)

1467 - Regat ul 1497 - Regat ul Poloniei

Războaie 1746 - Imperiul Ot oman
Ungariei (Baia) Codrii Cosminului
(Războieni)

1481 - Țara Românească

(Râmnic)

Bătălii 1457 - Pet ru Aron

1485 - Hroiot
 interne (Doljeșt i)

1471 -Țara Românească (Soci)

1474 - Țara Românească

1486 – Imperiul ot oman
1459 - Regat ul 1475 - Imperiul Ot oman (Șcheia)
Poloniei
Bătălii
1476 - Hanat ul Crimeii 1498 – Regat ul Poloniei
externe 1469 - Hanat ul (Galiț ia și Podolia)
Crimeii (Lipnic) 1476 - Țara Românească
1502 – Regat ul Poloniei
1485 - Imperiul Ot oman
(Căt lăbuga)

1474 - Teleajen
1462 - Chilia
1482 - Crăciuna
Asedii 1489 - Cameniț a
1462 - Chilia
1485 - Cet at e Albă și Chilia

1490 - Regat ul Poloniei

1461 - Regat ul 1491 - Regat ul Poloniei
1470 - Țara Românească
Ungariei
(Brăila, Cet at ea de Floci)
Incursiuni 1493 - Regat ul Poloniei (3
1469 - Regat ul
1480 - Țara Românească incursiuni)
Ungariei
1495 - Podolia (Breaslav)
Cele patru acțiuni militare care nu au fost
conduse de Ștefan personal au fost:
incursiunea din Transilvania, sub
comanda lui Pop (1469), lupta de la
Lențești împotriva mazovienilor veniți în
ajutorul polonezilor, sub conducerea lui
Boldur (1497), lupta de la Cernăuți (1497)
și atacul vornicului Boldur asupra Chiliei
și Cetății Albe (1500).[10]:p. 326

Marile bătălii

Bătălia de la Baia
Articol principal: Bătălia de la Baia.
Bătălia de la Baia

Bătălia de la Baia a avut loc în noapte de

14/ 15 decembrie 1467, la aproape o
lună de la invadarea Moldovei de către
armata Regatului Ungar condusă de
regele Matia Corvin. Campania regelui
ungar venea după o serie de incidente
care tensionaseră foarte mult relațiile
dintre cele două state, cum ar fi
dezvoltara legăturilor cu Regatul Poloniei,
incursiunea în secuime din 1461,
cucerirea Chiliei în 1465 și găzduirea de
către regele ungar a unor pretendenți la
tron, ca Petru Aron sau Berindei. Cauza
imediată a constituit-o sprijinul direct pe
care Ștefan îl acordase răscoalei
ardelenilor impotriva regelui ungar, din
1467.[7]:p. 57 [38]:p. 119

Campania a început la 19 noiembrie

1467, odată cu trecerea oastei ungare,
numărând circa 40.000 de oșteni, prin
pasul Oituz, urmată de asedierea și
distrugerea orașelor Târgu Trotuș, Bacău,
Roman și Târgu Neamț. La 7 decembrie
armata ungară a ajuns la Baia.[38]:p. 120

Având în vedere pericolul iminent ca

inamicul să atace capitala țării, Suceava,
Ștefan decide să execute o lovitură
decisivă, prin surprindere, asupra trupelor
ungare cantonate la Baia. Forțele
moldovene, de circa 12.000 de oameni
au atacat orașul în noapte de 14/ 15
decembrie 1467, din trei direcții, după ce
în prealabil au dat foc întăriturilor de
lemn care îl protejau. După lupte îndârjite
desfășurate toată noaptea, armata
ungară a fost nevoită să abandoneze
orașul și să se retragă spre Transilvania,
regele Matia însuși fiind rănit în luptă.
Retragerea a fost favorizată și de
inacțiunea unuia dintre corpurile de
armată moldovene, condus de vornicul
Crasnăș, care ulterior va fi judecat pentru
trădare, condamnat la moarte și
executat.[6]:pp. 114-116[7]:p. 57[38]:p. 120

Deși din punct de vedere militar bătălia s-

a terminat indecis, ambele tabere
clamând victoria, Bătălia de la Baia
reprezintă o mare victorie politică pentru
Ștefan, care și-a consolidat domnia,
punând capăt, prin măsuri dure, opoziției
unei părți a marii boierimi, totodată
crescând semnificativ prestigiul său în
plan extern.[38]:p. 121[39]:p. 100

„Obiectivele acesteia -
înlocuirea lui Ștefan de pe tron,
instalarea unui nou domn la
Suceava, aducerea Moldovei în
sfera de influență a regatului
ungar - nu au putut fi atinse,
ceea ce a echivalat cu o
 înfrângere de proporții pentru
regele ungar.” [39]:p. 100
______Petre Otu, Baia
Bătălia de la Vaslui-Podu Înalt
Articol principal: Bătălia de la Vaslui.

Bătălia de la Războieni-Valea Albă

Articol principal: Bătălia de la Valea Albă.

Bătălia de la Codrii Cosminului

Articol principal: Bătălia de la Codrii Cosminului.

Bătălia de la Codrii Cosminului s-a

desfășurat între 26-30 octombrie 1497,
lupta principală având loc în Codrii
Cosminului, o zonă împădurită situată la
circa 100 km nord de Suceava, pe
teritoriul actualele comune Voloca pe
Derelui și Valea Cosminului din regiunea
Cernăuți, Ucraina. Bătălia a opus oastea
Moldovei, sub comanda lui Ștefan cel
Mare și oastea Uniunii Polono-Lituaniene,
comandată de regele Ioan I
Albert.[39]:pp. 129-134

Regele polon a pătruns pe teritoriul

Moldovei, sub pretextul unei acțiuni
antiotomane având ca scop eliberarea
cetăților Chilia și Cetatea Albă, de sub
stăpânirea otomană. Scopul ascuns al
expediției îl constituia instalarea pe tronul
Moldovei a fratelui său, Sigismund și
scoaterea Moldovei de sub influența
Regatului Ungar.[10]:p. 268
Arta, cultura și religia

Mănăstirea Putna

Mănăstirea Voroneț
Mănăstirea Neamț

Perioada domniei lui Ștefan cel Mare a

constituit și în planul realizărilor de ordin
cultural și spiritual momentul de apogeu
al creației artistice din epoca medievală a
Moldovei. Elementele de artă și civilizație
păstrate din această perioadă reflectă
posibilitățile tehnico-materiale existente,
viziunea despre lume a omului medieval,
precum și diferitele influențe externe,
manifestate în special în domeniul
arhitecturii.[40]:p. 699 Din creațiile artisitice
care s-au păstrat, Ștefan se prezintă atât
ca un tradiționalist, continuator al
moștenirii bizantine, dar și ca un principe
renascentist, animat de un puternic spirit
înnoitor.[41]:p. 255

„Ștefan moștenește de la
înaintașii săi în primul rând
respectul și admirația față de
tot ceea ce reprezenta tradiția
concepției bizantine în ideea
domniei de drept divin, fastul și
ceremonialul de curte, de la
ungerea ca domn până la
înmormântare, concepția
religioasă și organizarea
Bisericii, legislația, cultura și
arta.” [41]
 ______ Corina Nicolescu,
''Arta epocii lui Ștefan cel
Mare

Arhitectura
Articol principal: Arhitectura în Moldova.

Din epoca lui Ștefan cel Mare s-au

păstrat doar elemente de arhitectură
eclesiastică (biserici și mănăstiri) și
militară (cetăți). Deși tradiția orală,
preluată de multe surse scrise, îi atribuie
lui Ștefan construcția câte unei biserici
după fiecare din luptele purtate, din
pisaniile păstrate din epoca sa, el este
atestat drept ctitor cert al unui număr de
21 de biserici, din care la două nu se
cunoaște anul construcției. Acestea sunt:
Putna (1469), Milișăuți-Bădeuți (1487),
Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie-Suceava
(1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași
(1492), Hârlău (1492), Borzești (1494),
Huși (1495), Dorohoi (1495), Popăuți
(1496), Valea Albă (1496), Tazlău (1497),
Neamț (1497), Piatra Neamț (1498),
Volovăț (1502), Dobrovăț (1504), Reuseni
(1504). La bisericile de la Râmnicu Sărat
(pisanie din 1704) și Scânteia (pisanie din
1846), domnul apare drept ctitor dar nu
este menționată data construcției
inițiale.[42][43]

Pe lângă acestea, tradiția îi mai atribuie

construcția unui număr de biserici, fără a
exista însă documente care să ateste
acest fapt: Scheia, lângă Roman,
Florești,lângă Vaslui, Cotnari, Ștefănești
(județul Botoșani), mănăstirea Căpriana,
Cetatea Albă, Cetatea Chilia, precum și
paraclise în cetățile Hotin și Neamț. În
Transilvania, îi sunt atribuite bisericile de
la Vad, pe Someș și Feleacu, lângă
Cluj.[42][43]

Bisericile construite în epoca lui Ștefan

cel Mare au fost concepute în general în
stilul arhitectonic „triconc”, de origine
bizantino-balcanică, având spațiul interior
împărțit, potrivit rânduielilor ortodoxe, în
altar, naos și pronaos. La Putna și în alte
câteva biserici a fost adăugată o
gropniță (sau „camera mormintelor”), iar
la biserica cu hramul „Înălțarea Domnului”
din mănăstirea Neamț apare un
exonartex - un pridvor închis, la intrare.
Pe lângă acestea, încep să și facă
apariția elemente aparținând altor stiluri:
câteva din bisericile ștefaniene au
elemente specifice arhitecturii gotice,
cum ar fi contraforții și ogivele, unele
biserici au un și decorații exterioare
(firide cu arcade, ocnițe, discuri
smălțuite). Totodată, unele biserici au
fost decorate cu fresce interioare: Putna,
Pătrăuți, Voroneț, Sfântul Ilie - Suceava,
Popăuți, Bălinești [42]

„Din îmbinarea artei bizantino-

balcanice, specifică ortodoxiei,
 cu elemente din arta gotică, cu
anumite elemente din arta
populară locală, a luat naștere
un stil arhitectonic nou, stilul
moldovenesc.” [42]
______ Mircea Păcurariu,
Ctitor de lăcașe sfinte

Cultura scrisă

Tetraevangheliarul lui Paladie, 1489

Minei scris de călugărul Casian, Mănăstirea Putna, 1467

Numărul mare de biserici și mănăstiri

ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel
Mare a generat o creștere semnificativă a
cererii de cărți necesare serviciului divin.
În acest scop, au fost înființate o serie de
scriptorii pe lângă mănăstirile principale,
în plus față de singurul atelier de acest
fel, înființat de Alexandru cel Bun la
mănăstirea Neamț.[44]

Cel mai important a fost scriptoriul

Mănăstirii Putna, înființat în anul 1466,
prin transferarea de la Neamț a
egumenului Ioasaf, împreună cu alți
monahi specializați în arta caligrafiei și a
miniaturii, formați la școala lui Gavril
Uric.[45]:pp. 205-206 Au rămas cunoscute
numele a circa zece caligrafi și
miniaturiști care au lucrat la Mănăstirea
Putna în timpul domniei lui Ștefan cel
Mare:[45] :p. 206 Nicodim, Evrasie, Casian,
Chiriac, Vasile și Iacov - veniți de la
mănăstirea Neamț, Paladie, Spiridon, Filip
și Paisie – formați la Putna.[44] Dintre
meșterii orfevrari cei mai cunoscuți au
fost Antonie, Stanciul și Gligorie, care, pe
lângă obiectele de cult, au confecționat
și ferecături de cărți.[44]
Cele mai importante cărți manuscrise
care au fost lucrate în epoca ștefaniană
au fost Tetraevanghelele, lucrări
somptuoase, caligrafiate pe foi de
pergament, cu un repertoriul bogat de
elemente decorative specifice genului:
scriere în semiunciale, cu cerneală
neagră alternată frecvent cu chinovar și
cu cerneală de aur. Până în prezent s-au
păstrat șapte exemplare, aflate în diferite
locuri din Europa: Tetraevanghelul lui
Paladie (1489), Tetraevanghelele de la
mănăstirea Neamț execuate de Teodor
Marieșescu în 1491 (Moscova) și în 1493
(München); Tetraevanghelul din 1495,
(Mănăstirea Zografu/Athos);
Tetraevanghelul de la Putna, caligrafiat și
miniat de monahul Filip, în 1502 (Viena);
Tetraevanghelul anonim de la Ștefan cel
Mare și Bogdan al III-lea, lucrat în 1504-
1507 la Putna; Tetraevanghelul pentru
biserica din Hârlău, în 1504 (Cetinje).
Unele dintre acesta au fost prezente în
expozițiile internaționale de la Paris
(1925), Bruxelles (1935), București
(1957), Atena (1964) ș.a.[44][45]:pp. 206-207

Acestea se remarcă prin calitatea de

excepție a materialelor utilizate:
pergament foarte fin și rezistent sau
hârtie filigranată, din cârpe sau mătase,
de calitate superioară, importată din
vestul Europei.[45]:p. 209
Pe lângă acestea au mai fost tipărite un
număr însemnat de alte cărți de cult -
mineie, trioduri, penticostare, ceasloave,
psaltiri etc., precum și cărți laice cum ar fi
tratate de medicină în limba latină, cărți
de calcule și date astronomice, pascalii
pe zeci și pe sute de ani etc.[44][45]
:pp. 206-208 Tot la Putna a fost tipărit un
Imnologhion, carte de cântări bisericești
pe note întocmită de protopsaltul
Eustație, conducătorul școlii muzicale a
mănăstirii.[45] :p. 206

De mare importanță a fost apariția cărții

Sintagma a lui Matei Vlastares,
caligrafiată de Ghervasie la Neamț și
grămăticul Damian la Iași, carte care
conținea și numeroase norme de drept
laic (pedepse și sancțiuni pentru erezie,
furt, omucidere, bătăi, complicitate,
bigamie, incest, adulter, viol, avort,
încălcarea normelor de igienă, de
alimentație, de post, norme referitoare la
proprietate etc.). Această lucrare a dus la
înlocuirea treptată a dreptului tradițional
cutumiar, cu dreptul juridic scris, unitar,
contribuind la centralizarea și
consolidarea statală a Moldovei.[44]
Istoriografia

Cronica moldo-germană

Marea majoritate a lucrărilor istorice de

referință pe această temă, prezintă
practic un consens în a-l considera pe
Ștefan cel Mare ca inițiatorul
istoriografiei moldovene și inspiratorul
unui stil istoriografic specific și original,
care și-a pus amprenta asupra modului în
care vor fi întocmite cronicile și
letopisețele moldovenești în secolele
următoare.[46]:5-34[47][48][49]:529-531[50]:31-35
[51]:190-198[52]:423[53]

Până în prezent s-au păstrat următoarele

texte care tratează istoria Moldovei în
veacurile XIV-XV: Letopisețul anonim al
Moldovei, Letopisețul de la Putna nr. I,
Letopisețul de la Putna nr. II, traducerea
românească a Letopisețului de la Putna,
Cronica scurtă a Moldovei, Cronica moldo-
germană, Cronica moldo-polonă, Cronica
sârbo-moldovenească și Cronica moldo-
rusă. Lor li se adaugă Letopisețul Țării
Moldovei de Grigore Ureche, redactat în
prima jumătate a secolului XVII, în limba
română folosind ca sursă originală de
documentare un letopiseț intern pierdut,
scris în românește și atribuit lui Eustratie
logofătul.[54]:p. 220

Ștefan a avut inițiativa începerii redactării

istoriei domniei sale cel mai probabil în
perioada 1473-1486. După 1473, când a
avut loc prima intervenție a lui Ștefan cel
Mare pentru a instala pe tronul Țării
Românești pe unul din protejați săi,
angajamentul politic și militar al Moldovei
împotriva Imperiului Otoman devine
complet, apărând necesitatea unei
asemenea scrieri, pentru a justifica, din
punct de vedere ideologic și istoric, noua
politică a domnului moldovean. Prima
cronică scrisă în Moldova - Letopisețul
slavo-român - a avut caracter oficial, de
curte începând să fie închegată în
perioada 1473-1486, în cancelaria
domnească, fiind reluată și completată,
până la finele anului 1496.[54]:p. 227

Ștefan cel Mare a impus un stil

istoriografic plin de sobrietate și concis,
care se poate observa atât în textele
cronicelor din epoca sa, cât și în
conținutul inscripțiilor de pe pietrele
tombale pe care le-a adăugat
mormintelor strămoșilor săi sau din
pisaniile bisericilor . El este deosebit de
imitația stilului anecdotic al
cronografelor - „înfoiat” și prolix - folosit
în letopisețele slavone ale cronicarilor
călugări, mai ales Macarie și
Azarie.[55]:p. 217

Arta decorațiunilor

Cădelnită din argint, 1470

Ripidă de la Mănăstirea Putna, 1497

Arta decorațiunilor din timpul lui Ștefan
cel Mare este ilustrată prin două mari
categorii: prelucrarea metalelor prețioase
și broderia. Obiectele din metale
prețioase realizate de meșteșugarii locali
prezină o sinteză de procedee tehnice de
influență atât bizantină cât și occidentală,
îmbinând elemente iconografice din
ambele culturi și realizând, astfel, opere
originale, specifice artei românești.
Obiectele păstrate din epocă sunt, în
principal, cele aparținând cultului creștin:
cruci, cădelnițe, cățui, candele, sfeșnice,
ripide, ferecături de cărți, potire ș.a.
Influențele occidentale, pătrunse pe filiera
meșterilor transilvăneni, se văd, de
exemplu ân aspecutl de clădire gotică a
unei cădelnițe din argint aurit dăruită de
Ștefan, datată 12 aprilie 6978 (1470) și
păstrată la mănăstirea Putna. Tradiția
bizantină exemplificată prin ripidele din
filigran – două, actualmente în Patmos,
dăruite inițial, la 30 iulie 6996 (1488),
mănăstirii Zografu, și altele două, datate
14 ianuarie 7005 (1497) executate din
ordinul lui Ștefan cel Mare în mănăstirea
Putna și aflate in prezent una la Muzeul
Național de Istorie a României și cealaltă
în muzeul de la Putna.[45]:209

Ștefan cel Mare înființează, la Mănăstirea

Putna, cel mai important atelier medieval
de broderie din țările române, unde erau
utilizate materiale și tehnici avansate,
cum ar fi: lucrul cu fir de aur și argint, cu
mătăsuri scumpe și pietre
prețioase.[56]:p. 4 Prin somptuozitatea
materialelor folosite, cât și prin
frumusețea figurilor ce le împodobesc,
prin echilibrul compoziției și armonia,
repartiția culorilor, broderia reprezintă una
dintre creațiile artistice cele mai
reprezentative pentru epoca lui Ștefan cel
Mare.[45]:209

Broderia medievală din epoca lui Ștefan

îmbină tradițiile autohtone cu cele
bizantine și orientale, principalele obiecte
realizate fiind cele care serveau oficierii
cultului religios: epitafuri, aere, pocrovețe,
dvere, zavese, văluri de tâmplă,
acoperăminte de pristol, de tetrapod și
de morminte, epitrahile, rucavițe,
omofoare, orare, bedernițe etc.[56]:192

Acoperamântul Mariei de Mangop

Cea mai reprezentativă lucrare de

broderie, ca valoare istorică și artistică,
este Acoperământul Mariei de Mangop.
Aflată într-o stare avasată de degradare,
ea a fost supusă unui complex proces de
restaurare la începutul anilor 2000, la
finalul căruia a fost expusă la Vatican, în
expoziția „Ștefan cel Mare și Sfânt –
Punte între Occident și Orient”, din luna
septembrie 2004.[45]:212

Moldova după Ștefan cel

Mare

Controverse, neclarități și
incertitudini

Figura și epoca lui Ștefan cel

Mare reflectate în literatură
și artă
Cercetări mai recente au pus în lumină
numeroase titluri și vocabule imperiale,
aplicate unor domni, în diferite surse
(cronici, notițe de manuscrise, inscripții,
scrisori, dedicații ș.a.). În cronica sa de
curte – cea mai veche cronică
moldovenească în slavonă păstrată –
Ștefan cel Mare este de regulă intitulat
voievod și domn (gospodinß), dar uneori
și împărat (în slavă, carß)[57]

Galerie foto
Reprezentări artistice ale lui Ştefan
cel Mare
 Iaşi, Palatul Culturii

Suceava, Cetatea de Scaun

Vaslui, Podul Înalt

Chişinău
 Cluj, Feleacu

Constantin Lecca, Portret

Reprezentarea iconografică

Mănăstirea Dobrovăţ
 Timbru, 1944

Referințe și note
1. ^ a b c d e f Grigore Ureche, Letopisețul
Țării Moldovei, Editura Litera
Internațional, Chișinău, 1997
2. ^ Constantin C. Giurescu, Istoria
românilor din cele mai vechi timpuri
până la moartea lui Alexandru cel
Bun (1432), Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, București, 1946, p.
530

3. ^ Mihai Costăchescu, Observații

istorice. Cu privire la neamul lui
Ștefan cel Mare, Iași, 1927, p. 5

4. ^ a b c Leon Șimanschi, Formarea

personalității lui Ștefan cel Mare, în
„Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 –
2004: Portret în istorie, Editura
„Mușatinii”, Putna, 2003
5. ^ Universitatea Ștefan cel Mare,
Ștefan cel Mare (1457-1504) (http://
www.usv.ro/index.php/ro/17/%C5%9
Etefan%20cel%20Mare/123/2) ,
accesat la 25.11.2016

6. ^ a b c d e f g h Nicolae Iorga, Istoria lui

Ștefan cel Mare, Institutul de arte
grafice și editură „Minerva”,
București, 1904

7. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r
Constantin C. Giurescu, Istoria
românilor. Volumul II, Partea I, de la
Mircea cel Bătrân și Alexandru cel
Bun până la Mihai Viteazul, Fundația
Regală pentru Literatură și Artă,
București, 1943
 8. ^ Cronicile slavo-române din sec. XV-
XVI publicate de Ion Bogdan, Editura
Academiei Republicii Populare
Române, București, 1959, p. 7

9. ^ Ilie Minea, Informațiile românești

ale cronicii lui Jan Długosz, Institutul
de Arte Grafice Viața Românească,
Iași, 1926, p. 43.

10. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p Alexandru
Boldur, Ștefan cel Mare, voievod al
Moldovei, Editura „Carpații”, Madrid,
1970
11. ^ Maria Magdalena Székely, Ștefan S.
Gorovei, „Semne și minuni” pentru
Ștefan Voievod. Note de mentalitate
medievală, în „Ștefan cel Mare și
Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie,
Editura „Mușatinii”, Putna, 2003

12. ^ a b c d e P. P. Panaitescu, Ștefan cel

Mare. O încercare de caracterizare, în
„Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 –
2004: Portret în istorie, Editura
„Mușatinii”, Putna, 2003

13. ^ a b c d e f g h i A. D. Xenopol, Istoria

românilor din Dacia Traiană, vol. II,
Tipo-litografia H. Goldner, Iași, 1888
14. ^ Dumitru Năstase, Ștefan cel Mare
împărat , în „Ștefan cel Mare și Sfânt.
1504 – 2004: Portret în istorie,
Editura „Mușatinii”, Putna, 2003

15. ^ Ioan Ursu, Ștefan cel Mare, domn al

Moldovei de la 12 aprilie 1457 până
la 2 iulie 1504, Editura de Arte
Grafice "Antonescu", București, 1925

16. ^ Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel

Mare în târgul Băiei, în „Opere, I”,
București, 1974

17. ^ a b c d e Ștefan S. Gorovei, Maria

Magdalena Székely, Princeps omni
laude maior. O istorie a lui Ștefan cel
Mare, Mănăstirea Putna, 2005
18. ^ Hurmuzaki-Densușianu,
Documente, II, 3, p.170-171 apud.
Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena
Székely, Princeps omni laude maior.
O istorie a lui Ștefan cel Mare,
Mănăstirea Putna, 2005

19. ^ a b Ion Constantin Chițimia, Cronica

lui Ștefan cel Mare (versiunea
germană a lui Schedel), București,
Casa Școalelor, 1942

20. ^ Alexandru I. Gonța, O problemă de

geografie istorică: locul unde s-a dat
bătălia dintre Ștefan cel Mare și
Petru Aron [1457], în „Studii. Revista
de istorie”, vol. 6 (1958) p. 200
21. ^ Ion Bogdan, Documentele lui Ștefan
cel Mare. Vol. I: Hrisoave și cărți
domnești. 1457-1492, Editura Socec
& Co, 1913, pp. 113-136

22. ^ a b c d e f g h i j k l General Radu R.

Rosetti, Istoria artei militare a
românilor până la mijlocul veacului al
XVII-lea, Monitorul Oficial și
Imprimeriile Statului, București, 1947

23. ^ a b Ernest Oberländer-Târnoveanu,

Emisiunile monetare bătute pe
teritoriul Moldovei în vremea lui
Ștefan cel Mare (1457-1504) - o
analiză critică, în „Cercetări
numismatice”, nr. IX-XI, București,
2003-2005
24. ^ a b c d e f Șerban Papacostea,
Relațiile internaționale ale Moldovei
în vremea lui Ștefan cel Mare, în
„Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504-2004:
Portret în istorie, Editura „Mușatinii”,
Putna, 2003

25. ^ Valentina Eșanu (coord.), Marii

demnitari ai Țării Moldovei în domnia
lui Ștefan cel Mare (1457-1504), teză
de doctorat, Academia de Științe a
Moldovei, Institutul de Istorie,
Chișinău, 2015

26. ^ Ion Neculce, O samă de cuvinte,

Editura Junimea, Iași, 1972
27. ^ Solia trimisă de Ștefan cel Mare la
Veneția, 8 mai 1477 (http://www.stef
ancelmare.ro/Izvoare-s4-ss19.htm) ,
accesat la 22 ianuarie 2017

28. ^ a b c d e f Andrei Eșanu (coord.),

Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-
1504). Bibliografie, Biblioteca
Națională a Republicii Moldova,
Chișinău, 2004

29. ^ Gheorghe Mihăilă, Importanța

politică și literară a corespondenței
lui Ștefan cel Mare cu Veneția, în
„Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 –
2004: Portret în istorie, Editura
„Mușatinii”, Putna, 2003
30. ^ Mihail Guboglu, Mustafa Mehmet,
Cronici turcești privind țările române,
vol. I, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1966

31. ^ a b c Academia Forțelor Terestre,

Arta militară a oștilor române în
secolele XIV-XVI (http://www.armyac
ademy.ro/e-learning/working/capitol
_2.html) Arhivat (https://web.archiv
e.org/web/20170514180315/http://
www.armyacademy.ro/e-learning/wo
rking/capitol_2.html) în 14 mai
2017, la Wayback Machine., accesat
la 20 ianuarie 2017
32. ^ a b c d e f Nicolae Iorga, Istoria
armatei românești. Volumul 1 : Pâna
la 1599, Editura Ministerului de
Război, București, 1929

33. ^ ***, Istoria militară a poporului

român. Vol. II. Epoca de glorie a
oastei cele mari, Editura Militară,
București, 1986

34. ^ a b Nicolae Stoicescu, Curteni și

slujitori. Contribuții la istoria armatei
române, Editura Militară, București,
1968

35. ^ ***, Letopisețul de când s-a început

Țara Moldovei - letopisețul lui Ștefan
cel Mare, Editura Academiei Române,
București, 2006
36. ^ a b Carol König, Armamentul din
dotarea oastei Moldovei în timpul
domniei lui Ștefan cel Mare (1457-
1504), în „Revista Muzeelor”,
București, nr. 3, 2004

37. ^ Scrisoarea doctorului Matteo

Muriano către Sinioria Veneției - 7
decembrie 1502 (http://www.stefanc
elmare.ro/Izvoare-s4-ss19.htm) ,
accesat la 20 februarie 2017

38. ^ a b c d Petre P. Panaitescu, Istoria

Românilor, Editura Didactică șu
Pedagogică, București, 1990

39. ^ a b c Petre Otu, Baia, în „100 de mari

bătălii din istoria românilor”, Editura
Orizonturi, București, 2009
40. ^ Academia Română, Istoria
Românilor, vol. IV, Editura
Enciclopedică, București, 2001

41. ^ a b Corina Nicolescu, Arta epocii lui

Ștefan cel Mare. Relații cu lumea
occidentală , în „Ștefan cel Mare și
Sfânt. 1504 – 2004: Portret în istorie,
Editura „Mușatinii”, Putna, 2003

42. ^ a b c d Mircea Păcurariu, Ctitor de

lăcașe sfinte (http://limbaromana.m
d/index.php?go=articole&n=2125) ,
în „Limba noastră”, Nr. 4-6, anul XIV,
Chișinău, 2004, accesat la 28
septembrie 2017
43. ^ a b Centrul Cultural „Ștefan cel
Mare”, Biserici și mănăstiri (http://lim
baromana.md/index.php?go=articole
&n=2125) , accesat la 28 septembrie
2017

44. ^ a b c d e f Alexe Rău, Cultura scrisă în

epoca lui Ștefan cel Mare și Sfânt (ht
tp://limbaromana.md/index.php?go=
articole&n=2132) , în „Limba
noastră”, Nr. 4-6, anul XIV, Chișinău,
2004, accesat la 28 septembrie 2017

45. ^ a b c d e f g h i Doina Maria Creangă,

Valori ale artei și civilizației din
timpul lui Ștefan Cel Mare, în muzeul
Mănăstirii Putna, în „Codrul
Cosminului”, nr. 12, 2006
46. ^ B. P. Hașdeu, Cronica cea mai
veche a Moldovei, în „Arhiva istorică
a României”, Tom III, București, 1867

47. ^ Ioan Bogdan, Vechile cronici

moldovenești până la Ureche,
București, 1891

48. ^ Ioan Bogdan, Cronici inedite

atingătoare de istoria românilor,
București, 1895

49. ^ Ștefan Orășanu, Ceva despre

cronicile moldovene, în „Convorbiri
Literare”, XXXI, 1897

50. ^ Dimitrie Onciul, Istoria românilor,

București, 1899
51. ^ Ilie Minea, Letopisețele
moldovenești scrise slavonește, în
„Cercetări Istorice”, I, 1925

52. ^ Ioan Ursu, Ștefan cel Mare,

București, 1925

53. ^ Ioan Vlădescu, Izvoarele istoriei

românilor, I. Letopisețul de la Bistrița
și Letopisețul de la Putna, București,
1926

54. ^ a b Ștefan Andreescu, Începuturile

istoriografiei înMoldova, în „Ștefan
cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004:
Portret în istorie, Editura „Mușatinii”,
Putna, 2003
55. ^ I.C. Chițimia, Ștefan cel Mare ctitor
în domeniul istoriografiei, în „Ștefan
cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004:
Portret în istorie, Editura „Mușatinii”,
Putna, 2003

56. ^ a b Claudiu Paradais, Comori ale

spiritualității românești la Putna,
Editura Mitropoliei Moldovei și
Sucevei, Iași, 1988

57. ^ Ştefan cel Mare împărat -

LimbaRomana (http://limbaromana.
md/index.php?go=articole&n=2139) ,
limbaromana.md
Bibliografie
Boldur, Alexandru, Ștefan cel Mare,
voievod al Moldovei, Editura „Carpații”,
Madrid, 1970
Centrul de Cercetare și Documentare
„Ștefan cel Mare” al Mănăstirii Putna,
Ștefan cel Mare și Sfânt. 1504 – 2004:
Portret în istorie, Editura „Mușatinii”,
Putna, 2003
Chițimia, Ion Constantin, Cronica lui
Ștefan cel Mare (versiunea germană a
lui Schedel), București, Casa Școalelor,
1942
Costăchescu, Mihai, Documente
moldovenești de la Ștefan cel Mare,
Institutul de arte grafice „Brawo”, Iași,
1933
Eșanu, Andrei (coord.), Ștefan cel Mare
și Sfânt (1457-1504). Bibliografie,
Biblioteca Națională a Republicii
Moldova, Chișinău, 2004
Eșanu, Valentina, Marii demnitari ai
Țării Moldovei în domnia lui Ștefan cel
Mare (1457-1504), teză de doctorat,
Academia de Științe a Moldovei,
Institutul de Istorie, Chișinău, 2015
Giurescu, Constantin C., Istoria
românilor. Volumul II, Partea I, de la
Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun
până la Mihai Viteazul, Fundația Regală
pentru Literatură și Artă, București,
1943
Giurescu, Constantin C.; Giurescu, Dinu
C., Istoria Românilor. Volumul II (1352-
1606), Editura Ștințifică și
Enciclopedică, București, 1976
Iorga, Nicolae, Istoria lui Ștefan cel
Mare, Institutul de arte grafice și
editură „Minerva”, București, 1904
Iorga, Nicolae, Istoria armatei
românești. Volumul 1 : Pâna la 1599,
Editura Ministerului de Război,
București, 1929
Kirileanu, G. T., Ștefan Vodă cel Mare și
Sfânt. Istorisiri și cântece populare,
Tipografia „Aurora”, Focșani, 1904
Papacostea, Șerban, Ștefan cel Mare
domn al Moldovei (1457-1504), Editura
Enciclopedică, București, 1990
Rosetti, Radu R. (general), Istoria artei
militare a românilor până la mijlocul
veacului al XVII-lea, Monitorul oficial și
imprimeriile statului, București, 1947
Ureche, Grigore, Letopisețul Țării
Moldovei de când s-au descălecat țara
și de cursul anilor și de viața domnilor
care scrie de la Dragoș până la Aron-
vodă, Editura Litera Internațional,
Chișinău, 1997
Xenopol, Alexandru D., Istoria românilor
din Dacia Traiană, vol. II, Tipo-litografia
H. Goldner, Iași, 1888
 ***, Cronicile slavo-române din sec. XV-
XVI publicate de Ion Bogdan, Editura
Academiei Republicii Populare
Române, București, 1959
***, Letopisețul de când s-a început Țara
Moldovei - letopisețul lui Ștefan cel
Mare, Editura Academiei Române,
București, 2006. ISBN 973-27-1290-2

Vezi și
Lista bisericilor ctitorite de Ștefan cel
Mare
Lista bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Legături externe
Centrul de Cercetare și Documentare
„Ștefan cel Mare” al Mănăstirii Putna,
Sfântul voievod Ștefan cel Mare. Izvoare
(http://www.stefancelmare.ro/Izvoare-
s4-ss19.htm)
Ștefan al III-lea (Ștefan cel Mare și
Sfînt), domn al Moldovei (1433 - 1504)
(http://istoria.md/articol/17/%C5%9Et
efan_al_III_lea__%C5%9Etefan_cel_Ma
re_%C5%9Fi_Sf%C3%A2nt_,_domn_al_
Moldovei) , la „Istoria.md”
Marius Teja, Ștefan cel Mare (http://ww
w.historia.ro/exclusiv_web/portret/arti
col/stefan-cel-mare) Arhivat (https://
web.archive.org/web/2015092408074
1/http://www.historia.ro/exclusiv_web/
portret/articol/stefan-cel-mare) în 24
 septembrie 2015, la Wayback
Machine., în „Historia”, 13 mai 2010
Copilăria neștiută a lui Ștefan cel Mare
(https://adevarul.ro/locale/botosani/c
opilaria-nestiuta-Stefan-mare-traumele
-i-au-marcat-viata-1_5cc2d75b445219
c57efb431c/index.html)
514 ani de la moartea domnitorului (htt
ps://editiadedimineata.ro/514-ani-de-l
a-moartea-lui-stefan-cel-mare-5-lucruri
-mai-putin-cunoscute-despre-marele-d
omnitor/) - 42 de bătălii și 5 înfrângeri

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?
title=Ștefan_cel_Mare&oldid=15231783
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 28
octombrie 2022, ora 14:32. •
Conținutul este disponibil sub CC BY-SA 3.0 ,
exceptând cazurile în care se specifică altfel.