Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d.

2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel

Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a
fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de
ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari
calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine
peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de
încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul
domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de
stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți
preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de
domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult
dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma
războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară
și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.
Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau
susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii –
și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul
Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A
încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli
la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.
În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de
fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de
cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea
Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate
moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de
masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.
Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele
mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de
la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului asupra
regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare
din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-
Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor
sultanul Mahomed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea
armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.
După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte
bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și
autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare
de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele
Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan
cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia
imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte
copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron.
A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.
Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu nelegitim al
viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al
lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi
cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a mai
avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două fete: Maria și Sora.[3][4][5]:p. 35
Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind anii 1438[6] sau 1439.
[5]:p. 36
Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date cunoscute, cel mai probabil acesta și-a
petrecut-o la reședința familiei.
În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de Hunedoara,
învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei, la 12 octombrie 1449 și se
proclamă domn.[7]:p. 46 Alexandru se refugiază în Transilvania, de unde va încerca să își recapete
tronul. La rândul său, Bogdan, după o încercare nereușită de a căpăta sprijinul și protecția
polonezilor, și-a îndreptat eforturile diplomatice către Ungaria.[7]:p. 47
La 11 februarie 1450, Bogdan emite în „târgul de jos” — Roman — un hrisov de recunoaștere a
suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice împrejurare,
pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice
dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde sunt enumerați martorii care girau acel document este
menționată, imediat după domn credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod. Actul reprezintă
prima atestare documentară a viitorului domn al Moldovei.[8]:p. 26 Din menționarea de către tatăl său
ca asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în 1450 cel puțin unsprezece ani, vârsta minimă
impusă de cutumele vremii pentru o astfel de demnitate.[5]:p. 36
Bogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său vitreg Petru, alt
fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru Aron.
[9]
Cronicarul polonez Jan Długosz relata astfel scena:
„Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese cu Alexandru
ca să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan, poftit la țară, la un unchi de frate
al aceluiași Petru, era beat, pe o noapte urâtă, sosind numai cu o sută de moldoveni, înșelă străjile
lui Bogdan și, prinzându-l, îi tăie capul.”[10]
_____ Jan Długosz, Historiae Polonicae
După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca în exil în Transilvania și
apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.[11]:p. 13 Mama sa, Oltea
avea să moară la 4 noiembrie 1465.[12]:p. 71
Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin căsătorii și
alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica
dinastică a lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost diferită – după cum remarca istoricul P.
P. Panaitescu – toate trei soțiile lui sunt principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica
lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în Crimeea, Maria, fiica lui
Radu cel Frumos din Țara Românească.[13]:p. 25
Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore Ureche, luatu-s-
au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon Împăratul. Iară cronicariul
cel leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon Împăratul, iară nu soră.[2]:p. 36 Căsătoria a
durat doar patru ani. Din această căsătorie au rezultat doi băieți și o fată. Băieții, Bogdan-
Vlad născut în 1466 și Petru născut în 1467, au murit amândoi de tineri în anul 1479, la câteva
luni distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena, avea să se mărite cu fiul
țarului Ivan al III-lea al Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467, posibil la nașterea lui Petru, fiind
înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava.[14]:pp. 449-440
La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare din micul
regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne, poartă titlul de
 „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă obârșie
împărătească.[15]:pp. 585-587 Cuplul nu a avut copii. Căsătoria a fost una de conveniență și interes
politic, care a durat atâta timp cât acest interes a existat.
„În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul intră in
stăpînirea lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție pe
moștenitoarea acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și duce la altar
pe cealaltă Marie sau Vochița, fata lui Radu Vodă.”[14]:p. 398
_____ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană
Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore
Ureche pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la
Mănăstirea Putna.[2]:p. 36
În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna
Voichița, fata Radului Vodă.[2]:p. 48. Căsătoria avea să dureze până la moartea
domnului, Maria Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind
înmormântată la Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat, viitorul
domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată în 1518 și înmormântată la Mănăstirea
Putna.[14]:pp. 398-401
Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din Hârlău,
mama viitorului domn Petru Rareș.[14]:p. 399 Un alt posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este
cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.[7]:p. 280
Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind
înmormântat la Mănăstirea Putna.[16]

Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan cel Mare este o
întreprindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar
multe din cele externe se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate
funcție de contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le avea față de Moldova.
Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic, fiind pline de cuvinte de
laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor
foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea lui, au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv,
în încercarea de a crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru deșteptarea sau
cultivarea unei conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații și
epoci diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu
adevărat proprii”.[18]:p. 449

Portret de la Biserica din Pătrăuți

Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva izvoare scrise
păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime medie spre mică (probabil sub 160 cm,
după standardele vremii).
„«Om nu mare de statu» dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și plină, cu o frunte
largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete pe spate, cu mustață de asemenea
blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana de la glezna stângă trebuie să-l fi
făcut, cel puțin în ultimii ani, să șchiopăteze.”[18]:p. 519
_____ Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a
lui Ștefan cel Mare
Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături specifice
unui temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit să își controleze o serie
de manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională, accesele de
furie sau mânie, imprudența, etc.
„Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un mare
neastâmpăr. Nu putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui
timp se mișca mai ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se de
răsboaie mai mult îndrăznețe decât cugetate.” [14]:p. 408
_____ A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare
Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius (Miklós
Istvánffy) îl portretiza ca fiind „șovăitor în credință și nestatornic”, unde remarca privind lipsa
de credință se referea la presupusa încălcare de către Ștefan a jurământului de suzeranitate
față de regele Ungariei.[18]:p. 457 La rândul său, regele Sigismund I al Poloniei, îl caracteriza
astfel: „Ștefan era din fire abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet mare, pentru care a
fost numit, de către cei tineri, vulpe șireată”.[19] Iar un document din arhivele statului venețian
concluziona că „a fost în moarte ca și în viață, teribil și prudent”.[14]:p. 417
Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel Mare
răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud in același timp, două
însușiri, ce nu s-au exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă blândețea
ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au manifestat ambele aceste însușiri s-au
păstrat multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare de
lăcașuri de cult construite cât și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost
înzestrate. La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul
îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea fără
judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși acest tip de fapte
reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii creștini sau musulmani din epocă
își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a
unor cutume privind protecția populației necombatante, protecția solilor sau dreptul la
judecată, era condamnată de către societate, chiar dacă era justificată de suverani prin
necesități dinastice, politice sau militare.[8]:p. passim[14]:passim[18]:passim Cronicarul maghiar Nicolaus
Isthuanffius, referindu-se la Ștefan spunea că era mândru și cruzimea neobișnuit a firii i-au
șters puțin din faima și gloria faptelor sale.[18]:p. 457
Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a domniei, atunci când tot
nechibzuita tinereță îl împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a provoca pe
regele Matei Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei căzute în stăpânirea turcilor.[14]:p. 415