Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești d.

2 iulie 1504, Suceava),

supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica
Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a
fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al
II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca
medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei
României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și
conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste
momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale
statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul
țării, de îndepărtare a sa de la domnie.
În timpul domniei sale Moldova îndelungată atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă de
stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de fortificații permanent la
granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de
la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră
a fost crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o
componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.
Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai semnificative
fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau
victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare
succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane
conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul
următor sultanul Mahomed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei
Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.
După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte bune pentru
Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare
de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru
aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie
1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia imperială
bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii. Începând cu 1497 l-
a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succeda la tron. A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat
la Mănăstirea Putna.

1
 Bogdan I (supranumit Bogdan Întemeietorul; n. înainte de 1307 – d. 1367)
a fost voievod al Maramureșului și domn al Moldovei.

Este privit drept întemeietorul țării Moldovei, stat de sine stătător, cu

reședința la Baia. Perioada domniei lui Bogdan I în Moldova a fost de patru
ani conform Letopisețului de la Putna: „Și a domnit Bogdan, 4 ani”. Astfel,
perioada domniei lui Bogdan I se presupune a fi fost între 1363 și sfârșitul
lui 1367, dată oferită cu o oarecare certitudine de datarea confruntării
militare numită „bătălia de la Codrii Plonini” de la mijlocul anului 1368,
avându-i protagoniști pe nepoții și succesorii lui - Petru I și Ștefan, cei care
au fost feciorii lui Ștefan Voievod, cel care a fost feciorul lui Bogdan I.

Înainte de anul 1342, Bogdan, voievodul Maramureșului, a primit în stăpânire de la regele Ungariei, Carol Robert
de Anjou, un cnezat de vreo 17-18 sate stăpânite cu diplomă de întărire, cu reședința la Cuhea, și pentru sprijinul
oferit regelui în campaniile sale militare acesta îi concedase stema sa de familie (crini de aur în câmp albastru).

După moartea lui Carol Robert de Anjou, Bogdan I cade în dizgrația succesorului acestuia, Ludovic I de Anjou,
din cauza conflictului din iarna anului 1343 în care se afla aliat cu voievodul de Bereg, Crăciun din Bilca,
împotriva lui Ioan, fiul lui Dionisie din Kölcse, susținător al noului rege , iar pentru următorii 17 ani Bogdan este
declarat de către coroana maghiară: Bogdan, fost voievod al Maramureșului, infidelul nostru..

Înainte de 15 septembrie 1349 are loc un alt moment de adversitate împotriva partizanilor regelui când Ștefan,
nepotul de frate al lui Bogdan I, năvălește în cnezatul Marei, de la nord-vest de Cuhea, alungând din Giulești pe
cneazul Gyula cu cei șase fii ai săi fideli lui Ludovic I, în încercarea de a-i aduce de partea lui Bogdan I împotriva
regelui. În urma acestui act regele îi cere voievodulului Ioan, fratele lui Ștefan, la data de 15 septembrie 1349, să-l
repună în drepturi pe cneazul Gyula și pe cei alungați pentru că au refuzat să treacă de partea lui Ștefan și a
unchiului său Bogdan I, fostul voievod, necredincioși cunoscuți ai regatului nostru.

Nereușind să adune aliați împotriva regelui, fiind părăsit și de nepoții săi, Ioan și Ștefan, Bogdan I hotărăște să
treacă munții în Moldova

Data plecării lui Bogdan I, cu fiii săi, în Moldova și cum anume nu se știe cu certitudine, dar trecerea munților a
avut loc cândva după 24 iunie 1360 și înainte de 2 februarie 1365.
Împreună cu fiii săi și cu o oaste mică, Bogdan I a învins oastea urmașilor lui Sas și l-a alungat pe fiul
acestuia, Balc, în Maramureș. Bătălia dintre Bogdan I și Balc și ceilalți fii ai lui Sas sunt confirmate în diploma
regală acordată lui Balc de Ludovic I de Anjou la 2 februarie 1365. În aceasta se consemnează rănile
cumplite suferite de Balc și moartea crudă a unor frați, rude și slujitori ai acestuia. De asemenea, s-a consemnat că
Bogdan I și fiii acestuia nu se aflau la primul act de răzvrătire împotriva regelui la care diavolul i-a îndemnat de
mai multe ori. Astfel, cnezatul lui Bogdan I și titlul de voievod de Maramureș, deținut la acea vreme de nepotul
Ștefan, îi sunt cedate lui Balc, cu toate că nepoții săi, Ștefan și Ioan, nu-l însoțiseră în Moldova.
Încercările regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, de a-l aduce pe Bogdan I la supunere nu au izbutit, iar acesta,
învingător asupra oștilor maghiare trimise împotriva lui, se menține ca domn volnic, independent. După el, ca
întemeietor al voievodatului, Moldova a fost numită și Bogdania.
Mănăstirea Bogdana de la Rădăuți transformată de Bogdan I din biserică în mănăstire este locul unde a fost
înmormântat, iar ulterior i-a purtat numele, Bogdana, adică a lui Bogdan. În această mănăstire a fost așezată
episcopia înființată aici de Alexandru cel Bun, strănepot al lui Bogdan I. Piatra funerară inițială a mormântului lui
Bogdan I nu s-a păstrat, iar cea prezentă a fost amplasată din porunca lui Ștefan cel Mare la 27 ianuarie 1480.

2
 Mircea cel Bătrân (n. 1355, Curtea de Argeș, Argeș, România – d. 31
ianuarie 1418, Curtea de Argeș, Argeș, România) a fost domnul Țării
Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între
ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la
tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos
iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia
română apare și sub numele Mircea cel Mare.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere
teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale,
exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor
lui Dobrotici”). Podunavia din titlurile lui Mircea cel Bătrân era Timocul din Serbia
de astăzi.
Mircea a avut mai mulți fii, căci - spun Ducas și Chalcokondil - „ducând o viață liberală, a avut mulți copii
naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în
1418, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu Praznaglava (d.
1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447), acesta din urmă fiind tatăl lui Vlad Țepeș.
Dintre nepoții de frate a lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească,
Ioan aflat în 1397 la Ragusa (Dubrovnik) și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca
fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.
Mircea a stăpânit un teritoriu întins, pe care l-a organizat într-o formă centralizată. L-a asociat la domnie pe fiul
său cel mai mare, Mihail I, înainte de 27 decembrie 1391.
Economia țării a fost întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități
suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie
tratate și privilegii în acest sens. S-au înființat noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce
producțiile de cereale, animale și sare cresc.
În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența țării. A
păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva
extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut
ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și cetatea Bologa cu
18 sateÎn 1400, Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru cel
Bun, fiul lui Roman Mușat. Până la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două țări au rămas cordiale.
[necesită citare]
Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării. În perspectiva
căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia
inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace
cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur.
Totodată, domnul român a fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.
Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4
februarie același an. La domnie a urmat fiul său Mihail I, asociat încă din 1408.

3
 Mihai Viteazul (n. 1558, Târgu de Floci, Țara Românească – d. 19
august 1601, Turda, Principatul Transilvaniei) a fost domnul Țării
Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de
facto al celor trei state medievale care formează România de astăzi: Țara
Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a
deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei.
Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după ce a fost
recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-lea, un rol important
jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod Viteazul al lui Nicolae Bălcescu.
Astfel voievodul a ajuns un precursor important al unificării românilor, care
avea să se realizeze în secolul al XX-lea.
La sfârșitul anului 1588 devine stolnic al curții lui Mihnea Turcitul, iar
în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.
În septembrie 1593, după ce a plătit la Poarta Otomană, după obiceiul timpului, o sumă mare de bani (400.000 de
florini) și având și sprijinul patriarhului Constantinopolului, Mihai a devenit domn al Țării Românești la 2
septembrie/ 1593, înscăunarea sa având loc la București pe 15 octombrie/ în același an.
Aderă la „Liga Sfântă” creștină, constituită din inițiativa Papei Clement al VIII-lea, din care inițial făceau
parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul
Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova și Toscana (Anglia și Polonia au manifestat rezerve față de politica de
cruciadă a papalității). Ulterior aderă și Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianță a celorlalte
două state românești, Moldova și Țara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei, semnează un tratat cu
împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus lui Mihai Viteazul să decidă, cu
acordul boierilor, intrarea în alianța antiotomană.
Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane
soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane otomane staționată în București.
Pe acest fundal cunoscut și ca Războiul cel Lung, Mihai pornește o ofensivă generală împotriva Înaltei Porți,
atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu, Turnu, Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de
victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și pe locul numit „Padina Șerpătești” de lângă satul Stănești)
culminată cu incendierea Rusciucului.
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul său, Răzvan Ștefan,
Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relațiile munteano-transilvănene.
În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind mai multe
cetăți. Campania de hărțuire a turcilor a determinat retragerea otomană în cetățile de pe linia Dunării, situație în
care valahii au atacat cetățile Giurgiu și Turnu reușind să elibereze așezările civile și să asedieze fortărețele. La 11
decembrie 1594 solii lui Mihai din Weissenburg anunțau că „oastea noastră a cucerit
castelul Brăila și Turnu (Turnus) fără pagubă[…]”[25]. În ianuarie 1595 tot malul stâng al fluviului se afla sub
controlul românesc. Potrivit istoricului Nicolae Iorga[26], călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până
la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu atacurile voievodului moldovean Aron
Tiranul împotriva turcilor din cetățile Tighina, Chilia și Cetatea Albă, prin incursiuni efectuate în nordul Dobrogei
și prin devastarea orașului Ismail.
Generalul Basta ştia că imperialii nu doreau ca Transilvania să fie condusă de o personalitate puternică precum
Mihai Viteazul. Mai mult, Basta ar fi dorit pentru sine puterea, ca reprezentant al împăratului.
La 9/19 august 1601, în dimineaţa în care Mihai se pregătea să plece din tabăra de la Turda spre Făgăraş, un
detaşament de 300 mercenari au fost trimişi să îl aresteze pe Mihai. Acesta s-a opus arestării, moment în care un
mercenar valon l-a împuşcat, un altul l-a înjunghiat în piept, iar alţii l-au lovit cu halebardele, după care i-au tăiat
capul. Corpul lui Mihai Viteazul a rămas dezbrăcat şi aruncat în praful taberei. După trei zile câţiva sârbi l-au
îngropat pe furiş. Comisul Radu Florescu a luat capul şi l-a dus în Muntenia.

4
 Alexandru cel Bun (n. secolul al XIV-lea – d. 1 ianuarie 1432, Constanța, Imperiul
Otoman) a fost domnul Moldovei între anii 1400 - 1432.

Alexandru cel Bun a fost fiul cel mai mare al lui Roman I Mușat, voievod al Moldovei
între anii 1391-1394, și al Anastasiei Mușat.
La 23 aprilie 1400 a devenit domnul Principatului Moldova ca succesorul la tron al
lui Iuga (1399–1400), care fusese îndepărtat de către voievodul Țării Românești, Mircea
cel Bătrân. La început, Alexandru cel Bun a domnit împreună cu fratele său Bogdan, până
în 1407, când a devenit singurul conducător.
Alexandru cel Bun a încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care
este atestat și orașul Iași. A obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol. În
1402 (după alți istorici în 1415) a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Inițial,
moaștele au fost depuse la biserica din cartierul Mirăuți din Suceava, după care au fost mutate mai târziu la
mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava..
Lunga sa domnie - de 32 de ani - a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de
abile a domnului moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria și Polonia. Astfel, recunoscând
suzeranitatea lui Vladislav II Iagello - a încheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 și 1415
făgăduindu-i acestuia sfat și ajutor împotriva oricărui dușman - Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în
fața oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova,
de gurile Dunării, mai precis de cetățile Chilia și Cetatea Albă.
Acordul dintre Polonia și Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta un mare pericol pentru
Moldova, fiind primul acord de împărțire a unui teritoriu românesc în sfere de influență. Acordul nu a fost
aplicat, datorită faptului că Alexandru și-a onorat întotdeauna obligațiile rezultate din acceptarea suzeranității
regelui polon și datorită contradicțiilor polono-maghiare.
În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, i-a acordat acestuia sprijin militar în două bătălii purtate
împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, unde Ordinul teuton a suferit o mare înfrângere,
și la Marienburg, în același an. De asemenea, în timpul său, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova
și Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia și Cetatea Albă, dar Alexandru a reușit să le apere.
Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia și Ungaria.
În urma lui au rămas mai mulți fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul. Fiul său Iliaș I l-a succedat
ca domn în Principatul Moldovei.
Ca domn al Moldovei, Alexandru cel Bun avut un blazon format dintr-un scut și un cap de taur suprapus. Cele 8
fascii orizontale auriu-verde simbolizează apartenența la dinastiile Basarabilor și Asăneștilor, iar crinii aurii
simbolizau Casa de Anjou, o posibilă descendență provenită de la Petru I Mușat, care a avut tot un blazon cu
crini.
Alexandru cel Bun a fost căsătorit de trei ori. Prima soție se numea Margareta, fiica palatinului Ștefan din
Losontz. Ea a făcut Catedrala Catolică din Baia, unde a fost înmormântată. După moartea ei, Alexandru cel Bun
s-a căsătorit cu Neacșa, numită de autorii străini Ana care a murit la scurt timp după cununie.
A treia soție a fost Ringala, (ortografiat și Ryngalla), sora lui Vytaudas (marele duce Vitold) și cumnata
lui Vladislav al II-lea Iagello. În același timp Ringala era înrudită cu Alexandru cel Bun, fiind vară primară cu
Anastasia, soția lui Roman I și mama lui Alexandru cel Bun. Înaintea acestei căsătorii Ringala a fost căsătorită
cu ducele de Mazovia, dar aceasta a rămas văduvă. Fiul lui Alexandru cel Bun, Iliaș s-a căsătorit cu sora mai
mică a reginei Poloniei, Maria Holszańska