Accederea la tron

Politica internă
Toggle Politica internă subsection
Viața economică și socială
Toggle Viața economică și socială subsection
Politica externă
Toggle Politica externă subsection
Puterea armată
Toggle Puterea armată subsection
Războaie și bătălii
Toggle Războaie și bătălii subsection
Arta, cultura și religia
Toggle Arta, cultura și religia subsection
Moldova după Ștefan cel Mare
Controverse, neclarități și incertitudini
Figura și epoca lui Ștefan cel Mare reflectate în literatură și artă
Galerie de imagini
Referințe și note
Bibliografie
Vezi și
Legături externe
Ștefan cel Mare Acest articol este semiprotejat pe termen nelimitat pentru a
preveni vandalismul.

Articol
Discuție
Lectură
Vedeți sursa
Istoric

Unelte
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la Domnul Moldovei. Pentru alte sensuri, vedeți Ștefan cel
Mare (dezambiguizare).
Ștefan cel Mare
Domn al Moldovei

Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă
reprezentare a domnului
Date personale
Născut 1438 sau 1439
Borzești (azi în județul Bacău)
Decedat 2 iulie 1504 (~65-66 de ani)
Suceava
Înmormântat Mănăstirea Putna Modificați la Wikidata
Părinți Bogdan al II-lea
Doamna Oltea
Căsătorit cu Evdokia Olelkovici (1463 - 67)
Maria din Mangop (1472 - 77)
Maria Voichița (1478 - 1504)
Copii Petru Rareș
Elena
Bogdan al III-lea cel Orb
Alexandru al Moldovei Modificați la Wikidata
Etnie moldoveni Modificați la Wikidata
Religie creștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata
Limbi vorbite limba română[2] Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Titluri domnitor al Moldovei
Familie nobiliară Dinastia Mușatinilor
Domn al Moldovei
Domnie 14 aprilie 1457 – 2 iulie 1504[1]
Predecesor Petru Aron
Succesor Bogdan al III-lea cel Orb
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit
Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan
cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui
Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca
medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României,

înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste
calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate
fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior
sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul
domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă
îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.

Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni
proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor
militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea
a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale
obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care
i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană
pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.

Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii
directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine
mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să nu
permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și
Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A încercat, fără
succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor,
trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.

În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea
unui sistem de fortificații permanent la granițele țării - în timpul său
construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la
Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin.
Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o componentă
permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din
corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.

Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate
victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei
Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria
repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert,
în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din
Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-
Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei
bătălii, în anul următor sultanul Mahomed al II-lea va conduce în persoană o
expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la
Valea Albă-Războieni.

După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman,

obținând condiții foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic,
țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.

Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind

un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească,
Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de
Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.

A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din
Mangop - din familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel
Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la
domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succeda la tron. A murit la 2 iulie
1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

Fost-au Ștefan Vodă om nu mare de stat, mânios și de grabu a vărsa sânge nevinovat;
de multe ori la ospețe omora fără județ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneș
și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde nu gândeai, acolo îl aflai.
La lucru de războaie meșter, unde era nevoe însuși se vâra, ca văzându-l ai săi, să
nu îndărăpteze și pentru aceia rar războiu de nu biruia și unde-l biruia alții, nu
pierdea nădejdea, știindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor.
_______ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei[3]:p. 65
Biografie și familie

Evdochia de Kiev

Maria de Mangop

Maria Voichița

Mormântul de la Mănăstirea Putna

Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești,
ca fiu nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei.
Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa,
Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în
perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a mai
avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două fete: Maria și Sora.[4][5]
[6]:p. 35

Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind
anii 1438[7] sau 1439.[6]:p. 36 Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date
cunoscute, cel mai probabil acesta și-a petrecut-o la reședința familiei.

În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de
Iancu de Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa
Moldovei, la 12 octombrie 1449 și se proclamă domn.[8]:p. 46 Alexandru se refugiază
în Transilvania, de unde va încerca să își recapete tronul. La rândul său, Bogdan,
după o încercare nereușită de a căpăta sprijinul și protecția polonezilor, și-a
îndreptat eforturile diplomatice către Ungaria.[8]:p. 47

La 11 februarie 1450, Bogdan emite în „târgul de jos” — Roman — un hrisov de

recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin
și ajutor, în orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne
ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La sfârșitul
actului, unde sunt enumerați martorii care girau acel document este menționată,
imediat după domn credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod. Actul reprezintă prima
atestare documentară a viitorului domn al Moldovei.[9]:p. 26 Din menționarea de
către tatăl său ca asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în 1450 cel puțin
unsprezece ani, vârsta minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de
demnitate.[6]:p. 36
Bogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său
vitreg Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior
sub numele de Petru Aron.[10] Cronicarul polonez Jan Długosz relata astfel scena:

„Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese
cu Alexandru ca să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan,
poftit la țară, la un unchi de frate al aceluiași Petru, era beat, pe o noapte
urâtă, sosind numai cu o sută de moldoveni, înșelă străjile lui Bogdan și,
prinzându-l, îi tăie capul.”[11]

_____ Jan Długosz, Historiae Polonicae

După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca în exil în
Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș.
[12]:p. 13 Mama sa, Oltea avea să moară la 4 noiembrie 1465.[13]:p. 71

Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră
prin căsătorii și alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici,
regii Ungariei și Poloniei, politica dinastică a lui Ștefan cel Mare privind
căsătoriile a fost diferită – după cum remarca istoricul P. P. Panaitescu – toate
trei soțiile lui sunt principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui
Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în Crimeea, Maria,
fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească.[14]:p. 25

Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore
Ureche, luatu-s-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon
Împăratul. Iară cronicariul cel leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon
Împăratul, iară nu soră.[3]:p. 36 Căsătoria a durat doar patru ani. Din această
căsătorie au rezultat doi băieți și o fată. Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și
Petru născut în 1467, au murit amândoi de tineri în anul 1479, la câteva luni
distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena, avea să se
mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467,
posibil la nașterea lui Petru, fiind înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava.
[15]:pp. 449-440

La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia

domnitoare din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac,
fratele noii doamne, poartă titlul de „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”,
iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă obârșie împărătească.[16]:pp. 585-587
Cuplul nu a avut copii. Căsătoria a fost una de conveniență și interes politic,
care a durat atâta timp cât acest interes a existat.

„În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul
intră in stăpânirea lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca
soție pe moștenitoarea acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și
duce la altar pe cealaltă Marie sau Vochița, fata lui Radu Vodă.”[15]:p. 398

_____ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore
Ureche pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la
Mănăstirea Putna.[3]:p. 36

În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna
Voichița, fata Radului Vodă.[3]:p. 48. Căsătoria avea să dureze până la moartea
domnului, Maria Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind
înmormântată la Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un
băiat, viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată în 1518 și
înmormântată la Mănăstirea Putna.[15]:pp. 398-401
Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din
Hârlău, mama viitorului domn Petru Rareș.[15]:p. 399 Un alt posibil fiu nelegitim,
a cărui mamă nu este cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.[8]:p. 280

Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi,
fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.[17]

Personalitatea

Lui Ștefan cel Mare românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și
chiar neînțeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț,
întreabă-l cine le-au făcut; el îți va răspunde: Ștefan cel Mare. Orice pod, orice
biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său.
Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai trăgănează până astăzi,
orice legiuire ominească, orice puneri la cale înțălepte Ștefan vodă le-au urzit,
îți va zice el, și iar Ștefan vodă.
În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate
monumentele, toate isprăvile și instituțiile făcute în cinci veacuri, de atâția
stăpânitori.
_______ Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare[18]:p. 195
Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui
Ștefan cel Mare este o întreprindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat
izvoare documentare interne din epocă, iar multe din cele externe se bazează pe
relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate funcție de
contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le avea față de
Moldova. Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic,
fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită
de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări,
scrisese după moartea lui, au preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în
încercarea de a crea un erou idealizat, care să servească drept model pentru
deșteptarea sau cultivarea unei conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și
caracterizări provenind din spații și epoci diferite care îi atribuie, în chip
repetat, aceleași însușiri, ceea ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii”.
[19]:p. 449

Portret de la Biserica din Pătrăuți

Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor
câteva izvoare scrise păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime
medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii).

„«Om nu mare de statu» dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și
plină, cu o frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete
pe spate, cu mustață de asemenea blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră
de barbă. Rana de la glezna stângă trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani,
să șchiopăteze.”[19]:p. 519

_____ Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O
istorie a lui Ștefan cel Mare
Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe trăsături
specifice unui temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în vârstă a reușit
să își controleze o serie de manifestări negative tipice acestui caracter, cum ar
fi instabilitatea emoțională, accesele de furie sau mânie, imprudența, etc.

„Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un mare

neastâmpăr. Nu putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui
timp se mișca mai ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se de
răsboaie mai mult îndrăznețe decât cugetate.” [15]:p. 408
_____ A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare
Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius
(Miklós Istvánffy) îl portretiza ca fiind „șovăitor în credință și nestatornic”,
unde remarca privind lipsa de credință se referea la presupusa încălcare de către
Ștefan a jurământului de suzeranitate față de regele Ungariei.[19]:p. 457 La rândul
său, regele Sigismund I al Poloniei, îl caracteriza astfel: „Ștefan era din fire
abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet mare, pentru care a fost numit, de
către cei tineri, vulpe șireată”.[20] Iar un document din arhivele statului
venețian concluziona că „a fost în moarte ca și în viață, teribil și prudent”.
[15]:p. 417

Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind că Ștefan cel

Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El era religios și crud in
același timp, două însușiri, ce nu s-au exclus niciodată una pe alta, deși religia
creștină recomandă blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au
manifestat ambele aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii. Pentru caracterul
evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare de lăcașuri de cult construite cât
și pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate. La
rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul
îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari,
omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc. Deși
acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin care suveranii
creștini sau musulmani din epocă își exercitau dreptul de viață și de moarte asupra
supușilor, ignorarea de către aceștia a unor cutume privind protecția populației
necombatante, protecția solilor sau dreptul la judecată, era condamnată de către
societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități dinastice,
politice sau militare.[9]:p. passim[15]:passim[19]:passim Cronicarul maghiar
Nicolaus Isthuanffius, referindu-se la Ștefan spunea că era mândru și cruzimea
neobișnuit a firii i-au șters puțin din faima și gloria faptelor sale.[19]:p. 457

Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a domniei, atunci când
tot nechibzuita tinereță îl împinsese a jertfi prețioasa prietenie a lui Vlad
Țepeș, a provoca pe regele Matei Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei
căzute în stăpânirea turcilor.[15]:p. 415

Accederea la tron

Localizari posibile ale luptei din 1457

Coroana lui Ștefan cel Mare (reconstituire)

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre
Suceava, de-a lungul văii Siretului. Era însoțit de o armată de circa șase mii de
oameni, din care un corp de o mie de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul
moldoveni din Țara de Jos.[12]:p. 13[21]:p. 59

Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în grabă o armată
cu care l-a atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12 aprilie. Petru Aron a
fost învins și a părăsit câmpul de luptă. A încercat o nouă rezistență la Orbic, la
14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a fost din nou înfrânt și silit să ia
calea exilului, în Polonia.[9]:p. 54

„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457, în luna lui aprilie, în
săptămâna mare dinaintea Paștilor, veni Stefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o
mică oaste. Și veniră asupra lor Aron Vodă la un părău sau apă cu numele Hreasca,
la Doljești. Așa, goni Ștefan Vodă pe Aron Vodă din țară și rămase însuși domn prin
silnicie.”[21]:p. 59

_____ Cronica lui Ștefan cel Mare

Despre locul exact al luptei au existat mai multe variante vehiculate de-a lungul
vremii. Majoritatea istoricilor (Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Ilie Minea
Minea ș.a.) au propus ca loc al bătăliei localitatea Doljești, de lângă Roman,
pornind de la relatările cronicilor moldovenești. A. D. Xenopol, pornind de la o
versiune a letopisețului lui Grigore Ureche, a presupus că lupta a avut loc la
Joldești, în ținutul Botoșani.[12]:p. 13 Cea mai plauzibilă pare a fi cea a lui
Alexandru I. Gonța, care identifică drept loc al bătăliei localitatea Dolhești, de
pe valea râului Șomuzul Mare, pornind de la toponimul menționat în cronica germană
– Dolschecht, dar luând în considerare că acest sat aparținea surorii sale,
căsătorită cu Șendrea, viitorul portar al Sucevei.[22]

După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va organiza o mare
ceremonie publică de încoronare, într-un loc numit Direptate, pe valea Siretului.

„Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă
dimpreună cu mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce să chiamă
Direptatea și i-au intrebatu pre toți: este-le cu voie tuturor să le fie domnu ? Ei
cu toții au strigat într-un glas: “În mulți ani de la Dumnezeu sa domnești”. Și
decii cu toții l-au rădicatu domnu și l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul
Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan vodă steagul țărâi Moldovei și să duse la
scaunul Sucevii.”[3]:p. 35

_____ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

Politica internă
Consolidarea bazei politico-sociale

Pecetea lui Ștefan cel Mare

Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare (1483)

Sigiliul Moldovei

Stema lui Ștefan cel Mare (1502)

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop
principal consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale.
În acest sens, principalele direcții de acțiune au fost reprezentate de:
repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ și acordarea de privilegii
răzeșimii, crearea unei noi clase aristocratice (mica boierime) pe baza
meritocrației militare, întărirea puterii militare și a capacității de apărare a
țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în
exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc - prin creșterea ponderii
dregătorilor militari (pârcălabii) și introducerea unui număr însemnat de membri ai
familiei sale.[12]:pp. 16-17

În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa marilor boieri, Ștefan a

manifestat o preocupare constantă pentru dezvoltarea micii boierimi (curtenii și
slujitorii) și a țărănimii libere. Marea proprietate, acordată boierilor, era din
punct de vedere juridic „feudă”, fiind grevată de obligația titularului de a
efectua serviciul militar cu oamenii săi în schimbul garantării de către domn a
posesiuni pământului. În schimb, mica proprietate, deși nu se se bucura de vreo
garanție din partea domnului, era lipsită și de constrângeri militare, fiind una de
tip alodial.[12]:p. 48

Din acest motiv, până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii liberi nu erau
obligați să presteze serviciul militar, deoarece pământul pe care îl stăpâneau nu
era primit de la domn. Ștefan avea să facă o reformă radicală în sistemul
relațiilor feudale, prin obligarea țărănimii libere la prestarea serviciului
militar, conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în viața
statului. Utilizarea răzeșimii în armată a reprezenta o lovitură importantă la
situația privilegiată a marii boierimi, singura care avea monopolul obligațiilor
militare. În momentul în care Ștefan a implicat în chestiunile de apărare a țării
și alte elemente sociale, care executau serviciul militar fără a primi în schimb
imunități și privilegii, ponderea marii boierimi mari ca bază socială a țării, s-a
diminuat în in mod esențial.[12]:pp. 112-114

Puterea lui Ștefan vodă a stat în «curtea» lui, în această oaste de țară, am putea
zice în oameni de arme sădiți de el pe tot întinsul țării. Căci acesta a fost actul
politic mai însemnat, care lămurește puterea și politica marelui domn. El a fost un
mare colonizator de oșteni. Toate «locurile pustii», adică fără proprietar, erau de
drept ale domniei și domnul coloniza pe ele oșteni-plugari. Aceștia au format
puterea de neînfrânt a domnului, înăuntru și în afară.[14]:p. 16

_____ P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare

Acest fapt este confirmat și de numărul mare de hrisoave de împroprietărire cu „loc
în pustiu” în diferite regiuni ale țării, preponderent în cele de graniță.[12]:p.
36[23]

Relația cu marea boierime

Sala Tronului

Luca Arbore, portarul Sucevei

Relația sa cu marea boierime a fost una în general pașnică, caracterizată prin
autoritarism domnesc, cu puține manifestări de nesupunere sau revoltă din partea
boierilor. Relația a evoluat în timp, pe măsură ce autoritatea centrală a domnului
se întărea. Astfel, în primii ani de domnie, Ștefan a căutat să țină sub control
puterea boierilor prin menținerea privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit pe
Petru Aron și trimiterea de cărți de iertare și rechemarea în țară a boierilor
fugari, în frunte cu boierul Mihu.[8]:p. 74

Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un

nivel al conducătorilor administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi),
cărora le-a acordat puteri lărgite. Pentru a-și consolida puterea și a-și asigura
controlul asupra acestora, el a încredințat aceste posturi de mare răspundere doar
rudelor sale și celor mai apropiați dintre boieri. Ca semn al importanței pe care o
aveau, pârcălabii erau situați întotdeauna înaintea dregătorilor de curte, cu
excepția marelui vornic.[9]:p. 109

În aceeași idee Ștefan a asigurat o stabilitate mare pe funcții a marilor

dregători, mulți rămânând în aceeași poziție pentru un număr mare de ani, cum ar
fi: marele spătar Câlnău – optsprezece ani, marele vistiernic Iuga – douăzeci și
unu de ani sau marele logofăt Tăutu – mai mult de treizeci de ani. Acest lucru a
asigurat totodată și o mare stabilitate administrației țării.[9]:p. 109

Ca urmare a acestor măsuri, Ștefan a avut de înfruntat doar două conspirații

boierești în cei patruzeci și șapte de ani de domnie, cea din 1471 – când au fost
decapitați trei mari boieri în frunte cu cumnatul său, marele vornic Isaia și cea
organizată în 1504 – cu două zile înainte de moartea sa, care viza îndepărtarea
fiului său Bogdan de la tron, terminată identic cu omorârea capilor conspirației.
[8]:p. 129, 267

Crearea noii elite conducătoare

Viața economică și socială
Agricultura
Infrastructura
Infrastructura de transport a Moldovei în timpul domniei lui Ștefan cel Mare era
slab dezvoltată, neexistând drumuri construite sau întreținute de autorități.

„Drumurile erau niște simple urme de șleauri, de-a lungul anumitor văi sau pe anume
direcții, pe care experiența le arătase ca mai prielnice pentru comunicarea între
două ținuturi sau localități. Starea lor, ca pretutindeni de altmintrelea în acele
vremuri, era foarte rea, căci ele erau fie acoperite de un strat gros de praf, fie
adevărate mocirle cu gropi adânci.”[24]:p. 154

Trecerile peste râuri se făcea, de regulă, prin vaduri, iar dacă acestea erau prea
adânci, pe poduri umblătoare. Podurile fixe erau de lemn, peste râurile mai mari
sau de piatră, peste pârâuri. Principalele puncte de trecere prin vad a marilor
râuri erau la Verișcani și Reuseni, pe Siret, Țuțora și Cernăuți, pe Prut, Vadul
Jorii, pe Nistru și Bătinești pe Putna. Poduri umblătoare erau la Târgul Siret, pe
Siret, Cernăuți, pe Prut și Roman, pe Moldova.[24]:p. 155

Comerțul
Administrația financiară
Principalele surse de venit ale domniei erau reprezentate de veniturile încasate
din monopoluri și taxe vamale. Domnul avea monopolul exploatării și comercializării
sării și argintului, precum și monopolul comerțului cu pește, ceară și blănuri
prețioase. Vămile erau așezate pe principalele artere comerciale. Sistemul vamal
cuprinde vămile externe, dispuse pe frontieră și vămi interne. Vama de import se
plătea doar la Suceava iar vama de export la vămile externe de la Cernăuți (pentru
Regatul Poloniei), Chilia (pentru Imperiul Otoman), Cetatea Albă (pentru Regatul
Crimeii), Adjud (pentru Regatul Ungariei) și Putna (Țara Românească). În plus mai
existau vămi interne unde se plătea o taxă de tranzit, la Lăpușna, Roman, Bacău,
Vaslui, Bârlad și Tecuci.[9]:p. 88[12]:p. 72

Ca surse secundare de venit o reprezentau arendele încasate de la proprietarii de

case si atelierele meșteșugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată
(tretina - a treia parte din lucrul judecat) și veniturile satelor și ocoalelor
domnești. Domnul devenea de asemenea proprietar de drept al moșiilor rămase fără
moștenitor precum și a celor confiscate de la boierii condamnați pentru „hiclenie”
(trădare).[12]:pp. 71-72

Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut o monedă
proprie - gros moldovenesc, fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare
a suveranității. Monedele erau confecționate din argint, cu un diametru de 13
milimetri, având ștanțate stema țării și inscripțiile MONETAMOLDAVIE pe avers și
STEFANVSVOIEVODA pe revers. Valorile erau de un gros și o jumătate de gros.[9]
[25]:p. 297

Cantitatea de masă monetară a fost însă una mică, baterea monedelor fiind
determinată în primul rând de scopuri politice - plata serviciilor militare
prestate de boierime sau a mercenarilor și mai puțin pentru facilitarea
schimburilor comerciale, care se bazau în continuare pe monedele emise de mai
puternicele state vecine.[25]:p. 353

Spațiul Carpato-Danubiano-Pontic În 1457 AD, la începutul domniei lui Ștefan cel

Mare.
Politica externă

Logofătul Ioan Tăutu, principalul sfetnic de politică externă

Mahomed al II-lea

Cazimir al IV-lea

Matei Corvin

Ivan al III-lea
Mengli Ghirai
Vezi și: Politica externă a lui Ștefan cel Mare.
În politica externă a lui Ștefan cel Mare pot fi identificate trei mari perioade,
fiecare cu obiective specifice.[12]:p. 7 La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul
geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul încercărilor de hegemonie ai celor doi
mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei. În urma perioadei de instabilitate
generată de luptele pentru domnie dintre urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei
față de cei doi vecini rivali se degradase considerabil, de unde necesitatea pentru
tânărul domn de a duce o politică externă realistă și echilibrată.[26]:p. 516

„Ștefan urmări încă din tinerețea lui un principiu, care îi fu prea folositor în
lunga și viforoasa lui carieră. Niciodată doi dușmani, ci totdeauna împăcarea cu
unul, cât era în ceartă cu celălalt.”[15]:p. 408

_______A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană

Pentru transpunerea în practică a politicii externe, Ștefan va acorda o atenție
deosebită dezvoltării instituției însărcinate cu acest domeniu, logofeția. Marele
logofăt avea să devină cel mai important dregător al țării. Ștefan și-a ales cu
grijă colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa domnie demnitatea de logofăt a
fost îndeplinită doar de trei boieri: Ioan Dobru (8 septembrie 1457 – 5 februarie
1468), Toma (28 iulie 1468 – 26 august 1474) și Ioan Tăutu (14 aprilie 1475 – 7
octombrie 1503).[27]:p. 38 Cei mai cunoscuți diplomați moldoveni din această
perioadă, menționați pentru modul cum au condus soliile încredințate de domn au
fost logofătul Ioan Tăutu și Ioan Țamblac.[28]:p. 10 [29]

Diplomația se judecă după rezultate, și rezultatele diplomației lui Ștefan sunt

minunate. La 1462–1465 se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și
polonii; la 1467 se luptă cu ungurii, e bine cu turcii și polonii intervin în
favoarea lui, protestând la Buda; la 1469–1479 e în luptă cu muntenii – ungurii și
turcii nu intervin; la 1475–1476 luptă cu turcii – polonii și ungurii îi trimit
mici ajutoare; la 1477–1480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; la 1481–1487 luptă
cu turcii, fără intervenție polonă și ungurească; la 1497–1499 luptă cu polonii –
ungurii, turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan. Chiar cu tătarii lui
Mengli Ghirei a avut mult timp relații bune.[14]:p. 27

_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare

1457–1469
Prima perioadă, între 1457–1469, este caracterizată de acțiunile politice și
militare pentru recunoașterea externă și consolidarea domniei. În acest sens erau
vizate întărirea poziției Moldovei pe scena regională și recâștigarea libertății de
acțiune a țării, simțitor îngrădită în deceniile anterioare. Imediat după
înscăunare au loc ciocnirile cu polonii care-l adăposteau pe Petru Aron și cu care
avea să încheie pace în 1459. Urmează încercările de cucerire a Chiliei, luptele de
la Baia cu Matei Corvin, de la Lipnic cu tătarii și atacul Țării Românești și
arderea Brăilei. Tot în această perioadă a reînnoit privilegiile comerciale pentru
negustorii din Brașov și Lvov și a inițiat contactele cu mănăstirile de la Muntele
Athos.[30]:pp. 8-9.[26]:p. 516

1470–1486
Cea de-a doua perioadă, între 1470–1486, a fost cea mai complicată și dificilă din
timpul domniei sale, fiind perioada de apogeu a conflictului cu Imperiul Otoman. O
primă constantă a politicii externe a lui Ștefan în această perioadă a fost
atragerea Țării Românești în coaliția antiotomană. Primul episod l-a reprezentat
conflictul cu Radu cel Frumos, concretizat în patru campanii militare desfășurate
între 1469-1473, încheiat cu victoria lui Ștefan.[26]:p. 522