Ștefan cel Mare

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel

Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a
fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47
de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari
calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine
peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de
încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul
domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată
de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți
preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de
domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult
dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma
războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în
țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.
Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau
susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul
Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul
Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A
încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând
soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.
În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de
fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua
de cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea
Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate
moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de
masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.
Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase,
cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de
la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii
Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a
reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane
conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei
bătălii, În anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova
încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.
După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții
foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte
instituțiile și autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare
de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele
Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan
cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din
familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au
născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va
succede la tron. A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.
Biografie și familie

Evdochia de Kiev

Maria de Mangop

Maria Voichița
Mormântul de la Mănăstirea Putna

Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu nelegitim
al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al
lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei
doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a
mai avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două fete: Maria și Sora.[2][3][4]:p. 35
Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind
anii 1438[5] sau 1439.[4]:p. 36 Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date cunoscute, cel mai
probabil acesta și-a petrecut-o la reședința familiei.
În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de
Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei, la 12
octombrie 1449 și se proclamă domn.[6]:p. 46 Alexandru se refugiază în Transilvania, de unde va
încerca să își recapete tronul. La rândul său, Bogdan, după o încercare nereușită de a căpăta
sprijinul și protecția polonezilor, și-a îndreptat eforturile diplomatice către Ungaria.[6]:p. 47
La 11 februarie 1450, Bogdan emite în „târgul de jos” — Roman — un hrisov de recunoaștere a
suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice împrejurare,
pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice
dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde sunt enumerați martorii care girau acel document
este menționată, imediat după domn credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod. Actul reprezintă
prima atestare documentară a viitorului domn al Moldovei.[7]:p. 26 Din menționarea de către tatăl
său ca asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în 1450 cel puțin unsprezece ani, vârsta
minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de demnitate.[4]:p. 36
Bogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său vitreg Petru,
alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru Aron.
[8]
 Cronicarul polonez Jan Długosz relata astfel scena:
„Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese cu
Alexandru ca să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan, poftit la țară, la un
unchi de frate al aceluiași Petru, era beat, pe o noapte urâtă, sosind numai cu o sută de
moldoveni, înșelă străjile lui Bogdan și, prinzându-l, îi tăie capul.”[9]
_____ Jan Długosz, Historiae Polonicae
După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca
în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad
Țepeș.[10]:p. 13 Mama sa, Oltea avea să moară la 4 noiembrie 1465.[11]:p. 71
Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin căsătorii și
alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica
dinastică a lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost diferită - după cum remarca
istoricul P. P. Panaitescu - toate trei soțiile lui sunt principese ortodoxe din țări vecine:
Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în
Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească.[12]:p. 25
Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore Ureche, luatu-
s-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon Împăratul. Iară
cronicariul cel leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon Împăratul, iară nu soră.[1]:p.
36
 Căsătoria a durat doar patru ani. Din această căsătorie au rezultat doi băieți și o fată.
Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și Petru născut în 1467, au murit amândoi de tineri în
anul 1479, la câteva luni distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena,
avea să se mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467, posibil
la nașterea lui Petru, fiind înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava.[13]:pp. 449-440
La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare din
micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne,
poartă titlul de „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o
multiplă obârșie împărătească.[14]:pp. 585-587 Cuplul nu a avut copii. Căsătoria a fost una de
conveniență și interes politic, care a durat atâta timp cât acest interes a existat.
„În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul intră in stăpînirea
lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție pe moștenitoarea acelei
domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și duce la altar pe cealaltă Marie sau
Vochița, fata lui Radu Vodă.”[13]:p. 398
_____ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană
Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore
Ureche pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la
Mănăstirea Putna.[1]:p. 36
În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna
Voichița, fata Radului Vodă.[1]:p. 48. Căsătoria avea să dureze până la moartea
domnului, Maria Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind
înmormântată la Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat,
viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată în 1518 și înmormântată la
Mănăstirea Putna.[13]:pp. 398-401
Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din Hârlău,
mama viitorului domn Petru Rareș.[13]:p. 399 Un alt posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu
este cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.[6]:p. 280
Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind
înmormântat la Mănăstirea Putna.[15]

Personalitatea

Lui Ștefan cel Mare românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles în pământul
nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine le-au făcut; el îți va răspunde: Ștefan
cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului
său. Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire
ominească, orice puneri la cale înțălepte Ștefan vodă le-au urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă.
În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate
isprăvile și instituțiile făcute în cinci veacuri, de atâția stăpânitori.
_______ Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare[16]:p. 195

Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui Ștefan

cel Mare este o intrepindere dificilă, având în vedere că nu s-au păstrat izvoare
documentare interne din epocă, iar multe din cele externe se bazează pe relatări
orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate funcție de contextul cultural
local și interesele pe care țara respectivă le avea față de Moldova. Unele dintre
 scrierile contemporane lui au un vădit caracter apologetic, fiind pline de cuvinte
de laudă și alcătuite, foarte probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în
vederea obținerii unor foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea lui, au
preluat ideile acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou
idealizat, care să servească drept model pentru deșteptarea sau cultivarea unei
conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și caracterizări provenind din spații
și epoci diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea ce
înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii.”[17]:p. 449

Portret de la Biserica din Pătrăuți

Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor câteva
izvoare scrise păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de înălțime
medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii).
„«Om nu mare de statu» dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu fața rotundă și
plină, cu o frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung și blond lăsat în plete pe
spate, cu mustață de asemenea blondă și, în unele etape ale vieții, cu o umbră
de barbă. Rana de la glezna stângă trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani, să
șchiopăteze.”[17]:p. 519
_____ Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O
istorie a lui Ștefan cel Mare
Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut multe
trăsături specifice unui temperament coleric, dar pe măsură ce a înaintat în
vârstă a reușit să își controleze o serie de manifestări negative tipice acestui
caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională, accesele de furie sau mânie,
imprudența etc.
„Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început cuprins de un
mare neastâmpăr. Nu putea sta un moment fără a nu face ceva. Și fiind-că
lucrarea acelui timp se mișca mai ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe
dânsul apucându-se de răsboaie mai mult îndrăznețe decât cugetate.” [13]:p. 408
_____ A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare
Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus
Isthuanffius (Miklós Istvánffy) îl portretiza ca fiind „șovăitor în credință și
nestatornic”, unde remarca privind lipsa de credință se referea la
presupusa încălcare de către Ștefan a jurământului de suzeranitate față
de regele Ungariei.[17]:p. 457 La rândul său, regele Sigismund I al Poloniei,
îl caracteriza astfel: „Ștefan era din fire abil, viclean, nestatornic, viteaz
și cu suflet mare, pentru care a fost numit, de către cei tineri, vulpe
șireată.” [18] Iar un document din arhivele statului venețian concluziona că
„a fost în moarte ca și în viață, teribil și prudent”[13]:p. 417
Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind
că Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului său. El
era religios și crud in acelaș timp, două însușiri, ce nu s-au exclus
niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă blândețea ca
virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au manifestat ambele
aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii. Pentru caracterul evlavios și
pios stau mărturie atât numărul mare de lăcașuri de cult construite cât și
pictura bisericească și cărțile de cult cu care acestea au fost înzestrate.
La rândul lor, episoadele de cruzime, uneori extremă, apar și ele pe
timpul îndelungatei sale domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor
tătari, omorârea fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații
săi etc. Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea”
prin care suveranii creștini sau musulmani din epocă își exercitau dreptul
de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către aceștia a unor
cutume privind protecția populației necombatante, protecția solilor sau
dreptul la judecată, era condamnată de către societate, chiar dacă era
justificată de suverani prin necesități dinastice, politice sau militare.[7]:p.
passim[13]:passim[17]:passim
 Cronicarul maghiar Nicolaus Isthuanffius, referindu-se
la Ștefan spunea că era mândru și cruzimea neobișnuit a firii i-au șters
puțin din faima și gloria faptelor sale[17]:p. 457
Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a
domniei, atunci când tot nechibzuita tinereță îl împinsese a jertfi
prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a provoca pe regele Matei Corvin, a
întreprinde atacul Munteniei celei căzute în stăpânirea turcilor. [13]:p. 415

Accederea la tron

Localizari posibile ale luptei din 1457

Coroana lui Ștefan cel Mare

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre

Suceava, de-a lungul văii Siretului. Era însoțit de o armată de circa șase
 mii de oameni, din care un corp de o mie de munteni oferit de Vlad
Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos.[10]:p. 13[19]:p. 59
Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în
grabă o armată cu care l-a atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret, la 12
aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de luptă. A încercat o
nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a anului 1457, dar a
fost din nou înfânt și silit să ia calea exilului, în Polonia.[7]:p. 54
„În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457, în luna lui
aprilie, în săptămâna mare dinaintea Paștilor, veni Stefan Vodă, fiul lui
Bogdan Vodă, cu o mică oaste. Și veniră asupra lor Aron Vodă la un
părău sau apă cu numele Hreasca, la Doljești. Așa, goni Ștefan Vodă pe
Aron Vodă din țară și rămase însuși domn prin silnicie.”[19]:p. 59
_____ Cronica lui Ștefan cel Mare
Despre locul exact al luptei au existat mai multe variante vehiculate
de-a lungul vremii. Majoritatea istoricilor (Nicolae Iorga, Constantin
C. Giurescu, Ilie Minea Minea ș.a.) au propus ca loc al bătăliei
localitatea Doljești, de lângă Roman, pornind de la relatările
cronicilor moldovenești. A. D. Xenopol, pornind de la o versiune a
letopisețului lui Grigore Ureche, a presupus că lupta a avut loc
la Joldești, în ținutul Botoșani.[10]:p. 13 Cea mai plauzibilă pare a fi cea
a lui Alexandru I. Gonța, care identifică drept loc al bătăliei
localitatea Dolhești, de pe valea râului Șomuzul Mare, pornind de la
toponimul menționat în cronica germană - Dolschecht, dar luând în
considerare că acest sat aparținea surorii sale, căsătorită
cu Șendrea, viitorul portar al Sucevei.[20]
După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan va
organiza o mare ceremonie publică de încoronare, într-un loc
numit Direptate, pe valea Siretului.
„Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte
măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu și cu mulți călugări, la
locul ce să chiamă Direptatea și i-au intrebatu pre toți: este-le cu
voie tuturor să le fie domnu ? Ei cu toții au strigat într-un glas: “În
mulți ani de la Dumnezeu sa domnești”. Și decii cu toții l-au rădicatu
domnu și l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Și de
acolea luo Ștefan vodă steagul țărâi Moldovei și să duse la scaunul
Sucevii.”[1]:p. 35
_____ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

Politica internă
Consolidarea bazei politico-sociale
Pecetea lui Ștefan cel Mare

Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare (1483)

Sigiliul Moldovei

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul

domniei avea ca scop principal consolidarea puterii centrale a
domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest sens, principalele
direcții de acțiune au fost reprezentate de: repopularea țării
prin împroprietărirea cu pământ și acordarea de
privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase aristocratice (mica
boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare
și a capacității de apărare a țării, reconcilierea cu vechile familii
boierești și rechemarea celor plecați în exil, asigurarea
loialității Sfatului Domnesc - prin creșterea ponderii dregătorilor
militari (pârcălabii) și introducerea unui număr însemnat de
membri ai familiei sale.[10]:pp. 16-17
În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa marilor
boieri, Ștefan a manifestat o preocupare constantă pentru
dezvoltarea micii boierimi (curtenii și slujitorii) și a țărănimii
libere. Marea proprietate, acordată boierilor, era din punct de
vedere juridic „feudă”, fiind grevată de obligația titularului de a
efectua serviciul militar cu oamenii săii în schimbul garantării de
către domn a posesiuni pământului. În schimb, mica proprietate,
deși nu se se bucura de vreo garanție din partea domnului, era
lipsită și de constrângeri militare, fiind una de tip alodial.[10]:p. 48
Din acest motiv, până la urcarea pe tron a lui Ștefan, țăranii
liberi nu erau obligați să presteze serviciul militar, deoarece
pământul pe care îl stăpâneau nu era primit de la domn. Ștefan
avea să facă o reformă radicală în sistemul realțiilor feudale,
prin obligarea țărănimii libere la prestarea serviciului militar,
conferind astfel acestei clase o funcție politică importantă în
viața statului. Utilizarea răzeșimii în armată a reprezenta o
 lovitură importantă la situația privilegiată a marii boierimi,
singura care avea monopolul obligațiilor militare. În momentul în
care Ștefan a implicat în chestiunile de apărare a țării și alte
elemente sociale, care executau serviciul militar fără a primi în
schimb imunități și privilegii, ponderea marii boierimi mari ca
bază socială a țării, s-a diminuat în in mod esențial.[10]:pp. 112-114
Puterea lui Ștefan vodă a stat în «curtea» lui, în această oaste
de țară, am putea zice în oameni de arme sădiți de el pe tot
întinsul țării. Căci acesta a fost actul politic mai însemnat, care
lămurește puterea și politica marelui domn. El a fost un mare
colonizator de oșteni. Toate «locurile pustii», adică fără
proprietar, erau de drept ale domniei și domnul coloniza pe ele
oșteni-plugari. Aceștia au format puterea de neînfrânt a
domnului, înăuntru și în afară.[12]:p. 16
_____ P. P. Panaitescu, Ștefan cel Mare. O încercare de caracterizare
Acest fapt este confirmat și de numărul mare de hrisoave de
împroprietărire cu „loc în pustiu” în diferite regiuni ale țării,
preponderent în cele de graniță.[10]:p. 36[21]

Relația cu marea boierime

Sala Tronului

Luca Arbore, portarul Sucevei

Relația sa cu marea boierime a fost una în general pașnică,

caracterizată prin autoritarism domnesc, cu puține
manifestări de nesupunere sau revoltă din partea boierilor.
Relația a evoluat în timp, pe măsură ce autoritatea centrală
a domnului se întărea. Astfel, în primii ani de domnie, Ștefan
a căutat să țină sub control puterea boierilor prin menținerea
privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și
trimiterea de cărți de iertare și rechemarea în țară a boierilor
fugari, în frunte cu boierul Mihu.[6]:p. 74
Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească,
creând imediat sub domn un nivel al conducătorilor
administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora
le-a acordat puteri lărgite. Pentru a-și consolida puterea și
a-și asigura controlul asupra acestora, el a încredințat
aceste posturi de mare raspundere doar rudelor sale și
celor mai apropiați dintre boieri. Ca semn al importanței pe
care o aveau, pârcălabii erau situați întotdeauna inaintea
dregătorilor de curte, cu exceptia marelui vornic.[7]:p. 109
În aceeași idee Ștefan a asigurat o stabilitate mare pe
funcții a marilor dregători, mulți rămânând în aceeași poziție
pentru un număr mare de ani, cum ar fi:
marele spătar Câlnău – optsprezece ani,
marele vistiernic Iuga – douăzeci și unu de ani sau
marele logofăt Tăutu – mai mult de treizeci de ani. Acest
lucru a asigurat totodată și o mare stabilitate administrației
țării.[7]:p. 109
Ca urmare a acestor măsuri, Ștefan a avut de înfruntat doar
două conspirații boierești în cei patruzeci și șapte de ani de
domnie, cea din 1471 - când au fost decapitați trei mari
boieri în frunte cu cumnatul său, marele vornic Isaia și cea
organizată în 1504 - cu două zile înainte de moartea sa,
care viza îndepărtarea fiului său Bogdan de la tron,
terminată identic cu omorârea capilor conspirației.[6]:p. 129, 267

Crearea noii elite conducătoare

Viața economică și socială

Agricultura
Infrastructura
Infrastructura de transport a Moldovei în timpul domniei lui
Ștefan cel Mare era slab dezvoltată,
neexistând drumuri construite sau întreținute de autorități.
„Drumurile erau niște simple urme de șleauri, de-a lungul
anumitor văi sau pe anume direcții, pe care experiența le
arătase ca mai prielnice pentru comunicarea între două
ținuturi sau localități. Starea lor, ca pretutindeni de
altmintrelea în acele vremuri, era foarte rea, căci ele erau fie
acoperite de un strat gros de praf, fie adevărate mocirle cu
gropi adânci.”[22]:p. 154
Trecerile peste râuri se făcea, de regulă, prin vaduri, iar
dacă acestea erau prea adânci, pe poduri
umblătoare. Podurile fixe erau de lemn, peste râurile mai
mari sau de piatră, peste pârâuri. Principalele puncte de
trecere prin vad a marilor râuri erau la Verișcani și Reuseni,
pe Siret, Țuțora și Cernăuți, pe Prut, Vadul Jorii,
pe Nistru și Bătinești pe Putna. Poduri umblătoare erau
la Târgul Siret, pe Siret, Cernăuți, pe Prut și Roman,
pe Moldova.[22]:p. 155

Comerțul
Administrația financiară
Principalele surse de venit ale domniei erau reprezentate de
veniturile încasate din monopoluri și taxe vamale. Domnul
avea monopolul exploatării și
comercializării sării și argintului, precum și monopolul
comerțului cu pește, ceară și blănuri prețioase. Vămile erau
așezate pe principalele artere comerciale. Sistemul vamal
cuprinde vămile externe, dispuse pe frontieră și vămi
interne. Vama de import se plătea doar la Suceava iar vama
de export la vămile externe de la Cernăuți (pentru Regatul
Poloniei), Chilia (pentru Imperiul Otoman), Cetatea
Albă (pentru Regatul Crimeii), Adjud (pentru Regatul
Ungariei) și Putna (Țara Românească). În plus mai existatu
vămi interne unde se plătea o taxă de tranzit, la Lăpușna,
Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad și Tecuci.[7]:p. 88[10]:p. 72
Ca surse secundare de venit o
reprezentatu arenzile încasate de la proprietarii de case si
atelierele meștesugărești din orașe, amenzile și taxele de
judecată (tretina - a treia parte din lucrul judecat) și
veniturile satelor și ocoaleleor domnești. Domnul devenea
de asemenea proprietar de drept al moșiilor rămase fără
moștenitor precum și a celor confiscate de la boierii
condamnați pentru „hiclenie” (trădare).[10]:pp. 71-72
Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei
care au bătut o monedă proprie - gros moldovenesc, fapt ce
reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare a
suveranității. Monedele erau confecționate din argint, cu un
diametru de 13 milimetri, având ștanțate stema țării și
inscripțiile MONETAMOLDAVIE pe avers și STEFANVSVOIEVODA pe
revers. Valorile erau de un gros și o jumătate de gros.[7][23]:p.
297

Cantitatea de masă monetară a fost însă una mică, baterea

monedelor fiind determinată în primul rând de scopuri
politice - plata serviciilor militare prestate de boierime sau
a mercenarilor și mai puțin pentru facilitarea schimburilor
comerciale, care se bazau în continuare pe monedele
emise de mai puternicele state vecine.[23]:p. 353
Politica externă

Logofătul Ioan Tăutu, principalul sfetnic de politică externă

Mahomed al II-lea

Cazimir al IV-lea
Matei Corvin

Ivan al III-lea

Mengli Ghirai

Vezi și: Politica externă a lui Ștefan cel Mare.

În politica externă a lui Ștefan cel Mare pot fi identificate trei

mari perioade, fiecare cu obiective specifice.[10]:p. 7 La
urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca
Moldova să fie obiectul încercărilor de hegemonie ai celor
doi mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei. În urma
perioadei de instabilitate generată de luptele pentru domnie
 dintre urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei doi
vecini rivali se degradase considerabil, de unde necesitatea
pentru tânărul domn de a duce o politică externă realistă și
echilibrată.[24]:p. 516
„Ștefan urmări încă din tinerețea lui un principiu, care îi fu
prea folositor în lunga și viforoasa lui carieră. Niciodată doi
dușmani, ci totdeauna împăcarea cu unul, cât era în ceartă
cu celălalt.” [13]:p. 408
_______A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană
Pentru transpunerea în practică a politicii externe,
Ștefan va acorda o atenție deosebită dezvoltării
instituției însărcinate cu acest domeniu,
logofeția. Marele logofăt avea să devină cel mai
important dregător al țării. Ștefan și-a ales cu grijă
colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa domnie
demnitatea de logofăt a fost îndeplinită doar de trei
boieri: Ioan Dobru (8 septembrie 1457-5 februarie
1468), Toma (28 iulie 1468-26 august 1474) și Ioan
Tăutu (14 apr.1475 - 7 oct. 1503).[25]:p. 38. Cei mai
cunoscuți diplomați moldoveni din această perioadă,
menționați pentru modul cum au condus soliile
încredințate de domn au fost logofătul Ioan Tăutu
și Ioan Țamblac.[26]:p. 10 [27]
Diplomația se judecă după rezultate, și rezultatele
diplomației lui Ștefan sunt minunate. La 1462-1465 se
luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii;
la 1467 se luptă cu ungurii, e bine cu turcii și polonii
intervin în favoarea lui, protestând la Buda; la 1469-
1479 e în luptă cu muntenii - ungurii și turcii nu intervin;
la 1475-1476 luptă cu turcii - polonii și ungurii îi trimit
mici ajutoare; la 1477-1480 luptă cu muntenii, ajutat de
unguri; la 1481-1487 luptă cu turcii, fără intervenție
polonă și ungurească; la 1497-1499 luptă cu polonii -
ungurii, turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan.
Chiar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp relații
bune.[12]:p. 27
_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare

1457-1469
Prima perioadă, între 1457-1469, este caracterizată
de acțiunile politice și militare pentru recunoașterea
externă și consolidarea domniei. În acest sens erau
vizate întărirea poziției Moldovei pe scena regională
și recâștigarea libertății de acțiune a țării, simțitor
îngrădită în deceniile anterioare. Imediat după
înscăunare au loc ciocnirile cu polonii care-l
adăposteau pe Petru Aron și cu care avea să
încheie pace în 1459. Urmează încercările de
cucerire a Chiliei, luptele de la Baia cu Matei
Corvin, de la Lipnic cu tătarii și atacul Țării
Românești și arderea Brăilei. Tot în această
perioadă a reînnoit privilegiile comerciale
pentru negustorii din Brașov și Lvov și a inițiat
contactele cu mănăstirile de la Muntele Athos.[28]:pp. 8-
9 [24]:p. 516
.
 1470-1486
Cea de-a doua perioadă, între 1470-1486, a fost
cea mai complicată și dificilă din timpul domniei
sale, fiind perioada de apogeu a conflictului
cu Imperiul Otoman. O primă constantă a politicii
externe a lui Ștefan în această perioadă a fost
atragerea Țării Românești în coaliția antiotomană.
Primul episod l-a reprezentat conflictul cu Radu cel
Frumos, concretizat în patru campanii militare
desfășurate între 1469-1473, încheiat cu victoria lui
Ștefan.[24]:p. 522-524 În același context, Ștefan a
intervenit și a numit patru domni în Țara
Românească: Laiotă Basarab, Vlad Țepeș, Basarab
cel Tânăr Țepeluș și Vlad Călugărul, împotriva
unora dintre aceștia fiind nevoit să ducă campanii
militare pentru a-i scoate din domnie, pentru că i-au
trădat încrederea.[28]:pp. 9-10
O a doua linie majoră a politicii externe a perioadei
a fost de a avea liniște și eventual sprijin în lupta
antiotomană din partea vecinilor mari, în acest scop
încheind „pace trainică și veșnică” cu Matei Corvin,
în 1475 și depunând jurământ de vasalitate și
credință lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei,
la Colomeea, în 1485. În aceeași direcție se înscrie
scrisorile și soliile trimise Papei de la Roma și
conducătorilor Veneției, cea mai cunoscută fiind
solia lui Ioan Țamblac din 1477.[28]:pp. 10-12[29]:p. 89
Obiectivul principal al politicii externe în această
perioadă avea să fie însă încercarea de a asigura
integritatea teritorială a Moldovei și independența
față de Imperiul Otoman.[6]:pp. 151-216
„S-a întâmplat ca atunci când toți principii supuși
stăpânului (Mehmet al II-lea - n.n.) au aflat că
Zucha-Zan (Uzun Hasan, hanul turcmenilor – n.n)
intrase în luptă împotriva lui, ei s-au veselit cu toții,
zicând: «Acum, Mehmet va fi nimicit. Ceea ce el ne-
a făcut nouă, îi va face lui acum Dumnezeu... ». Și
s-au răsculat împotriva turcilor... Între ei se afla și
domnul Valahiei Mici (Moldova – n.n)... Dat fiind că
țara sa e mică și locuitorii ei sunt puțin numeroși,
dar cu toții viteji, care se adăpostesc în munți și văi,
cine ar avea îndrăzneala să se apropie de ei?
Așadar, când a aflat că Zucha-Zan a pornit la luptă
împotriva stăpânului său, sultanul Mehmet al II-lea,
Ștefan a început să urzească fel de fel de planuri.
Pe ascuns, a pus capăt supunerii sale și și-a
scuturat umerii de povară...” [24]:p. 525
______Elia ben Elkana Capsali - Istoria Otomană
În aces sens Ștefan a renunțat la plata tributului
către Poartă în 1473, a condus două campanii
majore antiotomane – cele din 1475 și 1476,
precum și alte patru campanii minore – cele
pentru apărarea Chiliei și Cetății Albe din 1475
și 1484, precum și luptele împotriva oștilor
 turcești conduse de Ali Hadâmbul, beilerbey-
ul Rumelie și Malcoci, pașa de Silistra, din în
1485-1486.[28]:pp. 11-13
La începutul anilor 1480, contextul regional
începea să se schimbe. Polonia înclina tot mai
mult să coopereze cu turcii, Ungaria acorda
prioritate Europei Centrale, Țara Românească
fusese readusă sub controlul Porții iar Hanatul
Crimeii redevenise vasal acesteia.[24]:p. 539 După
cucerirea de către turci a Chiliei și Cetății Albe
și în noul context extern european, Ștefan
decide în 1487 să încheie pace cu Imperiul
Otoman, acceptând reluarea plății tributului în
schimbul garantării de către aceștia a statalității
și independenței Moldovei.
„Anul 892 (1487). În zilele când Davud-pașa a
plecat în expediție în Arabia, a venit un sol din
Moldova cu haraci pe doi ani și a plecat primind
răspunsul de pace”.[30]:p. 329
_______Cronica turcească

1487-1504
După încheierea păcii cu Imperiul Otoman
și securizarea frontierei sudice, în ultima
parte a domniei, Ștefan își va focaliza
politica externă pentru rezolvarea
chestiunilor în dispută de la frontiera
nordică. În acest sens a dezvoltat un sistem
de alianțe cu Cnezatul
Moscovei (1491), Hanatul Crimeii și Marele
Ducat al Lituaniei (1499), în scopul
îngrădirii influenței polone. După victoria de
la Codrii Cosminului din 1497 și expediția
militară în Galiția din 1498, a încheiat pace
cu Regatul Poloniei. Ultima sa mare acțiune
diplomatică au fost negocierile cu polonezii,
din 1502-1503, pentru restituirea Pocuției,
negocieri rămase fără succes.[10]:p. 8[24]:p. 545-554
La moartea sa, Ștefan lăsa țara într-o
situație politică favorabilă, având tratate de
pace încheiate cu toți vecinii săi. Ultimul
sfat de politică externă dat fiului
său Bogdan al III-lea înainte de a muri a
fost de a menține pacea cu Imperiul
Otoman, „socotindu din toții mai puternicu
pre turcu și mai înțeleptu”.[1]:p. 66
„Nimic nu tulbura de la moartea lui Matiaș
legăturile bune cu ungurii. Turcii din cetățile
de la Dunărea-de-jos se stâmpărase;
Mengli-Ghirai, Hanul Crâmului, socrul lui
Selim, fiul cel mai mare al Sultanului, care
stătea la Caffa, uitase drumul Moldovei.
Numele «Moldoveanului» era cunoscut cu
cinste în lumea întreagă, și polonii înșiși,
dușmanii bătrânețelor sale, recunosteau
 fățis ce putere cuminte pleacă din sufletul
acestui om cum nu se găsește ușor un
altul.” [6]:p. 266
_______Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare

Puterea armată

Steagul de luptă a lui Ștefan cel Mare

Concepția Bătăliei de la Baia, 1467

Oșteni moldoveni
Sabia lui Ștefan cel Mare

Oștean moldovean

Arc scurt moldovenesc

Tun pe afet mobil

Arta militară
Particularitățile strategiei și artei
militare în perioada domniei lui lui
Ștefan derivă din obiectivul politic pe
termen lung al domnului Moldovei,
acela de „apărare a ființării statului
moldovenesc.”[22]:p. 222 Caracteristica
esențială a acțiunilor militare duse de
Ștefan a fost astfel că acestea au
urmărit nimicirea armatelor inamice și
nu realizarea de cuceriri teritoriale.[31].”
 Ca forme principale a acțiunilor militare
la nivel strategic, Ștefan a utilizat
atât defensiva strategică, cât
și ofensiva strategică, în funcție de
obiectivul politic urmărit. Defensiva
strategică avea, de regulă, ca etape
principale apărarea pe frontieră,
hărțuirea, bătălia decisivă și urmărirea,
fiind adoptată de Ștefan în marile
campanii din 1475, 1476, 1497, când a
avut de înfruntat inamici cu mult
superiori din punct de vedere al
numărului și înzestrării. Ofensiva
strategică avea, de regulă, ca etape
principale mobilizarea si concentrarea
în secret a forțelor, respingerea trupelor
de acoperire adverse, bătălia decisivă
și urmărirea. Ea a fost adoptată de
Ștefan în campaniile din 1473 și 1481
care au avut ca obiectiv schimbarea
domnilor pro-otomani din Țara
Românească.[22]:pp. 154-190[31][32]:pp. 101-160
Bătălia decisivă – dusă individual sau
în cadrul unei campanii – avea ca
obiectiv nimicirea grupării principale de
forțe a inamicului, și determinarea
acestuia să renunțe la continuarea
acțiunilor militare. În aceste bătălii
Ștefan a utilizat cu precădere manevra
de forțe, adaptată la condițiile de teren,
anotimp și starea vremii, pentru a
anihila avantajul numeric al inamicilor,
cum a fost cazul în bătăliile de la Baia
și Codrii Cosminului. Când condițiile
erau favorabile, a fost utilizată
inducerea in eroare a inamicului, prin
acțiuni de înșelare, cum a fost la Baia,
când orașul a fost incendiat în mai
multe locuri, simultan, sau la Vaslui,
când o mare parte a armatei otomane a
fost atrasă și imobilizată într-o zonă
mlăștinoasă.[22]:pp. 154-190[31][32]:pp. 101-160
„Nu e puțin lucru ca același stăpânitor
al unei țări mici să învingă pe rând pe
toți vecinii lui: munteni, unguri, poloni,
tătari, turci. Și nu e vorba de cine știe
ce oști provinciale: Matei Corvin, Ioan
Albert, Mahomet II au năvălit în
Moldova cu toate oștile marilor lor
ținuturi și toți s-au întors rușinați.” [12]:p. 28
_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare

Organizarea armatei
Armata Moldovei era una
nepermanentă, fiind mobilizată
doar în caz de conflict armat.
Forțele armate erau constitute din
„oastea cea mică” și „oastea cea
mare”.[32]:p. 174 [33] Marea majoritate a
acțiunilor militare ale lui Ștefan au
fost duse de „oastea cea mică”,
formată din cetele boierești și
curteni.[34]:p. 292
Conform dreptului feudal, numai
proprietarii de pământ erau obligați
să presteze serviciul militar și să
meargă la război, de fiecare dată
când erau chemați de domn.[7]:p.
503
 Boierii cu cetele lor, reprezentau
nucleul armatei. Ei constituiau
elementul cel mai numeros și cel
mai puternic. Din rândul acestora,
un corp separat era reprezentat de
„curteni” sau „slujitori”, adică boierii
care îndeplineau dregătorii locale
sau naționale în sistemul
administrativ. Numărul curtenilor și
slujitorilor era de câteva mii.
Curtenii faceau serviciul prin rotație
la curte, asigurând paza domnului
și îndeplinind diferite slujbe sau
servicii.[7]:pp. 503-507 [34]:pp. 290-308 Ceilalți
proprietari de pământ, se adunau,
în caz de razboi, grupați pe ținuturi,
sub comanda pârcălabului de ținut,
după care se deplasau la locul de
adunare a oștirii stabilit de domn,
denumit „vileag” sau „beleag”.[7]:p.
507[10]:p. 110

„Oastea cea mare” sau „țara” era

mobilizată doar în cazuri
excepționale, de mare primejdie,
când erau cheamți sub arme
practic toți bărbații valizi de luptă.
Oastea cea mare cuprindea, pe
lângă „oastea cea mică”, răzeșii,
orășenii, țăranii fără pământ din
satelor domnești, boierești și
mănăstirești, străjerii și călărașii.
Ștefan a mobilizat oastea cea mare
doar de două ori, în campaniile
antiotomane din 1475 și 1476.[7]:p.
511[35]:p. 44

Când erau chemați la oaste răzeșii

erau obligați să se prezinte și ei la
vileag, dacă nu călări și întrarmați
ca vitejii, măcar cum ii ajutau
împrejurările, pregătiți pentru a
lupta pedestru.[32]:p. 178 Orășenii
aveau obligația ca, în caz de
război, să înarmeze un număr de
oameni pe cheltuiala lor și să-i
pună la dispoziția domnului. O
categorie militară distinctă era
reprezentată de „străjeri” și
„călărași”, locuitori ai satelor de
graniță care asigurau
paza frontierei Carpaților, respectiv
a Nistrului.[7]:pp.504-510

Armamentul
Oastea lui Ștefan cel Mare utiliza
toate categoriile principale
de armament disponibile pe plan
european în a doua jumătate a
secolului al XV-lea.[36]:p. 45
Armamentul folosit poate fi
categorisit în două mari categorii:
armament defensiv și armament
ofensiv. Armamentul defensiv,
destinat protecției luptătorului era
format din scut, cămașă de
zale, platoșă și mai rar, armură.
Țăranii chemați la oaste purtau
pentru protecție haine de
in matlasate, groase de 3-5
centimetri, cu cusături dese
sau cojoace din piele.[7]:p. 512[22]:p. 139
Armamentul ofensiv era format din
arme albe și arme de foc. Armele
albe erau reprezentate de arme de
tăiere și împungere
(spade, săbii, pumnale, cuțite de
luptă), arme de aruncare și
împungere (lănci și sulițe), arme de
lovire și tăiere (securi și topoare de
luptă, halebarde), arme de lovire și
izbire
(ghioage, măciuci, buzdugane) și
arme de aruncare la distanță
(arcuri și arbalete).[36]:p. 46
Armele de foc erau portative, de
calibru mai mic și cu țeavă lungă
(sânețe, archehuze) și grele, de
calibru mare, cu țeava scurtă, duse
pe care sau tractate
(bombarde și tunuri).[22]:p.
144
 Referitor la numărul armelor de
foc s-au păstrat doar o serie de
mențiuni vagi: «in buona copia
bombarde» (în 1475), «quantita
d'artegliaria», «foarte multe tunuri
mai mici și mai mari», «il y avoit de
bonnes batteris». Singura cifră
exactă, se referă la bătălia de la
Podul Înalt, unde sunt menționate
20 tunuri și de a se trage șapte
lovituri de fiecare piesă.[22]:p. 152
Armamentul din înzestrarea oastei
moldovene era potrivit în principal
pentru lupta corp la corp. Armele
destinate pentru lupta la distanță
permiteau executarea doar a
câteva lovituri izolate, până la circa
9oo metri (cu arme de foc
și arbalete), precum și o bătaie
eficace dar pe termen scurt, cu
gloanțe si săgeți, pe o distanță de
circa 200 metri, inaintea si pe
flancurile dispozitivului de luptă.[22]:p.
154

Armamentul alb se fabrica în cea

mai mare parte pe plan local, în
țară, având în vedere necesitatea
ca inclusiv oastea cea mare să fie
înarmată corespunzător.[22]:p.
155
 După cum arăta Jan
Duglosz, Ștefan dacă prindea pe
vre-un țăran fără săgeți, arc și
sabie, ori că n-a venit la oaste cu
pinteni, fără milă-l osândea la
pierderea capului.  [32]:pp. 179
Armele albe mai sofisticate precum
și armele de foc erau procurate din
import. Armamentul vecinilor, cu
excepția tătarilor, era in genere mai
puternic (cel defensiv - la unguri și
polonezi, artileria - la turci, polonezi
și unguri) și mai numeros în
arbalete și arme de foc, comparativ
cu cel al moldovenilor.[22]:p. 155

Sistemul de fortificații
Cetatea Albă

Planul Cetății Sucevei

Ștefan cel Mare a acordat o atenție

deosebită realizării unui sistem de
fortificații permanente ca element
central în strategia sa de apărare a
țării. În acea epocă, cetățile jucau
un rol politic și militar major,
asigurând celui ce le stăpânea
controlul teritoriilor adiacente, dar
și având de multe ori un rol decisiv
în câștigarea campaniilor și
bătăliilor. Rezistența cetăților
Neamțului, Sucevei și Hotinului a
determinat retragerea lui Mahomed
al II-lea, în 1476, iar rezistența
cetății Sucevei, la 1497, a
determinat retragerea regelui
polon Ioan Albert.[12]:p. 28
Ștefan a conceput sistemul de
cetăți urmărind trei mari obiective:
apărarea granițelor - în special la
vadurile Nistrului, supravegherea
locurilor de trecere din interior și
apărarea capitalei, Suceava. La
urcarea pe tron în Moldova existau
trei cetăți de zid - cele
ale Sucevei, Neamțului și Hotinului 
și o cetate de pământ și lemn - cea
a Romanului.[7]:pp. 509-521 În timpul
domniei, Ștefan a cucerit cetățile
de zid de la Chilia și Cetatea
Albă (1462) și cetatea de pământ și
lemn de la Crăciuna (1482).
Totodată, a construit cetățile noi de
zid de la Chilia (1479)
și Roman (1483), precum și cetățile
de pământ și lemn de
la Orhei (1470) și Soroca (1499).
[7]:pp. 521-524 [32]:pp. 63-70 [28]:pp. 9-17
   
Cetățile erau așezate, de regulă,
pe poziții dominante, cu posibilități
bune de observare și
supraveghere. Datorită
configuratiei terenului, asediul lor
era adeseori dificil și garnizoana,
chiar foarte redusă, putea rezista
multa vreme. Ca semn al
importanței lor militare și
politice, portarul
Sucevei îndeplinea și funcția
de hatman (conducător al armatei)
iar pârcălabii cetăților mari ocupau
primele poziții în Sfatul Domnesc.
[7]:p. 520[22]:pp. 128-130

Războaie și bătălii
Articol principal: Lista bătăliilor lui
Ștefan cel Mare.
Aspecte generale

Theodor Aman, Bătălia de la Șcheia

Cea mai răspândită și acceptată

variantă referitoare la numărul
conflictelor armate („bătăliilor”) la
care a participat Ștefan cel Mare
este de 36. Cifra este bazată chiar
pe mărturisirea domnului
moldovean făcută în
1502 medicului venețian Matteo
Muriano: „eu sunt înconjurat de
dușmani din toate părțile și am
purtat 36 de lupte de când sunt
domnul acestei țări, dintre care am
fost învingător în 34 și am pierdut
2”.[37] Într-o analiză detaliată,
istoricul Alexandru Boldur mai
identifică suplimentar alte patru
incursiuni armate la care Ștefan nu
a participat, acestea fiind conduse
de alți comandanți, numiți de
domn.[10]:p. 326
O clasificare sintetică a tipurilor de
conflicte armate, la care a
participat oastea moldoveană sub
conducerea lui Ștefan cel Mare,
este prezentată în tabelul alăturat.
[10]:p. 327[28]:pp. 7-19

1457
1470- 1486-
-
1486 1504
1469

1497 -
Războai 1467 1473 - Regatul
e - Țara Poloniei 
Rega Român Codrii
tul ească Cosminu
Unga lui
riei 1475 -
(Baia Imperiul
Otoman
)
(Vaslui)
 1746 -
Imperiul
Otoman
(Război
eni)
1481 -
Țara
Român
ească
(Râmni
c)

1457
-
Bătălii Petru 1485 -
interne Aron Hroiot
(Dolj
ești)

1471
-Țara
Român
ească
(Soci)
1459 1486 –
1474 -
- Imperiul
Țara
Rega Român otoman
tul ească (Șcheia)
Polo
1475 -
niei Imperiul 1498 –
Bătălii
Otoman Regatul
externe 1469 Poloniei
- 1476 - (Galiția
Hana Hanatul și
tul Crimeii Podolia)
Crim 1476 -
eii 1502 –
Țara
(Lipni Român Regatul
c) Poloniei
ească
1485 -
Imperiul
Otoman
(Cătlăb
uga)

Asedii 1462 1474 - 1489 -

- Teleaje Cameniț
Chili n a
a
1482 -
1462 Crăciun
- a
 1485 -
Chili Cetate
a Albă și
Chilia

1490 -
Regatul
1461 1470 - Poloniei
- Țara
Rega Român 1491 -
ească Regatul
tul
Poloniei
Unga (Brăila,
Incursiu riei Cetatea 1493 -
ni de Regatul
1469 Floci) Poloniei
- (3
Rega 1480 - incursiun
tul Țara i)
Unga Român 1495 -
riei ească Podolia
(Breasla
v)

Cele patru acțiuni militare care nu

au fost conduse de Ștefan personal
au fost: incursiunea din
Transilvania, sub comanda
lui Pop (1469), lupta de
la Lențești împotriva mazovienilor
veniți în ajutorul polonezilor, sub
conducerea lui Boldur (1497), lupta
de la Cernăuți (1497) și atacul
vornicului Boldur asupra Chiliei și
Cetății Albe (1500).[10]:p. 326

Marile bătălii
Bătălia de la Baia
Articol principal: Bătălia de la Baia.

Bătălia de la Baia

Bătălia de la Baia a avut loc în

noapte de 14/ 15 decembrie 1467,
la aproape o lună de la invadarea
Moldovei de către armata
Regatului Ungar condusă de regele
Matia Corvin. Campania regelui
ungar venea după o serie de
incidente care tensionaseră foarte
mult relațiile dintre cele două state,
cum ar fi dezvoltara legăturilor cu
Regatul Poloniei, incursiunea în
secuime din 1461, cucerirea Chiliei
în 1465 și găzduirea de către
regele ungar a unor pretendenți la
tron, ca Petru Aron sau Berindei.
Cauza imediată a constituit-o
sprijinul direct pe care Ștefan îl
acordase răscoalei ardelenilor
impotriva regelui ungar, din 1467.
[7]:p. 57 [38]:p. 119
 
Campania a început la 19
noiembrie 1467, odată cu trecerea
oastei ungare, numărând circa
40.000 de oșteni, prin pasul Oituz,
urmată de asedierea și distrugerea
orașelor Târgu
Trotuș, Bacău, Roman și Târgu
Neamț. La 7 decembrie armata
ungară a ajuns la Baia.[38]:p. 120
Având în vedere pericolul iminent
ca inamicul să atace capitala țării,
Suceava, Ștefan decide să execute
o lovitură decisivă, prin
surprindere, asupra trupelor ungare
cantonate la Baia. Forțele
moldovene, de circa 12.000 de
oameni au atacat orașul în noapte
de 14/ 15 decembrie 1467, din trei
direcții, după ce în prealabil au dat
foc întăriturilor de lemn care îl
protejau. După lupte îndârjite
desfășurate toată noaptea, armata
ungară a fost nevoită să
abandoneze orașul și să se retragă
spre Transilvania, regele Matia
însuși fiind rănit în luptă.
Retragerea a fost favorizată și de
inacțiunea unuia dintre corpurile de
armată moldovene, condus de
vornicul Crasnăș, care ulterior va fi
judecat pentru trădare, condamnat
la moarte și executat.[6]:pp. 114-116[7]:p.
57[38]:p. 120

Deși din punct de vedere militar

bătălia s-a terminat indecis, ambele
tabere clamând victoria, Bătălia de
la Baia reprezintă o mare victorie
politică pentru Ștefan, care și-a
consolidat domnia, punând capăt,
prin măsuri dure, opoziției unei
părți a marii boierimi, totodată
 crescând semnificativ prestigiul său
în plan extern.[38]:p. 121[39]:p. 100
„Obiectivele acesteia - înlocuirea
lui Ștefan de pe tron, instalarea
unui nou domn la Suceava,
aducerea Moldovei în sfera de
influență a regatului ungar - nu au
putut fi atinse, ceea ce a echivalat
cu o înfrângere de proporții pentru
regele ungar.” [39]:p. 100
______Petre Otu, Baia
Bătălia de la Vaslui-Podu
Înalt
Articol principal: Bătălia de la
Vaslui.

Bătălia de la Războieni-Valea
Albă
Articol principal: Bătălia de la
Valea Albă.

Bătălia de la Codrii
Cosminului
Articol principal: Bătălia de la
Codrii Cosminului.

Bătălia de la Codrii Cosminului

s-a desfășurat între 26-30
octombrie 1497, lupta
principală având loc în Codrii
Cosminului, o zonă împădurită
situată la circa 100 km nord de
Suceava, pe teritoriul actualele
comune Voloca pe
Derelui și Valea
Cosminului din regiunea
Cernăuți, Ucraina. Bătălia a
opus oastea Moldovei, sub
comanda lui Ștefan cel Mare și
oastea Uniunii Polono-
Lituaniene, comandată de
regele Ioan I Albert.[39]:pp. 129-134
Regele polon a pătruns pe
teritoriul Moldovei, sub
pretextul unei acțiuni
antiotomane având ca scop
eliberarea cetăților Chilia și
Cetatea Albă, de sub
stăpânirea otomană. Scopul
ascuns al expediției îl
constituia instalarea pe tronul
Moldovei a fratelui
său, Sigismund și scoaterea
Moldovei de sub influența
Regatului Ungar.[10]:p. 268
Arta, cultura și religia

Mănăstirea Putna

Mănăstirea Voroneț

Mănăstirea Neamț

Perioada domniei lui Ștefan cel

Mare a constituit și în planul
realizărilor de ordin cultural și
spiritual momentul de apogeu
al creației artistice din epoca
medievală a Moldovei.
Elementele de artă și civilizație
păstrate din această perioadă
reflectă posibilitățile tehnico-
materiale existente, viziunea
despre lume a omului
medieval, precum și diferitele
influențe externe, manifestate
în special în domeniul
arhitecturii.[40]:p. 699 Din creațiile
artisitice care s-au păstrat,
Ștefan se prezintă atât ca un
tradiționalist, continuator
 al moștenirii bizantine, dar și
ca un principe renascentist,
animat de un puternic spirit
înnoitor.[41]:p. 255
„Ștefan moștenește de la
înaintașii săi în primul rând
respectul și admirația față de
tot ceea ce reprezenta tradiția
concepției bizantine în ideea
domniei de drept divin, fastul și
ceremonialul de curte, de la
ungerea ca domn până la
înmormântare, concepția
religioasă și organizarea
Bisericii, legislația, cultura și
arta.” [41]
______ Corina Nicolescu, ''Arta epocii lui Ștefan cel Mare

Arhitectura
Articol
principal: Arhitectura în
Moldova.

Din epoca lui Ștefan cel

Mare s-au păstrat doar
elemente de arhitectură
eclesiastică (biserici și
mănăstiri)
și militară (cetăți). Deși
tradiția orală, preluată de
multe surse scrise, îi
atribuie lui Ștefan
construcția câte unei
biserici după fiecare din
luptele purtate, din
pisaniile păstrate din
epoca sa, el este atestat
drept ctitor cert al unui
număr de 21 de biserici,
din care la două nu se
cunoaște anul construcției.
Acestea
sunt: Putna (1469), Milișău
ți-Bădeuți (1487), Pătrăuți (
1487), Sfântul Ilie-
Suceava (1488), Voroneț (
1488), Vaslui (1490), Iași (
1492), Hârlău (1492), Borz
ești (1494), Huși (1495), D
orohoi (1495), Popăuți (14
96), Valea
Albă (1496), Tazlău (1497)
, Neamț (1497), Piatra
Neamț (1498), Volovăț (15
02), Dobrovăț (1504), Reu
seni (1504). La bisericile
de la Râmnicu
Sărat (pisanie din 1704)
și Scânteia (pisanie din
1846), domnul apare drept
ctitor dar nu este
menționată data
construcției inițiale.[42][43]
Pe lângă acestea, tradiția îi
mai atribuie construcția
unui număr de biserici, fără
a exista însă documente
care să ateste acest
fapt: Scheia, lângă Roman,
Florești,lângă Vaslui,
Cotnari, Ștefănești (județul
Botoșani), mănăstirea
Căpriana, Cetatea
Albă, Cetatea Chilia,
precum și paraclise în
cetățile Hotin și Neamț.
În Transilvania, îi sunt
atribuite bisericile de
la Vad, pe Someș
și Feleacu, lângă Cluj.[42][43]
Bisericile construite în
epoca lui Ștefan cel Mare
au fost concepute în
general în stilul
arhitectonic „triconc”, de
origine bizantino-
balcanică, având spațiul
interior împărțit, potrivit
rânduielilor ortodoxe,
în altar, naos și pronaos.
La Putna și în alte câteva
biserici a fost adăugată
o gropniță (sau „camera
mormintelor”), iar la
biserica cu hramul
„Înălțarea Domnului” din
mănăstirea Neamț apare
un exonartex - un pridvor
închis, la intrare. Pe lângă
acestea, încep să și facă
apariția elemente
aparținând altor stiluri:
câteva din bisericile
ștefaniene au elemente
specifice arhitecturii gotice,
cum ar
fi contraforții și ogivele,
unele biserici au un și
decorații exterioare
(firide cu arcade, ocnițe, di
scuri smălțuite). Totodată,
unele biserici au fost
decorate cu fresce
 interioare: Putna, Pătrăuți,
Voroneț, Sfântul Ilie -
Suceava, Popăuți,
Bălinești [42]
„Din îmbinarea artei
bizantino-balcanice,
specifică ortodoxiei, cu
elemente din arta gotică,
cu anumite elemente din
arta populară locală, a luat
naștere un stil arhitectonic
nou, stilul
moldovenesc.” [42]
______ Mircea Păcurariu, Ctitor de lăcașe sfinte

Cultura scrisă

Tetraevangheliarul lui
Paladie, 1489

Minei scris de călugărul

Casian, Mănăstirea
Putna, 1467

Numărul mare de
biserici și mănăstiri
ctitorite în timpul
domniei lui Ștefan cel
Mare a generat o
creștere semnificativă
a cererii de cărți
necesare serviciului
divin. În acest scop, au
fost înființate o serie
de scriptorii pe lângă
mănăstirile principale,
în plus față de singurul
atelier de acest fel,
înființat de Alexandru
cel Bun la mănăstirea
Neamț.[44]
Cel mai important a
fost scriptoriul
Mănăstirii Putna,
înființat în anul 1466,
prin transferarea de la
Neamț
a egumenului Ioasaf,
împreună cu alți
monahi specializați în
arta caligrafiei și
a miniaturii, formați la
școala lui Gavril Uric.
[45]:pp. 205-206
 Au rămas
cunoscute numele a
circa zece caligrafi și
miniaturiști care au
lucrat la Mănăstirea
Putna în timpul
domniei lui Ștefan cel
Mare:[45] :p.
206
 Nicodim, Evrasie, C
asian, Chiriac, Vasile ș
i Iacov - veniți de la
mănăstirea
Neamț, Paladie, Spirid
on, Filip și Paisie –
formați la Putna.
[44]
 Dintre meșterii
orfevrari cei mai
cunoscuți au
fost Antonie, Stanciul ș
i Gligorie, care, pe
lângă obiectele de cult,
au confecționat
și ferecături de cărți.[44]
Cele mai
importante cărți
manuscrise care au
fost lucrate în epoca
ștefaniană au
fost Tetraevanghelele,
lucrări somptuoase,
caligrafiate pe foi
de pergament, cu un
repertoriul bogat de
elemente decorative
specifice genului:
scriere în semiunciale,
cu cerneală neagră
alternată frecvent
cu chinovar și
cu cerneală de aur.
Până în prezent s-au
păstrat șapte
exemplare, aflate în
diferite locuri
din Europa: Tetraevan
ghelul lui
Paladie (1489), Tetrae
vanghelele de la
mănăstirea
Neamț execuate
de Teodor
Marieșescu în 1491
(Moscova) și în 1493
(München); Tetraevan
ghelul din 1495,
(Mănăstirea
Zografu/Athos); Tetrae
vanghelul de la Putna,
caligrafiat și miniat de
monahul Filip, în 1502
(Viena); Tetraevanghel
ul anonim de la Ștefan
cel Mare și Bogdan al
III-lea, lucrat în 1504-
1507 la
Putna; Tetraevanghelu
l pentru biserica din
Hârlău, în 1504
(Cetinje). Unele dintre
acesta au fost
prezente în expozițiile
internaționale de
la Paris (1925), Bruxell
es (1935), București (1
957), Atena (1964) ș.a.
[44][45]:pp. 206-207

Acestea se remarcă
prin calitatea de
excepție a materialelor
utilizate: pergament
foarte fin și rezistent
sau hârtie filigranată,
din cârpe sau mătase,
de calitate superioară,
importată din vestul
Europei.[45]:p. 209
Pe lângă acestea au
mai fost tipărite un
număr însemnat de
alte cărți de cult
- mineie, trioduri, penti
costare, ceasloave, ps
altiri etc., precum și
cărți laice cum ar fi
tratate de medicină în
limba latină, cărți de
calcule și date
astronomice, pascalii p
e zeci și pe sute de ani
etc.[44][45] :pp. 206-208 Tot la
Putna a fost tipărit
un Imnologhion, carte
de cântări bisericești
pe note întocmită
de protopsaltul Eustați
e, conducătorul școlii
muzicale a mănăstirii.
[45] :p. 206
 
De mare importanță a
fost apariția
cărții Sintagma a
lui Matei Vlastares,
caligrafiată
de Ghervasie la Neamț
și grămăticul Damian l
a Iasi, carte care
conținea și numeroase
norme de drept laic
(pedepse și sancțiuni
pentru erezie, furt,
omucidere, bătăi,
complicitate, bigamie,
incest, adulter, viol,
avort, încălcarea
normelor de igienă, de
alimentație, de post,
norme referitoare la
proprietate etc.).
Această lucrare a dus
la înlocuirea treptată
a dreptului tradițional
cutumiar, cu dreptul
juridic scris, unitar,
contribuind la
centralizarea și
consolidarea statală a
Moldovei.[44]
Istoriografia

Cronica moldo-germană

Marea majoritate a
lucrărilor istorice de
referință pe această
temă, prezintă practic
un consens în a-l
considera pe Ștefan
cel Mare ca inițiatorul
istoriografiei
moldovene și
inspiratorul unui stil
istoriografic specific și
original, care și-a pus
amprenta asupra
modului în care vor fi
întocmite cronicile și
letopisețele
moldovenești în
secolele următoare.
[46]:5-34[47][48][49]:529-531[50]:31-
35[51]:190-198[52]:423[53]

Până în prezent s-au

păstrat următoarele
texte care tratează
istoria Moldovei în
veacurile XIV-
XV: Letopisețul
anonim al
Moldovei, Letopisețul
de la Putna nr.
I, Letopisețul de la
Putna nr. II, traducerea
românească
a Letopisețului de la
Putna, Cronica scurtă
a Moldovei, Cronica
moldo-germană, Croni
ca moldo-
polonă, Cronica sârbo-
moldovenească și Cro
nica moldo-rusă. Lor li
se adaugă Letopisețul
Țării
Moldovei de Grigore
Ureche, redactat în
prima jumătate a
secolului XVII, în limba
română folosind ca
sursă originală de
documentare un
letopiseț intern pierdut,
scris în românește și
atribuit lui Eustratie
logofătul.[54]:p. 220
Ștefan a avut inițiativa
începerii redactării
istoriei domniei sale
cel mai probabil în
perioada 1473-1486.
După 1473, când a
avut loc prima
intervenție a lui Ștefan
cel Mare pentru a
instala pe tronul Țării
Românești pe unul din
protejați săi,
angajamentul politic și
militar al Moldovei
împotriva Imperiului
Otoman devine
complet, apărând
necesitatea unei
asemenea scrieri,
pentru a justifica, din
punct de vedere
ideologic și istoric,
noua politică a
domnului moldovean.
Prima cronică scrisă în
Moldova - Letopisețul
slavo-român - a avut
caracter oficial, de
curte începând să fie
închegată în perioada
1473-1486, în
cancelaria
domnească, fiind
reluată și completată,
până la finele anului
1496.[54]:p. 227
Ștefan cel Mare a
impus un stil
istoriografic plin de
sobrietate și concis,
care se poate observa
atât în textele
cronicelor din epoca
sa, cât și în conținutul
inscripțiilor de pe
pietrele tombale pe
care le-a adăugat
mormintelor
strămoșilor săi sau din
pisaniile bisericilor . El
este deosebit de
imitația stilului
anecdotic al
cronografelor - „înfoiat”
și prolix - folosit în
letopisețele slavone
ale cronicarilor
călugări, mai
ales Macarie și Azarie.
[55]:p. 217

Arta
decorațiunilor

Cădelnită din argint,

1470

Ripidă de la Mănăstirea
Putna, 1497
Arta decorațiunilor din
timpul lui Ștefan cel
Mare este ilustrată prin
două mari categorii:
prelucrarea metalelor
prețioase și broderia.
Obiectele din metale
prețioase realizate de
meșteșugarii locali
prezină o sinteză de
procedee tehnice de
influență
atât bizantină cât și
occidentală, îmbinând
elemente iconografice
din ambele culturi și
realizând, astfel, opere
originale, specifice
artei românești.
Obiectele păstrate din
epocă sunt, în
principal, cele
aparținând cultului
creștin:
cruci, cădelnițe, cățui, 
candele, sfeșnice, ripid
e, ferecături de
cărți, potire ș.a.
Influențele occidentale,
pătrunse pe filiera
meșterilor
transilvăneni, se văd,
de exemplu ân
aspecutl de clădire
gotică a unei cădelnițe
din argint aurit dăruită
de Ștefan, datată 12
aprilie 6978 (1470) și
păstrată la mănăstirea
Putna. Tradiția
bizantină exemplificată
prin ripidele din filigran
– două, actualmente
în Patmos, dăruite
inițial, la 30 iulie 6996
(1488),
mănăstirii Zografu, și
altele două, datate 14
ianuarie 7005 (1497)
executate din ordinul
lui Ștefan cel Mare în
mănăstirea Putna și
aflate in prezent una
la Muzeul Național de
Istorie a României și
cealaltă în muzeul de
la Putna.[45]:209
Ștefan cel Mare
înființează, la
Mănăstirea Putna, cel
mai important atelier
medieval
de broderie din țările
române, unde erau
utilizate materiale și
tehnici avansate, cum
ar fi: lucrul cu fir de aur
și argint, cu mătăsuri
scumpe și pietre
prețioase.[56]:p. 4 Prin
somptuozitatea
materialelor folosite,
cât și prin frumusețea
figurilor ce le
împodobesc, prin
echilibrul compoziției
și armonia, repartiția
culorilor, broderia
reprezintă una dintre
creațiile artistice cele
mai reprezentative
pentru epoca lui
Ștefan cel Mare.[45]:209
Broderia medievală din
epoca lui Ștefan
îmbină tradițiile
autohtone cu cele
bizantine și orientale,
principalele obiecte
realizate fiind cele care
serveau oficierii
cultului
religios: epitafuri, aere, 
pocrovețe, dvere, zave
se, văluri de
tâmplă, acoperăminte
de pristol, de
tetrapod și
de morminte, epitrahile
, rucavițe, omofoare, or
are, bedernițe etc.[56]:192
Acoperamântul Mariei de
Mangop

Cea mai
reprezentativă lucrare
de broderie, ca valoare
istorică și artistică,
este Acoperământul
Mariei de Mangop.
Aflată într-o stare
avasată de degradare,
ea a fost supusă unui
complex proces de
restaurare la începutul
anilor 2000, la finalul
căruia a fost expusă
la Vatican, în expoziția
„Ștefan cel Mare și
Sfânt – Punte între
Occident și Orient”, din
luna septembrie 2004.
[45]:212