Ștefan cel Mare

Ștefan cel Mare

Domn al Moldovei

Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a
domnului.
Date personale
Născut 1438 sau 1439
Borzești (azi în județul Bacău)
Decedat 2 iulie 1504 (~65-66 de ani)
Suceava
Părinți Bogdan al II-lea al Moldovei
Maria Oltea
Căsătorit cu Evdokia Olelkovici (1463 - 67)
Maria din Mangop (1472 - 77)
Maria Voichița (1478 - 1504)
Copii Petru Rareș
Elena
Bogdan al III-lea cel Orb
Cetățenie Principatul Moldovei
Ocupație Suveran[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară Dinastia Mușatinilor
Domnie
Domnie 1457 - 2 iulie 1504
Predecesor Petru Aron
Succesor Bogdan al III-lea cel Orb

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după
canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între
anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din
epoca medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om
de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză
majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din
exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării
sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.

Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent
din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii
apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective
ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea
acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.

Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea
unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de
alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul
Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de
alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia
și Persia.

În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de fortificații
permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea
cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a
doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și
semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul
marilor campanii militare.

Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai
semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva
tătarilor, în 1469 sau victoria de la Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în
1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui împotriva unei
puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma
pierderii acestei bătălii, În anul următor sultanul Mehmed al II-lea va conduce în persoană o expediție în
Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.

După 1476, Ștefan a fost nevoit să acepte suzeranitatea Imperiului Otoman, dar a obținut obținând condiții
foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și
autonomia politică internă.

Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind peste 40 de mănăstiri și biserici
atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost
canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.

A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia
imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii.
Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron. A murit la 2
iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

Biografie și familie
 Evdochia de Kiev Maria de Mangop Maria Voichița

Mormântul de la Mănăstirea Putna

Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu nelegitim al viitorului
domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al lui Alexandru cel
Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada
în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a mai avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și
Crâstea și două fete: Maria și Sora.

Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind anii 1438 sau 1439. Despre
copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date cunoscute, cel mai probabil acesta și-a petrecut-o la reședința
familiei.

Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin căsătorii și alianțe
matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica dinastică a lui Ștefan
cel Mare privind căsătoriile a fost diferită - după cum remarca istoricul P. P. Panaitescu - toate trei soțiile lui
sunt principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din
Paleologii de la Mangup, în Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească.

Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore Ureche, luatu-s-au doamnă de
mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon Împăratul. Iară cronicariul cel leșescu scrie că au
fostu Evdochiia fată lui Simeon Împăratul, iară nu soră. Căsătoria a durat doar patru ani. Din această
căsătorie au rezultat doi băieți și o fată. Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și Petru născut în 1467, au
murit amândoi de tineri în anul 1479, la câteva luni distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt.
Fata, Elena, avea să se mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467, posibil la
nașterea lui Petru, fiind înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava.

La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare din micul regat
grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne, poartă titlul de „domn de
Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă obârșie împărătească. Cuplul nu a
avut copii. Căsătoria a fost una de conveniență și interes politic, care a durat atâta timp cât acest interes a
existat. Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore Ureche pristăvitu-
s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna.

În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna Voichița, fata Radului
Vodă. Căsătoria avea să dureze până la moartea domnului, Maria Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A
murit în 1511 find înmormântată la Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat,
viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată în 1518 și înmormântată la Mănăstirea Putna.

Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din Hârlău, mama viitorului
domn Petru Rareș. Un alt posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan
Lăcustă.

Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind înmormântat la
Mănăstirea Putna.

Accederea la tron

Localizari posibile ale luptei din 1457 Coroana lui Ștefan cel Mare

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând spre Suceava, de-a lungul văii Siretului.
Era însoțit de o armată de circa șase mii de oameni, din care un corp de o mie de munteni oferit de Vlad
Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de Jos.

Politica internă

Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare (1483) Sigiliul Moldovei

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal consolidarea
puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest sens, principalele direcții de acțiune au fost
reprezentate de: repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ și acordarea de privilegii răzeșimii, crearea
unei noi clase aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a
capacității de apărare a țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil,
asigurarea loialității Sfatului Domnesc - prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și
introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei sale.

În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa marilor boieri, Ștefan a manifestat o preocupare
constantă pentru dezvoltarea micii boierimi (curtenii și slujitorii) și a țărănimii libere. Marea proprietate,
acordată boierilor, era din punct de vedere juridic „feudă”, fiind grevată de obligația titularului de a efectua
serviciul militar cu oamenii săii în schimbul garantării de către domn a posesiuni pământului. În schimb,
mica proprietate, deși nu se se bucura de vreo garanție din partea domnului, era lipsită și de constrângeri
militare, fiind una de tip alodial.

Acest fapt este confirmat și de numărul mare de hrisoave de împroprietărire cu „loc în pustiu” în diferite
regiuni ale țării, preponderent în cele de graniță.

Relația sa cu marea boierime a fost una în general pașnică, caracterizată prin autoritarism domnesc, cu puține
manifestări de nesupunere sau revoltă din partea boierilor. Relația a evoluat în timp, pe măsură ce autoritatea
centrală a domnului se întărea. Astfel, în primii ani de domnie, Ștefan a căutat să țină sub control puterea
boierilor prin menținerea privilegiilor, iertarea celor care l-au slujit pe Petru Aron și trimiterea de cărți de
iertare și rechemarea în țară a boierilor fugari, în frunte cu boierul Mihu.

Ștefan a schimbat de asemenea și ierarhia boierească, creând imediat sub domn un nivel al conducătorilor
administrațiilor locale, pârcălabii de cetăți (ținuturi), cărora le-a acordat puteri lărgite. Pentru a-și consolida
puterea și a-și asigura controlul asupra acestora, el a încredințat aceste posturi de mare raspundere doar
rudelor sale și celor mai apropiați dintre boieri. Ca semn al importanței pe care o aveau, pârcălabii erau
situați întotdeauna inaintea dregătorilor de curte, cu exceptia marelui vornic.

În aceeași idee Ștefan a asigurat o stabilitate mare pe funcții a marilor dregători, mulți rămânând în aceeași
poziție pentru un număr mare de ani, cum ar fi: marele spătar Câlnău – optsprezece ani, marele vistiernic
Iuga – douăzeci și unu de ani sau marele logofăt Tăutu – mai mult de treizeci de ani. Acest lucru a asigurat
totodată și o mare stabilitate administrației țării.

Ca urmare a acestor măsuri, Ștefan a avut de înfruntat doar două conspirații boierești în cei patruzeci și șapte
de ani de domnie, cea din 1471 - când au fost decapitați trei mari boieri în frunte cu cumnatul său, marele
vornic Isaia și cea organizată în 1504 - cu două zile înainte de moartea sa, care viza îndepărtarea fiului său
Bogdan de la tron, terminată identic cu omorârea capilor conspirației.

Comerțul

Administrația financiară

Principalele surse de venit ale domniei erau reprezentate de veniturile încasate din monopoluri și taxe
vamale. Domnul avea monopolul exploatării și comercializării sării și argintului, precum și monopolul
comerțului cu pește, ceară și blănuri prețioase. Vămile erau așezate pe principalele artere comerciale.
Sistemul vamal cuprinde vămile externe, dispuse pe frontieră și vămi interne. Vama de import se plătea doar
la Suceava iar vama de export la vămile externe de la Cernăuți (pentru Regatul Poloniei), Chilia (pentru
Imperiul Otoman), Cetatea Albă (pentru Regatul Crimeii), Adjud (pentru Regatul Ungariei) și Putna (Țara
Românească). În plus mai existatu vămi interne unde se plătea o taxă de tranzit, la Lăpușna, Roman, Bacău,
Vaslui, Bârlad și Tecuci.

Ca surse secundare de venit o reprezentatu arenzile încasate de la proprietarii de case si atelierele

meștesugărești din orașe, amenzile și taxele de judecată (tretina - a treia parte din lucrul judecat) și veniturile
satelor și ocoaleleor domnești. Domnul devenea de asemenea proprietar de drept al moșiilor rămase fără
moștenitor precum și a celor confiscate de la boierii condamnați pentru „hiclenie” (trădare).

Ștefan cel Mare a fost unul dintre puținii domni ai Moldovei care au bătut o monedă proprie - gros
moldovenesc, fapt ce reprezenta inclusiv o modalitate de a afirmare a suveranității. Monedele erau
confecționate din argint, cu un diametru de 13 milimetri, având ștanțate stema țării și inscripțiile
MONETAMOLDAVIE pe avers și STEFANVSVOIEVODA pe revers. Valorile erau de un gros și o jumătate de
gros.

În politica externă a lui Ștefan cel Mare pot fi identificate trei mari perioade, fiecare cu obiective specifice.
La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul încercărilor de
hegemonie ai celor doi mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei. În urma perioadei de instabilitate generată
de luptele pentru domnie dintre urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei doi vecini rivali se
degradase considerabil, de unde necesitatea pentru tânărul domn de a duce o politică externă realistă și
echilibrată. Pentru transpunerea în practică a politicii externe, Ștefan va acorda o atenție dezvoltării
deosebită instituției însărcinate cu acest domeniu, logofeția. Marele logofăt avea să devină cel mai important
dregător al țării. Ștefan și-a ales cu grijă colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa domnie demnitatea de
logofăt a fost îndeplinită doar de trei boieri: Ioan Dobru (8 septembrie 1457-5 februarie 1468), Toma (28
iulie 1468-26 august 1474) și Ioan Tăutu (14 apr.1475 - 7 oct. 1503). Cei mai cunoscuți diplomați moldoveni
din această perioadă, menționați pentru modul cum au condus soliile încredințate de domn au fost logofătul
Ioan Tăutu și Ioan Țamblac.

Arta militară

Particularitățile strategiei și artei militare în perioada domniei lui lui Ștefan derivă din obiectivul politic pe
termen lung al domnului Moldovei, acela de „apărare a ființării statului moldovenesc.” Caracteristica
esențială a acțiunilor militare duse de Ștefan a fost astfel că acestea au urmărit nimicirea armatelor inamice și
nu realizarea de cuceriri teritoriale.

Ca forme principale a acțiunilor militare la nivel strategic, Ștefan a utilizat atât defensiva strategică, cât și
ofensiva strategică, în funcție de obiectivul politic urmărit. Defensiva strategică avea, de regulă, ca etape
principale apărarea pe frontieră, hărțuirea, bătălia decisivă și urmărirea, fiind adoptată de Ștefan în marile
campanii din 1475, 1476, 1497, când a avut de înfruntat inamici cu mult superiori din punct de vedere al
numărului și înzestrării. Ofensiva strategică avea, de regulă, ca etape principale mobilizarea si concentrarea
în secret a forțelor, respingerea trupelor de acoperire adverse, bătălia decisivă și urmărirea. Ea a fost adoptată
de Ștefan în campaniile din 1473 și 1481 care au avut ca obiectiv schimbarea domnilor pro-otomani din Țara
Românească.

Organizarea armatei

Armata Moldovei era una nepermanentă, fiind mobilizată doar în caz de conflict armat. Forțele armate erau
constitute din „oastea cea mică” și „oastea cea mare”. Marea majoritate a acțiunilor militare ale lui Ștefan au
fost duse de „oastea cea mică”, formată din cetele boierești și curteni.

Conform dreptului feudal, numai proprietarii de pământ erau obligați să presteze serviciul militar și să
meargă la război, de fiecare dată când erau chemați de domn. Boierii cu cetele lor, reprezentau nucleul
armatei. Ei constituiau elementul cel mai numeros și cel mai puternic. Din rândul acestora, un corp separat
era reprezentat de „curteni” sau „slujitori”, adică boierii care îndeplineau dregătorii locale sau naționale în
sistemul administrativ. Numărul curtenilor și slujitorilor era de câteva mii. Curtenii faceau serviciul prin
rotație la curte, asigurând paza domnului și îndeplinind diferite slujbe sau servicii. Ceilalți proprietari de
pământ, se adunau, în caz de razboi, grupați pe ținuturi, sub comanda pârcălabului de ținut, după care se
deplasau la locul de adunare a oștirii stabilit de domn, denumit „vileag” sau „beleag”.

„Oastea cea mare” sau „țara” era mobilizată doar în cazuri excepționale, de mare primejdie, când erau
cheamți sub arme practic toți bărbații valizi de luptă. Oastea cea mare cuprindea, pe lângă „oastea cea mică”,
răzeșii, orășenii, țăranii fără pământ din satelor domnești, boierești și mănăstirești, străjerii și călărașii.
Ștefan a mobilizat oastea cea mare doar de două ori, în campaniile antiotomane din 1475 și 1476.

Când erau chemați la oaste răzeșii erau obligați să se prezinte și ei la vileag, dacă nu călări și întrarmați ca
vitejii, măcar cum ii ajutau împrejurările, pregătiți pentru a lupta pedestru. Orășenii aveau obligația ca, în
caz de război, să înarmeze un număr de oameni pe cheltuiala lor și să-i pună la dispoziția domnului. O
categorie militară distinctă era reprezentată de „străjeri” și „călărași”, locuitori ai satelor de graniță care
asigurau paza frontierei Carpaților, respectiv a Nistrului.

Armamentul

Oastea lui Ștefan cel Mare utiliza toate categoriile principale de armament disponibile pe plan european în a
doua jumătate a secolului al XV-lea.

Armamentul folosit poate fi categorisit în două mari categorii: armament defensiv și armament ofensiv.
Armamentul defensiv, destinat protecției luptătorului era format din scut, cămașă de zale, platoșă și mai rar,
armură. Țăranii chemați la oaste purtau pentru protecție haine de in matlasate, groase de 3-5 centimetri, cu
cusături dese sau cojoace din piele.

Armamentul ofensiv era formad din arme albe și arme de foc. Armele albe erau reprezentate de arme de
tăiere și împungere (spade, săbii, pumnale, cuțite de luptă), arme de aruncare și împungere (lănci și sulițe),
arme de lovire și tăiere (securi și topoare de luptă, halebarde), arme de lovire și izbire (ghioage, măciuci,
buzdugane) și arme de aruncare la distanță (arcuri și arbalete).

Armele de foc erau portative, de calibru mai mic și cu țeavă lungă (sânețe, archehuze) și grele, de calibru
mare, cu țeava scurtă, duse pe care sau tractate (bombarde și tunuri). Referitor la numărul armelor de foc s-
au păstrat doar o serie de mențiuni vagi: «in buona copia bombarde» (în 1475), «quantita d'artegliaria»,
«foarte multe tunuri mai mici și mai mari», «il y avoit de bonnes batteris». Singura cifră exactă, se referă la
bătălia de la Podul Înalt, unde sunt menționate 20 tunuri și de a se trage șapte lovituri de fiecare piesă.

Armamentul din înzestrarea oastei moldovene era potrivit în principal pentru lupta corp la corp. Armele
destinate pentru lupta la distanță permiteau executarea doar a câteva lovituri izolate, până la circa 9oo metri
(cu arme de foc și arbalete), precum și o bătaie eficace dar pe termen scurt, cu gloanțe si săgeți, pe o distanță
de circa 200 metri, inaintea si pe flancurile dispozitivului de luptă. Armamentul alb se fabrica în cea mai
mare parte pe plan local, în țară, având în vedere necesitatea ca inclusiv oastea cea mare să fie înarmată
corespunzător.

Armele albe mai sofisticate precum și armele de foc erau procurate din import. Armamentul vecinilor, cu
excepția tătarilor, era in genere mai puternic (cel defensiv - la unguri și polonezi, artileria - la turci, polonezi
și unguri) și mai numeros în arbalete și arme de foc, comparativ cu cel al moldovenilor.

Sistemul de fortificații

Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită realizării unui sistem de fortificații permanente ca element
central în strategia sa de apărare a țării. În acea epocă, cetățile jucau un rol politic și militar major, asigurând
celui ce le stăpânea controlul teritoriilor adiacente, dar și având de multe ori un rol decisiv în câștigarea
campaniilor și bătăliilor. Rezistența cetăților Neamțului, Sucevii și Hotinului a determinat retragerea lui
Mahomed al II-lea, în 1476, iar rezistenșa cetății Sucevii, la 1497, a determinat retragerea regelui polon Ioan
Albert.

Ștefan a conceput sistemul de cetăți urmărind trei mari obiective: apărarea granițelor - în special la vadurile
Nistrului, supravegherea locurilor de trecere din interior și apărarea capitalei, Suceava. La urcarea pe tron în
Moldova existau trei cetăți de zid - cele ale Sucevei, Neamțului și Hotinului și o cetate de pământ și lemn -
cea a Romanului. În timpul domniei, Ștefan a cucerit cetățile de zid de la Chilia și Cetatea Albă (1462) și
cetatea de pământ și lemn de la Crăciuna (1482). Totodată, a construit cetățile noi de zid de la Chilia (1479)
și Roman (1483), precum și cetățile de pământ și lemn de la Orhei (1470) și Soroca (1499).
Cetățile erau așezate, de regulă, pe poziții dominante, cu posibilități bune de observare și supraveghere.
Datorită configuratiei terenului, asediul lor era adeseori dificil și garnizoana, chiar foarte redusă, putea
rezista multa vreme. Ca semn al importanței lor militare și politice, portarul Sucevei îndeplinea și funcția de
hatman (conducător al armatei) iar pârcălabii cetăților mari ocupau primele poziții în Sfatul Domnesc.

Războaie și bătălii
Cea mai răspândită și acceptată variantă referitoare la numărul conflictelor armate („bătăliilor”) la care a
participat Ștefan cel Mare este de 36. Cifra este bazată chiar pe mărturisirea domnului moldovean făcută în
1502 medicului venețian Matteo Muriano.

O clasificare sintetică a tipurilor de conflicte armate, la care a participat oastea moldoveană sub conducerea
lui Ștefan cel Mare, este prezentată în tabelul alăturat.

1457-1469 1470-1486 1486-1504

1473 - Țara Românească

1467 - Regatul Ungariei 1475 - Imperiul Otoman (Vaslui) 1497 - Regatul Poloniei Codrii
Războaie Cosminului
(Baia)
1746 - Imperiul Otoman (Războieni)

1481 - Țara Românească (Râmnic)

Bătălii 1457 - Petru Aron
1485 - Hroiot
interne (Doljești)

1471 -Țara Românească (Soci)

1474 - Țara Românească

1486 – Imperiul otoman (Șcheia)
1459 - Regatul Poloniei
1475 - Imperiul Otoman
Bătălii externe 1498 – Regatul Poloniei (Galiția și
1469 - Hanatul Crimeii Podolia)
1476 - Hanatul Crimeii
(Lipnic)
1502 – Regatul Poloniei
1476 - Țara Românească

1485 - Imperiul Otoman (Cătlăbuga)

1474 - Teleajen
1462 - Chilia
Asedii 1482 - Crăciuna 1489 - Camenița
1462 - Chilia
1485 - Cetate Albă și Chilia
1490 - Regatul Poloniei

1470 - Țara Românească (Brăila, 1491 - Regatul Poloniei

1461 - Regatul Ungariei
Incursiuni Cetatea de Floci)
1493 - Regatul Poloniei (3
1469 - Regatul Ungariei
1480 - Țara Românească incursiuni)

1495 - Podolia (Breaslav)