Domnitorii țării Moldova

Dragoș I
( 1347 -  1354)
Dragoș I sau Dragoș Vodă este cunoscut din
cronicile moldovenești ca descălecător în
Moldova și primul ei voievod. Cronicile spun că
voievodul român Dragoș, fiind la vânătoare și
urmărind un zimbru, a trecut din Maramures la apa
Moldovei, și plăcându-i locul, s-a așezat acolo și a
populat țara cu români din Maramureș.
Data când a avut loc descălecatul Moldovei nu este
certă. Letopisețul de la Bistrița menționează
anul 1359. Grigore Ureche menționează anul 6807
(1299). Miron Costin amintește în poema polonă de
anul 1304, iar cronica putneană face referire la
anul  1342.
 Sas
(1354-1363)
Sas (n. secolul al XIV-lea – d. 1373) a fost fiul
lui Dragoș I, cneazul din Maramureș care a
descălecat în Țara Moldovei. Pentru a asigura
frontiera răsăriteană a Regatului Maghiar, regii
Ungariei au înființat marca Moldovei. O diplomă din
1365 menţionează patru fii ai acestuia: Balc, Drag,
Dragomir şi Ştefan, care au reuşit să se refugieze
din Moldova în Transilvania în urma bătăliei din
1363. Balc şi Drag au devenit voievozi şi mai apoi
comiţi de Maramureş creînd un domeniu întins de
moşii. . Activitatea sa poate fi reconstituită din textul
unor diplome ale regelui Ungariei Ludovic cel Mare,
precum şi din tradiţia locală.
 Bogdan I
(1363-1367)
Este privit drept întemeietorul țării Moldovei, stat de sine
stătător, cu reședința la Baia,
ipreună cu fiii săi și cu o oaste mică, Bogdan I a învins
oastea urmașilor lui Sas și l-a alungat pe fiul
acestuia, Balc, în Maramureș. Bătălia dintre Bogdan I și
Balc și ceilalți fii ai lui Sas sunt confirmate în diploma
regală acordată lui Balc de Ludovic I de Anjou la 2
februarie 1365. În aceasta se consemnează rănile
cumplite suferite de Balc și moartea crudă a unor frați,
rude și slujitori ai acestuia. De asemenea, s-a consemnat
că Bogdan I și fiii acestuia nu se aflau la primul act de
răzvrătire împotriva regelui la care diavolul i-a îndemnat
de mai multe ori. Astfel, cnezatul lui Bogdan I și titlul de
voievod de Maramureș, deținut la acea vreme de nepotul
Ștefan, îi sunt cedate lui Balc, cu toate că nepoții săi,
Ștefan și Ioan, nu-l însoțiseră în Moldova.
Incercările regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, de a-l
aduce pe Bogdan I la supunere nu izbutesc, iar acesta,
învingător asupra oștilor maghiare trimise împotriva lui,
se menține ca domn volnic, independent..
 Petru I
(1367-1368)
Deoarece Ștefan Voievod, moștenitorul de drept al tronului
Moldovei, a murit în anul 1358, după moartea lui Bogdan I în
anul 1367, domnia Moldovei a fost disputată de cei doi fii ai lui
Ștefan Voievod, Petru și Ștefan. Petru, deși a fost mezinul a fost
susținut de majoritatea românilor și de provincialii unguri, adică
maramureșenii din Moldova și și-a însușit domnia. În aceste
condiții, fratele său Ștefan, împreună cu o seamă de boieri s-au
dus la curtea lui Cazimir cel Mare al Poloniei să ceară sprijin
pentru așezarea în scaun în schimbul legământului de fidelitate
și de supunere.
Astfel, la 30 iunie 1368, Ștefan, însoțit de armatele poloneze din
părțile Cracoviei, Sandomirului, Dublinului și Rusiei Roșii, a
intrat în Moldova, dar a fost înfrânt de armata moldoveană
în bătălia de la Codrii Plonini, în cursul căreia au fost prăvăliți
copaci peste armata lui Ștefan și dintr-o parte și dintr-alta a
drumului. De asemenea, o parte dintre românii din armata lui
Ștefan au trecut în timpul bătăliei de partea lui Petru.
Așadar, după Bătălia de la Codrii Plonini, Petru I s-a împăcat cu
fratele său acordându-i stăpânirea Basarabiei, adică
a Bugeacului și, deci, în vremea sa Țara Moldovei se întindea
din nord de la Codrii Plonini, dintre Prut și Nistru, până în
Budeac.
 Lațcu
(1368-1375)
Lațcu a fost domn al Moldovei. A fost cel de-al doilea fiu al
lui Bogdan I și al soției acestuia, Maria, care a fost de origine
polonă.
Nu se cunoaște cu exactitate cum a avut loc schimbarea
domniei între Petru I și Lațcu, dar începutul domniei este datat
undeva între iulie 1368 și sfârșitul anului.[3]
Lațcu vizând protecția Romei în raport cu regatul Ungariei și
al Poloniei, îi trimite la papă pe franciscanii Nicolae de
Mehlasck și Paul de Schweidnitz și îi transmite papei că el și
poporul său sunt dispuși să se convertească la catolicism și
solicită înființarea la Siret, unde își mutase reședința, a unei
episcopii catolice, iar episcop să fie numit Andrei de Cracovia
(Wasilo Jastrzebiec), fost duhovnic al soției lui Ludovic I de
Anjou, Elisabeta. Prima atestare documentară a lui Lațcu este
din 24 iulie 1370, într-o scrisoare a Papei Urban al V-lea
(având sediul în Avignon, scrisoarea fiind datată cu aproape 5
luni înainte de decesul acestui papă, deces survenit la data de
19 decembrie 1370 în Avignon) care solicita episcopilor din
Praga, Wroclaw și Cracovia să cerceteze cazul și să afle dacă
domnul Moldovei intenționează să se convertească la
catolicism împreună cu supușii săi. A fost recunoscut de
Sfântul Scaun ca duce al Moldovei, locuită conform actului
oficial de nația vlahă.

Petru al II-lea
(1375-1391)
Deoarece Lațcu nu a avut fii, ci doar o fiică, Anastasia, Petru al II-lea
succede la tron fiind nepotul de soră al acestuia.
A fost în bune relații cu regele Poloniei, Vladislav al II-lea Iagello. În
1387, în ziua de Înălțarea Sfintei Cruci printr-un act omagial făcut la
Liov, Petru a recunoscut suzeranitatea acestuia. La ceremonie a fost
prezent și mitropolitul Kiprian al Kievului.
Petru al II-lea l-a îndemnat și pe Mircea cel Bătrân să încheie o alianță
cu Vladislav Iagello, care s-a și încheiat, după negocieri desfășurate între
decembrie 1389 și martie 1390 la Radom, Lublin și Suceava, la nivel de
egalitate, printr-o alianță militară îndreptată împotriva regelui Ungariei,
Sigismund de Luxemburg.
Petru a bătut primele monede moldovenești, groși și jumătăți de groși de
argint, care pe o parte aveau un scut cu flori de crin și bare transversale,
iar pe cealaltă, capul de bour, iar spre împlinirea organizării statale a
creat Mitropolia Moldovei, punând, totodată, bazele relațiilor politice cu
Constantinopolul. Petru al II-lea a extins teritorial Moldova mult spre
sud. Lui i se atribuie construirea Cetății Sucevei, unde va stabili scaunul
domnesc al Moldovei. A construit mănăstirea Bistriței,[necesită citare]
Cetatea și Mănăstirea Neamțului, biserica Mitropoliei din Suceava și a
sprijinit construirea mănăstirii dominicanilor de la Siret, ctitorită de
mama sa.
 Roman I
(1391-1394)

Ca domn, Roman I a recunoscut suzeranitatea regelui Poloniei,

precum a recunoscut-o mai întâi fratele său Petru al II-lea
(1387). În 1393, îl ajută pe cneazul Podoliei Teodor Koriatovici
împotriva ducelui Witold al Lituaniei, în lupta lor pentru cetatea
Camenița și teritoriul înconjurător. Fiind învinși (la Bratzlaw)
Teodor Koriatovici se refugiază în Ungaria, iar Roman I pierde
curând domnia și este inlocuit de fiul său Ștefan I. Unii
cercetători afirmă că lui Roman I i se datorează începuturile
orașului din Moldova ce îi poartă numele. Este îngropat în
Mănăstirea Bogdana din Rădăuți. În 5 ianuarie 1393 Roman I se
folosește titulatura "Noi Roman voievod al Moldovei și
moștenitor (domnitor) al întregii Țării Românești de la munte
până la malul mării". El nefiind niciodată domnitor al Valahiei
(Mari) sau Muntenia aici face referire prima dată la Moldova ca
fiind micul teritoriu unde s-a creat entitatea teritorială
moldovenească, apoi se referă la întreaga Țară Românească a
Moldovei din estul Carpaților până la Marea Neagră.
 Ștefan I
(1394-1399)

Prima mențiune documentară a domniei lui Ștefan I este

datată la 6 ianuarie 1394 într-un act redactat la Suceava prin
care noul domn anunță că am ocupat și ne-am așezat în
voievodatul Țării Moldovei. A ajuns pe tron cu ajutorul lui
Vladislav al II-lea Iagello, care-l preferă în defavoarea vărului
său Roman, fiul lui Petru al II-lea. Astfel îi devine vasal regelui
polon și îi promite ajutor împotriva oricărui dușman.Regele
Ungariei, Sigismund de Luxemburg care avea pretenții de
suzeranitate asupra Moldovei și care se afla în relații adverse
cu Polonia organizează o expediție împotriva lui Ștefan I,
trecând munții și asediază cetatea Neamțului, dar fără a o
putea cuceri. În timpul retragerii, oastea ungurească a fost
atacată și zdrobită de către Ștefan cu toată puterea poporului
său[8], în februarie 1395, la Hindău, astăzi satul Ghindăoani,
județul Neamț . A sprijinit cu trupe, ca aliat al polonezilor,
bătălia dezastruoasă de lângă Vorskla (12 august 1399)
împotriva tătarilor, unde oastea creștină a fost învinsă. Ștefan
I nu a participat personal la această bătălie deoarece
niciodată domnii Moldovei nu au condus personal unitățile
trimise în ajutorul suzeranului lor, și cu atât mai puțin s-ar fi
pus în fruntea celor trimise unui simplu aliat, și încă la
depărtare atât de mare de țară.

Iuga Ologul
(1399-1400)

Iuga Ologul a fost al doilea fiu al domnului Moldovei

Roman Mușat și al Anastasiei Mușat. Conform anumitor
surse istorice, Iuga ar fi domnit pentru câteva luni.
Conform altor surse, Iuga ar fi domnit timp de doi ani.
Majoritatea surselor consideră că Iuga Ologul a preluat
conducerea Moldovei încă dinainte de decesul fratelui
său, Ștefan I (despre care se știe, din actul domnesc emis
de Iuga Vodă la 28 noiembrie 1399, că nu mai trăia la data
respectivă), acesta renunțând probabil la domnie din
motive de sănătate. Se presupune că Ștefan I l-a numit
succesor pe Iuga Ologul întrucât copiii săi, Bogdan și
Ștefan (amintiți numai în pomelnicul mănăstirii „Sfântul
Nicolae”, de la Probota Veche, ctitoria părintelui lor), erau
prea tineri pentru a-l urma la tron iar boierii aveau o
influență mare în politica țării și ar fi putut să-și impună
propriul lor candidat. uga Ologul a fost contestat, încă de
la început, de fratele său vitreg, Alexandru, care la
moartea tatălui lor s-a refugiat, potrivit unor surse,
împreună cu Bogdan (celălalt frate al lui) la Curtea de
Argeș (punându-se sub protecția lui Mircea cel Bătrân,
domnul Țării Românești)

Alexandru cel Bun

(1400-1432)

La 23 aprilie 1400 a devenit domnul Principatului Moldova ca

succesorul la tron al lui Iuga (1399–1400), care fusese îndepărtat
de către voievodul Țării Românești, Mircea cel Bătrân. La
început, Alexandru cel Bun a domnit împreună cu fratele său
Bogdan, până în 1407, când a devenit singurul conducător..
Lunga sa domnie - de 32 de ani - a corespuns, în general, unei
perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a domnului
moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria și Polonia.
Astfel, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav II Iagello - a
încheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 și
1415 făgăduindu-i acestuia sfat și ajutor împotriva oricărui
dușman - Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în fața
oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care
lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunării, mai
precis de cetățile Chilia și Cetatea Albă. Acordul dintre Polonia și
Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta un mare
pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărțire a unui
teritoriu românesc în sfere de influență. Acordul nu a fost aplicat,
datorită faptului că Alexandru și-a onorat întotdeauna obligațiile
rezultate din acceptarea suzeranității regelui polon și datorită
contradicțiilor polono-maghiare.
În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, i-a acordat acestuia
sprijin militar în două bătălii purtate împotriva Ordinului Cavalerilor
Teutoni: la Grünwald, în 1410, unde Ordinul teuton a suferit o
mare înfrângere, și la Marienburg, în același an. De asemenea, în
timpul său, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova și
Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia și Cetatea Albă, dar
Alexandru a reușit să le apere.

Iliaș I 
(1432-1433)

Iliaș I a fost fiul domnului Moldovei, Alexandru cel Bun și al celei

de-a doua soții, Doamna Ana (Neacșa). Este asociat la domnie
încă de când trăia tatăl său și desemnat chiar de acesta ca
succesor, depunând jurământ de credință față de regele Vladislav
al II-lea al Poloniei (1433). Totuși fratele său, Ștefan al II-lea se
ridică împotriva lui cu mai mulți partizani moldoveni, cu ajutor de
la Vlad Dracul, Alexandru Aldea al Munteniei și de la turci, și-l
detronează. Cu tot ajutorul pe care îl capătă de la cumnatul său
Vladislav Jagello, Iliaș I este bătut de fratele său Ștefan și fugărit.
Noul domnitor moldovean grăbindu-se să recunoască
suzeranitatea Poloniei, regele Vladislav nu mai are nici un interes
față de Iliaș I, ba îl și închide spre a avea un perpetuu mijloc de
constrângere pentru Ștefan. Odată cu venirea pe tronul Poloniei a
lui Vladislav al III-lea în 1434, soarta lui Iliaș I se schimbă. Deși
noul rege urmează tactica defunctului său predecesor, partizanii
leși ai lui Iliaș I îl scapă din închisoare și acesta trece în Moldova,
iar Vladislav al III-lea se vede silit să îl ajute într-o oarecare
măsură. Lupta nehotărâtoare de la Podraga, în 4 august 1435, în
locul numit "Câmpia războiului", și intervenția lui Vladislav al III-
lea, îi împacă pe cei doi frați, care de acum înainte domnesc
împreună, având întâietate Iliaș I, Ștefan în schimb luând
veniturile sud-estului țării. De data aceasta, pentru a-și întări
poziția, Iliaș I se obligă să dea tribut anual Poloniei, și restituie
porțiunea de țară amanetată de aceasta Moldovei pentru datorii.

Ștefan al II-lea
(1434-1435)

Ștefan a fost fiul domnului Moldovei Alexandru cel

Bun cu o soție nelegitimă, Stanca (Stana). Îl alungă
pe fratele său Iliaș I de pe tron, cu ajutorul
voievodului din Muntenia, Alexandru Aldea. În
schimbul Pocuției este recunoscut și de polonezi.
După câteva lupte Iliaș I revine, cei doi se împacă și
împart domnia, Ștefan al II-lea rămânând cu partea
de sud-est a Moldovei (și-a avut se pare reședința la
Vaslui). În 1443, Iliaș I încalcă înțelegerea, iar
Ștefan II îl prinde și îi scoate ochii. Orb, Iliaș I se
refugiază în Polonia, în timp ce Ștefan al II-lea
rămâne domn, luându-și asociat pe un frate
nelegitim, Petru III. Este ucis de fiul lui Iliaș I, Roman
al II-lea, în 1447.

Mormântul său se află în gropnița bisericii de la

Mănăstirea Neamț, jud. Neamț.I
mpreună cu Iliaș I (Ilie) din august 1435 până în mai
1443, și singur din mai 1443 până în mai 1444, iar în
asociere cu fratele său Petru al III-lea, din mai 1444
- 1445, și iar singur, până în iulie 1447.

Roman al II-lea
(1447-1448)
Roman al II-lea al Moldovei (n. 1426[1] – d. 2
iulie 1448,[2] Cracovia, Regatul Poloniei) a fost
domn al Moldovei între 13 iulie 1447 și 1448.
Domnia sa scurtă a făcut parte din lunga serie
de războaie civile care au pângărit Principatul
Moldovei ca urmare a morți bunicului său,
Alexandru cel Bun. Roman va fi ucis la un an
după venirea sa pe tron de către propriul său
unchi, Petru al III-lea, care mai incercase în
trecut să capete tronul prin forță, fără să
reușească.
Roman a fost fiul lui Iliaș al Moldovei și al Mariei
(Maria Holszańska). Ocupă tronul Moldovei la
13 iulie 1447 ajutat de poloni. Îl ucide pe
unchiul său Ștefan al II-lea uzurpatorul și
domnește până în februarie 1448 împreună cu
un alt unchi Petru al III-lea. Dar acesta din urmă
îl detronează. Roman al II-lea se refugiază la
Cracovia și moare la vârsta de 22 de ani

Petru al III-lea
(1445,1447, 1448)
Petru al III-lea (n. 1422[1] – d. 1452), fiu legitim al lui Alexandru
cel Bun din a patra sa căsătorie cu doamna Marena, a fost domn
al Moldovei de trei ori:

1) prima domnie: martie 1443 - aprilie 1445, în asociere cu fratele

său Ștefan al II-lea, se încheie cu tentativa sa nereușită de a-l
înlătura pe Ștefan cu ajutor din Transilvania.

2) a doua domnie: august - decembrie 1447 - când urmare a

înțelegerii cu pan Didrih Buczacki din 15 iulie 1446, acesta din
urmă îi acordă ajutor armat cu care Petru se impune asociat la
domnia nepotului său Roman al II-lea, fiul fratelui său Iliaș I. Doar
câteva luni mai târziu Roman însă va încerca să îl asasineze pe
Petru care i-a dejucat planurile și a fugit în Transilvania. Acolo va
fi primit de Ioan de Hunedoara și va accepta protecția acestuia ca
și căsătoria formală cu o soră mai vârstnică a acestuia. Nu se
cunoaște numele doamnei, dar cronicarul polonez Jan Dlugosz
menționează că avea 50 de ani, în vreme ce Petru la acea data
nu împlinise încă 26 de ani.

3) ultima domnie: singur februarie-aprilie 1448 - octombrie 1448.

Petru a murit la doar 26 de ani din cauze și împrejurări
necunoscute și a fost înmormântat probabil la mănăstirea Sfântul
Nicolae din Poiana Siretului (Pobrata veche).
Pe timpul domniei lui Petru al III-lea, Ioan de
Hunedoara (reprezentand Regatul Ungariei) a ocupat Chilia, ca
punct strategic al frontului antiotoman și care asigura și accesul
Ungariei la Dunărea maritimă si Marea Neagră. De asemenea
Petru al III-lea a trimis un contigent de 3000 călăreți in sprijinul
campaniei anti-otomane întreprinse de Iancu în Serbia în toamna
lui 1448 soldată cu înfrângerea de la Kosovopolje in fața
sultanului Murad al II-lea. Alături de moldoveni, bănățeni,
maghiari, secui și transilvăneni la acea luptă a participat și un
contingent muntean de 4-8000 de luptători condus de voievodul
Vladislav al II-lea (1447-1456)

Guvernarea lui Ciubăr Vodă

(1448)
Ciubăr Vodă (în maghiară Csupor de Monoszló) a fost un
nobil ungur, membru al familiei Monoszló, de origine
croată. Ciubăr a fost un comandant al trupelor lui Iancu de
Hunedoara[1][2] trimise în sprijinul uzurpatorului duumvir
Petru al III-lea pentru a-l înlocui pe nepotul său, Roman al
II-lea. Petru îl va ucide pe Roman și va deveni pentru
scurtă vreme domnitor al Moldovei. Ciubăr Vodă a
guvernat Moldova pentru aproximativ două luni, după
moartea neașteptată a lui Petru la nici un an după
căpătarea puterii, înainte de 10 octombrie și până la
sfârșitul lui decembrie 1448 (posibil sfârșitul lui ianuarie
1449, întrucât în februarie 1449 Alexăndrel a urcat pe
tronul Moldovei, domnind pentru prima oară).[3]

După ce acesta va ceda tronul în favoarea lui Alexăndrel,

va părăsi Moldova și se va pierde în analele istoriei.
Scurta sa domniei reprezintă un repaus al haosului cauzat
de războiul civil din Moldova de la acea perioadă.

Ciubăr a fost primul domnitor al principatelor române care

să nu fi fost de origini românești (fiind croat) și primul
impus cu forța de către coroana maghiară în Moldova.
 Alexăndrel
(1448-1449,1452-1454,1445)

Prima domnie (februarie - 12 octombrie 1449)

Fratele lui Alexăndrel, Roman, fusese înlăturat de la
tron de către Petru al III-lea care, căsătorit cu o soră a
lui Iancu de Hunedoara, a primit sprijin de la acesta.[5]
După moartea lui Petru înainte de 10 octombrie 1448,
Ciubăr Vodă domnește aproximativ două luni, până la
sfârșitul lui decembrie 1448, Alexăndrel urmând, apoi,
la domnie
A doua domnie (24 februarie 1452 – 22 august
1454)
Între primele luni ale anului 1450 polonezii și oamenii
lui Alexăndrel au desfășurat o campanie militară de
recucerire a Moldovei care, însă, dă greș.
Voievodul Bogdan semnează, la 11 februarie, o alianță
cu Iancu de Hunedoara, recunoscându-l pe acesta ca
unic protector al său. Acest act forțează Polonia să
acționeze pentru a-și restabili sfera de influență în
Moldova.
A treia domnie (februarie – 25 martie 1455) și moartea
Ultima domnie a lui Alexăndrel a fost foarte scurtă,
aceasta durând doar câteva zile, terminându-se cu
înfrângerea sa de către Petru Aron la Moghilău pe data
de 25 martie. Fostul domnitor se retrage apoi la
Cetatea Albă, unde, la 3 luni după exilare, pe 25 mai,
moare, otrăvit. se crede că este înmormântat acolo.

Bogdan al II-lea
(1449-1451)

După unii istorici este fiul din flori al lui Alexandru cel
Bun, mama sa fiind necunoscută. După alții, este
fratele lui Alexandru cel Bun. Bogdan al II-lea este
tatăl lui Ștefan cel Mare. A fost în relații foarte bune
cu Iancu de Hunedoara, care l-a susținut la luarea
tronului. A fost căsătorit cu Doamna Oltea, care s-a
călugărit sub numele de Maria și care a murit la 4
noiembrie 1465, fiind înmormântată la Mănăstirea
Probota din județul Suceava.
Bogdan al II-lea a ocupat tronul Moldovei prin
alungarea lui Alexandru al II-lea. În urma intrigilor lui
Petru Aron, Bogdan al II-lea este ucis la Reuseni.
Aici, între anii 1503-1504, fiul său, Ștefan cel Mare,
a ridicat o biserică.

Petru Aron
(1441-1442,1454-1455,1455-1457)

Ca pretendent la domnie, Petru Aron a dus mai întâi lupte

cu Bogdan al II-lea, pe care îl ucide la Reuseni în
octombrie 1451, iar mai apoi cu Alexăndrel, pe care îl
învinge la Movile, în martie 1455, și îl silește să se retragă
la Cetatea Albă, unde își pierde viața. În octombrie 1455,
Petru Aron trimite regelui Poloniei obișnuitul omagiu de
fidelitate, pe care îl înnoiește în iunie 1456, când
reconfirmă privilegiul comercial dat în 1408 de tatăl său,
Alexandru cel Bun, pentru negustorii polonezi. În urma
presiunilor făcute de sultanul Mahomed al II-lea, Petru
Aron a convocat divanul țării, care a acceptat să plătească
tribut otomanilor. În 1456, Petru Aron se învoiește să
plătească turcilor un tribut de 2000 de galbeni, pentru a
înlătura pericolul ce îl amenința din această parte. A fost
răsturnat de la putere de Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan
al II-lea, care l-a învins în două lupte în aprilie 1457. Petru
Aron s-a refugiat în Polonia, apoi în secuime, de unde
provoacă ostilitățile dintre Ștefan cel Mare și Matei Corvin.
După lupta de la Baia din 1467, când Ștefan cel Mare îl
învinge pe Matia Corvin, Petru Aron este prins de Ștefan
cel Mare și ucis (probabil în 1469).

Ștefan cel Mare

(1457-1504)

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a

istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat,
diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să
treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de
intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior
sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie.
În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale
statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă,
prosperitate economică și liniște socială Pe plan intern și-a bazat
regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni
proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe
baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii
apropiate cu acesta. e plan extern a reușit să ducă o politică
realistă având două mari linii directoare: impunerea sau
susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara
Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să
nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman,
Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție
hegemonică față de Moldova. În plan militar a urmărit două direcții
majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de fortificații
permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau
dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la
Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei,
Lăpușna și Hotin. Pe parcursul domniei a dus peste 40 de
războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai
semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în
1476 , victoria de la Lipnic împotriva tătarilor,.

Bogdan al III-lea
(1504-1517)

Bogdan a fost fiul lui Ștefan cel Mare și al doamnei Maria

Voichița, fiica domnitorului Țării Românești, Radu cel
Frumos, nepoata lui Vlad Dracul și strănepoata lui Mircea
cel Bătrân. S-a căsătorit de trei ori, mai întâi cu Anastasia
(d. 1512), apoi cu Stana (d. 1518) și în cele din urmă cu
Ruxandra, fiica principelui Țării Românești Mihnea cel
Rău. A avut copii doar din relații ilegitime. Trei dintre fiii săi
au fost, de asemenea, principi ai Moldovei: Ștefăniță Vodă
(a domnit din 1517 până în 1527), Alexandru Cornea (a
domnit din 1540 până în 1541) și Alexandru Lăpușneanu.
În momentul în care a luat domnia, a și avut motive de
luptă cu polonezii: cerând mâna Elisabetei, sora regelui
Poloniei, căruia îi dăruise și două cetăți, și fiind refuzat de
două ori, Bogdan pustiește Polonia.
Câțiva ani mai înainte, în 1507, Bogdan s-a aflat pe
punctul de a intra în conflict cu domnul Țării Românești,
Radu cel Mare, cei doi împăcându-se în urma intervenției
mitropolitului Țării Românești, Maxim, rudă cu cei doi, ce a
invocat tocmai argumentul rudeniei și al folosirii unei limbi
comune.

Ștefan al IV-lea
(1517-1527 )

Fiind minor la urcarea pe tron țara era condusă inițial de

Divan, în fruntea căruia se afla hatmanul Luca Arbore. [2]

La 1518, Ștefăniță încheie un tratat cu polonezii. În același

an, tătarii intră în Moldova, dar sunt înfrânți de vornicul
Țării de Jos Petrea Cărăbățul la 8. August 1518, care
primește ajutor și de la polonezi. Lupta a avut loc la
Ciuhru, lângă târgul Șerbanca la Prut.[3]

În 1522 Ștefăniță preia frâiele domniei iar în 1523 îi ucide

pe hatman și pe cei doi fii ai săi, acuzându-i de trădare.[4]
Boierii se răscoală împotriva lui Ștefăniță, însă răscoala a
fost înnăbușită și mulți boieri au fost uciși.

În același an Ștefăniță atacă și înfrânge o armata

turcească care se întorcea dintr-o expediție de jaf în
Polonia și ia o prada bogată.[5]

Moare la Hotin pe 14 ianuarie 1527 și este înmormântat la

Mănăstirea Putna, o sursă sugerând că a fost otrăvit de
doamna Stanca.
Viața lui Ștefăniță a fost sursa de inspirație pentru piesa
Viforul, scrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea. Și
George Coșbuc se ocupă critic în poemul său Ștefăniță-
Vodă din volumul Fire de tort, editat în 1896, cu el.

Petru Rareș
(1527-1538,1541-1546)

Prima domnie
Petru Rareș a ajuns pe tronul Moldovei cu ajutorul micii boierimi,
al târgoveților și al răzeșilor (țăranii liberi), dar și prin voința
predecesorului său Ștefăniță Vodă, care, așa cum scria cronicarul
Grigore Ureche: „aflându-se bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că
dacă va săvârși el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru
Măjariul, ce l-au poreclit Rareș”. Pe plan intern, la începutul
domniei Petru Rareș a avut o atitudine conciliantă față de boierii
pribegi din motive politice, permițând revenirea unora dintre
aceștia în țară. Pe plan extern, în primii ani a întreținut relații bune
atât cu Regatul Poloniei, cu care a încheiat în 1527 un tratat de
alianță ce prevedea sprijin reciproc în cazul unui atac turcesc,
precum și o convenție comercială, cât și cu Regatul Ungariei,
A doua domnie
După experiența pierderii domniei, Petru nu mai avea încrederea
de a purta războaie, mai ales că nu mai avea nici legăturile de
altădată cu Muntenia, căci ginerele său Vlad al VII-lea Vintilă
fusese ucis.

În 1541, din ordinul sultanului, l-a prins la Făgăraș pe voievodul

Ștefan Mailat și l-a trimis la Constantinopol. În 1542 a încercat
fără succes să ocupe Bistrița. Un eșec a fost și implicarea sa
entuziastica în planul de cruciadă al principilor creștini împotriva
turcilor

Ștefan Lăcustă
(1538-1540)
Fiind nepot al lui Ștefan cel Mare și fiu al lui Alexandru,
Lăcustă a fost primul domn moldovean care nu a mai fost
ales de populația autohtonă, ci a fost ales direct de sultanul
turc.

Acesta nu este același cu fiul cel mare, Alexandru (căsătorit

cu Margareta Drágffy, fiica Voievodului Transilvaniei
Bartolomeu Dragfi de Beltiug ) ci un alt fiu Alexandru (zis
Sandrin) căsătorit cu o Maria Paleologu în Istanbul în 1489.
Este primul domn moldovean numit de turci și nu ales de țară,
contrar tratatului din 1511, și rodul politicii lui Petru Rareș. A
fost pus domn de către sultanul Soliman, care l-a alungat
personal pe Petru Rareș, cu ocazia expediției din Moldova din
1538, când țara a pierdut regiunea Bugeac. Din această
perioadă datează și cedarea către turci a cetății Benderului
(Tighina) pe Nistru. Cu toate relațiile bune pe care le încheie
cu polonezii în februarie 1539, Lăcustă nu se putea liniști de
teama lui Petru Rareș aflat la Ciceu. A vrut să pună mâna pe
el prin trădare, apoi, când Zapolya, voievod de Transilvania, îl
face pe Rareș să capituleze, Lăcustă se grăbește să-l ceară
și face asta prin turci, care erau protectorii lui Zapolya. Nu a
izbutit și Rareș are chiar voie să meargă la Constantinopol să
se dezvinovățească. Nici pe plan intern Ștefan Lăcustă nu a
fost mai norocos, pentru că țara, deja jefuită de otomani și
tătari in 1538 a fost sărăcită și mai mult de invaziile de lăcuste
ce au bântuit holdele în vremea domniei acestui voievod. Din
pricina acesteia i s-a tras porecla domnitorului, de lăcustă.
ronicile spun că domnitorul devenise un om aspru, decapitând
boieri la ospețe din cauza punerii la cale a diferite uneltiri
împotriva domnitorului pe care acesta le auzise. Unii dregători
au luat calea pribegiei în Transilvania.

Alexandru Cornea
(1540-1541)
Fiul lui Bogdan al III-lea, Alexandru Cornea a fost înălțat în
rangurile boierești ajungând hatman în prima domnie a lui
Petru Rareș.
După uciderea lui Ștefan Lăcustă, în decembrie 1540,
boierii l-au ales domn. Apoi boierii au impus domnului să
reîntregească țara cu sabia în mână. Fără să mai aștepte
mult Alexandru Cornea atacă Cetatea Albă, Chilia și
Tighina, plănuind chiar să asedieze cetatea Oceakov.
Faptele lui de vitejie au umplut lumea. Solul polon, nobilul
Teczynski ce sosise la Suceava îi transmitea domnitorului
bucuria regelui de a avea un vecin atât de viteaz. Pe lângă
vitejie, domnitorul avea și înțelepciune, trimițând soli la
Ferdinand Habsburgul și la Carol Quintul. Domnitorul era
în stare să închine țara în schimbul a 100.000 de
pedestrași și 40.000 de călăreți. Domnitorul avea de gând
să îi azvârle pe turci din Europa. Tratativele s-au soldat cu
un eșec din motive necunoscute. Probabil Ferdinand nu a
înțeles solia, ori s-a temut de Soliman Magnificul. În
schimb, otomanii s-au îngrijorat de cutezanța lui Cornea și
ca să regleze conturile cu domnitorul moldovean au dat
domnia lui Petru Rareș, precum și oaste ca să cucerească
tronul. Confruntarea a avut loc la Galați unde, părăsit de
boieri, Alexandru Cornea a fost înfrânt de unchiul său. Pe
23 februarie 1541, Alexandru Cornea a fost decapitat iar la
11 martie au căzut și capetele boierilor trădători.

Iliaș Rareș
(1546-1551)

În timpul domniei lui, Moldova are liniște din partea

polonezilor în urma reînnoirii tratatului de alianță cu
Sigismund I al Poloniei. Întreprinde o expediție în
Transilvania, din ordin turcesc, împreună cu Mircea Ciobanul
al Munteniei, care era cumnatul său, împotriva germanilor și a
episcopului Martinuzzi, însă expediția este mai mult simulată
și fără a avea un rezultat. Restul domniei este un lung lanț de
petreceri și desfătări cu tinerii săi sfetnici turci. A fost bănuit
de relații bisexuale. Cel care a lansat această ipoteză a fost
istoricul Dan Horia Matei, folosindu-se de cronica lui Grigore
Ureche. În cele din urmă, abdică în favoarea fratelui său
Ștefan al VI-lea Rareș, se duce la Constantinopol și se
convertește la islam, luându-și numele de Mehmet, devenind
pașă de Silistra în 1551. Fiind exilat la Bursa, moare, probabil
otrăvit, la Alep, Siria, în 1562.Chipul lui Iliaș Rareș a fost
zugrăvit în tabloul votiv al bisericii Mănăstirii Probota, ctitorită
în 1530 de tatăl său. După trecerea sa la islam, fața lui Iliaș
din tabloul votiv de la Probota a fost înnegrită. Și numele său
din pisania bisericii de la Arhiepiscopia Romanului și Bacăului
(Roman) a fost șters după trecerea sa la islam.

Ștefan Rareș
(1551-1552)

Aliat cu turcii, a trecut pasul Oituzului în

Transilvania, devastând secuimea si Sibiul, însă pe
drumul de întoarcere a fost bătut de generalul
Giovanni Battista Castaldo și Ștefan Báthory, care i-
au luat prada. Ca printr-o minune a izbutit să-și
salveze viața. Întors la scaun, s-a înconjurat de
dregători turci și a dus o viață turcească,
dușmănindu-se cu polonezii.
A fost ucis de un grup de boieri conspiratori la
ordinele generalului Castaldo, în timpul unei vânători
la podul de la Țuțora, pe prundul Prutului în noaptea
de 1 septembrie 1552,[5] și a fost înmormântat, în
grabă, în partea stângă a gropniței din biserica
Mănăstirii Probota, alături de tatăl său, Petru Rareș,
ctitor al lăcașului în anul 1530, și mama sa.

Ioan Joldea
(1552)
Joldea, un boier moldovean cu rang de comis,
a fost ales domn în tabăra de la Țuțora de către
boierii Sturza și Moghilă, după uciderea lui
Ștefan al VI-lea Rareș pe 8 septembrie 1552.
Acest fapt a stârnit ostilități la Cracovia. Regele
Sigismund al II-lea August avea de gând să-l
înscăuneze la Suceava pe Alexandru
Lăpușneanu, feciorul lui Bogdan III cel Orb.
Joldea o alesese soție pe Ruxandra, fata lui
Petru Rareș, pentru a fi îndreptățit să ocupe
tronul țării.

Joldea se îndrepta spre Suceava pentru a fi uns

domn, dar greșeala lui a fost popasul de la
Șipote. Lăpușneanu, cu sprijin de la nobilul
Seniawiski și de la vornicul Moțoc, l-au prins
prin vicleșug pe Joldea și pe boierii credincioși
lui. Joldea a fost crestat la nas ca să nu mai
aibă dreptul la domnie și a fost călugarit.

Alexandru Lăpușneanu
(1552-1561, 1564-1568)

Prima domnie : Alexandru Lăpușneanu a fost fiul nelegitim al lui

Bogdan al III-lea cu Anastasia doamna și se numea înainte de
domnie Petrea stolnicul.A fost ridicat la domnie prin puterea
poloneză, detronându-l pe domnitorul Ioan Joldea (1552). În clipa
în care era cel mai sigur pe domnia sa, este detronat de un
venetic crescut la curtea sa, Iacob Eraclide, poreclit și Despotul.
Acesta, prin înșelăciuni și intrigi, își adună o oaste de mercenari
și-l învinge pe Lăpușneanul la satul Verbia, pe râul Jijia, la 18
noiembrie 1561.[4] Lupta a ținut două zile: 17-18 noiembrie 1561.
Lăpușneanu fiind înfrânt, se retrage spre Huși; de aici, învins a
doua oară, fuge la Chilia, unde îl precedase Doamna Ruxandra,
care adusese cu ea și vistieria. Mai departe, s-a dus la Istanbul.
[5] Lăpușneanu este exilat în insula Rhodos (martie 1562).
A doua domnie : După ce Despot Vodă este ucis în 1563 de
Ștefan Tomșa, care domnește pentru scurt timp, Lăpușneanu
reușește să redobândească tronul Moldovei. . El promite la
început tuturor boierilor dușmani lui iertare, însă imediat ce și-a
consolidat domnia, a făcut un prânz mare la care a invitat pe cei
mai de seamă boieri și, în timp ce aceștia petreceau, mercenari
străini au năvălit asupra lor și i-au măcelărit

Despot Vodă
(1561-1563)

Ajuns pe tron, Despot ia numele de "Ioan-vodă" și își asigură

grația sultanului prin urcarea tributului la 50 000 de scuzi, precum
și protecția ambasadorului Franței. În curând însă, i se
îngreunează situația, contribuind la asta și Laski și nemulțumirea
țării. Învrăjbit cu Laski, acesta, împreună cu Ioan Sigismund,
principele Transilvaniei, pe care de asemenea Despot îl
supărase, prin pretenția de a i se restitui cetățile Ciceul și Cetatea
de Baltă, foste posesiuni ale domnilor Moldovei, îl acuză pe
Despot la sultan că ar urma vechea lui înțelegere cu
Ferdinand.Incercările lui, de altfel foarte lăudabile, de a reforma
moravurile decăzute ale țării, marginalizarea boierilor prin
aducerea de consilieri occidentali, și împovărarea poporului cu
noi impozite, i-au grăbit căderea.
În fruntea nemulțumirilor se pune hatmanul Ștefan Tomșa.
Amenințat din toate părțile se refugiază în Suceava, care, după
un asediu de trei luni, este silită să deschidă porțile lui Tomșa.
Despot moare lovit de buzduganul lui Tomșa la 5 noiembrie 1563,
după care trupul său a fost decapitat, iar capul său împăiat a fost
trimis la Constantinopol.

Istoria lui Despot a fost dramatizată de Vasile Alecsandri în

drama sa "Despot-Vodă".

Ștefan Tomșa
(1563-1564)
Boier cu funcția de hatman, Tomșa, a fost ales ca
domn de boierii răsculați împotriva aventurierului
Despot Vodă. Refugiat în Cetatea Sucevei, Despot a
rezistat la un asediu de trei luni, după care a fost
abandonat de mercenarii săi. Cronicarul Grigore
Ureche nota: ... îmbrăcatu domnéște au ieșit afară din
cetate, mai sus de Suceava, la Aréni, unde era țara
adunată și să închină Tomșii. Această atitudine teatrală
nu l-a impresionat pe Ștefan Tomșa, care, după ce l-a
mustrat pentru fărădelegile săvârșite, l-a lovit cu
buzduganul, ucigându-l. Nu cu mult timp înainte îl
prinsese și-l trimise la Constantinopol și pe hatmanul
cazacilor Dimitrie Visnieviețchi, care trăgându-se dintr-
o soră a lui Petru Rareș, intrase în Moldova tot pentru
tron.În vremea domniei, Tomșa și-a luat numele de
Ștefan. Turcii nu au vrut să-l recunoască însă și l-au
numit pe Alexandru Lăpușneanu ca domn pentru a
doua oară. Tomșa neputând să se mențină pe tron, a
fugit în Polonia, unde regele Sigismund II pentru a-i
mulțumi pe turci, a pus să i se taie capul în mai 1564 la
Liov, sub pretextul că Tomșa a făcut niște prădăciuni în
Polonia, la începutul domniei lui. Este înmormântat în
biserica ortodoxă din Liov .
În scurta sa domnie, Ștefan Tomșa a bătut monedă,
dinari de tipul și cu reprezentările dinarilor maghiari
contemporani, în sistemul instaurat în prima domnie a
lui Alexandru Lăpușneanu

Bogdan Lăpușneanu
(1569-1572)

Urmeză la tron după uciderea tatălui său, Alexandru

Lăpușneanu, fiind în vârstă de numai 15 ani. Tutore
i-a fost mama sa, Ruxandra Lăpușneanu.
Bogdan a fost partizan politic și aderent personal al
polonezilor, față de care încheie tratate de
supunere, și se și înrudește cu aceștia. Purtarea lui
îi nemulțumește pe boierii țării, în frunte cu Ieremia
Golia Cernăuțeanul. Aceștia se temeau mai ales de
introducerea catolicismului. În momentul prinderii și
închiderii lui Bogdan de către un nobil polonez cu
care se certase, boierii se plâng la Poartă, iar acesta
îl numește domn pe Ioan Vodă cel Viteaz în mai
1572. Încercând zadarnic să mai ia tronul cu ajutorul
polonezilor, alungat și rătăcind pe la toate curțile
europene, a murit în iulie 1574 la Moscova.

Ioan Vodă cel Viteaz

(1572-1574)

În timpul domniei sale a dus o politică de întărire a

autorității princiare, lovind în boierime, care l-a numit „Ioan
Vodă cel Cumplit”. A vrut să preia domnia încă de la
răsturnarea lui Alexandru Lăpușneanu de către Despot
Vodă. Neizbutind și nefiind ajutat nici de tătari, polonezi
sau germani, se retrage la Constantinopol. Exilat la
Rhodos în urma insistențelor reînscăunatului Alexandru
Lăpușneanu, ajunge negustor de pietre scumpe, obținând
avere și trecere la Constantinopol . Punându-se în
legătură cu boierii moldoveni, între care cu Ieremia Golia
Cernăuțeanul, nemulțumit de prea multa plecare către
polonezi a lui Bogdan Lăpușneanu, fiul lui Alexandru
Lăpușneanu, jurând credință turcilor, Ioan Vodă câștigă
tronul Moldovei. Bogdan Lăpușneanu e învins și gonit cu
tot ajutorul polonez, ba chiar înlăturat și din Polonia.
Văzându-și visul împlinit, caută să-și asigure tronul în
exterior, punându-se bine și cu turcii și cu polonezii, pe de
o parte, iar pe de alta asmuțindu-i pe unii împotriva altora
prin tot felul de iscodiri, uneltiri și minciuni. Pe plan intern,
persecută și chinuie cumplit pe boieri și clerici, de unde și
supranumele de „cel Cumplit”. În curând însă se ivesc
piedici în domnia lui.

Petru Șchiopul
(1574-1577,1577-1578,1578-1579,1582-1591)

A fost primul din familia Basarabilor domnitoare în

Muntenia care a urcat pe tronul moldovenesc al
Mușatinilor. Domnia lui a fost tulburată de o mulțime de
pretendenți: Ioan Potcoavă, apoi frații acestuia, Alexandru
Potcoavă, Petru și Constantin. Totuși, Petru nu a pierdut
domnia decât după ce Iancu Sasul a oferit turcilor daruri
mai mari decât el. Atunci a fost exilat la Alep, în 1579.
După uciderea lui Iancu Sasul, la Liov, câștigă din nou
domnia. Mai târziu însă, fiind bolnav și expus mazilirii,
Petru a abandonat tronul, a plecat în Polonia de unde a
trecut în Austria și s-a stabilit la Tirol, unde a și murit în
vara anului 1594. Petru a luat măsuri de stimulare a
agriculturii și comerțului, prin atragerea în țară a cât mai
multor negustori străini. La 27 august 1588 le este acordat
negustorilor englezi un privilegiu comercial prin care
aceștia plăteau doar 3% taxă, față de 12% cât ceilalți
negustori. Înțelegerea a fost semnată cu William
Harborne, fostul ambasador englez la Constantinopol.
Pentru a stăvili într-un fel haosul financiar, Petru a dispus
și întocmirea unui catastih privind categoriile de
contribuabili. A domnit de patru ori, un "record" ne-egalat
ulterior în istoria Principatelor Române.

Ioan Potcoavă
(1577)

Înainte de domnie a fost hatmanul cazacilor de la Praguri.

Vitejia lui l-a făcut idolul popoarelor vecine. L-a răsturnat
de pe tron pe Petru Șchiopul, care fusese chemat la
domnie de boierime, însă turcii nu l-au recunoscut ca
domn (Nicoară era pe jumătate armean și frate cu rebelul
Ioan Vodă) și i-au ridicat pe polonezi și munteni împotriva
lui. În final, turcii au trimis în Moldova o oaste având în
frunte mai mulți pași (din Silistra, Nicopol, Vidin și Bender),
precum și un detașament de oaste muntenească, care îl
înving și îl ucid pe Ioan Potcoavă la 1 ianuarie 1578,
reîntronându-l pe Petru Șchiopul.[10] Conform altor surse,
Ioan Potcoavă a fost luat prizonier de către polonezi și dus
la Liov), unde a fost decapitat la 16 iunie 1578.Ulterior,
Ioan Potcoavă (sau Ioan Pidkova, cum îi spun ucrainenii)
a devenit un erou popular, amintit în cântecele de vitejie și

.
în legendele despre cazacii de pe Nipru Înainte de
domnie a fost cunoscut printre cazacii din Ucraina ca Ivan
Serpeaha, poreclit Pidkova (Potcoavă), datorită forței sale
fizice care îi permitea să rupă sau să îndoaie o potcoavă
de fier

Alexandru Potcoavă
(1578)
Alexandru Potcoavă, însoțit de o oștire alcătuită din 2.000 de
cazaci zaporojeni, în frunte cu hatmanul Șah, a pătruns în
Moldova la 3 februarie 1578 și, învingând bulucurile otomane
comandate de Daud, beiul de Silistra, l-a alungat de la domnie pe
Petru Șchiopul (care s-a refugiat în Țara Românească) și, la 9
februarie 1578, a ocupat palatul domnesc din Iași preluând și
sceptrul voievodal.Trupele otomane conduse de Daud beiul de
Silistra, la care s-au adăugat după 26 februarie 1578, 400 de
călăreți și 600 de pușcași din Transilvania[5][6], l-au silit pe
Alexandru Vodă Potcoavă să se închidă între zidurile Curții
domnești din Iași, care la acea epocă era puternic fortificată[7].
Înainte de 22 februarie 1578, în sprijinul asediului a venit și Petru
Șchiopul, cu ajutoare din Țara Românească[8]. Astfel, Grigore
Ureche consemna: Pătru vodă, de sârgu au strânsu oastea
turcească și muntenească și ungurească, au încunjurat pe
Alixandru în curte în Iași și au bătut prejur curte, din câșlegi pănă
la miiaze păresemi.[3] După un asediu de aproape patru
săptămâni, cetatea a rămas fără praf de pușcă și alimente.În
noaptea de 12 spre 13 martie 1578, la orele 4, Alexandru Vodă
Potcoavă cu oamenii săi au ieșit din cetate, printr-o ușă mică, și
au trecut lacul înghețat îndreptându-se spre pădurea Bârnovei.
Asediatorii, însă, i-au observat, i-au urmărit, i-au înconjurat și i-au
învins la iezerul Ciorbeștilor, lângă satul Miroslava. Cei care au
reușit să scape, fugind prin pădure, au fost vânați sau aduși
legați. Printre prizonieri s-a aflat și Alexandru Potcoavă și alți 20
de boieri sau fruntași care l-au susținut.Oastea lui Daud bei a mai
rămas la Iași, încă două zile, 13 și 14 martie 1578, pentru a
aduna, după obiceiul turcesc capetele celor învinși și executați.La
25 martie 1578 se știa la Constantinopol că Alexandru Potcoavă
a fost prins], dar felul cum a murit nu este cunoscut cu certitudine.

Iancu Sasul
(1579-1582)
Era fiul lui Petru Rareș cu soția sasului Jörg Weiss
din Brașov.
Pe tot timpul domniei nu s-a remarcat decât prin
jafuri și biruri nemaipomenite, inventând și văcăritul
(din 10 vite, una era luată bir). Toate acestea se
întâmplau pentru a-și plăti datoriile și pentru a
strânge o avere cât mai mare. Brutti, venit cu Iancu,
ajunge mâna dreaptă a acestuia, ocupându-se de
afacerile bănești. Acestă poziție privilegiată a lui
Brutti, o nemulțumește pe Chiajna, care pleacă și
începe să-l sape pe Iancu, pentru a-l readuce pentru
a doua oară pe tron pe Petru Șchiopul. Intrigile
Chiajnei sunt sprijinite atât de plângerile boierilor
aflați în pribegie, cât și de relațiile dubioase ale lui
Iancu pe care le avea cu nemții. Aceste relații aveau
ca scop să-i pregătească retragerea. Poarta
hotărăște mazilirea și prinderea sa. Iancu fuge cu
100 de care cu avere, dintre care 40 numai cu bani,
prin Polonia, pentru a se duce în Transilvania la
moșiile cumpărate de curând. Este însă prins, i se ia
averea și este ucis la Liov în septembrie 1582.

Aron Vodă
(1591-1592,1592-1595)

A ajuns la domnie cumpărând tronul cu 1 milion de galbeni. Ca

să-și plătească datoriile, a scos dări noi. Cronicile spun că Aron
Vodă "prăda" țara, că agenții care strângeau dările erau însoțiți de
turci și că la urmă a dat ordin ca să se ia de la tot omul câte un
bou, iar pentru cei care nu aveau, se lua de la alții. De aceea, țara
se răscoală, iar Aron o potolește cu cruzime. În acel moment
Poarta îl mazilește (1592). Dar, datorită rugăminților creditorilor
săi, este numit din nou domn.Săturat de jafurile turcilor, îndemnat
și de papă ca să rupă relațiile cu aceștia, Aron a fost convins de
Mihai Viteazul să se alăture alianței creștine la 5 noiembrie 1594.
La această ligă sfântă, în centrul căruia se afla împăratul Rudolf
al II-lea, aderase și principele Transilvaniei, Sigismund Báthory.
În august 1594 Aron a recunoscut suzeranitatea lui Sigismund
Báthory, ceea ce a deschis drumul uniunii personale dintre
Moldova, Transilvania și Țara Românească.Pe 13 noiembrie
1594 mișcarea împotriva turcilor a început în aceeași zi și la Iași
și la București. Creditorii evrei levantini au fost chemați de cei doi
domni sub pretextul de a fi plătiți, după care au fost uciși.[2]
Această acțiune a fost continuată prin atacarea turcilor din cetățile
Tighina, Chilia și Cetatea Albă, prin incursiuni efectuate în nordul
Dobrogei și prin devastarea orașului Ismail (martie
1595).Sigismund Bathory la inlocuit la tron cu Stefan Razvan
printrun complot.

Petru Cazacul
(1592)
A ajuns domn al Moldovei în 1592, după mazilirea lui
Aron Tiranul (cunoscut și ca Aron Vodă), cu sprijinul
polonilor. Faptul acesta a stârnit nemulțumiri la Istanbul,
deoarece numai Sultanul avea dreptul de a numi domni la
nord de Dunăre. A incercat să adopte o politică anti-
otomană, trimițând solii la principele transilvan Sigismund
Bathory și în Polonia.

În toamna lui 1592, Moldova este atacată din două directii:

2000 de oșteni intră dinspre răsărit in țara conduși de
căpitanul Sibrik iar dinspre sud veneau turcii în frunte cu
Aron Tiranul și beglerbegul Greciei, Veli-aga. Domnitorul a
lăsat oșteni hatmanului Oras să îi întâmpine pe unguri la
Baia. Apoi s-a deplasat în sud pentru a-i întâmpina pe
turci. Apelase și la cazaci. Dar Sibrik a găsit o altă cale de
a intra în Moldova și 11-12 octombrie se află în cetatea de
scaun. Petru s-a tras către Iași căutând să se apere în
pădurile din apropiere. Cazacii au lovit Tighina dar
acțiunea lor a fost fără nici o utilitate căci domnitorul
fusese prins și dus la turci.

Petru Cazacul este ucis la 25 octombrie prin strangulare .

Ștefan Răzvan
(1595)

Fiul unui țigan musulman care emigrase către

Moldova din Imperiul Otoman și al unei femei
moldovence[1], a servit în mod probabil în armata
regelui Henric al IV-lea al Franței, apoi în armata
poloneză. Înainte de a accede la tron era
comandantul gărzii lui Sigismund Báthory[necesită
citare] și avea titlul de hatman.
A luptat alături de Mihai Viteazul și Sigismund
Báthory împotriva turcilor otomani. I-a succedat la
tron lui Aron Vodă, pe care l-a alungat, devenind
domn. Detronat ca urmare a invaziei poloneze în
Moldova, a fost înlocuit cu Ieremia Movilă. Bătălia
decisivă a fost dată la Areni, lângă Suceava.
Pierzând bătălia, Ștefan a fost capturat în încercarea
sa de a fugi spre Transilvania și a fost executat prin
tragere în țeapă.

Ieremia Movilă
(1595-1600,1600-1606)

Boier moldovean, frate cu mitropolitul Gheorghe

Movilă, a fost urcat pe tron de cancelarul polonez
Zamoski în locul lui Ștefan Răzvan. A fost tot timpul
protejatul polonezilor. Este recunoscut ca domn și
de turci cărora le plătea tributul. Detronat de Mihai
Viteazul, care a luat și domnia Moldovei în mai
1600, s-a menținut în Cetatea Hotinului, de unde și-
a recuperat tronul tot cu ajutorul polonezilor în
septembrie 1600, când Mihai a fost învins în
Transilvania la Mirăslău. Polonezii au intrat și în
Muntenia, l-au învins pe Mihai la Teleajen în 12
octombrie 1600, și l-au pus pe tronul Munteniei pe
Simion, fratele lui Ieremia. În timpul domniei sale a
fost ridicată Mănăstirea Sucevița, pe locul unui lăcaș
de cult mai vechi, din lemn. Ctitoria a devenit ulterior
necropola familiei Movilă.

Mihai Viteazul
(1600)

Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al

celor trei state medievale care formează România de astăzi:
Țara Românească, Transilvania și Moldova. În primăvara
anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl
reprezenta influența în Moldova a Regatului Poloniei, care
refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al
Imperiului Otoman.
Mihai îl învinge pe Ieremia Movilă la Bacău, și realizează
astfel, prima unire a țărilor române. Ieremia Movilă a fugit,
găsind refugiu, împreună cu familia sa la Hotin. La 1 iunie
1600, Mihai se afla la Iași și boierii moldoveni au fost puși să
jure în numele cârmuitorului celui nou. Lăsând pentru
stăpânirea Moldovei un Sfat de boieri, alcătuit din hatmanul
Udrea, vistierul Andronic Cantacuzino, armașul Sava[38] și
spătarul Negre, el se întoarse în Transilvania (N. Iorga, 1992,
op. cit. ref.9).
Mihai a cucerit Moldova, invocând ca motiv alianța lui Ieremia
Movilă cu turcii și tătarii. El a cerut împăratului recunoașterea
stăpânirii sale in perpetuum asupra Ardealului, Moldovei și
Țării Românești.

Constantin Movilă
(1607)

Constantin Movilă a fost fiul cel mai mare a

lui Ieremia Movilă (1555-1606) și al
Elisabetei Movilă. După detronarea lui
Mihail Movilă, fiul lui Simion Movilă,
Constantin va lua puterea de la Iași.
A fost susținut intens de mama sa la
domnie. Avea legături strânse cu Radu
Șerban al Munteniei și în Polonia, fapt
pentru care a fost înlocuit de turci cu un
aventurier, Ștefan al IX-lea Tomșa, odată
cu scoaterea lui Radu Șerban din Muntenia.
Reîntorcându-se cu armata împotriva
acestuia, a fost învins la Cornul lui Sas (3 -
13 iulie 1612), pe malurile Prutului. Luat
prizonier de tătari, care intenționau să-l
ducă hanului, s-a înecat în iulie 1612 în
timp ce îl treceau Nistrul.

Simion Movilă
(1606-1607)

În cele din urmă, când fratele său Ieremia

Movilă moare, el îi ia locul pe tronul Moldovei în
iulie 1606. Făcând daruri bogate, Simion
reușește să fie recunoscut și de sultan. Cât
timp a fost domnitor în Moldova, a avut relații
de dușmănie cu polonezii, care, încercând
zadarnic să-l detroneze prin intermediul turcilor,
reușesc să-l otrăvească în 1607. A fost
înmormântat la Mănăstirea Sucevița.

După el, Moldova ajunge teatrul luptelor civile

dintre fiii săi și ai fratelui său Ieremia.

Mihail Movilă
(1607)
Este fiul lui Simion Movilă și al Marghitei
Movilă și frate cu viitorul Domn al Țării
Românești Gavril Movilă (a domnit între
1630–1634), și cu Domn al Moldovei, Moise
Movilă (a domnit între 1616 și 1618–1620).

Ajunge pe tron după ce tatăl său Simion,

moare otrăvit. Este detronat de cumnata și
rivala mamei sale, Elisabeta Movilă, care îl
aduce la domnie pe fiul ei Constantin
Movilă.
Mihail fuge în decembrie 1607 la curtea lui
Radu Șerban, Domn al Țării Românești,
unde în scurt timp moare. Mormântul său
se află în curtea Mănăstirii Dealu.

Constantin Movilă
(1607,1607-1611)
Constantin Movilă a fost fiul cel mai mare a
lui Ieremia Movilă (1555-1606) și al
Elisabetei Movilă.
După detronarea lui Mihail Movilă, fiul lui
Simion Movilă, Constantin va lua puterea
de la Iași. A fost susținut intens de mama
sa la domnie.
Avea legături strânse cu Radu Șerban al
Munteniei și în Polonia, fapt pentru care a
fost înlocuit de turci cu un aventurier,
Ștefan al IX-lea Tomșa, odată cu scoaterea
lui Radu Șerban din Muntenia.
Reîntorcându-se cu armata împotriva
acestuia, a fost învins la Cornul lui Sas (3 -
13 iulie 1612), pe malurile Prutului. Luat
prizonier de tătari, care intenționau să-l
ducă hanului, s-a înecat în iulie 1612 în
timp ce îl treceau Nistrul.

Ștefan Tomșa al II-lea

(1611-1615,1621-1623)

Ajunse domn în Moldova în plin război deoarece țara era teren de

bătaie dintre poloni și turci. Boierii filopoloni și anume logofătul
Stroici, Nicoară Prăjescu, Dumitru Buhuș, Pătrașcu Ciogolea erau
împotriva lui, știind că noul domn lua locul lui Mihail Movilă în
lupta dintre poloni și otomani. Partida filopolonă și antiotomană
din Moldova, în frunte cu paharnicul Busuioc[1] și vornicul Nistor
Ureche, s-au refugiat în Polonia pentru a cere sprijin militar

.
împotriva noului domn În politica externă Ștefan Vodă, împreună
cu Radu Mihnea, au întreprins o expediție militară în Transilvania,
sprijinindu-l pe Gabriel Bethlen să ajungă principe. În vara lui
1613 boierii filopoloni se răscoală din nou împotriva lui Tomșa,
dar urzelile au ajuns la urechea domnitorului ce ia măsuri și
decapitează 75 de dregători la un ospăț. Domnitorul a salvat
Transilvania de pârjol tătăresc, convingându-l pe Cantemir-bey să
își trimită hoardele în Polonia pe care hanul tătar a devastat-o. În
noiembrie 1615 polonii au intrat în Moldova, iar oastea lui Tomșa
a fost înfrântă pe dealul Tătaranilor. Domnitorul fuge din țară, iar
Alexandru Movilă ajunge domnitor.Tomșa redevine domn al
Moldovei șase ani mai târziu. În cei doi ani de domnie, a căutat să
ajungă la o înțelegere cu boierii, ba chiar și cu polonii. Se
apucase înainte să ctitorească Mănăstirea Solca pe care n-a mai
apucat să o termine. A fost mazilit și a murit printre străini pe
malurile Bosforului.

Alexandru Movilă
(1615-1616)
Alexandru Movilă a fost ridicat pe tron, la 22 noiembrie
1615, cu ajutor polonez, de mama sa Elisabeta
(Elisaveta), care făcuse același lucru și pentru celălalt fiu,
Constantin Movilă. Fostul Domn al Moldovei, Ștefan al IX-
lea Tomșa fuge în Muntenia, de unde se întoarce în
primâvara lui 1616 cu ajutor de la domnul Țării Românești,
Radu Mihnea. Nu reușește să-și recâștige tronul, dar arde
orașul Iași.

După înfrângerea suferită la Drăcșani (lângă lacul

Dracșani, între Hîrlău și Botoșani), în seara de 3 august
1616, turcii îi prind pe Alexandru împreună cu mama sa,
Elisabeta și cu fratele său Bogdan, și-i duc la
Constantinopol. Aici, deși Elisabeta era o creștină foarte
credincioasă, este silită ca împreună cu fiii ei să treacă la
mahomedanism, ca să-și salveze atât viața cât și copiii.
Este dusă apoi în haremul sultanului Mustafa Han I, unde
moare după anul 1620. Înainte de a pleca din țară, ea și-a
tăiat părul și l-a trimis, pentru a-l pune pe mormântul
soțului său Ieremia Movilă, la Mănăstirea Sucevița,
refăcută de soțul ei. Acum e păstrat într-o sferă de argint
cu forma unui măr, sub policandru.

Stricându-se relațiile dintre turci și polonezi, turcii și tătarii

hotărăsc să-l aducă domnitor în Moldova pe Radu Mihnea.

Radu Mihnea
(1616-1619,1623-1626)

Ideea unei apropieri între Țările Române a încolțit și în mintea lui

Radu Mihnea, care a domnit, succesiv, în Muntenia și Moldova.
Un moment semnificativ în acest sens l-a constituit perioada 1623
- 1626 când, domnind în Moldova, Radu Mihnea a reușit să
obțină tronul Munteniei pentru fiul său Alexandru Coconul (1623 -
1627). Unele izvoare contemporane consemnează această
unitate politică moldo-munteană. Astfel, reprezentantul Veneției la
Istanbul, într-un raport datat 11 aprilie 1625, precizează că va
trimite o scrisoare "către numitul principe Radulo (Radu Mihnea)
care e acum principe în Moldova și fiul său în Valahia, care e
foarte tânăr și condus de tată". Alte mărturii îl menționează pe
"Radulo voievod, principe al Valahiei și Moldovei", iar pe piatra lui
funerară sunt asociate stemele celor două țări surori.

Unul din punctele sale slabe a fost fiscalitatea excesivă. Miron

Costin spune că acest lucru era determinat de fastul și luxul prea
mare afișat la curte. Radu Mihnea a fost înmormântat la
Mănăstirea Radu Vodă din București, pe care a ctitorit-o în 1615.

Gaspar Graziani
(1619-1620)

Pe 4 februarie 1619, ajunge domn al Moldovei.

Prima măsură a noului domn a fost înăbușirea în sânge a
unei revolte a țăranilor orheieni. Fiind pus la tron cu scopul de
a stăvili acțiunile regatului Poloniei de a își întinde hotarele
dincolo de Nistru, domnitorul a devenit, de fapt, un exponent
al luptei antiotomane. Continuator al politicii lui Mihai Viteazul,
se gândi să încheie alianțe cu creștinii și să lupte împotriva
otomanilor, iar mai apoi să unifice Țările Române. Pentru
început, încheie alianță cu Polonia, semnând tratat cu
hatmanul Żółkiewski la Hotin, prin care au hotărât să scuture
țara de sub jugul turcesc.
Aflându-se de cele întâmplate la Iași, sultanul acționează
energic. Turcii, în frunte cu Skender-ber, serasker-ul de
Caramania (generalissim al teritoriilor de la Dunăre) și cu
ajutoarele tătarilor conduși de Galga-sultan, Cantemir-bey și
Aladin au intrat în țară. Soarta s-a decis la Țuțora, lângă Iași,
unde armata moldo-polonă a fost înfrântă. Domnitorul a fugit
în toiul noptii de pe câmpul de bătaie, vrând să treacă în
Transilvania, dar a fost decapitat de hatmanul Șeptilici și de
Goia. Ultima luptă a polonilor cu armatele adversare s-a dat
în retragere, la Movilău.

Alexandru Iliaș
(1620-1621,1631-1633)
Deoarece îi sprijinea pe greci în funcții ce le aduceau un
venit mare,o altă mișcare împotriva lui Alexandru Iliaș și a
sfetnicilor lui a avut loc în Moldova în aprilie 1633. În
fruntea răsculaților a fost vornicul Vasile Lupu. Domnitorul
este nevoit să părăsească și de această dată tronul care
este ocupat în 1634 de conducătorul nemulțumiților.Miron
Costin spune că era un domn nepriceput care, în loc să se
ocupe de treburile țării, se întovărășise cu un amant
homosexual din Balcani, renumit pentru practicile sale,
numit Batiste Veveli și se deda doar plăcerilor.

Miron Barnovschi
(1626-1629,1633)

Prima domnie:Radu Mihnea a murit la curtea domnească de

la Hârlău, la 13 ianuarie 1626. Marii boieri l-au ales prin
consens pe Miron Barnovschi, alegere care a fost
recunoscută de Înalta Poartă; La 16 ianuarie 1628 a emis un
"așezământ" care echivala cu "legarea de glie" a țărănilor,
legislație prin care, în fond, se interzicea deplasarea acestora
de pe moșiile boierești și mănăstirești. În 1629, Miron-Vodă a
refuzat cererea marelui vizir de a adăuga la plata tributului un
bacșiș de 40 de pungi de galbeni (o pungă conținând 500 de
galbeni), astfel că a preferat să se retragă de la domnie la
moșia sa din Polonia.
A doua domnie:La începutul anului 1633, tronul Moldovei era
ocupat de Alexandru Iliaș, care a fost înlăturat de o revoltă
boierească, declanșată de marele vornic Vasile Lupu, nu fără
amestecul lui Miron Barnovschi, în care principalul sfătuitor al
domnului,Alexandru Iliaș, Constantin Baptiste Vevelli a fost
ucis de mulțime. Boierii l-au rechemat pe Miron Barnovschi,
pe care l-au reales ca domn; pentru a obține recunoașterea
Înaltei Porți,În urma intrigilor lui Vasile Lupu, Miron-vodă a
fost arestat și executat prin decapitare la 2 iulie 1633

Alexandru Coconul
(1629-1630)

Este numit domn în Moldova de către

turci, după mazilirea și plecarea la
Ustia a lui Miron Barnovschi-Movilă.
În câteva luni de zile, Poarta s-a
convins de ineficiența domniei lui
Alexandru Coconul: „înțelegîndu și
împărăția că nu este de domnia țării
de margine ca aceasta”, el a fost
mazilit.

Moise Movilă
(1630-1631,1633-1634)
Moise Movilă a fost fiul domnitorului Simion Movilă și
al Marghitei. A fost frate cu Gavril Movilă al
Munteniei și cu Mihail Movilă al Moldovei. În cazul
ambelor domnii, a obținut tronul cheltuind o
„însemnătoare câtime de aur". Nu s-a distins prin
nimic, decât prin perpetua grijă de a se menține pe
tron. Alexandru Iliaș, în locul căruia venise,
aranjează să fie mazilit în 1631. Profitând apoi de
răscoala națională condusă de Vasile Lupu
împotriva grecilor, de moartea lui Alexandru la
Constantinopol și de uciderea lui Miron Barnovschi-
Movilă, care a avut loc tot la Constantinopol, din
ordinul sultanului, Moise Movilă reocupă domnia.
Vasile Lupu, protejat de Abza Pașa din Silistra, ca și
de Matei Basarab, începe să fie bănuit de domnitor,
astfel încât este nevoit să fugă. În anul următor, în
timpul războiului între turci și polonezi, domnitorii
români, fiind aliați cu turcii, aceștia se așteptau ca
Moise să fie de partea lor, însă acesta îi înșală,
dându-le sfaturi și informații false. Acest fapt, cât și
intrigile lui Lupu, îi grăbesc mazilirea în 1634. Moise
Movilă fuge în Polonia încărcat de averi și moare
acolo în 1661.

Vasile Lupu
(1634-1653,1653)

Vasile Lupu era de origine greacă după tatăl său Nicolai Coci,
membru al unei familii influente și bogate din Epir, mama lui fiind
însă de origine românească. Tatăl său, Nicolae Coci, a ajuns agă, iar
el a ajuns vornic. Tronul l-a ocupat, ca și Matei Basarab al Țării
Românești, prin răscoala provocată împotriva grecilor noi veniți în
țară.Era bogat, ambițios, mândru, chiar numele de Vasile și l-a dat
după împărații din Bizanț. Date fiind împrejurările favorabile
externe, ar fi avut o domnie liniștită dacă n-ar fi avut ambiții mari,
gândindu-se și la stăpânirea Munteniei și chiar a Transilvaniei.
Sprijinindu-se pe turci, a început intrigile împotriva lui Matei
Basarab încă de la începutul domniei. n 1639, Lupu a obținut de la
sultan un act de domnie în Muntenia pentru fiul său mai mare Ioan.
Astfel că intră pentru a doua oară în Muntenia, cu ajutor tătăresc,
dar nu s-a ales decât cu titlul de „Domn al Moldovei și Țării
Românești”, deoarece a fost înfrânt decisiv la Ojogeni. Totuși, s-a
păstrat de la Vasile Lupu un document emis la 1 noiembrie 1639
care are ca sigiliu stema unită a Moldovei și Țării Românești, care,
ulterior, adevenit stema oficială a Principatelor Române Unite la 24
ianuarie 1859.