Alexandru cel Bun

(N. sec. al-XIV-lea – D. 1.01.1432, Biserica Mănăstirea Bistrița, Jud. Neamț)

Fiul lui Roman I, dintr-a doua căsătorie cu Anastasia, pe care fiul lor o numește
„cneoghină”(prințesă), foarte probabil din ramura Koriatovici a dinastiei lituane a Gedyminilor,
vară a regelui Poloniei Vladislav Iagiello și a marelui cneaz al Lituaniei Witold. Din prima
căsătorie a tatălui, el mai avea trei frați vârstnici, Ștefan I, Mihail și Iuga, dintre care primul și al
treilea l-au precedat în scaun.
Letopisețele moldovenești din secolele XV-XVII menționează că Alexandru cel Bun a
domnit „32 de ani și 8 luni” (socotind începutul domniei de la data ridicării sale ca pretendent
23 aprilie 1399).
Abil politician, Alexandru a reuşit să menţină un echilibru între Polonia şi Ungaria. Pe 12
martie 1402 încheie un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, care va fi
reînnoit în 1404, 1407 şi 1411. Prin acest tratat, Alexandru a căutat să se apere de pretenţiile lui
Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, care vroia să reinstaureze suzeranitatea maghiară
asupra Moldovei şi mai ales să controleze Chilia, punctul terminus al drumului central-european
spre gurile Dunării. Pe 15 martie 1412, Vladislav Jagello şi Sigismund de Luxemburg semnează
tratatul de la Lublau. Acesta prevedea ca în cazul neparticipării lui Alexandru la campania
antiotomană luată în considerare, Moldova să fie împărţită între cei doi conducători, Poloniei
revenindu-i Suceava şi Cetatea Albă, iar Ungariei, Romanul şi Chilia. Tratatul de la Lublau nu a
fost pus niciodată în aplicare, pentru că Alexandru şi-a onorat obligaţiile asumate prin
recunoaşterea suzeranităţii polone şi datorită faptului, că divergenţele polono-ungare s-au
dovedit întotdeauna mai puternice decât interesele comune. În calitate de vasal, Alexandru a
trimis corpuri de oaste la Grünwald în 1410, respectiv Marienburg în 1422, care au luptat alături
de armata poloneză, împotriva cavalerilor teutoni. În 1420 are loc primul atac turcesc asupra
Moldovei. Atacate pe mare, Chilia şi Cetatea Albă, sunt apărate cu forţe proprii de Alexandru.
În ianuarie 1429, Alexandru este informat de marele cneaz al Lituaniei, despre
prevederile tratatului de la Lublau. În consecinţă, Alexandru îi acordă sprijinul său, fratelui lui
Vladislav Jagello, Swidrigaillo, care dorea să fondeze un mare stat lituanian. În acelaşi timp el s-a
apropiat de Sigismund de Luxemburg, fiind dispus să renunţe temporar la Chilia.
Adept al politicii blocului românesc, Alexandru intervine în Ţara Românească, unde îl
ajută pe Radu al II-lea Prasnaglava în 1422, să ocupe tronul Ţării Româneşti în defavoarea lui
Dan al II-lea, care era sprijinit de regele Ungariei; iar în iunie 1431, îl instalează ca domn pe
boierul Alexandru Aldea.
Pe plan intern a consolidat şi sistematizat structurile bisericeşti şi administrative ale ţării.
A reuşit să pună capăt conflictului cu Patriarhia din Constantinopol, izbucnit ca urmare a
refuzului scaunului ecumenic de a-l recunoaşte pe Iosif, o rudă a lui Petru Muşat, ca episcop.
Patriarhia din Constantinopol a recunoscut în anul 1401 Mitropolia Moldovei, aflată la Suceava.
O consacrare a statului legal al mitropoliei moldovene a fost aducerea de către Alexandru a
moaştelor Sf. Ioan - un negustor din Trapezunt, martirizat de tătari la Cetatea Albă (Crimeea) -
la Suceava. Organizarea vieţii bisericeşti a fost continuată prin înfiinţarea a două noi eparhii,
Episcopia Romanului şi Episcopia Rădăuţilor.
Vechiul letopiseț anonim al Moldovei menționează că Alexandru cel Bun „ a fost
îngropat în mănăstirea Bistrița, pe care a zidit-o el însuși”, înainte de 1407.