Domnitor Perioada Menţiuni

1241 tatari in M.
1342 tătarii pătrund din Moldova în Transilvania.
1346 S M eliberat.
1351 campanie imp tatari la care participa si Basarab al TR
1353 prima biserica din M
reconstruire şi consolidare a oraşelor-cetăţi din Moldova, distruse de tătari. multe din aceste
oraşe-cetăţi au fost refăcute cu ajutor transilvan: Baia va fi reconstruită de comunităţile din
Bistriţa şi Rodna, iar Neamţul de către saşii din Sibiu şi Braşov.
trimis de regele ungariei sa lupte cu tatarii care dominau Moldova. Pe teritoriul eliberat, unde
existau câteva importante cnezate ale românilor, ung au organizat o marca (unitate teritorial-
politică şi militară), care avea menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului ungar. Ca
răsplată a serviciilor aduse coroanei maghiare, cneazul maramureşean primeşte, din partea r
Ludovic cel Mare, în 1347, conducerea acesteia şi sarcina de a continua luptele cu tătarii.
Numirea lui sa făcut cu asentimentul conducătorilor populaţiei româneşti autohtone, interesaţi şi
ei în alungarea tătarilor, dar, şi mulţumiţi de faptul că Dragoş era de acelaşi neam cu ei.Trecând
munţii, pe la Oituz, Dragoş sa oprit pe valea Bistriţei, unde, pe un spaţiu cuprins între Bistriţa,
Dragoş Voda 1347-1354 Nechid şi Tazlău, sau înfiripat, în timp, mai mult de douăzeci de sate, acest loc fiind cunoscut,
veacuri dea rândul, sub denumirea de „Câmpul lui Dragoş”.în continuare, Dragoş sa preocupat
de întărirea şi extinderea stăpânirii sale, eliberând în scurtă vreme, în urma unor confruntări
extrem de dure, ţinuturile moldoveneşti dintre Carpaţi şi Siret.Uşurinţa cu care el a reuşit săşi
atingă obiectivele sa datorat, bineînţeles, şi începerii anterioare a procesului de unificare a
cnezatelor de aici, lucru realizat în jurul celui existent pe valea râului Moldova (ce era legat de
Maramureş prin pasul Prislop), pe teritoriul căruia sa constituit şi marca cârmuită de Dragoş.
Unificarea aceasta a continuat şi în vremea lui Dragoş, prin alipirea, la cnezatul amintit, şi a
celorlalte formaţiuni prestatale, de pe valea Moldovei şi cea a Bistriţei, pe care el lea eliberat,
treptat, de sub stăpânirea tătarilor23.Până la dezrobirea părţii de nord a Moldovei, capitala
viitorului stat moldovean sa menţinut la Baia, care a fost, se pare, prima reşedinţă domnească
din Moldova24. Extinzânduşi şi consolidânduşi, totodată, o stăpânire ce poate fi considerată,
acum, drept o adevărată Moldovă mică (care, deşi nu era un stat pe deplin organizat 25,
constituiao solidă bază de plecare pentru statul medieval propriuzis), Dragoş îşi mută reşedinţa,
la Siret, unde ia o serie de măsuri de ordin administrativ (printre altele, aici el zideşte o cetate de
pământ şi o biserică ortodoxă de piatră)26. www.worldmedicine
https://istoriefurata.istorieveche.ro/

Fiul lui Dragos- înfrânt, întro scurtă dar sângeroasă bătălie, şi luat prizonier, împreună cu o
mare parte dintre rudele sale, de către voievodul maramureşean Bogdan din Cuhea (viitorul
domnitor Bogdan I, „întemeietorul” propriuzis al statului medieval Moldova). Se instituie,
practic, o adevărată dinastie, cea a Drăgoşeştilor, Moldova începând acum să fie altceva decât o
simplă marcă de graniţă, guvernată de regele maghiar prin intermediul dregătorilor săi.
Sas 1354-1363
Fiul lui Sas
Bogdan, voievod de Maramureş, reuşeşte, în urma unor lupte sângeroase să îl înfrângă pe Balc
şi să-l alunge în Transilvania.
La sfârşitul anului 1359, Balc şi Dragoş II pătrund în Moldova şi după lupte îndelungate reuşesc
să-l înfrângă pe Bogdan şi să preia controlul asupra celei mai mari părţi a Moldovei. La
Balc 1363
conducerea noi “mărci” maghiare vor fi numiţi succesiv şi Balc şi Dragoş II. Însă între anii 1360
– 1361, Bogdan reuşeşte să-i înfrângă pe cei doi. Balc reuşeşte să scape fugind în Transilvania,
dar Dragoş II se pare ca a fost ucis într-una din luptele duse împotriva lui Bogdan.
Balc va mai conduce o expediţie militară maghiară îndreptată împotriva lui Bogdan Vodă, dar
fără succes.https://istoriefurata.istorieveche.ro

Bogdan I 1363-1367 întemeietorul țării Moldovei, stat de sine stătător, cu reședința la Baia. Bogdan I, voievodul
român din Maramureş (1342-1345), care stăpânea în aici o moşie vastă numită Cuhea sau
Cuhnea ce se afla de-a lungul râului Izea, fiind în conflict cu regele Ungariei încă din 1343, ia
decizia în 1359 să treacă munţii în Moldova, unde tocmai murise Sas, fiul lui Dragoş. Însoţit de
fiii săi, de rude şi o oaste mică, Bogdan I a învins oastea urmaşilor lui Sas şi l-a alungat pe fiul
acestuia numit Băliţă sau Balc care era la conducere după trecerea în nefiinţă a tatălui
său.Încercările regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, de a-l aduce pe Bogdan I la supunere, nu
 izbutesc. Bogdan I, învingător asupra oştilor trimise contra lui, se menţine ca domn independent.
După el, ca întemeietor al Principatului Moldova a fost numită şi Bogdania. De la el s-a păstrat
şi prima monedă moldovenească, cu inscripţia: "Moneda Moldaviae-Bogdan Waiwo(da)". El a
zidit o mănăstire la Rădăuţi (în Bucovina), unde a şi fost înmormântat. trece în Moldova şi, cu
sprijinul populaţiei locale nemulţumite de dominaţia reprezentanţilor regelui Ungariei precum şi
de propaganda catolică, alungă pe Balc şi este recunoscut de feudalii locali ca voievod şi domn
(pana in 1365). Încercările repetate ale oastei ungare din anii urmatori de a spune noul stat au
fost zădarnice. La emanciparea Moldovei de suzeranitatea ungară contribuie şi populaţia
românească venită din Maramureş, însoţitorii lui Bogdan I. Regele Ungariei, Ludovic I de
Anjou, cu asentimentul reginei mame şi cu sfatul prelaţilor şi baronilor regatului, acordă fiilor
lui Sas (Balc, Drag, Dragomir şi Ştefan), drept compensaţie pentru bunurile pierdute în Moldova
şi rasplată pentru eforturile depuse în lupta prin care se urmarea recucerirea Moldovei, averile
confiscate în Maramureş ce aparţinuseră lui Bogdan I şi fiilor săi (jumătate din domeniul Cuhea
cu satele Ieud, Bocicoel, amândouă Visaele, Moisei, Borsa, Saliste şi Sacel). Acest act confitmă
incapacitatea regelui Ungariei de a recuceri Moldova şi, implicit, independenţa noului stat.

fiul lui Ştefan, (mostenitorul lui Bogdan si mort inainte de domnie) deci nepotul lui
Petru 1367-1368
Bogdan I
fiul lui Ştefan şi nepotul lui Bogdan I, fratele lui Petru ; fratii s-au impacat si Stefan a luat
Ştefan 1368
Basarabia
 Al doilea fiu al lui Bogdan I (primul Stefan) Nu se cunoaște cu exactitate cum a avut loc
Laţcu 1368-1375 schimbarea domniei între Petru I și Lațcu, A fost recunoscut de Sfântul Scaun ca duce al
Moldovei,
Costea 1373-1375 Ginerele lui Bogdan I -Domn asociat (posibil să fi murit înaintea lui Bogdan I)
Giurgiu c. 1377 Domnie nesigură (pretendent)
Fiul lui Costea si al fiicei lui Bogdan I https://mail.worldmedicine l-a îndemnat și pe Mircea
cel Bătrân să încheie o alianță cu Polonia împotriva regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg.
Petru I 1375-1391 a creat Mitropolia Moldovei, si a extins Moldova spre sud

Fiul lui Costea si al fiicei lui Bogdan I

A izbutit să desăvârşească unificarea teritorială a statului medieval românesc de la est de
Carpaţi, ale cărui hotare le-a împins până la „ţărmul mării https://mail.worldmedicine.md a
Roman I 1392-1394 recunoscut suzeranitatea regelui Poloniei, precum a recunoscut-o mai întâi fratele său, Petru al
II-lea. Foloseste titulatura"Marele și singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman
voievod stăpânind Țara Moldovei de la munte, până la mare" cee ace ne arată că procesul de
unificare al cnezatelor de pe teritoriul Moldovei era încheiat
Ştefan I 1394-1399 Fiul lui Roman I
fiul lui Roman I https://www.istoria.md/ luat ostatic în Muntenia de Mircea cel Bătrîn, unde
noi1399-iun
Iuga Ologul probabil şi va muri ulterior fără a reveni în Moldova.
1400
fiul lui Roman I Asociat la domnie cu Ilia, vine la domnia Ţării Moldovei susţinut militar de
Mircea cel Bătrîn (domn al Munteniei), care îşi dorea un aliat în scaunul de la Suceava. a murit
la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia și Ungaria. În urma lui
Alexandru cel
1400 -1432 au rămas mai mulți fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul.
Bun
https://mail.worldmedicine.md/

Prima domnie fiul lui Alexandru cel Bun -detronat de fratele vitreg Stefan
Ilia (Iliaş) ia1432-se33

Fiul nelegitim al lui Alexandru cel Bun

Îl alungă pe fratele său Iliaș I de pe tron, cu ajutorul voievodului din Muntenia, Alexandru
Ştefan II 1433 -1435
Aldea.După câteva lupte Iliaș I revine, cei doi se împacă și împart domnia, Ștefan al II-lea
rămânând cu partea de sud-est a Moldovei (și-a avut se pare reședința la Vaslui). În 1443, Iliaș I
încalcă înțelegerea, iar Ștefan II îl prinde și îi scoate ochii.,
A doua domnie
Ilia (Iliaş) 1435-1436
 Asociere la domnie, Iliaş cu Roman II, aug 1438 – febr 1442
Ștefan al II-lea și partizanii săi îl detronează iarăși pe Iliaș I, îi scot ochii și îl fugăresc în
Ilia (Iliaş) şi
1436-1442 Polonia, de unde era și soția lui, soră cu soția regelui Poloniei, Vladislav. Iliaș I a murit în
Ştefan II
Polonia.

Dup ace Ilias fuge Ștefan al II-lea rămâne domn, luându-și asociat pe un frate nelegitim, Petru
Ştefan II 1442-1447
III. Este ucis de fiul lui Iliaș I, Roman al II-lea Asociat la domnie cu Petru, 1443-1445
Roman II Iul-aug1447 Prima domnie Fiul lui Ilias
Fiul lui Alexandru cel Bun
Petru III aug-de 1447
Asociat la domnie cu Roman al II-lea
Roman II de1447apr48 A doua domnie Ucis de către propriul său unchi, Petru al III-lea
Petru III Ap-oc 1448
A doua domnie Moarte necun
Guvernarea lui
Oc-de 1448 Nobil ungur de origine croata, Comandant al trupelor lui Iancu de Hunedoara, sa-l sprijine pe
"Ciubăr Vodă"
Petru III; domneste dupa moartea neasteptata a acestuia

Prima domnie fiul lui Iliaş I ; înlocuirea alfabetului latin folosit de moldoveni cu cel chirilic
Alexăndrel
1448-1449 alungat de Bogdan II
(Alexandru II)

fiul lui  Alexandru cel Bun este tatăl lui Ștefan cel Mare ; a fost ucis de Petru Aron
Bogdan II 1449-1451
https://mail.worldmedicine.md/

Prima domnie fiul lui  Alexandru cel Bun

oct 1451 -
Petru Aron primul care plateste tribute turcilor
feb1452
Alexăndrel 1452-1454 A doua domnie
Petru Aron Au-dec1454 A doua domnie
Alexăndrel feb-mr 1455 A treia domnie otravit de Petru Aron
Petru Aron 1455-1457 A treia domnie -invins de Stefan si dupa o perioada ucis
fiul lui  Bogdan II
Asociat la domnie cu Bogdan III, 1498-1504. Bătrîn şi bolnav de gută-i s-a amputat piciorul.
După o domnie de 47 de ani-neobişnuită pentru acele vremuri -moare la 2 iulie 1504; a renunțat
la plata tributului către Poartă în 1473 dar După cucerirea de către turci a Chiliei și Cetății Albe
12 apr1457-30
Ştefan cel Mare și în noul context extern european, Ștefan decide în 1487 să încheie pace cu Imperiul Otoman,
iun 1504
acceptând reluarea plății tributului în schimbul garantării de către aceștia a statalității și
independenței Moldovei. https://mail.worldmedicine.md/ si https://ro.wikipedia.org

Bogdan III cel fiul lui Ștefan cel Mare și al doamnei Maria Voichița, fiica domnitorului Țării Românești,
1504 -1517
Chior Radu cel Frumos, nepoata lui Vlad Dracul și strănepoata lui Mircea cel Bătrân.
Ştefăniţă (Ştefan fiul lui  Bogdan al III-lea nepot al lui Stefan. Fiind minor la urcarea pe tron țara era condusă
1517-1527
cel Tânăr) inițial de Divan, în fruntea căruia se afla hatmanul Luca Arbore otravit de dna Stanca
Prima domnie fiul lui  Ştefan cel Mare a ajuns pe tronul Moldovei cu ajutorul micii boierimi,
al târgoveților și al răzeșilor (țăranii liberi), dar și prin voința predecesorului său Ștefăniță Vodă,
Petru Rareş 1527-1538
https://istoria.md

Nepotul lui  Ştefan cel Mare (fiul lui Alexandru) Este primul domn moldovean numit de
turci și nu ales de țară, contrar tratatului din 1511, și rodul politicii lui Petru Rareș, dup ace l-au
Ştefan Lăcustă 1538-1540
alungat pe Petru Rares. Boierii s-au răsculat și l-au ucis pe Lăcustă în foișorul palatului său din
Suceava în timp ce dormea, https://istoria.md/
fiul lui  Bogdan al III-lea nepot al lui Stefan avea de gând să îi azvârle pe turci din Europa.
Alexandru Turcii au dat domnia lui Petru Rareș, precum și oaste ca să cucerească tronul. Confruntarea a
de1540-feb 41
Cornea avut loc la Galați unde, părăsit de boieri, Alexandru Cornea a fost înfrânt de unchiul său si
decapitat https://www.istoria.md/
Petru Rareş 1541-1546 A doua domnie
fiul lui  Petru Rareş Mircea Ciobanul cumnatul lui, abdică în favoarea fratelui său Ștefan VI
Iliaş (Ilie) Rareş 1546-1551 Rareș, se duce la Constantinopol și se convertește la islam, luându-și numele de Mehmet,
devenind pașă de Silistra în 1551. Fiind exilat la Bursa, moare, probabil otrăvit, la Alep, Siria,
fiul lui  Petru Rareş Aliat cu turcii,A fost ucis de un grup de boieri conspiratori la ordinele
Ştefan Rareş 1551-1552
generalului Castaldo,
Ales de boieri dupa uciderea lui Stefan, si sustinut de mama lui Rares care se temea sa fie domn
fiul ei Constantin care ar fi urmat de drept, a fost prins de Lapusneanu, crestat la nas si s-a
Ioan Joldea 4-12se 1552 calugarit https://www.istoria.md/

Prima domnie fiul nelegitim al lui Bogdan al III-lea cu Anastasia doamna,se numea înainte de
domnie Petrea stolnicul. A fost ridicat la domnie prin puterea poloneză a plasat țara sub
Alexandru
1552- 1561 suzeranitatea Poloniei, depunând jurământ de fidelitate; a contribuit la înlocuirea aceluiași
Lăpuşneanul
Mircea Ciobanul intrat în dizgrație, cu Pătrașcu cel Bun, sotia-fiica lui Petru Rares
https://istoria.md/
Iacob Heraclide
Despotul(Despot 1561 -1563 Il bate pe Lapusneanu, este batut si ucis de Tomsa https://www.istoria.md/a
Voda)
Boier cu funcția de hatman, a fost ales ca domn de boierii răsculați împotriva aventurierului
Ştefan Tomşa au1563-mar 64
Despot Vodă. Turcii nu l-au recunoscut si l-au ales din nou pe Lapusneanu
Alexandru
1564-1568 A doua domnie
Lăpuşneanul
fiul lui  Alexandru Lăpuşneanul
domneşte sub tutela doamnei Ruxandra Bogdan a fost partizan politic și aderent al polonezilor,
Bogdan față de care încheie tratate de supunere, și se și înrudește cu aceștia. Purtarea lui îi
1568-1572
Lăpuşneanul nemulțumește pe boierii țării. Aceștia se temeau mai ales de introducerea catolicismului. În
momentul prinderii și închiderii lui Bogdan de către un nobil polonez cu care se certase, boierii
se plâng la Poartă, iar acesta îl numește domn pe Ioan Vodă cel Viteaz
Ioan Vodă cel fiul lui  Ştefan al IV-lea ucis de turci in lupta cu Alexandru II si Petru Schiopul
1572 -1574
Viteaz https://istoria.md/
Prima domnie fiu al lui Mircea al III-lea, voievod de Valahia și al Mariei Despina. A fost nepot
al lui Mihnea cel Rău al Munteniei. A fost primul din familia Basarabilor domnitoare în
Muntenia care a urcat pe tronul moldovenesc al Mușatinilor. Alexandru al II-lea Mircea și
Petru Şchiopul 1574 -1577 fratele său Petru Șchiopul pătrund în primăvara anului 1574 în Moldova, cu sprijin turcesc,
pentru a-l instala pe acesta din urma pe tronul principatului în locul lui Ioan Vodă. A abandonat
tronul

Frate de mama cu Ion Vodă cel Viteaz

Ioan (Nicoară
Noi-de 1577 https://www.istoria.md/ ucis de turci
Potcoavă)

Petru Şchiopul de1577-fe78 A doua domnie

Alexandru Fratele lui Ioan Potcoava, l-a alungat pe Petru Schiopul care s-a refugiat in TR, a fost prins si
Feb-mar 1578
Potcoavă ucis de turci
A treia domnie Petru a pierdut domnia după ce Iancu Sasul a oferit turcilor daruri mai mari
Petru Şchiopul 1578 -1579 decât el. Atunci a fost exilat la Alep, în 1579. După uciderea lui Iancu Sasul, la Liov, câștigă din
nou domnia.
Iancu Sasul 1579-1582 fiul lui  Petru Rareş cumpara tronul, ucis de turci
Petru Şchiopul 1582 -1591 A patra domnie; coregenţă cu Ştefan Vodă, fiul său minor,1590-aug1591, abandoneaza tronul
Locotenenţă
aug -dec1591
domnească
Aron Vodă de1591-iul92 fiul lui  Alexandru Lăpuşneanul
(Tiranul) ian 1592 Alexandru cel Rău, care urma la scaunul domnesc, a fost transferat pe scaunul Ţării
 Româneşti. A ajuns la domnie cumpărând tronul cu 1 milion de galbeni.
fiul lui  Alexandru Lăpuşneanul https://www.istoria.md/ A ajuns domn al Moldovei, după
Petre Cazacul aug-oct 1592
mazilirea lui Aron Tiranul, cu sprijinul polonilor. Ucis de turci
A doua domnie Aron a fost prins de oștile transilvănene și închis cu toată familia, unde și moare
Aron Vodă 1592- 1595 otrăvit în iunie 1597

Fiul unui țigan musulman care emigrase către Moldova din Imperiul Otoman și al unei femei
moldovence Înainte de a accede la tron era comandantul gărzii lui Aron Vodă și avea titlul de
hatman pe care l-a alungat, proclamându-se domn. Detronat ca urmare a invaziei poloneze în
Ştefan-Răzvan mai-sep 1595
Moldova, a fosttras in teapa si înlocuit cu Ieremia Movilă. https://istoria.md/

Ieremia Movilă 1595 -1600
Prima domnie Nepot dupa mama al lui Petru Rares frate cu Simion Movilă, Toader Movilă
(frate vitreg) și Gheorghe Movilă. A avut următorii copii: Constantin Movilă si Alexandru
Movilă
https://istoria.md frate cu mitropolitul Gheorghe Movilă, a fost urcat pe tron de cancelarul
polonez Zamoyski în locul lui Ștefan Răzvan. A fost tot timpul protejatul polonezilor. Este
recunoscut ca domn și de turci cărora le plătea tributul. Detronat de Mihai Viteazul, care a luat
și domnia Moldovei în mai 1600, și-a recuperat tronul tot cu ajutorul polonezilor în septembrie
1600, când Mihai a fost învins în Transilvania la Mirăslău. Polonezii au intrat și în Muntenia, l-
au învins pe Mihai și l-au pus pe tronul Munteniei pe Simion, fratele lui Ieremia.

cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar şi al otomanilor, a devenit voievod al

Munteniei
Mihai Viteazul 6 mai-se 1600
înfăptuitor al primei unificări a Ţărilor Române.ucis de habsburgi https://istoria.md/ polonezii il
repun pe tron pe Ieremia Movila

Domn deplin al Moldovei (instanţă obişnuită)

Marcu Cercel Iul-sep 1600
în paralel cu Mihai Viteazul (instanţa superioară).

A doua domnie
Ieremia Movilă 1600-1606

frate cu Ieremia Movilă, fost pus pe tronul Țării Românești de generalul polonez Zamoiski
Simion Movilă 1606-1607
dupa moartea lui Ieremia, după ce l-a învins pe Mihai Viteazul-otravit de polonezi

Mihai Movilă sept-noi 1607 Prima domnie fiul lui Simion Movilă detronat de cumnata și rivala mamei sale, Elisabeta
Movilă, care îl aduce la domnie pe fiul ei Constantin Movilă.

Constantin Prima domnie fiul lui Ieremia Movilă Avea legături strânse cu Radu Șerban al Munteniei și în
noi 1607
Movilă Polonia, fapt pentru care a fost înlocuit de turci cu un aventurier, Ștefan al IX-lea Tomșa, odată
cu scoaterea lui Radu Șerban din Muntenia.
Mihai Movilă noi-dec 1607
A doua domnie
Constantin
1607-1611
Movilă A doua domnie Mort inecat in timp ce era transportat ca prizonier
Prima domnie feciorul lui Ștefan al VII-lea Tomșa moare ucis
Ştefan II Tomşa 1611-1615
al doilea fiu al lui Ieremia Movilă a fost ridicat pe tron, la 22 noiembrie 1615, cu ajutor
polonez, de mama sa Elisabeta care făcuse același lucru și pentru celălalt fiu, Constantin
Alexandru
de1615-au16 Movilă. turcii îi prind pe Alexandru împreună cu mama sa, Elisabeta și cu fratele său Bogdan, și-
Movilă
i duc la Constantinopol unde sunt siliti să treacă la mahomedanism; moare infectat în urma
operației de circumcizie
Radu Mihnea 1616 -1619 Prima domnie fiul lui Mihnea Turcitul. Ajunge domnitor în Muntenia in 1611 pe fondul
 atacurilor din afară și al anarhiei, la cererea boierimii fiind un representant alei pe toata durata
domniei https://www.istoria.md/ domnind în Moldova, Radu Mihnea a reușit să obțină tronul
Munteniei pentru fiul său Alexandru Coconul
Gaspar Gratiani 1619-1620 Numit de poarta, ucis de boieri https://www.istoria.md/
Alexandru Iliaş 1620-1621 Prima domnie Nepot de tata al lui Lapusneanu a domnit şi în TRom , gay
Ştefan II Tomşa 1621-1623 A doua domnie
Radu Mihnea 1623- 1626 A doua domnie moare de podagra
Mama lui Miron Barnovschi, era nepoată de soră a domnitorilor Ieremia și Simion Movilă și a
Mitropolitului Moldovei, Gheorghe Movilă. Simion Movilă (Moghilă) era tatăl mitropolitului
Miron
de Kiev, Petru Movilă. Această înrudire i-a facilitat lui Miron accesul la tronul țării ales de
Barnovschi- 1626-1629
Movilă boieri . Tatăl voievodului, Dumitru Barnovschi, a fost paharnic si postelnic.a fost Căsătorit cu
fiica cea mai mică a domnitorului Radu Mihnea https://istoria.md

Alexandru Fiul lui Radu Mihnea

au1629-mai30
Coconul Mazilit in TR a cumparat tronul M mazilit de turci din nou
Prima domnie
fiul lui Simion Movilă frate cu Gavril Movilă al Munteniei și cu Mihail Movilă al Moldovei. În
Moise Movilă mai1630-de 31 cazul ambelor domnii, a obținut tronul cheltuind o „însemnătoare câtime de aur". Nu s-a
distins prin nimic, decât prin perpetua grijă de a se menține pe tron. Alexandru Iliaș, în locul
căruia venise, aranjează să fie mazilit în 1631.
Alexandru Iliaş 1631-1633 A doua domnie
Miron
Barnovschi- apr – iun 1633 A doua domnie in urma intrigilor lui Vasile Lupu, a fost arestat și decapitat
Movilă
Moise Movilă iun1633-apr 34 A doua domnie
Prima domnie aromân de origine, din Albania, cu educaţie grecească, mama româncă. Tatăl
Nicolae al lui Coci agă, iar el vornic. Tronul l-a ocupat ca şi Matei Basarab al Munteniei prin
Vasile Lupu 1634 -1653
răscoala provocată împotriva grecilor noi veniţi în ţară, dar în timpul domniei, tot grecii i-au
fost cei mai buni prieteni. https://istoria.md/
Prima domnie logofăt al lui Vasile Lupu, e îndemnat să se răscoale de rivalul acestuia, Matei
Gheorghe Ştefan apr-mai 1653
Basarab al Munteniei, https://istoria.md/
Vasile Lupu mai-iul 1653 A doua domnie
Gheorghe Ştefan 1653 -1658 A doua domnie poarta il inlatura in final
Prima domnie a domnit şi în TRom, fondatorul familiei Ghica, albanez de origine din
părțile grecești, de condiție modestă și este strămoșul diverselor ramuri ale familiei care
va avea un rol important în istoria Țării Românești și a Moldovei. A venit în Moldova
înaintea domniei lui Vasile Lupu, ocupându-se cu negoțul. Pe vremea lui Lupu, a fost
adus la curte, și i s-au dat boierii mărunte, devenind apoi Vornicul cel Mare al Țării de.
Gheorghe Ghica 1658 -1659 Gheorghe Ștefan, succesorul lui Lupu, îl menține ca agent, îi dă pe nepoata sa ca soție
fiului său. La mazilirea lui Gheorghe Ștefan, i se acordă domnia Moldovei. In 1659 este
numit în domnia Moldovei Ștefăniță Lupu, în timp ce Ghica trece în Muntenia. Aici, din
ordin turcesc, mută capitala la București, dărâmând reședința din Târgoviște.

Prima domnie fost domn al Munteniei, fiul lui Radu Șerban, domn al Țării Românești, fiind
Constantin
noi 1659 descendent al Craioveștilor și al Basarabilor din Oltenia. a ridicat Catedrala Patriarhală din
Şerban Basarab
București
Prima domnie fiul lui Vasile Lupu la vârsta de numai 18 ani a fost numit domn în locul lui
Gheorghe Ghica, la insistențele și rugămințile tatălui său aflat la Constantinopol. Domnia sa a
Ştefăniţă Lupu fost tulburată de Constantin Șerban din TRom, precum și de turci și tătari, care aduceau
1659-1661
(Papura Voda) pretendenți la tron. După aceste încercări, a urmat o ciumă și apoi o foamete cumplită, astfel
încât oamenii mâncau și papură măcinată în loc de pâine. a dezvoltat comerțul și economia, i-a
scutit pe țărani de biruri.
Constantin
ian-feb 1661 A doua domnie
Şerban Basarab
Ştefăniţă Lupu feb- sept 1661 A doua domnie ucis de boieri
A fost un boier de țară din ținutul Putnei. a fost iubit de moldoveni, pt că era cinstit și cu bun
Eustratie Dabija 1661-1665
simț, însă îi plăcea mult și paharul.
Prima domnie De neam grec[1] și de origine modestă, dar crescut în casa voievodului Vasile
Lupu vine pe tronul Moldovei pentru prima dată după moartea lui Eustatie Dabija în
sept 1665-mai
Gheorghe Duca septembrie 1665, datorită susținerii soacrei sale, Dafina Doamna, și a Cupăreștilor. Nu a
1666
domnit mult, deoarece a fost pârât pe nedrept otomanilor, din răutate, și în consecință a fost
mazilit.
Iliaş Alexandru 1666-1668 fiul lui Alexandru Iliaş
A doua domnie cu mari cheltuieli redobândește tronul, este inlocuit dupa o rascoala, apoi prin
mijlocirile Cantacuzineștilor din TRom,numit domn în 1674, în TRom. La început totul pare să
Gheorghe Duca 1668-1672 fie pe placul Cantacuzineștilor, însă sunt neglijați din ce în ce mai mult, astfel încât relația
dintre ei și domnitor se răcește și duc la înlocuirea lui în 1678 cu Șerban
Cantacuzino.https://istoria.md/
Prima domnie ales de boieri ca domn, cu aprobarea sultanului, după a doua mazilire a lui
Ştefan Petriceicu 1672-1673
Gheorghe Duca și după refuzul lui Ilie Sturdza de a primi tronul.
Prima domnie se trage de la Cantacuzinii de la Anhialos fiul marelui vistiernic Mihai
Dumitraşcu
noiembrie 1673 Cantacuzino. a rămas în memoria oamenilor prin jaful cumplit al tătarilor, care au iernat în țară
Cantacuzino
pentru a respinge o eventuală invazie a polonezilor.
Ştefan Petriceicu de1673-feb 74 A doua domnie
A doua domnie A doua domnie a fost rău încercată de o foamete excesivă, astfel încât se spune
Dumitraşcu
1674-1675 că oamenii mureau de foame pe stradă, iar lupii intrau în orașe și mâncau cadavrele rămase
Cantacuzino
neîngropate;
Provenea dintr-o veche familie de origine greacă. a strămutat Mitropolia Moldovei, atunci încă
Antonie Ruset 1675-1678 parte a Patriarhiei de la Constantinopol, de la Suceava, vechea Cetate de Scaun, la Iași, noua
Cetate de Scaun,
Gheorghe Duca 1678-1683 A treia domnie
dec 1683-
Şt. Petriceicu A treia domnie
mar1684
D. Cantacuzino 1684-1685 A treia domnie
A ajuns pe tronul Moldovei la vârsta de 73 de ani. Ca domn și-a luat numele de Constantin
Constantin vodă. A fost ales de boierii mari ca domn pentru că întrunea toate calitățile cerute unui
1685-1693
Cantemir instrument docil al oligarhiei boierești: era bătrân, fără carte, fără avere și moșii, fără sprijin la
rude de neam mare. https://istoria.md/
fiul lui Constantin Cantemir pus la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe
Dimitrie 27 martie-aprilie
Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un
Cantemir 1693
tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare.https://ro.wikipedia.org/
Prima domnie a tronul cu sprijinul socrului său Constantin Brâncoveanu al Țării Românești,
Constantin Duca 1693-1695
mazilit
Prima domnie  fiul lui Constantin Cantemir uneltește împotriva lui Constantin Duca, ce luase
tronul cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu al Țării Românești, în dauna aceluiași Dimitrie
Antioh Cantemir 1695-1700
Cantemir. În cele din urmă Duca este mazilit, iar Antioh obține tronul. a înființat Academia
domnească din Iași cu sprijinul fratelui său Dimitrie Cantemir și al patriarhului de Ierusalim,
Constantin Duca 1700-1703 A doua domnie se pune rău și cu Brâncoveanu, care reușește să-l mazilească.
Căimăcămie iun-sept 1703 Ioan Buhus
Mihai Racoviţă 1703-1705 Prima domnie nepot de vară a lui Şerban Cantacuzino boier din țară din sânge Cantacuzinesc
Antioh Cantemir 1705-1707 A doua domnie
Mihai Racoviţă 1707-1709 A doua domnie mazilit și dus la Constantinopol din cauza uneltirilor cu Petru I al Rusiei, Din
cauza rivalității cu Nicolae Mavrocordat pentru tronul Țării Românești, s-a trezit mazilit,
aruncat în închisoare și înlocuit cu Grigore al II-lea Ghica. Tronul Munteniei l-a câștigat totuși în
1730 datorită răscoalei turcești care l-a răsturnat pe sultan, pentru ca mai apoi să-l piardă din
cauza mișcărilor politice făcute de turci. Ultima domnie a fost și cea mai apăsătoare pentru
 țară. Deși era boier din țară, domnea în același spirit fanariot, care a întunecat acea epocă din
istoria Principatelor Române
Prima domnie strănepot de la soră a lui Alexandru Iliaş a debutat prin asuprirea boierilor și
protejarea țăranilor.au obținut înlocuirea lui cu Dimitrie Cantemir în 1710, pentru ca sa fie
Nicolae
1709-1710 reîntronat în 1711, după ce Dimitrie Cantemir a fugit în Rusia. În timpul acestei domnii a
Mavrocordat
obținut expulzarea oștilor suedeze și poloneze, care deveniseră o adevărată pacoste pentru
Moldova. https://istoria.md/
Dimitrie
noi 1710-iul 11 În 1711, Poarta impune regimul fanariot
Cantemir
Căimăcămi de 3 Aug-sept 1711 Lupu Costachi, Maxut, Antioh Jora
fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul și frate cu Nicolae Mavrocordat. A devenit
Căimăcămie caimacam în Moldova după plecarea lui Dimitrie Cantemir în Rusia, pentru ca mai apoi să
sept -noi 1711
Ioan Mavrocord devină dragoman al Porții. Domnia în Țara Românească o obține după ce fratele său este prins
de austrieci.
N. Mavrocordat 1711-1715 A doua domnie a murit de ciuma
Mihai Racoviţă 1715-1726 A treia domnie
Prima domnie nepot de fiu a lui Gheorghe Ghica, a domnit în Muntenia adus pe tronul
Grigore II Ghica 1726-1733
Moldovei de Nicolae Mavrocordat https://istoria.md
Prima domnie fost domn al Munteniei fiul domnitorului grec Nicolae Mavrocordat
ales de boieri Desființează unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și
introduce o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. Îi eliberează pe țărani
dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10
bani, plătiți boierului respectiv. Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile de lucru
pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania, Polonia, Rusia,
Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână). Pe
Constantin boieri îi recompensează printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care
1733-1735
Mavrocordat nu plăteau bir decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie. În județe a numit
ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins. Toate aceste reforme le
aplică și în Moldova, atunci când este numit domn. fondează la Iași, Loja Moldova, a
suprimat iobăgia în țările române: rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în
Moldova (1749). S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora
le cerea să știe carte românească. A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește.
In 1769, în timpul războiului ruso-turc, Constantin Mavrocordat se retrage de la Iași la
Galați la man Precista https://istoria.md
Grigore II Ghica 1735-1739 A doua domnie
Amin mil rusă sept-oct 1739
Grigore II Ghica 1739-1741 A treia domnie
C. Mavrocordat 1741-1743 A doua domnie
I.N.Mavrocordat 1743 -1747 fiul lui Nicolae și frate al lui Constantin Mavrocordat, însă se deosebea esențial de ei.mazilit
Grigore II Ghica ma1747-apr48 A patra domnie
C. Mavrocordat 1748 -1749 A treia domnie
Prima domnie a domnit şi în Muntenia iar tronul l-a câștigat cu ajutorul grecilor, care i-au fost și
C. Racoviţă 1749-1753 tovarăși de domnie, ca și tatălui său. Birurile apăsătoare ale nesătulului domn și abuzurile
grecilor, au provocat o mișcare de nemulțumire, dar fără efect durabil.
fiul lui Grigore al II-lea Ghica cerut în TR de boieri după moartea tatălui său în În
numai trei luni a numit 30 de stolnici, 20 de paharnici și 50 de serdari. Aceste numiri
sunt o altă dovadă a marii corupții a domniilor fanariote, deoarece caftanul era un mijloc
Matei Ghica 1753-1756 foarte bun de a aduna bani de la doritorii de dregătorii. Asuprindu-i ca domn, tot boierii
i-au obținut și înlocuirea. Trecut pe tronul Moldovei, pentru a-i câștiga pe boieri, îi
copleșește cu favoruri, dar stoarce fără scrupule țărănimea pentru a-i plăti pe turci și
duce o viață dezmățată. Mazilit si trimis in surghiun
C. Racoviţă feb1756-ma57 A doua domnie a murit din cauza unui ospăț prea îmbelșugat.
Scarlat Ghica 1757 -1758 fiul lui Grigore al II-lea Ghica cumpara tronul https://ro.wikipedia.org/
Ioan Teodor 1758-1761 boier de origine moldoveană
Callimachi
Grigore
1761-1764 Prima domnie fiul lui Ioan Teodor Callimachi
Calimachi
Prima domnie nepot de frate a lui Grigore al II-lea Ghica Înlocuit cu Grigore Callimachi în
1767, câștigă tronul Țării Românești, de unde, cu ocazia ocupării Principatelor de către ruși, se
lasă luat prizonier și dus în Rusia. Tronul Moldovei îl recâștigă după Tratatul de la Kuciuk-
Kainargi în 1774. Este înscăunat ca domn în septembrie 1774, dar firmanul de numire sosește
la Iași la 9 octombrie 1774. Austria s-a înțeles în secret cu Rusia și în 1775 obține de la Poartă
Grigore IIIGhica 1764-1767 nord-vestul Moldovei pe care avea s-o denumească „Bucovina”, cu toate că domnitorul și
boierii au protestat vehement. Astfel, vechile ținuturi românești, Cernăuți, Storojineț, în mare
măsură Suceava cu Putna lui Ștefan cel Mare și salba de mănăstiri giuvaiere ale geniului
românesc înglobate în topicul Bucovina au fost anexate de către Austria Deoarece a protestat
împotriva pierderii acestui teritoriu, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture.-decapitat
https://istoria.md/ https://ro.wikipedia.org
Grigore
1767-1769 A doua domnie decapitat de turci
Callimachi
C. Mavrocordat iun- dec 1769 A patra domnie
Admin mil rusă Se 1769-se 74
Grigore IIIGhica 1774-1777 A doua domnie decapitat
născut la Constantinopol, fiind fiul marelui postelnic Dimitrie Moruzi și al Sultanei Moruzi, fiica
lui Nicolae Mavrocordat, domn în Moldova și Țara Românească. contribuie la uciderea lui
Constantin
1777- 1782 Grigore al III-lea Ghica, pentru a-i lua locul. Poarta îl confirmă ca domn, intenționând astfel să
Moruzi
rupă pacea zdrobitoare de la Cuciuc-Cainargi Rusia nu-l agrea și s-a plâns la Poartă de modul în
care a fost primit în Moldova consulul rus din București-mazilit
Fiul lui Constantin Mavrocordat Deli-bey adică Prinţul nebun A fost numit în locul lui
Alexandru I
1782-1785 Constantin Moruzi, protejat fiind de ruși. După ce a informat sultanul în legătură cu
Mavrocordat
comportamentul lui ambasadorul austriac a obținut înlocuirea lui
Alexandru II
Fiul lui Ioan Mavrocordat fratele lui Constantin Mavrocordat.Ca domn a fost în relații bune atât
Mavrocordat - 1785-1786
cu Rusia cât și cu Austria, care se pregăteau pentru război împotriva Turciei.
Firaris
fost domn al Munteniei Se trăgea dintr-o familie grecească din Constantinopol, care s-a stabilit
în țară și s-a încuscrit cu boierii români. Înainte de a primi domnia, a fost dragoman aA scutit
mănăstirile de mai multe dări și le pune numai o taxă pentru susținerea școlilor. Ia pe plata
domniei caii de poștă, care până atunci trebuiau întreținuți de locuitori. Desemnează căpitani
Alexandru pentru paza granițelor și a liniștii publice. Organizează tribunalele, tipărește în românește o
1786-1788
Ipsilanti condică de legi, întocmește o condică în care să se treacă toate protocoalele judecăților și
documentele înfățișate la procese.ienicerii trimiși să păzească granițele de ruși au atacat Iașiul pe
care l-au prădat; ienicerii atacă și palatul domnesc, de unde abia sunt respinși, jefuiesc satele, de
unde iau o mulțime de vite. Dupa aceea, Ipsilanti se lasă luat prizonier de austrieci. a înființat la
București trei tribunale cu drept de apel la divanul domnesc.
Adm mil austria noi1787-iul 88
născut la Constantinopol fiul Eufrosinei Rosetti și al unui preot numit Giani. a fost căsătorit cu
Manole
sora lui Grigore Ghica (decapitatul) Apărând Oltenia în 1770, pe timpul războiului ruso-turc
(Emanuel) Giani Mai 1788-mar89
(1768–1774), este numit de turci domn al Țării Românești, apoi domn în Moldova și însărcinat
Ruset
ca împreună cu Nicolae Mavrogheni, cu turcii și tătarii să-i alunge pe austrieci și ruși.
Admin mil rusă Sep 1788-noi 89
Ad mil austrică 1789 – iul 1791
Prima domnie fiul lui C. Moruzi, a domnit şi în Muntenia ;a reușit să preia tronul Moldovei
după războiul ruso-austriaco-turc (1788 - 1792). În această primă domnie a fost ocupat cu
restabilirea ordinii după retragerea din țară a oștilor prădătoare rusești. Trecut în Țara
Alexandru
Mar-dec1792 Românească își arată repede lăcomia pentru bani. A exploatat mereu populația, a cumpărat ieftin
Moruzi
o cantitate enormă de grâu și l-a vândut la un preț aproape înzecit locuitorilor înfometați. A fost
destituit printr-un joc de intrigi la Constantinopol și înlocuit cu Alexandru Vodă Ipsilanti. Si-a
cerut singur mazilirea
Mihai Şuţu 1792-1795 înrudit prin mama sa cu Mavrocordații. Fratele său a fost Nicolae Suțu.dragoman al Înaltei
Porți destituit, exilat apoi iertat și numit domn în TR, apoi mutat în M în locul lui Moruzi, care
 este numit domn în TR. Acest schimb de domnii s-a făcut sub motivația că Suțu ar fi fost mai
folositor turcilor de pe tronul M. Este înlocuit cu A Callimachi, deoarece turcii erau nemulțumiți
de activitatea sa.
Alexandru
1795-1799 fiul lui Ioan Teodor CallimachI a cerut de 3 ori sa fie mazilit
Callimachi
fiul lui Alexandru Ipsilanti si tatăl lui Alexandru Ipsilanti Eteristul. dragoman pe vremea
celei de-a doua domnii a tatălui său în TR, rusofil Din cei cinci copii ai săi, doi au jucat un rol
imporant în Războiul de Independență al Greciei : Alexandru și Dumitru Ipsilanti. Pentru că țara
era sărăcită, iar rușii cereau tot timpul bani, el se refugiază în 1809 la Sankt Petersburg. Din
Constantin 1806, în timpul ocupației ruse a Principatelor Dunărene, Imperiul Țarist a încurajat o uniune
1799-1801
Ipsilanti provizorie a acestora, sub sceptrul domnitorului Constantin Ipsilanti. Prin această tactică,
Imperiul Rus a încercat să câștige simpatia Principatelor Române, uniunea formală a acestora
fiind planificată pentru anul 1830, planurile s-au schimbat în urma Păcii de la Tilsit, dintre Țarul
Alexandru I al Rusiei și Împăratul Napoleon I motiv pentru care Ipsilanti pleacă în Rusia,
împreună cu familia sa, în anul 1807.https://istoria.md
Numit domn în Moldova în locul lui Constantin Ipsilanti, care era bănuit de legături cu rușii.
Politica lui Napoleon din Egipt a făcut ca relațiile dintre Rusia și Turcia să se îmbunătățească și
astfel, s-a ajuns la stabilirea uni tribut fix Rusia urmărea să aibă un domn devotat în Moldova,
astfel că i-a adus lui Suțu unele acuze, printre care și aceea că grecii care îl înconjurau făceau
Alexandru Şuţu 1801-1802 abuzuri. Nu a apucat să răspundă acuzelor, pentru că în iulie 1802 a fost desemnat să domnească
în Țara Românească, lăsând în Moldova un caimacam, dar în octombrie este mazilit și înlocuit
pe ambele tronuri cu oameni devotați politicii rusești. Aceștia erau: Constantin Ipsilanti în Țara
Românească și Alexandru Moruzi în Moldova. Ei trebuiau să domnească timp de 7 ani, conform
cu noul tratat.
Alexandru
1802-1806 A doua domnie
Moruzi
Prima domnie fiul lui Alexandru Callimachi. Luând parte la războiul dintre turci și ruși, este
prins de aceștia din urmă si dus în Rusia. După doi ani de captivitate se întoarce și își reocupă
tronul în 1812. S-a străduit să reorganizeze administrația, să restabilească ordinea și să ușureze
situația poporului împovărat de greutăți. A adoptat cea mai bună legislație avută până la el. Îi
scutește pe boieri de dări și le dă și un număr de oameni (poslușnici). A luat măsuri împotriva
Scarlat
Aug-oct 1806 ciumei, se îngrijește de podurile de lemn, introduce cartofii în Moldova și sprijină școala lui
Callimachi
Asachi.A fost mazilit pentru că era considerat omul rușilor. Scarlat a fost dus la Constantinopol,
unde a scăpat de execuție numai datorită nebuniei care l-a lovit. A fost numit apoi domn în Țara
Românească în 1821, dar nu a apucat să domnească, din cauza izbucnirii revoluției lui Tudor
Vladimirescu. A murit otrăvit în același an, pentru că era bănuit că este de partea revoluției
grecești.
Alexandru
oct 1806-mar 07 A treia domnie
Moruzi
Constantin Ipsilanti: decembrie 1806 - august 1807 (domn în M și în TR, sub autoritate
Adm mil rusă noi 1806-1812
rusească)
Alexandru Platit de turci sa domneasca fiu frate sau var al fostului domnitor al Țării Românești, Constantin
Mart- iul 1807
Hangerli Hangerli, trece după vreo trei luni de partea rușilor, refugiindu-se în Ucraina
Scarlat
1807-1810 Numit, dar nu a domnit efectiv -otravit
Callimachi
Iordache Ruset-Roznovanu descendent al uneia dintre cele mai bogate și influente familii
Căimăcămie dec 1806 boierești din Moldova, a fost fiul lui Nicolae Rosetti-Roznovanu A întemeiat pe domeniul său de
la Stînca (azi județul Iași) prima mare bibliotecă din Moldova,
Căimăcămie 1807-1812 Veniamin Costache -Ruperea Moldovei răsăritene de ruși în 1812 a fost puternic contestată de
mitropolit, alături de Divan, trimițând note de protest Înaltei Porți, dar și țarului Nicolae I [1].
Curând însă au venit împrejurări nenorocite atât pentru țară, cât și pentru dânsul. Eteria
grecească de la 1821 produce o teribilă anarhie și răspândește peste tot jaful și focul. Guvernul
legal al țării se desființează și conducerea statului rămâne în mâna mitropolitului, care apără
drepturile Moldovei, se împotrivește exceselor eteriștilor și ascunde în clădirea Mitropoliei pe
cei mai prigoniți. În cele din urmă este și el nevoit să plece la Chișinău.[2] Întorcându-se după
restabilirea liniștii, și-a reluat cu mai multă ardoare nobilele sale acțiuni, dar amestecul
guvernului în afacerile bisericești, l-au silit să se retragă în 1842, în timpul domniei lui Mihail
Sturdza, la Mănăstirea Slatina, unde a și murit după 4 ani.Altă latură a activității sale este cea a
 ctitoririi de locașuri sfinte. În anul 1833 a inițiat construcția monumentalei Catedralei
mitropolitane de la Iași, care, mai târziu, avea să fie refăcută de unul dintre urmașii săi, Iosif
Naniescu. Numeroase mănăstiri și schituri din Moldova, între care: Neamț, Agapia, Miclăușeni,
Durău, Sihăstria sau Slatina, îl consideră mare ctitor.traduceri de cărți dogmatice, unele tipărite,
altele manuscrise.
Scarlat
1812-1819 A doua domnie otravit, bănuit că este de partea revoluției grecești.
Callimachi
Mihail Şuţu 1819-1821 nepot de fiu a lui Mihail Suţu A favorizat intrarea în M a lui Al Ipsilanti Eteristul în feb1821,
Căimăcămie mar-mai 1821 Veniamin Costache
Eteria lui
Alexandru aprilie 1821
Ipsilanti
Ştefan Vogoride – bulgar sau aromanA venit în Moldova sub domnia lui Scarlat Callimachi,
Căimăcămie Toa 1821-iul 22 care l-a numit prefect al Galațiului (1812-1819). După moartea lui M Șuțu a fost numit
caimacam al M
Adm mil turcă mai 1821-iul 22 Sfârşitul regimului fanariot, revenirea la domniile pământene
dintr-o veche familie boierească. A fost numit de turci, la cererea boierilor mici din țară,
împotriva voinței boierilor emigrați în timpul ocupației turcești și după revoluția lui TV care
Ioniţă Sandu
1822-1828 cereau conducerea țării pentru ei. Intențiile bune ale lui Sturdza au fost multă vreme paralizate
Sturdza
de acțiunile acestora. Odată cu războiul ruso-turc (1828-1829), rușii au intrat din nou în Țările
Române, iar Sturdza a fost dus în Basarabia https://istoria.md/
Pavel Kiseleff A fost președinte plenipotențiar al divanurilor Moldovei și Țării Românești în
timpul administrației militare ruse. A contribuit la reorganizarea administrativă a celor două
principate și la întocmirea Regulamentelor organice, care de fapt au fost primele Constituții din
Adm mil rusă apr 1828-apr 34
istoria celor două principate române.Aceste regulamente organice au fost introduse în Țara
Românească în 1831 și în Moldova în 1832. Ca ambasador al Rusiei la Paris în perioada a
sprijinit unirea Principatelor Române, pe linia Proiectului Grecesc.
fiul Marelui Logofăt Grigore Sturdza și al Mariei Calimah, fiică de domn Cu acordul
Imperiului otoman – putere suzerană – și cel al Rusiei – putere protectoare a Țărilor Române
după tratatul de la Kuciuk Kainargi – alegerea lui Mihail Sturza s-a făcut pe baza prevederilor
Mihail Sturdza 1834-1849
din Regulamentul organic al Moldovei, devenind unul din cei doi primi suverani care au domnit
asupra Țărilor Române ca monarhi cu atribuții și prerogative definite
constituțional.https://istoria.md/
Prima domnie fiul marelui logofăt Alexandru Constantin Ghica (Alecu) și al Elenei, fiica lui
Grigoraș Sturdza. A fost numit domnitor al Moldovei la propunerea marelui vizir Mustafa
Reșid Pașa, un om politic turc cu concepții liberale, cunoscut reformator al Imperiului otoman.
[8]Deși a luat parte la mișcarea moldovenească din 1848 împotriva rudei sale Mihail Sturdza, a
fost numit ca domnitor în urma Convenției de la Balta-Liman,în același timp cu numirea lui
Barbu Știrbei în Muntenia. organizarea agriculturii și a învățământului public în 1851. În primul
domeniu se reglementează raporturile dintre proprietari și muncitori, aducând astfel o
Grigore îmbunătățire a situației țăranilor, prin scăderea zilelor de muncă, oprind folosirea lor la alte
1849-1853
Alexandru Ghica lucrări decât cele agricole, desființează dijma, mărește imașul și ușurează condițiile de
strămutare. Din punct de vedere al învățământului, se prevăd trei grade cu predare obligatorie în
limba româna peste tot și la toate gradele, chiar și la cele de limbi străine. S-au construit 63 de
școli elementare județene și numeroase școli primare. Se înființează două facultăți, de drept și
filosofie, la Academia Mihăileană, seminariile se organizează pe același principii ca și
facultățile teologice, se înființează Institutul Gregorian sau orfanotrofic, germenul facultății de
medicină, fiind ajutați „copiii găsiți” și femeile gravide și sărace, la care se adaugă: școala de
moșit, școala de chirurgie și ospiciul de infirmi de la Galata.https://ro.wikipedia.org
Adm mil rusă Oct 1853-sep 54
Grigore Al.
1854-1856 A doua domnie, restaurat
Ghica
Consiliu de
administraţie 3-10 iulie 1856
extraordinar
Căimăcămie iul 1856-feb 57 Teodor Balş Deoarece domnitorul GA Ghica împlinise termenul de 7 ani pentru care fusese
numit la domnie, Balș l-a înlocuit cu titlul de caimacam. El a desființat toate instituțiile create de
Grigore Alexandru Ghica, a închis seminarul și gimnaziul de la Mănăstirea Neamț, a desființat
 Facultatea de Drept din Iași, Banca Națională și a anulat legea presei. A fost un adversar
înverșunat al unirii Moldovei cu Valahia.a murit în mod neașteptat
Căimăcămie 1857-1858 Nicolaie Vogoride
Ştefan Catargiu, Vasile Sturdza şi Anastasie Panu ; Ştefan Catargiu se retrage
Căimăcăm de 3 oct 1858-ian 59
pe 20 oct 1858, fiind numit I. A. Cantacuzino
Pe 24 ianuarie Cuza este ales domn şi în Ţara Rom, înfăptuindu-se unirea; s-au pus bazele
Alexandru Ioan 5 ianuarie 1859- statului modern român. născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza, proprietar de
Cuza 24 ianuarie 1862 pământ în județul Fălciu, și al Sultanei, membră a familiei de origini fanariote Cozadini.
https://ro.wikipedia.org/wiki https://istoria.md
Moldova înainte de “descalecate” sec. IV – sec XIII
Inceputuri
Din cele mai vechi timpuri, teritoriul Moldovei a fost locuit de triburi dacice: costobocii, în nordul Moldovei şi Basarabiei, carpii şi
carpodacii, de la est de Carpaţi până la Nistru, caucoenşii, localizaţi în regiunile de munte din Neamţ şi Bacău, cotenşii, în sud-estul
Moldovei şi tyrageţii, localizaţi pe malurile Nistrului (Tyras).
În urma ocupării romane a Transilvaniei de sud şi vest şi a Olteniei, cu înfiinţarea provinciei romane Dacia, triburile moldave îşi vor
organiza o linie de apărare la est de Carpaţi şi în sudul Moldovei, oprind extinderea imperiul roman. Odată blocată expansiunea
romană, dacii liberi îşi încep atacurile asupra provinciei romane Dacia, în scopul eliberării teritoriului ocupat. Aceste atacuri, în care
dacii liberi din Moldova s-au aliat de cele mai multe ori cu costobocii din nordul Transilvaniei (regatul costoboc se întindea inclusiv
în nordul Transilvaniei) se vor repeta mai mult de 170 de ani, grăbind părăsirea provinciei Dacia de către romani.
După anul 271, Moldova va fi supusă invaziilor popoarelor migratoare: goţii, hunii avarii şi slavii.
Primele menţiuni despre existenţa unor comunităţi sunt din sec. IX-XI, când triburi slave se vor aşeza în Moldova estică, întemeind
aşezări fortificate, precum cele din satul Echimăuţi (Orhei) sau Rudi (Soroca), unde a fost descoperită o cetate fortificată,
supranumită de populaţie „Farfuria turcului”. Aşezarea fortificată de la Echimauti, construită în jurul anului 940 de către slavi, avea
un sistem de apărare alcătuit dintr-un şanţ adânc şi un val mare de pământ, pe creasta căruia s-a înălţat o palisadă din lemn şi
piatră. Curând însă slavii aveau să intre în conflict cu populaţia băştinaşă moldavă, ducând la asedierea acestei fortificaţii şi în final,
la distrugerea ei prin incendiere, în jurul anul 1050.
Tot din acestă perioadă (cca. 940-965) avem informaţii despre vechea cetate de frontieră a Moldovei, respectiv Cetatea Albă,
situată la limanul Nistrului. Refăcută în secolul al VI-lea de către bizantini, pe ruinele vechiului polis grecesc, aceasta avea să devină
un loc strategic, mult disputat, odată cu sfârşitul secolului al X-lea. Cetatea avea să fie cunoscută în decursul istoriei sub mai multe
denumiri: Levcopilis (greci), Vidava (geto-daci), Alba Iulia (romani), Moncastro sau Maurocastro (genovezi), Belgorod (ruşi) sau
Akkerman, dat de către turci.
Alte comunităţi ale valahilor moldavi aveau să se organizeze sub forma unor complexe teritoriale, apărate de fortificaţii, în mai
multe zone: pe cursul inferior al Jijiei, al Bahluilui şi Prutului, în regiunea dintre Prut şi Bârlad, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru – pe
Valea Ciuhurului (viitorul ţinut Lăpuşna – Orhei).
Dimitrie Cantemir va menţiona în lucrările lui şi despre existenţa unor formaţiuni politice vechi, organizate ca şi uniuni de obşti în
Vrancea, Câmpulung şi Thigheci.
Geografia universală „Hudud-alam” (Hotarele lumii), scrisă în anul 982, pomeneşte despre „ţara locuită de madjgharî se
mărgineste la răsărit cu munţi, la apus şi miazănoapte cu ţinuturi locuite de Rus, miazăzi cu neamul creştin V.n.nd.r., care sunt
oameni slabi şi sărmani, lipsiţi de averi. Mirvăt sunt vecini cu munţii V.n.nd.r. şi se întind de la ei pînă în ţara pecenegilor şi la
Marea Neagră”
O altă prezenţă românească este menţionată în cronica anonimă a biografiei Sfântului Olaf al Norvegiei, în anul 1018, când valahii
(blokumenn), aliaţi cu pecenegii, îl sprijină pe Sviatopolk, duce al Kievului (1015-1019) împotriva fratelui său, ducele Iaroslav cel
Înţelept (1019-1054).
Slăbirea puterii slavilor avea să favorizeze intrarea în Moldova a triburilor pecenege şi cumane. La finele secolului al IX-lea, cumanii
se vor aşeza în teritoriul dintre Don şi Nistru, de unde vor lansa campanii de jaf spre vest, care se vor solda, în jurul anului 1057, cu
ocuparea unui vast teritoriu situat între Nistru şi Carpaţi, asimilând şi triburile pecenege aproape decimate în războaiele duse cu
imperiul Bizantin. De aici, vor organiza campanii de presiune asupra „ţărilor” moldave de peste Nistru şi Prut.
În jurul anului 1094, geograful persan Gardizi avea să completeze cronica afgană de la 982 cu mai multe informaţii legate de ţara
noastră: „Ţara lor – scrie el despre madjgharî, – este aproape de Marea Rum, spre care curg două mari râuri, iar madjgharî trăiesc
între aceste două râuri, iar cînd vine iarna, cei ce se depărtaseră se întorc spre acest râu şi petrec iarna acolo. Ei sunt pescari şi se
hrănesc cu peşte. În ce priveşte fluviul care e la stînga lor, trebuie să spunem că în direcţia slavilor e un neam de rum ai cărui
membri sunt creştini. Sunt numiţi N.nd.r. Ei sunt mai numeroşi, dar mai slabi decît madjgharî. Dintre cele două rîuri mai sus
numite, unul se cheamă Atil, iar celălalt Duba, iar cînd madjgharî stau pe ţărm, ei văd pe N.nd.rieni. Deasupra acestora, pe malul
rîului este un munte mare şi o apă izvorăşte din el, şi curge pe povîrnişul său. În dosul acestui munte aflăm un neam creştin numit
M.rdât”
În anul 1147 este menţionată cronica poloneză „Codex Diplomaticus Majoris” prezenţa brodnicilor, vlahilor pruteni, care iau parte,
alături de cumani, la luptele duse contra viaticilor.
Prima menţiune legată de existenţa Ţării Bolohovenilor apare în anul 1150, când cneazul acestei formaţiuni este implicat în luptele
duse cu cnejii ruşi şi polonezi. Numele de bolohoveni/volohoveni este dat moldovenilor nordici, volohi, respectiv valahi, de către
ruşi. Disputele teritoriale dintre volohi şi vecinii lor vor fi consemnate şi în anii 1172, respectiv 1231.
Povestind despre faptele aventuroase ale lui Andronic I Comnen (1118-1185), împărat bizantin între anii 1183 şi 1185, cronicile
bizantine amintesc faptul că în urma evadării lui spectaculoase de la Constantinopol, în drum spre cneazul Iaroslav al Haliciului a
fost prins la graniţă şi recunoscut de nişte „păstori valahi”, care l-au predat soldaţilor trimişi în urmărirea lui de împăratul bizantin
Manuel I Comnenul (1143-1180). Cine au fost acei păstori valahi nu putem şti, dar de unde până unde au reuşit aceştia să-l
recunoască pe însuşi Andronic I Comnenul, asta chiar este o enigmă “ciudată” a istoriei.
În anul 1174, legat de un conflict apărut între cneazul Andrei şi fii săi, Rostislav, Riurik şi Mstesav, aflăm despre „Ţara Bârladnicilor”
şi oraşul Bârlad:
„Nu umblaţi – se adresa cneazul Andrei – în partea mea şi plecaţi, tu, Riurik, în Smolensk la fratele tău, în moşia tatălui tău; da tu,
Davîd, pleacă la Berlad, nu-ţi îngădui ţie să te afli în Ţara Rusească; dar ţie, Msteslav, la fel, nu-ţi îngădui a te afla în Ţara Rusească:
de la tine totul s-a început”.
O nouă menţiune făcută despre existenţa unei populaţii nord-moldovene numită “brodnici”, se găseşte în cronicile ruseşti la anul
1216, când aceştia luptă de partea cneazului Mstislav cel Viteaz al Haliciului (în perioada 1193-1228) împotriva ginerelui acestuia,
Iaroslav de Vladimir (1191-1246). În urma bătăliei de pe malurile râului Lipiţa, cneazul Mstislav, aliat cu brodnicii îl înfrânge pe
Iaroslav. Numele de brodnici era termenul folosit de către slavi pentru a-i numi pe valahii moldavi din zona Siretului (“brod”, în
limba slavă înseamnă „vad”, ceea ce înseamnă că ruşii îi defineau ca fiind valahii din vadul Siretului). Pe aceşti brodnici, dar şi pe
conducătorul lor, îi vom întâlni cât de curând.
În anul 1222, într-un act emis de regele maghiar Andrei al II-lea, găsim o altă menţionează despre existenţa unei „Ţări a
brodnicilor”, situată în nordul Moldovei, având graniţă cu cnezatul Haliciului. Între brodnicii conduşi de voievodul Ploscânea şi
cneazul Mstislav cel Viteaz al Haliciului vor surveni diverse probleme, în special de ordin teritorial. Ploscânea, primul voievod
român menţionat în istorie, va fi implicat într-una din cele mai mari bătălii ale evului mediu timpuriu.
Bătălia de la Kalka (1223)
Bătălia de la râul Kalka, afluent al râului Kalmius, care se varsă în Marea Azov, a avut loc la 16 iunie 1223, între Imperiul Mongol
condus de Ghinghis Khan şi Rusia Kieviana, Galiţia-Volinia şi alte câteva principate slave răsăritene, aliate cu cumanii, sub
conducerea lui Mstislav cel Viteaz, principele Haliciului şi Mtislav al III-lea al Kievului.
Armata mongolă, condusă de către Gebei Noion şi Subotai „Bahadur”, pătrunde prin Caucaz, înfrângând o coaliţie de triburi
caucaziene şi apoi îi decimează pe cumanii statuaţi în zonă. Hanul cuman Kotian reuşeşte cu greu să scape, fugând la curtea
ginerelui său Mstislav, pe care îl convinge de pericolul mongol: „Astăzi, mongolii au luat pământurile noastre, mâine le vor lua pe
ale voastre.”.
Mstislav cel Viteaz, aliat cu: Mstislav al III-lea al Kievului, Daniel Romanovici al Volaniei, Mtsislav Sviatoslavici de Cernigov şi cu
Mtislav cel Mut de Peresopniţe vor porni din Kiev în ajutorul cumanilor. După un marş de 17 zile prin stepă, aliaţii ajung “în al 31
mai” la Cortiţa, în apropriere de gurile Niprului, unde se întâlnesc cu marele han cuman, Kotian. La această întâlnire vor mai
participa şi cnezii din Podolia, Iurie Domajirici, Derijicrai Volodislavici şi voievodul brodnicilor, Ploscânea.
În faţa acestei puternice coaliţii slave, conducătorul mongol Gebei Noion trimite zece soli la principele Kievului, căruia să-i explice
că nu are de-a face cu slavii, ci doar cu cumanii şi că în drumul său va evita teritoriile slave. Ca răspuns, Mstislav îi execută pe cei
zece soli, făcând o gravă greşeală, care va avea repercursiuni asupra slavilor.
În primele trei zile ale lunii iunie din acel an, principii ruşi nu reusesc să ajungă la un consens privind desemnarea conducătorului
armatelor aliate.
Subotai trimite a doua solie mongolă, ca să ceară ruşilor socoteală pentru uciderea primei solii, cu mesajul: „Iar voi v-aţi încrezut în
Kipciaki <cumani> şi aţi ucis solii noştri şi aţi pornit asupra noastră; porniţi aşadar, noi însă nu v-am stârnit şi Dumnezeu să judece.
„ (Cronica rusă).
Sub influenţa spiritului tânăr, Daniel Romanovici, atunci în vârstă de doar 22 de ani, împreună cu Mtislav cel Viteaz, permit solilor
să se retragă în viaţă, dar pornesc lupta împotriva mongolilor, fiecare pe cont propriu. Aceştia trec Niprul şi împrăştie avangarda
mongolă. În urma acestei victorii, slavii i-au urmărit pe mongoli timp de mai multe zile, dar au făcut greşeala să se împrăştie pe o
suprafaţă prea mare. Mongolii au mimat o falsă retragere, care a durat 9 zile, dar când s-au oprit, s-au așezat în formaţie de luptă
pe malurile râul Kalka.
Luând retragerea ca un semn de slăbiciune, parte a armatei slave şi cea cumană au atacat poziţiile mongole fără o strategie
comună. Cavaleria grea a mongolilor a respins frontul cuman, decimându-l şi forţându-l să se retragă. În retragerea lor, cumanii
aveau să se lovească frontal de armata lui Mstislav al Cenigovului, distrugând-o în totalitate, însuşi cneazul avea să fie ucis în luptă.
În acelaşi timp, flancurile mongole s-au închis în jurul armatei slave dezmembrate, tăindu-le retragerea. Slavii înconjuraţi au fost
loviţi cu săgeţi salvă după salvă şi atacaţi de cavalerie.
„Bătălia, scria Ibn-el-Asir, a fost una din cele mai înverşunate şi a ţinut mai multe zile; dar în sfârşit tătarii au ieşit învingători,
cumanii şi ruşii fiind cu desăvârşire înfrânţi. O fugă în debandadă dinaintea urmăritorilor a uşurat uciderea unei mari părţi din ei;
toate bagajele au căzut în mâna tătarilor. Cei care au putut scăpa, iar aceştia au fost foarte puţini la număr, au ajuns în Rusia într-o
stare de plâns.”
Printre cei scăpaţi cu viaţă au fost Mtislav cel Viteaz, Daniel Romanovici şi hanul cuman Kotian, care au reuşit să treacă Niprul şi au
ordonat să fie arse toate luntrile, ca să împiedice mongolii să-i urmărească.
Este mai mult ca sigur că dacă principii ruşi ar fi ajuns la un consens şi ar fi stabilit un plan de bătaie comun, fără să ţină cont de
orgolii personale, nu ar fi intervenit acest dezastru. Neînţelegerile dintre ei au dus la o totală neimplicare în luptă a lui Mstislav al
Kievului, care, împreună cu câţiva voievozi (printre care şi Ploscânea) nu au intrat în luptă, ci s-au retras pe un deal de pe malul
Niprului, făcându-şi o fortificaţie improvizată.
După trei zile de atacuri succesive, cneazul a hotărât să se predea lui Gebei, cu condiţia ca el şi armata lui să se poată întoarce la
Kiev. Dar odată ce mongolii au preluat controlul asupra taberei, au măcelărit armata kieviană şi l-au luat prizonier pe cneazul
Mstislav, împreună cu nobilii săi. Ei au fost executaţi în maniera tradiţională mongolă rezervată nobililor şi regilor: fără vărsare de
sânge. Mstislav și nobilii săi au fost îngropaţi de vii sub platforma pe care stăteau generalii mongoli la festinul organizat pentru
sărbătorirea victoriei. Acesta a fost răspunsul mongol la uciderea solilor de către cneazul Kievului.
Cronica rusă arată că sfârşitul lui Mstilav al Kievului şi al demnitarilor slavi s-ar fi datorat voievodului brodnicilor Ploscânea, care,
deşi „a sărutat crucea principelui Mtislav şi a celor doi principi ruşi că nu-i va ataca şi va interveni pentru ca să se răscumpere, şi
apoi amăgindu-i, blestematul i-a legat şi predat tătarilor cu tot cu întăritură <fortificaţie>, care au ucis pe toţi oamenii, iar pe
principi i-a strivit sub nişte scânduri peste care au trecut oştile tătăreşti.”
Care a fost conflictul dintre principii ruşi şi voievodul Ploscânea, cronicile nu ni-l transmit. Singurul lucru interesant este însă
încrederea acordată de către Mtislav lui Ploscânea privind intervenţia vizavi de mongoli pentru a-i salva în schimbul unei mari
sume de bani. Se pare însă că informaţiile prezentate în cronica rusă sunt putin deformate. Ipoteza alierii lui Ploscânea la coaliţia
rusă, prezentată mai sus, este preluată după Alexandru I. Gonţa, care, la rândul lui, a preluat-o de la istoricii ruşi. Ori cronica rusă
ne prezintă o altă realitate. Ploscânea, pe fondul conflictelor avute încă din anii 1221 cu principii ruşi, în special cu Mtislav al
Haliciului privind expansiunea acestuia pe teritoriile voievodului brodnicilor, ar fi fost de la bunul început al conflictului în tabara
mongolilor.
Cronica specifică foarte clar că Ploscânea era bine cunoscut principlor ruşi, aceştia solicitându-l să-i apere de furia mongolă şi,
aprioric, să nu-i atace. Ori dacă Ploscânea era în tabăra rusă (aliaţii), cum ar fi putut să-i atace sau cum ar fi putut lua apărarea lor
în faţa lui Subotai şi a lui Gebei? Moartea principilor ruşi şi a demnitarilor lor s-a făcut datorită uciderii de către aceştia a primei
solii mongole, iar intervenţiile ulterioare a voievodului de pe Siret nu au avut nici un succes.
Acest lucru nu este un fapt neobişnuit, peste ani cronicile maghiare aveau să-l prezinte pe Mircea cel Bătrân ca trădător în bătălia
de la Nicopole, bătălie pierdută defapt ca urmare a lipsei de experienţă a aliaţilor apuseni, al orgoliilor şi al aceluiaşi entuziasm
tineresc ca al lui Daniel Romanovici.
Pentru a înţelege mai bine conflictele permanente care au existat între cnezii şi voievozii moldavi şi principii ruşi, se cuvine să
prezentăm informaţiile din Letopiseţul de la Mănăstirea Sf. Ipatie, care spune că încă înainte de anul 1231, „cnezii bolohoveni
aveau o atitudine duşmănoasă faţă de tendinţele centraliste ale cneazului de Halici” (B.D. Grecov, I. Iacubovschi – Hoarda de Aur).
Ce înţelegem prin termenul de “tendinţe centraliste”? Înglobarea Moldovei de Nord în cnezatul Haliciului!!
Revenind la bătălia de la râul Kalka, aceasta a fost nu numai una dintre cele mai mari victorii ale armatei tătare împotriva
principilor ruşi, dar şi bătălia cu cele mai mari pierderi în rândurile armatelor slave. Cronicile timpului aproximează pierderile
slavilor la circa 50.000 de morţi, fără a socoti şi pe cei luaţi prizonieri.
Episcopatul de la Milcov (1227)
În vederea stopării atacurilor cumane în Transilvania (prima invazie cumană a avut loc în anul 1092), Coroana maghiară va stabili,
după alungarea cavalerilor teutoni (în 1215), un avanpost militar la est de Carpaţi, în cotul Vrancei, la Milcov, în anul 1217.
În urma înfrângerii suferite la Kalka, din 1223 şi a uciderii conducătorilor lor de către tătari, parte din cumani se vor aşeza într-un
ţinut din sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei, ţinut care va fi cunoscut în istorie sub denumirea de Cumania. Aceştia au fost
acceptaţi de către maghiari în scopul de a avea un tampon între ei şi triburile care migrau dinspre est, asta cu obligativitatea
convertirii lor la catolicism, politică aplicată de maghiari pentru propagarea catolicismului. Creştinarea cumanilor începe din anul
1223, ducând, din iniţiativa regelui Andrei al II-lea (1205-1235) şi a Papei Grigore al IX-lea (1228-1241), la înfiinţarea unui Episcopat
Catolic al Milcoviei, la 31 iulie 1227 şi numirea unui prelat în acest post: „Grigore episcopul (…) şi fiindcă ai putea avea mai mult
folos dacă ai primi slujba de legat al scaunului apostolic, întrucât autoritatea apostolică s-a bucurat întotdeauna de mare preţuire
în Cumania şi în acea ţară vecină a brodnicilor, despre convieţuirea cărui neam se trage nădejde, ne-au rugat să binevoim a-ţi
încredinţa slujba de legat, prin care să ai putere în aceste ţări de a predica în locul lor, de a boteza , de a ridica biserici, de a
hirotonisipreoţi cât şi de a numi episcop şi de a îndeplini îndeobşte toate slujbele ce ţin de cult şi de sporirea credinţei”.
Documentul papal identifică foarte bine, pe lângă cumani şi populaţia băştinaşă, „brodnicii”, pe care Papa Grigore al IX-lea (1228-
1241) îi numeşte „valahi” şi îi aduce aminte regelui Andrei al II-lea (1205-1235), în anul 1234, că trebuie să-i aducă la adevarata
credinţă creştină, adică cea catolică, deoarece aceştia ar asculta de nişte pseudo-episcopi de rit grecesc, adică ortodox. Se pare că
reuşita creştinării catolice a cumanilor nu a avut efect şi asupra valahilor care trăiau în zonă, aceştia rămânând credincioşi religiei
lor ortodoxe, cu toată străduinţa episcopului Grigore.
Privind “localizarea” celor numiţi „brodnici”, istoricii ruşi îi plasează ca băştinaşi ai pământurilor din nordul Mării Azov, uitând însă
că tot cronicarii lor, începând din anul 1147 şi până în anul 1223 (anul bătăliei de la Kalka), îi amintesc pe aceştia ca şi vecinii sudici
ai cnezatului Haliciului. Bula papală din 1234 a papei Grigore al IX-lea îi pomeneşte însă pe aceşti brodnici ca fiind prezenţi şi în
zona Vrancei, ceea ce înseamnă că aceştia stăpâneau aproape toată zona Modovei de nord, din vecinătatea cnezatului Haliciului şi
până în sud, în zona Vrancei, iar pe axa vest-est, între Carpaţi şi linia mediană dintre Siret şi Prut. Ţara Bolohovenilor
(Volohovenilor), volohii cum erau numiţi de către ruşi, valahii moldavi, se află situată la est de aceştia, ocupând teritoriul cuprins
de la linia mediană dintre Siret şi Prut până la Nistru şi de la nord de cnezatul Haliciului până la sud, la limita cu Ţara Bârladnicilor
(Ţara Bârladului).
Invazia tatarilor (1241)
În anul 1227 succesorii lui Ginghis Han, sub conducerea Marelui Han Ogodai, îşi încep campania de cucerire spre vest. Rând pe
rând ocupă şi distrug cnezatele Moscovei, Kievului şi a Novgorodului, pătrunzând apoi până în Silezia şi Polonia. În drumul lor spre
vest, ocupă (posibil înainte de 1241) teritoriul Moldovei, de unde îşi vor lansa atacurile spre Regatul Maghiar şi spre Muntenia.
Impactul tătarilor asupra populaţiei din ţărilor invadate avea să fie cumplit, cronicarul armean Kirakos îi descrie pe invadatori
foarte sugestiv: „Tătarii aveau o înfățișare respingătoare și inimi nemiloase; rămâneau neînduplecați la plânsetele mamelor, fără
respect pentru părul alb al bătrânilor. Alergau cu bucurie când era vreun măcel, ca la o nuntă sau la o petrecere. Peste tot cadavre,
cărora nimeni nu le găsea mormânt. Prietenul nu mai avea lacrimi pentru cel care-i fusese drag; nimeni nu îndrăznea să verse
lacrimi pentru cei care pieriseră de teama acestor ticăloși. Biserica s-a cernit în doliu, frumusețea și splendoarea sa dispăruseră;
slujbele ei au fost oprite, vocea cântăreților din strană nu s-a mai făcut auzită, iar cântările religioase nu au mai răsunat. Ținutul era
acoperit de o ceață deasă. Populațiile preferau noaptea zilei, iar pământul a rămas lipsit de locuitorii săi. Fiii străinului îl
străbăteau, înhaățând tot ce se găsea […]. Sordida lor lăcomie era de neostoit.”
După o asemenea prezentare înţelegem de ce sunt atât de puţine mărturii ale antichităţii şi evului mediu timpuriu românesc.
Invazia tătarilor a dus la distrugerea majorităţii documentelor timpului şi la furtului artefactelor, “doveditoare” ale continuităţii
poporului român. Puţinele documentele ale vremurilor acelea, care s-au păstrat arată intensitatea jafului şi a distrugerilor
provocate de tătari, aşa că aproape îi putem asemui cu o bombă atomică: efectele sunt la fel de distructive.
Şi aici găsim o altă enigmă a istoriei: se pare că în Moldova invazia tătară s-a manifestat cu totul altfel. Pe ce de bazează aceasta
afirmaţie?
Letopiseţul de la Mănăstirea Sf. Ipatie (Cronica Ipatievscaia) face precizarea că pe bolohoveni (valahii moldavi) mongolii i-ar fi
protejat, probabil urmare a suferinţelor acestora în urma ocupaţiei cumane, îndemnându-i să-şi cultive pământurile, în special cu
grâu şi mei, cereale necesare tătarilor pentru aprovizionarea armatei (nu poţi purta războaie cu stomacul gol… foamea este un
inamic, nu un aliat!). În această situaţie, cneazul Daniel Romanovici al Haliciului, profitând de trecerea armatelor tătare în Ungaria
şi Ţara Românească, pustieşte nordul Moldovei în primavara anului 1241: „a prădat ţara Bolohovului şi a trecut-o prin foc, căci
tătarii nu o atinseseră, pentru ca locuitorii să cultive pentru ei grâu şi mei. Căci Daniel avea o mare vrăjmăşie <înca din anul 1223 >
împotriva Bolohovilor, care-şi puseseră nădejdia în Tătari„ (B.D. Grecov, A.I. Iacubovschi – Hoarda-de-Aur).
Aceeaşi părere o are şi călugărul Rogerius, care afirmă, la rându-i, că tătarii „ n-au ars nici semănăturile, nici fâneţele, nici casele”,
pentru ca la revenirea lor din expediţiile de jaf în apus să găsească hrană pentru ei şi pentru cai. Wilhelm de Rubruck menţionează
în cronica lui că valahii sunt supuşi tătarilor şi le plătesc tribut, însoţindu-i pe aceştia în expediţiile lor militare.
Un alt cronicar al vremii, care va remarca acelaşi lucru, este Laonic Chalcocondil, care face o afirmaţie cu totul surprinzătoare în
cronica lui: „Ca să spun totul, <tătarii> se folosesc de arcuri şi de săbii barbare şi de scuturi lungi, asemănătoare cu ale dacilor
<valahilor> ; folosesc în mod obişnuit căciuli de pîslă, nu ca locuitorii din părţile Sarmaţiei şi nu [poartă] cămăşi de lână, ci numai de
in.”
Mulţi cronicari medievali au remarcat, de-a lungul timpului, tehnica de luptă a cavaleriei moldovene, specificând că aceasta a fost
preluată de la tătari.
Tătarii au instituit, în fapt, în ţările cucerite, o „pax mongolica”, situaţie care permitea dezvoltarea economică locală, odată cu
obligativitatea plăţii unor dări în produse şi în bani. Toleranţa arătată moldovenilor de către tătari poate fi explicaţia acceptării ca
aliat a lui Ploscânea, voievodul valahilor pruteni în bătălia de la Kalca, din anul 1223. Este mai mult ca sigur ca aceste relaţii să se fi
dezvoltat în timp, cu acceptul suzeranităţii tătare.
La rândul său, Nicolae Iorga constată existenţa unei comuniuni paşnice între tătari şi moldoveni: „Dacă ziduri s-au sfărmat înaintea
tăatarilor şi biserici au căzut la pământ, dacă mari bogăţii orăşeneşti au fost pierdute, omul sărac de la ţară n-a suferit aşa de mult.
Ba uneori, atras el însuşi de acest mare val cuceritor şi jefuitor, el a preferat decât să rămâie la gospodăria lui ameninţat, ori să şi-o
facă din nou după ceasul pustiirii, să intre şi el în acest dans ostăşesc fără pereche, din care putea să câştige ceva. Astfel s-a născut
colaborarea dintre români şi tătari „ (Nicolae Iorga – Momente istorice).
Tătarii au pătruns pe teritoriul Moldovei la începutul lunii martie 1241, deplasându-se spre Carpaţi şi trimiţând avangarda
(iscoade) pentru a găsi trecătorile accesibile şi sigure. Marşul mongolilor nu a fost îngreunat de către băştinaşi, ei reuşind să se
deplaseze cu aproape 90 km pe zi, în ciuda condiţiilor meteorologice nefavorabile: începerea dezgheţului şi ruperea apelor.
Grosul armatei tătare, sub conducerea lui Bochetor, s-a îndreptat însă către sudul Moldovei, spre cumani, care au fost înfrânţi în
scurt timp, fiind aproape exterminaţi şi obligaţi să se refugieze în sudul Dunării sau în Transilvania. Dupa această victorie, tătarii s-
au concentrat asupra cuceririi fortăreţei de pe Milcov, care găzduia Episcopia Catolică. Catolicii au ieşit în întâmpinarea
atacatorilor cu o armată formată din maghiari, cumani şi români, dar au fost înfrânţi, tătarii cerând predarea fortăreţei. În urma
refuzului garnizoanei care apăra fortăreaţa de a se preda, tătarii vor înconjura Episcopia şi vor începe asediul. Bine dotaţi şi
organizaţi, utilizând aruncătoare de pietre numite „manginic”, vor dărâma zidurile fortăreţei, pătrunzând în forţă în incinta ei.
Tătarii au ucis toţi apărătorii fortăreţei, inclusiv pe cei 90 de călugări conduşi de episcopul Teodoric. Catedrala şi cetatea au fost
dărâmate din temelie.
După distrugerea cetăţii şi supunerea teritoriului episcopatului cumanic, Bochetor îşi croieşte drum spre Ţara Românească.
Care a fost efectul invaziilor tătare şi a dominaţiei lor ulterioare?
În primul rând, prin intrarea lor în Moldova, au distrus în întregime Ţara Cumanilor, iar pe aceştia, vechii lor duşmani, i-au omorât
sau luat în robie, puţini dintre ei scăpând la sud de Dunare. În al doilea rând, au oprit expansiunea maghiară la est şi la nord de
Carpaţi, permiţând astfel unirea micilor formaţiuni româneşti în „ţări” numite cnezate şi voievodate.
În perioada 1276 – 1277, cronicarul german Thomas Tuscus, în timpul războaielor purtate între ei de regii Boemiei şi Moraviei,
menţionează despre prezenţa moldovenilor pruteni şi a valahilor transilvăneni: “Ottocar încearcă să provoace o răscoală cu mulţi
nobili în Germania, chemând în ajutorul său pe prutenii necredincioşi <ortodoxi>, însă după voinţa lui Dumnezeu, prutenii şi
românii (blacis transivlaneni) neînţelegându-se între ei, regele Boemiei a fost înşelat.”
Între anii 1273 şi 1279, regii maghiari încearcă să revitalizeze episcopia cumanilor, cu reşedinţa la Civitas Milcoviae din Moldova,
dar fără nici un succes. Cumanii refugiaţi din Transilvania în timpul conflictelor avute cu coroana maghiară şi valahii moldavi se
arată indiferenţi faţă de cultul catolic. În încercarea maghiarilor de supunere şi convertire a populaţiei, Ladislau Cumanul pătrunde
în anul 1283 în Moldova.
În Cronica ritmată a lui Ottokar de Siria se menţionează că după moartea hanului Nogai, pe la anul 1299, conducătorii locali ai
Moldovei s-au emancipat, punând bazele formării unui stat unitar. Chiar dacă cronicarul nu face menţiuni nominale despre aceşti
conducători locali, apare, în anii următori, o intensă afirmare a prezenţei unor stătuleţe româneşti la est de Carpaţi. Între anii 1300
şi 1335 se construieşte şi se dezvoltă localitatea Baia (Civitas Moldaviae), fiind menţionat un anume conducător moldovean,
Costea, sub conducerea căruia, în 1324 1325, valahii moldavi se implică, alături de poloni şi lituanieni, în lupta împotriva
markgrafului de Brandemburg, care, împreună cu regii maghiari, încercau o revitalizare a Episcopiei Cumaniei. În anul 1332 se
menţionează despre existenţa unor puternici conducători în zona Vrancei: “Episcopia Milcoviei din ţara Ungariei anume din
ţinuturile tătarilor – orânduită ca o veche stavilă, din vremea când zişii tătari au năvălit cu silnicie, vai în zisul regat sau zisele părţi
ungureşti – a fost cu desăvârşire nimicită de aceşti duşmani sălbatici şi aducători de nenorocire (…) moşiile, bunurile şi drepturile
episcopiei şi alte biserici pomenite fiind cotropite de puternicii din acele locuri (potentes illarum partium)”.
Portulanul lui Angelino Dulcert mentioneaza în jurul anului 1339 despre existenţa unui mare drum comercial (via Walachiensis) de
la Marea Neagră, prin Lvov, până la Marea Baltică, de-a lungul lui fiind semnalate numeroase oraşe-târguri românesti.
Între anii 1343 şi 1345, conducătorii moldoveni vor fi implicaţi într-o serie de lupte duse împotriva tătarilor, dar de data aceasta, cu
sprijin maghiar şi muntean. Basarab I şi Nicolae Alexandru Basarab vor susţine aceste lupte cu contingente armate până în anul
1351.
Anul 1343 este anul primei intrări a lui Dragoş Vodă şi a maramureşenilor lui în Moldova, în cadrul campaniei conduse de către
Voievodul Transilvaniei, Nicolae (1342-1344) şi începutul procesului de întemeiere a statului Moldova.

Dragoş Vodă (1347 – 1354) – primul descă lecat al Moldovei

Dragoş Vodă în cronici şi istorii
Una dintre problemele controversate şi ”fabulate” din istoria noastră este „descălecatul” lui Dragoş-Vodă în Moldova şi originea
acestuia. Încă din secolul al XVII-lea, istoricii au încercat să identifice persoana aceluia numit Dragoş Vodă şi fenomenul istoric
numit “Descălecat”.
Lipsa documentelor şi mai ales, interpretarea lor eronată şi deseori părtinitoare, au făcut ca informaţiile despre acest controversat
personaj să provoace confuzii nu numai la primii cronicari, ci şi la istoricii care vor încerca să-l identifice ulterior.
Prima menţiune despre Dragoş o găsim în cronica moldo-polonă din secolul XVI, în care acesta este prezentat ca “cel dintâi
voievod, …. Voievod din Ţara Ungurească, din Maramureş … <fiind cel cu care> s-a început cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei “.
Grigore Ureche (1590-1647), în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, menţionează existenţa acestui personaj, motivând necesitatea
“descălecatului”: „După răsipa țării dintăi (…) când au răsipit tătarii dintr-aceaste locuri de au rămas locul pustiu, mai apoi, după
multă vreame, (…) cându păstorii din munții ungureşti (din Transilvania) pogorându după vânat au nemerit pe apa Moldovei, locuri
desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dease, şi îndrăgind locul au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alții au
îndemnat de au descălicat întâi supt munte, mai apoi adăogându-se şi crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Sireatiul
nu i-au hotărât (nu i-a oprit, nu le-a pus hotar), ce s-au întinsu până la Nistru şi până la mare.”
Preluând aceste informaţii de la Grigore Ureche, Miron Costin (1633-1691) ne aduce noi date despre personalitatea lui Dragoş-
Vodă şi despre descălecat. Vorbind despre “primul descălecat”, autorul spune: “Ce goţii întăi, apoi volgarii au stăpânit locurile
aceste, pân ce s-au mutat şi ei în alte părţi de loc: unii peste Dunăre, pe vremea lui Theodosie, împăratul grecesc,…, alţii în alte
părţi, şi rămâind de tot pustie ţara, nelăcuind niceun niam până la Dragoş vodă în Moldova, şi Negrul vodă în Ţara Românească.”
Dacă urmărim cu atenţie textul lui Grigore Ureche, precum şi alte documente ale vremii, descoperim că Miron Costin face o
constatare foarte ciudată pentru acele vremuri, menţionând existenţa unui al doilea descălecat, dar şi existenţa celui de al doilea
Dragoş Vodă: “Iară Ureche vornicul scrie că au descălecat ţara Dragoş vodă, ce socotim că poate <?> să fie fostu Dragoş vodă, ficior
acelui Bogdan den Maramoroş, ce scrie Bomfin, istoricul ungur, că au descălecat ţara a doua oară <!>”.
Trist este că în decursul timpului, aceste informaţii “înviate” de cronicari din puţinele documente rămase, au fost ignorate de
generaţiile următoare.
Astfel, B.P. Haşdeu (1838-1907), în lucrarea sa “Negru Vodă”, face o afirmaţie şocantă: anume că “strămoşii lui Dragoş Vodă,
plecaţi din Oltenia pe la anul 1285, fuseseră Kinezi din Romanaţ, din aceeaşi ramură a Basarabilor, de unde se trăgea Dan – Vodă
cel de la 1290”, şi că “… pe ruda sa Bogdan Vodă din Maramureş, descendinţe din kinezii cei emigraţi din Romanaţ, sub Bărbat-
Vodă, Alexandru-Vodă îl îndeamnă de a ocupa Moldova nordică şi de a se substrage coroanei ungureşti.”
Iar Octav – George Lecca, în lucrarea sa “Familiile boiereşti române” se raliază în totalitate la această teorie neargumentată istoric:
”În rezumat, azi e definitiv stabilit că Muşaţii au fost o ramură a Basarabilor. Trunchiul acestei dinastii e COSTEA MUŞAT, pomenit
în toate cronicile, însă care nu a domnit. Numai într-un pomelnic de la Mănăstirea Bistriţa se arată ca urmaş a lui Laţcu între
voievozii Moldovei. Deşi purta titlul de “Vodă” ca tată a trei domni, nici un document nu ne mărturiseşte domnia lui. Cei trei fii ai
săi urmară pe rând: Petru I Muşat, Roman I şi Ştefan I ” <?!>.
Aceste “defecţiuni” ale transmiterii informaţiilor istorice sunt o veche “meteahnă” a cronicarilor şi istoricilor, rămânând la
latitudinea lor ce şi cât să transmită din informaţiile preluate. Şi mai observăm o tendinţă clar părtinitoare privind dinastiile
Muşatinilor şi Basarabilor, căutându-se justificarea originii lor “pure”, moldoveneşti şi olteneşti, ignorându-se cu bună ştiinţă
informaţiile transmise de marii cronicari Grigore Ureche şi Miron Costin.
Practica dezinformării şi a fabulaţiilor se păstrează şi astăzi, practicându-se cu succes prin toate mijlacele de transmitere a
informaţiei: carte scrisă, televiziune, internet, s.a.m.d., fiind destui “entuziasmaţi” care să “rescrie” istorii şi să fabuleze pe
marginea unor realităţi istorice dovedite documentar.
Astfel, Dragoş Vodă este identificat ca fiind descendent al familiei Codrenilor, stăpânitoare a cnezatului de Câmpulung de Tisa, şi
cel mai des se face confuzie între el şi Dragoş din Giuleşti, sau, în cel mai rău caz, este pomenit ca fiu al lui Bogdan I Voievod.
Cine a fost de fapt, acest Dragoş Vodă şi ce au însemnat primul şi al doilea “descălecat”?
Dragoş Vodă de Maramureş
“Prin cuprinsul <scrisorii> de faţă dorim să ajungă la cunoştinţa tuturor, cum că, după ce noi, văzând scrisoarea prealuminatului
principe, domnul nostru rege Carol (Robert de Anjou) trimisă de acesta nouă, am trimis < ….> (pe) magistrul Egidiu, aprod de la
curte <…> (împreună cu ) Nicolae, preotul <…> pentru a rehotărnicii o moşie a lui Drag <Dragomir> şi Dragoş, românii şi slujitorii
aceluaşi domn al nostru regele, numită Bedeuhaza (Bedeu) aflătoare în ţinutul Maramureşului… <…> (data) în anul Domnului
1336 .” (Diplome Maramuresene din secolele XIV si XV, pag. 16-19).
Această diplomă de confirmare a dreptului de proprietate asupra moşiilor a fost acordată de către Regele Ungariei, Carol Robert
de Anjou, familiei Dragoş pentru serviciile aduse coroanei maghiare.
Dr. Alexandru Filipaşcu, în lucrarea sa, ”Istoria Maramureşului”, ne prezintă un arbore genealogic bogat, detaliat, al acestei familii.
Constatăm astfel că cei doi, Dragoş şi Drag, respectiv Dragomir, sunt fraţi, trăgând-se dintr-o veche familie nobiliară a
Maramureşului de nord, din ţinutul Bedeului. În afară de cei doi, în genealogie mai sunt menţionaţi un alt frate, pe nume Giula şi o
soră al carui nume, din păcate, nu se cunoaşte. În diplomele maramureşene apare şi numele tatălui lor, Dragoş, care este primul
nominalizat al familiei.
Caracteristica de bază a diplomelor maramureşene, adevărate “extrase de carte funciară”, este pomenirea tuturor moştenitorilor
legali ai proprietăţii. Ori în acest caz, ca proprietari ai moşiei din Bedeu sunt pomeniţi doar Dragoş şi Dragomir. Într-o diplomă
ulterioară, emisă în anul 1349, este pomenit şi fratele lor mai mic, Giula, ca proprietar al moşiei Giuleşti.
Familia drăgoşeştilor era o familie înstărită, cu drepturi de stăpânire asupra comunităţilor săteşti existente, având legături
puternice cu celelalte familii maramureşene. Astfel, sora lui Dragoş avea să fie căsătorită cu Seneslau de Dolha, fiul lui Tatomir,
voievodul de Ung şi Bereg (două ţinuturi ale Maramureşului aflate în prezent pe teritoriul Ungariei, respectiv Ucrainei).
În anii începuturilor domniei regelui Ludovic I, siguranţa graniţelor estice ale Transilvaniei era nesigură, tătarii aşezaţi din anul 1241
în Moldova organizau frecvente expediţii de jaf în regatul maghiar. Coroana maghiară încercase, prin diverse metode, asigurarea
graniţelor estice prin colonizări cu saşi şi secui, care, în schimbul dobândirii proprietăţii, se angajau să apere aceste frontiere. Se
gândise chiar o organizare de tip semi-militar, prin încercarea de colonizare a Ţării Bârsei cu cavaleri teutoni, în anul 1211, dar fără
rezultat, aceştia întorcându-se împotriva regelui maghiar.
Regele maghiar Ludovic I, supranumit “cel Mare”, avea să întrezărească o nouă strategie de contracarare a puterii tătare, începând
să trimită trupe armate în Moldova.
Referindu-se la ţinuturile moldave din acele timpuri, cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin fac afirmaţia că acele locuri erau
pustii, dar dovezile documentare contrazic afirmaţia celor doi.
Astfel, anterior intervenţiei maghiare în Moldova, sunt pomeniţi: Ploscânea, voievod al Brodnicilor pe la 1223, voievodul “Olaha”
<Romanul> şi Roman la 1247, dar şi alţi conducători locali care, între anii 1299 şi 1325, duceau lupte împotriva cumanilor şi
tătarilor.
Urmare a unor conflicte apărute între hanatul tătar şi republicile italiene Veneţia şi Genova, susţinute de către Ungaria şi Polonia,
tătarii pătrund, în cursul lunii august 1342, din Moldova în Transilvania. Acest gest este cauzat şi de trimiterea coroanei maghiare,
la începutul anului, a unei armate de supraveghere şi pacificare a teritoriilor moldave, condusă de către voievodul Transilvaniei,
Nicolae Sirokai. Moldova era percepută de către coroana maghiară drept un puternic avanpost al imperiului tătar. Aflaţi sub
dominaţie tătară, moldovenii preferau “pax mongolica“, instaurată de către tătari, în schimbul plăţii unor dări către aceştia, în bani
sau produse şi prin obligativitatea participării lor la invaziile mongole în alte ţări. Acest lucru dăuna intereselor coroanei regale,
care urmărea să-şi extindă graniţele şi dincolo de Carpaţi, pentru a creea o zonă tampon de siguranţă între imperiul tătar şi
Transilvania.
Drept răspuns la acţiunile tătarilor, Ludovic I îl va însărcina pe căpitanul regal Dragoş, în anul 1343, să pătrundă în Moldova în
scopul eliberării acesteia de către tătari şi a pacificării moldovenilor, care participau alături de tătari la invaziile din Transilvania.
În anul 1345, o oaste aflată sub comanda lui Andrei, comitele Maramureşului, Bistriţei, Braşovului şi a Secuilor, cu contingente din
aceste comitate, formate în majoritate de către romani, în alianţă cu Nicolae Alexandru Basarab, intră din nou în Moldova.
Campania împotriva tătarilor va avea un real succes, după o luptă de 3 zile, tătarii fuseseră învinşi, iar hanul lor, Atlamos, prins ăi
decapitat. În anul 1346,campania contra tătarilor este dusă doar de contingentele secuieşti.
Cert este faptul că la finele anului 1346, regiunea sudică a Moldovei a fost total eliberata de către tătari, fapt menţionat într-o
scrisoare adresată de către Ludovic I Papei Clement al VII-lea, prin care regele îi solicită acestuia să reactiveze Episcopia de la
Milcov. Suveranul pontif, prin actul emis la 20 martie 1347, îl investeste ca episcop al „Milcoviei” pe însuşi capelanul personal al
regelui maghiar.
În urma rezultatelor obtinute, regele maghiar îl investeşte pe Dragoş cu rangul de Markgraf (titlu de nobleţe echivalent cu marchiz
– fr. marquis), trecându-se astfel la organizarea unei “mărci” (unitate teritorial¬-politică şi militară) cu sediul la Baia, care avea
menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului maghiar. Titulatura de “vodă” dată lui Dragos, de către cronicari şi istorici este
oarecum un non-sens, deoarece Dragoş a condus Moldova, în numele coroanei maghiare, termenul de Markgraf semnificând
funcţia de comandant – conte – căpitan al administraţiei şi armatelor dislocate de către maghiari în acest teritoriu.
Este mai mult ca sigur că parte din băştinaşii moldoveni vedeau în Dragoş Vodă şi în stăpânirea maghiară un sprijin în lupta lor
împotriva dominaţiei tătare, dar totodată existau şi altii, probabil majoritatea, care vedeau în instaurarea mărcii maghiare un gest
de încalcare a independenţei lor.
Continuând lupta de eliberare a Modovei de sub ocupaţia tătară, Dragoş reuşeşte să-şi extindă teritoriul până în nord, mutându-şi
reşedinţa la Siret, unde va iniţia o serie de măsuri administrative şi stategice: îşi va construi o cetate de pământ şi va ctitori o
biserică ortodoxă.
După cum reiese din cronica florentinului Matteo Villani, regele Ludovic îl sprijină permanent pe Dragoş, din punct de vedere
financiar şi material, acesta având în continuare statutul de vasal al coroanei maghiare.
În anul 1351 se va organiza una dintre cele mai mari campanii contra tătarilor, la care vor participa şi armatele lui Dragoş, însoţite
de un corp de oaste maghiar şi de o puternică armată condusă de către Nicolae Alexandru Basarab, prinţul Ţării Româneşti.
Creştinii reuşesc să-i înfrângă pe tătari, împingându-i mult dincolo de Nistru. Interesant este faptul că în această campanie s-au
întâlnit faţă în faţă două mari personalităţi ale istoriei medievale româneşti timpurii, Dragoş-Vodă şi Nicolae Alexandru Basarab,
întemeietori şi “întregitori” de ţară.
În anul 1352, Dragoş participă alături de regele maghiar la asedierea cetăţii Belz, aflată în nordul Galiţiei, cetate aflată sub controlul
lituanienilor, care erau aliaţi cu tătarii. În luptă, Dragoş pierde o rudă apropiată, un strănepot pe nume Tatomir, iar regele maghiar
este grav rănit.
Pe langă permanenta preocupare de a îndeparta pericolul tătar de la graniţele Moldovei, voievodul maramureşan a fost şi primul
care va ctitori o biserică. Astfel, în anul 1353, porunceşte să se ridice, în aşezarea Volovăţ, întemeiată de supuşii lui maramureşeni,
o bisericuţă din lemn, care este considerată ca fiind cea mai veche biserică domnească din Moldova. Tot în acest timp va începe
lucrări de reconstruire şi consolidare a oraşelor-cetăţi din Moldova, distruse de tătari. Este interesant că multe din aceste oraşe-
cetăţi au fost refăcute cu ajutor transilvan: Baia va fi reconstruită de comunităţile din Bistriţa şi Rodna, iar Neamţul de către saşii
din Sibiu şi Braşov.
Dragoş se va retrage din cele lumeşti în anul 1354, în vârstă de peste şaptezeci de ani, găsindu-¬şi odihna de veci în modesta-¬i
bisericuţă din lemn de la Volovăţ, după cum aflăm din letopiseţul lui Nicolae Costin, care a cules, la rândul său, această informaţie
de la „oameni bătrâni, lăcuitori de aicea din ţară, cum se trage cuvântul din om în om, că o beserică de lemn la Olovăţ, să fie făcută
de Dragoş Vodă şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş Vodă”.
Între anii 1500 – 1502, Ştefan cel Mare mută bisericuţa din lemn de la Volovăţ la Putna, iar în locul ei porunceşte construirea unei
biserici noi din piatră.
Profesorul Tiberiu Ciobanu, în lucrarea sa dedicată lui Dragoş Vodă, ne dă o informaţie de excepţie privind mormântul voievodului:
“Se pare, însă, că în biserica de piatră ctitorită de Ştefan cel Mare aici (în locul celei mutate la Putna) nu s¬-a găsit lespedea sa
funerară, cu toate că unele izvoare aparţinând tradiţiei locale (consemnate în scris, ce¬i drept, abia în secolul al XIX¬-lea), vorbesc
despre faptul că, la o refacere ulterioară a acestui lăcaş de cult, ce ajunsese într¬-o stare avansată de degradare, s¬-a descoperit
într-o pivniţă „un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om. Iară pe o cruce de aur, care asemenea s¬-a aflat în săcriul
acela, sta scris Dragoş¬ Vodă, un semn că oasele din săcriu erau ale lui Dragoş¬Vodă, cel dintâi domnitor al Moldovei care după
moarte a fost înmormântat în biserica cea de lemn făcută de dânsul” <Tradiţii poporane române din Bucovina – preot Simion
Florea Marin, (1847-1907) > Cu siguranţă că Dragoş Vodă a fost înhumat în incinta bisericuţei sale din lemn de la Volovăţ (aflată în
apropierea Siretului, unde îşi avusese reşedinţa), însă, din păcate, mormântul lui nu s-a păstrat până în zilele noastre”.
Biserica din lemn a lui Dragoş, aflată în prezent la Putna (exterior şi interior):

Text preluat din mass media:

„Biserica veche de lemn din Putna-datarea ei prin metoda dendro-cronologică: datarea bisericii a fost făcută prin metoda dendro-
cronologică la Laboratorul din Lund, în Suedia. În noiembrie 2002, specialistul suedez Hans Linderson, împreună cu arhitectul
Alexandru Baboş, au prelevat 16 probe din diferite părţi vechi ale structurii bisericii, monstre care au fost analizate în primăvara lui
2003. Din cele 16 probe au fost datate 12, toate fiind din stejar. Probele indică tăierea arborilor între anii 1345-1346. Linderson şi
Baboş au semnat lucrarea “Mănăstirea veche de lemn a Putnei în arhitectura medievală românească”.
Una dintre problemele cele mai controversate din istoriografia noastră, „descălecatul” lui Dragoş în Moldova, este, totuşi, un fapt
incontestabil, demonstrat, de altfel, de evoluţia ulterioară a statalităţii româneşti de la est de Carpaţi.
 
Deşi a fost combătută cu argumente serioase de către unii cercetători1 sau acceptată de către alţi specialişti, doar ca pe o
povestire aparţinând tradiţiei istorice medievale (care conţine, însă, şi unele date reale)2, legenda, conform căreia Dragoş din
Maramureş a „descălecat” în Moldova, face referire cu certitudine la o personalitate politicomilitară ce a existat cu adevărat.
Cu toate că avem puţine informaţii documentare cu privire la originea lui Dragoş, se ştie, totuşi, că acesta făcea parte, cu siguranţă,
dintro familie de mari feudali români din Maramureş („din familia fostului voievod Codrea”, mai exact, „dintro ramură colaterală a
familiei codrenilor”)3, care stăpânea, în secolul al XIVlea, întinsul şi puternicul cnezat de vale al Câmpulungului de pe Tisa sau al
Sarasăului, căci această ultimă localitate a fost o vreme centrul cnezatului teritorial amintit4 (ce era alcătuit din cca. 1618
aşezări)5.
 
Pentru că a purtat un nume foarte des întâlnit printre cnezii maramureşeni din timpul său, Dragoş „Descălecătorul” a fost foarte
greu identificat de către istorici, care au emis nu mai puţin de patru ipoteze cu privire la acest aspect. Astfel, întro primă versiune,
el este confundat cu Dragoş din Giuleşti6, tatăl lui Gyula7. Această teorie a fost categoric combătută de marele nostru cărturar A.
D. Xenopol, ce a demonstrat că Dragoş din Giuleşti nu putea fi una şi aceeaşi persoană cu acel Dragoş, care a pus bazele statului
medieval românesc estcarpatin şi a primei dinastii domnitoare a acestuia8.

O a doua opinie îl consideră, ca autor al „descălecatului”, pe un alt Dragoş (nepotul celui amintit mai sus), despre care se vorbeşte
în două dintre documentele maghiare ale epocii, datate 12 octombrie şi respectiv 29 noiembrie 13559. Acesta nu este altul decât
Dragoş, fiul lui Gyula, cel care, în 1359, a condus o campanie militară întreprinsă, în Moldova, din porunca regelui Ungariei, cu
scopul înăbuşirii unei revolte a românilor de aici, declanşată împotriva dominaţiei maghiare. Pentru credinţa sa, regele îl va
răsplăti, dăruindui, printro diplomă, emisă la 20 martie 1360, lui şi celor doi fii ai săi, Gyula şi Ladislau, şase sate, situate, cele mai
multe dintre ele, nu departe de Giuleşti10.

Cea dea treia părere, referitoare la identificarea „Descălecătorului” socotită drept plauzibilă, dea lungul întregului veac al XX-lea,
de către majoritatea specialiştilor este cea care îl propune pe Dragoş din Bedeu pe Tisa (aşezare aflată în vestul Maramureşului
istoric, ce a îndeplinit rolul de centru al unui cnezat de vale, condus, probabil, de familia acestuia,11 care era alta decât cea a
legendarului biruitor al bourului), drept întemeietorul familiei Drăgoşeştilor din Moldova.12 Şi în acest caz, cercetările au
demonstrat că lucrurile nu stau aşa, căci, verificând documentele referitoare la genealogia familiei acestuia, sa constatat că Dragoş
din Bedeu era părintele unui anume Ladomir, ce, la rândui, a fost binecuvântat cu trei „feciori” pe nume Nan, Ştefan şi Luca13,
neavând, deci, ca fiu pe Sas şi ca nepot, pe Balc, aşa cum ne informează atât izvoarele narative moldave cât şi cele documentare
ungare14.

în fine, ultima dintre ipoteze, cea care consideră că Dragoş „Descălecătorul” provenea din rândurile familiei cneziale, conducătoare
a formaţiunii politico-teritoriale feudale româneşti, ce îşi avea centrul la Câmpulung, pe Tisa, pare să fie cea mai aproape de
adevăr, cu toate că mulţi dintre istoricii noştri nu se hazardează în a se pronunţa, categoric, cu privire la identitatea sa, numindu -l
în lucrările lor doar Dragoş din Maramureş15.

Dovedinduse un oştean viteaz şi un priceput conducător de oşti, el se va bucura de aprecierea regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou,
supranumit „cel Mare”16 (al cărui vasal era), carei va acorda o încredere deosebită.

În contextul politic, din acea epocă, Dragoş se arată fidel suveranului de la Buda, motiv pentru care acesta îl numeşte, bineînţeles
şi datorită priceperii sale în ale războiului, printre căpeteniile expediţiilor militare întreprinse, între vara anului 1343 şi primăvara
lui 1354, de către oştile sale, împotriva tătarilor, ce stăpâneau Moldova17.

în conflictul lor cu Hoarda de Aur, maghiarii sau bizuit şi pe lupta permanentă a formaţiunilor prestatale feudale româneşti est-
carpatine (apărute încă din secolul al XIII-lea), dusă împotriva dominaţiei tătare.

La finele anului 1346, regiunea sudică a Moldovei a fost, se pare, eliberată, pentru că, printro scrisoare adresată papei de la Roma,
Clement al VIl-ea (1342-1352)18, monarhul angevin îi solicita acestuia să reactiveze episcopia de la Milcov, lucru pe care suveranul
pontif îl va aproba la 20 martie 1347, învestindul ca episcop al „Milcoviei” pe chiar capelanul regelui maghiar19.

Pe teritoriul eliberat, unde existau, de fapt, câteva importante cnezate ale românilor, regalitatea maghiară a trecut la organizarea
unei mărci (unitate teritorial-politică şi militară), care avea menirea să apere hotarele răsăritene ale regatului ungar20. Ca răsplată
a serviciilor aduse coroanei maghiare, cneazul maramureşean primeşte, din partea regelui Ludovic cel Mare, în 1347, conducerea
acesteia şi, totodată, sarcina de a continua luptele cu tătarii21. Numirea lui sa făcut cu asentimentul conducătorilor populaţiei
româneşti autohtone, interesaţi şi ei în alungarea tătarilor, dar, şi mulţumiţi de faptul că Dragoş era de acelaşi neam cu ei.

Trecând munţii, pe la Oituz, Dragoş sa oprit pe valea Bistriţei, unde, pe un spaţiu cuprins între Bistriţa, Nechid şi Tazlău, sau
înfiripat, în timp, mai mult de douăzeci de sate, acest loc fiind cunoscut, veacuri dea rândul, sub denumirea de „Câmpul lui
Dragoş”22.

în continuare, Dragoş sa preocupat de întărirea şi extinderea stăpânirii sale, eliberând în scurtă vreme, dar în urma unor
confruntări extrem de dure, ţinuturile moldoveneşti dintre Carpaţi şi Siret.

Uşurinţa cu care el a reuşit săşi atingă obiectivele sa datorat, bineînţeles, şi începerii anterioare a procesului de unificare a
cnezatelor de aici, lucru realizat în jurul celui existent pe valea râului Moldova (ce era legat de Maramureş prin pasul Prislop), pe
teritoriul căruia sa constituit şi marca cârmuită de Dragoş. Unificarea aceasta a continuat şi în vremea lui Dragoş, prin alipirea, la
cnezatul amintit, şi a celorlalte formaţiuni prestatale, de pe valea Moldovei şi cea a Bistriţei, pe care el lea eliberat, treptat, de sub
stăpânirea tătarilor23.

Până la dezrobirea părţii de nord a Moldovei, capitala viitorului stat moldovean sa menţinut la Baia, care a fost, se pare, prima
reşedinţă domnească din Moldova24. Extinzânduşi şi consolidânduşi, totodată, o stăpânire ce poate fi considerată, acum, drept o
adevărată Moldovă mică (care, deşi nu era un stat pe deplin organizat25, constituia, totuşi, o solidă bază de plecare pentru statul
medieval propriuzis), Dragoş îşi mută reşedinţa, la Siret, unde ia o serie de măsuri de ordin administrativ (printre altele, aici el
zideşte o cetate de pământ şi o biserică ortodoxă de piatră)26.

Într-o cronică de epocă, aparţinând florentinului Matteo Villani, este menţionat faptul că regele maghiar Ludovic cel Mare trimitea
un substanţial sprijin militar unui supus de-al său ce ducea un război neîncetat cu „barbarii”. Fără îndoială, acest viteaz vasal al
Angevinului, numit, de către cronicarul italian, „regele Prosclaviei”, nu putea fi altul decât Dragoş27. De asemenea, în martie 1352,
este semnalată prezenţa oştenilor moldoveni alături de trupele regale ungare, la asedierea cetăţii Belz, din nordul Galiţiei, aflată
sub controlul lituanienilor ce erau ajutaţi de tătari. Aceeaşi sursă documentară precizează că, în timpul acestor lupte, a fost ucisă o
rudă apropiată dea lui Dragoş, iar armatele ungare, care au suferit mari pierderi, au mărşăluit prin Moldova, regele lor (care fusese
el însuşi grav rănit „sub zidurile cetăţii Belz”) oprindu-se, pentru o vreme, la Siret28.

O ultimă participare a „descălecătorului” la o campanie antitătară, întreprinsă de suveranul lui (care de această dată a fost ajutat
cu oaste şi de către unchiul său Cazimir al III-lea cel Mare, ultimul rege al Poloniei din dinastia Piaştilor29), sa desfăşurat, în anul
1354, încheinduse, după cum consemnează tot Villani, în luna mai a aceluiaşi an, când păgânii, fiind înfrânţi, au fost nevoiţi să
ceară pace30.

 
Pecetea tîrgului Baia, Ţara Moldovei (secolul al XIVlea) Biserica de lemn de la Volovăţ (Volhovăţ), 1346, strămutată de Ştefan cel
Mare la Putna în 1468, poză preluată www.pensiuni-cazare.com
Pecetea tîrgului Baia, Ţara Moldovei (secolul al XIVlea) Biserica de lemn de la Volovăţ (Volhovăţ), 1346, strămutată de Ştefan cel
Mare la Putna în 1468, poză preluată www.pensiuni-cazare.com
 
Pe lângă masiva lui participare la operaţiunile militare menite a îndepărta pericolul tătar, de la porţile Europei, voievodul român a
pus temelia unor noi localităţi, creându-şi, totodată, un întins domeniu feudal a cărui reşedinţă era satul Volovăţ (cunoscut în
trecut sub numele de Volhovăţ), întemeiat de către supuşii săi, proveniţi din satul maramureşean Olhovţi, care lau însoţit pe
plaiurile moldovene31.
În 1353, Dragoş porunceşte construirea, în această aşezare, a unei bisericuţe din lemn32 (considerată drept cea mai veche biserică
domnească din Moldova)33, pe care marele Ştefan o va aduce la Putna, construind în locul ei, între anii 1500-1502, o alta de
piatră34.

Împovărat de mulţimea grijilor şi a anilor, el şil va asocia la guvernare pe fiul său Sas, care, după moartea lui Dragoş, va prelua
cârmuirea stăpânirii sale, guvernând până în toamna anului 1363, când va fi înfrânt, întro scurtă dar sângeroasă bătălie, şi luat
prizonier, împreună cu o mare parte dintre rudele sale, de către voievodul maramureşean Bogdan din Cuhea35 (viitorul domnitor
Bogdan I, „întemeietorul” propriuzis al statului medieval Moldova)36. Se instituie, practic, o adevărată dinastie, cea a
Drăgoşeştilor, Moldova începând acum să fie altceva decât o simplă marcă de graniţă, guvernată de regele maghiar prin
intermediul dregătorilor săi.

Dragoş se va stinge din viaţă, în anul 1354, în vârstă de peste şaptezeci de ani, găsinduşi odihna de veci în modestai ctitorie de la
Volovăţ, după cum aflăm din letopiseţul lui Nicolae Costin, care a cules, la rândui, această informaţie de la „oameni bătrâni,
lăcuitori de aicea din ţară, cum se trage cuvântul din om în om, că o beserică de lemn la Olovăţ (Volovăţ n.n.T.C.), să fie făcută de
Dragoş Vodă, şi acolo zic, să fie îngropat Dragoş Vodă” 37.

Se pare, însă, că în biserica de piatră ctitorită de Ştefan cel Mare aici (în locul celei mutate la Putna) nu sa găsit lespedea sa
funerară, cu toate că unele izvoare aparţinând tradiţiei locale (consemnate în scris, cei drept, abia în secolul al XIX-lea), vorbesc
despre faptul că, la o refacere ulterioară a acestui lăcaş de cult, ce ajunsese într-o stare avansată de degradare, sa descoperit întro
pivniţă „un săcriu mare de piatră, în care se aflau oase de om. Iară pe o cruce de aur, care asemenea sa aflat în săcriul acela, sta
scris DragoşVodă, un semn că oasele din săcriu erau ale lui DragoşVodă, cel dintâi domnitor al Moldovei care după moarte a fost
înmormântat în biserica cea de lemn făcută de dânsul” 38. Cu siguranţă că Dragoş Vodă a fost înhumat în incinta bisericuţei sale de
lemn de la Volovăţ (aflată în apropierea Siretului, unde îşi avusese reşedinţa), însă, din păcate, mormântul lui nu sa păstrat până în
zilele noastre.

Intrat în conştiinţa colectivă a neamului românesc şi în istoria sa cu supranumele de „Descălecătorul”, dar şi ca o figură legendară,
ce a dăruit un nume şi o stemă statului nostru medieval de la răsărit de arcul carpatic, Dragoş Vodă şi-a legat personalitatea, dea
pururi, de începuturile Moldovei39. Considerat, în cronica moldopolonă, din secolul al XVI-lea, drept „cel dintâi voievod”40, Dragoş
„Voievod, din Ţara Ungurească, din Maramureş”41 este cel cu care „sa început cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei”42. Deşi a
pătruns în istorie direct din legendă, nu se poate ca el să nu fie înscris, la loc de cinste, printre domnitorii Moldovei, Dragoş Vodă
„Descălecătorul” fiind de fapt, aşa cum stă scris în cronicile lui Miron şi Nicolae Costin, „primul domn al acestei ţări (Moldova –
n.n.T.C.)”43.

Sas Vodă (1354 – 1359)

Urmaşul lui Dragoş la conducerea mărcii moldave a fost fiul său, Sas care va deţine funcţia de Markgraf între anii 1354 – 1359,
perioadă în care nu se va face remarcat prin vreun fapt mai deosebit, după cum bine ne informează Miron Costin, în al său
“Letopiseţ al Moldovei: “Domnit-au ani 4, iară ce s-au lucrat în dzilele lui, nemic nu scrie nicăiuri”.
Cronicile maghiare îi menţionează însă copiii: Balc/Baliţă, Ioan Valahul, Drag, Ştefan şi o fată, al cărui nume nu-l cunoaştem, care a
fost căsătorită cu Dragomir.
Bogdan Vodă va începe în anul 1358, o campanie împotriva “mărcii” maghiare, condusă de căpitanul regal Sas, fiul lui Dragoş I.
În urma unor lupte sângeroase, care au durat aproape doi ani, Bogdan reuşeşte să înfrângă oştile maghiare, cantonate în zonă şi să
se impună, cu ajutorul conducătorilor locali, ca şi singur stăpânitor al Moldovei. Sas este ucis, se pare, în aceste lupte, iar după alte
surse, este luat prizonier de către Bogdan, deoarece nici cronicile maghiare din acele timpuri nu-l mai menţionează decât la trecut:
”Sas, voievodul nostru maramureşan, iubit nouă şi credincios”.
Fiii şi nepoţii lui se refugiază în Transilvania, solicitând ajutorul regelui maghiar Ludovic I.

Balc – Vodă (1359)

Balc şi fraţii săi
Urmaşul lui Sas la conducerea mărcii moldave va fi unul dintre fii lui, pe nume Balc sau Baliţă, care va primi această funcţie (de
Markgraf) pentru câteva luni, în anul 1359, ca urmare a morţii tatălui său. Miron Costin, în neştiinţă documentară, generează o
descendenţă proprie a urmaşilor lui Sas: Lasco Vodă , Bogdan Vodă, Petru Vodă, Roman Vodă, Ştefan Vodă, fără să–l pomenească
pe acest Balc, omniprezent în cronicile maghiare ale timpului.
În anul 1359, Bogdan, voievod de Maramureş, reuşeşte, în urma unor lupte sângeroase să îl înfrângă pe Balc şi să-l alunge în
Transilvania.
La sfârşitul anului 1359, Balc şi Dragoş II pătrund în Moldova şi după lupte îndelungate reuşesc să-l înfrângă pe Bogdan şi să preia
controlul asupra celei mai mari părţi a Moldovei. La conducerea noi “mărci” maghiare vor fi numiţi succesiv şi Balc şi Dragoş II. Însă
între anii 1360 – 1361, Bogdan reuşeşte să-i înfrângă pe cei doi. Balc reuşeşte să scape fugind în Transilvania, dar Dragoş II se pare
ca a fost ucis într-una din luptele duse împotriva lui Bogdan.
Balc va mai conduce o expediţie militară maghiară îndreptată împotriva lui Bogdan Vodă, dar fără succes. Armata maghiară este
decimată de oştile domnitorului, iar Balc reuşeşte să fugă, grav rănit, refugiindu-se în Transilvania. În semn de mulţumire pentru
serviciile făcute de Sas, fiul său Balc este împroprietărit de coroana maghiară, în anul 1365 la 2 februarie, cu moşia Cuhea, care
fusese anterior a lui Bogdan Vodă: “Ludovic, din îndurarea lui Dumnezeu, regele Ungariei, ….vrem să ajungă la cunoştiinţa tuturor,
<că> viteazul bărbat Balc, fiul lui Sas, voievodul nostru maramureşan, iubit nouă şi credincios, şi readucând în amintirea înălţimii
noastre nemăsuratele lui slujbe, prin care el, făcându-se plăcut maiestăţii noastre, din tot acel timp, în care cu o atât de mare <şi>
fierbinte iubire s-a alăturat maiestăţii noastre, încât a venit din ţara noastrăa a Moldovei, lăsând în urmă în acea ţară, pe părinţii lui
dragi şi o mulţime de rude, precum şi bunurile sale toate, în ţara noastră a Ungariei, în sânul iubirii noastre şi a observat …. cât de
folositoare sunt slujbele în care avea de gând să se angajeze pentru sporirea slavei şi puterii noastre, încât noi, retrecând prin
minte aceste <slujbe> si alte vrednicii preavestite ale slujbelor sale, …..cu osebire în zisa ţară a noastră moldoveană, nu fără
vărsarea propriului sânge şi fără îndurarea unor răni mortale şi cu cruda moarte a fraţilor <şi> apropriaţilor săi, precum şi a foarte
multor servitori …. ca atare, socotind că este un lucru demn ca unui om vrednic trebuie să i se dea răsplăţi vrednice, iar celor mari
să li se dea răsplăţi mari şi ca o răsplată bogată trebuie să întremeze şi să refacă sudorile <şi> truzile, ca un semn al iubirii şi
dragostei noastre osebite, am dat, am dăruit şi am hărăzit o moşie a noastră numită Kuhnya (Cuhea), avută în ţara noastră a
Maramureşului, împreună cu alte sate numite Jood (Ieud), Backow (Bocicoel), Kethuyssou (Două Vişee), Moyse (Moisei), Bors
(Borşa) şi Keethzeleste (Două Sălişte), aflătoare în aceaşi ţară a Maramureşului şi care ţin de aceaşi mosie Kuhnya … trecute în
mâinile noastre regeşti de la voievodul Bogdan şi fii săi, adică de la necredincioşii noştrii învederaţi, datorită blestematei lor vină
de necredinţă – pentru ca fulgerându-i diavolul, duşmanul neamului omenesc, care rănindu-le grav inima cu săgeţile sale otrăvite
ale ticaloşiei şi înşelăciunii, i-a convins că, abătându-se de mai multe ori de la calea adevărului şi de la statornicia cuvenitei credinţe
(şi> plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în pomenita noastră ţară moldoveană, uneltesc să o păstreze pentru ei,
spre paguba maiestăţii noastre, …. după ce aceiaşi Bogdan şi fii lui au fost privaţi şi deposedaţi cu totul de pomenitele moşii (din
Maramureş), ca unii care nu le meritau, pentru ca nu cumva răutatea să treacă drept pildă în ochii altora care ar încerca asemenea
lucruri, şi după ce toate înscrisurile emise pentru aceiaşi Bogdan şi fiii săi pentru pomenitele moşii au fost nimicite, stricate şi
socotite deşarte, zisului Balc voievodul şi prin el lui Drag, Dragomir şi Ştefan fraţii lui buni….. (Diplome maramureşene din secolul
XIV şi XV, pag.72 – 75).
Abia după 8 ( opt) ani de la data donaţiei, în anul 1373, la 4 septembrie, Balc şi fraţii lui vor intra, prin mila regelui, în posesia
moşiei promise! (Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, pag.83-87).
Totuşi fiii lui Sas nu vor fi uitaţi de regele Ungariei, astfel încât acesta le acordă titlurile de voievod al Maramureşului lui Balc şi de
Magister lui Drag. În anul 1373 Balc şi Drag vor mai purta titlurile şi funcţiile de comiţi de Maramureş şi Sătmar, primind în posesie
oraşele regeşti din Maramureş şi cetăţile Hust, Nialab şi Cetatea de Piatră din ţinutul Chioarului. În aceeaşi perioadă intră şi în
posesia moşiilor de la Cuhea, astfel că vor deveni cei mai puternici magnaţi ai regatului maghiar.
Fratele lor Ştefan se stabileşte în Polonia, unde se căsătoreşte cu o contesă poloneză. În anul 1365, Ştefan primeşte de la regele
polon Cazimir moşiile Rybotycze, Welniki, Syemionow, Godicza şi Honufriy. El se stabileşte lan Rybotycza şi se va numi Szeczepan
Wolozin (Valahul) de Rybotycza. Din acest Ştefan descind pe linie bărbătească 64 de familii poloneze, care mai păstrează şi în zilele
de astăzi amintirea descendenţei lor din Dragoş al Moldovei.
Despre familiile româno-polone tratează pe larg lucrarea lui Wyrostek Ludvig, “Rod Dragow i Sasow na Wegzechi Rusi Halickieni”
(Neamul lui Dragoş şi Sas în Galiţia), apărută în anul 1932 la Cracovia.
Cel de-al patrulea fiu al lui Sas, Ioan Valahul, este menţionat îin anul 1383 ca stăpânitor al satelor Rotunda şi Cuşniţa din
Maramureş.
Al cincilea copil al lui Sas este o fată, al cărui nume, din păcate, nu-l cunoaştem. Informaţiile găsite despre ea arată doar căsătoria
cu Dragomir, care a fost ucis în luptele de la Vidin, din anul 1365 şi că ea ar fi avut doi fii: pe Tatomir, ucis în timpul luptelor de la
Beltz, din anul 1352 (conflictul maghiaro-lituanian la care a luat parte şi Dragoş Vodă) şi pe Ioan Românul, care, la 1387, avea să fie
împroprietărit cu moşiile Iza şi Apşa de Jos în urma faptelor de vitejie ale familiei sale.
În anul 1378, relaţiile dintre fraţii Balc şi Drag şi coroana maghiară par să se răcească, deoarece într-un conflict teritorial cu
Ladislau şi Lodomer, fiii lui Petru din Criva, legat de posesia unui teren al celor doi fraţi, regele Ludovic ia partea acestora din urmă,
poruncindu-le lui Balc şi Drag să restituie imediat terenul aflat în litigiu.
Odată cu moartea regelui Ludovic I, fraţii Balc, Drag şi Ioan vor reintra în graţiile coroanei regale maghiare, astfel încât în anul
1384, regina Ungariei, Maria de Anjou va reconfirma fiilor lui Sas dreptul de proprietate asupra moşiei Cuhea, pentru serviciile lor
în luptele contra lituanienilor.
În anul 1390, regele maghiar Sigismund de Luxemburg, soţul Mariei de Anjou, confirmă dreptul de proprietate al fraţilor Balc şi
Drag asupra moşiilor Iza, Apşa de Jos, Rona de Sus, Bârsana, Rozavlea, Ruscova şi Vişeu. În acest fel, multe dintre familiile care l-au
sprijinit pe Bogdan Vodă au fost “dezmoştenite”, pierzându-şi casele şi proprietăţile.
Anul următor (la 13 august 1391), Mănăstirea “Sf. Arhanghel Mihail” din Perii Maramureşului, ctitorită de către voievodului Balc şi
fratele său Drag, este ridicată la rangul de “stavropighie” (mănăstire dependentă direct de Patriarhia din Constantinopol). Prin
acest act s-a definit autonomia bisericească a Maramureşului şi a zonelor învecinate, aflate sub controlul direct al familiei lui
Dragoş – Vodă.
Între anii 1397-1402 sunt pomeniţi fiii lui Balc, anume Dumitru şi Sandor, care solicită coroanei maghiare reconfirmarea dreptului
de proprietate asupra moşiilor care le aparţineau. În anul 1397, localitatea Sighetul Marmaţiei apare ca villa noastra libera Zyget,
fiind proprietatea familiei Drăgoşeştilor.
Menţiuni despre fiii lui Balc mai apar în actele cancelariei maghiare în anul 1405, când Dumitru intră într-un conflict armat cu fiii lui
Ştefan şi în 1434, când văduva lui Sandrin, Iustina, dăruieşte satul Săcălăşeni unui oarecare Radu.
Nepotul lui Drag, Nicolae, fiul lui Gheorghe de Drăgoieşti, se va căsători cu o fată de viţă nobilă maghiară, nsuşindu-şi toate
obiceiurile magnaţilor unguri, numindu-se Nicolae Dragffy de Beltek şi fiind menţionat în cronicile maghiare ale anilor 1470 ca
“magistru”.
Fiul lui Nicolae, Bartholomeu Dragffy de Beltek va fi, în periada 1493–1499, Voievod al Ardealului. Interesant este faptul că acest
reprezentant al familiei lui Dragoş îşi va descoperi sentimentele româneşti, întreţinând legături strânse de prietenie cu Ştefan cel
Mare al Moldovei, la care fusese trimis de curtea maghiară în câteva misiuni diplomatice. Prietenia dintre Bartholomeu şi Ştefan va
conduce la încheierea unei alianţe familiale, prin căsătoria Ecaterinei, fiica lui Bartholomeu, cu Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare.
Iată că roata istoriei a făcut ca, la cca. 140 de ani după ce strămoşul lui Bartholomeu, Sas, fusese alungat de către Bogdan Vodă,
strămoşul lui Ştefan, cele două familii să ajungă la reconciliere şi pace.
În anul 1499, Barholomeu Dragffy este destituit din funcţia de Voievod al Ardealului şi forţat să renunţe la toate moşiile sale din
Maramureş în favoarea coroanei regale şi a familiei maghiare Pogany de Cseb.
Fiul lui Ioan reuseşte să salveze ceva din onoarea familiei, devenind Palatin al Ungariei şi Comite de Crasna, Solnoc şi Timiş. În
timpul răscoalei lui Gheorghe Doja (1514) el este comandantul cavaleriei nobililor, care au înfrânt revolta.
Ioan Draffy este ucis în celebra bătălie de la Mohacs, din 1526, bătălie în urma căreia Ungaria, înfrântă, este inclusă în Imperiul
Otoman.
Fiul lui Ioan, Gaspar, este ultimul descendent al liniei bărbăteşti a familiei Dragoş, el decedând în anul 1545.
Imensa avere a familiei intră în posesia familiei Bathory, pentru că Gaspar Dragffy de Beltek a fost căsătorit cu Ana Bathory, iar fiul
lor, Gheorghe, comite de Crasna şi Solnoc, va lua numele de Bathory.

Dragoş al II-lea (1359 – 1361) – al doilea descă lecat al Moldovei

În capitolul despre Dragoş Vodă am pomenit despre fraţii săi, Dragomir, Giula şi sora nenumită în documentele vremii. Dintre ei,
un rol important în istoria ulterioară a Maramureşului şi a Moldovei îl va avea Giula şi urmaşii lui. Numele de Giula este forma
maghiarizată a românescului Iuliu, deci putem afirma cu toată convingerea că numele real al fratelui lui Dragoş era Iuliu. În istorie,
el va fi pomenit cu numele nobiliar de Giula din Giuleşti. El a avut, la rându-i, şase copiii: Dragoş, Dragomir, Ştefan, Tătar, Costea şi
Miroslav.
Este mai mult ca sigur că aceşti nepoţi ai lui Dragoş Vodă l-au însoţit pe acesta în campanile lui din Moldova, deoarece la mulţi
cronicari am întâlnit menţiuni despre existenţa unui oarecare Costea, conducător al unui cnezat moldav şi tatăl celor trei viitori
domnitori: Ştefan I, Roman I şi Petru I, dar care nu avea o descendenţă clară. Această confuzie sau eroare rezidă din prezenţa lui
alături de Dragoş Vodă în perioada când acesta conducea marca şi posibil, şi ulterior, până în anul 1359. În scopul de a legitima şi
ascendenţa numelui de Muşatin, i se acordă acestuia numele de Costea Muşatin, fapt neconfirmat însă istoric.
Care a fost rolul acestui Costea în toată povestea? Era fiul lui Giula, fratele lui Dragoş, participant activ la evenimentele acelor ani
tulburi din istoria Moldovei, fără nici o legătură cu Muşatinii sau viitorii domni Ştefan, Roman şi Petru.
Subiectul nostru este însă fratele său Dragoş, cel pe care îl vom numi, în continuare, Dragoş II şi pe care Grigore Ureche îl
pomeneste în Letopiseţul Moldovei ca fiind domn în anul 1359. Nu putea face nici o confuzie, pentru că Dragoş Vodă cel Bătrân
murise în anul 1354. Domnitorul pomenit era nepotul lui Dragoş Vodă cel Bătrân, respectiv Dragoş II. Existenţa acestui personaj îi
va pune mari semne de întrebare lui Miron Costin: “Iară Ureche vornicul scrie că au descălecat ţara Dragoş vodă, ce socotim că
poate <?> să fie fostu Dragoş vodă, ficior acelui Bogdan den Maramoroş, ce scrie Bomfin, istoricul ungur, că au descălecat ţara a
doua oară <!>”.
Bogdan Vodă va porni, în anul 1358, o campanie de luptă îndreptată împotriva “mărcii” maghiare conduse de capitanul regal Sas,
fiul lui Dragoş I.
În urma unor lupte sângeroase, care au durat aproape doi ani, Bogdan reuşeşte să înfrângă oştile maghiare cantonate în zonă şi să
se impună, cu ajutorul conducătorilor locali, ca singurul stăpânitor al Moldovei. Parte din sursele istorice ne spun că Sas este ucis în
aceste lupte, iar după alte surse, el este luat prizonier de Bogdan, în timp ce descendenţii lui, Balc şi nepotul Dragoş II se refugiază
în Transilvania.
Bogdan refuză suzeranitatea maghiară, ceea ce va determina coroana maghiară să organizeze o nouă campanie militară pentru
pedepsirea răzvrătitului Bogdan, expediţie condusă de însuşi Dragoş II. Armata coroanei maghiare, formată din corpuri de oaste
maghiară şi contingente maramureşene, intră în Moldova şi va reuşi, la sfârşitul anului 1359, să-l înfrângă pe Bogdan Vodă şi să
preia controlul asupra unei părţi destul de mari din teritoriul Moldovei. Bogdan se va retrage în partea nordică, în ţinutul
Rădăuţilor.
Cronicarii timpului, Miron Costin şi Grigore Ureche, preiau această informaţie şi o statuează ca şi un „al doilea descălecat” făcut de
Dragoş, care era de fapt Dragoş II, nepotul de frate al lui Dragoş Vodă.
Dragoş II reuşeşte ”restabilirea ţării noastre moldovene”, conform diplomei regale emise la 20 martie 1360, care menţiona
aducerea Moldovei sub suveranitatea maghiară. Dragoş II şi Balc vor fi noii conducătorii ai „mărcii” maghiare a Moldovei,
desemnaţi de rege.
Dar Bogdan Vodă nu se resemnează cu situaţia şi între anii 1360 – 1361, reuşeşte, după lupte sângeroase, să-i înfrângă pe Balc şi
pe Dragoş II, profitând nu numai de implicarea regelui Ludovic I al Ungariei în alte conflicte europene, ci şi de „infidelitatea”
domnitorului muntean, Alexandru Nicolae Basarab, intrat şi el în altercaţie cu regele maghiar şi care îi solicită papei titlul de
„autocrat” (rege, monarh cu puteri absolute) pentru a fi pe picior de egalitate cu Ludovic al Ungariei. Balc este pus în situaţia să se
refugieze în Maramureş, unde regele îl va recompensa pentru pierderile suferite în Moldova, acordându-i funcţii şi moşii. Dragoş II
se pare că a fost ucis în aceste lupte, deoarece el nu mai este menţionat în actele cancelariei maghiare, doar urmaşii lui.
Familia lui Giula din Giuleşti în război cu Bogdan Vodă
Am pomenit mai sus despre conflictul armat din perioada 1358-1359, dintre Bogdan Vodă şi armatele conduse de Sas şi Balc pe de
o parte, şi Dragoş II şi Costea, fii lui Giula din Giuleşti, pe de altă parte. Dar acest conflict îşi are originea cu mult înainte, începând
de pe meleagurile Maramureşului.
Bogdan, voievodul Maramureşului, era în permanent conflict cu coroana maghiară, situaţie care va conduce la mutarea lui din
Maramureş în Ungaria, ca să poată fi mai uşor de supravegheat.
În anul 1349, Ştefan, fiul lui Iuga şi nepotul lui Bogdan, intră în conflict cu Giula, fratele lui Dragoş Vodă. Proprietăţile Giuleştilor
(din Giuleşti şi Nyres) sunt ocupate de către Bogdan şi nepotul său, incidentul degenerând în lupte armate sângeroase şi distrugeri
de bunuri:
“Noi Ludovic, din îndurarea lui Dumnezeu rege al Ungariei, credinciosului său Ioan, fiul lui Iuga, voievodul Românilor din
Maramureş, mântuire şi har. Plângerea lui Giula, fiul lui Drăguş, ne-a dezvăluit faptul că Ştefan, fiul aceluiaşi Iuga <şi> fratele său,
care, în ultima vreme a căzut în vina trădării alăturându-se lui Bogdan, fostul voievod, unchiul său <şi> necredincios învederat al
nostru şi al ţării, pentru faptul că nu a putut să îl abată nici pe el <Giula>, de asemenea nici pe Drăguş, Ştefan, Tătar, Dragomir,
Costea şi Miroslav, fiii săi , de la calea obisnuitei credinţe, datorită statorniciei credinţei lor, nici să îi alăture tovărăşiei şi cârdăşiei
sale şi a lui Bogdan, fostul voievod <şi> necredinciosul nostru învederat, i-a alungat şi i-a izgonit de pe moşiile lor numite
Gyulafalva (Giuleşti), aflătoare pe malul râului Maramureş, pe care, odinioară, … domnul Carol, … vestitul rege al Ungariei, … le
hărăzise aceluiaşi Giula, pentru preacredincioasele şi pline de merite slujbe ale sale, poruncind să fie arse şi date pradă focului
casele lor întru paguba şi stricăciunea deloc mică a aceluiaşi Giula şi a pomeniţilor săi fii…. Dată la Bistricia (Bistriţa) … în anul
1349”.
Regele Ludovic I intervine în acest conflict solicitând lui Iuga, tatăl lui Ştefan, să-şi aducă fiul pe calea cea bună, obligându-l să-şi
retragă grupurile armate de pe cele două proprietăţi ale Giuleştilor. Este interesant faptul că relaţia dintre voievodul Iuga şi regele
maghiar este una cordială, pe când relaţiile lui Bogdan cu coroana maghiară sunt în permanentă “defecţiune”.
Aceste conflicte vor duce, în anul 1355, la o nouă intervenţie a regelui Ludovic I, când îi retrage lui Ioan, fiul lui Iuga, dreptul de
moştenire al moşiei Nires, acordând-o lui Giula, fratele lui Dragoş Vodă şi fiilor lui: Ştefan, Tătar, Dragomir, Costea şi Miroslav. Şi
aici apare o altă ciudăţenie a istoriei, anume că cel de-al şaselea fiu al lui Giula, Dragoş II, nu este menţionat în actul de moştenire
(acesta era în perioada respectivă în Moldova, alături de Sas, fiul lui Dragoş Vodă).
El va fi menţionat abia în anul 1360, într-o diplomă emisă la 20 martie de cancelaria maghiară, când regele Ludovic I îl răsplăteşte
pe Dragoş II pentru serviciile aduse în Moldova, donându-i nouă moşii româneşti din Maramureş:
„Ludovic, din îndurarea lui Dumnezeu, regele Ungariei, ……drept urmare, vrem să ajungă la cunostinţa tuturor, prin rândurile
prezentei <scrisori>, că noi după ce au fost readuse în memoria înălţimii noastre feluritele dovezi de credinţă şi preavestitele
merite ale slujbelor credincioase ale lui Drăguş, fiul lui Giula, credinciosul nostru român din Maramureş, am ştiut că el a arătat
aceste dovezi de credinţă maiestăţii noastre şi a săvârşit aceste slujbe, după starea sa şi pretenţia putinţei sale, în foarte multe
treburi ale noastre şi campanii militare date şi încredinţate lui, cu osebire însă în restabilirea ţării noastre moldovene prin
readucerea, după zeloasa sa vitejie, la respectarea unei statornice credinţe faţă de coroana regească, printr-o grijă trează şi printr-
o truda neobosită, a foarte mulţi români ce se răzvrătiseră abătându-se de la calea cuvenitei credinţe; voind noi să îi iesim în
întâmpinare acestuia cu dar regesc, pentru pomenitele lui merite îndatoritoare, pentru ca celilalţi, văzând acest lucru, să fie
îmboldiţi mai uşor spre săvârşirea faptelor de credinţă şi să înveţe să slujească cu mai mare devoţiune sub un principe slăvit,
pentru o oarecare răsplată demnă a slijbelor sale, am dat, am dăruit şi am hărăzit câteva sate româneşti ale noastre,….
pomenitului Drăguş şi prin el lui Giula şi Lad (Ladislau), fiii săi …. precum şi moştenitorii lor, … să se bucure în toate vremurile, şi să
se folosească de tot acel drept, de titlul de nobleţe, de care se ştie că se folosesc ceilalţi primi şi naturali nobili ai ţării noastre… „
Documentul pomeneşte de luptele purtate de Dragoş II în Moldova, cu Bogdan Vodă, în perioada 1359-1360, prin care coroana
maghiară încerca să-şi păstreze dominaţia în zonă. Actul face menţiunea: a foarte <multor> români ce se răzvrătiseră abătându-se
de la calea cuvenitei credinţe, aceşti mulţi români fiind cei conduşi de voievodul Bogdan, care lupta pentru indepedenţa
Moldovei.Moartea lui Dragoş II în Moldova va genera, în perioada 1364 -1368, noi conflicte între fiii şi fraţii săi: Ştefan, Dragomir şi
peotul Miroslav, de data aceasta, legate de moşiile pe care regele maghiar Ludovic I le-a donat pentru merite faţă de coroana
maghiară.Mult timp după moartea lui Dragoş II aceste stări conflictuale par să fie la fel de intense, astfel că în anul 1384 îi avem ca
protagonişti pe Ladislau, fiul lui Dragoş II şi fraţii acestuia (respectiv unchii lui), preotul Miroslav, Dragomir şi Ştefan. Scânteia a fost
o banală cingătoare, care aparţinuse lui Dragoş II (?!).
În anul 1389 găsim menţionaţi în actele cancelariei maghiare alţ descendenţi ai lui Dragoş II: Costea şi sora lui Stana. Ultima
informaţie care ne parvine despre decendenţii lui Dragoş II este din anul 1431, când fiul Stanei (fiica lui Dragoş II), pe nume Petru
Ghergheş solicită dreptul de moştenie asupra moşiilor Slatina, Breb, Copaciu, Deseşti şi Şugatag. Se pare că de la această dată
continuitatea familiei lui Dragoş II va fi asigurată de ramura Ghergheş.
Iată cum o informaţie a cronicarilor, legată de o a doua ”descălecare”, este documentată în virtutea actelor existente.

Bogdan – Vodă , 1359 – 1367, întemeierea Ţă rii Moldovei

“…Voievodul Bogdan şi fiii săi, adică … necredincioşii nostri învederaţi, datorită blestematei lor vină de necredinţă–pentru că
fulgerându-i diavolul, duşmanul neamului omenesc, care rănindu-le grav inima cu săgeţile sale otrăvite ale ticăloşiei şi înşelăciunii,
i-a convins că, abătându-se de mai multe ori de la calea adevărului şi de la statornicia cuvenitei credinţe <şi> plecând pe ascuns din
zisul nostru regat al Ungariei în pomenita noastră ţară moldoveană, uneltesc să o păstreze pentru ei, spre paguba maiestăţii
noastre…”.
Cine este acest voievod Bogdan, atât de blestemat în cronicile maghiare din timpul regelui Ludovic I?
Prima menţiune despre existenţa lui o găsim în anul 1335: “Noi Carol (Robert de Anjou)<…> regele <…>, dăm de ştire, că în anul
Domnului 1335 , venind înaintea prezenţei noastre <…> fratele Ladislau <…> cancelar al curţii noastre, <…> a arătat <…> cum că el,
în urma trimiterii din porunca noastră pentru a trata trecerea şi strămutarea lui Bogdan Voievod, fiul lui Micula, din ţara sa în
Ungaria, deşi strămutarea acestuia nu îngăduia atunci deloc vreo zăbavă , a luat mult timp ca treaba să fie zorită şi să se facă ….”.
(Diplome Maramureşene din secolele XIV – XV, pag. 14-15).
Care era motivul strămutării voievodului din Maramureş în Ungaria ?
Bogdan s-a născut, cel mai probabil, în jurul anului 1300, ca fiul lui Micula, nume derivat din maghiarul Mikulas (Nicolae) şi avându-
l ca frate pe Iuga, şi el, la un moment dat, voievod al românilor din Maramureş. În documentele vremii este menţionată şi o soră a
acestor voievozi, din pacate, fără să-i cunoaştem numele, dar avem menţiunea că ea a fost căsătorită cu Crăciun de Bilca, fiul lui
Tatomir, voievod de Beregh şi Ung (astăzi teritorii în Ucraina şi Ungaria). Este interesant de menţionat că prin familia lui Tatomir, ei
erau înrudiţi cu viitorii lor duşmani, Drăgoşeştii, Seneslau I de Dolha, Voievod de Ung, un alt fiu al lui Tatomir se va căsători cu sora
lui Dragoş Vodă (?!).
În cronicile maghiare nu găsim enumeraţi copiii lui Bogdan Vodă, ci pomeniţi doar formal, cu termenul general de “fiii” acestuia, în
schimb sunt menţionaţi nepoţii săi, Ioan şi Ştefan, fiii lui Iuga, care vor avea un rol determinant în istoria ţării. Tot din cronici aflăm
faptul că Bogdan era căsătorit cu o femeie pe nume Maria. Istoricul Constantin Kogălniceanu, în lucrarea lui “Istoria veche a
românilor” menţionează însă existenţa mai multor copii ai cuplului Bogdan – Maria, respectiv trei băieţi, Fedor, Laţcu şi Costea, dar
şi o fată, al cărui nume era Muşata – Margareta.
Bogdan intră în conflict cu regii maghiari datorită perseverenţei lui de a obţine independenţa Maramureşului faţă de coroana
maghiară. După mai bine de 300 de ani de la invazia maghiară în Transilvania, Bogdan îşi asumă dreptul de proprietate asupra
ţinuturilor pe care le stăpâneşte şi pe care le avea de la strămoşii săi. Reacţia coroanei maghiare faţă de poziţia voievodului
maramureşan este fermă şi regele decide strămutarea acestuia din Maramureş în Ungaria, pentru ca administraţia maghiară să-l
poată supraveghe “eficient”.
Legat de strămutarea lui Bogdan din Maramureş, istoricul maghiar Pál Engel, în lucrarea sa, “Regatul Sfântului Ştefan, Istoria
Ungariei Medievale”, prezintă cu totul altă variantă, îmbrăţişată, din păcate, şi de unii istorici români. Pál Engel susţine că Bogdan
ar fi fost strămutat de catre regele Carol Robert de Anjou, la anul 1335, din Serbia (!?) în Ungaria, argumentând asta cu numele
localităţilor Jam şi Borzascenthgyurgy, de unde s-ar fi aprovizionat Bogdan, şi care ar fi fost situate undeva în Serbia. Dar Engel
susţine această teorie tocmai în scopul prezentării Ţării Maramureşului ca o „terra deserta” la data „descălecatului” maghiar şi
care ar fi fost populată ulterior cu români, maghiari şi sasi de către coroana maghiară. Ori istoricul Pál Engel şi adepţii teoriei sale
ignoră cu bună ştiinţă evenimentele ulterioare, unde protagonistul va fi Bogdan, evenimente larg dezbătute în documentele
cancelariei regale maghiare ale vremii.
O altă ipoteză, la fel de nerealistă, este propusă, de această dată, de către românul nostru, Denis Căprăroiu, în articolul “Opinii
istorice despre unul dintre voievozii cu numele de Bogdan din secolul al XIV-lea”. Domnia sa, căzând în capcana istoricului maghiar
Pál Engel, formulează o altă ipoteză a strămutării lui Bogdan, dar de data aceasta din Oltenia în Maramureş. Argumentul forte al d-
lui. Căprăroiu este menţionarea, în pomelnicul Episcopiei Râmnicului Noului Severin, a unui Bogdan Voievod, care, împreună cu
mama sa Ana, între anii 1304 – 1305, ar fi ctitorit biserica Episcopiei din oraşul Râmnic. Acest lucru este cu totul incorect din punct
de vedere cronologic, având în vedere durata de viaţă a unui om. Bogdan Vodă al Maramureşului şi Domn al Moldovei a trecut la
cele veşnice în anul 1367, probabil la vârsta de 67 – 70 de ani. Dacă facem un simplu calcul şi scădem din anul morţii sale vârsta
voievodului, rezultă, simplu, anul naşterii sale, adică cca. 1297 – 1300, ceea ce duce la concluzia că în momentul ctitoririi bisericii,
voievodul avea vârsta de 7/8 – 4/5 ani (?!!). Această ipoteză formulată este forţată, tocmai din încercarea de a justifica un
“descălecat” invers, dublu, din Oltenia în Maramureş şi din Maramureş în Moldova.
Să vedem însă documentele care stau la baza acestei teorii ireale.
Pomelnicul Episcopiei Râmnicului Noului Severin a fost scris în vremea episcopului Ştefan, între anii 1673-1674, textul legat de
voievodul Bogdan fiind preluat şi de următoarele pomelnice, care datează din timpul episcopilor Damaschin şi Climent, cu extensii
literare.
Sursa austriacă cunoscută drept “catagrafia latina” (10 iunie 1731), preia această tradiţie, extinzând-o în mod imaginar şi imposibil
din punct de vedere cronologic: “Biserica Râmnicului a fost ridicată din temelie de Bogdan voievod cel de demult, fratele lui Mircea
Voievod în anul 6812 (1303 – 1304), …..”.
Coroborând toate informaţiile găsite, constatăm imposibilitatea istorică a existenţei unui voievod pe nume Bogdan între anii 1303
– 1305, deoarece în acea perioadă, Radu Negru Voievod era deja, de cel putin 13 ani, domnitor al Ţării Românesti. Dacă Bogdan,
ipotetic, ar fi fost fiul lui Radu Negru, este imposibil ca în cronicile maghiare ale vremii să nu fie menţionat acest lucru.
În “catagrafia latina” găsim, de fapt, fabulaţia autorului, deoarece Mircea cel Bătrân a domnit între anii 1386-1394 şi 1397-1418 şi
i-a avut ca fraţi pe Dan I şi, ipotetic, pe Staicu. Şi un alt aspect care se cuvine a fi menţionat aici: în genealogia Basarabilor nu apare
niciunde numele de Bogdan, cele mai dese nume de botez fiind Radu, Vlad/Vladislav, Basarab, Mircea, Dan, Petru şi Alexandru.

După şapte ani de conflicte, regăsim în actele cancelariei maghiare o adnotare despre intervenţia lui Bogdan în disputa dintre
Crăciun, voievod de Bylke, cumnatul lui, cu Ioan, fiul lui Dionisie de Kelche: “Noi Ludovic, din îndurarea lui Dumnezeu, rege al
Ungariei, dăm de ştire că, în privinţa pricinei şi a parei pe care Ioan fiul lui Dionisie de Kelche, a pornit-o sau are de gând să o
pornescă contra lui Crăciun, voievodul din Bylke, şi a celor doi fii ai săi, în legătură cu cearta pe care Bogdan, fostul voievod din
Maramureş, necredinciosul nostru, a avut-o, în iarna trecută, cu pomenitul Ioan, fiul lui Dionisie şi fraţii aceluiaşi, aflând noi
nevinovăţia pomenitului voievod Crăciun şi a fiilor săi îl slobozim, prin <scrisoarea> de faţă, pe acel Craciun şi pe fiii săi de
chemarea la judecata pe care pomenitul Ioan, fiul lui Dionisie o făcuse împotriva lor…. Dată la Waradinum (Oradea) …. în anul
Domnului 1343.” (Diplome Maramureşene din secolele XIV – XV, pag. 20-21).
Notarul regal menţionează în mod clar că Bogdan a fost voievod de Maramureş şi nu de Serbia şi, mai ales, nu uită să precizeze
infidelitatea lui Bogdan faţă de coroana maghiara: “fostul voievod din Maramureş, necredinciosul nostru”. Este începutul
conflictului dintre Bogdan si regele Ungariei, Ludovic I, care va dura 25 de ani.
Care a fost motivul acestei neînţelegeri şi al atacului lui Bogdan Vodă împotriva familiei lui Dionisie de Kelche? Tocmai interesele
diferite ale lui Bogdan şi ale altor lideri locali faţă de independenţa pământurilor noastre.
Intrarea tătarilor în Transilvania, în anul 1342, va fi pentru Bogdan o rază de speranţă în obţinerea independenţei faţă de coroana
maghiară, pe fondul tulburărilor interne ale regatului maghiar.
Oastea comandată de Andrei, fiul lui Cackgu, comite al secuilor, Brasovului, Bistriţei şi Maramureşului va fi sabotată de către fostul
voievod al Maramureşului, Bogdan Vodă, la momentul respectiv rezident forţat în Ungaria, care va refuza, împreună cu oamenii
săi, participarea la campania împotriva tătarilor. Ca răspuns la solicitarea regelui maghiar, Bogdan va ataca domeniile de lângă Baia
Mare ale lui Ioan, fiul lui Dionisie din Kelche, supus al coroanei maghiare. În aceasta acţiune Bogdan va încerca să-şi aducă drept
aliat şi pe cumnatul său, Crăciun, voievod de Maramureş, dar fără sorţi de izbândă.
Este mai mult ca sigur că în urma acţiunilor sale de a obţine mult dorita independenţă a Maramureşului, contestând legitimitatea
stăpânirii Transilvaniei de coroana maghiară, dar şi a nereuşitei sale în a atrage alături de el voievozii şi cnezii locali, Bogdan Vodă
va fi nevoit, la sfârşitul anului 1342, să treacă în Moldova şi nu în 1358/9, aşa cum este, în general, făcutămenţiunea de către o
parte din cronicari şi istorici. Bogdan va trece munţii însoţit de familia sa, dar şi de supuşii lui fideli (care l-au însotit şi în surghiunul
său în Ungaria), căutând adapost la unul din cnezii sau voievozii moldoveni, menţionaţi îin cronici începând din anii 1300.
După unii istorici, se pare că Bogdan s-a aşezat undeva în nordul Moldovei, la Hârlău. În urma marilor migraţii ale populaţiei
maramureşene şi transilvănene în Moldova, din anii 1347 şi 1349, curtea lui va creşte proporţional cu mărirea puterii militare.
În anul 1349, Bogdan este pomenit în cronicile maghiare în urma acţiunilor nepotului său, Ştefan, fiul lui Iuga, care a intrat în
conflict cu Giulea, fratele lui Dragoş Vodă. Proprietăţile giuleştenilor din Giuleşti şi Nyres sunt ocupate de Bogdan, împreună cu
nepotul lui, conflictul degenerând în lupte sângeroase şi distrugeri de bunuri.
Regele Ludovic I intervine în acest conflict, solicitând lui Iuga, tatăl lui Ştefan, să-şi aducă fiul pe calea cea bună, obligându-l pe
acesta să-şi retragă trupele armate de pe cele două proprietăţi ale giuleştenilor. Bogdan este din nou amintit ca şi inamic public
numărul 1 al coroanei regale maghiare: „Bogdan, fostul voievod, necredinciosul nostru învederat…” (Diplome Maramureşene din
secolele XIV–XV, pag. 31-32).
Abia după 7 ani de conflicte, în anul 1355, Iuga cedează moşia de la Nires lui Giulea (fratele lui Dragoş Vodă) şi fraţilor săi: Ştefan,
Tătar, Dragomir, Costea şi Miroslav.
În anul 1353, Bogdan îşi pierde definitiv dreptul de proprietate asupra moşiei de la Cuhea, aceasta trecând în posesia nepoţilor săi,
Ioan şi Ştefan, fiii lui Iuga (Diplome Maramureşene din secolele XIV–XV, pag. 36-39). Se pare că la acest moment, Iuga, voievod al
Maramureşului, era decedat, deşi acest lucru nu este menţionat în diplomă.
Cronicile timpului (Cronicum Budense şi cronica arhidiaconului Ioan de Kukullo) menţionează că în Moldova “a crescut numărul
românilor în acea ţară şi s-a dezvoltat în regat <stat>”, ceea ce confirmă alăturarea multor români maramureşeni şi transilvăneni
curţii lui Bogdan Vodă, văzuţi ca şi “rebellantes <rebeli>”. Având ajutorul acestora, Bogdan Vodă va începe, în anul 1358, o
campanie de luptă împotriva “mărcii” maghiare, care era condusă de căpitanul regal, Sas, fiul lui Dragoş I.
În urma acestor lupte sângeroase, care au durat aproape doi ani, Bogdan reuşeşte să înfrângă oştile maghiare, cantonate în zonă,
şi să se impună, cu ajutorul conducătorilor locali, ca singur stăpânitor al Moldovei. Sas este ucis în aceste lupte, sau, după alte
surse, este luat prizonier de către Bogdan, iar descendenţii lui, Balc şi nepotul Dragoş II se refugiaza în Transilvania.
Anul 1359 este anul întemeierii Moldovei ca stat independent şi suveran, Bogdan devenind primul domnitor al acestei ţări
româneşti. Refuzând suveranitatea maghiară, regele va organiza o campanie militară de pedepsire a lui Bogdan, expediţie
condusă, de data aceasta, de însuşi Dragoş II. Această armată, formată din corpuri de oaste maghiară şi contingente
maramureşene, intră în Moldova şi reuşeşte, la sfârşitul anului 1359, să-l înfrângă pe Bogdan Vodă şi să preia controlul asupra unei
mari părţi din Moldova. Bogdan se va retrage în partea de nord a Moldovei, în ţinutul Rădăuţilor.
Dragoş II reuşeşte „restabilirea ţării noastre moldovene”, conform diplomei regale emise la 20 martie 1360, respectiv aducerea
Moldovei sub suveranitate maghiară.
Însă Bodgan nu se poate resemna şi între anii 1360-1361 reuşeşte, după lupte sângeroase, să-i înfrângă pe Balc şi pe Dragoş II,
profitând nu numai de implicarea regelui Ludovic I al Ungariei în alte conflicte europene, ci şi de „infidelitatea” domnitorului
muntean, Alexandru Nicolae Basarab, intrat şi el în altercaţie cu regele maghiar şi care îi solicită papei titlul de „autocrat” (rege,
monarh cu puteri absolute) pentru a fi pe picior de egalitate cu Ludovic al Ungariei. Balc este pus în situaţia să se refugieze în
Maramureş, unde regele îl va recompensa pentru pierderile suferite în Moldova, acordându-i funcţii şi moşii. Dragoş II se pare că a
fost ucis în aceste lupte, deoarece el nu mai este menţionat în actele cancelariei maghiare, doar urmaşii lui.
După victoria obţinută împotriva armatelor maghiare, Bogdan al Moldovei va porunci începerea construcţiei bisericii Sfântul
Nicolae la Rădăuţi. Acest aspect (numele şi hramul bisericii ctitorite) reconfirmă, dacă mai era nevoie, numele tatălui său, cel
pomenit în cronicile maghiare, Micula (maghiarizatul nume românesc de Nicolae – Mikulaş).
Adeseori, cronicarii vor denumi şi ţara moldavă întemeiată de Bogdan cu numele de Bogdania, ca o formă de respect istoric pentru
inepuizabila sa dorinţă de independenţă pentru pământul sfînt al Moldovei şi pentru victoriile sale asupra maghiarilor şi a
impunerii în faţa tătarilor.
În anul 1362, Ştefan al Maramureşului, însoţit de oamenii lui loiali, va trece în Moldova, în sprijinul unchiului său Bogdan, ca
urmare a restrângerii autorităţii lui asupra voievodatului din Maramureş, impusă de coroana maghiară. Ştefan va participa, alături
de Bogdan, până la moartea acestuia, la toate evenimentele şi conflictele timpului, urmându-i unchiului său, pentru scurt timp, la
conducerea Moldovei.
Regele maghiar va reacţiona împotriva celor doi şi va trimite, în anul 1364, a unei noi forţe militare în Moldova, sub conducerea lui
Balc, fiul lui Sas şi nepotul lui Dragoş I, ca să readucă ţara sub suveranitate maghiară, evenimente descrise de cronicarul Ioan de
Kukullo cu menţiunea că Bogdan „a fost combătut adeseori de oastea regelui”.
Expediţia militară a lui Balc se va sfârşi în mod dezastruos pentru coroana maghiară, armata moldo-maramureşană a lui Bodgan şi
Ştefan al Maramureşului va decima oastea maghiară, însuşi Balc fiind rănit grav în aceste lupte.
În semn de neputinţă şi răzbunare, Ludovic, în anul 1365, dăruieşte moşia de la Cuhea (care era în proprietatea nepoţilor lui
Bogdan) fiilor lui Sas: Balc, Drag, Dragomir şi Ştefan: “Ludovic, din îndurarea lui Dumnezeu, regele Ungariei, ….vrem să ajunga la
cunostiinţa tuturor, <că> viteazul bărbat Balc, fiul lui Sas, voievodul nostru maramureşan, iubit nouă şi credincios, şi readucând în
amintirea înălţtimii noastre nemăsuratele lui slujbe, prin care el, făcându-se plăcut maiestăţii noastre, din tot acel timp, în care cu
o atât de mare <şi> fierbinte iubire s-a alăturat maiestăţii noastre, încât a venit din ţara noastră a Moldovei, lăsând în urma în acea
ţară, pe părinţii lui dragi şi o mulţime de rude, precum şi bunurile sale toate, în ţara noastră a Ungariei, în sânul iubirii noastre şi a
observat …. cât de folositoare sunt slujbele în care avea de gând să se angajeze pentru sporirea slavei şi puterii noastre, încât noi,
retrecând prin minte aceste <slujbe> şi alte vrednicii preavestite ale slujbelor sale, …..cu osebire în zisa ţară a noastră moldoveană,
nu fără vărsarea propriului sânge şi fără îndurarea unor răni mortale şi cu cruda moarte a fraţilor <şi> apropriaţilor săi, precum şi a
foarte multor servitori …. ca atare socotind că este un lucru demn ca un om vrednic trebuie să i se dea răsplăţi vrednice, iar celor
mari să li se dea răsplăţi mari şi că o răsplată bogată trebuie să întremeze şi să refacă sudorile <şi> truzile, ca un semn al iubirii şi
dragostei noastre osebite, am dat, am dăruit şi am hărăzit o moşie a noastră numită Kuhnya (Cuhea), avută în ţara noastră a
Maramureşului, împreună cu alte sate numite Jood (Ieud), Backow (Bocicoel), Kethuyssou (Două Vişee), Moyse (Moisei), Bors
(Borşa) şi Keethzeleste (Două Sălişte), aflătoare în aceaşi ţară a Maramureşului şi care ţin de aceaşi moşie Kuhnya … trecute în
mâinile noastre regeşti de la voievodul Bogdan şi fii săi, adică de la necredincioşii noştrii învederaţi, datorită blestematei lor vină
de necredinţă–pentru că fulgerându-i diavolul, duşmanul neamului omenesc, care rănindu-le grav inima cu săgeţile sale otrăvite
ale ticăloşiei şi înşelăciunii, i-a convins că, abătându-se de mai multe ori de la calea adevărului şi de la statornicia cuvenitei credinţe
<şi> plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în pomenita noastră ţară moldoveană, uneltesc să o păstreze pentru ei,
spre paguba maiestăţii noastre, …. după ce aceaşi Bogdan şi fiii lui au fost privaţi şi deposedaţi cu totul de pomenitele moşii (din
Maramureş), ca unii care nu le meritau, pentru ca nu cumva răutatea să treacă drept pildă în ochii altora care ar încerca asemenea
lucruri, şi după ce toate înscrisurile emise pentru aceaşi Bogdan şi fiii săi pentru pomenitele moşii au fost nimicite, stricate şi
socotite deşarte, zisului Balc voievodul şi prin el lui Drag, Dragomir şi Ştefan fraţii lui buni….. (Diplome maramureşene din secolul
XIV şi XV, pag.72 – 75).
Anul 1365 îi aduce regelui maghiar Ludovic I, pe lângă insuccesul recuceririi Moldovei şi eliminării lui Bogdan Vodă şi cel al unui
conflict deschis cu noul voievod al Ţării Româneşti, Vladislav I, nepotul lui Basarab I. Invocând dreptul de suzeranitate asupra Ţării
Româneşti, Ludovic contestă dreptul de domnie al lui Vladislav I în Ţara Românească fără acceptul lui.
Afectat de “necredinţa românilor (?!)”, regele maghiar avea să emită, în anul 1366, în urma unor puternice răscoale ale ţăranilor
din Floreşti (jud. Cluj) contra clerului maghiar, un decret prin care specifica: “dreptul de a nimicii pe făcătorii de rele de orice neam,
şi mai ales pe români”.
Bogdan avea să rămână singur stăpânitor al Moldovei, fiind considerat atât de cronicari, cât şi de istorici, “Întemeietorul” Moldovei
ca stat de sine stătător şi independent.
El a fost înmormântat, în anul 1367, în biserica de lemn Sfântul Nicolae din Rădăuţi, pe care a ctitorit-o.
Bogdan I, Domnitor al Moldovei (1359 - 1365), este considerat întemeitorul Moldovei independente, cu reşedinţa la Baia.

„Descălecătorul” Dragoş, reuşise să înfiinţeze, în partea de est a Maramureşului, o nouă entitate teritorială, în calitate de Marcă
Ungară, numită Moldova, după râul cu acelaşi nume. Moldova lui Dragoş şi a urmaşilor săi până la Bogdan I era dependentă de
Ungaria.

Bogdan I, voievodul român din Maramureş (1342 - 1345), care stăpânea în aici o moşie vastă numită Cuhea sau Cuhnea ce se afla
de-a lungul râului Izea, fiind în conflict cu regele Ungariei încă din 1343, ia decizia în 1359 să treacă munţii în Moldova, unde
tocmai murise Sas, fiul lui Dragoş. Însoţit de fiii săi, de rude şi o oaste mică, Bogdan I a învins oastea urmaşilor lui Sas şi l-a alungat
pe fiul acestuia numit Băliţă sau Balc care era la conducere după trecerea în nefiinţă a tatălui său.

Încercările regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, de a-l aduce pe Bogdan I la supunere, nu izbutesc. Bogdan I, învingător asupra
oştilor trimise contra lui, se menţine ca domn independent. După el, ca întemeietor al Principatului Moldova a fost numită şi
Bogdania. De la el s-a păstrat şi prima monedă moldovenească, cu inscripţia: "Moneda Moldaviae-Bogdan Waiwo(da)". El a zidit o
mănăstire la Rădăuţi (în Bucovina), unde a şi fost înmormântat. Excluzând pridvorul adăugat în anul 1599 de Alexandru
Lăpuşneanu, biserica lui Bogdan I, construită din piatră brută şi cioplită, şi-a menţinut forma iniţială de bazilică adaptată cultului
ortodox. În această mănăstire a fost amplasată episcopia, înfiinţată aici de Alexandru cel Bun, strănepot al lui Bogdan I. Inscripţia
de pe mormântul lui Bogdan I, ca şi de pe mormintele celorlalţi domni ce sunt înmormântaţi în acea biserică, a fost pusă de Ştefan
cel Mare (Ştefan al III-lea), nepotul lui Alexandru cel Bun. 
Bogdan I îl are ca fiu pe Laţcu. Fata acestuia, Anastasia, se casătoreşte cu Roman I şi-l are ca fiu pe Alexandru cel Bun.
Cronologie
1342 - 1343(iarna). Începutul conflictului dintre voievodul maramureşan Bogdan I şi regele Ungariei Carol Robert. Bogdan I ignora
autoritatea suzerană a regelui Ungariei.
1349. Prima menţiune privind construcţia bisericii Sf Mihail din Cluj, monumental edificiu gotic de tip hala, a carui zidire s-a
terminat către anul 1500.
Sept. 15. Bogdan I, voievodul din Maramureş, arătat din 1343 că "necredincios este denunţat din nou de rgele Ludovic ca
"necredincios invederat al nostru si al regelui nostru "în legatură cu acţiunea lui şi al nepotului lui Ştefan, fiul lui Iuga, "căzut în vina
infidelităţii", împotriva lui Giulea (şi al fiilor săi), fiul lui Dragoş, pe care-l atacă şi îl alungă din moşiile Giuleşti şi Nyres.
1359. Voievodul maramureşan Bogdan I trece în Moldova şi, cu sprijinul populaţiei locale nemulţumite de dominaţia
reprezentanţilor regelui Ungariei precum şi de propaganda catolică, alungă pe Balc şi este recunoscut de feudalii locali ca voievod
şi domn (pana in 1365). Încercările repetate ale oastei ungare din anii urmatori de a spune noul stat au fost zădarnice. La
emanciparea Moldovei de suzeranitatea ungară contribuie şi populaţia românească venită din Maramureş, însoţitorii lui Bogdan I.
-În timpul domniei lui Bogdan I a fost construită biserica Sf. Nicolaie din Rădăuţi, cel mai vechi edificiu religios păstrat în Moldova,
originala sinteză de arhitectură gotică şi bizantină.
Febr. 2. Regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, cu asentimentul reginei mame şi cu sfatul prelaţilor şi baronilor regatului, acordă fiilor
lui Sas (Balc, Drag, Dragomir şi Ştefan), drept compensaţie pentru bunurile pierdute în Moldova şi rasplată pentru eforturile
depuse în lupta prin care se urmarea recucerirea Moldovei, averile confiscate în Maramureş ce aparţinuseră lui Bogdan I şi fiilor săi
(jumătate din domeniul Cuhea cu satele Ieud, Bocicoel, amândouă Visaele, Moisei, Borsa, Saliste şi Sacel). Acest act confitmă
incapacitatea regelui Ungariei de a recuceri Moldova şi, implicit, independenţa noului stat.
Ştefan Voievod al Maramureşului şi domn al Moldovei (1362, 1367 – 1368 )
Bogdan Vodă a fost urmat la domnie de către nepotul său de frate, Ştefan, fiul lui Iuga, cel care i-a fost alături începând din anul
1362. În cronica moldo-polonă, Bogdan este amintit sub o formă oarecum deformată: „Bogdan primul principe în Moldova, lăsă un
fiu numit Ştefan. Acesta murind ……. lăsase doi fii, Ştefan şi Petru. Aceşti doi fraţi avură o ceartă asupra moştenirii. Petru, cel mic,
ajutat de popor, alungă pe fratele său Ştefan”. Cronicarul, în necunoştinţă documentară, îl menţionează pe Ştefan ca fiu al lui
Bogdan, ori în cronicile maghiare se menţionează de multe ori că acesta era nepotul de frate al voievodului maramureşan. Istoricul
Constantin Kogălniceanu, în lucrarea sa „Istoria veche a românilor” a încercat să-l identifice, specificandu-i permanent sub o aură
misterioasă.
Cert este faptul că intre anii 1367-1368, Ştefan de Maramureş îi urmează lui Bogdan la domnie în Moldova. Documentele vremii
arată însă că relaţia dintre Bogdan şi Ştefan era mult mai profundă din punct de vedere familial: pe lângă faptul că era nepotul lui
Bogdan, era şi ginerele lui. Se pare că acea misterioasă Muşata, nume din care descinde dinastia muşatinilor, a fost fiica lui Bogdan
Vodă. Părerile istoricilor diferă, unii chiar au fabulat pe această temă.
Legat de legitimitatea lui Ştefan merită menţionat faptul că acesta este pe „prima listă de domni ai Moldovei, dinainte de Ştefan
cel Mare, păstrată într-o copie sau alcătuire din secolul al XVI-lea, care îl menţionează, la o reluare de către un al doilea autor al
listei, între Sas şi Bogdan II (sic!), pe un oarecare Ştefan, care a dispărut, din păcate, o dată cu tăierea paginii la legarea
manuscrisului. Numele lui însă a fost reconstituit în baza a două litere de început ale unui cuvânt slavon: “ст” (st), celelalte litere
fiind pierdute prin îndreptarea manuscrisului. P.P. Panaitescu a crezut că ar fi fost vorba de cuvântul Ст[ефан] (Ştefan)”.
Confirmări ale existenţei acestui urmaş al lui Bogdan le avem şi de la Nicolae Costin (1660-1712) în scrierile sale: „Iară pe urma lui
Ştefan Vodă au rămas domnia ţării la doi ficiori a lui, anume Pătru şi Ştefan carii, neputându-se tocmi între sine pentru domnia
ţării, s-au aţâţat mare vrajbă îintr-înşii. Pătru Vodă, măcar că era fratele mai mic, iară pentru blîndeţea şi obiceiurile sale mai mult
plecat spre inimile a mai mulţi, au tras partea cea mai mare la sine….”
Ştefan, cel numit „vodă” de Nicolae Costin, la rândul lui avea să treacă la cele veşnice în anul 1368. În acest context intervine lupta
pentru succesiune între fiii lui Petru şi ai lui Ştefan, în defavoarea urmaşilor lui Bogdan Vodă, Laţcu şi Costea.
Cronica moldo-polonă face precizarea că „aceşti doi fraţi avură o ceartă asupra moştenirii. Petru, cel mic, ajutat de popor, alungă
pe fratele său Ştefan”.
În urma bătăliei de la Plonini (1368), în Moldova va fi înscăunat moştenitorul de drept, fiul lui Bogdan, Laţcu.
Revenind la Ştefan, fiul lui Iuga, găsim în cronici date suficiente referitoare la descendenţa sa. Se pare că a fost căsătorit de mai
multe ori, atât în Maramureş, cât şi în Moldova. În cronicile maghiare se face menţiunea în anul 1385, la 16 ani de la moartea
acestuia, a împărţirii averii voievodului maramureşan între copiii săi: Şandor, Mihail, Alexa, Nicoară, Scora, Baba şi Margareta.
Diploma menţionează ca proprietate a acestora moşiile din Vişeu de Sus, Vişeu de Jos, Botiza şi Satul lui Dan. (Diplome
maramureşene din secolul XIV – XV, pag.112-113). Interesant este faptul că semnatari ai acestui act sunt şi magistrul Balc Voievod,
comite de Satu-Mare, Dragomir de Giuleşti şi Ladislau, fiul lui Drag. În toată istoria lor, Bogdanii au fost o ameninţare permanentă
pentru familia Drăgoşeştilor.
Istoricii menţionează şi alţi copii ai lui Ştefan Vodă, în Moldova (probabil cu acea misterioasă Muşata): Petru, Ştefan şi Roman, toţi
viitori domnitori ai Moldovei, informaţii confirmate de un fapt banal, dar care a dat din nou istoricilor multă bătaie de cap şi
evident, libertatea de a fabula în voie.
Roman I, domn al Moldovei între anii 1392-1394, a fost căsătorit cu fiica lui Laţcu, Anastasia, cu care a avut mai mulţi copii: Iuga,
viitor domn, Alexandru, care va domni sub numele de Alexandru cel Bun, Bogdan, numit “jupânul” şi o fată, Maria.
Alexandru Xenopol, care, probabil, nu a văzut toate documentele necesare, pomeneşte, în lucrarea sa “Moldova până la Şefan cel
Mare“, despre un principe lituanian, Iuga Coriatovici, care ar fi domnit în Moldova şi ar fi fost apoi asasinat de boierii moldoveni.
De aici istoricii leagă numele lui Iuga Ologul de cel al familiei Coriatovici, afirmând chiar că mama acestuia, soţia lui Roman I, ar fi
fost o principesă de origine lituaniană. Ceea ce este în totalitate fals. A doua soţie a lui Bogdan va fi Ana, sora cneazului Teodor
Coriatovici al Podoliei, cu care va avea doi copii: Iuga şi Maria, pomenită şi ca Martha. Se mai cunoaşte obiceiul maramureşenilor
să-şi perpetueze familia prin a da fiilor si nepotilor numelor bunicilor. Cel mai cunoscut caz este cel al familei Drăgoşeştilor, unde
primul născut a fost numit Dragoş, iar acesta, la rându-i, a dat numele lui fiului (Dragoş Vodă), Sas fiul lui Dragoş Vodă avea să-şi
numească fiul în amintirea bunicului şi a tatălui său, Drag, iar ramura Giuleştilor avea să procedeze la fel: Giula îşi va boteza copilul
cu numele tatălui, Dragoş II, care la rândul lui îşi va numi un copil cu numele de Giula, în cinstea tatălui său.
Şi în cazul familiei Bogdăneştilor procedura era aceeaşi: Roman, fiul lui Ştefan, şi-a numit un fiu Iuga, după numele bunicului său,
voievodul maramureşan, un fiu cu numele de Bogdan, după bunicul dinspre mamă şi o fată Maria (Martha), după numele buncii
lui, soţa lui Bogdan. În privinţa numelui de Alexandru, dat viitorului mare domn al Moldovei, facem precizarea că acesta era foarte
răspândit în Maramureş, apărând şi sub forma (deformată prin maghiarizare) de Şandor sau Sandrin.
Ce putem observa şi constata:
– ramura lui Bogdan pe linie bărbătească se stinge odată cu Laţcu şi Costea, dar se continuă prin fiica lui Laţcu, Anastasia, în urma
căsătoriei ei cu Roman, fiul lui Ştefan din Maramures;
– dinastia Muşatină se trage din Ştefan, fiul voievodului Iuga, pe linie paterna şi din Bogdan, prin fiica acestuia, Margareta –
Muşata, pe linie maternă; căsătoria dintre verii primari era un lucru obişnuit în acele vremuri;
– Ştefan a fost al doilea domn al Moldovei, după Bogdan, chiar dacă pentru o scurta perioadă ;
– numele Muşat – Muşata era un nume comun, obisnuit al acelor timpuri, atât în Maramureş cât şi în Ţara Haţegului, unde exista o
mare familie cneziala Muşat de Almaş, în jurul anilor 1330, nume care va fi acordat, ulterior, ca şi prenume, tuturor decendenţilor
familiei Muşat;
– ar fi posibilă şi o ipoteză ca personalitatea enigmatică feminină de la care se trage numele dinastiei Muşat să nu fi fost fiica lui
Bogdan, ci o descendentă a familiei Muşat din Ţara Haţegului, familie care posibil s-ar fi implicat în procesul de “întemeiere” a
Moldovei;
– se observă o insistenţă permanentă a domnitorilor Muşatini în a-şi boteza copiii cu numele de Ştefan, posibil ca amintire şi
conservare a descendenţei lor reale; şapte viitori domnitori vor purta numele de Stefan (!);
Cum argumentăm aceste lucruri ?
În Letopiseţul Leşesc, Ştefan este pomenit ca domn în anul 1362, cu menţiunea că acesta ar fi avut la acea dată doi copii, cu
numele Ştefan şi Petru. Este posibil ca Bogdan, din motive de sănătate (avea deja peste 60 de ani) să şi-l asocieze la domnie pe fiul
său, Ştefan, încă din anul 1362. Tot astfel mai este pomenit şi în Pomelnicul Mănăstirii Probota: “Bogdan Voevod şi Ştefan
Voevod”, alăturare care ne confirmă dualismul conducerii Moldovei între anii 1362 – 1367.
Mulţi dintre istorici îl confundă pe acest Ştefan de Maramureş cu Ştefan I (1394-1399), cel care, de fapt, îi este fiu. Altă confuzie se
face legat de perioada în care a domnit Laţcu Vodă, 1368 – 1373, despre care se ştiu destul de puţine lucruri şi a cărui domnie este
întreruptă de un oarecare Petru, care a domnit între 1367–1368. Menţionarea în cronici a numelui de Petru ca domnitor apare
datată abia din anul 1375.
Altă menţiune despre Ştefan al Maramureşului o găsim în Pomelnicul mănăstirii Voroneţ, începută pe timpul lui Ştefan cel Mare.
Conform acestei surse, succesiunea voievozilor moldoveni este următoarea: “Bogdan voievod, Laţco voievod, Dobroslav voievod,
Coste voievod, Şendre voievod, Gheorghii voievod, Dragoş voievod, Micul voievod, Petr voievod, Roman voievod, Ştefan voievod,
Săpot voievod, Iuga voievod, Martha, Bogdan voievod, Alexandr voievod, Anastasiia doamna, Anna doamna, Marina, Vacha, Iliia
voievod, doamna Marina, Bogdan voievod, Ştefan voievod, Marina, doamna Stana, Petr voievod, Roman voievod, Bogdan
voievod“.
Conform perceptelor unui pomelnic în care se fac menţiuni despre cei vii şi despre cei morţi, acestea ţin şi de un grad de rudenie.
Documentul este unul excepţional, prezentând adevarata descendenţă a lui Bogdan Voievod şi Ştefan Voievod până în secolul al
XV-lea: Bogdan şi fii acestuiaş Laţcu şi Costea; Laţcu cu fiul său Dobroslav; Costea cu fii: Şendre, Gheorghii şi Dragoş, Micul cu fii:
Petru I, Roman I şi Ştefan I; Sapot (?); copiii lui Roman I: Iuga, Martha, Bogdan şi Alexandu (cel Bun); doamna Anastasia a lui Roman
I; Ana, a doua soţie a lui Roman I, Marina, soţia lui Alexandru cel Bun; Vacha (?); fiii lui Alexandru cel Bun: Ilias, Bogdan II, Ştefan II,
Petru II, Roman II, Bogdănel şi soţiile Marina, Marina, Stana.
Ştefan al Maramureşului este prezentat sub numele bunicului său, Micul (Micula), urmat de fiii lui: Ştefan, Roman si Petru (Nicolae
Iorga – Istoria Românilor).
Pomenirea s-a făcut iniţial pe linia lui Bogdan, prin filiaţiunea Laţcu, Costea şi copiii acestora, continuând pe linia lui Ştefan de
Maramureş, prin fiii şi nepoţii săi.
Interesant este faptul că din acest pomelnic lipseşte acea misterioasă Muşata – Margareta. Legat de existenţa ei ca descendentă a
familiei maramureşene a Bogdăneştilor, putem aminti că numele ei este alăturat fiului său Petru, în anul 1391, odată cu finalizarea
Bisericii Sfânta Treime din Siret. De asemenea, un act datat în anul 1392 pomeneşte că Muşata a fost înmormantată în Biserica
Sfântului Ioan Botezătorul din oraşul Siret, ctitoria sa.
Descoperirile viitoare poate vor face mai multă lumină în această descălecare a maramureşenilor în Modova, a naşterii statului
feudal independent al Moldovei şi a generării unei dinastii care avea să conducă această ţară românescă timp de 310 ani.
Laţcu Vodă ( 1368 – 1373 )
Laţcu (? – d.1373) a fost domnitorul Moldovei între anii 1368–1373, fiind fiul domnitorului Bogdan I şi al doamnei Maria, care, pe
lângă Laţcu, au mai avut pe Costea, cel care va domni după Laţcu (între anii 1373-1375), pe Fedor (despre a cărui soartă nu avem
nici o informaţi) şi o fată, Muşata-Margareta, cea care se va căsători cu Ştefan al Maramureşului, domn al Moldovei între 1362/7-
1368.
Căsătorit cu Doamna Ana, a avut o fiică, Anastasia, care, la rându-i, se va căsători cu Roman I (1392 – 1394).
Preluând scaunul domniei, rămas fără sprijinul tatălui său şi al lui Ştefan al Maramureşului, aflat în faţa ameninţărilor maghiare şi a
interesului polon faţă de ţara sa, Laţcu va găsi un aliat în papa Grigore al XI-lea (1370 – 1378). În acest sens se va converti la
catolicism, atât el, cât şi o parte a boierilor săi, fiind recunoscut de Sfântul Scaun ca duce al Moldovei, ţară locuită de naţie valahă
(dux Moldavie partium seu nationis Wlachie). În urma acestui act de convertire, papa Grigore al XI-lea numeşte, în anul 1371, doi
episcopi catolici, unul la Siret (Andrei) şi unul la Milcov, fosta episcopie cumanică.
Laţcu ar mai fi avut şi un motiv personal pentru trecerea la catolicism. Căsătorit cu Ana în rit ortodox, spera că trecerea la
catolicism i-ar fi permis şi obţinerea divorţului de aceasta pe motiv că nu-i poate dărui fii. Însă răspunsul Papei, într-o scrisoare
datată din anul 1372, îl va surprinde pe domnitor: „ precum te felicităm pentru întoarcerea ta la religia catolică, astfel ne pare rău
de femeia ta, care stăruieşte în rătăcirile cele vechi, sperând că tu prin sfaturi priincioase (favorabile) vei întoarce-o către
adevarata credinţă. Nu-ţi impunem ca să o lepezi nici măcar câtva timp, numai cât bagă de seamă că nu, din împreună vieţuire cu
această soţie, să te laşi ademenit de ea, şi să te lepezi de credinţa catolică”. Şi vom completa cu un text deosebit, referitor la
doamna Ana: „Dar această femeie ortodoxă din Ardeal se împotrivi. Se împotrivi soţului ei, misionarilor care mişunau prin ţară şi
îndeosebi la Siret, capitala; se împotrivi însuşi Papei care cu mâna lui îi scrie o scrisoare, căreia Doamna …, răspunse că ea de legea
străbunilor nu se leapădă. Energia acestei femei a făcut ca, împotriva voinţei soţului ei, care era doar Domn, singurul copil,
domniţa Anastasia, să rămână şi ea ortodoxă.” (C. Gane – Trecute vieţi de doamne şi domniţe).
Se pare că în acest conflict a învins Doamna Ana. La mortea sa, Laţcu va fi înmormântat în Biserica Ortodoxă din Rădăuţi, alături de
tatăl său. După 107 ani, în anul 1480, Ştefan cel Mare avea să-i aşeze o piatră de mormânt cu următoarea inscripţie: „Blagocestivul
şi de Hristos iubitorul Io Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a împodobit acest mormânt strămoşului
său Io Laţco Voievod, în anul 6088 (1480), luna ianuarie 20”.
Remarcabil gestul lui Ştefan cel Mare, cel care a mutat şi Biserica de la Volovăţ la Putna, împreună cu mormântul lui Dragoş Vodă.
Ştefan îşi regăseşte descendenţa, cu mandrie, în aceşti vrednici domnitori de stirpe maramureşană.
Legat de numele lui, se cuvine să facem o precizare: în conceptia multor specialişti, Laţcu ar fi o formă rutenizată din Laszlo,
Ladislau sau Vladislav, ceea ce nu are nici un fundament din punct de vedere onomastic. Se ştie clar că numele de Vasile a fost
asimilat de către maghiari prin convertirea lui în Laszlo, respectiv diminutivul cu nuanţă afectivă de Laci (se pronunţă Laţi).
Cronicile moldovene au preluat forma maghiarizată a numelui Laszlo, moldovenizându-l ca Laţcu (a se vedea şi alte cazuri la
traducerea numelor regilor maghiari în cronicile moldovene). Renumirea lui în istorie sub numele de Vasile, pe care i l-au dat
părinţii lui la naştere ar fi un omagiu târziu, dar pe deplin meritat!
Perioada de domnie a lui Laţcu Vodă a însemnat intrarea Moldovei în politica europeană ca stat independent, prin recunoaşterea
lui Laţcu ca domn al Moldovei, ţară a românilor.
După moartea lui Bogdan I îl urmează la scaunul domniei Moldovei fiul său Laţcu. În vremea acestui domn începe în Moldova
influienţa propagandei catolice. Călugării dominicani şi fanciscani din Polonia trec în Moldova, unde se află o populaţie însemnată
de catolici în oraşe, Saşi şi Germani din Polonia. Propagandiştii catolici izbutesc să pătrundă până la curtea domnească şi conving
pe Laţcu să adopte credinţa catolică.

Într-o scrisoare adresată papei Grigore XI (de la Avignon) Laţcu îi declară că a trecut la credinţa catolică, însă soţia lui Ana rămase la
cea ortodoxă şi de aceea doreşte să se despartă de ea. Papa îi răspunse, sfătuindu-l să nu se despartă de soţia lui ci s-o convingă şi
pe ea să se facă catolică.

Tot ca urmare a propagandei catolice şi întemeiază atunci în Moldova prima episcopie catolică, deşi în acea vreme nu exista nici o
episcopie ortodoxă. Episcopia catolică fu aşezată la Târgul Siretului, oraş în care se aflau mulţi stăini catolici şi pe lângă episopie se
fundează şi un mare cloaşter (kloster) o mănăstire a călugărilor dominicani.
 În fruntea noii episcopii fu aşeuzat un polon, Andrei de Cracovia, ceea ce arată că Moldova începe să încline spre Polonia, lucru ce
se vedea mai clar în domnia urmaşului lui Laţcu - Pentru I Muşat.

Costea Vodă (1373 – 1375 )

Costea a fost domnitorul Moldovei între anii 1373-1375 (după fratele său Laţcu), fiind, la rându-i, fiul domnitorului Bogdan I şi al
doamnei Maria.
Subiect de contradicţii, negare sau aprobare, fabulaţii şi improvizaţii, Costea a fost, totusi cel care i-a urmat fratelui său Laţcu la
tronul Moldovei.
Îl găsim trecut în pomelnicul Mănăstirii Bistrița (1407) printre „binecredincioșii domnii țării aceștia”: „pomenește, Doamne, pe
Bogdan I voievod; pe Lațco voievod; pe Costea voievod; pe Petru Voievod; pe Roman voievod”.
O altă menţiune despre el o găsim în pomelnicul Mănăstirii Voroneţ (începută pe timpul lui Ştefan cel Mare). Conform acestei
surse, succesiunea voievozilor moldoveni este următoarea: „Bogdan voievod, Laţco voievod, Dobroslav voievod, Coste voievod,
Şendre voievod, Gheorghii voievod, Dragoş voievod”.
Costea, ca şi Latcu, este pomenit îmediat după tatăl lor, justificând astfel şi dreptul lui la domnie. În capitolul despre Ştefan din
Maramureş am detaliat acest lucru, odată cu modul în care sunt pomeniţi descendenţii lui Bogdan.
Un alt argument forte sunt cronicile maghiare, care, vorbind despre Bogdan, îl menţionează totdeauna alături de fiii săi. Ori în
cronicile moldovene nu este pomenit decât Laţcu. La data când Bogdan a intrat în Moldova, în 1358, era deja în vârstă (cca. 55-58
de ani), având copiii mari şi care l-au urmat în Moldova împreună cu mama lor, Doamna Maria. Este cert ca fiii lui aveau dreptul de
moştenire la tron. În virtutea faptului că Laţcu era cel mai mare, el va deveni primul domn al Moldovei după tatăl său, urmându-i
Costea. Despre al treilea fiu, Fedor, nu avem însă, prea multe informaţii. Despre sora lui Costea şi a lui Laţcu, Muşata, ştim acum
foarte bine că ea a fost căsătorită cu Ştefan al Maramureşului. Şi fiica lui Bogdan avea dreptul la tronul Moldovei ca succesor, lucru
care s-a realizat de altfel, prin fiii ei: Petru, Roman şi Şefan.
Prea multe dintre faptele lui Costea ca domnitor al Moldovei nu ştim, asta din lipsă de documente. Despre el există diverse
fabulaţii din aceleaşi cauze, afirmându-se că el ar fi fost soţul Muşatinei, tatăl lui Ştefan, Roman şi Petru, sau chiar identificându-l
ca domn doar a unei părţi a Moldovei. O altă speculaţie a istoricilor, referitor la inexistenţa sa, este pusă pe seama domniei în
Moldova între anii 1373-1375 a unui oarecare lituanian pe nume Iuga Coriatovici, cel care ar fi fost căsătorit cu Anastasia, fiica lui
Laţcu. Într-un act emis la 3 iunie 1374 la Bârlad, pe care istoricii nostri îl consideră un fals, ne este prezentat Iuga (Iurg) Coriatovici,
cneaz lituanian (litowski) care, în urma înfrângerii tătarilor în satul Vlădiceni, pe Nistru, ar fi fost numit locţiitor (naniesnic) al
domnitorului. Documentul confirmă că Iuga nu era domn al Moldovei, ci locţiitor al domnului. Domnul nu putea fi, în acea
perioadă, decât Costea, fiul lui Bogdan.
Istoricii fac adesea confuzie între el şi celălalt Costea, fratele lui Dragoş II, ateibuindu-i-se fapte şi evenimente în mod eronat, fiind
chiar identificat ca un conducător moldav pe la 1324.
Preluarea puterii de către descendenţii lui Ştefan al Maramureşului, începând cu Ştefan I, s-a făcut, probabil, după moartea lui
Costea sau a înlăturării sale la 1375, avându-se în vedere şi războiul fratricid din anul 1368, purtat de Petru I cu Ştefan I.

Petru I Musat ( 1375 – 1392 )

Petru (? – d.1392) a fost domnitorul Moldovei între anii 1375-1392, fiind fiul lui Ştefan al Maramureşului şi al Doamnei Margareta
Muşata şi frate cu Roman, cel care va domni după el între anii 1392-1394 şi pe Şefan, domn al ţării intre 1395 – 1399. Domnitorul
s-a căsătorit în anul 1388 cu fiica regelui polon Vladislav al II-lea Iagello (1386 – 1434), având doi copii: Roman, botezat cu numele
fratelui său şi Ivaşcu, consemnat documentar în 1400, aflându-se la Brest, sub ocrotirea regelui Poloniei Vladislav al II-lea Jagello şi
a marelui duce al Lituaniei, Vitold.
Prima menţiune despre Petru Muşat o găsim în anul 1368, cu ocazia incidentului avut cu fratele său Ştefan. În urma morţii
domnului Ştefan al Maramureşului, cei doi fraţi îşi arogă fiecare dreptul la domnie, asta în defavoarea lui Laţcu, fiul lui Bogdan. În
situaţia în care Petru era sprijinit de boierii moldoveni şi maramureşeni, Ştefan a cerut ajutorul regelui polon, în schimbul
promisiunii depunerii omagiului de vasalitate.
Regele polon Cazimir al III-lea (1333 -1370) trimite, la 30 iunie 1368, o oaste de pedepsire a pretendentului la tronul Moldovei, în
fapt o campanie de cucerire a moldovei şi de extindere a regatului polon.
Luptele, relatate de două surse din sec. XV (cronica lui Jan Długosz şi Vita et mores Sbignei cardinalis, scrisă de Filippo Buonaccorsi
Callimachus), s-au dat în Ţara Şepeniţului (nordul Moldovei), între Sniatyn şi Cernăuţi, în cursul lunii iulie 1368.
Confruntarea dintre moldovenii lui Petru şi oştile străine, venite în sprijinul lui Ştefan, a început încă de la trecerea graniţei, dar
bătălia principală s-a dat la Codrii Plonini. Tactica oastei moldovene si maramuresene a constat în hărţuirea duşmanului şi
prăvălirea unei mulţimi de copaci peste oştenii aflaţi pe drumul de acces, alternând cu luptele comune sau individuale (este
subliniată, mai ales, confruntarea dintre Petru şi Zbigniew Oleśnicki). Oastea polonă a fost distrusă, iar cei care au scăpat cu viaţă
au fost capturaţi. Conducătorii lor, Otto de Pilcza, Zbigniew Oleśnicki (cu picioarele zdrobite) şi fiul voievodului Cracoviei, Nawoj
Tęczynski (care a reuşit să evadeze şi s-a refugiat la Roma, unde s-a călugărit), au fost luaţi prizonieri şi pentru ei a fost cerută o
răscumpărare. Moldovenii au capturat o pradă bogată şi cele trei steaguri regale, ce reprezentau ţinuturile Sandomir, Cracovia şi
Liov, împreună cu alte nouă steaguri ale unităţilor (herb-uri) nobiliare.
Poloni vor pomeni şi peste mulţi ani dezastrul suferit la Plonini, constientizând puterea militară a Moldovei acelor vremuri.
Petru însă s-a împăcat cu fratele său Ştefan, căruia i-a cedat, spre administrare, teritoriile dintre Prut şi Nistru: „Petru …
împăcându-se apoi cu fratele său. Acesta cârmui partea de răsărit sau Basarabia din acest timp, şi Petru păstră pentru sine partea
apuseană sau Moldova prezentă” (Cronica moldo-polonă).
Această cârmuire comună a durat doar puţin, pentru că, în acelaşi greu încercat an 1368, este pus pe tronul Moldovei urmaşul de
drept al lui Bogdan Voda, Laţcu, fiul său.
Venirea la domnie a lui Petru, în anul 1375, se va face pe fondul inexistentei vreunei ameninţări maghiare sau poloneze la
independenţa ţării.
Începând din anul 1375, situaţia coroanei maghiare va fi una de intrare într-un con de umbră. Regele Ludovic I (1342-1282), în
urma unei campanii în Ţara Românească, în anul 1375, va cuceri Cetatea Severinului şi o parte din Banat. Această incursiune îi va
determina pe Vladislav I şi pe fratele său Radu I, să riposteze la acţiunea de cucerire maghiară şi între anii 1376-1377 îi vor înfrânge
pe maghiari, reintrând în posesia pământului românesc.
Din 1377 regele Ludovic I, urmare a neputinţei sale de a se impune asupra ţărilor române, a deprimării şi sănătăţii precare, dar şi a
tragediilor din familie (două fete îi vor muri înainte de a împlini vârsta de 10 ani), se va retrage din agitaţia capitalei la mănăstire,
preferând luxului o viaţă pioasă, între călugări. Conducerea Ungariei va fi preluată, prin intrigi şi comploturi, de către regina
Elisabeta şi favoriţii ei. Ludovic va muri în anul 1382, la 10 septembrie, în vârstă de doar 56 de ani.
Ungaria va intra într-o lungă perioadă de criză monarhică. După moartea lui Ludovic I, tronul a fost preluat de către fiica acestuia,
Maria D’Anjou (1382-1385 şi 1386- 1395), în vârstă de doar 11 ani, ducând la ample lupte de succesiune, care se vor finaliza cu
detronarea ei de către Carol al II – lea cel Mic (1385-1386), fiul lui Lajos, duce de Durazzo. În luptele interne dintre nobili maghiari,
fracţiunea angevină va câstiga, readucând-o pe Maria pe tronul Ungariei în anul 1386, iar consolidarea puterii ei va fi statuată în
anul 1387, când i se va impune căsătoria cu Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437), principe elector de Brandenburg. Maria
D’Anjou va muri de altfel, în conditii misterioase, în anul 1395, lăsând tronul Ungariei lui Sigismund de Luxemburg.
Singurul conflict al lui Petru în acea perioadă este menţionat într-un document lituan, datat la 10 noiembrie 1377, cu ocazia
“trădării neaşteptate” a lui “Giurgiu, voievod al românilor”. Giurgiu, probabil Giurgea, era conducătorul unei mici formaţiuni
politice din Moldova. Probabil contestatar al legitimităţii lui Petru I ca domn, a fost nevoit, în urma unor comploturi, să părăsească
Moldova şi să solicite protecţia lui Ludovic I, la acea vreme şi rege al Poloniei, fiind găzduit de către ducele Vladislav de Oppeln,
guvernatorul Haliciului.
Cu scopul pedepsirii lui Petru I şi, eventual a înlocuirii lui, în cursul aceluiaşi an, 1377, în decembrie intră în Moldova o armata
lituaniană. Nu se cunoaşte exact locul bătăliei care a urmat, certă este doar victoria lui Petru şi faptul că puţini lituanieni au rămas
în viaţă: „încât n-au mai adus înapoi decât puţini din caii lor”.
Polonezii, în urma dezastoasei înfrângeri suferite la Plonini, vor renunţa la supunerea Moldovei, încercând, în schimn, o apropriere
între ei şi Petru. Odată cu venirea lui Sigismund de Luxemburg pe tronul Ungariei, în anul 1387, Petru conştientizează pericolul
“renaşterii” pretenţiilor coroanei maghiare asupra Moldovei. La mijlocul lunii septembrie 1387, Petru I Muşatinul, asistat de cinci
“consilieri supremi” – boierii Giula, Burlea, Drag, Stanciul şi Stanislav, a sosit la Liov (Lvov) unde, timp de aproape două săptămâni,
a purtat tratative cu regele Vladislav al II-lea Jagello (1386 – 1434). Ele s-au încheiat prin depunerea de către voievodul moldovean
a omagiului său de vasal al coroanei polone, confirmat prin două acte scrise, semnate separat, respectiv de voievodul Petru şi
boierii lui.
În anul 1388 Petru se căsătorește cu sora regelui Vladislav Jagello, împrumutându-l pe acesta cu 3.000 ruble de argint (echivalentul
a 52 kg de aur fin), pentru care i s-a amanetat Pocuţia, o provincie de 8.000 de km2. Până la urmă, suma nu a fost returnată
niciodată în întregime.
Cu toate că în anul 1389 a semnat un act de alianţă cu Mircea cel Bătrân, Petru nu s-a implicat în luptele cu turcii, profitând însă de
acest lucru şi extinzându-şi ţara mult în sud, până în graniţă cu Ţara Românească. Petru va interveni pe lângă regele Vladislav II
Iagello în favoarea lui Mircea cel Bătrân, acesta din urmă semnând un act de alianţă cu coroana polonă la 6 iulie 1391.
Ca şi ctitor, a construit cetatea Sucevei, transformând-o în capitală a Moldovei; a mai întemeiat şi construit cetatea şi mănăstirea
Neamţului.
Petru I Muşat a murit în anul 1392, fiind înmormântat la Mănăstirea Neamţului, domnia Moldovei fiind preluată de fratele său,
Roman.
În ordinea reprodusă în cronicile moldoveneşti şi în diploma lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403 [1], Petru I Muşatinul a
urmat în scaunul voievodal al Moldovei după Laţcu. Cu excepţia cronicii zise moldo-polone, care greşeşte evident atribuindu-i o
domnie de doar 8 ani, şi a cronicii zise anonime sau de la Bistriţa, care-i atribuie, poate nu fără oarecare temei, o domnie de 12 ani,
celelalte variante ale cronicilor indigene sunt solidare în a aprecia durata aflării lui Petru I Muşatinul în scaun la 16 ani [2]. Nici un
izvor istoric însă nu menţionează data la care a început să domnească acest voievod. Despre sfârşitul domniei se ştie doar că pe la
începutul anului 1392 unii soli de-ai săi continuau să sosească “cu scrisori” la Cracovia, la regele Vladislav al II-lea Jagiello, iar la 30
martie 1392 era deja în scaun urmaşul său – Ştefan I [3]. Ar însemna că Petru I Muşatinul a început să domnească pe la începutul
anului 1376, adică vreo 2-3 ani după moartea lui Laţcu. Altfel spus, urcarea în scaun a lui Petru I Muşatinul a marcat sfârşitul
perioadei de interregn intervenit după stingerea din viaţă a feciorului lui Bogdan şi se înscrie ca un final al luptelor interne pentru
scaunul voievodal rămas vacant.Cronicile, consemnând domnia lui Petru I Muşatinul, nu indică vreo legătură de rudenie dintre el şi
predecesorii lui, specificând doar că a fost “fiul Muşatei”. Ca urmare, majoritatea cercetătorilor au considerat că după Laţcu în
scaunul Ţării Moldovei s-a produs un schimb de dinastii – scurta dinastie a Bogdăneştilor a fost înlocuită cu cea a Muşatinilor.
Mărturie în acest sens ar fi şi materialele arheologice ridicate din mormântul atribuit lui Laţcu din necropola domnească de la
Rădăuţi. În mod deosebit, se impun cele şase aplice vestimentare, dintre care trei au pe ele reprezentat un cap de lup reprodus în
profil, iar alte trei – un coif cu coarne recurbate. Ştiindu-se că Laţcu a fost feciorul lui Bogdan I, de la care nu ne-a parvenit nici o
reprezentare heraldică, este logic să se conchidă că elementele emblematice în cauză ţin de simbolul heraldic al întemeietorului
scurtei dinastii a Bogdăneştilor. Din timpul domniei lui Petru I Muşatinul este cunoscută însă o altă stemă a Moldovei, figura
centrală a ei fiind capul de bour. Este justificată astfel concluzia că între Laţcu şi Petru I Muşatinul nu a existat o succesiune
dinastică, faptul fiind confirmat de discontinuitatea heraldică [4].Unii cercetători neagă însă discontinuitatea dinastică şi încearcă
să demonstreze că Petru I Muşatinul a fost un continuator al dinastiei întemeiate de Bogdan I, propunând chiar extinderea
sintagmei dinastia Bogdăneştilor asupra tuturor domniilor care au urmat după Laţcu şi excluderea sintagmei dinastia Muşatinilor.
Nu este cazul să reproducem aici toate argumentele considerate ca fiind valabile pentru a-i prezenta pe Muşatini ca fiind
continuatori ai aceleiaşi dinastii întemeiate de Bogdan I [5]. Ne vom opri doar la acele dintre ele, care se consideră a fi mai
revelatoare.Astfel, se face referirea la un document de la Alexandru cel Bun, din 6 iulie 1413, cunoscut după o traducere germană
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în care emitentul documentului face o donaţie Episcopiei de Rădăuţi cu catedrala Sfântul
Nicolae, “unde sunt îngropaţi moşii noştri” [6]. Chiar dacă Ştefan S. Gorovei ar avea dreptate, traducând din germană sintagma
“unsere Voreltern” prin “strămoşii noştri” [7], nu vedem în această terminologie o confirmare a apartenenţei la dinastia din care
făcea parte Alexandru cel Bun a tuturor voievozilor care i-au precedat în scaun şi care, barem, nici nu sunt nominalizaţi. Singura
concluzie care se impune este că Alexandru cel Bun se referea doar la moşii (strămoşii) săi care erau îngropaţi la Rădăuţi. Era un fel
de a spune, căci, în caz contrar, printre moşii (strămoşii) lui Alexandru cel Bun s-ar înţelege că a figurat şi Roman I care i-a fost de
fapt tată [8]. În realitate, credem că ar trebui să se înţeleagă că Alexandru cel Bun a folosit sensul de “înaintaşii noştri” sau
“predecesorii noştri”. Şi dacă autorul la care ne referim consideră, pe bună dreptate, că “documentul din 1413 trebuie înţeles, de
altminteri, în corelaţie cu acela din 7 ianuarie 1403” [9], apelăm şi noi la acest document.Indiferent dacă ne referim la varianta
transliterată în poloneză a acestui document [10], sau la originalul slav, descoperit acum mai bine de două decenii în Biblioteca
Academiei Polone de Ştiinţe şi publicat de Dalila Aramă [11], documentul în cauză nu confirmă continuitatea dinastică în Moldova
pentru domniile de până la Alexandru cel Bun. Căci, prin documentul respectiv, emitentul lui făcea o donaţie "pentru sufletul
sfântrăposaţilor (sveato pocivaih) domni de mai înainte, pentru sufletul lui Bogdan voievod şi pentru sufletul lui Laţco voievod, şi
pentru sufletul lui Petru voievod, şi pentru sufletul tatălui nostru, Roman voievod, şi pentru sufletul lui Ştefan voievod ”. Altfel
spus, documentul înveşnicea memoria tuturor acelora care, prin fapta lor, au contribuit la crearea şi consolidarea Ţării Moldovei
pe care, la data respectivă, o stăpânea emitentul documentului, indiferent de faptul dacă au existat sau nu legături de rudenie
între ei.Aceeaşi concluzie s-ar impune şi în cazul Pomelnicului de la mănăstirea Bistriţa care la fel este folosit pentru a argumenta
ideea că voievozii care l-au precedat în scaun pe Alexandru cel Bun au fost înaintaşii acestuia “de sânge şi de coroană” [12]. Dacă în
acest document se şi întrevede vreun element al pomelnicului de familie, cum оl consideră autorul, apoi doar începând cu
enigmaticul voievod Costea.În favoarea opiniei despre schimbarea, odată cu venirea în scaun a lui Petru I Muşatinul, a dinastiei
domnitoare, ar mărturisi şi faptul că noul voievod al Moldovei nu a moştenit domnia, ci a fost ales ca voievod. O confirmare directă
a faptului, este adevărat, nu există. El se lasă întrevăzut însă în scrierea lui Ioan de Târnave – notarul regelui Ludovic I şi
contemporan al celor trei voievozi ai Moldovei – Bogdan I, Laţcu şi Petru I. Pornind de la realităţile cunoscute lui din domnia
acestuia din urmă şi retrospectându-le la fel asupra predecesorilor lui, cronicarul ungur scrie despre voievozii pe “care şi-i aleg
(subl. noastră) românii acestui regat” [13], adică ai voievodatului Moldovei. Se pare chiar că alegerea lui Petru a fost concepută
doar pe durata vieţii lui, fără dreptul de a transmite scaunul prin moştenire. În acest sens ar sta faptul că noul voievod nu şi-a
menţionat nici o dată moştenitorul prezumtiv, deşi cu siguranţă a avut un fiu, Ivaşcu, consemnat documentar ceva mai târziu – în
1400 –, aflându-se însă nu în ţară, ci la Berest, sub ocrotirea regelui Poloniei Vladislav al II-lea Jagiello şi a marelui duce al Lituaniei,
Vitold [14]. Iar după încetarea din viaţă a lui Petru, scaunul voievodal a fost disputat de fratele său Roman şi de fiul acestuia Ştefan.
Alegerea lui Petru Muşatinul ca voievod ar fi fost un compromis rezultat din luptele diverselor grupări boiereşti pentru scaun. În
aceste lupte nu au fost lipsă nici implicările din exterior, un exemplu în acest sens constituindu-l cazul voievodului Giurgiu. Şi dacă
acesta a trebuit să părăsească ţara, adăpostindu-se în Galiţia, sub apărarea guvernatorului ei Vladislav de Oppeln, înseamnă că prin
alegerea lui Petru ca voievod au triumfat forţele orientate spre obţinerea şi apărarea independenţei voievodatului
Moldovei.Totodată, nu se poate trece cu vederea consemnarea, fie şi mult mai târzie, în scrierile lui Maciej Stryjkowski şi Marcin
Kromer a faptului că Moldova s-ar fi detaşat de Regatul Ungariei în vremea interregnului, adică după moartea lui Ludovic I (1382),
când uniunea personală ungaro-polonă s-a destrămat, ambele regate fiind lovite şi ele de criza interregnului [15]. Astfel, nu vedem
temeiuri pentru a nu admite că, la o dată posterioară alegerii lui Petru Muşatinul ca voievod, dar anterioară morţii lui Ludovic I,
voievodatul Moldovei s-a văzut nevoit să recunoască suzeranitatea lui Ludovic I. Şi acest moment şi-a găsit, se pare, reflectarea în
scrierea lui Ioan de Târnave care, generalizând şi în acest caz o situaţie cunoscută lui din timpul lui Petru Muşatinul şi extrapolând-
o la fel asupra domniilor anterioare, scria că voievozii Moldovei depuneau omagiu vasalic regelui Ungariei, mai obligându-se să-i
plătească şi tribut [16]. Poate şi expulzarea voievodului Giurgiu a fost o condiţie obligatorie a noului voievod moldovean pentru
acceptarea suzeranităţii lui Ludovic I.În condiţiile, însă, când Ludovic I era concomitent şi posesor al coroanei polone, era greu de
făcut o deosebire netă dintre el că rege al Ungarie şi ca rege al Poloniei, creându-se o situaţie specifică de dublă suzeranitate
ungaro-polonă asupra Moldovei, astfel că, la destrămarea uniunii personale ungaro-polone după moartea creatorului ei, apărea
dilema căreia dintre cele două coroane, acum separate, urma să i se dea preferinţă, ambele reclamându-şi dreptul de suzeran al
voievodatului condus de Petru I Muşatinul. Atâta timp cât şi un regat, şi altul erau preocupate de căutările în vederea depăşirii
crizei cauzate de interregn, şi voievodul moldovean dispunea de un răgaz propice pentru a influenţa o eventuală evoluţie
defavorabilă pentru el a evenimentelor din regatele vecine. S-a întâmplat însă că Regatul Poloniei a fost primul care a reuşit să
depăşească criza interregnului prin căsătoria, în primăvara lui 1386, a Jadwigăi – fiica minoră a lui Ludovic I –, cu marele duce al
Lituaniei, Jagiello, botezat cu numele creştin Vladislav şi încoronat rege al Poloniei. S-a realizat pe această cale o nouă uniune
personală, de data aceasta a Poloniei şi Lituaniei. Ea nu a putut să nu atragă atenţia şi să nu trezească îngrijorarea voievodului
moldovean, ca şi a altor conducători de state vecine cu Polonia şi Lituania. Privite în contextul acestor evoluţii, par a nu fi o simplă
întâmplare informaţiile mai multor variante de cronici ruseşti despre sosirea în Moldova, pe la începutul lui 1386, a prinţului
moştenitor din Rusia Moscovită, Vasilii, fiul lui Dmitrii Donskoi. În legătură cu acest eveniment, un interes deosebit îl prezintă
precizările din cronicile respective, că prinţul moscovit a sosit “în Podolia, la volohi (uneori: marii volohi), la Petru voievod” [17].
Ceea ce se impune spre a fi observat în mod deosebit, este identificarea în cronicile ruse a Podoliei cu Ţara Volohilor şi Moldova lui
Petru I Muşatinul – mărturie nu numai a faptului că sub aspectul etnic teritoriul de dincolo de Nistru era populat preponderent de
volohi (români), ci şi a celuia că, la vremea respectivă, voievodul de la Suceava exercita controlul la fel şi asupra Podoliei. Suntem
astfel în prezenţa unor mărturii despre extinderea sferei de aplicare a politicii externe a Moldovei în vederea consolidării sale
teritorial-politice pe contul teritoriilor populate de aceeaşi populaţie românească (volohă) ca şi voievodul Ţării de Sus. În acelaşi
sens vorbesc şi mărturiile documentare datorate solilor genovezi din Caffa, din vara anului 1386, despre care am scris deja la locul
cuvenit. Căci, nu încape îndoială că ambii voievozi nu numai că erau de acelaşi neam, dar şi se aflau în raporturi de alianţă.Dar dacă
evoluţiile în politica externă a lui Petru I Muşatinul din primii ani de după destrămarea uniunii ungaro-polone erau determinate de
evoluţiile din Regatul Poloniei şi aveau menirea să prevină eventualele consecinţe nefaste pentru Moldova ale constituirii uniunii
personale polono-lituaniene, apoi din martie 1387 în politica externă a Moldovei reapare din nou şi factorul ungar. Căci, la acea
vreme, s-a încheiat şi criza de interregn din Regatul Ungariei, prin încoronarea ca rege a lui Sigismund de Luxemburg [18].
Evenimentul s-a produs atunci când noul rege al Poloniei, realizând drepturile coroanei pe care aceasta le avea asupra Rusiei Mici,
desăvârşea reintegrarea prin forţă a acestei ţări Regatului polon, procesul încheinduse în luna august 1387. Pe ruinele fostei uniuni
personale ungaro-polone a fost renăscută, astfel, rivalitatea tradiţională dintre cele două regate, în sfera ei aflându-se nu numai
teritoriile disputate de părţi din Rusia Mică şi Podolia, ci şi cele dintre Carpaţii Răsăriteni şi Nistru, adică ambele voievodate (Ţara
de Sus şi Ţara de Jos), conduse respectiv de Petru I Muşatinul şi de Constantin. Situaţia se complica în mod deosebit de faptul că
fostele stăpâniri tătare, de o parte şi de alta a Nistrului, controlate după izgonirea tătarilor de principii lituanieni din neamul
Koriatovici, acum erau controlate respectiv de voievodul Moldovei şi aliatul acestuia, voievodul Constantin. Reglarea raporturilor
cu uniunea polono-lituaniană în condiţiile reapariţiei factorului ungar se impunea la ordinea zilei fără nici o întârziere.La mijlocul
lunii septembrie 1387, Petru I Muşatinul, asistat de cinci “consilieri supremi” – boierii Giula, Burlea, Drag, Stanciul şi Stanislav –, a
sosit la Liov (Lvov) unde, timp de aproape două săptămâni, a purtat tratative cu regele Vladislav al II-lea Jagiello. Ele s-au încheiat
prin depunerea de către voievodul moldovean a omagiului său de vasal al coroanei polone, confirmat prin două acte scrise,
semnate separat, respectiv de voievodul Petru şi boierii lui [19]. Omagiul vasalic a fost confirmat printr-o carte regală a suzeranului
polon care nu s-a păstrat, dar care, de rând cu alte acte vasalice ale domnilor moldoveni de după Petru I, au fost confirmate printr-
o carte unică, semnată de acelaşi rege, la 13 decembrie 1433 [20]. Din textul acestui document se desprinde observaţia că în
centrul negocierilor moldo-polone s-a aflat problema delimitării teritoriale dintre voievodatul Moldovei şi Uniunea Polono-
Lituaniană [21]. Ca urmare, “graniţa veşnică” care delimita “ţara noastră (a regelui polon – n.n.) a Rusiei şi Moldova” urma traseul
pe râuleţul Colacin, dintre Snyatin şi Şepinţi, apoi peste câmpia Bolohovului până la Nistru, în punctul marcat de satul Potoc, şi mai
departe pe Nistru în jos până la Marea Neagră [22].Astfel, în cadrul negocierilor, Petru I Muşatinul a trebuit să renunţe la controlul
asupra Podoliei Mici, documentul stipulând că “peste ţărmul Nistrului (adică pământurile din stânga lui – n.n.) este ţara noastră (a
regelui – n.n.) a Rusiei” [23]. În schimb, ca aparţinând deja Ţării Moldovei, erau recunoscute fostele stăpâniri tătare, apoi
lituaniene din dreapta Nistrului, adică teritoriile voievodatului lui Constantin care nu mai este menţionat ulterior în nici un izvor
scris şi care, în componenţa Ţării Moldovei în noile ei graniţe, se deosebea prin denumirea de Ţara de Jos.
 
Deşi problema teritorială a fost, după părerea noastră principalul subiect al negocierilor moldo-polone încheiate cu depunerea
actului vasalic de către voievodul moldovean, sigur că la apropierea politică dintre Moldova lui Petru I Muşatinul şi Polonia au
contribuit şi alţi factori de ordin bilateral cât şi de o rezonanţă internaţională, determinaţi de relaţiile interstatale din zonă şi în
primul rând de redeclanşarea rivalităţii ungaro-polone şi de reactualizarea pretenţiilor noului rege al Ungariei asupra teritoriilor
emancipate de sub suzeranitatea coroanei maghiare.Complexitatea factorilor care au determinat orientarea propolonă a lui Petru
I Muşatinul nu a dus lipsă de atenţia cercetătorilor, care au formulat şi mai multe opinii, unele mai mult sau mai puţin
convingătoare, altele mai puţin argumentate sau chiar lipsite de temei documentar. Nu pot fi susţinute, la nivelul ştiinţei istorice
actuale, afirmaţiile formulate în baza scrierilor cronicarilor poloni din Evul Mediu, cum că suzeranitatea coroanei polone asupra
Moldovei ar fi derivat din drepturile mai vechi ale Poloniei asupra Rusiei Mici care s-ar fi întins teritorial până la Dunărea de Jos,
adică şi peste spaţiul carpato-nistrean [24]. Nu încape îndoială că la apropierea dintre Moldova şi Polonia şi-au avut rostul lor şi
legăturile matrimoniale dintre voievozii moldoveni şi principii lituanieni, ajunşi acum membri ai dinastiei regale din Polonia25.
Rămâne doar de stabilit dacă legăturile matrimoniale în cauză au precedat apropierea moldo-polonă sau au rezultat din ea, fiind
menite să-i imprime o mai mare trăinicie.
 
La apropierea dintre Moldova şi Polonia o importanţă departe de a fi subestimată au avut-o interesele economice ale părţilor,
legate în primul rând de drumul comercial care venea dinspre Liov spre factoriile comerciale de pe ţărmul pontic şi invers,
străbătând Moldova26. Totodată, nu poate fi trecut cu vederea faptul, că nici actul vasalic al voievodului moldovean şi al
“consilierilor supremi” ai lui, nici cartea regală de confirmare a actelor vasalice ale domnilor moldoveni din 13 decembrie 1433 nu
conţin nici măcar o aluzie la obligaţiunea părţilor de a proteja şi facilita schimburile comerciale dintre părţi şi nici chiar comerţul de
tranzit prin Moldova. Iar primul act în acest sens a fost emis abia în 1408 de către Alexandru cel Bun, care acorda privilegii
comerciale în Moldova negustorilor lioveni, specificând la sfârşitul pactului că a “făcut aceasta negustorilor domnului nostru,
regele Poloniei, din toată Ţara Rusiei şi a Podoliei”, dar fără a lăsa, barem, să se bănuiască că un atare privilegiu ar mai fi fost
acordat de cineva dintre predecesorii acestui domn în scaunul Moldovei [27]. Apoi, dacă interesele comerciale erau reciproce şi
părţile s-ar fi angajat să le protejeze şi să le stimuleze, nu vedem motivul care l-ar fi determinat pe voievodul moldovean să
accepte o poziţie de inferioritate pentru sine, recunoscând suzeranitatea coroanei polone.
 
Existau, aşadar, motive mult mai importante decât încurajarea comerţului, care l-au determinat pe Petru I Muşatinul să se declare
vasal al regelui Poloniei. Anume acest interes a determinat părţile să rezolve paşnic, fără a recurge la forţă, problema delimitării
teritoriale. Împărtăşind aici şi opiniile altor cercetători ai cauzelor care au determinat orientarea propolonă a lui Petru I Muşatinul,
credem că actul din 26 septembrie 1387, care totaliza negocierile de durată moldo-polone, a fost determinat de interesul părţilor
de a-şi coaliza eforturile în condiţiile rezolvării crizei de interregn din Ungaria şi reluării de către noul rege al acesteia, Sigismund de
Luxemburg, a pretenţiilor asupra teritoriilor scoase din sfera de influenţă politică a coroanei maghiare. Este adevărat că actul din
26 septembrie 1387 nu menţionează direct Ungaria printre acei împotriva cărora părţile contractante se angajau să se ajute
reciproc. Este evident însă interesul Moldovei de a obţine protecţia Poloniei în uniune cu Lituania, fapt ce ar explica şi
recunoaşterea de către voievodul ei a suveranităţii coroanei polone [28]. Prin recunoaşterea suzeranităţii Coroanei polone Petru I
Muşatinul şi-a legat ţara “de cea mai puternică grupare de forţe din Europa Central-Răsăriteană”, ceea ce se prezintă drept
“principala garanţie împotriva oricărei încercări a Regatului Ungar de a-şi restabili dominaţia la răsărit de Carpaţi” [29].
 
În acelaşi interes comun de a-şi consolida forţele în faţa blocului tutelat de Regatul Ungariei s-a produs încercarea de apropiere
dintre Uniunea polono-lituaniană şi Ţara Românească, mijlocită de Petru I Muşatinul. Negocierile în acest sens au debutat la
sfârşitul anului 1389 – mărturie că, la vremea respectivă, Ţara Moldovei a ajuns să aibă hotar comun şi cu Ţara Românească, în
urma împărţirii fostului “culoar unguresc” de la curbura Carpaţilor, pe care autorităţile ungare au continuat să-l controleze şi după
respingerea suzeranităţii coroanei maghiare în timpul lui Bogdan I. El a fost lichidat şi integrat Munteniei şi Moldovei probabil în
timpul aceleiaşi crize de interregn din Regatul Ungariei [30] – un motiv in plus capabil să explice nu numai orientarea propolonă a
voievodului moldovean, ci şi interesul acestuia de a-l vedea pe confratele său muntean, Mircea cel Bătrân, în acelaşi sistem de
alianţe cu Uniunea polono-lituaniană. Aşa cum este formulat în chiar primul proiect de tratat dintre Mircea cel Bătrân şi Vladislav
al II-lea Jagiello, mijlocit de Petru I, părţile manifestau o atitudine net antiungară [31]. Atunci însă, când domnul Ţării Româneşti,
fiind îngrijorat tot mai mult de atacurile otomane care veneau de peste Dunăre, a încercat să modereze formulele referitoare la
Sigismund de Luxemburg, pe care voia să-l aibă mai degrabă aliat decât duşman, voievodul Moldovei s-a retras de la negocierile
munteano-polone, reducând eficienţa lor. Şi deşi, la 6 iulie 1391, la Liov, în speranţa probabil de a înlătura motivele care l-au făcut
pe voievodul Moldovei să-şi abandoneze rolul de mediator, tratatul munteano-polon a fost totuşi semnat în varianta lui iniţială,
menţinându-se obligaţiile părţilor semnatare faţă de regele Ungariei, Petru I Muşatinul nu şi-a schimbat poziţia. În acest sens
prezintă interes unele obligaţii pe care şi le asumau semnatarii tratatului de la Liov, care nu au fost observate de cercetători sau,
cel puţin, nu s-au învrednicit de interpretări posibile pe marginea lor. Astfel, semnatarul variantei muntene a tratatului din 6 iulie
1391 se obliga ca, “dacă cineva dintre noi ar îndrăzni să întreprindă o altă acţiune şi să ni se opună sau ar încerca altceva împotriva
aceluiaşi domn Vladislav să-l oprim după cuviinţă de a ne sta împotrivă” [32].
Este lesne de înţeles că acest “cineva dintre noi” era nu altul decât Petru I Muşatinul, care, întocmai ca şi foştii parteneri la
negocieri, era conştient că fără Moldova orice înţelegere munteano-polonă rămânea literă moartă. Nu credem că schimbarea de
atitudini din partea voievodului moldovean ar fi fost determinată de oarecare schimbări în raporturile sale cu Sigismund de
Luxemburg. Din motive care nu se lasă sesizate încă cu destulă claritate, poate din cauza sănătăţii sau vârstei avansate a
voievodului de la Suceava, divergenţele iscate nu au fost depăşite, astfel că, după cum am menţionat la chiar începutul acestui
compartiment, ultima ştire despre cel dintâi Muşatin datează cu începutul anului 1392 când oamenii lui soseau “cu scrisori” la
Cracovia, la suzeranul polon, fără a se şti conţinutul acestora şi nici scopul soliei.
Astfel, domnia lui Petru I Muşatinul a fost marcată mai întâi prin desăvârşirea procesului integrării în hotarele politice ale Ţării
Moldovei a celorlalte teritorii populate de români din spaţiul dintre Carpaţii Răsăriteni, râul Nistru şi litoralul pontic şi formarea
graniţelor istorice ale statului la originea căruia s-a aflat vechiul voievodat din valea râului Moldova, cu centrul la Baia. 
Nu este cazul să reproducem aici discuţiile existente în istoriografie în ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială a ţării,
bazată pe ţinuturi. Ne vom referi doar la cele mai recente investigaţii în acest sens care denotă legătura inseparabilă dintre
procesul extinderii teritoriale a ţării şi cel al creării ţinuturilor ca unităţi administrativ-teritoriale ale ei [33]. Şi dacă întregirea
teritorială a Ţării Moldovei în hotarele sale istorice s-a desăvârşit în timpul domniei lui Petru I Muşatinul, nu încape îndoială că tot
atunci s-a efectuat şi împărţirea administrativ-teritorială în baza ţinuturilor, precum şi în baza celor două componente principale –
Ţara de Sus şi Ţara de Jos.
Extinderea teritorială a Ţării Moldovei, amplificarea problemelor administrative, fiscale şi de altă natură au determinat, desigur,
dezvoltarea şi diversificarea structurală a întregului aparat statal pe care se bizuia puterea domniei: emiterea primelor acte scrise,
deşi puţine, mărturiseşte un început al cancelariei domneşti, atestarea existenţei consiliului domnesc compus din marii boieri ai
vremii, emiterea primelor monede cu numele domnului şi cu stema ţării precum şi punerea în aplicare a sigiliului voievodal sunt
mărturii ale autorităţii supreme în stat, exponent al ei fiind voievodul, ş.a.
Nu încape îndoială că Petru I Muşatinul s-a îngrijit de întărirea sistemului de apărare a ţării, bazat pe cetăţi, precum şi de biserică
ca instituţie ideologică menită să contribuie la întărirea autorităţii domniei în interiorul ţării. Încercările, însă, de a-i atribui lui Petru
I Muşatinul iniţiativa în instituirea mitropoliei ţării, nu pot fi acreditate. Orientându-se politic spre suzeranitatea coroanei polone el
nu a putut decât să aducă biserica Moldovei în subordinea Mitropoliei Rusiei Mici cu centrul la Halici, tutelată de puterea laică a
regelui Poloniei [34].
Pe plan extern, domnia lui Petru I Muşatinul s-a caracterizat prin extinderea sferei de aplicare a politicii externe a Ţării Moldovei,
implicarea mai activă a diplomaţiei moldovene în relaţiile interstatale din Europa Central-Răsăriteană şi recunoaşterea
internaţională a fiinţei sale statale, fie şi cu statut de ţară vasală Poloniei.

Roman I Muşat (1392 – 1394)

Roman (? – după 1400 ) a fost domnitorul Moldovei între anii 1392 – 1394, fiind fiul lui Ştefan al Maramureşului şi al Doamnei
Margareta Muşata. Roman i-a avut ca fraţi pe Petru, cel care a domnit îinainte lui, între anii 1375 -1392 şsi pe Ştefan, domn al ţării
între anii 1395 -1399. Căsătorit cu Anastasia, fiica lui Laţcu, Roman va avea 2 copii: Alexandru (cel Bun), domn între anii 1400 –
1432 şi Bogdan, numit “jupânul”. Din a doua lui căsătorie cu Ana, sora cneazului Teodor Coriatovici, va avea încă doi copii: Iuga, cel
care va fi domn între anii 1399 – 1400 şi o fată pe nume Martha.
Prima menţiune despre Bogdan se face într-un uric (act de danie) emis la 30 martie 1392 în favoarea unui supus:  “Marele singur
stăpânitor, din mila lui Dumnezeu Domn, Io Roman voievod stăpânitor al Ţării Moldovei, de la munte până la mare.  Am dat cu fiii
mei, Alexandru şi Bogdan, slugii noastre, Ionaş Viteazul, pentru credincioasa slujbă, trei sate pe Siret, uricul lui cu tot venitul în
veac, şi copiiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui cu tot dreptul. Numele satelor Ciordăceuţi şi Vladimirăuţi şi Bucurăuţi. 
Iar hotarul lor: din jos de la Măreşăuţi, valul care este deacurmezişul câmpului până la Siret, apoi cealaltă parte a Siretului, la
capătul de jos al poienii, o movilă şi de acolo drept peste luncă, la fântână, o movilă şi, de acolo, drept la bucovină, o movilă şi, de
acolo, pe marginea bucovinei în sus, până la hotarul Serbescului la teiu, o movilă, de acolo către topliţă, aici o movilă şi, de acolo,
către Siret, movila de mijloc şi, de acolo, peste Siret, în sus, pâna la bucovina cea mare, pe unde iese drumul de la Dobrinăuţi, la
capătul câmpului şi, de acolo, pe marginea bucovinei, pe deal, la vale, până la val. Acesta îi este tot hotarul locului.
Iar la această credinţă a mea şi credinţa fiilor mei, credinţa jupânului Iuga, credinţa jupânului Şteţco cu fraţii lui, credinţa Bratului
Netedul, credinţa lui Stanislav, credinţa panului Drăguş Viteazul, credinţa lui Stavrici, credinţa panului Vlad, a panului Ghidea, a
panului Grozea, credinţa panului Costea, credinţa lui Oris, credinţa tuturor boierilor moldoveni. Iar pentru tăria acestuia şi pentru
pomenire, am poruncit să se atârne pecetea noastră cea mare, ca să nu fie clintit, acesta, niciodată în veac. S-a scris cartea în anul
şase mii nouă sute deplin, luna martie în 30 zile, în cetatea noastră, a lui Roman voievod“.
Acest uric este cel mai vechi document original moldovenesc păstrat până în zilele noastre. Analiza acestuia a permis identificarea
mai multor informaţii valoroase.
Titlul purtat de către Roman I confirmă independenţa tânărului stat şi finalizarea unificării cnezatelor care, până atunci, fuseseră
autonome. Roman a fost asociat la domnie cu Petru încă din anul 1368, unii istorici afirmând prezenţa lui ca şi conducător în Ţara
de Jos a Moldovei, cu sediul la Roman, oraş care îi poartă numele.
Uricul ne confirmă identitatea a doi dintre băieţii lui Roman, Alexandru şi Bogdan, Iuga nefiind menţionat aici. Motivul acestei
omisiuni îl putem doar presupune: ori nu era pomenit datorită unui conflict între domnitor şi fiul său ori, pe fondul unor conflicte,
el ar fi părăsit ţara.
O altă informaţie excepţională pe care o transmite documentul este numele unora din boierii lui Bogdan: Iuga şi Şteţco (veri sau
nepoţi ai domnitorului), Stanislău, Drăguş Viteazul, Vlad şi Costea, nume originare din Maramureş. La 34 de ani de la descălecatul
lui Bogdan, maramureşenii, prin urmaşii lor, îl vor sprijini pe domnul lor. Interesant este faptul că în dania făcută în anul 1393, la 18
noiembrie, unui supus de-al lui, pe nume Tador şi fiilor acestuia, Şteţcu este pomenit sub numele de Ştefan şi indicat ca fiind nepot
de soră al domnitorului. Acest lucru nu este altceva decât o nouă confirmare că tatăl lui era acel Ştefan al Maramureşului, care
avusese mai mulţi copii dintr-o căsătorie anterioară în Maramureş (fapt dovedit documentar), iar unii dintre aceşti fraţi vitregi ai
lui (sau nepoţi) au trecut din Maramureş în Moldova, la ruda lor de sânge.
Roman avea să-şi folosească puterea economică pentru construirea şi consolidarea cetăţilor şi oraşelor. În jurul anului 1392 va
ridica o cetate de pământ, întărită cu palisade din lemn, la Roman. Tot aici va ctitori Biserica Sfânta Vineri, unde îţi va înmormânta
soţia, pe Doamna Anastasia. Iar confirmarea acestui lucru o va face, peste ani, Alexandru cel Bun, la 16 septembrie 1408, printr-o
danie domnească, omagiu adus mamei lui.
Pe plan politic, Roman I reînnoieşte actul de vasalitate cu Vladislav II Iagello la 15 ianuarie 1393, dar fără obligaţia să acorde ajutor
necondiţionat regelui polon. O eventuală luptă purtată de Vladislav în Prusia sau Lituania nu l-ar fi obligat în nici un fel pe Roman
să trimită ajutor militar sau să participe efectiv la luptă. Alianţa era valabila doar în cazul unui atac maghiar sau tătar asupra
Poloniei sau Modovei, când ambele părţi erau obligate să-şi acorde ajutor necondiţonat. Oricum, relaţiile dintre cei doi suverani
erau destul de tensionate datorită faptului că regele polon tergiversa restituirea împrumutului făcut pe vremea lui Petru I, în
cuantum de 3.000 de galbeni.
Aceste relaţii se vor înrăutăţi în momentul în care Roman îl va sprijini pe Teodor Coriatovici, cneazul Podoliei (cu care se înrudea în
urma primei sale căsătorii), în conflictul acestuia cu regele polon Vladislav II Iagello şi Vitold, cneazul Lituaniei. Conflictul a fost
generat de dorinţa lui Teodor Coriatovici de a scoate Podolia de sub influenţa polono – lituaniană. Coriatovici era susţinut şi de
către Sigismund de Luxemburg, care urmărea să slăbească puterea militară a Poloniei, cu care se afla deja în conflict. În urma
bătăliei de la Braclaw, alianţa Coriatovici – Sigismund – Roman este înfrântă, Coriatovici se refugiază în Ungaria, iar mare parte a
armatei lui trece în Moldova. Roman I nu cedează în conflictul lui cu Vladislav şi în cursul lunii iulie 1394, ocupă Pocuţia în schimbul
datoriei neonorate de către regele polonez.
Nemulţumit de situaţia creată, regele polon a căutat să-l înlocuiască pe Roman I cu altcineva fidel intereselor lui. În această situaţie
îl reactiveaza pe Ştefan, fratele lui Roman, cel care, în războiul împotriva fratelui său Petru, avea să fie sprijinit tot de către
polonezi. Cu toate că în cronici se spune că Petru s-ar fi împăcat cu fratele său Şefan, este mai mult ca sigur că acesta se va refugia
în Polonia, după venirea pe tronul Moldovei a lui Laţcu şi Costea.
În toamna anului 1394, Ştefan intră în Moldova, îl înfrânge pe Roman şi ocupă tronul, la 26 de ani de la prima sa tentativă de a-l
revendica. Roman I, împreună cu Teodor Coriatovici, vor fi prinşi la Cameniţa şi închişi la Wilno, în Lituania, iar fii săi, Bogdan şi
Alexandru, se vor refugia în Ţara Românească. Mircea cel Bătrân, în virtutea alianţei lui cu Petru I, continuată, cu siguranţă şi pe
timpul lui Roman I, nu va interveni în conflictul moldav datorită faptului că în luna octombrie a aceluiaşi an se războieşte cu turcii,
reuşind să-i înfrângă pe 10 octombrie la Rovine.
Roman a fost ţinut în inchisoare până în anul 1399, cand a scăpat şi a încercat să-şi reia tronul, în urma morţii fratelui său, Ştefan I.
Prins de către Svidrigailo, voievodul Podoliei, vechiul său duşman, este din nou închis. Ultima menţiune despre el o avem la 25
martie 1400 când Ivaşco, fiul lui Petru I Muşat, depune chezăşie pentru eliberarea lui de la Berest.
Roman I Muşat îşi va găsi odihna de veci în Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi, necropola voievodală în care au fost îngropaţi şi
înaintaşii săi: Bogdan, Laţcu şi posibil, Costea şi Ştefan al Maramureşului. În semn de preţuire, Ştefan cel Mare va porunci aşezarea
pe mormântul lui lespede omagială, la 15 decembrie 1479.
Cel care îi va urma la domnie va fi Ştefan I, fratele său.
Deşi a avut o cârmuire relativ scurtă, Roman I, domnul Moldovei, între 1392 (înainte de 30 martie) şi decembrie 13941, dând
dovadă de calităţi excepţionale, a izbutit să desăvârşească unificarea teritorială a statului medieval românesc de la est de Carpaţi,
ale cărui hotare le-a împins până la „ţărmul mării”, aşa cum reiese din hrisoavele semnate de el la 30 martie 1392 şi respectiv 18
noiembrie 1393, în care se intitula, cu îndreptăţiţă mândrie „Marele singur stăpânitor2, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman
voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte3 până la mare”4. 
El a fost fiul Muşatei5 (cea care a dat numele dinastiei princiare a Muşatinilor)6 şi al lui Costea7, unul dintre fiii lui Bogdan I8,
fondatorul statului moldav. Printre iluştrii săi înaintaşi s-au mai numărat Laţcu (fratele tatălui său), ce a guvernat Moldova, între
cca. 1365 şi cca. 13759 şi Petru al II-lea Muşat (fratele lui), care a domnit din 1375 şi până în decembrie 139110.
În ciuda faptului că din vremea lui Roman I s-au transmis, peste veacuri, un număr mic de acte oficiale (mai exact trei, din care
două cu caracter intern şi un tratat omagial)11, acestea ne ilustrează un lucru incontestabil şi anume că avem de-a face cu un
suveran valoros, ale cărui măreţe înfăptuiri şi-au menţinut influenţa pozitivă asupra vieţii politice interne şi externe a voievodatului
românesc est-carpatin, chiar şi după moartea sa.
Cu toate că Petru al II-lea Muşat a avut drept moştenitori legitimi, pe linie masculină, doi fii (unul botezat ca şi unchiul său cu
numele de Roman, iar celălalt purtând onomastica de Ivaşcu), datorită faptului că, la moartea tatălui lor, aceştia erau prea tineri ca
să poată guverna şi pentru a evita eventualele tulburări cauzate de lipsa de experienţă a nepoţilor săi, Roman I (fiind şi mai vârstnic
decât aceştia), îi va înlătura de la succesiune12, încoronându-se el ca domnitor al „Moldovlahiei”. De altfel fratele său şi l-a asociat
la domnie, încă din februarie 1386, dată la care, în calitate de coregent, Roman I, ia, în numele principalului deţinător al
prerogativelor voievodale, o serie de măsuri, în vederea bunului mers al treburilor ţării13. Această stare de lucruri a fost acceptată,
la 27 ianuarie 1388, şi de Wladislaw al II-lea Iagello14 (mare cneaz al Lituaniei între 1377-1392 şi rege al Poloniei din 1386 şi până
în 1434)15, a cărui suzeranitate Petru al II-lea Muşat o recunoscuse la 26 septembrie 138716. Avantajul lui Roman I faţă de nepoţii
săi, ce erau practic prin naştere mai îndreptăţiţi decât el să preia coroana princiară a Moldovei, a constat, se pare , şi în faptul că
gradul său de rudenie cu regele Poloniei era superior celui dintre acesta şi descendenţii fratelui său, fiind astfel o rudă mai
apropiată dinastiei Iagellonilor17 .
Guvernând o ţară care atinsese, din punct de vedere teritorial, maxima sa întindere (cca. 92.922 km2)18 şi devenise deosebit de
prosperă, situaţie ce rezultă cu claritate şi din gestul fratelui său, care şi-a putut permite, în anul 1388, să-l împrumute pe
Wladislaw al II-lea Jagello cu 3.000 de ruble de argint (sumă uriaşă, echivalând cu 52 kg aur fin sau 538 kg de argint)19, nepotul
„Întemeietorului” s-a impus în cei câţiva ani de domnie20 şi ca un bun gospodar.
Prin urmare, aşa cum aflăm din întâiul document parafat de el, la scurt timp de la urcarea sa pe tron, şi anume din hrisovul de
danie, emis la 30 martie 1392 (cel mai vechi act intern moldovenesc, păstrat până în zilele noastre)21 vrednicul Muşatin a ridicat,
la Roman, pe malul stâng al râului Moldova, în apropierea vărsării acestuia în Siret, o cetate din pământ, întărită cu o palisadă de
lemn. Se pare că dorea ca această aşezare să-i devină capitală22, aspect demonstrat, de altfel, şi de înmormântarea, în Biserica
„Sfânta Vineri” (zidită din porunca lui în imediata apropiere a puternicei fortăreţe moldave), a soţiei sale, Anastasia23.
Interesul aparte, manifestat de Roman I pentru oraşul ce-i purta numele, poate fi explicat atât prin faptul că, probabil, îi fusese
reşedinţă înainte de preluarea domniei, cât şi din cauza poziţiei centrale pe care ajunsese să o aibă în urma extinderii Moldovei în
graniţele ei naturale. Aici existau, de asemenea, un centru de schimb şi un punct vamal, lucru ce evidenţiază şi mai clar importanţa
acordată acestei localităţi24.
Sfârşitul prematur nu i-a permis, însă, să-şi pună în practică intenţia. Cu toate acestea, datorită importanţei economice şi
strategice, Romanul a rămas (până la stabilirea, de către Alexandru Lăpuşneanu25, a capitalei la Iaşi)26, alături de Suceava
(reşedinţa voievodală principală), printre numeroasele curţi domneşti ale ţării.
O altă preocupare majoră a marelui voievod a fost şi organizarea militară a statului moldav, fapt evidenţiat de acelaşi prim hrisov
semnat de el, care reprezenta o donaţie, făcută „slugii noastre Ioaniş Viteazul pentru a lui credincioasă slujbă”, ce cuprindea un
domeniu alcătuit din satele Ciorsăceuţi, Vladimirăuţi şi Bucurăuţi, toate situate pe râul Siret (actualmente comuna Zvoriştea din
judeţul Suceava). Aceasta este cea mai veche menţiune documentară cunoscută din Moldova, care atestă acordarea de către
domn a unei moşii27. „Vitejii” erau, în Moldova medievală, un echivalent al cavalerilor din statele feudale apusene, ei provenind
dintre cei care se remarcaseră pe câmpul de bătaie. Pentru prestaţia lor primeau de la domnitor pământuri pentru care trebuiau
să slujească la oaste. Gestul lui Roman I faţă de un astfel de „viteaz” (caz ce, în mod cert, nu era singular) demonstrează, prin
urmare, grija-i deosebită pentru apărarea ţării.
Izvoarele istorice menţionează, de asemenea, aspecte privitoare la Cancelaria domnească, care folosea, la acea vreme, în
redactarea actelor oficiale, nu numai slavona ci şi latina. Prezenţa pe hrisoave, alături de pecetea voievodului, a unui număr mare
de sigilii boiereşti, relevă existenţa unui Sfat domnesc destul de bine închegat, lucru ce rezultă şi din apariţia, în textul
documentelor, a unor funcţii dregătoreşti cum ar fi: vornic, stolnic, etc28. De fapt şi numărul sfetnicilor şi susţinătorilor cunoscuţi
ai lui Roman I a fost mai mare decât cel al înaintaşului său, Petru al II-lea. Astfel, pe lângă mai sus pomenitul Ioaniş Viteazul
(beneficiarul şi titularul actului din 30 martie 1392), sunt evidenţiaţi, în acelaşi hrisov şi „jupanii” Iuga Giurgevici şi Steţcu, care se
înrudeau cu familia domnitoare (fiind veri sau nepoţi ai voievodului), „panul” Bratul Netedul, Stanislav de Ielova, vornicul Drăgoi,
stolnicul Iurie şi fratele său Andrieş, vornicul Vlad, Baliţa şi Stancu, fiii lui Bârlici, Dragoş Viteazul, Ghindea, Costea şi Oriş29.
 În ultimul document păstrat peste veacuri de la Roman I (cel datat 18 noiembrie 1393)30, ai cărui beneficiari sunt un oarecare
Tador şi cei trei fraţi ai săi (care primesc în proprietate un sat), apar din nou „jupan” Steţcu (de această dată însă numit Ştefan şi
indicat drept nepot de soră al domnitorului) şi toţi ceilalţi dregători amintiţi în actul precedent, cu excepţia lui Dragoş Viteazul,
Ghindea, Costea şi Oriş. Totodată, cu această ocazie, panului Bratul Netedul i se schimbă titlul în cel de „jupan” 31. Remarcabilă, la
acest valoros conducător de ţară românească, este şi încercarea sa de a impune (pentru prima oară în istoria Moldovei) principiul
continuităţii dinastice, lucru ce rezultă cu claritate din hrisoavele sale, în care nu apar, cu posibile drepturi la guvernare, nici una
din rudele-i domneşti, cu excepţia, fireşte, a descendenţilor săi. Preocupat de perpetuarea politicii de centralizare statală
promovată de predecesorii lui, Roman I va desfiinţa autonomiile unor domenii şi cetăţi, iniţiativă ce-i va atrage duşmănia multora
dintre reprezentanţii clasei stăpânitoare.

Descoperirea de emisiuni monetare, realizate din porunca lui (sub forma groşilor de argint)32 reflectă înaltul stadiu de dezvoltare
a economiei moldovene şi înmulţirea schimburilor comerciale sub cârmuirea-i înţeleaptă.
Abil diplomat, fiul catolicei Muşata – Margareta33, a promovat o politică externă asemănătoare cu cea a fostului domn, care viza,
cu prioritate, o alianţă cu cel mai puternic dintre vecinii săi, Polonia. Această orientare avea menirea de a contracara tendinţele
expansioniste ale Ungariei şi Hoardei de Aur34.
La fel ca şi fratele lui, se recunoaşte supus al regelui polon, dar în condiţii mult mai demne. Spre deosebire de predecesorul său, el
nu s-a mai prezentat personal pentru a depune jurământul omagial dinaintea Iagellonului, ba mai mult, documentul prin care
accepta închinarea va fi redactat la Suceava (5 ianuarie 1393)35, în acesta neexistând referiri cu privire la data sau localitatea unde
domnitorul român (conform obiceiului) trebuia să se deplaseze pentru ceremonial36. Lucrul cel mai semnificativ, pentru noua
poziţie adoptată de către Roman I faţă de poloni, este faptul că în actul respectiv apar unele rezerve în privinţa condiţiilor de
acordare a ajutorului armat de către moldoveni „măritului crai al leşilor”37. Mai exact, se preciza (ceea ce nu făcuse Petru al II-lea)
că Polonia va fi susţinută de oastea moldavă doar în cazul în care s-ar fi aflat în conflict cu maghiarii sau cu tătarii38.
În concluzie, avem de-a face, în realitate, cu un veritabil tratat încheiat pe picior de egalitate între două state suverane, acceptarea
vasalităţii de către vrednicul Muşatin fiind o simplă formalitate, ce excludea în mod categoric obligaţiile de ordin economic sau
îngrădirea puterii domnitorului. În concordanţă cu raporturile suverano-vasalice, statul moldav beneficia de protecţia şi ajutorul
militar al „megieşului” său, oferindu-i, în schimb, acestuia sprijin armat şi consiliere în caz de nevoie. Astfel, această stare de lucruri
era privită ca un angajament reciproc, „Moldavia” beneficiind de integrarea într-un sistem de alianţe ce o puneau la adăpost de
posibilele atacuri externe. Înţelegerea limita, însă, la regiunile din apropierea hotarelor Moldovei, auxilium-ul pe care voievodul
acesteia trebuia, în mod obligatoriu, să-l dea „suveranului” său în condiţii de război, fiind exceptate participările trupelor moldave
la eventualele expediţii militare întreprinse de regele polon în Prusia, Lituania sau în ţinuturi mai îndepărtate, situate dincolo de
Cracovia39 (fapt ce ar fi presupus ca, pentru a ajunge pe teatrul de operaţiuni, oştile aliate să fie nevoite să treacă de capitala
regatului polonez).
Deşi la început bune, raporturile moldo-polone înregistrează pe parcurs o înrăutăţire tot mai acută. Cauza principală care a stat la
baza acestei situaţii a fost, în primul rând, neachitarea împrumutului făcut de Wladislaw Iagello, în 1388, din vistieria lui Petru al II-
lea Muşat (pentru care monarhul polon garantase cu Pocuţia)40. Neonorată, această datorie determină izbucnirea unui conflict ce
va dura peste un secol şi jumătate, pricinuind ambelor părţi mari neajunsuri.
Tot mai nemulţumit de atitudinea pretinsului său „suveran”, Roman I se alătură rubedeniei sale Teodor Koriatovici41, cneazul
Podoliei, care se revoltase împotriva regelui Poloniei şi a vărului acestuia Vitold, marele duce al Lituaniei (1392-1430)42 , acţiune
sprijinită de către regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg43, ce era interesat să submineze puterea polonilor44. Oştenii lui
Roman I vor lupta, alături de cei maghiari, la apărarea cetăţilor podoliene şi în bătălia de la Braclov (derulată la sfârşitul lui 1393
sau începutul lui 1394), încheiată cu înfrângerea lui Koriatovici.45 Acesta fuge la curtea regelui ungar (resturi ale oştirii sale
retrăgându-se pe teritoriul moldav),46 în timp ce Roman continuă ostilităţile, ocupând, în iulie 1394, Pocuţia47.
În aceste condiţii, Iagellonii susţin venirea în scaunul domnesc de la Suceava a lui Ştefan I (considerat de către unii cercetători
drept fiul uneia dintre surorile lui Roman I)48, care, sprijinit de boierii pribegi şi de o armată polonă comandată de Swidrigailo,
fratele regelui „Lehiei”, pătrunde în Moldova, în septembrie-octombrie 1394, preluând, în cele din urmă, puterea, prin luna
decembrie a aceluiaşi an (pe care o va deţine, până în anul 1399)49. Referitor la originea acestui pretendent, istoricii au păreri
diferite. Astfel, după opinia unora, el ar fi fost fratele mai mic al lui Roman I50, în timp ce alţii contestă acest lucru51.

Cercetări mai recente au scos, însă, la iveală un document emis, la 18 aprilie 1397, din porunca lui Ştefan I52, prin care acesta
făcea unui mare boier (un „pan”) din Sfatul său domnesc (deci o „slugă domnească”), deţinător al unei înalte dregătorii şi fratelui
acestuia, o importantă danie, pentru că „au slujit întâi părintelui nostru (Roman I – n.n.T.C.) cu dreaptă credinţă şi acum slujesc şi
noao”53. Textul acestui hrisov ne conduce la concluzia că succesorul lui Roman I la domnie a fost de fapt, cel mai mare dintre fiii
săi, rezultat din prima lui căsătorie contractată cu o prinţesă de origine lituană al cărei nume nu s-a păstrat de-a lungul secolelor,
dar care provenea, se pare, din ramura Koriatovicilor (cârmuitorii Podoliei) a dinastiei princiare lituaniene a Giedyminovicilor54.
În ceea ce priveşte relaţiile cu Mircea cel Bătrân (domnul Ţării Româneşti din 23 septembrie 1386 până la 31 ianuarie 1418)55, deşi
nu deţinem date foarte exacte, se pare că ele au fost destul de strânse, aspect demonstrat cu prisosinţă şi de faptul că aflat la
anaghie, Roman I şi-a trimis fiii, pe Alexandru (viitorul domn al Moldovei, Alexandru cel Bun, ce a guvernat între 1400-1432)56 şi
pe Bogdan, la Curtea Basarabului57, care îi va înconjura cu grijă părintească. Printre altele, el îl va ajuta pe Alexandru cel Bun să
preia sceptrul Muşatinilor (unele surse ne informează că tot Mircea l-a adus la domnie şi pe Roman I)58, documentele vremii
atestând că învingătorul lui Baiazid59 a intrat personal pe teritoriul Moldovei în fruntea unei puternice oştiri, instalându-l în
scaunul domnesc de la Suceava pe protejatul lui (în timp ce pe fostul domn, Iuga Ologul îl va lua „la sine” ca ostatec) 60. Nevoit să
facă faţă invaziei otomane (finalizată prin celebra victorie de la Rovine), voievodul muntean nu a putut interveni personal în
sprijinul fiului Muşatei, acesta murind într-o luptă (după alte izvoare, el s-ar fi refugiat în Ungaria sau ar fi fost prins de Swidrigailo
şi dus în Polonia, unde, în cele din urmă, a pieit în captivitate)61.
În realitate, aşa cum deducem şi din pomenitul hrisov de danie, datat 18 aprilie 1397, Roman I a decedat pe când se afla la cârma
Moldovei, din cauze şi în împrejurări ce au rămas nelămurite până astăzi, fiind urmat la tron, pe cale paşnică, în mod firesc, de fiul
său cel mare, Ştefan I62. Se pare că până şi informaţiile cu privire la amestecul lui în conflictul izbucnit, în primăvara anului 1393,
între cumnatul său, Teodor Koriatovici, cneazul Podoliei şi vărul acestuia, Vitold, marele cneaz al Lituaniei (amestec ce ar fi avut
drept consecinţă dispariţia sa) nu au la bază decât nişte simple speculaţii nesusţinute de o documentaţie temeinică. Împrejurările
în care şi-a încheiat guvernarea Roman I nu ne sunt cunoscute nici până în prezent. Există, însă, cercetători care au emis păreri
personale mai mult sau mai puţin pertinente, cu privire la modul în care s-au petrecut faptele. Diversele „scenarii”, vehiculate în
istoriografia noastră, dar şi în cea străină, cu privire la această chestiune, rămân, însă, în covârşitoarea lor majoritate la stadiul de
supoziţii neavând la temelia lor suficiente dovezi argumentate ştiinţific63. În calitatea sa de rudă apropiată, probabil că Roman I le-
a acordat lui Teodor Koriatovici şi susţinătorilor săi azil pe teritoriul moldovean. Aşa cum aflăm dintr-un hrisov emis, la 3 februarie
1397, de către Cancelaria domnescă a lui Ştefan I , la această dată se mai adăposteau încă în Moldova o parte dintre „oamenii
vestitului duce Chador (adică Teodor sau Fiodor Koriatovici- n.n. T.C.)”64, aspect ce nu implică, în mod obligatoriu, ca acesta să fi
beneficiat de sprijinul lui Roman I în lupta dusă de el, între 1393-1394, împotriva verilor săi primari Wladislaw al II-lea Iagello şi
Vitold, suveranii Poloniei şi respectiv Lituaniei65.
De altfel, bravul Muşatin şi trufaşul Iagellon din fruntea regatului polon se aflau la vremea respectivă în relaţii foarte bune,
pecetluite, la 5 ianuarie 1593, prin depunerea de către primul a jurământului de credinţă faţă de cel de-al doilea, gest prin care se
realizase o evidentă apropiere între cei doi şi implicit între statele lor. Acest lucru făcea puţin probabilă participarea lui Roman I, la
doar câteva luni de la perfectarea înţelegerii moldo-polone, alături de podolieni la războiul acestora contra polono-lituanienilor,
chiar dacă era căsătorit cu sora conducătorului celor dintâi66. Potrivit unui letopiseţ lituano-rus, în care sunt consemnate
amănunte cu privire la condiţiile în care Teodor Koriatovici a fost alungat din Podolia şi s-a refugiat în Ungaria, oştenii români, ce
au asediat şi cucerit o serie de cetăţi podoliene, au fost maramureşeni67 şi nu moldoveni, aşa cum greşit au considerat unii istorici
români68.Aceştia au plecat să lupte în Podolia din porunca regelui maghiar, se pare singurul de la care Teodor Koriatovici a primit
sprijin69.
Rămăşiţele pământeşti ale vrednicului domn şi-au găsit odihna de veci în Biserica episcopală „Sfântul Nicoale” din Rădăuţi,
necropolă voievodală în care au fost înmormântaţi şi înaintaşii săi Bogdan I, Laţcu I şi Petru al II-lea Muşat70. În semn de preţuire,
pentru domnia-i glorioasă, nepotul acestuia, marele Ştefan (domn al Moldovei între 1457-1504)71, care îl considera „strămoşul
său”, va porunci, la 15 decembrie 1479, unor meşteri iscusiţi, să aşeze peste mormântul lui, o lespede funerară frumos
sculptată72, care să păstreze, peste veacuri, nemuritor numele aceluia care considera interesele supuşilor săi mai presus de orice,
neacceptând să-şi trimită oştenii prea departe de hotarele ţării, pentru că această faptă nu era „plăcută poporului”73.
 
Mormîntul lui Roman I, Domn al Moldovei, ce se află la mănăstirea Bogdana, România
Mormîntul lui Roman I, Domn al Moldovei, ce se află la mănăstirea Bogdana, România
 

Ştefan I Muşat (1394 – 1399)

Stefan (? – d. 1399) a fost domnitorul Moldovei între anii 1394 – 1395, fiind fiul lui Ştefan al Maramureşului şi al Doamnei
Margareta Muşata, avându-i ca fraţi pe Petru (domn între anii 1375-1392) şi pe Roman, domn al ţării între 1372 – 1374. Nu se ştie
cine i-a fost soţie sau dacă a avut copiii; unii istorici afirmă că el ar fi fost căsătorit cu o prinţesă lituaniană (!?).
Prima menţiune despre el este făcută în anul 1368, cu ocazia conflictului cu fratele său Ştefan. Urmare a morţii lui Ştefan al
Maramureşului, cei doi fraţi îşi arogă dreptul la domnie, în defavoarea lui Latcu, fiu lui Bogdan. Petru fiind sprijinit de boierii
moldoveni şi maramureşeni, Ştefan cere ajutorul regelui polon ca să-şi atingă scopul, asta în schimbul promisiunii depunerii
omagiului de vasalitate.
Confruntarea dintre moldovenii lui Petru şi oştile polone aflate în sprijinul lui Ştefan a început încă de la trecerea graniţei, dar
bătălia principală s-a desfăşurat la Codrii Plonini, în anul 1368. În urma înfrângerii oştilor poloneze, se pare că Ştefan s-ar fi refugiat
în Polonia, deşi cronicile timpului menţionează o împăcare între el şi fratele său.
În urma conflictului deschis dintre Roman I şi Vladislav II Iagello, acesta din urmă îl reactivează pe Ştefan, fratele lui Roman. În
toamna anului 1394, Ştefan intră în Moldova, îl înfrânge pe Roman I şi ocupă tronul, la 26 de ani de la prima sa tentativă de a-l
revendica.
Urmare a ajutorului polon, Ştefan I devine vasalul regelui Poloniei, la 6 ianuarie 1395, acest lucru iritându-l pe Sigismund de
Luxemburg al Ungariei, cel care avea, la rândul său, mari pretenţtii asupra Moldovei şi era în relaţii încordate cu Polonia.
Conţinutul tratatului prevedea, printre altele, participarea domnitorului moldav împotriva oricărui duşman al Poloniei, chiar şi
împtriva regelui Ungariei.
În aceste condiţii, Sigismund organizează o expediţie împotriva lui Ştefan, pregătirile s-au făcut la începutul lunii ianuarie 1395 şi
Ştefan de Kanizsa, împreună cu secuii săi, au fost trimişi înainte pentru a forţa trecătorile apărate cu prisăci de oşteni moldoveni.
Oastea lui Sigismund a trecut Carpaţii pe direcţia Cristuru Secuiesc – Pasul Oituz, ajungând la 3 februarie în dreptul Cetăţii Neamţ.
După câteva zile de asediu, în condiţiile unei ierni friguroase, părţile au convenit să încheie pacea.
Armatele maghiare s-au retras cu intenţia să treacă munţii Carpaţi pe Valea Bicazului, însă în apropiere de Târgu Neamţ, la
Ghindăoani (Hindău), oastea lui Ştefan I atacă prin surprindere, reuşind să fracţioneze trupele maghiare, astfel încât Sigismund a
rămas fără grosul armatei sale. Prinşi într-un loc îngust, unde nu se puteau desfăşura, au fost aproape decimaţi. Regele Sigismund
a reuşit cu mare dificultate să-şi replieze parte din armată şi să fugă în Transilvania. Asemănarea dintre bătălia “de la Posada”, din
vremea lui Carol Robert de Anjou şi bătălia de la Ghindăoani este remarcabilă, Sigismund având parte, la rându-i, de “Posada” lui.
Evenimentele sunt prezentate foarte plastic în actul de danie făcut de Sigismund de Luxemburg lui Ştefan de Kanisza: „ si apoi pe
pământul ţării noastre moldovene, care se răzvrătise împotriva noastră şi care se împotrivea necurmat, cu duşmănie, nouă şi
supuşilor noştri, în care ţară a Moldovei, atunci când am ridicat noi puternica noastră armată, sus-numitul mărit Ştefan de Kanisza,
care pe atunci era corniţele secuilor noştri, împreună cu tovarăşii şi ostaşii săi şi cu secuii noştri, a dat năvală puternic, înaintea
intrării noastre în zisa ţară, cu ceata sa de ostaşi sus-pomeniţi, sprijinită şi de oastea puternică a secuilor, pentru ca să asigure
pătrunderea noastră, dându-ne necurmat şi bun ajutor cu oastea sa, pe când noi înaintam pe celălalt drum (…) şi întorcându-se
acel domn Ştefan spre noi şi deschizându-ne un drum mai sigur şi dând cu bărbăţie felurite lupte prin munţi şi în desele întărituri
cu acei români şi cu Ştefan voievodul lor; şi astfel ne-am aşezat şi noi, cu ajutorul Domnului, tabăra în zisa ţară a Moldovei lângă
sălaşul sau casa însăşi de locuit a numitului Ştefan voievodul. Şi pomenitul Ştefan voievodul cu tovarăşii săi şi cu toţi românii săi,
cerând mai întâi iertare şi îndurare de la înălţimea noastră pentru nesupunerea şi neascultarea sa (…) s-a închinat cu smerenie
(…)”.
În urma înfrângerii de la Nicopole, în 1395, Sigismund se vede obligat să renunţe la toate ideile sale de pedeapsă îndreptate
împotriva lui Ştefan. Ţara Moldovei intră într-o perioadă de linişte şi dezvoltare economică, ceea ce îi va permite domnitorului să-şi
consolideze puterea.
Ştefan I va participa la o coaliţie condusă de marele cneaz lituanian Witold (Vytatas) (1392 – 1430), alcătuită din lituanieni, teutoni,
ruşi şi tătarii lui Toktamas împotriva hanului tătar Timur Kutlu. În urma bătăliei de la Worskla, din 13 august 1399, coaliţia suferă o
dezastruoasă înfrângere, iar Ştefan I îşi pierde viaţa.
Ştefan I Muşat îşi va găsi odihna de veci în Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuţi, iar Ştefan cel Mare îi va aduce un postum omagiu
prin aşezarea unei lespezi comemorative pe mormânt, cu menţiunea: „Bătrânul Ştefan Voievod, care a bătut pe unguri la Hindov”.

Iuga Vodă (1399 – 1400)

Iuga (? – după 1400) a fost domnitorul Moldovei între anii 1399 – 1400, fiind fiul lui Roman I şi al Doamnei Ana (sora cneazului
Teodor Coriatovici). Iuga a avut o soră, pe nume Martha, iar după tată, doi fraţi vitregi: pe Alexandru (cel Bun), care va fi domn
între anii 1400 – 1432 şi Bogdan, cel numit “jupânul”. Nu avem informaţii despre vreo casatorie sau dacă a avut sau nu copii.
Pe acest Iuga, batjocorit adeseori cu porecla “Ologul”, s-au întrecut istoricii să-l identifice în posturi care mai de care fanteziste,
căutând chiar o legătură între el şi un oarecare Iuga Coriatovici, care ar fi domnit în Moldova, între ani 1373 – 1375, ba chiar până
în 1377, cand se presupune că ar fi otrăvit. Confuzia vine, în primul rând, de la originea lui, Iuga fiind fiul Anei, sora cneazului
Teodor Coriatovici. În al doilea rând, Iuga era fiul lui Roman, care, conform tradiţiei maramureşene, şi-a botezat copilul cu numele
bunicului său, Iuga, voievodul Maramureşului şi tatăl lui Ştefan. Aceasta “combinaţie” de nume a creeat confuzie şi chiar a
determinat apariţia unui inexistent domn al Moldovei, numit Iuga Coriatovici.
În urma morţii lui Ştefan I, la 13 august 1399, cneazul Vitold al Lituaniei, împreună cu Svidrigalo, îl vor susţine la tronul Moldovei pe
Iuga, chiar dacă, în aceeaşi perioadă Roman I, fugit din prizonierat, va încerca, la rându-i, să revină pe tron. Se pare că între tată şi
fiu a existat un conflict cu rădăcini mai vechi: când Roman I este capturat de Svidrigalo, pe tronul Moldovei a fost pus Iuga, în
cursul lunii august 1399.
Interesul celor doi lituanieni faţă de Iuga ascundea un interes meschin, prin intermediul lui se plănuia o lovitură împotriva lui
Mircea cel Bătrân, care, în acel zbuciumat an 1399, a devenit cel mai puternic domnitor din spaţiul balcanic, scenariu susţinut şi de
faptul că în anul 1400, Vitold a trimis o solie lui Mircea, prin care i se cerea supunere.
Urmare acestuia fapt şi a susţinerii lui Alexandru, fiul lui Roman I, care se afla sub protecţia lui Mircea cel Bătrân în Ţara
Românească, domnitorul muntean trece, în luna aprilie 1400 în Moldova şi-l înscăunează, la 23 aprilie, pe Alexandru, cel care va fi
supranumit “cel Bun” şi va domni în Moldova între anii 1400 – 1432.
Iuga este luat prizonier şi dus în Ţara Românească, unde va muri în jurul anului 1403, fără să se ştie unde a fost înmormântat.
Supranumele de “Ologul”, apare doar în Letopiseţul de la Putna. Se pare că Iuga ar fi suferit de o paralizie la un picior, boală care îi
îngreuna deplasarea.
Atingător de procedura succesiunii domnitorilor vom face câteva observaţii. Cu toate că unii cronicari, la care se raliază anumiţi
istorici şi care susţin că domnitorul în Moldova era ales, putem observa, prin cronologizarea domniilor, că acest lucru nu este
adevărat în totalitate, succesiunea domniilor avea o logică stabilită încă de pe vremea lui Bogdan Vodă.
După Bogan va domni Ştefan al Maramureşului, care i-a fost alături mulţi ani ca sprijin. Urmare a morţii lui Ştefan, în baza
înţelegerii dintre acesta şi Bogdan, la tronul Moldovei vor urma fiii lui Bogdan, Lascu şi Costea. Cu toată răzvrătirea fiiilor lui Ştefan,
Petru I şi Ştefan I, cel care va urma la domnie a fost Lascu, fiul lui Bogdan.
După dispariţia de la domnie a lui Costea, tronul va fi al urmaşior lui Ştefan al Maramureşului, a fiilor săi Petru I, Roman I şi Ştefan
I.
În urma dispariţiei lui Ştefan I,era normal să-i urmeze la domnie Ivaşcu, fiul lui Petru I, însă acesta se autoexilase în Polonia.
Următorul la tron era, în mod normal, Alexandru, fiul lui Roman I, dar şi aici apare o “defecţiune”, prin intervenţia lui Iuga. După
eliminarea lui Iuga, Alexandru îşi recapătă tronul în virtutea algoritmului stabilit de înaintaşii săi.
Se vede că succesiunea este tată – fiu/fii, respectiv la domnie vor accede toţi fiii domnitorului şi după aceea nepoţii, dar
respectând ordinea, plecând de la primul fiu.
Acest lucru este bine reflectat în pomelnicul de la Mănastirea Voroneţ, care pomeneşte succesiunea adoptată de domnitorii
moldoveni: Bogdan şi fii acestuia, Laţcu şi Costea; Laţcu, cu fiul său Dobroslav; Costea cu fii: Şendre, Gheorghi şi Dragoş, Micul cu
fii: Petru I, Roman I şi Ştefan I; copiii lui Roman I: Iuga, Bogdan şi Alexandu (cel Bun); fii lui Alexandru cel Bun: Ilias, Bogdan II,
Ştefan II, Petru II, Roman II şi Bogdănel.
Prezentarea domnitorilor români mai puţin cunoscuţi începe cu Iuga Ologul, cel care a domnit asupra Moldovei, din noiembrie
(înainte de 28) 1399 şi până în iunie (înainte de 29) 14001 .
Referitor la originea sa, se ştie că el era fiul lui Roman I (1391-1394) şi al primei soţii a acestuia, o principesă de origine lituană, al
cărei nume nu s-a păstrat de-alungul secolelor, dar care provenea din neamul Koriatovicilor, cârmuitorii Podoliei. O dovadă că
mama lui se înrudea cu aceştia este faptul că a fost botezat Iuga (Iurga, Iurg, Iurie), nume lituanian rutenizat (echivalent cu cel de
Gheorghe), după un membru marcant al familiei domnitoare podoliene şi anume Iurie Koriatovici2.
Iuga Ologul a avut drept fraţi, după ambii părinţi, pe Mihail şi pe Ştefan (care, sub numele de Ştefan I, a guvernat Moldova,
înaintea sa, între 1394-1399), iar, doar după tată, pe Alexandru (viitorul domn Alexandru cel Bun, ce a cârmuit statul românesc est-
carpatin, între 1400-1432) şi pe Bogdan „jupanul”3.
Pe cea de-a doua consoartă a părintelui său (mama fraţilor lui vitregi) a chemat-o Anastasia, ea fiind sora cnezilor podolieni, Iurie şi
Teodor, descendenţi ai dinastiei princiare lituaniene a Giedyminovicilor (ramura Koriatovici)4. Prin aceasta, dar şi prin cea care i-a
dat viaţă, Iuga Ologul se înrudea atât cu Wladislav al II-lea Iagello (mare cneaz al Lituaniei, între 1377-1392, şi rege al Poloniei, din
1386 şi până în 1434),5 cât şi cu Witold (mare cneaz al Lituaniei, între 1392-1430)6.
Cu supranumele de „Ologul” (mai mult ca sigur cu înţelesul de „Paraliticul”), îl întâlnim numai în Letopiseţul de la Putna, întocmit,
în primii ani ai veacului al XVI-lea,7 motivele, pentru care a rămas în istorie cu această poreclă, necunoscându-se cu precizie
(probabil că suferea de o boală care îi îngreuna deplasarea).
Pornindu-se de la izvoarele scrise interne, s-a crezut, în mod eronat, că Iuga Ologul a ocupat tronul voievodal de la Suceava vreme
de doi ani8. De asemenea, despre el s-au emis o serie de presupuneri, istoriografia românească, din secolul XIX şi chiar XX,
abundând în lucrări cu caracter ipotetic, care-l aveau drept subiect. Din păcate, însă, cele mai multe dintre acestea s-au dovedit a fi
nefondate, ele putând încurca până şi pe cei mai temeinici cercetători.

Un exemplu concludent este şi confundarea lui, multă vreme, de către specialişti (care au avut dispute acerbe, pe această temă,
mai bine de un secol) cu Iurie „Iuga” Koriatovici9, care, conform vechii cronici lituaniene, se pare că ar fi fost chemat, de către o
grupare boierească ostilă lui Petru I Muşat (1375-1391), să preia domnia Moldovei (fiind, însă, în cele din urmă asasinat prin
otrăvire chiar de cei care-l solicitaseră).10 În fapt, era, probabil, vorba doar despre o intervenţie (petrecută, în toamna anului
1377) a lituanienilor (a căror suzeranitate formală fusese acceptată, de către Petru Voievod, în primii săi ani de domnie, pentru a
contracara tendinţele expansioniste ale Ungariei)11, în frunte cu acest Iurie Koriatovici (cneazul, de atunci, al Podoliei), în favoarea
unui pretendent la coroana moldavă din neamul Drăgoşeştilor (urmaşii lui Dragoş „Descălecătorul”, conducătorul statului moldav
incipient, între 1347-1354).
Menţionat într-un document lituan, datat 10 noiembrie 1377, cu numele de „Giurgiu, voievod al românilor”, acesta a fost nevoit,
din cauza „trădării neaşteptate” a poporului său, să părăsească Moldova şi să se pună sub protecţia ducelui Vladislav de Oppeln,
guvernatorul Haliciului, numit de Ludovic I de Anjou. (Supranumit „cel Mare”12, acesta a fost rege al Ungariei, între 1342-1382, iar,
din 1370, şi al Poloniei)13.
A urmat, în decembrie 1377, o expediţie a oştilor lituane (posibil ca replică la cele petrecute), soldată, aşa cum aflăm dintr-o
cronică a Ordinului cavalerilor teutoni din acea epocă (întocmită de Johann von Posilge), cu înfrângerea categorică a acestora de
către moldoveni „încât n-au mai adus înapoi decât puţin din caii lor”.14 Cu siguranţă, nu poate fi vorba de o domnie, efectivă, al lui
Iurie Koriatovici, în Moldova, cu atât mai puţin într-o perioadă cuprinsă între 1374-1379, aşa cum s-a vehiculat, la un moment dat,
de către unii istorici.15
Condiţiile, în care a urcat pe tron Iuga Ologul nu sunt lămurite pe deplin nici până astăzi, existând, şi în această chestiune, multe
păreri diametral opuse şi, în mare parte, inexacte.16 După toate probabilităţile, el a devenit „domn al Ţării Moldovei” încă dinainte
de decesul fratelui său Ştefan I (despre care se ştie dintr-un hrisov, emis de Iuga Vodă, înainte de 28 noiembrie 1399, că nu mai
trăia la data respectivă),17 acesta renunţând, în mod oficial, la domnie, mai mult ca sigur, din motive de sănătate.
Aşa cum rezultă, însă, din documentul amintit mai sus, Ştefan I va mai rămâne o vreme la putere, cei doi guvernând „de facto”
împreună (deşi Iuga era „de jure”, deja, domn, bucurându-se, efectiv, de prerogativele ce-i reveneau datorită acestui statut).
Totuşi, el era secondat la conducerea treburilor statului de fratele lui, iar cârmuirea sa, aşa cum aflăm din documentul pomenit
mai sus, era garantată de restul membrilor familiei domnitoare: „iar la aceasta este credinţa mea, a lui Iuga voievod, şi credinţa
copiilor mei şi credinţa lui Ştefan voievod şi a copiilor lui, credinţa fraţilor lui, credinţa lui Olecsandro (Alexandru – n.n. T.C.),
credinţa lui Bogdan…”18 (practic, de către toţi fiii rezultaţi din ambele legături matrimoniale contractate de părintele său), cu
excepţia lui Mihail, care murise în bătălia dintre lituanieni şi tătari, derulată, la 13 august 1398, pe râul Vorsk (la care a participat,
fiind trimis de fratele său, Ştefan I, în fruntea unui corp de oaste pentru a-l sprijini pe marele cneaz al Lituaniei, Witold)19.
Semnificativ, pentru a înţelege situaţia respectivă, este şi faptul că, în text, doar Ştefan şi Iuga apar cu titlul de voievod, aspect ce
pledează atât în favoarea ideii că Iuga Ologul se încoronase înainte de stingerea din viaţă a fratelui său vitreg, cât şi în a celei
referitoare la nepărăsirea imediată a scenei politice de către acesta din urmă.
Ştefan I a recurs la această stratagemă politică, cu siguranţă, tocmai pentru a putea să-l impună pe Iuga la tron (prin ocolirea sau
forţarea alegerii lui de către reprezentanţii clasei stăpânitoare), căci în condiţiile date, când fiii săi Bogdan şi Ştefan (amintiţi numai
în pomelnicul mănăstirii „Sfântul Nicolae”, de la Probota Veche, ctitoria părintelui lor),20 fiind prea tineri (el căsătorindu-se, abia,
în vara anului 1394)21 pentru a-i putea urma la domnie, boierii aveau un cuvânt greu de spus în stabilirea succesiunii la tron.
Feciorii lui Ştefan I se născuseră, desigur, după 6 ianuarie 1395, dată la care tatăl acestora jură credinţă regelui Poloniei şi în
numele copiilor „care vor fi după noi”22 şi, înainte de 28 noiembrie 1399 (la acea vreme Ştefan I fiind trecut, deja, la cele veşnice),
când în hrisovul redactat, din porunca lui Iuga, anterior acestei date, se face trimitere la „credinţa lui Ştefan voievod şi a copiilor
lui”23.
Domnia lui Iuga Vodă a fost prea scurtă pentru ca el să fie remarcat în mod deosebit. Se pare, totuşi, că era un bun gospodar şi
organizator, el construind, printre altele, cea mai veche parte a Cetăţii Albe24.
Pe plan extern, „Ologul” a continuat politica predecesorilor lui de apropiere faţă de Polonia şi Lituania, conduse, la acea epocă, de
rubedeniile sale, Wladislav al II-lea Jagello şi Witold.
Numele său apare în cronica raguzanului Giacomo da Pietro Luccari, enumerat alături de al celorlalţi voievozi, ce au domnit în
Moldova, după Bogdan I (1359-1365): „Laziko, Mussatin, Roman, Ştefano… poi IUGA, Alessandro, Ilia, che rese il Regno feudatario
a Poloni, Romano Secondo e Pietro Ciubar”.25

Contestat, încă de la început, de fratele său mai mic (şi în acelaşi timp şi vitreg), Alexandru, care la moartea tatălui lor s-a refugiat,
potrivit unor surse, împreună cu Bogdan (celălalt frate al lui) la Curtea de Argeş26 (punându-se sub protecţia lui Mircea cel Bătrân,
domnul Ţării Româneşti, între 1386-1418), Iuga Ologul va pierde frâiele puterii, în intervalul de timp cuprins între ultima atestare
documentară a guvernării sale (28 noiembrie 1399) şi prima a lui Alexandru cel Bun (29 iunie 1400)27, după toate probabilităţile în
primăvara sau în primele zile ale verii anului 1400. Ziua de 23 aprilie 1399, vehiculată de unii istorici ca fiind cea a începutului
cârmuirii lui Alexandru cel Bun, nu poate fi luată în calcul, pentru că, la 28 noiembrie 1399, Iuga încă domnea, dovadă documentul
emis de el la data amintită.
O parte dintre cercetătorii care consideră drept corectă informaţia transmisă de Letopiseţul anonim al Moldovei, ce precizează că,
„în anul 6907 (1399 - n.n. T.C.) luna aprilie 23, s-a ridicat domn în Ţara Moldovei Alexandru voievod iar pe Iuga voievod l-a luat
Mircea voievod”28, au lansat (desigur, în mod greşit) părerea că Alexandru cel Bun şi-a inaugurat, cu adevărat, domnia, la 23
aprilie 1399 (Iuga deţinând controlul, pasămite, doar asupra unei părţi din Moldova şi considerându-l pe Alexandru ca fiind numai
un fel de asociat al său la tron).29
Mai credibil pare să fie faptul că, la vremea respectivă, Alexandru s-ar fi revoltat, într-adevăr, împotriva deciziei tatălui său de a
lăsa tronul lui Iuga (bineînţeles, în cazul în care Ştefan I era, deja, mort la acea dată, căci este greu de crezut ca el să fi contestat
hotărârea luată de părintele lui atâta timp cât acesta s-ar mai fi aflat în viaţă), declarându-se singur voievod şi pornind lupta contra
lui Iuga, în calitate de pretendent la domnie, nefiind, însă, uns şi încoronat conform tradiţiei (aşa cum fusese rivalul său),
procedură obligatorie, în epocă, pentru a deveni domn, efectiv30. Desigur, foarte plauzibilă este şi varianta pribegirii lui Alexandru
(după 23 aprilie 1399 şi până în primăvara anului următor), în ţara vecină şi soră, şi intervenţia lui, pe lângă domnitorul acesteia,
pentru a-l sprijini politic şi militar în vederea obţinerii sceptrului voievodal al Moldovei.
De asemenea, există şi versiunea conform căreia evenimentul a avut loc un an mai târziu, adică, la 23 aprilie 140031, când,
probabil, primind ajutor armat de la protectorul său Mircea cel Bătrân (care dorea, în scaunul domnesc de la Suceava, un aliat),
Alexandru revine în Moldova şi, înfrângându-l în luptă pe Iuga, preia conducerea statului românesc de la est de Carpaţi.

De altfel, documentele vremii evidenţiază că Mircea Vodă a intrat în Moldova în fruntea unei oştiri, instalându-l, la cârma acesteia,
pe Alexandru, iar pe Iuga (ce fusese capturat de învingători) l-a luat „la sine”32 ca ostatic, ducându-l în Ţara Românească, unde
acesta va muri, undeva între 7 ianuarie 1403 (dată la care Alexandru cel Bun nu-l mai pomeneşte printre „sfântrăposaţii domni de
mai înainte”) şi anul 1407, când s-a început pomelnicul mănăstirii Bistriţa, în care figurează ca răposat33.
Despre Iuga Vodă Ologul se mai ştie că a fost căsătorit şi a avut urmaşi (de vreme ce în actul său, din 28 noiembrie 1399, vorbeşte
şi despre „credinţa copiilor mei”)34, dar numele soţiei şi al acestora au rămas necunoscute. Cu siguranţă, înmormântarea lui s-a
făcut în Ţara Românească, dar locul, în care rămăşiţele sale pământeşti şi-au găsit odihna de veci, nu a fost identificat nici până în
prezent.

 Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Muşatinul, vine la domnia Ţării Moldovei susţinut militar de Mircea cel Bătrîn (domn al
Munteniei), care îşi dorea un aliat în scaunul de la Suceava. Predecesorul său, la domnia Moldovei, Iuga, este luat ostatic în
Muntenia de Mircea cel Bătrîn, unde probabil şi va muri ulterior fără a reveni în Moldova.
A fost un domn paşnic, de unde şi porecla de "cel Bun", un bun gospodar, continuînd politica de extindere dusă şi de Roman I
Voievod. Ţara Moldovei s-a întins încetul cu încetul de la nucleul unde se formase, regiunea din nord-vest cu capitala la Suceava,
cu marele oraş Baia din ce în ce mai mult. Moldova lui Alexandru cel Bun se întindea pînă la Marea Neagră, icluzînd şi Cetatea Albă
la Nistru, mare cetăţuie, veche de pe vremea bizantinilor, deţinută apoi de negustorii genovezi. În momentul cînd Moldova devine
stăpînă pe această regiune, Cetatea Albă este încă în mîna genovezilor care acceptă însă suzeranitatea voievodului moldovean.
Mai tîrziu, în vremea lui Ştefan cel Mare, deasupra unei întrări pe cetate, se va afla stema Moldovei, capul de zimbru sau, mai
corect, de bour, stemă ce se mai vede şi astăzi.
Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă şi
ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerţul, confirmînd negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat
pentru prima oară şi oraşul Iaşi.

Pînă la Alexandru cel Bun Voievod, numirea lui Iosif ca Mitropolit în Moldova nu era primită de Patriarhul de la Constantinopol
care vroia să impună un mitropolit grec, fapt ce a creat o mare schismă între biserica moldovenească şi Patriarhia ecumenică
(Patriarhia Constantinopolului). Meritul lui Alexandru cel Bun a fost obţinerea acordul Patriarhului de recunoaştere a lui Iosif ca
mitropolit canonic asupra întregii Moldove în anul 1401. Delegatul în această privinţă a domnitorului a fost Grigore Ţamblac,
originar din Tîrnova în Bulgaria, care a revenit de la Constantinopol cu un hrisov care recunoştea pe Iosif Mitropolit al Moldovei.
În 1402 (după alţi istorici în 1415) Alexandru cel Bun a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfîntului mucenic Ioan cel Nou.
Înafară de consolidarea Mitropoliei Moldovei, Alexandru cel Bun a întemeiat două mănăstiri: Moldoviţa şi Bistriţa, în cea din urmă
fiind ulterior înmormîntat.
Alexandru cel Bun cu soţia şi clerul întîmpină moaştele sfinte ale Sfîntului mucenic Ioan cel Nou venite la Suceava
 Alexandru cel Bun cu soţia şi clerul întîmpină moaştele sfinte ale Sfîntului mucenic Ioan cel Nou venite la Suceava
Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a voievodului moldovean, care
a menţinut echilibrul între Ungaria şi Polonia. Astfel, recunoscînd suzeranitatea lui Vladislav Jagello - a încheiat tratate de pace cu
acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415 fagaduindu-i acestuia sfat şi ajutor împotriva oricarui duşman - Alexandru s-a asigurat de
sprijinul Poloniei în faţa oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecînd prin Moldova,
de gurile Dunarii, mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă.
Acordul dintre Polonia şi Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta un mare pericol pentru Moldova, fiind primul
acord de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă. Acordul nu a fost aplicat, datorită faptului că Alexandru şi-a
onorat întotdeauna obligaţiile rezultate din acceptarea suzeranităţii regelui polon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare.
Alexandru cel Bun este totuşi vasal al regelui Poloniei. Sunt documente despre împrejurările în care a prestat jurământul împreună
cu boierii lui, şi nu numai atît, este şi o altă dovadă că şi-a îndeplinit îndatoririle de vasal şi a participat la o luptă celebră între
polonezi şi cavalerii teutoni. Aceşti urmaşi ai cavalerilor cruciaţi din Palestina erau stabiliţi în nordul Poloniei, justificîndu-şi
prezenţa prin misiunea de a-i creştina pe acei păgîni care mai rămăseseră în nord-estul continentului: lituanienii. De-atunci a rămas
în limba română expresia „liftă păgînă": la origine era „litvă păgînă"!
Lituanienii rămân păgîni pînă pe la sfîrşitul veacului al XIV-lea. Lituanienii sunt foarte buni ostaşi, şi în frunte cu voievodul lor se
întind peste ţări de limbă rusă sau ruteană. Lituania, pe la 1350, îngloba teritoriile de astăzi ale Lituaniei, Bielorusiei, sudul şi vestul
Ucrainei (ţara Galiţiei). Era mai mare decît Polonia. Regele Poloniei a reuşit să încheie alianţă cu marele duce al Lituaniei prin
căsătorii şi, neavînd urmaş în linie bărbătească, i-a urmat la tron Vladislav Jagetto, voievodul lituanian care s-a creştinat. Aşadar, pe
la 1390, unită cu Lituania, Polonia devine de două ori mai mare. Cu vremea însă, polonezii (noi ziceam pe vremea aceea: leşii, după
numele unui trib de-al lor zis leah), mai de timpuriu creştinaţi şi mai înaintaţi în civilizaţie, vor asimila parţial Lituania, şi vor fi
principalul element în această uniune polono-lituaniană.
Duşmanul polonezilor şi lituanienilor este ordinul cavaleresc german care s-a stabilit pe teritoriul numit pînă la ultimul război
mondial Prusia orientală, împiedicînd accesul Poloniei la Marea Baltică. De-atunci se duc periodic lupte între cavalerii teutoni,
temuţi războinici, şi regele Poloniei. La o mare bătălie care s-a dat la 1410 la Tannenberg sau Grunwald (ambele nume sunt
valabile), Moldova lui Alexandru cel Bun a trimis un contingent de 400 de călăreţi. Pare o cifră derizorie, dar pentru acea epocă nu
însemna puţin.
Aceşti călăreţi, e interesant ce spune cronica, au fost cei care au hotărît soarta bătăliei aplicînd o tactică militară pe care o regăsim
la Asăneşti, cei care, la 1205, la Adrianopol, ajutaţi de cavaleria cumană, înving pe cruciaţii francezi şi-l fac prizonier pe împăratul
Baldovin al Constantinopolului. Atacă frontal, iar cînd ajung în faţa duşmanului se opresc brusc, cum fac încă şi azi arabii, şi se
prefac că fug. Cavalerii, îmbrăcaţi în armuri, se iau după ei, dar, fiind greoi, se împrăştie. Cavaleria uşoară se opreşte brusc din nou
şi îi înconjoară, cîte trei-patru împotriva unuia, şi îi distrug pe cavaleri. Această tactică e încă o dovadă că de la cumani au deprins
românii în Evul Mediu arta militară: avem, la un interval de 200 de ani, exact aceeaşi tactică a cavaleriei uşoare pentru a hotărî
soarta unei bătălii.
Alexandru cel Bun însă, cu toate că l-a ajutat încă o dată pe regele Poloniei în 1422 - Bătălia de la Marienburg, la sfîrşitul domniei
sale s-a aliat cu Ungaria şi cu Ordinul Teutonic împotriva Poloniei, ca să pună stăpânire pe ţinutul Pocuţiei, dat amanet de regele
Poloniei unui predecesor al lui Alexandru, în schimbul unui împrumut de 3 000 de ruble de argint, niciodată restituit. Această
nefericită „afacere" va strica periodic relaţiile polono-moldovene timp de o sută de ani.
De asemenea, în timpul său, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova şi Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia şi
Cetatea Albă, dar Alexandru a reuşit să le apere. Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în
luptele dintre Polonia şi Ungaria. În urma lui au ramas mai multi fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul.
Losonczi Margit, soţia domnitorului, fiică de nobil maghiar, mama voievodului Petru I Muşat contribuie foarte mult la sprijinul
acordat catolicilor. Sub patronatul ei franciscanii veniţi de la manastirea din Şumuleu (azi Şumuleu-Ciuc, Jud. Harghita) o mănăstire
în Bacău încă din anul 1390. Construirea bisericii gotice, care se află pe locul bisericii actuale se poate data tot în această perioadă.
Mormîntul lui Alexandru cel Bun şi a soţiei Ana în cadrul mănăstirii Bistriţa
 Mormîntul lui Alexandru cel Bun şi a soţiei Ana în cadrul mănăstirii Bistriţa

Bogdan II Musat
Printre cei mai importanţi voievozi ai Moldovei (deşi a avut o domnie scurtă) se numără şi Bogdan al II-lea, cel care s-a aflat la
cârma acesteia din 12 octombrie 1449 şi până în 15 octombrie 14511. Cu toate că el îl numeşte pe Alexandru cel Bun
(„gospodarul” statului moldav între 1400 şi 1432)2, în hrisoavele emise din porunca sa, „părintele nostru”3, iar cea mai mare parte
a istoriografiei româneşti îl consideră ca fiind, într-adevăr, unul dintre copiii nelegitimi ai acestuia4, este posibil, totuşi, aşa cum
susţin, de altfel, unii cercetători, ca Bogdan al II-lea să-l fi avut drept tată pe „Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun”5.
În favoarea acestei ipoteze pledează şi numele cu care a fost botezat Bogdan al II-lea, căci, la acea epocă, se obişnuia frecvent ca
progeniturile rezultate din legăturile extraconjugale ale membrilor familiei domnitoare să primească onomastica tatălui lor6.

De altfel, până şi fiul său, Ştefan cel Mare (ce a condus Moldova, din aprilie 1457 şi până în 2 iulie 1504)7, care, în actele sale
oficiale, îl numea pe Alexandru cel Bun „sfântrăposatul nostru bunic”8, îl recunoaşte, cu claritate, pe „jupanul” Bogdan, ca „bunic”
al lui, în textul epitafului inscripţionat pe piatra funerară a acestuia (aşezată în biserica mănăstirii de la Rădăuţi din porunca sa),
„Alexandru voievod cel bătrân”, nemaifiind pomenit, acum, cu această calitate9.

Chiar şi în acest caz, datorită faptului că nu avem informaţii conform cărora „jupanul” Bogdan ar fi fost căsătorit, Bogdan al II-lea
rămânea tot la statutul de fiu nelegitim. Prin urmare, era necesar, pentru a putea justifica mai uşor legitimitatea pretenţiilor sale la
tron, ca el, cel puţin oficial, să-l aibă drept tată pe Alexandru cel Bun, fiii şi nepoţii legitimi sau nelegitimi ai acestuia având
prioritate faţă de cei ai fratelui său care nu fusese domn, ci doar asociat la domnie10.

După ce, la 12 octombrie 1449, ajutat, se pare, cu oaste de către guvernatorul Ungariei, românul Iancu de Hunedoara11 „a lovit pe
Alexăndrel voievod12 la Tămăşani (aşezare situată pe râul Siret-n.n.T.C.), lângă târgul Romanului”13, învingându-l şi obligându-l să
se refugieze împreună cu mama sa la Szambor, pe teritoriul Poloniei14, Bogdan al II-lea se îndreaptă spre Suceava, cetatea de
scaun a Moldovei, unde, odată ajuns, urcă pe tronul Muşatinilor inaugurându-şi domnia.

Pentru a-şi consolida puterea, el începe o serie de tratative cu starostele Cameniţei şi al Podoliei, puternicul magnat polon Diedrich
Buczacki, pentru a obţine protecţia acestuia şi alungarea din apropierea frontierei moldo-polone a rivalului său. Se va ajunge,
astfel, la semnarea, în 2 decembrie 1449, a unei convenţii15 care l-a costat destul de scump pe voievodul român, el fiind nevoit să-i
ofere anual marelui dregător polon 400 de zloţi turceşti, 10 vase cu vin grecesc de Malvasia(localitate aflată în Moreea – n. n. T. C.)
şi o cantitate considerabilă de stofe scumpe16. Înţelegerea scrisă, încheiată la data amintită mai sus, în care pe protectorul său îl
numeşte „iubit părinte şi prieten” este, practic, cel dintâi document ce ne-a parvenit peste veacuri de la Bogdan al II-lea17 (primul
dintre hrisoavele domneşti interne, ce s-a păstrat până astăzi, fiind datat 23 ianuarie 1450)18.

În ciuda încheierii convenţiei amintite, Alexăndrel va continua să reprezinte un real pericol pentru noul domn (el bucurându-se, pe
mai departe, de sprijinul nobilimii polone şi mai ales de cel al vărului său, regele Cazimir al IV-lea19), cu atât mai mult cu cât
cetatea Hotinului rămăsese în stăpânirea sa (această situaţie menţinându-se până în vara anului 1450)20.

Încercarea lui Bogdan al II-lea de a se apropia de Polonia va eşua, în cele din urmă, astfel că atenţia sa, pe plan extern, se va
îndrepta cu predilecţie spre Iancu de Hunedoara, mai ales după ce susţinătorii polonezi ai lui Alexăndrel vor intreprinde, fără
succes însă, în primele luni ale anului 1450, o expediţie militară, în Moldova, cu scopul reinstalării protejatului lor în scaunul
domnesc al acesteia21.

În condiţiile date, Bogdan al II-lea iscăleşte, în cetatea Romanului (unde se rătrăsese vremelnic din calea invadatorilor)22, la 11
februarie 1450, un tratat de alianţă cu Iancu de Hunedoara prin care îl proclama pe acesta „iubitul nostru părinte” şi, totodată,
unic ocrotitor al său, primind în schimb, din partea vestitului conducător de oşti antiotoman, promisiunea că-l va ajuta la nevoie cu
trupe23.

Recunoaşterea lui Iancu de Hunedoara ca suveran şi alungarea din nou a lui Alexăndrel din ţară (care se refugiază şi de această
dată la curtea regelui Cazimir al IV-lea, ruda sa), îi crează lui Bogdan al II-lea grave probleme dinspre partea Lehiei.

Astfel că, deşi în Consiliul de coroană, din 9 martie 1450, regele respinge propunerea sfetnicilor săi care-l îndemnau să pornească o
expediţie decisivă împotriva Moldovei şi „să o încorporeze pentru totdeauna în Polonia”24 (urmând ca lui Alexăndrel să i se ofere,
drept compensaţie, o serie de domenii în Rusia Roşie)25, el se opune acestui proiect, optând pentru varianta celorlalţi consilieri
regali, ce îl sfătuiau (datorită „marilor dificultăţi” ce ar fi apărut, cu siguranţă, în interior şi al pericolului inerent la care s-ar fi expus
Polonia în condiţiile ajungerii acesteia într-o vecinătate imediată cu Imperiul Otoman)26 să menţină statul moldav ca pe un
tampon între Polonia şi Imperiul Otoman, aprobând, înainte de 17 martie 1450, doar reînscăunarea lui Alexăndrel şi readucerea
Moldovei sub controlul Iagellonilor, pentru acesta poruncind guvernatorilor provinciilor polone de margine să-i acorde ajutor
militar vărului său27.

Ostilităţile împotriva lui Bogdan al II-lea vor fi declanşate la 24 iunie 1450, când armata polonă (alcătuită din detaşamente
provenite din Rusia Roşie, comandate de starostele Liovului P. Odrowasz şi de castelanul Sandomirului, P. Koniecpolski28, la care
se adăugau trupele podoliene conduse de Diedrich Buczacki) porneşte, din Liov, spre Moldova29. Făcând joncţiunea, la Cameniţa,
cu mica oaste a lui Alexăndrel Vodă, condusă de omul său de încredere, boierul Manoil, pârcălabul Hotinului, forţele invadatoare
reuşesc să treacă hotarul moldo-polon, traversând fluviul Nistru, în apropierea cetăţii Hotin, la începutul lunii august30.

Între timp, pentru a beneficia de sprijinul lui Iancu de Hunedoara, Bogdan al II-lea reactualizeză înţelegerea încheiată cu acesta, la
11 februarie 1450, semnând, la 5 iulie 1450, în cetatea Sucevei, cu reprezentanţii vajnicului apărător al Creştinătăţii un nou
tratat31 prin care, pe lângă reconfirmarea privilegiilor acordate negustorilor saşi din Braşov, de către înaintaşii săi32, Bogdan al II-
lea prestează şi omagiu vecinului său de la apus, închinâdu-i-se, practic, după toate canoanele suverano-vasalice medievale, aşa
cum rezultă şi din textul documentului întocmit cu această ocazie. Din acesta aflăm că Bogdan al II-lea accepta ca Iancu de
Hunedoara „să ne fie domnia sa părinte şi domn, iar noi să-i fim domniei sale în loc de fiu şi de slugă cât va fi viaţa noastră (…) ţara
domniei mele şi ţara domniei sale să fie ca una singură”33, voievodul moldav obligându-se, de asemenea, să nu încerce să reocupe
prin forţa armelor cetatea Chilia (cedată lui Huniade de către fratele său vitreg Petru al II-lea34)35. În ceea ce priveşte trimiterea,
de către Iancu de Hunedoara, a unor trupe în ajutorul „fiului” său nu avem ştiinţă să fi avut loc acest eveniment36.

Conştient de superioritatea numerică a duşmanilor săi, Bogdan al II-lea va evita, în prima fază a războiului, o confruntare de
amploare cu aceştia, preferând să apeleze la tactica tradiţională folosită de conducătorii de oşti români în astfel de împrejurări
(pentru a reduce cât mai mult din avantajul deţinut de inamic) şi anume la pustiirea ţinutului prin care se deplasa oastea
invadatoare, supravegherea, hărţuirea continuă şi atragerea acesteia tot mai adânc înspre interiorul ţării şi, nu în ultimul rând,
iniţierea unor amăgitoare negocieri de pace cu scopul derutării duşmanului.

Prin urmare, fără a obţine nici măcar o victorie reală asupra moldovenilor (care rezistă cu eroism presiunilor exercitate de inamic),
forţele armate polone, aflate într-o avansată stare de epuizare şi la o distanţă considerabilă faţă de bazele lor de plecare, vor
ajunge la confluenţa pârâului Lipovăţ (astăzi Butnariu) cu râul Bârlad, într-un loc în care Bogdan al II-lea îşi retrăsese oştirea
pregătindu-se pentru bătălia finală37.

Dornic să mai câştige timp în vederea organizării dispozitivului său de luptă, dar mai ales pentru a-i face pe conducătorii armatei
adverse să nu-i bănuiască intenţiile, Bogdan al II-lea le propune acestora începerea tratativelor în vederea încheierii păcii.

Situaţia precară în care se găseau trupele lor îi determină pe magnaţii poloni să accepte imediat propunerea voievodului român,
discuţiile dintre cele două părţi finalizându-se, la 5 septembrie 1450, prin încheierea unui acord care prevedea ca domnia lui
Bogdan Vodă să dureze până în anul 1453, când Alexăndrel ar fi împlinit cinsprezece ani (el trebuind să avanseze regelui polon în
fiecare an suma de 50.000 de florini, pentru întreţinerea viitorului domn), plata unor uriaşe despăgubiri de război şi achitarea unui
tribut anual de 7.000 de galbeni38.

Acceptarea, ce-i drept doar formală, a acestor clauze de către voievodul român a determinat începerea de urgenţă a retragerii
oştilor polone39. Este momentul în care Bogdan al II-lea (care bineînţeles că nu putea accepta pretenţiile exagerate ale polonilor)
hotărăşte să le dea acestora lovitura de graţie40. În consecinţă, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1450, el atacă prin surprindere
forţele inamice, într-o zonă împădurită, „pe câmpul care era numit Crasna la pârâul Izvorul Crasnei (la confluenţa pârâului Crasna
cu râul Bârlad – n. n. T. C.), lângă oraşul Vaslui”41 şi, deşi efectul acestei stratageme a fost mult diminuat datorită faptului că unul
dintre diecii lui a trădat (informându-i pe adversarii stăpânului său cu privire la planul de luptă al acestuia)42, cavaleria sa reuşeşte,
printr-o abilă manevră, să determine călărimea leşească, alcătuită din opt escadroane, să cadă singură în capcana pe care i-o
întinsese.

Aceasta a constat în atragerea călăreţilor duşmani înspre centrul infanteriei moldave şi încercuirea totală a lor, acţiune ce a grăbit
sfârşitul bătăliei43. A urmat un adevărat măcel, căruia i-au căzut victime cea mai mare parte dintre oştenii duşmani. Pe câmpul de
luptă au pierit şi mulţi dintre trufaşii nobili poloni, printre ei numărându-se, aşa cum aflăm chiar din cronicile redactate de
conaţionalii lor, Petru Odrowasz, starostele (sau palatinul) Liovului şi Nicolae Porawa, căpitanul Haliciului, cele două căpetenii ale
aripilor armatei invadatoare44.

La bătălie a luat parte, alături de părintele său, şi viitorul voievod Ştefan cel Mare, care, cu siguranţă, va folosi experienţa
dobândită cu această ocazie (păstrând proporţiile) în celebra bătălie de la Codrul Cosminului, din 26 octombrie 1497, unde a
obţinut o memorabilă şi categorică victorie asupra polonilor.Cu certitudine că şi în ceea ce priveşte alegerea, la 10 ianuarie 1475,
tot a zonei Vasluiului, ca loc de desfăşurare a confruntării cu turcii (soldată cu zdrobirea categorică a acestora), Ştefan se va inspira
din opţiunea, de acum, a destoinicului său tată45.

Dacă detaşamentul moldav al pretendentului Alexăndrel, comandat de pârcălabul Manoil (unitate militară ce nu participase la
bătălie) nu ar fi revenit, în după-amiaza aceleiaşi zile, la locul confruntării, trupele polone (cât mai rămăsese din ele) ar fi fost
distruse total, această intervenţie de ultimă oră salvându-le de la capitulare şi creându-le, totodată, condiţiile unei retrageri în
siguranţă dincolo de Nistru pe teritoriul propriu46.

Însoţit de protectorul familiei sale, starostele Cameniţei şi al Podoliei, Diedrich Buczacki şi de Manoil, pârcălabul Hotinului,
Alexăndrel se refugiază în Podolia, de unde va continua să uneltească împotriva rivalului său, intervenind în permanenţă pe lângă
ruda sa, regele Poloniei, Cazimir al IV-lea Iagello, pentru a-l ajuta să obţină domnia. Confruntat cu o pustiitoare invazie a tătarilor
Hoardei de Aur, ce au devastat Podolia şi Rusia Roşie până dincolo de Liov şi având de rezolvat o serie de probleme ivite în
Lituania, acesta va lăsa în seama dregătorilor săi soluţionarea chestiunii moldovene47.

După o perioadă de aproape nouă luni, marcată de confruntări armate, frământări politice şi contacte diplomatice (vreme în care,
probabil că bravul voievod a poruncit Cancelariei sale să redacteze o serie de hrisoave)48, a urmat un interval de timp, de mai bine
de un an, în care Bogdan al II-lea şi ţara sa au beneficiat de o bine meritată pace.

Deşi nu a avut răgazul necesar pentru a ridica lăcaşe sfinte, Bogdan al II-lea s-a arătat, totuşi, grijuliu faţă de acestea făcând bogate
danii anuale în valoare de 4.800 de zloţi (suma aceasta reprezentând, chiar şi în cazul devalorizării monedei amintite, echivalentul
a 1.200 de florini de aur) mănăstirilor mai mari din Moldova49.

La nici patru luni de la preluarea puterii, el şi-l va asocia la domnie pe fiul său Ştefan, aşa cum rezultă din actul redactat la 11
februarie 145050, dar şi din documentele sale, datate 13 iunie, 14 şi 31 iulie şi 17 octombrie 1451, acestea fiind, practic, aproape
toate hrisoavele emise din porunca sa, descoperite până acum51.

În ce priveşte familia sa, se presupune că Bogdan al II-lea a fost căsătorit cu o anume Oltea (care, călugărindu-se înainte de a muri,
îşi va lua numele monahal de Maria) soră a boierului Vlaicu, unul dintre sfetnicii săi de încredere (familia celor doi fraţi provenind,
se pare, din Ţara Românească)52. Cu aceasta a avut mai mulţi copii şi anume pe Ştefan (viitorul domn Ştefan cel Mare), Maria şi
Sora, la care s-au adăugat, conform Pomelnicului de la Bistriţa, încă trei fii pe nume Iachim, Ion şi Cârstea, a căror existenţă, însă,
nu este atestată de nici un document de epocă, acest lucru fiind posibil datorită faptului că au decedat, probabil, la o vârstă
fragedă53.

Cercetările mai recente contestă totuşi ipoteza conform căreia între Bogdan al II-lea şi Oltea s-ar fi încheiat o legătură
matrimonială oficială. De asemenea şi opinia cu privire la originea sa munteană este combătută, cu atât mai mult cu cât aceasta se
bazează doar pe presupunerea că numele de Oltea vine de la Oltenia, toponim apărut, însă, abia în anul 1718.

În realitate, ea ar fi putut să se tragă din zona „Olteni” (situată în sudul ţinuturilor Tecuci şi Covurlui, la răsărit de Putna de pe
Milcov) colonizată înainte de constituirea statalităţii româneşti est-carpatine de o populaţie românească provenită din Ţara Oltului
(Făgăraş)54.

Mai sigură este, însă, varianta care consideră că Oltea-Maria era de loc din Borzeşti, ţinutul Bacău (unde, de altfel, marele Ştefan a
copilărit şi chiar a ctitorit, pe la 1493-1494, în memoria celor care i-au dat viaţă, o frumoasă biserică)55. Referitor la cei şase urmaşi
ai lui Bogdan al II-lea, unii specialişti consideră că doar Ştefan a fost fiul său, ceilalţi fiind rodul unei căsnicii anterioare a Oltei56.

Pe când oştile reunite ale castelanului şi starostelui Cracoviei J. Czyzowski, castelanului de Poznan P. Samotulski şi ale celui de
Sandomir, Przedbór Koniecpolski57 (unul dintre panii leşi ce scăpaseră cu mare greutate din confruntarea de la Crasna) se
îndreptau spre hotarele Moldovei pentru a-l forţa pe Bogdan al II-lea să accepte soluţia găsită de ei (din însărcinarea regelui
Cazimir al IV-lea Iagello) cu privire la stăpânirea Moldovei58 (despre care îl informau prin intermediul unei solii, ce plecase deja
spre Suceava, în acel moment aceasta ajungând abia la Cameniţa), bravul voievod român va fi asasinat de către unul dintre fraţii
săi vitregi, pe nume Petru Aron59 şi el pretendent la sceptrul Bogdăneştilor. Acesta (aflat tot în Polonia) în înţelegere, se pare, cu
tutorii lui Alexăndrel, cărora le promisese că va domni împreună cu protejatul lor60, a pus la cale înlăturarea lui Bogdan al II-lea,
organizând din timp, cu concursul unui unchi de-al său din ţară, capturarea şi eliminarea învingătorului de la Crasna, folosindu-se
pentru aceasta de un şiretlic.

Astfel, „alegând momentul când Bogdan, chemat la ţară, la un unchi de frate al aceluiaşi Petru, era ameţit de vin, într-o noapte
urâtă, venind numai cu 100 de moldoveni, înşelă străjile lui Bogdan şi, capturându-l, îi tăie capul”61. Infama faptă s-a petrecut în
dimineaţa zilei de vineri, 15 octombrie 145162, la ivirea zorilor, în satul Reuseni, „din jos de târgul Sucevei”63, domnitorul fiind
înmormântat, după toate probabilităţile, la 16 octombrie 1451 (a doua zi după ce fusese executat), nu departe de locul tragicului
eveniment, în biserica veche de lemn a satului Reuseni, de unde rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate, mai târziu, de către
Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517)64, fiul lui Ştefan cel Mare, în biserica de piatră zidită, aici, din porunca celor doi voievozi,
special pentru odihna sfintelor oseminte ale bunicului şi respectiv părintelui lor65.

Din păcate, locul de veci al lui Bogdan al II-lea nu a rezistat până în zilele noastre, locaţia acestuia rămânând necunoscută. În 1937,
s-a descoperit, totuşi, un fragment din lespedea funerară ce i-a acoperit mormântul, pe care se mai poate citi, încă, următorul text:
„Acesta este mormântul robului lui Dumnezeu Bogdan voievod, tatăl… oct. 15”66 (în prezent fragmentul respectiv se află expus la
Muzeul Naţional de Istorie de la Bucureşti).

Uciderea mişelească a lui Bogdan al II-lea a pus capăt celei mai valoroase guvernări din Moldova intervalului celor douăzeci şi cinci
de ani scurşi de la moartea lui Alexandru cel Bun (1 ianuarie 1432) şi până la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare (14 aprilie 1457),
voievozii cu cele mai glorioase domnii din istoria statalităţii noastre de la est de Carpaţi. În această perioadă, Moldova a cunoscut
nu mai puţin de şaisprezece schimbări de domnie şi circa douăzeci de exprimări de pretendenţe la aceasta67, astfel că,
indiscutabil, cârmuirea scurtă dar demnă a lui Bogdan al II-lea poate fi apreciată drept benefică, el meritând pe bună dreptate să
fie înscris în cartea de aur a conducătorilor mult încercatului neam românesc.
Stefan cel Mare
Ştefan al III-lea, supranumit şi Ştefan cel Mare şi Sfînt (n. 1433, Borzeşti - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul cel mic a lui Bogdan al II-lea
(fost domn al Moldovei în anii 1449-1551) şi al Oltei (Maria, nume luat la călugărire, înaintea morţii), nepotul lui Alexandru cel Bun,
vine la domnie la 12 aprilie 1457.
Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii Moldovei,
iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare şi cronicilor
a fost transformat într-un erou legendar.
Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (atletul lui Christos) iar poporul l-a cîntat în balade: Ştefan-Vodă, domn cel mare,
seamăn pe lume nu are, decît numai mîndrul soare

Începutul domniei lui Ştefan cel Mare

El are susţinerea domnului din Ţara Românească Vlad Ţepeş şi a multor boieri din Ţara de Jos*. În luptele de pe Siret, la sud-est de
Suceava, lîngă satul Doljeşti, Ştefan îl înfrînge pe Petru Aron, deţinătorul tronului moldovean, unchiul şi ucigaşul tatălui său Bogdan
al II-lea, care fuge în Polonia vecină, unde obţine azil politic [1].
Potrivit cronicii slavo-române din sec. al XV-lea, pentru înscăunarea lui Ştefan “s-a adunat toată ţara cu preasfinţitul mitropolit
Teoctist şi l-a uns pentru domnie pe Siret, unde se numeşte acel loc Direptate (sat dispărut în sec. al XVI-lea – n.n.) pînă în ziua
aceasta. Şi a luat sceptrul Ţara Moldovei” [2]. În literatură era specificat că ceremonia “ungerii” la domnie are loc nu în cîmpie, ci în
biserica satului Direptate [3]. Astfel s-a început domnia lui Ştefan cel Mare.
Ştefan-Vodă a reuşit chiar de la început să scoată ţara din impasul în care se afla în rezultatul luptelor politice interne şi numai
acest moment ar fi fost de ajuns ca numele lui să fie înveşnicit în istorie. El i-a rechemat în Moldova pe boierii fugiţi în ţările vecine,
făgăduindu-le să le ierte slujba la domnul precedent, să le restituie averea şi să le menţină înalta situaţie de mai înainte din
societate. După un sfert de veac de lupte crîncene dintre grupările boiereşti pentru putere, acest pas al noului domn a jucat un rol
pozitiv [4], o parte considerabilă a boierilor reîntorcîndu-se în ţară**. Ca urmare, concurentul principal al lui Ştefan, Petru Aron,
rămîne practic fără boieri în anturajul său şi doar cu promisiunea de ajutorare a regelui polon. Treptat, domnul a concentrat în
mîinile sale întreaga putere şi toate resursele militare ale ţării.
 
Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare
În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova deja se întindea peste toate ţinuturile de la Munţii Carpaţi răsăriteni pînă la rîul Nistru.
Preocuparea dominantă a domniei lui Ştefan a fost lupta pentru independenţă. În acest context efortul de centralizare a statului şi
treptata sa afirmare pe plan internaţional au fost legate indisolubil.
Printre măsurile primordiale Ştefan-Vodă şi-a propus întărirea capacităţilor de apărare a ţării. Înţelegînd că noua sa politică
externă, de emancipare a Moldovei de sub tutela opresoare a marilor puteri vecine, avea să provoace împotrivirea acestora, iar
pentru a înfrînge inevitabila lor reacţie era necesar un instrument militar mult mai eficace, prin număr şi coeziune cu politica
domniei, decît cel care se aflase la dispoziţia predecesorilor săi, Ştefan a aşezat pe baze noi organizarea militară a ţării. Cetele
disparate ale marilor boieri îşi pierd treptat însemnătatea, în vreme ce greul efortului militar revine micii boierimi, care furniza
unităţile de cavalerie, şi ţărănimii din care se recruta precumpănitor pedestrimea, precum şi cetele tîrgurilor, alcătuite din
tîrgoveţi, care se puteau strînge mai repede în caz de nevoie. Preluînd o iniţiativă a tatălui său, care însă în scurta domnie a
acestuia, nu a avut răgaz să se dezvolte, Ştefan s-a străduit să întemeieze apărarea ţării pe cea mai largă adeziune socială posibilă
în condiţiile epocii. La chemarea domnului la oaste vin toţi bărbaţii apţi de luptă, în special ţăranii – circa 30 de mii de persoane. Se
formează astfel “oastea mare”, cu un efectiv între 40-60 de mii de oşteni: călăreţi şi pedeştri. Oastea mare a lui Ştefan era deci o
"oaste de ţară", la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari).
Un alt factor important al puterii militare a Moldovei lui Ştefan a fost sistemul de fortificaţii. Cetăţile existente au fost întărite,
dotate în acea vreme pentru prima dată cu tunuri, altele au fost construite din nou. Ţării Moldovei era apărată de: Cetatea Soroca,
Cetatea Tighina şi Cetatea Albă la rîul Nistru, Cetatea Hotinului şi  Cetatea Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe
rîul Siret Cetatea Romanului.
Tot atît de hotărît a acţionat Ştefan şi în direcţia consolidării bazei materiale şi instrumentului instituţional al puterii domneşti. El
duce o politică specială de restaurare a domeniului domnesc prin masive cumpărări de sate cu bani din vistieria domnească şi prin
confiscarea domeniilor boierilor trădători. Astfel, domnul va cumpăra circa 80 de sate. Concesiile de pămînt din domeniul domnesc
sunt foarte rare. Principalii beneficiari ai generozităţii domneşti în această privinţă au fost biserica, unul din stîlpii puterii, şi mica
boierime, care avea să devină principalul reazem militar şi politic al domniei.
Se consolidează şi influenţa domnului în organele de guvernare. Cea mai semnificativă deplasare se constată în componenţa şi
noul rol pe care оl juca sfatul domnesc, principalul organ de guvernămînt după domnie, cu care împărţea puterea de stat. Numărul
membrilor sfatului domnesc se micşorează de la 25-30 la 15-16 persoane. Treptat, dregătorii curţii, numiţi de domn, au ocupat
locuri în sfatul domnesc, alături de reprezentanţii stăpînilor de domenii, devenind forţa precumpănitoare. Astfel, are loc masivul
transfer de putere de la marea boierime spre domnia centralizatoare. Un rol hotărîtor în sfatul domnesc a revenit pîrcălabilor –
comandanţi de cetăţi. Dezvoltînd sistematic atribuţiile pîrcălabilor, înzestrîndu-i cu putere militară şi administrativă în cetăţi şi în
ţinuturile dependente de ei, Ştefan a instituit o reţea de putere strict dependentă de domnie şi controlată de aceasta, care a
cuprins toată ţara.
În promovarea politicii interne şi externe, Ştefan-Vodă s-a sprijinit pe sfetnicii săi de la Curtea domnească. Printre cei care au
ajutat, sprijinind cu tot zelul ţara şi domnia, au fost portarul de Suceava Şendrea, iar din 1481 Luca Arbore, vistiernicul Isac,
vornicul Boldur, pîrcălabul Cetăţii Hotinului Vlaicu, pîrcălabii Cetăţii Albe Hărman şi Luca, pîrcălabul Orheiului Gangur, pîrcălabul
Cetăţii Neamţ Cristea Arbore şi mulţi alţii.
Epoca lui Ştefan cel Mare a însemnat realizări remarcabile şi în domeniul vieţii economice - ţara era stabilă şi bogată. Domnul
stimula comerţul prin sistemul de privilegii, pe care le acorda negustorilor străini (italieni, polonezi şi armeni) şi locali şi prin
construcţia şi securitatea drumurilor, hanurilor etc. Direcţia prioritară a comerţului internaţional prin Moldova o constituia axa
Marea Neagră - Liov (Lemberg), negustorii aducînd din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus
postavuri şi arme. Vămile culese aduceau multi bani în visteria domnească şi asigură mijloacele materiale necesare pentru lupte,
construcţii, şi alte nevoi ale statului.
O atenţie aparte o acordă domnul bisericii. Mitropolitul Teoctist, pînă la 1477, şi după el mitropolitul Gheorghe au fost permanent
membri ai sfatului domnesc şi au participat activ la realizarea politicii interne şi externe a ţării.
Ştefan Vodă a construit un număr impunător de locaşe sfinte, pe care le-a înzestrat cu obiecte de cult (cărţi, icoane, cruci etc.).
tradiţia populară îi atribuie zidirea a 44 de biserici. În mod cert sunt cunoscute 32 de locaşe ale căror ctitor a fost marele voievod.
O însemnătate deosebită în activitatea politică a lui Ştefan cel Mare au avut-o legăturile dinastice. Cele trei căsătorii oficiale ale
domnului au realizat parţial acest program. Prima oară domnul se căsătoreşte la 5 iunie 1463 cu Eudochia din Kiev, sora cneazului
Simion Olelkovici. Prin filiera kieveană se preconiza alăturarea de grupările şi forţele care promovau o politică fermă împotriva
Poloniei Jagiellone, precum şi o apropiere politică de Moscova şi dinastia lituaniană [5]. De asemenea, se preconiza transformarea
Moldovei într-o ţară de contact a lumii ortodoxe din Balcani cu Europa, în special cu Rusia.
Dar căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Eudochia a durat doar patru ani. Ea a murit la 4 septembrie 1467 şi a fost înmormîntată cu
mare cinste la Probota Veche. Din prima căsătorie Ştefan i-a avut pe Elena, Petru (sau Petraşcu) şi poate pe Alexandru. Elena s-a
căsătorit cu Ivan cel Tînăr, fiul marelui cneaz moscovit Ivan al III-lea. Căsătoria Elenei avea scopul de a consolida poziţia
internaţională a Moldovei şi Rusiei în Europa Centrală şi cea de Sud-Est.
O nouă alianţă dinastică a lui Ştefan cel Mare se realizează în 1472, prin căsătoria sa cu Maria din Mangop, descendentă din familia
imperială bizantină a Comnenilor. Principalul scop al noii alianţe consta în continuarea politicii de ridicare a autorităţii Moldovei în
lumea creştină ortodoxă. 
Maria din Mangop încetează din viaţă de timpuriu, în 1477, şi este înmormîntată cu multă cinste la mănăstirea Putna. Cu soţia a
doua Ştefan are doi băieţi – pe Ilie şi Bogdan, care se sting din viaţă la o vîrstă fragedă.
În 1480, prin căsătoria cu tînăra doamnă Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, se continuă relaţiile tradiţionale dinastice ale
Moldovei cu Ţara Românească. În condiţiile de intensificare a expansiunii otomane, legăturile dinastice cu ţara românească vecină
întăreau poziţiile ambelor state la Dunărea de Jos. Această căsnicie a ţinut 24 de ani, pînă la moartea lui Ştefan cel Mare. Doamna
Maria Voichiţa i-a supravieţuit 7 ani. A fost înmormîntată la Putna în 1511, alături de soţul ei şi de Maria de Mangop.
Din căsătoria cu Maria Voichiţa s-a născut urmaşul la tron al lui Ştefan cel Mare – Bogdan-Vlad. Numele de botez i se dăduse în
amintirea bunicilor săi Bogdan al II-lea din Moldova şi Vlad Dracul din Ţara Românească. Tot din această căsătorie s-au născut şi
două fiice – Ana şi Maria-Cneajna.
În perioada domniei lui Ştefan incursiunile pretendenţilor la domnie rare şi opoziţia boierilor slabă. Pe plan extern, domnitorul
trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor - polonezi sau unguri - nu se putea bizui, şi unii şi alţii voiau
să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea
Constantinopolului la 1453 - de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih îşi continua înaintarea în inima Europei.
Harta principatului Moldovei pe timpul lui Ştefan cel Mare
 
Politica externă a Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare
În politica externă Ştefan ia de la bun început iniţiativa în rezolvarea problemelor politice şi militare, mai cu seamă a litigiilor cu
statele vecine. Acţiunile de acest fel nu au fost finalizate întotdeauna în favoarea sa. Dar, după cum scrie ilustrul cronicar Grigore
Ureche, Ştefan-Vodă era “la lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîrrîia, ca văzîndu-l ai săi să nu se îndepărteze şi
pentru aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos se ridica deasupra
biruitorului” [6].
 
Relaţiile cu POLONIA la începutul domniei
La începutul domniei sale Ştefan Vodă îşi orientează linia politicii externe spre Polonia Jagiellonă. Regele polonez şi mare cneaz
lituanian Cazimir al IV-lea, pentru a slăbi Ţara Moldovei, se străduia să profite de conflictul pentru domnie dintre Petru Aron şi
Ştefan. Însă domnul moldovean n-a aşteptat dezvoltarea conflictului din partea Poloniei, ci a luat iniţiativa, efectuînd în anii 1458-
1459 incursiuni în părţile sudice ale Regatului Polonez. Atacurile militare rapide ale oştilor moldoveneşti asupra pămînturilor
poloneze l-au silit pe Cazimir să încheie un acord cu Moldova – în aprilie 1459 – şi să-l expulzeze pe Petru Aron din ţară. În 1462
Ştefan Vodă a acceptat omagiul de vasalitate regelui polon care a întors Moldovei Hotinul. Jurămîntul de credinţă regelui polon şi
mare cneaz lituanian Cazimir al IV-lea, Ştefan la dat în tabăra militară de la Colomeia.
    
Relaţiile cu UNGARIA
Îmbunătăţirea relaţiilor cu Polonia şi stabilirea lui Petru Aron în Ungaria a înrăutăţit, în schimb, relaţiile Sucevei cu curtea regală de
la Buda. Dar şi de data aceasta domnul a dat dovadă de spirit de iniţiativă.
După eşecul de a recupera Chilia de la unguri în 1462, Ştefan a întreprins un nou atac în 1465, reuşind după o zi şi o noapte să
recucerească această puternică fortăreaţă. Recîştigarea Chiliei a consolidat capacitatea de apărare a ţării la frontiera de sud. În
acelaşi timp includerea cetăţii din delta Dunării în componenţa Moldovei a înrăutăţit relaţiile acesteia cu Ţara Românească şi
curţile de la Istanbul şi Buda, precum şi cu genovezii din Caffa.
În toamna anului 1467 regele Ungariei Matia Corvin a hotărît să invadeze Moldova şi să o supună. O armată puternică, avînd un
efectiv de circa 40 mii de oameni, a fost concentrată la Braşov, în primele zile ale lunii noiembrie. De aici, urmînd pasul Oituz,
forţele inamice, după ciocniri violente din trecătoare cu detaşamente de acoperire moldoveneşti au trecut şi au ocupat tîrgurile
Trotuş, Bacău şi Roman.
Ştefan, care urmărise în permanenţă acţiunile inamicului său, l-a atacat prin surprindere cu oastea sa mică (12 000 de călăreţi) la
Baia, în noaptea de 14 spre 15 decembrie. Lupta s-a dat la lumina flăcărilor ce cuprinseseră o parte a localităţii. Oştenii moldoveni
au cauzat pierderi grele trupelor ungare care, după cum scrie Antonius Bonfinius în lucrarea sa “Istoria Ungariei”7, s-au retras prin
munţi în “număr foarte scăzut” şi erau urmărite de cavaleria moldovenească. În cadrul bătăliei de la Baia regele ungar Matei
Corvin fiind rănit de trei săgeţi şi o lovitură de lance.
Rodul biruinţei de la Baia s-a răsfrînt curînd şi în altă direcţie: i-a permis lui Ştefan să-l înlăture definitiv pe Petru Aron. În
decembrie 1470, Petru Aron, care organizează o campanie împotriva lui Ştefan Vodă, este înfrînt la Orbic (ţinutul Neamţ) şi la 14
decembrie 1470 – executat de domn. Puţin timp după aceasta, în ianuarie 1471, a fost executat şi un grup de mari boieri de la
curte, care avuseseră legături cu ucigaşul tatălui său.   
 
Relaţiile cu MUNTENIA (VALAHIA, ŢARA ROMÂNEASCĂ)
Prevăzînd că va avea în curînd de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Muntenia (Ţara Românească) un domn prieten, în locul
vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ştefan începu ostilităţile, prădînd Ialomiţa şi arzînd oraşul Brăilei (la 27 februarie,
în "marţea brînzei"), dar îndată Turcii au răspuns, trimiţînd pe Tătari în Moldova. Ştefan se îndreptă atunci împotriva noului
duşman şi-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe rîul Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la Turci (în noiembrie
1473, Ştefan cucereşte cetatea Dîmboviţei de la Bucureşti), iar Ştefan puse în scaunul Ţării Româneşti pe aliatul său, Laiotă
Basarab.
 
Relaţiile cu IMPERIUL OTOMAN
Etapa a doua a domniei lui Ştefan cel Mare (1473-1486) a fost, prin conţinutul ei, etapa luptei antiotomane [8]. În anul 1474
încordarea relaţiilor moldo-otomane a atins punctul culminant. Noile încercări de a atrage Ţara Românească de partea Moldovei,
cu toate că suferă iarăşi eşec, slăbesc totuşi poziţiile turcilor în ţara vecină. Refuzul voievodului de a plăti tributul, de a ceda, la
somaţiile sultanului, Chilia şi Cetatea Albă, au determinat Poarta să oprească acţiunile împotriva Albaniei şi să trimită contra
Moldovei în ultimele luni ale anului 1474 o armată pe care mai multe izvoare o evaluează la 100-120 mii de oşteni sub conducerea
lui Hagi Soliman Hadîmbul (adică Eunucul), beilerbeiul (guvernatorul) Rumeliei. Pericolul fiind destul de mare, Ştefan a chemat
poporul în apărarea ţării. Oastea cea mare, de 40 mii de oameni, se adună în scurt timp în tabăra de lîngă Vaslui. Cîteva pîlcuri ale
oştii moldoveneşti au întîmpinat duşmanul la Dunăre, pricinuindu-i pierderi considerabile în timpul trecerii fluviului. Mai apoi, sub
presiunea forţelor superioare ale inamicului, armata bate în retragere în adîncul ţării, pe drumul ce şerpuia prin valea rîului Bîrlad,
conform unui plan chibzuit de marele voievod.
Locul ales pentru bătălia decisivă în apropiere de Vaslui, acolo unde rîuleţul Racova se varsă în Bîrlad, avînd în jur o zonă
mlăştinoasă şi mărginită de păduri era cel mai potrivit. El nu permitea o desfăşurare largă a oştilor inamice, efectivul lor numeros
devenind astfel inactiv. Pe deal, în faţa văii, au fost postaţi ostaşi pedeştri. La flancuri a fost amplasată artileria (vreo 20 de tunuri).
Ştefan cu sfetnicii săi îşi instalează corturile în spatele forţelor armate principale, nu departe de valea unde urma să aibă loc lupta
decisivă.
Lupta hotărîtoare s-a dat în dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475. Se lăsase o ceaţă densă, vizibilitatea era extrem de redusă şi
inamicul nu se putea orienta clar. Domnul a folosit şi această împrejurare, recurgînd la o stratagemă militară: după Dealul
Muntenilor a fost amplasată ca rezervă călărimea (10-12 mii de oameni), iar pe malul opus al rîului Bîrlad a fost trimis un grup de
buciumaşi şi cîteva detaşamente de oşteni, care vor juca un rol însemnat în toiul bătăliei. Primii au intrat în lunca îngustă a rîului
Bîrlad oştenii avangărzii otomane, dar focul artileriei şi săgeţile arcaşilor moldoveni i-au silit să bată în retragere şi să aştepte
forţele principale. Introducînd mereu forţe proaspete în luptă, turcii au înfrînt pînă la urmă eroica împotrivire a moldovenilor de pe
prima poziţie şi înaintau spre cea de a doua, organizată la cîteva sute de metri. În acest moment de grea cumpănă, salvele de
tunuri au chemat la atac oştile de rezervă de după dealurile din dreapta şi pe cele camuflate pe celălalt mal al Bîrladului. Din cauza
ceţei dese, otomanilor li s-a părut că sunt înconjuraţi dinspre Bîrlad şi, cuprinşi de panică, au început să-şi schimbe direcţia atacului
principal. Mulţi dintre ei s-au оndreptat spre podurile de peste Bîrlad pentru a preveni un atac asupra flancului stîng al
dispozitivelor lor. Acolo au fost întîmpinaţi de o ploaie de săgeţi ale oştenilor moldoveni şi au fost împinşi în mlaştinile adînci, unde
mulţi şi-au găsit sfîrşitul.
În acest moment, de sub Dealul Muntenilor, care străjuia dinspre est lunca Bîrladului, au pornit la contraatac cei 10-12 mii de
călăreţi moldoveni în frunte cu Ştefan, care au lovit necruţător flancul drept şi spatele forţelor principale ale inamicului. Profitînd
de deruta din rîndurile duşmanului, s-au ridicat la atac şi pedestraşii din vale, astfel că după cîteva ore de luptă pe viaţă şi pe
moarte, grosul oştii lui Suleyman paşa şi-a găsit aici sfîrşitul. Resturile armatei otomane s-au retras în grabă, suferind pierderi
însemnate din partea cavaleriei moldoveneşti, îndeosebi la trecerea Dunării.
Victoria de la Vaslui a avut un mare răsunet internaţional. Papa Sixt al IV-lea i-a atribuit voievodului Moldovei titlul de “Atlet al lui
Cristos”, numindu-l totodată “val de apărare al creştinătăţii”. Cronicarul polonez Jan Dlugosz a dat următoarea apreciere faptelor
lui Ştefan: “O, bărbat demn de admirat, pentru nimic mai prejos vestiţilor comandanţi eroici de care atîta ne minunăm! Cel dintîi
dintre principii lumii, care a repurtat în zilele noastre o victorie atît de strălucită asupra turcilor… El este cel mai vrednic să i se
încredinţeze conducerea şi mai ales funcţiunea de comandant şi conducător în contra turcilor” [9].
Înfrîngerea şi-au recunoscut-o chiar şi otomanii, care făceau destul de rar asemenea lucru. Sultana-Valide Mara, văduva sultanului
Murad al II-lea, afirma că “niciodată o oaste turcească n-a suferit o astfel de înfrîngere” [10].
Înfrîngerea oştilor turceşti la Vaslui nu însemna pentru Moldova că războiul împotriva Imperiului Otoman luase sfîrşit. Marele
imperiu avea suficiente resurse umane, economice şi militare pentru a lupta mai departe împotriva Ţării Moldovei. Despre dorinţa
sultanului de a pedepsi Moldova pentru neascultare s-a vestit la Istanbul îndată după înfrîngerea de la Vaslui.
Aşteptîndu-se la riposta Porţii, Ştefan cel Mare a luat măsuri de întărire a sistemului de fortificaţii, o atenţie aparte acordînd Chiliei
şi Cetăţii Albe, primele care urmau să se opună puternicului duşman; Cetatea Hotinului, Cetatea Neamţ şi Suceava au fost
consolidate şi aprovizionate ca să poată rezista unui asediu îndelungat. Totodată, voievodul a cerut ajutor de la unguri, polonezi,
veneţieni etc. [11]. În scrisorile trimise unor conducători de state din Europa, la 25 ianuarie 1475, el îi avertiza că sultanul va veni
negreşit împotriva Moldovei “cu capul său şi cu toată puterea sa” şi că, dacă această ţară, “poartă a creştinătăţii”, va fi pierdută,
“toată creştinătatea va fi în mare primejdie”. Puterile europene n-au dat curs cererilor voievodului Moldovei. Ştefan şi de data
aceasta rămîne de unul singur în faţa turcilor.
După ce înclină echilibrul de forţe din bazinul Mării Negre în favoarea sa, sultanul, în fruntea unei armate uriaşe, cu un efectiv
constituind, după unele surse contemporane, circa 150 mii de oameni, se îndreaptă în vara anului 1476 spre Moldova.
Ocupîndul Romanul, oştile otomane înaintează spre Cetatea Neamţului pentru a o cuceri. Aici, în apropiere de confluenţa rîuleţului
Alb cu rîul Moldova, oastea moldavă este dislocată pe dealurile acoperite cu păduri din jurul podişului îngust, numit Valea Albă.
Poziţiile moldovenilor sunt întărite cu valuri de pămînt, trunchiuri de copaci, iar carele sunt legate între ele după exemplul
husiţilor. În centru şi pe flancuri sunt aşezate pîlcuri de arcaşi şi tunuri ce băteau orice palmă de pămînt, pînă la rîuleţul Alb.
În a doua jumătate a zilei de 26 iulie 1476 cele două forţe stăteau faţă în faţă. La ordinul sultanului, se dezlănţuie atacul general
asupra poziţiilor fortificate ale moldovenilor. Însă moldovenii, deşi raportul de forţe era inegal (mai mult de 10 la 1), au rezistat.
Spre sfîrşitul zilei însă ei, încetul cu încetul, sunt nevoiţi să se retragă de pe înălţimile întărite în pădurile din spate, folosindu-se de
căderea nopţii. Pentru a se retrage mai uşor, ei lasă pe cîmpul de luptă toate tunurile, carele şi bagajele, care au devenit trofee în
mîinile adversarilor. Acestea constituiau desigur pierderi mari pentru moldoveni, dar sultanul nu şi-a realizat la 26 iulie planul de a
zdrobi oastea lui Ştefan.
Pomelnicul mănăstirii Bistriţa consemnează într-un alineat special pe marii boieri şi dregători care au căzut în război cu turcii. "Şi
căzură acolo – povesteşte letopiseţul de la Bistriţa – vitejii cei buni şi tineri şi oastea cea bună şi vitează… şi mare scîrbă au fost
atunci în Ţara Moldovei şi în toate ţările şi domniile de primprejur” [12]. În amintirea eroilor căzuţi în luptă, în centrul platoului
Valea Albă este ridicată o biserică.
Pentru a dezvolta succesul pe care l-a obţinut la Valea Albă, Mehmet al II-lea s-a îndreptat spre Suceava şi celelalte cetăţi moldave,
dar acestea au rezistat eroic. Pe la mijlocul lui august, sultanul este nevoit deja să dea ordinul de retragere şi să părăsească ţara
“fără de ispravă”, după cum afirmă cronicarul. Cavaleria lui Ştefan a început să urmărească duşmanul şi l-a hărţuit pînă ce a părăsit
pămîntul Moldovei.
Ultimul mare război cu otomanii s-a desfăşurat în vara anului 1484, cînd Baiazid al II-lea porneşte în fruntea unei mari armate (de
circa 150 mii de oameni) asupra Moldovei. La porunca Porţii, la această campanie participă şi oastea muntenească şi cea tătară.
Lovitura principală din 1484 a fost îndreptată asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, care, după o apărare eroică, cad în mîinile asediatorilor.
Vestind pretutindeni despre marea sa victorie, sultanul caracteriza Chilia drept “cheie şi poartă a toată Ţara Moldovei şi a toată
Ţara Ungurească şi a ţărilor de pe Dunăre”, iar Cetatea Albă “cheie pentru toată Ţara Leşească, Ţara Românească, Ţara Tătărească
şi toată Marea Neagră” [13].
Căderea Chiliei şi a Cetăţii Albe a constituit o lovitură extrem de grea pentru ţară şi a slăbit considerabil statul moldovenesc.
Comerţul internaţional de tranzit de la Marea Neagră pe uscat decade mult. Pierderea cetăţilor a provocat o daună destul de mare
în ceea ce priveşte capacitatea de apărare a ţării. Ea rămîne expusă invaziilor otomane, pornite din cele două capete de pod din
sudul Moldovei. Încercarea lui Ştefan cel Mare de a elibera aceste cetăţi în anii 1484-1486 a suferit eşec. Atît Ungaria, cît şi
Polonia, după marile promisiuni ce le făcuseră Moldovei, încheiau tratate de pace cu Imperiul Otoman, în care recunoşteau de jure
acapararea celor două cetăţi din sud.
Ştefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independenţa Moldovei în schimbul plăţii unui tribut
sultanului. 
    
Relaţiile cu POLONIA spre sfîrşitul domniei
În anul 1497 regele Poloniei, în fruntea unei oşti de circa 80.000 de oameni, a pătruns în Moldova, avînd drept obiectiv cucerirea
capitalei ţării, Suceava, care a rezistat asediului de trei săptămîni. În asemenea condiţii, regele Ioan Albert încheie un armistiţiu cu
Ştefan cel Mare, conform căruia polonezii urmau să renunţe definitiv la acţiuni militare contra Moldovei şi să se retragă pe drumul
pe care veniseră, pentru ca armata polonă “să nu mai strice ţara pre alt loc”. Regele, însă, nu a respectat condiţiile armistiţiului şi
domnul ia decizia să-l pedepsească. 
Lupta decisivă s-a dat în ziua de 26 octombrie 1497 în codrii Cosminului. Atacul moldovenilor a fost atît de neaşteptat, încît trupele
poloneze, care se deplasau pe drumul îngust din pădure, au suferit pierderi mari: “Şi lovindu-i din toate părţile şi năruind copacii
cei înclinaţi asupra lor, – povesteşte Grigore Ureche, – multă oaste leşească a perit” [14]. Victoria a fost totală. 
În vara anului următor, pentru a-l pedepsi pe regele polon, care îi invadase ţara, şi pentru a-l face să se împace cu Moldova pe
picior de egalitate, Ştefan cel Mare a întreprins o expediţie în Polonia, ajungînd pînă aproape de Lvov. Ameninţat în acelaşi timp de
otomani şi de tătari, care prădau regiuni întinse din ţara sa, Ioan Albert, sfătuit şi de fratele său Vladislav, regele Ungariei, a
încheiat în 1499 pace cu Ştefan. Suzeranitatea, de altfel nominală a Poloniei asupra Moldovei, lua sfîrşit.
La începutul sec. al XVI-lea relaţiile de pace ale Moldovei cu Poarta continuă. După ce bătrînul voievod cucereşte Pocuţia, luînd-o
în stăpînire, relaţiile dintre Moldova şi Polonia se înrăutăţesc, în această perioadă ele rămînînd încordate în toată prima jumătate a
veacului.
 
Sfîrşitul domniei

Stema lui Ştefan Mormîntul lui

cel Mare, 1502 Ştefan cel Mare,
Mănăstirea
Putna, Suceava,
România
 
Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţara Moldovei a
zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică. Bătrîn şi bolnav de gută - i s-a amputat piciorul. După o
domnie îndelungată de 47 de ani - neobişnuită pentru acele vremuri - marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.

"Iară pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plîngere în mănăstire la Putna, care era zidită de dînsul, jale era, că plîngea
toţi ca pe un părinte al său..." (Grigore Ureche).

În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptînd de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel
Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele
limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de
executat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.
 
Bogdan III
Numărându-se printre cei mai de seamă voievozi ai Moldovei, Bogdan al III-lea cel Orb a guvernat-o din 2 iulie 15041 şi până în 20
aprilie 15172. El a fost singurul fiu legitim supravieţuitor al lui Ştefan cel Mare (ce a domnit între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie 1504)3 şi
al doamnei Maria Voichiţa (fiica lui Radu cel Frumos)4, numele primindu-l în amintirea bunicului său, Bogdan al II-lea (1449-
1451)5, cel ucis la Reuseni6.
Născut la 16 iunie 14797, Bogdan al III-lea fusese botezat şi Vlad, evident în cinstea vestitului Vlad Ţepeş8, vărul primar al tatălui
său9, dar şi pentru a-l deosebi de celălalt fiu al marelui Ştefan, ce a purtat tot numele de Bogdan (acesta, de altfel, a şi murit la
scurt timp după venirea pe lume a fratelui său mai mic)10. Până în 1498, în documentele interne ale statului moldav, el este
consemnat cu ambele nume, atât cu cel moldovenesc de Bogdan, cât şi cu cel muntenesc de Vlad (acesta fiind, de altfel, un
onomastic foarte des întâlnit în rândul Basarabilor Drăculeşti, din care se trăgea şi el pe linie maternă). Începând, însă, cu acest an,
mai exact din 24 septembrie 1498, în hrisoavele domneşti este pomenit doar cu numele de Bogdan la care i se adaugă şi titlul de
voievod11, acest fapt învederând, că tatăl său şi-l asociase la domnie12.
Referitor la dubla sa descendenţă princiară, Muşatină prin tată şi Basarabă prin mamă, există izvoare istorice care o confirmă
categoric. Astfel, pe o dveră datată 15 august 1510 şi dăruită de Bogdan al III-lea mănăstirii Putna, apare textul: „Io Bogdan
voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan voievod, nepotul lui Radu voievod (cel Frumos-n.n.T.C.)”, iar
pe o broderie, ce acoperea mormântul mamei sale (tot de la Putna) stă scris că: „Acest acoperământ l-a împodobit Io Bogdan
voievod din mila lui Dumnezeu domn Ţării Moldovei, fiul lui Ştefan voievod, nepotul lui Radu voievod şi l-a pus pe mormântul întru
sfinţenie răposatei sale mame, Maria, doamna lui Ştefan voievod, în anul 7021 (1513- n.n. T.C.), ianuarie 30”13.
Prima informaţie sigură, cu privire la Bogdan al III-lea, o avem dintr-o scrisoare a medicului-agent veneţian „Mathaeus Murianus”
(Matteo Muriano), care-l îngrijea pe tatăl său, trimisă de acesta, din Suceava, la 7 decembrie 1502, din care aflăm că „domnul
Bogdan voievod, urmează domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi, este
tânăr ca de vreo 25 de ani”14 (estimarea vârsei sale de către veneţian fiind greşit calculată, acesta „îmbătrânindu-l” cu,
aproximativ, un an şi jumătate).
Impus cu forţa la tron, încă din 30 iunie 1504, de tatăl său (care, deşi grav bolnav, va pedepsi cu moartea pe acei boieri ce se
opuneau voinţei sale succesorale)15, el va continua politica promovată de vrednicu-i părinte (ce urmărea menţinerea neatârnării
Moldovei), cu toate că va fi nevoit să se confrunte, încă de la început, cu o serie de pretendenţi la domnie, susţinuţi de Polonia,
Imperiul Otoman şi Ungaria, care, prin aceasta, urmăreau să-şi subordoneze statul moldav propriilor interese.
În prima parte a guvernării sale, Bogdan al III-lea a purtat, în permanenţă, lupte cu leşii, pentru stăpânirea Pocuţiei. Urmărind să
ajungă la o înţelegere cu Polonia, el încearcă să realizeze o alianţă matrimonială cu familia regală a acesteia, cerând-o în căsătorie
pe Elisabeta Iagello, sora suveranului polon16. În acest scop, în anul 1505, Bogdan al III-lea se declară dispus să păzească Lehia de
tătari, să sprijine catolicismul în Moldova şi chiar să renunţe formal la Pocuţia (pe care urma să o recupereze, în mod definitiv, ca
zestre, în urma căsătoriei cu prinţesa polonă). De bună credinţă, el semnează, în luna iunie a aceluiaşi an, actul cedării, trimiţând
soli, la Cracovia, în vederea pregătirii nunţii17. Refuzat, în cele din urmă (deşi se încheiase, deja, un contract, la Lublin, în 16 martie
1506, între logofătul Tăutu, vistierul Isac şi pitarul Ivanco, reprezentanţii voievodului român şi regele Alexandru Iagello18, în
vederea înfăptuirii acestei uniuni dinastice)19, domnitorul de la Suceava încearcă să-l silească pe noul rege, Sigismund Iagello20, să
respecte promisiunea făcută de fratele şi predecesorul său. În consecinţă, între anii 1506 şi 1509, au avut loc mai multe expediţii
de jaf, de o parte şi de alta a hotarului dintre cele două state vecine, oastea moldavă atacând sudul Lehiei, iar armata panilor
poloni, nordul Moldovei21.
Prin intervenţia regelui Ungariei, Vladislav Iagello22 (alt frate al regelui Poloniei), se ajunge la o împăcare între cele două tabere
beligerante, consfinţită printr-un tratat încheiat, la Cameniţa, în 22 ianuarie 152223. Pocuţia, reanexată între timp de leşi, rămânea
pe mai departe un serios motiv de conflict între cele două ţări creştine, iar Bogdan al III-lea renunţa la ideea de a se mai căsători cu
„mofturoasa” prinţesă din neamul Iagellonilor24, luând de soţie pe o anume Nastasia (care va muri în 1512), iar, apoi,
recăsătorindu-se, în 1513, cu Ruxandra, fiica lui Mihnea cel Rău (domn al Munteniei între 1508-1509)25, fără, însă, a avea copii de
la niciuna dintre ele26.
Urmaşi a avut doar din legături nelegitime şi anume pe Ştefăniţă (viitorul voievod)27, Petru, Ilie, Pătraşco, Marica şi încă două fete
cu numele de Ana (probabil că murind prima, numele a fost reatribuit), toţi aceştia rod al dragostei lui pentru o anume Stana
(moartă în 1518). De asemenea, alţi descendenţi ai săi au fost Petru (numit ca domn Alexandru Vodă şi conceput cu o anume
Anastasia din Lăpuşna, de unde şi supranumele de „Lăpuşneanul”)28 şi Aron (pretendent la domnia Moldovei în perioada 1550-
1563)29, rezultat dintr-o relaţie cu o femeie rămasă necunoscută30.
Conflictul cu Polonia a contribuit, substanţial, la ştirbirea prestigiului politic al ţării sale, creând condiţii prielnice unor atacuri din
partea altor duşmani ai Moldovei.
Cu toate că a dublat, în 1514, tributul datorat Înaltei Porţi, ridicându-l de la 4.000 de galbeni (cât se plătea în vremea lui Ştefan cel
Mare) la 8.000 de galbeni,31 Bogdan al III-lea reuşeşte să menţină independenţa ţării sale, lucru demonstrat şi de faptul că el
putea refuza cererile turcilor de a-i însoţi în expediţii militare sau de a le permite să treacă peste teritoriul moldav. Există, de
asemenea, o serie de izvoare contemporane marelui voievod, care confirmă că Moldova a continuat să beneficieze de neatârnarea
dobândită de gloriosul său înaintaş.
Deşi sultanii, din vremea sa32, nu s-au amestecat, pe faţă, în politica „Kara Bogdaniei”, tătarii (vasalii Imperiului Otoman) au
invadat-o de câteva ori, între 1510 şi 151333, desigur cu asentimentul lor tacit. Aceste incursiuni erau uşurate şi de faptul că
Bogdan al III-lea nu a putut stabili cu polonii un plan comun de apărare împotriva tătarilor. În vederea ducerii unei mai eficiente
lupte contra tătarilor, el încearcă să încheie o înţelegere cu Vasile al III-lea, marele cneaz al Moscovei (1505-1533)34, la care va
trimite soli. Pe aceeaşi linie, Bogdan al III-lea iniţiază chiar organizarea unei expediţii moldo-polono-ruse, îndreptată împotriva
acestora, demersul său, rămănând, din păcate, la stadiul de proiect, căci marele cneaz moscovit se afla în război cu regele Poloniei.
Voievodul moldav va încerca, fără succes însă, să-i aducă pe cei doi rivali la masa tratativelor, oferindu-se, în 1514, să medieze
chiar el pacea35.
În ceea ce priveşte relaţiile sale cu Muntenia, ele au fost destul de tensionate, căci cei doi pretendenţi, ce i-au tulburat domnia, au
fost sprijiniţi de voievozii acesteia, iar o serie de boieri potrivnici politicii absolutiste duse de Ştefan cel Mare şi de el şi-au găsit
refugiul pe teritoriul statului românesc sud-carpatin. Astfel, în 1507, Radu cel Mare (domnul Ţării Româneşti între 1495-1508)36,
instigat de boierii pribegi (printre care se număra şi un anume Bogdan, ce va ajunge chiar cumnat al domnului muntean), dar şi de
regele Poloniei, sprijină cu oaste pe pretendentul Roman din Coşeşti, care pătrunde în Moldova, prădând ţinutul Putnei, gest de
ostilitate la care Bogdan al III-lea a răspuns cu aceeaşi monedă, arzând şi jefuind regiunea Râmnicului. Conflictul dintre cei doi
voievozi va fi aplanat prin mijlocirea ierarhului Maxim Brancovici, care se înrudea cu familia despoţilor sârbi Brancovici37.
Mai târziu, în treburile Moldovei se va amesteca şi Neagoe Basarab (domn al Ţării Româneşti din 23 ianuarie 1512 şi până în 15
septembrie 1521)38, care îl susţine, în februarie 1514, pe un alt pretendent, un anume Trifăilă, ce a fost însă repede înfrânt de
oastea moldavă, într-o bătălie scurtă dar sângeroasă, desfăşurată lângă Vaslui (27 februarie 1514), la finalul căreia va fi luat
prizonier şi ucis prin decapitare39.
În guvernarea sa (destul de liniştită pe plan intern) Bogdan al III-lea s-a sprijinit mult pe Luca Arbore, portarul Sucevei, el
promovând o deplină înţelegere cu Sfatul domnesc în care nu a făcut nici o schimbare violentă
Urmărind să conserve opera lui Ştefan cel Mare, el a reuşit să realizeze acest lucru, păstrând cu demnitate şi transmiţând mai
departe moştenirea lăsată de ilustrul său înaintaş, meritând, prin urmare, pe deplin laudele cronicarului Grigore Ureche, care
spunea că: „nu cu puţină laudă pentru lucrurile cele vitejăşti ce făciia, că nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un strejar (străjer
– n. n T. C.) în toate părţile priveghiia, ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsăse de la tată-său”40.
El se va stinge din viaţă, în târgul Huşilor, la 20 aprilie 1517, aşa cum aflăm din inscripţia săpată pe lespedea sa funerară din
biserica mănăstirii Putna, unde şi-a găsit odihna de veci, alături de ctitorul acesteia, marele Ştefan, părintele său. Astfel, din acest
epitaf rezultă că Bogdan al III-lea „s-a strămutat la cele veşnice lăcaşuri, în anul 7025(1517-n. n. T. C.), aprilie 20, la miezul
nopţii”41.Cauzele care au dus la moartea sa, la numai treizeci şi opt de ani, pe când se afla în plină putere, au rămas necunoscute
până astăzi.
Referitor la porecla sa, părerile sunt împărţite. În timp ce A. D. Xenopol nu este de acord că ar fi fost „orb de un ochi”42, pentru că,
potrivit canoanelor vremii, având o astfel de infirmitate nu putea deveni domn43 (marele nostru cărturar considerându-l mai
degrabă „încrucişat”, adică se uita cruciş, era saşiu)44, istoricul I. Ursu se opune categoric ideii ca Bogdan al III-lea să fie numit
„Orbul”, „Chiorul” sau „Încrucişatul”, susţinând că „afirmarea cronicarilor poloni, care îl arată cu un singur ochi (monoculus), nu
este confirmată de izvoarele noastre (…). Mi se pare o impietate numirea de „Orbul”, cu atât mai mult că nu se poate dovedi că a
fost orb”45.De altfel, în nici un document intern, din epoca lui Bogdan al III-lea, nu se vorbeşte despre faptul că el ar fi avut vreun
defect fizic. Dacă acesta ar fi existat adversarii lui politici l-ar fi folosit împotriva alegerii sale ca domn. De asemenea, deşi era
medic, nici agentul veneţian Matteo Muriano, care-l descrisese în scrisoarea, din 7 decembrie 1502 (amintită mai sus), nu
consemnează existenţa vreunei infirmităţi pe faţa lui Bogdan.

Referitor la poreclele acestuia, dintr-un document, datat 3 februarie 1501, aflăm că, înainte de a prelua domnia, din motive
rămase neelucidate până în prezent, lui Bogdan al III-lea i se spunea „Ciobanu”46.
Cel care a făcut ca lui Bogdan al III-lea să i se atribuie cea mai cunoscută poreclă a sa a fost Grigore Ureche (deci abia în secolul al
XVII-lea), care, în letopiseţul său, îl numeşte „Bogdan vodă cel Grozav şi Orbu” sau „Bogdan vodă cel Orb şi Grozav”, cunoscutul
cronicar moldovean consemnând în lucrarea sa „că au fostu Bogdan vodă grozav la faţă (adică groaznic la înfăţişare-n.n.T.C.) şi orb
de un ochiu”47. După cum ştim, însă, Ureche era tributar izvoarelor narative polone, de regulă subiective (exagerarea defectului
avut de bravul voievod român fiind folosită de regele Polonie drept pretext în anularea logodnei dintre sora sa şi acesta), pe care
le-a utilizat, constant, atunci când şi-a redactat cronica (el fiind un filo-polon convins), fapt ce conduce, astfel, la punerea sub
semnul întrebării a exactităţii şi corectitudinii informaţiilor transmise de marele nostru cronicar.
Că toată această teorie, legată de „sluţenia” lui Bogdan al III-lea, nu stă în picioare, o demonstrează cu prisosinţă şi imaginile sale
de pe frescele din bisericile „Sfântul Nicolae” din Dorohoi şi „Sfântul Ilie” din Suceava, de la mănăstirea Dobrovăţ48 şi, mai recent
(şi deci mai puţin cunoscută), cea de pe dvera dăruită de el mănăstirii Putna, la 15 august 151049. Reprezentările respective ni-l
arată ca pe un tânăr frumos, ce nu suferea de nici o infirmitate vizibilă la ochi.

Nu este exclus ca el să fi suferit de glaucom, boală de care se ştie că au fost afectaţi şi alţi membri ai familiei princiare a
Muşatinilor, aceasta putând, după părerea specialiştilor, să fie ereditară şi să afecteze la început doar un singur glob ocular. O
dovadă în plus că această ipoteză poate fi luată în calcul este aceea că avem informaţii cu privire la faptul că doi dintre
descendenţii săi, Alexandru şi Bogdan Lăpuşneanu50 (fiul şi respectiv nepotul său) au avut aceleaşi probleme cu vederea51.
Dacă, totuşi, Bogdan al III-lea a avut o infirmitate la unul din ochi, aceasta putea să conste în lipsa unuia, pe care o serie de istorici
consideră că şi l-ar fi pierdut în bătălia de la Codrul Cosminului, din 1497 (sau în altă luptă). Pentru că în limba română nu
pătrunsese, la vremea respectivă, cuvântul de origine turcă „chior” (mai potrivit în cazul lui, căci avea probleme doar cu unul din
ochi), el a fost poreclit „cel Orb”.
În ceea ce priveşte supranumele de „cel Grozav”, acesta nu trebuie să însemne neaparat că avea o înfăţişare urâtă, ci mai degrabă
el indică o persoană cu calităţi fizice şi morale remarcabile52, ştiut fiind că fiul lui Ştefan cel Mare s-a dovedit a fi deosebit de viteaz
pe câmpul de luptă, aşa cum, de altfel, recunoaşte în cronica sa însuşi Grigore Ureche.

Petru Rares
În rândul domnilor moldoveni din veacul al XVI-lea, istoria a aşezat la loc de mare cinste pe voievodul Petru Rareş, fiul nelegitim al
lui Ştefan cel Mare. Conform tradiţiei orale, Petru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care îl transporta cu maje (nişte care
mari, trase de patru sau şase boi). De aici şi porecla de Petru Măjerul. S-a ridicat în domnie cu ajutorul micii boierimi, al
târgoveţilor, al ţărănimii dar şi prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă Vodă, care, aflându-se, aşa cum scria Grigore Ureche,
“bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş,
despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveţ din Hârlău” [1]. Nu trebuie să credem că Petru însuşi se îndeletnicea cu
pescuitul: îl vedem mai degrabă ca pe un mare proprietar al unei zone piscicole şi al unei gospodării mari de prelucrare. Această
îndeletnicire se explică şi mai bine odată cu lămurirea originii mamei lui Petru Rareş, Maria, descendentă din neamul boierilor
Cernat, stăpânitori ai zonei lacului Brateş, cu nenumăratele-i iezere, iezărcane, gârle etc., ale căror bogăţie în peşte trebuia
valorificată.
Anul naşterii lui Petru Rareş nu este cunoscut. Când a ajuns domn al Moldovei (20 ianuarie 1527), avea cam 40 de ani; era căsătorit
cu o Marie, dintr-o familie încă necunoscută, cu care avea şi un fiu Bogdan şi o fiică Cneajna (din botez – Ana). Dintr-o căsătorie
anterioară mai avea încă două fete – Ana şi Maria. În aprilie 1530 domnul s-a căsătorit iarăşi şi şi-a adus în Moldova o nouă
doamnă, pe Elena-Ecaterina Brankovici, fiica despotului sârb Iovan Brankovici (mort în 1502). Noua soţie a lui Petru avea o cultură
înaltă pentru acele timpuri. Cu Elena Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan, Constantin şi Ruxanda.
În plan intern, Petru Rareş, ca şi părintele său Ştefan cel Mare, a promovat o politică ce urmărea consolidarea autorităţii centrale,
îngrădirea puterii marilor boieri, întărirea ţării.
Pe plan extern, Petru Rareş a desfăşurat o largă activitate diplomatică, urmărind, pe lângă lupta împotriva Imperiului Otoman,
ridicarea ţării ca factor important pe arena internaţională. În acest scop domnul întreprinde o intensă activitate diplomatică. În
martie 1527 Petru Rareş încheie un tratat de alianţă cu Polonia, completat în mai a aceluiaşi an cu o convenţie privitoare la graniţe,
vame şi comerţ [2]. Drept urmare a încheierii acestui tratat, domnul Moldovei îl susţine pe aliatul Poloniei Ioan Zapolya în lupta
pentru coroana Ungariei... Susţinut de sultan şi Polonia, Zapolya se reinstalează pe tron. În ianuarie - februarie 1529 Petru Rareş
întreprinde o campanie în Transilvania în scopul supunerii secuilor şi garantării stăpânirii feudelor (domeniilor) sale transilvănene.
Succesul campaniei l-a impus pe Zapolya să-i recunoască vechile posesiuni Bistriţa, Ungarul şi Valea Rodnei, cu o mulţime de sate.
Domnului Moldovei i se confirmă dreptul de posesiune asupra Ciceiului şi Cetăţii de Baltă, pe care încă Ştefan cel Mare le primise
de la Matia Corvin. Petru Rareş devine un important factor politico-militar în Transilvania [3].

Petru Rareş, frescă în biserică

Pentru a determina Polonia să se situeze pe o poziţie antiotomană, Rareş ocupă Pocuţia la sfârşitul anului 1530, motivând că
pentru această acţiune are acordul sultanului. Dar ocuparea Pocuţiei n-a declanşat tratative moldo-polone în spirit antiotoman. Un
sol polonez trimis la Poartă află că sultanul nu şi-a dat acordul privind ocuparea Pocuţiei. Regele polon refuză în mod oficial să-l
mai susţină pe domn. În aceste circumstanţe Rareş îşi schimbă orientarea politică şi participă activ la coaliţia antijagiellonă, în
cadrul căreia a avut loc o nouă apropiere între Moldova şi Rusia Moscovită. În coaliţie a fost atras şi hanul din Crimeea, fapt care a
scutit pentru un timp ţara de incursiunile jefuitoare ale tătarilor. În 1531 oastea poloneză sileşte trupele moldoveneşti să
părăsească Pocuţia, având susţinerea tacită a sultanului. Noua încercare a lui Petru Rareş de a ocupa această regiune s-a încheiat
cu o mare înfrângere a armatei moldoveneşti la Obertyn, la 22 august 1531. Înfrângerea a fost înlesnită de politica trădătoare a
unei părţi din boierii moldoveni. 
Conflictul moldo-polon a mai continuat câţiva ani. În aceste condiţii sultanul a încheiat la începutul anului 1533 un tratat de pace
“perpetuă” cu regele polonez pentru timpul cât vor fi în viaţă cei doi monarhi, Suleyman şi Sigismund, care a durat până în 1617.
Dar confruntarea moldo-polonă submina pacea “veşnică”. Aceasta conduce la noi convorbiri polono-otomane în 1533-1534, în
urma cărora a fost întocmit planul comun al unei campanii militare împotriva Moldovei, care va fi realizat mai târziu. De rând cu
Polonia şi Imperiul Otoman, în această campanie trebuia să participe Ioan Zapolya, Ţara Românească şi tătarii din Crimeea.
În 1533 Petru Rareş trimite oaste în Transilvania pentru a-l înlătura de aici pe trimisul special al Porţii, veneţianul Aloisio Gritti.
Acţiunea se realizează cu sprijinul nobililor locali şi, оn final, Gritti este ucis [4]. Faptul l-a supărat pe sultan şi numai din cauza
războiului cu Iranul nu porneşte împotriva lui Petru Rareş. Concomitent, domnul Moldovei caută aliaţi. În aprilie 1535 Petru Rareş
încheie cu Ferdinand Habsburg o înţelegere secretă privind colaborarea оmpotriva expansiunii otomanilor. Făgăduielile lui
Ferdinand au rămas, însă, doar pe hârtie.
În septembrie 1538, conform planurilor dintre aliaţi, sultanul în fruntea unei oşti ce număra, după izvoare contemporane între
150.000 şi 200.000 oameni, năvăleşte în Moldova. Concomitent, hotarele de est sunt atacate de tătarii din Crimeea, iar cele de
vest de către oştile Ţării Româneşti şi Ungariei. Din nord ele erau sprijinite de trupele regelui polonez. Împresurat de duşmani,
Petru Rareş hotărăşte să împiedice unirea trupelor otomane cu cele ale Poloniei şi ale Hanatului din Crimeea şi, în parte, reuşeşte.
Când însă otomanii, în înaintarea lor spre nord au trecut de Iaşi, marea boierime din gruparea Băneştilor şi Arbureştilor, condusă
de Mihu, portarul de Suceava, şi Gavril Trotuşan logofătul, în fruntea detaşamentelor de călăreţi, l-au părăsit pe Petru Rareş. În
aceste condiţii domnul abandonează lupta cu otomanii şi se retrage în Transilvania, în cetatea Ciceu, care îi aparţinea ca feudă. 
Era a treia oară când un sultan otoman călca pe pământul Moldovei. Primii doi, în 1476 şi 1484, n-au reuşit să ocupe ţara în
întregime şi să intre în puternica cetate de scaun Suceava. Şi iată că la 14 septembrie 1538, cu mare alai şi fără lupte, Suleyman
Magnificul intră în capitala Moldovei. Timp de câteva zile ţara este prădată şi jefuită de către oastea otomană şi tătară. Cronicarul
Macarie menţionează în letopiseţul său: “Oastea barbarilor purta război crunt cu Moldovlahia, prădând casele şi înveselindu-se cu
prăzi. Atunci şi preafrumoasa cetate a Sucevei s-a supus turcilor şi ca o mireasă împodobită, ca o roabă au ruşinat-o... Turcii au pus
mâna pe bogăţiile domnilor şi pe râuri de averi. De acolo s-a întors ca mare învingător, acel trufaş stăpânitor al turcilor şi s-a dus la
cetatea împărătească, lăsând ca stăpân al domniei pe un oarecare Ştefan” [5]. Petru Rareş se retrage în Transilvania, reuşind să se
pună în siguranţă în cetatea Ciceului, după ce trecuse munţii prin locuri greu accesibile [6].
Marea campanie otomană din 1538 şi măsurile luate de sultan au marcat începutul unei noi etape în evoluţia raporturilor româno-
otomane în general şi a relaţiilor Moldovei cu Poarta în special. Situaţia internă şi externă din regiunea de la nord de Dunăre este
fructificată de Poartă pentru a-şi stabili acolo suzeranitatea restrictivă şi efectivă.
 
A doua domnie
9 februarie 1541 – 2/3 septembrie 1546
 

pred
eces succ
or esor

Alex  Petru Rareş, Iliaş

andr Domn al al II-
u Moldovei lea
Corn Rare
ea ş
 
După un refugiu de peste un an şi jumătate la Ciceu, Petru Rareş pleacă la Istanbul. Aici el reuşeşte să redobândească tronul, cu
mari sume de bani, acceptând suzeranitatea efectivă a sultanului. În februarie 1541 Petru Rareş revine în scaunul domnesc. În cea
de-a doua domnie, schimbat după încercările prin care trecuse în 1538-1540 şi vădind nebănuite calităţi diplomatice, el a căutat să
nu se mai confrunte cu doi inamici în acelaşi timp. Voievodul reuşeşte să recapete o parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus
în raiaua Tighinei. Dar turcii refuză să-i restituie prin răscumpărare cetatea Tighina (numită de ei Bender) şi localităţile din preajma
ei. La 2 martie 1542 Rareş a încheiat o alianţă secretă antiotomană cu Habsburgii. Însă operaţiile militare finanţate din exterior, în
principal de Petru Rareş, întreprinse în 1542 de statele germane оn frunte cu Ioachim al II-lea de Brandenburg cu scopul de a-i
respinge pe turci din Ungaria, s-au încheiat fără succes. Ca urmare, domnul a fost silit să renunţe în continuare la lupta cu
otomanii. La ordinul sultanului el îl trimite în calitate de ostatic la Istanbul pe fiul său mai mare Alexandru, iar după moartea
acestuia în 1544 la curtea otomană este trimis un alt fiu al său, Ilie, viitor voievod al Moldovei. Ulterior trimiterea ostaticilor la
Istanbul intră în uz.
 
Personalitatea voievodului moldovean s-a manifestat din plin în domeniul artelor, pe care le-a sprijinit cu mare osârdie. Petru
Rareş a dispus înălţarea noului edificiu al Probotei – necropola domnească. A reclădit Moldoviţa şi Bistriţa lui Alexandru cel Bun, a
refăcut biserica mănăstirii Căpriana [7], a construit sau reconstruit numeroase monumente la Baia, Roman, Râşca, Suceava, Hârlău,
Târgul Frumos. Urmărind exemplul soţului ei, Elena Rareş, doamna ţării, a îmbogăţit şi ea arhitectura moldovenească cu frumoase
edificii ridicate la Suceava şi Botoşani. Pornind de la experienţe mai vechi, pictorii epocii lui Petru Rareş au executat minunate
picturi exterioare, vestite în toată lumea. Dintre ele se păstrează parţial sau pe suprafeţe mari frescele de la Probota, Sf. Gheorghe
– Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru – Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ – ultima de la 1547.
 
Fenomen unic în arta universală, pictura exterioară moldovenească este purtătoare nu numai de virtuţi artistice de maximă
valoare ci şi de idei cu caracter patriotic, îndemnul la luptă pentru înlăturarea suveranităţii otomane fiind cel mai important.
Slăbit de boli, Petru Rareş a murit la 3 septembrie 1546 şi a fost înmormântat la Probota, în partea de nord a gropniţei din naos,
ctitoria sa. Caracterizând personalitatea acestui vrednic voievod, cronicarul Grigore Ureche scria: “Cu adevărat era ficior lui Ştefan
Vodă cel Bun, că întru totul simăna cu tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea, lucruri bune făcea, ţara şi
moşia sa ca un păstor bun o ocrotea, judecată pre dreptate făcea. Altmintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu
şi la cuvântu gata, de-l cunoştea toţi că iaste harnic să domnească ţara” [8]. Odată cu dispariţia lui Petru Rareş se încheia nu numai
un capitol din viaţa unui domn, dar, şi unul din istoria Moldovei.
 

Petru Mormântul lui

Rareş - Petru Rareş şi al
bust în Doamnei Elena (a
incinta treia şi ultima
mănăs soţie) - gropniţa
tirii bisericii mănăstirii
Moldo Probota, România
viţa,
jud.
Suceav
a,
Români
a

Alexandru Cornea
Un voievod, şi el foarte puţin prezent în lucrările de popularizare a istoriei românilor, dar care şi-a avut momentul său de glorie, ce-
l îndreptăţeşte să fie considerat drept unul dintre conducătorii noştri de seamă, este şi Alexandru Cornea.
Domn al Moldovei, din cca 21 decembrie 1540 şi până în 9 sau 16 februarie 1541 1, acesta era fiul nelegitim al lui Bogdan al III-lea
cel Orb (ce a cârmuit statul românesc est-carpatin, din 2 iulie 1504 până 20 aprilie 1517) şi nepotul lui Ştefan cel Mare (14 aprilie
1457 - 2 iulie 1504).
Unele izvoare îl socotesc (în mod eronat, bineînţeles) ca fiind feciorul lui Ilie (un pretendent la domnie, executat prin decapitare de
către poloni, în februarie 1501, la Czchow, în urma unei solicitări venite din partea lui Ştefan cel Mare) 2, care, la rându-i, îl avea
drept tată pe Petru Aron (cel care a guvernat statul moldav, între 1451-1452; 1454-1455 şi 1455-1457), ucigaşul părintelui marelui
Ştefan.
Există, însă, dovezi clare ale faptului că el provenea din familia acestuia din urmă. Astfel, într-o scrisoare trimisă regelui polon,
Sigismund I Jagello (supranumit „Stary” adică „cel Bătrân”, acesta a fost rege al Poloniei şi mare cneaz al Lituaniei între 1506-
1548)3, de către fruntaşii grupării boiereşti ce-l adusese la putere pe Cornea, aceştia afirmă că: „am luat alt domn nou, pe care-l
ştim cu toţii că e coborâtor al domnilor, fiu al lui Bogdan Vodă şi nepot al bătrânului Ştefan Vodă, moştenitor drept al Ţării
Moldovei. Ne-am supus lui cu toţii şi am hotărât să ne fie domn şi să domnească precum au domnit întâi bunicul, apoi tatăl său”4.
De asemenea, dintr-un raport expediat, de către ambasadorul Poloniei la Istanbul, lui Albert, ducele Prusiei, aflăm că, după
asasinarea lui Ştefan Cetină, zis „Lăcustă Vodă” (domnul Moldovei, din septembrie 1538 până în 20 decembrie 1540), boierii ce au
făptuit acest prim „regicid” din istoria Moldovei „au ales ei înşişi pe un altul, numit Alexandru, fiul lui Bogdan voievod de
odinioară”5. La toate acestea se adaugă şi o epistolă redactată în limba polonă, semnată de Alexandru Cornea (de altfel, unicul
document ce ne-a parvenit, peste veacuri, de la el) şi adresată lui Gheorghe Jazlowiecki, starostele Cameniţei, în primele zile ale
lunii februarie 1541, în care chiar el îşi afirmă ilustra ascendenţă, intitulându-se „Alexandru voievod, fiul lui Bogdan voievod,
nepotul bătrânului Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei”6.
Botezat Alexie sau Alexe7, el şi-a luat numele de Alexandru abia la urcarea sa pe tron, fiind cel  de-al treilea voievod moldovean, ce
a purtat acest onomastic. în ceea ce priveşte al doilea nume, sub care este cunoscut, şi anume cel de Cornea, acesta era, de fapt, o
poreclă (probabil, derivată din substantivul „corn”), aspect relevat de o serie de cronicari, cum ar fi Macarie, care îl numeşte, în
scrierile sale, „Alexandru, poreclit Cornea”8, sau Grigore Ureche, care consemnează în letopiseţul său că, după uciderea lui Ştefan
Lăcustă, boierii complotişti „au ridicat domnu pe Alixandru Vodă ce-i ziciia Cornea (…). Şi dacă l-au ridicatu domn, i-au pus numele
Alexandru Vodă”9.
Referitor la vârsta pe care o avea când a devenit domnitor, ea nu a putut fi stabilită cu exactitate (căci data la care s-a născut nu
este cunoscută), astfel că unele surse consideră că la urcarea sa pe tron era foarte tânăr, abia un adolescent 10, pe când altele
vorbesc despre el, în acest context, că ar fi fost destul de bătrân (cca 50 de ani) 11.
Cariera politică şi-a început-o sub tutela hatmanului Mihu (mare portar al Sucevei, între 1530 şi 1541)12, care, având informaţii cu
privire la faptul că era fecior de domn, l-a luat pe lângă sine, aşa cum aflăm din cronica lui Grigore Ureche („Alexie Cornea mai
denainte vreme fusese slugă la Mihul hatmanul”)13, ajutându-l, apoi, să urce în ierarhia dregătoriilor. Iniţial, va ocupa o funcţie
subordonată celei deţinute de puternicul său protector, ajungând, în cele din urmă, potrivit unor izvoare, el însuşi „portariu la
cetatea Sucevii”14 (probabil că este vorba doar de rangul de locţiitor al acestuia).
Totodată, există opinii, conform cărora, înainte de a prelua domnia, Alexandru Cornea chiar a exercitat (din martie 1531 şi până în
decembrie 1540, când va urca pe tron) această înaltă dregătorie a ţării (practic, prima în ordinea importanţei din Sfatul domnesc al
Moldovei)15. Dacă luăm în considerare varianta că la urcarea sa pe tronul Muşatinilor, Alexandru Cornea avea o vârstă destul de
înaintată (lucru posibil dacă tatăl său, Bogdan al III-lea, născut pe la 1479 16, l-ar fi conceput pe când avea doar 16-17 ani, ceea ce în
epoca respectivă şi mai ales datorită originii sale princiare nu era ceva ieşit din comun), iar afirmaţia că el număra la acea vreme
„vreo 50 de ani”, nu era exclus să însemne că vârsta lui, de la acea vreme, putea fi şi sub cifra respectivă (adică, aproximativ, 45-46
de ani), atunci nu este imposibil să spună adevărul şi documentele istorice ce atestă faptul că (refugiat pe teritoriul regatului
polon, mai precis în Podolia) Cornea a încercat, în 1523, pentru prima dată (fără succes însă), să preia domnia şi că, în 1535 17,
regele Poloniei (pe pământurile căruia se găsea la vremea aceea) plănuise, în eventualitatea înlăturării lui Petru Rareş (domnul
Moldovei din ianuarie - după 14 - 1527 şi până în 18 decembrie 1538 şi din februarie 1541 până în 3 septembrie 1546), să-l
înscăuneze, ca domn, la Suceava. Ba chiar mai mult, în această conjunctură, şi informaţia referitoare la numirea sa, încă din 1531,
ca mare portar al Sucevei devine plauzibilă.
Mai puţin sigură este sursa care vorbeşte despre faptul că el s-ar fi aflat, între 1501-1504, în Podolia, urmărind îndeaproape
evenimentele ce se petreceau în Moldova (în ultimii ani de viaţă ai marelui Ştefan), în scopul preluării scaunului domnesc al
acesteia la momentul oportun18 (cu siguranţă acest aspect ţine de versiunea care îl consideră drept fiul „domnişorului” Ilie).
în toamna anului 1540, la propunerea hatmanului Mihu, ce conducea partida boierilor nemulţumiţi de guvernarea lui Ştefan
Lăcustă, Alexandru Cornea devine pretendent la domnie, dar, în condiţiile acutizării conflictului dintre susţinătorii săi şi domnitor,
el este silit, înainte de 25 noiembrie 1540, să fugă în Podolia pentru că acesta poruncise să fie prins (hăituirea sa va continua şi pe
teritoriul regatului polon)19.
După asasinarea rivalului său, petrecută la 20 decembrie 1540 20, el este chemat în ţară de către căpeteniile complotului, hatmanul
Mihu şi marele logofăt Gavril Trotuşanu (se pare, totuşi, că el se găsea, deja, în ţară în momentul uciderii lui Ştefan Lăcustă)21,
pentru a putea fi uns şi încoronat ca domn (eveniment patrecut chiar a doua zi după omorârea lui „Lăcustă Vodă”).
Susţinut la putere de partida boierească, ce nu dorea revenirea lui Petru Rareş la domnie, dar care urmărea eliberarea prin forţa
armelor a teritoriilor moldave ocupate de turci, Alexandru Cornea va avea parte de o guvernare foarte scurtă, aşa cum aflăm şi de
la cronicarul Macarie, care consemnează faptul că el „abia şi-a uns gura cu mierea stăpânirii şi a pierit înainte de vreme”22.
Deşi a domnit doar o lună şi trei săptămâni, Cornea a reuşit să elibereze cetăţile Chilia, Tighina şi Cetatea Albă (aflate sub stăpânire
turcească), ale căror garnizoane au fost măcelărite aproape în totalitate (atacarea acestora fusese declanşată, încă din octombrie
1540, de către fostul domn)23.
în această întreprindere s-a bazat pe o susţinere atât din partea regelui polon (ce şi-l dorea ca vasal), cât şi din cea a lui Ferdinand
de Habsburg (rege al Ungariei Apusene, între 1526-1563 şi împărat al Germaniei, din 1556 până în 1564, el a fost ales şi rege al
Boemiei, în 1526)24, interesat, la rându-i, să-şi extindă stăpânirea asupra statului moldav (susţinere nematerializată, însă). Aflându-
se, totuşi, în raporturi foarte bune cu cei doi suverani, el încearcă să realizeze cu aceştia un front comun antiotoman. în acest sens,
încheie, la finele anului 1540 sau la începutul lui 1541, un tratat de alianţă cu Polonia, iar, în ianuarie 1541, va trimite o solie la
Ferdinand de Habsburg cu propunerea de a se recunoaşte vasal al acestuia (chiar jurându-i credinţă, prin intermediul unui
reprezentant al său, undeva lângă Viena) şi o alta fratelui său, Carol Quintul (al V-lea - n.n. T.C.), împăratul Germaniei (1519-
1556)25, căruia-i propune o colaborare armată împotriva Imperiului Otoman (la care nu primeşte răspuns) 26.
Din păcate, nici regele polon (care, printr-o solie condusă de nobilul Teczynski, şi-a manifestat, după cucerirea cetăţilor amintite
mai sus, satisfacţia de a se învecina cu un principe atât de brav) 27 şi, cu atât mai puţin, Habsburgii nu-i vor acorda sprijinul de care
avea nevoie.
Dispunând ca toţi turcii aflaţi în Moldova să fie ucişi (tot în ianuarie 1541) 28, Alexandru Cornea îşi va atrage mânia sultanului (ce, de
altfel, aflase şi de tratativele sale cu imperialii), care îi dă din nou firman de domnie lui Petru Rareş. De altfel, padişahul,
nemulţumit de nestatornicia boierimii moldovene (ce oscila, în permanenţă, între poloni şi turci), va refuza să-i acorde steagul de
domnie, pe care trimişii lui Cornea la Istanbul (ce vor fi chiar izgoniţi de la Poartă) 29 îl solicitaseră, preferând să-l reînscăuneze pe
Rareş, care, în opinia sa, era singurul capabil să asigure o stabilitate politică favorabilă intereselor turceşti în Moldova 30. Acest lucru
îi era necesar lui Soliman Magnificul (sultanul Imperiului Otoman între 1520-1566) 31, căci, murind Ioan Zapolya (voievod al
Transilvaniei, între 1510-1526, şi rege al Ungariei Răsăritene, din 1526 până la 22 iulie 1540, când va deceda) 32, posibilitatea
izbucnirii unei crize politice în Ungaria era iminentă.
Prin urmare, Petru Rareş pleacă, din Istanbul, cu oaste turcească, la 23 ianuarie 1541, şi ajunge, pe 28 ianuarie, la vadul Dunării, în
preajma cetăţii Silistra, unde se pregăteşte de atac 33. Deşi, iniţial, Alexandru Cornea strânsese o armată alcătuită din 15.000-20.000
de oşteni34 (cu care ar fi putut să facă faţă foarte uşor rivalului său), el este părăsit, în final, de cei mai mulţi dintre boieri 35, care,
anticipând deznodământul evenimentelor, îl abandonează (pe când se afla la Roman), plecând la Brăila, unde se găsea Rareş,
pentru a face act de supunere faţă de acesta 36.
Neputând apela la „oastea ţării”, fiindcă ţărănimea (ce forma grosul acesteia) ar fi luptat contra turcilor, dar nu şi a lui Petru Rareş,
Alexandru Cornea (alaturi de care mai rămăsese doar o mică parte din oştirea sa) este înfrânt, pe 9 februarie 1541, la Galaţi, şi luat
prizonier. Unele izvoare vorbesc despre faptul că boierii, ce se mai găseau încă lângă el, l-au trădat, la rându-le, predându-l lui
Petru Rareş, chiar înainte de confruntarea de la Galaţi (după ce, în prealabil, comandantul oştirii sale, Efrem Hurul, marele vornic al
Ţării de Jos, urmat de majoritatea boierilor şi a oştenilor, vor trece în tabăra lui Petru Rareş) 37.
Adus în faţa lui Rareş, Alexandru Cornea a fost supus unei judecăţi efectuate în pripă, în timpul căreia s-a jurat că el nu şi-a dorit
domnia, dar că o acceptase la nenumăratele insistenţe ale hatmanului Mihul („eu însumi nu am vrut să fiu domn, ci singur Mihu m-
a îndemnat cu tărie la aceasta”)38. Cererea sa, de a fi crestat la nas şi trimis la mănăstire (obicei de origine bizantină) 39, i-a fost
respinsă, fiul lui Ştefan cel Mare şi al Răreşoaei poruncind să fie executat prin decapitare.
Considerată, în epocă, ca o simplă reglare de conturi între membrii aceleiaşi familii princiare, conflictul dintre cei doi Muşatini s-a
dovedit a fi fost, în realitate, o luptă dusă între două strategii diferite, la care au recurs Alexandru Cornea (forţa armelor - utopică,
în condiţiile în care Imperiul Otoman se afla pe culmile puterii sale, sub conducerea lui Soliman Magnificul) şi Petru Rareş
(diplomaţia - mai realistă în acest context politico-militar sud-est şi central european) pentru atingerea aceluiaşi scop şi anume
redobândirea teritoriilor ocupate de turci şi independenţa Moldovei.
Referitor la localizarea în timp, a acestui dramatic eveniment, ştim că el s-a derulat într-o zi de miercuri, din luna februarie a anului
1541, dovadă stând însemnările cronicarului Macarie, care nota despre Cornea că „a fost prins de unii şi trimis la Petru Voievod şi a
fost dat pradă armelor şi ca hrană săbiei, în anul 7049 (1541 - n.n. T.C.), luna februarie”40 şi cele ale lui Grigore Ureche, care ne
informează, la rându-i, că „părăsindu-l ai săi toţi (pe Cornea - n.n. T. C.), au căzut în mânule vrăjmaşului său, lui Pătru Vodă şi de
sârgu au învăţat Pătru Vodă de i-au tăiat capul (…) într-o miercuri, în luna fevruarie”41.
Cercetându-se calendarul, din 1541, rezultă faptul că zilele de miercuri ale lunii februarie, din acel an, corespund datelor de 2, 9,
16 şi 23. Cum, la începutul lunii februarie, Alexandru Cornea se afla în cetatea Neamţului, iar, la 22 februarie, Petru Rareş intra,
deja, în Suceava, datele de 2 şi 23 pot fi scoase din discuţie, rămânând ca sigure doar cele de 9 şi, respectiv 16, în privinţa cărora
părerile fiind, de asemenea, împărţite42.
În ceea ce priveşte locul, în care rămăşiţele sale pământeşti şi-au găsit odihna de veci, acesta a rămas necunoscut, până în zilele
noastre, iar referitor la familia sa nu există nici o dovadă a existenţei acesteia, a faptului că a fost căsătorit şi că s-ar fi bucurat de
urmaşi.

Ion Joldea
Domn al Moldovei între 4 (îşi începe efemera domnie înainte de această dată) şi 12 septembrie 1552[1], Ioan Joldea nu a fost „os
domnesc” (deci nu era descendentul dinastiei princiare a Muşatinilor, cu care nu se înrudea practic în nici un fel), el făcând parte
din rândurile boierimii moldave. Mai mult chiar, deşi a obţinut, sub domnia lui Ştefan Rareş (voievodul „Moldovlahiei” din 11 iunie
1551 până la 1 septembrie 1552)[2], înalta dregătorie de mare comis[3], boierul Joldea nu era considerat de către contemporanii
săi ca fiind de obârşie prea nobilă. El făcea, însă, parte din partida boierească moldavă adeptă a Răreşeştilor (ramura familiei
domnitoare a Bogdăneştilor, întemeiată de Petru Rareş[4], fiul lui Ştefan cel Mare[5] şi al Răreşoaiei), condusă de văduva lui Petru
Vodă Rareş, doamna Elena Ecaterina[6]. Aceasta, după asasinarea, la 1 septembrie 1552, în localitatea Ţuţora, a fiului ei Ştefan
Rareş, hotărăşte, pentru a menţine coroana voievodală în sânul propriei familii, să-l susţină la tron pe Joldea, căruia-i oferă, pentru
a-i legitima venirea la domnie, mâna fiicei sale, Ruxandra. De altfel, un izvor polon îl socoteşte pe fostul comis ca fiind deja
„căsătorit cu sora tiranului (adică a lui Ştefan Rareş – n.n. T.C.)”[7].
În realitate, aşa cum aflăm din cronicile ţării, nunta dintre proaspătul pretendent la sceptrul „Kara Bogdaniei” şi frumoasa domniţă
din neamul Rareşilor nu avusese loc încă (tânăra prinţesă fusese doar hărăzită „să-i fie doamnă” modestului boier moldovean), căci
aceasta urma să fie oficiată ceva mai târziu, la Suceava[8]. Ridicarea la domnie a lui Joldea a fost făcută de către un numeros grup
de mari boieri, conduşi de marele vornic Gavril Movilă şi hatmanul Ioan Sturza, care iniţial intenţionaseră să treacă hotarul în
Polonia şi să pornească spre tabăra lui N. Sieniawski, voievodul de Belz (aflată la nord de Nistru), unde se găsea Petru stolnicul
(viitorul Alexandru Lăpuşneanu)[9], cel susţinut de poloni să urce în scaunul domnesc al Moldovei. Scopul lor era acela de a i se
închina în calitate de domn, acesta fiind proclamat, deja, ca atare în urma sosirii în tabăra protectorului său (marele magnat polon
pomenit mai sus) a 300 dintre boierii moldoveni adepţi ai înălţării sale la domnie (însoţiţi de slujitorii lor), care „au mers acolo
pentru a cere într-un glas în numele ţării şi în faţa întregii oştiri” ca fiul lui Bogdan al III-lea cel Orb („gospodarul” statului medieval
românesc est-carpatin din 2 iulie 1504 până la 22 aprilie 1517)[10] să fie declarat „mare voievod şi domn al Valahiei Mici”[11].
Pe când se îndreptau spre destinaţia amintită, deplasându-se pe drumul dintre Iaşi şi Suceava, ce şerpuia de-a lungul Jijiei,
delegaţia alcătuită din însemnatele feţe boiereşti, în frunte cu Gavril Movilă şi Ioan Sturza, odată ajunsă în localitatea Şipote,
situată pe malurile pârâului Miletin[12], va fi oprită de ambiţioasa văduvă a lui Petru Rareş, care îi va convinge pe membrii acesteia
să-l aleagă ca domn pe Joldea. Cu toate că alături de ea se afla Constantin Rareş, feciorul ei cel mai tânăr (la acea vreme având cam
12 ani), doamna Elena Ecaterina, temătoare pentru soarta acestui ultim fiu rămas în viaţă, nu a avut curajul să-l declare candidat la
tronul ce-i revenea de drept, considerând pentru moment ca fiind mai înţelept să-l propulseze la cârma statului moldovean pe cel
care urma să-i devină ginere[13].
Despre acţiunea vajnicei consoarte a lui Petru Rareş îi punea la curent pe senatorii regatului polon (cei mai importanţi demnitari ai
acestuia), la 19 septembrie 1552, însuşi regele Poloniei, Sigismund al II-lea August (1548-1572)[14], care le scria marilor săi
dregători că „îndemnaţi de stăruinţele mamei domnului ucis (Ştefan Rareş – n.n. T.C.)”, unii boieri „voiau să primească de domn pe
altul decât pe Petru (adică Petru stolnicul, devenit ca voievod Alexandru Lăpuşneanu – n.n. T.C.)”[15].
Înălţarea ca domn a lui Joldea s-a petrecut cu puţin timp înainte de pătrunderea în Moldova a forţelor armate polone ce-l însoţeau
pe Alexandru Lăpuşneanu (pentru a-l impune pe scaunul domnesc de la Suceava), faptă întâmplată la 4 septembrie 1552[16].
Dacă nu avea o origine prea aleasă, în schimb Joldea se pare că era foarte plăcut la înfăţişare, căci, în 1564, făcând referiri chiar la
aspectul său exterior şi la poziţia sa în societate, cronicarul italian Anton Maria Gratiani concluziona că accesul la tron depindea la
români foarte mult de „frumuseţea feţei, statura şi înfăţişarea trupului”, astfel că dacă cineva avea un oarecare defect de natură
fizică „fie el de neam cât de ales, ei îl preferă uşor pe unul de neam mai puţin ales, dar arătos la înfăţişare”[17].
Tot de la Gratiani aflăm că Joldea a ajuns la domnie, fiind „proclamat voievod prin votul tumultuos al mulţimii”, deci el fusese ales
de marii boieri şi aclamat de restul categoriilor sociale participante la ceremonia oficială[18].
Spre supărarea călugărului Eftimie, care, în a sa cronică, condamnă cu vehemenţă gestul marelui vornic Gavril Movilă şi al
hatmanului Ioan Sturza, aceştia şi-au încălcat „jurămintele şi făgăduinţele” făcute pribegilor aflaţi în Polonia (că îl vor recunoaşte
pe Alexandru Lăpuşneanu drept domn) şi „şi-au pus domn la Şipote pe nenorocitul Joldea”[19].
Informaţi cu privire la proclamarea ca domn a lui Joldea, marele boier moldovean Ion Moţoc (comandantul celor 300 de partizani
ai Lăpuşneanului sosiţi în tabăra de la nord de Nistru şi înregimentaţi acum în oastea polonă de aici) şi nobilul polon Pavel
Secygniowski (ce fuseseră trimişi de voievodul de Belz în fruntea unui corp de oaste, constituit din călărime moldo-polonă – în
componenţa căruia intrau şi cele câteva sute de boieri moldoveni împreună cu însoţitorii lor – în întâmpinarea delegaţiei boiereşti
conduse de Gavril Movilă şi Ioan Sturza)[20] vor opri înaintarea detaşamentului lor de călăreţi, însărcinând, totodată, pe patru
dintre boierii moldoveni cu misiunea de a merge la Şipote, unde să-i chestioneze pe cei aflaţi în anturajul voievodului ales de
curând, cu privire la motivele care au stat la baza renunţării atât de bruşte la intenţia lor iniţială de a se alătura lui Alexandru
Lăpuşneanu.
Ajunşi la Şipote, solii „cercetaşi” au fost, însă, puşi în lanţuri şi încarceraţi sub acuzaţia că ar fi de fapt iscoade[21].
Neavând veşti de la micul grup plecat în recunoaştere şi văzând că acesta nu se mai întorcea, cele două căpetenii ale oastei moldo-
polone au decis să atace „curtea domnească” de la Şipote. În cursul nopţii sau după o altă opinie în primele ore ale dimineţii[22],
clădirea în care se adăpostea Joldea a fost luată cu asalt, şi, deşi acesta şi ai săi s-au opus cu îndârjire, datorită faptului că focul de
la o casă (aflată în apropierea celei în care se găseau asediaţii) incendiată de atacanţi s-a întins şi asupra conacului boieresc,
devenit pentru scurtă vreme „palat voievodal”, au fost siliţi, în cele din urmă, să depună armele, predându-se adversarilor.
Joldea, împreună cu toţi oamenii lui, înlănţuiţi şi păziţi cu străşnicie, vor fi aduşi în faţa lui Alexandru Lăpuşneanu, în tabăra panului
polon N. Sieniawski[23].
Toate acestea au avut loc imediat după 4 septembrie 1552, însă, cu siguranţă, cu mult înainte de ziua de 12 a aceleiaşi luni, dată la
care Alexandru Lăpuşneanu, uns şi încoronat deja ca „mare voievod şi domn al Moldovlahiei”, la curtea voievodală de la Hârlău
(aflată la sud-vest de Şipote), îi informa pe mai marii Bistriţei că a înlăturat de la putere „un hoţ şi duşman al religiei creştine”[24],
desigur el referindu-se la Joldea. Între timp, doamna Elena Ecaterina (ce nu mai este pomenită de izvoarele istorice în contextul
evenimentelor amintite până acum), împreună cu fiul ei Constantin Rareş şi „toate averile sale”, va pleca către Suceava (desigur
chiar înainte de declanşarea atacului executat de unitatea militară moldo-polonă condusă de Ion Moţoc şi Pavel Secygniowski
asupra satului Şipote), fiind, în cele din urmă, capturaţi aici, de către hatmanul Negrilă, ce fusese însărcinat, de către Lăpuşneanu
(pe când acesta înainta spre Hârlău), cu prinderea lor[25].
Referitor la durata domniei lui Joldea, conform aceluiaşi Gratiani, aceasta a fost de numai două zile (începând cu data la care a fost
proclamat ca voievod)[26], în timp ce potrivit cronicii lui Grigore Ureche, Joldea vodă „au domnit 3 zile, văleatul 7060 (adică anul
1552 – n.n. T.C.) septemvrie”[27], ea consumându-se numai la Şipote, unde, din primii ani ai veacului al XVI-lea, exista o curte
boierească, ce îndeplinea funcţia de reşedinţă a puternicului şi vestitului mare boier şi înalt dregător moldovean, Luca Arbore[28].
În ceea ce priveşte soarta de care a avut parte Joldea Voievod, se ştie că după ce Alexandru Lăpuşneanu a ajuns la Hârlău (unde s-a
desfăşurat din nou ceremonialul alegerii, ungerii şi încoronării sale ca domn), eveniment petrecut înainte de 12 septembrie
1552[29], el a fost dus, laolaltă cu „toţi boierii mari, care erau cu dânsul” (luaţi prizonieri împreună cu Joldea la Şipote), şi înfăţişat
dinaintea învingătorului care „i-a iertat pe toţi”[30] (adică le-a cruţat viaţa), însă a poruncit ca „arătosul” său rival să fie „însemnat
la nas[31] şi (…) dat la călugărie”[32] cu de-a sila.
Intrat în istoriografie sub numele princiar de Ioan, datorită cercetătorilor din perioada interbelică, în special a lui Nicolae Iorga[33]
(deşi în cele două sau trei zile de la începutul lunii septembrie a anului 1552, cât s-a bucurat de prerogativele domneşti, nu a
apucat să fie uns şi încoronat ca domn şi prin urmare nu a avut nici răgazul necesar adoptării unui nume voievodal), Joldea se va
stinge din viaţă, purtând un nume monahal, într-o mănăstire şi la o dată rămase necunoscute până astăzi.
Odihna de vecie şi-a găsit-o, probabil, într-un mormânt (rămas şi acesta anonim), din incinta sfântului lăcaş de cult în care a fost
silit să-şi încheie tumultoasa existenţă, înscriindu-se în istorie drept voievodul cu cea mai scurtă domnie din trecutul întregii
statalităţi româneşti.
 

Despot Voda
Despot Vodă sau Iacob Heraclide sau Ioan al II-lea (1511-1563), de origine greacă, s-a născut în anul 1511 pe insula Creta sau
Samos, unde tatăl său era marinar.
 
Viaţa înainte de domnie
Intră de timpuriu în slujba unui nobil grec, Iacob Heraclide, care purta titlul de despot de Samos şi Paros. Acesta i-a dat şi o
anumită educaţie prin dascălul Ioan Lascaris, de la care învaţă filosofia şi literatura. Mai tîrziu, pe patul de moarte, nobilul grec îl
numeşte moştenitor al său. Punînd mîna pe hîrtiile tatalui său adoptiv, s-a dat drept fiu legitim al acestuia luîndu-i numele şi cîştigă
folosind documentele fostului său stăpîn şi drepturile acestuia, respectiv de a purta titlul de principe.
Anul 1547 îl găseşte în sudul Franţei, unde s-a înscris la universitatea din Montpellier, sub numele de Iacob de Marchetti. Aici a
început să studieze medicina, ceea ce presupune cunoaşterea limbilor greacă şi latină. Istoricul Leonclavius îl descrie ca "un bărbat
frumos la înfăţişare, nu mare de stat, vînjos şi cu draci în corp". Acolo îl cunoaşte pe marele botanist francez Charles de L'Ecluse
(Clusius), care relatează că Iacob s-ar fi căsătorit cu discreţie cu văduva unui prieten al său, numită Gilette d'André, care avea deja
un copil de 2-3 ani. Într-o zi, peste copil a "căzut " un dulap, omorîndu-l. Autorităţile din Montpellier l-au acuzat de crimă şi l-au
condamnat în lipsă, întrucît el dispăruse din oraş.

Va reapare la curtea regelui Henric al II-lea şi va participa, în rîndurile armatei franceze, la lupta pentru recucerirea oraşului Metz,
deţinut de armatele lui Carol al V-lea. Conform relatărilor aceluiaşi Clusius, în 1553 însă, se întîlneşte cu un fost coleg de la
Montpellier pe care, crezînd că aceste cunoştea istoria petrecută acolo, Iacob îl suprimă.

După acest incident, Iacob părăseşte Franţa şi intră sub comanda contelui Günter de Schwarzburg în armata lui Carol al V-lea, care
a înfruntat armata franceză la Renty, în 1554. Rănit, petrece mai multe luni la Anvers, unde redactează în limba latină o scriere
referitoare la evenimentele militare la care luase parte, denumită "De Marini quod Teronovam vacant atque Hedini expugnatione
", tradusă în romîneşte de P. Răşcanu, în anul 1865.

În 1555, Iacob a fost primit de Carol al V-lea, care l-a investit cavaler şi conte palatin, iar arborele său genealogic a fost legalizat de
cancelaria aulică. În virtutea titlului de conte palatin, iacob avea dreptul de a acorda oficiul de notar, să promoveze doctori şi să
acorde titlul de ... poet laureat.

După înfrîngerea lui Carol la Renty, a trecut din Bruxelles în Germania la Wittenberg, unde avea legături de prietenie cu
Melanchton şi cu alţi corifei ai reformării, fiind el însuşi un aderent al doctrinelor protestante.

În 1556 a trecut în Danemarca, apoi în Suedia, Prusia, Polonia, după care pătrunde la curtea domnitorului Moldovei, Alexandru
Lăpuşneanu, cu a cărui soţie Ruxandra, pretindea că este în legături de rudenie. Avînd cu mult timp înainte ochii aţintiţi către
tronul Moldovei, a început să lucreze la surparea lui Lăpuşneanu, împrietenindu-se şi cu Moţoc, neadormitul conspirator. Uneltirile
lui Despot ies curînd la iveala şi e silit să fugă în Transilvania, la Braşov.

Urmărit şi aici de Lăpuşneanu, se retrage la un nobil ungur, Albert Laski, pe care îl convinge sa îl ajute să ia tronul Moldovei. Laski
îşi pune amanet domeniile pentru 10 000 de galbeni cu care îl împrumută pe Despot şi îi recomandă ca oameni de arme, care ar
putea să îl ajute în acţiunea sa, pe un ungur Anton Szekelyi, şi pe un francez din Burgundia, Roussel. Cu ajutorul acestora, Despot
încearcă scoaterea lui Lăpuşneanu de la domnie.

Prima lui încercare este zădărnicită de polonezi, faţă de care Lăpuşneanu era în raport de vasal credincios. El face o nouă încercare
dupa ce cîstigă şi ajutorul împaratului Ferdinand, şi reuşeşte să-l bată pe Lăpuşneanu la Verbia în 10 noiembrie 1561 şi urcă pe
tronul Moldovei.
 

Iacob Heraclide (Despot- Iacob Heraclide (Despot-

 Vodă), Domn al Moldovei,
Vodă), Domn al Moldovei
monedă
 
Domnia
Ajuns pe tron, Despot ia numele de "Ioan-vodă " şi îşi asigură graţia sultanului prin urcarea tributului la 50 000 de scuzi, precum şi
protecţia ambasadorului Franţei. În curînd însă, i se îngreunează situaţia, contribuind la asta şi Laski şi nemulţumirea ţării. Învrăjbit
cu Laski, acesta, împreună cu Ioan Sigismund, principele Transilvaniei, pe care de asemenea Despot îl supărase, prin pretenţia de a
i se restitui cetăţile Ciceul şi Cetatea de Baltă, foste posesiuni ale domnilor Moldovei, îl acuză pe Despot la sultan că ar urma
vechea lui înţelegere cu Ferdinand.

În urma acestor uneltiri, Despot îl tratează ca trădător pe Laski, care se hotărăşte să-l scoată pe Despot de pe tronul Moldovei, în
care, pretindea ca el îl pusese, întelegîndu-se pentru aceasta şi cu hatmanul cazacilor Wisnowiecki.

Pe de alta parte, ţara era nemulţumită, mai ales că, propaganda protestantă protejată de Despot, în serviciul căreia pusese şi
şcoala înfiinţată de el la Cotnari, deranja aşezămintele bisericii ortodoxe. Criza a fost agravată de decizia lui Despot de a bate
monedă, pentru care s-a folosit aurul şi argintul bisericilor. Remarcabilă este emiterea primului taler moldovenesc, după sistemul
monetar occidental.

Încercările lui, de altfel foarte lăudabile, de a reforma moravurile decăzute ale ţării, marginalizarea boierilor prin aducerea de
consilieri străini, şi împovărarea poporului cu noi impozite, i-au grăbit căderea.

În fruntea nemulţumirilor se pune hatmanul Ştefan Tomşa. Ameninţat din toate părţile se refugiază în Suceava, care, după un
asediu de trei luni, este silită să deschidă porţile lui Tomşa. Despot moare lovit de buzduganul lui Tomşa la 5 noiembrie 1563, după
care trupul său a fost decapitat, iar capul său împăiat a fost trimis la Constantinopol.

Istoria lui Despot a fost dramatizată de Vasile Alecsandri în drama sa "Despot-Vodă".

Ian Voda cel Cumplit

Ioan al III-lea sau Ioan Vodă cel Cumplit (n. 1521; d. 1574), a fost domnitor al Moldovei. Este fiul nelegitim a lui Ştefăniţă Vodă cel
Tînăr (1517-1527) cu o armeancă. A domnit din februarie 1572 pînă în iunie 1574.
 
Venirea la domnia Moldovei
Ioan armeanul, căci aşa i se mai spunea viitorului domnitor, apare pentru prima în scrierile epocii la 1561, la 40 ani, pe vremea
domniei lui Alexandru Lăpuşneanul, domnia căruia era ameninţată de Iacob Heraclide (viitorul domn Ioan Despot-Vodă). Din acest
moment, Ioan armeanul, nu putea uita că şi el este viţă de domn ca şi Lăpuşneanul şi are mult mai multe drepturi la domnia
Moldovei decît Iacob Heraclide. Pe cînd Despot curta pe magnatul polon Laski, Ioan se dresă către alt magnat polon, adept luteran,
Firlei. Pe vremea aceea magnaţii decideau totul în polonia, chiar şi regele polon avînd o mare frică de ei. Prima apostasie a lui Ioan
armeanul, trecut la religie luterană, nu şi-a avut sorţi de izbîndă, deoarece Laski reuşeşte să impună la domnia Moldovei pe
Despot-vodă. Totuşi Ioan, pe parcursul vieţii sale a trecut necontenit de la religie la asta, schimbîndu-le asemeni hainelor.
Văzînd moliciunea lui Firlei, Ioan părăseşte Polonia şi pleacă în Crimeea, refugiat la curtea hanului tătar, unde captivează simpatia
moştenitorului tronului Mehmed-Calga, pe care cronica tătărească îl descrie ca pe un ilustru viteaz. Alături de Mehmed-Calga, Ioan
participă la luptele cu Moscoviţii. În 1563, hanul, dă o scrisoare de recomandare pentru Ioan către regele Poloniei, care la acea
vreme era tributar tătarilor solicitînd "te rog foarte mult să binevoieşti a ţinea în graţiile tale pe acest fiu de domn din Moldova". În
loc să îl ajute pe Ioan cu oaste, regele polon îi recomandă să se adreseze la magnaţi, pentru a-i rămîne o poartă liberă în cazul în
care turcii nu-l vor agrea spunînd că nu e intenţia lui ci a unui magnat anume. Ioan avînd experienţa în relaţia cu un magnat polon
nu se va mai adresa la un altul.
Pentru o vreme Ioan dispare din vizorul cronicarilor, dar în acest timp Despot-vodă este răsturnat de la domnia Moldovei de Ştefan
Tomşa, care şi el la rîndul său este răsturnat de Alexandru Lăpuşneanu, care din nou intră în graţiile turcilor.
Ioan apare la Viena, la curtea împăratului Maximilian II-lea, care se afla în necurmată luptă cu turcii şi care îi promite public să-i
dea în serviciu o armată austriacă 7 000 - 8 000 oameni pentru a-l scoate de la domnia Moldovei pe Alexandru Lăpuşneanul. S-au
adeverit goale promisiuni nemţeşti.
Turcii, aflînd de propunerile deşarte ale lui Maximilian II-lea, îl invită la Poartă, unde Ioan intră în graţiile vizirului Mehmed-Socolli,
care intenţiona să-l prezinte sultanului, fapt ce nu s-a întîmplat din cauza războiului germano-turc care a început. Ioan fu trimis pe
insula Rodos. În acest timp sultanul Suleiman moare (1566) locul lui fiind luat de fiul său Selim II-lea, iar în Moldova Alexandru
Lăpuşneanu, orbeşte şi cade într-un fel de copilărie periodică, mai tristă decît însăşi moarte. Profitînd de ocazie, vizirul Mehmed-
Socolli, rămas la putere, cheamă din exil pe prietenul său Ioan. După ce îşi leapădă religia a doua oară, Ioan va petrece 3-4 ani la
Constantinopol, devenint om foarte bogat făcînd comerţ cu pietre scumpe. Totodată intră în graţiile noului sultan Selim II-lea şi îi
revine speranţa de a recăpăta tronul Moldovei. În acest moment la domnia Moldovei deja se afla feciorul lui Alexandru
Lăpuşneanul, Bogdan Lăpuşneanul.
În calitate de comerciant, Ioan vizitează des Moldova, susţinut şi de boierul modovean Ieremia Golia. De asemenea cu medierea lui
Golia, Ioan armeanul  reuşeşte să se facă cunoscut cu mulţi dintre boierii nemulţumiţi de domnia tînărului Bogdan în Moldova,
domnitor care era în dezgraţiile turcilor deoarece s-a declarat suzeran al regelui polon Sigismund-August.
La solicitarea boierilor moldoveni nemulţumiţi, Sultanul Selim II-lea, susţine cu o mică oaste revenirea lui Ioan la tronul Moldovei.
Pe drum Ioan mai ademeneşte în oastea sa voluntari Sîrbi, Greci şi Bulgari. Totuşi oastea sa nu putea întrece 4 000 - 5 000 oameni.
Bogdan se retrage în Polonia, iar Ioan fără a întămpina un adversar de la Galaţi la Suceava, intra în Suceava unde este aclamat
Părinte al Moldovei de către boieri. 
Refugiat la Hotin, Bogdan IV-lea Lăpuşneanul cerşea ajurotur militar al regelui Poloniei Sigismund-August şi al magnaţilor pentru
reluarea tronului. Regele a trimis un diplomat la Constantinopol dar fără izbîndă, pe cînd cumnaţii lui Bogdan din Polonia au
adunat cu greu o oaste de 3 000 oameni.
 
Domnia în Moldova
Ioan vodă, decapitează vornicul ţării de jos, Ionaşcu Zbierea, chiar în ziua de Paşti şi îl înlocuieşte cu vornicul Dumbravă. Acesta
avea vre-o 6 000 ostaşi leşi din Soroca, Orheiu, Fălciu, din vechime considerate cele mai belicoase districte din Moldova, cărora li
se alătură o oaste de turci basarabeni în frunte cu sangeacul de Akkerman. Totuşi Dumbravă primise ordinul de a cruţa pe duşman,
avînd scopul de a păstra relaţii bune cu Polonia. Aşa şi se întîmplă, armata polonă fiind atrasă în codri mai sus de Hîrlău, fu
încercuită şi gonită pînă la Nistru fără a-i distruge.
Văzîndu-şi visul de a ajunge domnitor al Moldovei împlinit, Ioan-Vodă caută să-şi asigure tronul în exterior, punîndu-se bine şi cu
turcii şi cu polonezii, pe de o parte, iar pe de alta asmuţindu-i pe unii împotriva altora prin tot felul de iscodiri, uneltiri şi minciuni.
Pe plan intern, persecută şi chinuie cumplit pe boieri şi clerici.
În mai puţin de de doi ani de domnie în pace, Ioan-Vodă introduse în ţara sa următoarele cinci reforme:
1. Controlul personal al actelor de domnie din cancelaria domnească;
2. Schimbarea capitalei la Iaşi;
3. Eliberarea poporului de jos de jugul aristocraţiei clericale şi laice;
4. Baterea monedei naţionale de aramă;
5. Stricteţea contribuţiilor fiscale.
Toate acestea Ioan-Vodă le făcuse fără ajutorul unei camere legislative care după părerea domnitorului cu face un "2 maiu".
Trebuie menţionat că pînă la Ioan-Vodă domitorii nu subsciam documentele cu mîna proprie..
De la început s-a arătat loial boierimii, dar mai apoi au început persecuţiile şi omoruri groaznice, de unde şi îi vine numele de Ioan-
Vodă cel Cumplit. Vrînd să ia agonisirea tuturor prin sînge se răfuia atît cu boierii cît şi cu clerul. Vlădica Gheorge, ars de viu pentru
sodomie, Mitropolitul Teofan, fugit peste munţi, iar boieri erau o sumedenie.
În curînd însă se ivesc piedici în domnia lui. Doamna Chiajna ceruse cu mulţi bani tronul Moldovei pentru fiul ei Petru Şchiopul,
originar din Muntenia. Turcii îi propun lui Ioan Vodă să dea el banii şi tributul oferit de Chiajna, sau să plece. Ioan Vodă refuză.
Aliat cu cazacii, se aruncă într-un şir de lupte, care reprezintă momentele cele mai glorioase ale domniei acestui voievod. Întîmpină
armata invadatoare a lui Alexandru Vodă al Munteniei, care susţinută şi de un contingent otoman îl aducea pe Petru Şchiopul
domn în Moldova, învingînd-o într-o acţiune fulgerătoare lîngă Jilişte, la vadul Rîmna (Rîmnicul Sărat). Pune la Tîrgovişte domn pe
un credincios de-al său, Vintilă, îndreaptîndu-se apoi spre Brăila, unde se refugiase Petru Şchiopul. Aici se dă o bătălie în care Ioan
Vodă învinge, după care se îndreaptă spre Bugeac pentru a-i sprijini pe cazaci. Învinge trei corpuri de oaste turcească la Tighina şi
Cetatea Albă. Are loc o nouă expediţie în vara lui 1574, alcătuită din turci, tătari şi munteni. În timp ce Ioan Vodă îi învinge şi
alungă pe tătari, Golia e trimis să-i ţină pe turci la Dunăre. Turcii reuşesc să treacă iar Ieremia Golia fuge spre Ioan Vodă aflat cu
oştirea lîngă iezerul Cahulului, direcţie în care se îndreaptă şi oastea turcă. Aici se dă lupta şi călărimea boierilor în frunte cu Golia
trece la duşman. Sosirea tătarilor îi copleşeşte pe moldoveni, care se retrag în satul Roşcani, în apropiere. După o lungă şi eroică,
dar şi zadarnică rezistenţă, Ioan Vodă s-a predat. Turcii îl ucid leagîndu-l de cozile a doua cămile, pentru a-l sfîrteca (10-11 iunie).
Oştirea, care nu apucase să părăsească locul luptei, se întoarce atunci spre turci, şi oştenii lui Ioan Vodă reîncep lupta pentru a
răzbuna moartea mişelească a voievodului.
Îngrijoraţi de zvonurile pe care le primeau despre mulţimea duşmanilor, înainte de bătălia de la iezerul Cahulului, întrebîndu-şi
Domnul despre acest aspect, Ioan Vodă le-ar fi dat răspunsul: "îi vom socoti în luptă".
Ioan Vodă a fost căsătorit înainte de domnie cu Maria Rostowski şi ca domn, cu Maria Huru, fiica boierului L. Huru, Pîrcălab de
Hotin. După moartea lui Ioan Vodă cel Cumplit, doi fraţi de-ai lui după mamă şi un nepot, au ajuns pe tronul Moldovei: Ioan
Potcoavă (Creţul), Alexandru Sarpega, şi Petru Cazacul, care era fiul lui Alexandru, iar un alt frate şi un alt nepot au fost doar
pretendenţi: Constantin (frate) şi Lazăr (nepot).

Ioan Nicoara Potcoava

Cunoscut publicului larg, mai ales din paginile romanului sadovenian ce-i poartă numele, Ioan Nicoară Potcoavă a fost cel mai dârz
dintre fraţii vestitului Ion Vodă cel Viteaz (domnul Moldovei între 1572-1574), însă, se pare, doar după mamă (care provenea dintr-
o familie de origine armenească numită Serpega) 1, căci nu avem certitudinea că Ştefăniţă Vodă (1517-1527), al cărui fiu nelegitim
era bravul său frate, i-ar fi fost tată şi lui.
În ceea ce priveşte înrudirea sa cu învingătorul de la Jilişte 2, ea este confirmată de mai multe izvoare istorice, printre care se
remarcă cronica polonă redactată de Martin (Joachim) Bielski, în care se afirmă că „era Ioan Potcoavă dintre cazacii zaporojeni,
frate natural (după cum îl numeau unii) al răposatului Ioan voievod al Moldovei”3, şi cea ucraineană, ce precizează că, în 1577, „se
afla între cazacii zaporojeni fratele bun al domnului Moldovei Ivan, martirizat de turci, Ioan Potcoavă”4. De altfel, peste Nistru el
era considerat, de cei mai mulţi, drept „Podkowa Iwaniae frater”, adică „Potcoavă fratele lui Ivan”5. De asemenea, şi în
documentele diplomatice ale epocii, Ioan Nicoară este prezentat ca fiind fratele lui Ion Vodă cel Viteaz („Iwonia Bruder”)6.
Cunoscut, în Ucraina (unde şi-a petrecut, printre cazacii zaporojeni, cea mai mare parte din viaţă), ca Ivan (sau Ivasenko) Serpeaha,
zis „Pidkova” („Potcoavă”, în limba ucraineană)7, el a avut ca nume armenesc de botez pe acela de Carabied sau Garabet 8 (dar şi un
prenume românesc şi anume binecunoscutul Nicoară) 9, iar când va ajunge pe tronul statului moldav şi-l va lua pe cel voievodal de
Ioan10.
Deşi a stat pe tronul Muşatinilor doar o scurtă perioadă de timp (din 23 noiembrie şi până după 28 decembrie 1577) 11, datorită
puternicei sale personalităţi, el a intrat, demult, în conştiinţa şi istoria neamului românesc, ca un voievod de seamă.
Aşa cum îl descria Laureo, legatul papei în regatul Poloniei, la preluarea domniei, Ioan Nicoară Potcoavă era „de vârstă între
treizecişicinci şi patruzeci de ani (deci se născuse prin 1537 – n.n. T.C.), blond, frumos” şi purta „cum e obiceiul voievozilor
moldoveni, o barbă foarte lungă”12. De asemenea, tot înaltul prelat catolic consemnează faptul că i se spunea „Potcoavă
(Podkowa) care în polonă înseamnă potcoavă, fiind atât de voinic, încât cu mâinile rupe o potcoavă”13. Această poreclă (sub care
apare, după cum s-a văzut mai sus, atât în limba română, cât şi în ucraineană şi polonă) şi-o datorează extraordinarei sale puteri,
graţie căreia era în stare să îndoaie sau chiar să rupă în mâini o potcoavă de fier, după cum ne informează şi Grigore Ureche, din
letopiseţul căruia aflăm că era supranumit astfel, „pentru că au fost rumpând potcoavele”14 (sau chiar un călător străin care nota în
însemnările sale faptul că Ioan Nicoară „sfărâma fără nici o greutate potcoavele”)15.
Forţa-i supraomenească îi este recunoscută, de asemenea, şi în cronica ucraineană, care consideră că „pe acest Ioan, cazacii
zaporojeni îl numiră Potcoavă, deoarece el îndoia cu puterea lui potcoave de cai, în faţa lor”16, şi în cea polonă, a lui Bielski, din care
aflăm că „fiindcă rupea potcoave, l-au poreclit Potcoavă”17.
Despre activitatea lui, de dinaintea urcării pe tron nu avem informaţii, însă tradiţia populară ucraineană îi pune pe seamă faptul că
a condus numeroase incursiuni ale cazacilor peste Nipru, împotriva otomanilor 18. Totodată, Hovhanes, protopopul armean din
Cameniţa, ne informează că „Ioan Potcoavă mai fusese o dată prin Valahia de unde mersese în Ungaria, de acolo plecase în Polonia
unde locuia pe lângă notabili”19, fiind considerat, la Cracovia, „de neam polon”20.
Bucurându-se de sprijinul cazacilor zaporojeni (care-l slujiseră cu credinţă şi pe Ion Vodă), Nicoară Potcoavă întreprinde, în august-
septembrie 1577, o expediţie în Moldova, cu scopul preluării domniei. Datorită efectivelor reduse de care dispunea (doar 330 de
oşteni conduşi de hatmanul cazac Şah – unele surse vorbesc de căpetenia cazacă Copeţki – şi moldoveanul Ţopa), acţiunea sa va
eşua, aspect consemnat de Grigore Ureche (la el, în loc de Ţopa apare Cepla) şi Nicolae Costin în cronicile lor 21.
În curând, însă (la 11 noiembrie 1577)22, temerarul prinţ, bucurându-se de susţinerea unor boieri din ţară, nemulţumiţi de politica
fiscală promovată de Petru Şchiopul (domnitorul Moldovei între 1574-1577; 1578-1579 şi 1582-1591), care, se pare, i-au trimis, în
secret, scrisori „poftindu-l să vie la moşie-şi, pe urma frăţâne-său, lui Ion Vodă, lui să cuvine domniia ţării”23, dar şi de ajutorul unor
magnaţi poloni (cum ar fi castelanul de Bar)24, pătrunde în Moldova, pe la Soroca25, cu o oaste alcătuită din 600 de cazaci
zaporojeni, condusă de hatmanul Şah26, înfrângând oastea rivalului său (ce era alcătuită dintr-un număr de slujitori, câteva tunuri şi
500 de beşlii turci)27. În aceste condiţii, Petru Şchiopul se refugiază în Muntenia, unde domnea deja, sub regenţa mamei sale,
nepotul lui de frate, Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583 şi 1585-1591), iar Nicoară pătrunde, în Iaşi, la 18 noiembrie 1577 28,
încoronându-se ca domnitor al statului românesc est-carpatin, la 23 noiembrie 1577 („şi-au apucat scaunul, noiemvrie 23 de
zile”)29.
Succesul şi l-a datorat, în mare măsură, simpatiei pe care i-o nutrea poporul de rând, oştirea lui fiind bine primită pe tot parcursul
marşului întreprins spre Iaşi, fapt confirmat şi într-o scrisoare, datată 16 ianuarie 1578 şi adresată lui Rudolf al II-lea de Habsburg
(rege al Ungariei Apusene, între 1572-1608, rege al Boemiei, între 1575-1611, iar, din 1576 până în 1612, şi împărat al
Germaniei)30, din care aflăm că Ioan Nicoară Potcoavă a devenit domn al Moldovei prin voinţa ţării 31. La 29 noiembrie 1577,
Potcoavă le scria saşilor din Bistriţa că a luat domnia, intitulându-se, în epistola respectivă, „Ioan din mila lui Dumnezeu, principe al
Ţării Moldovei, domn şi adevărat moştenitor”32. Pentru a solicita steag de domnie de la Înalta Poartă, el trimite o solie, la Istanbul
(făgăduind mărirea haraciului), însă aceasta este capturată pe drum şi nu va ajunge la destinaţie 33.
Primele măsuri, pe care le-a luat noul domn, au constat în eliberarea celor întemniţaţi pe nedrept, precum şi în numirea unor
boieri devotaţi lui într-o serie de dregătorii.
La 27 decembrie 1577, la Docolina, pe Prut, îl înfrânge, iarăşi, pe Petru Şchiopul (care, însoţit de trupe turceşti şi muntene, se
întorsese din Muntenia, îndreptându-se spre Iaşi), aceasta datorându-se, în mare măsură, unei neinspirate iniţiative tactice a
rivalului său şi anume aşezarea în faţa oştirii acestuia, drept scut, a vitelor (ca elefanţii în oastea lui Pyrrhus, regele Epirului, în
Antichitate)34, ce serveau la aprovizionare, sperând că oastea lui Nicoară îşi va irosi muniţia trăgând în animale. („Văzând cazacii
pre turci că aduc nainte cirezi de vaci, ca să stâmpere armele în dobitoace n-au vrut cazacii să săgeate de diparte ce odată au
slobozitu focul şi în oameni şi în dobitoace. Ci dobitoacile mai multă zăhăială făciia turcilor decât cazacilor, că de trăsnite fugiia
înapoi. Şi dădu războiul vitejaşte, după multă nevoinţă a cazacilor iată al doilea rându pierdu războiul Pătru vodă şi iarşi rămasă
izbânda la cazaci”)35.
Cu toate că a obţinut o victorie strălucită, Nicoară este nevoit, totuşi, să părăsească ţara, atunci când află că sultanul Murad al III-
lea (1574-1595)36 nu-l confirmase ca domn, ba mai mult poruncise vasalilor săi, Christofor Bathory, voievodul Transilvaniei (1576-
1581) şi lui Mihnea al II-lea, domnitorul Munteniei, să se alăture trupelor turceşti, ce porniseră, deja, asupră-i cu intenţia declarată
de a-l alunga din scaunul domnesc al Moldovei.
Dispunând doar de 400 de cazaci37, Ioan Nicoară Potcoavă hotărăşte, la finele anului 1577, să se refugieze la Pragurile Niprului, în
ţinutul zaporojenilor, însă, din cauza zăpezilor mari (datorită cărora nu putea să se deplaseze prin stepă, spre Zaporoje), pătrunde
în Podolia. (Între timp, la 1 ianuarie 1578, Petru Şchiopul revine în scaunul domnesc de la Iaşi) 38.
Sfătuit şi de Ştefan Bathory, regele Poloniei (1575-1586) 39, să se refugieze pe teritoriul statului său, Nicoară este, însă, atras prin
vicle-şug într-o cursă de palatinul Podoliei, Seniawschi, şi reţinut (după o altă sursă, se pare că el s-a predat palatinului de Bratslav
în schimbul promisiunii că avea să fie iertat de rege pentru tulburarea raporturilor cu otomanii) 40. La începutul lunii februarie a
anului 1578, magnatul polon îl trimite la Varşovia, unde ajunge, pe 11 februarie, fiind înfăţişat lui Ştefan Bathory, care (primind, la
1 februarie 1578, o solie din partea lui Petru Şchiopul, prin intermediul căreia acesta îi solicita să-l ucidă) porunceşte să fie arestat
şi pus în lanţuri sub paza strictă a mercenarilor săi unguri. Deşi a intenţionat să-l execute imediat, ştiind că Potcoavă era simpatizat
de nobilimea polonă, s-a abţinut de la aceasta 41. Totuşi, în aprilie 1578, îl va transfera la o închisoare de maximă securitate, aflată
în cetatea Rawa, din ţinutul Mazoviei42.
De aici este adus, în 6 iunie 1578, la Liow, unde va fi judecat şi condamnat la moarte prin decapitare, chipurile, „pentru stricarea
păcii cu turcii”43 de către J. Chotkiewicz, castelan de Vilna şi mareşal al Marelui Cnezat lituanian (deşi acesta nu fusese de acord), la
insistenţele regelui Ştefan Bathory şi ale marelui cancelar Jan Zamoyski, care, la rându-le, erau presaţi de ceauşul turc, trimis, la
începutul lunii iunie 1578, de Înalta Poartă, la Liow, pentru a cere condamnarea fostului domn 44.
Atât de imperios necesară era dispariţia acestuia, pentru Imperiul Otoman, încât marele vizir, de atunci, Mehmed Sökölu şi însuşi
sultanul Murad al III-lea (printr-o serie de scrisori cu caracter ultimativ) solicitau extrădarea sau executarea imediată a lui
Potcoavă. La aceştia se adăuga şi Petru Şchiopul, care, mai practic, face daruri bogate regelui polon (constând în 50 de boi, 4
butoaie cu vin, 2 butii cu peşte sărat şi un cal de rasă), pentru atingerea aceluiaşi scop 45.
Graba cu care s-a înfăptuit această injustiţie a fost determinată şi de teama pricinuită de apariţia pe scena politică moldoveană a
lui Alexandru (un alt frate al martirului de la Roşcani) 46, care, la 9 februarie 1578, ocupase Iaşul. Ulterior, acesta, atacat de un
duşman superior numeric (oştile otomane şi ardelene), este grav rănit, la Iezerul Ciurbeştilor, după ce, în noaptea de 12 spre 13
martie 1578, folosindu-se de o stratagemă, părăsise capitala Moldovei, ce era asediată de trupele turco-ardelene. (Căzând în
captivitate, el se va stinge din viaţă în drum spre Istanbul).
Execuţia a avut loc, în după-amiaza zilei de 16 iunie 1578 47, la ora 14, în marea piaţă centrală a Liowului, înaintea primăriei,
ocupată de 400 de haiduci înarmaţi până în dinţi 48 (pentru a evita eventualele mişcări de stradă), în prezenţa a mii de orăşeni şi
locuitori din împrejurimi, care s-au arătat indignaţi de laşitatea suveranului lor şi impresionaţi de bărbăţia osânditului. Regele
Ştefan Bathory (care venise şi el la Liow), speriat de o eventuală revoltă şi nedorind să-i fie afectată imaginea prin participarea sa la
execuţie, va pleca, în dimineaţa zilei respective, la vânătoare 49. (La sumbrul spectacol vor asista, totuşi, dregătorul otoman, trimis
de sultan, şi reprezentantul lui Petru Şchiopul).
Adus la locul unde urma să fie dat morţii, nelegat, cu mâinile libere (drept acordat lui de instanţa de judecată, odată cu
pronunţarea pedepsei), după ce i se va citi sentinţa, se va adresa cu demnitate şi curaj asistenţei.
Într-o scrisoare expediată, din Cracovia, la 12 iulie 1578, de către florentinul Filippo Talducci şi adresată de acesta stăpânului său,
contele Gianbattista Concini della Penna, este redată cuvântarea ţinută pe eşafod de nobilul principe valah: „Sunt osândit la
moarte, dar nu ştiu pentru ce, fiindcă nu cunosc să fi săvârşit în viaţa mea o faptă pentru care ar trebui să sfârşesc astfel. Ştiu bine
că am luptat întotdeauna bărbăteşte şi cavalereşte – cu cinste împotriva duşmanilor creştinătăţii. Nu cunosc nici un alt motiv, dar
dacă eu sunt condamnat la moarte pentru că turcii, cu plată, au cerut regelui vostru, supusul său, să facă acest lucru şi regele a
poruncit călăului să ducă treaba la bun sfârşit, pentru mine n-are nici o însemnătate. Dar, ţineţi minte că nu va trece mult timp şi
cel care mă ucide azi pe mine v-ar putea ucide şi pe voi şi că făpturile voastre, capetele voastre şi cele ale regilor voştri vor fi duse la
Constantinopol de îndată ce cel care plăteşte o va cere”50.
De departe, cea mai detaliată prezentare a tragicului sfârşit al neînfricatului voievod român, epistola lui Talducci nu este, totuşi,
singura, căci, încă din 17 iunie 1578 (deci, a doua zi după executarea sa), din Liow (ulterior şi din alte oraşe poloneze), au fost
expediate către ţările apusene, sub forma unor rapoarte, o mulţime de relatări, care vor adeveri şi chiar întregi informaţiile
transmise de cetăţeanul Florenţei51, prin aceasta lumea luând la cunoştinţă despre condiţiile în care a pierit încă un vajnic apărător
al creştinătăţii. În misiva sa, Talducci evidenţiază faptul că a fost vorba de un act de mare nedreptate, înfăptuit din ordinul regelui
Ştefan Bathory, ce a stârnit un puternic resentiment în rândurile asistenţei, mai ales că Nicoară Potcoavă şi-a primit moartea „cu
mare stăpânire de sine”.
Adevărurile rostite de vrednicul frate al lui Ion Vodă au trezit în inimile poporului şi chiar în ale mercenarilor (în ochii cărora trecea
drept un mare viteaz) mânia faţă de cei ce-l osândiseră. După ce capul i-a căzut retezat de securea călăului, iar acesta, după
obiceiul vremii, l-a arătat mulţimii pentru a proba că „se făcuse” dreptate, în rândurile acesteia a răbufnit cu violenţă un murmur
de nemulţumire, durere şi revoltă, încât gărzile au împiedicat cu greu izbucnirea unei răzmeriţe 52.
În ceea ce priveşte rămăşiţele sale pământeşti, se presupune că ele au fost transportate şi depuse (după ce, în prealabil, oamenii
săi i-au spălat trupul „cosându-i capul la loc” cu mătase şi l-au aşezat într-o ladă veche pe care şi-o pregătise singur) „într-o
mănăstire ucraineană din vecinătate”, unde „l-au îngropat apoi cu cinste mare”53 (este vorba de biserica ortodoxă cu hramul
„Adormirii Sfintei Fecioare Maria”, din Liow, care, la acea dată, era în ruine, căci fusese incendiată în 1571) 54. Filippo Talducci
consemnează, la rându-i, în raportul său că, după potolirea spiritelor, apropiaţilor lui Potcoavă li s-a permis să depună corpul şi
capul acestuia în biserica amintită55.
De altfel, la 22 iunie 1578, cei cinci slujitori ai fostului domnitor moldovean, ce asistaseră la executarea sa, vor depune mărturie,
printr-un document semnat de ei, că stăpânul lor a dăruit în veşnică stăpânire (după ce a fost pronunţată sentinţa şi înainte de a fi
pusă în aplicare), prin intermediul judecătorului său Chotkiewicz, preotului Ioan, parohul bisericii ortodoxe din Liow, două
veşminte cusute cu fir de aur, având 15 nasturi de argint aurit, pentru a fi înmormântat acolo 56. Se pare că, pe la 1591, când vor
începe lucrările pentru rezidirea bisericii pomenite mai sus (la care, într-o primă fază, va contribui şi Petru Şchiopul) 57 osemintelelui
Ioan Nicoară Potcoavă vor fi mutate de cazaci la mănăstirea Kanev, însemnat centru cultural-religios căzăcesc din epoca
respectivă58.
Peste aproape trei decenii, de la moartea sa, la Gdansk (important oraş şi port polonez de la Marea Baltică), oficialităţile locale au
ridicat în faţa Arsenalului (una dintre cele mai frumoase clădiri din această mare urbe, adevărată capodoperă arhitecturală a
Renaşterii flamande) o statuie ce înfăţişa un luptător moldav, la picioarele căruia a fost aşezat capul său sculptat în piatră. Prin
gestul lor, polonezii au cinstit, astfel, memoria bravului voievod, demonstrând cu claritate regretul faţă de reprobabila faptă
comisă, la Liow59. Astăzi, o mică piaţă, din zona centrală a Liowului (posibil chiar cea în care s-a derulat execuţia sa), poartă numele
de „Ivan Pidkova”60, iar personalitatea şi faptele lui Ioan Nicoară Potcoavă s-au impus cu tărie (de secole) atât în folclorul cât şi în
literatura cultă ucraineană şi românească.

Monumentul în cinstea lui

Ioan Nicoară Potcoavă,
probabil amplasat în locul
execuţiei, Liow (Lvov), astăzi
Ucraina

Aron Tiranul
Domn al Moldovei, din septembrie 1591 până în iunie 1592 şi din 18 septembrie 1592 până în 24 aprilie 1595 1, Aron Tiranul a fost
fiul nelegitim al lui Alexandru Lăpuşneanu 2 (ce a domnit între 1552-1561 şi 1564-1568) 3 şi, deci, descendent al ilustrei dinastii
princiare a Muşatinilor.

Referitor la originea sa, datorită faptului că a fost botezat cu un nume biblic4, nemaiîntâlnit până la el 5 printre domnitorii români şi
pentru că a fost substanţial creditat de o serie de bancheri evrei din Istanbul, s-a crezut la vremea respectivă că mama sa ar fi fost
evreică, ipoteză considerată de către cercetătorii secolului al XIX-lea ca viabilă 6.

În realitate, aşa cum ni s-a transmis peste veacuri, prin intermediul tradiţiei populare (consemnată de altfel de către cronicarul Ion
Neculce), cea care i-a dat viaţă a fost o preafrumoasă moldoveancă, aceasta fiind însăşi sora monahului Nicanor (episcopul
Romanului, între 1572-1575, locţiitorul mitropolitului, între 1581-1582, şi chiar mitropolit al Moldovei, din toamna anului 1591 şi
până în prima jumătate a anului 1594) 7, ctitorul mănăstirii Agapia Veche din deal8. De altfel, mama lui Aron Vodă a trăit până
târziu, ea murind (pe când Aron Vodă încă domnea), în Moldova (la 14 decembrie 1594), fiind înmormântată cu mare cinste, din
porunca acestuia, în biserica mănăstirii Pătrăuţi, ctitoria marelui Ştefan 9.

Despre viaţa şi activitatea sa de dinainte de urcarea pe tron se cunosc puţine lucruri. Se ştie că a locuit un timp în Polonia, la Liov,
apoi în Imperiul Habsburgic, la Praga şi în sfârşit, în Transilvania. Aici, se va refugia, se pare, ca urmare a faptului că a fost prins de
către unchiul lui, ierarhul Nicanor, vizitând o mănăstire de călugăriţe 10, bineînţeles cu gânduri necuviincioase, căci, aşa cum ne
informează şi Grigore Ureche, Aron era „om fără suflet” şi desfrânat11. În Transilvania a stat cel mai mult, căci el s-a bucurat de
prietenia lui Sigismund Bathory, principele acestei ţări 12.

În peregrinările sale, viitorul domn se va opri, se pare, un timp şi în capitala spirituală a lumii creştine, Roma, aceasta petrecându-
se pe vremea când Biserica Catolică era păstorită de către papa Sixt al V-lea (1585-1590) 13. Ajuns la curtea acestuia, se presupune
că Aron „va fi făcut mărturisirea credinţei (catolice-n. n. T. C.) în faţa cardinalului Santa Severina”, după cum aflăm dintr-o
însemnare făcută la 31 martie 1594 de către cardinalul de San Giorgio, Alessandro Comuleo, pe când acesta se afla în Polonia, la
Cameniţa (capitala Podoliei)14.

Din Transilvania el a plecat spre Istanbul, unde, oferind marilor dregători ai Înaltei Porţi daruri mai bogate decât contracandidaţii
săi la domnie, va fi primit, la 22 septembrie 1591, în audienţă pentru tradiţionalul ceremonial al sărutării mâinii, de către sultanul
Murad al III-lea15, gest ce a însemnat, practic, confirmarea sa ca domn al Moldovei 16.

Aron Vodă va pleca din capitala Imperiului Otoman, abia la 13 noiembrie 1591, datorită faptului că padişahul şi sfetnicii săi,
îndeosebi marele vizir Ferhad paşa17, i-au pretins să-şi onoreze angajamentele financiare luate faţă de ei atunci când „cerşise”
domnia „Kara Bogdaniei”. Pentru că, în conformitate cu practicile vremii de la Înalta Poartă, el era obligat să achite şi datoriile
fostului domn, suma datorată de Aron ajunsese să fie impresionant de mare, ea fiind estimată la cca. 110-120 milioane de aspri 18
sau „un milion de galbeni”19.

Doar după ce, la 2 noiembrie 1591, Aron Vodă avansază înalţilor demnitari turci jumătate din ce le promisese, i se va permite să
părăsească Istanbulul, cu destinaţia Moldova 20, pentru aceasta fiind, însă, nevoie şi de intervenţia soţiei favorite a sultanului, ce era
o susţinătoare înverşunată a lui Aron21.

Alături de sultana-valide, printre partizanii săi se mai numărau ambasadorul Angliei la Poartă, Edward Barton şi consilierul acestuia
Paolo Marini, patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea, francezul Franqois Ponthus de la Planche şi bancherii evrei Moses
Benkenisti şi David Rossi22. De asemenea, Aron mai fusese sprijinit şi de către agentul diplomatic al Franţei, din capitala otomană,
aspect, de altfel, mai puţin cunoscut23.

Ajuns la Iaşi, în 25 decembrie 1591, el urcă în scaunul domnesc de aici, ocazie cu care întăreşte proprietăţile mănăstirii Pângăraţi,
ctitorie a părintelui său24. A doua zi, îi anunţă pe braşoveni de faptul că preluase puterea, scriindu-le despre „dobândirea, din mila
lui Dumnezeu şi mărinimosului şi nebiruitului împărat al turcilor, a domniei părinteşti a tatălui nostru, Alexandru Vodă în
Moldova”25 şi că dorea să aibe relaţii bune cu ei.

Întrucât el a dobândit tronul cu mari cheltuieli (documentele vremii pomenesc faptul că a făcut datorii de un milion şi jumătate de
galbeni, printre creditorii săi numărându-se atotputernicii ieniceri, ambasadorul Angliei, Edward Barton, patriarhul Ieremia şi
alţii)26, Aron va institui încă de la început dări grele (prin aceasta el urmărind să-şi plătească cât mai repede datoriile contractate în
vederea cumpărării domniei şi, totodată, să se achite de obligaţiile oficiale şi mai ales neoficiale ce le avea faţă de Imperiul Otoman
şi conducătorii acestuia), devenind în scurt timp foarte nepopular în ţară.

Au loc acum abuzuri ale „dăbilarilor” (cei care strângeau „dabilele”, adică dările), care însoţiţi de turci (reprezentanţii ienicerilor ce-
l creditaseră) cutreierau ţara, schingiuind sau chiar executând pe cei care nu-şi puteau plăti birurile. În plus, Aron Vodă, aşa cum
aflăm din cronicile vremii, avea un comportament necuviincios faţă de soţiile şi fiicele boierilor, astfel că, pe bună dreptate, Miron
Costin considera că domnia sa „au fostu cumplită”27. Din aceste motive, probabil că, în epocă i s-a spus „cel Cumplit”, aşa cum, de
altfel, îl şi numeşte Grigore Ureche în cronica sa 28.

Supranumele de „Tiranul”, cu care apare în istoriografia noastră actuală i-a fost fixat definitiv de către principele-cărturar al
neamului românesc, Dimitrie Cantemir 29. Desfrânarea noului domn (care nu mai se afla la anii tinereţii, de vreme ce, în 1552,
îndeplinea rangul de comis în suita părintelui său 30, iar într-un document turcesc, din 1591, era numit „bătrânul Aron”31), la care se
adăuga fiscalitatea excesivă promovată de el, au făcut ca imaginea lui în epocă şi peste timp să aibă mult de suferit. Astfel că, deşi
are şi merite incontestabile (legate îndeosebi de lupta antiotomană), Aron Vodă a fost receptat de către cea mai mare parte a
publicului larg (mai puţin cunoscător al realităţilor istorice) drept un voievod cu o personalitate şi o domnie negativă.

O consecinţă imediată a politicii sale fiscale apăsătoare (în special împovărătoarea dare în boi, introdusă, în 1592, de Aron Vodă,
care consta în perceperea a unui bou de fiecare gospodărie ţărănească) 32 a dus la izbucnirea, în mai 1592, a unei puternice
răzmeriţe a ţărănimii din ţinuturile Orheiului şi Sorocii 33. Cu această ocazie răsculaţii ridică în fruntea lor un „domnişor”, adică un
pretendent la tron, ce se dădea drept Ionaşco, un fiu legitim al lui Alexandru Lăpuşneanu, care, însă, se pare că murise de multă
vreme34. Luându-şi numele domnesc de Bogdan, acesta conduce la luptă pe orheieni şi soroceni, dar este înfrânt, pe Răut, de
oastea de curteni a domnitorului şi de către mercenarii acestuia, care, luându-l prizonier, „i-au tăiat nasul şi l-au călugărit”35.

A urmat o cruntă represiune împotriva partizanilor săi, căreia i-au căzut victime o seamă de înalţi dregători, printre care s-au
numărat marele vornic al Ţării de Jos, Codrea Bucium, marele logofăt Zaharia Bârlădeanu s.a. 36.

Executarea prin decapitare a unor boieri (printre aceştia aflându-se chiar şi puternicul şi influentul Bartolomeo Brutti) 37 acuzaţi că
ar fi susţinut un alt pretendent, determină o bună parte dintre reprezentanţii clasei stăpânitoare din Moldova să solicite sultanului
înlăturarea lui Aron Vodă de la domnie. Prin urmare, la 28 mai 1592, în timp ce „Tiranul” lupta cu rebelii, la Înalta Poartă se
pronunţă mazilirea sa, sultanul dând firman de domnie, pe 7 iunie, lui Alexandru cel Rău 38, ce nu va domni efectiv în Moldova, fiind
transferat între timp pe tronul Ţării Româneşti 39.

Aflând aceasta, pentru a preveni declanşarea unei răscoale generale, ce i-ar fi putut aduce pieirea, Aron ascunde ţării şi oştirii
vestea înlăturării sale şi părăseşte în taină Moldova, îndreptându-se spre metropola otomană. Ajuns din urmă de capugiii
padişahului, undeva pe drumul către Istanbul 40, Aron Vodă este arestat şi legat de aceştia, făcându-şi intrarea în măreaţa capitală a
sultanilor, pe 25 iunie 159241.
 
A doua domnie: 18 septembrie 1592 - 24 aprilie 1595

predece
sor -
Petru
Cazacul

Aron Vodă (Aron succeso

Tiranul, Aron r-
Emanoil), domn al Ştefan
Moldovei, gravură de Răzvan
epocă
 
Sprijinit de proprii săi creditori, ce-şi vedeau periclitate creanţele prin înlocuirea sa 42, Aron Vodă este numit, la 18 iulie 1592 43, din
nou ca domn, şi revine, în luna septembrie a aceluiaşi an, la cârma statului moldav. Rămânând o vreme la Istanbul, pentru întărirea
legăturilor sale mai vechi44, pe tronul Moldovei va urca, între timp, cu ajutorul Poloniei şi al cazacilor, fratele său vitreg, Petru
Cazacul45.

Însoţit de o armată turcească, la care se va adăuga, în curând, un puternic corp de oaste ardelean, trimis în ajutorul său de către
principele Sigismund Bathory, el îşi înfrânge rivalul (în octombrie 1592) 46, luându-l prizonier.

Întoarcerea sa la putere a însemnat revenirea la o fiscalitate apăsătoare şi la apariţia unor noi tensiuni în rândurile boierimii, dintre
care o bună parte va pleca în exil. Până şi Nestor Ureche (tatăl vestitului cronicar Grigore Ureche), pe care Aron Vodă îl înălţase la
rangul de mare logofăt (după executarea lui Zaharia Bârlădeanu), însărcinâdu-l, la plecarea sa precipitată spre Ţarigrad, „să
păzească scaunul”47 (adică să-i fie locţiitor), fuge în Polonia atunci când marele armaş Oprea (omul de credinţă al „Tiranului”, trimis
de acesta înaintea sa în ţară pentru ca „să cuprindă scaunul”) îi aduce vestea că stăpânul lor şi-a redobândit tronul şi îi face
cunoscută porunca acestuia de a-i da tot concursul în vederea suprimării boierilor ce nu îl doreau ca domn (marele armaş primise,
de altfel, de la Aron Vodă şi un „castastif” cu numele celor pe care urma să-i execute) 48.  Dornic să-şi mai spele din păcate, Aron
Vodă porunceşte zidirea, în 1593-1594, a bisericii mănăstirii Aroneanu, de lângă Iaşi 49, aceasta fiind, se pare, ultima ctitorie
Muşatină cunoscută până azi50. De asemenea, a trimis fonduri substanţiale pentru terminarea şi întreţinerea bisericii „Sf. Nicolae”
din Scheii Braşovului51.
 

Biserica Aroneanu Biserica

cu hramul Sf. memorială
Nicolae, judeţul Mihai
Iaşi, România, a Viteazul
fost ridicată în anul din Alba
1594, ctitoria lui Iulia în
Aron-Voda Tiranul care a fost
înmormînt
at Aron
Vodă,
imagine
preluată
de pe
www.infor
matiipublic
e.ro
Dându-şi, în sfârşit, seama de apăsarea crescândă a dominaţiei otomane, de pericolul ce ameninţa însăşi existenţa poporului său şi
chiar de situaţia lui proprie, ce era destul de precară, Aron Vodă decide să ridice steagul revoltei împotriva sultanului, folosindu-se
de conjunctura internaţională favorabilă.

În consecinţă, el aderă la Liga Sfântă, în fruntea căreia se afla împăratul Rudolf al II-lea de Habsburg 52, semnând, la Iaşi, în 16
august 1594, cu trimisul imperial Giovanni de Marini Poli un tratat de alianţă prin care Rudolf al II-lea accepta Moldova ca membră
a confederaţiei Imperiului german, se obliga să o apere şi îi garanta domnitorului moldav azil politic la nevoie 53. La rându-i, Aron
Vodă se îndatora să sprijine armatele imperiale cu trupe şi să le dea informaţii cu privire la manevrele militare ale otomanilor,
spunând că”eu sunt principe cu adevărat creştin” 54. În continuare, Aron Vodă încheie o înţelegere şi cu Sigismund Bathory,
principele Transilvaniei, a cărui suzeranitate asupra Moldovei o va recunoaşte (în august 1594) 55.

În toamna aceluiaşi an, la coaliţia antiotomană aderă şi Mihai Viteazul 56 şi împreună pun la cale revolta împotriva turcilor 57, care va
fi declanşată simultan la Bucureşti şi Iaşi, în data de 13 noiembrie 1594, prin masacrarea creditorilor şi soldaţilor turci aflaţi în cele
două capitale româneşti58. Această acţiune a fost continuată de oastea lui Aron Vodă (condusă de hatmanul Ştefan Răzvan) 59, prin
atacarea foarte dură a turcilor din cetăţile Tighina, Chilia şi Cetatea Albă, prin incursiuni efectuate în nordul Dobrogei (până la
Marea Neagră) şi prin ocuparea şi prădarea oraşului Ismail, ocazie cu care întreaga garnizoană otomană de aici este măcelărită
(martie 1595)60.

Acuzat, însă, de trădare de către Sigismund Bathory, Aron Vodă este arestat, în noaptea de 25 spre 26 aprilie (5 spre 6 mai după
stil nou – n. n. T. C.) 1595, din porunca acestuia, cu concursul hatmanului Răzvan, a vistierului Calaghera şi a lui Mihail Tolnay,
căpetenia gărzii personale a lui Aron Vodă (ce era alcătuită din lefegii unguri) de către o „ceată de soldaţi secui”, pe care însuşi
Sigismund Bathory o trimisese în Moldova cu misiunea de a-l captura pe el şi familia lui, dar, mai ales de-ai confisca uriaşa avere 61.

Adevărata cauză a căderii în dizgraţie al lui Aron Tiranul a fost faptul că el tratase direct cu imperialii, considerându-se egalul lui
Sigismund Bathory62. Mai puţin diplomat decât Mihai Viteazul, Aron Vodă s-a arătat pe faţă iritat de pretenţiile principelui ardelean
de a-l considera drept vasalul său, astfel că într-o discuţie avută cu diacul Cristofor Kereszturi (unul dintre consilierii „suveranului”
său, trimis la Iaşi pentru a-l aduce la ascultare),el îi comunică acestuia că nu recunoaştea decât tutela papei şi a împăratului „ca
principalii capi ai Creştinătăţii, iar principelui Transilvaniei nu trebuie să i se mai supună, ci să fie cu el ca fraţi şi buni vecini şi
prieteni, caru au fost şi ne-am unit în beneficiul Creştinătăţii împotriva Turcului...”63. Chiar şi Mihai Viteazul îi scria împăratului că
Aron Vodă a fost înlăturat „numai pentru că voia să asculte de Maiestatea Voastră (Rudolf al II-lea-n.n. T.C.) şi nu de Sigismund
Bathory”64.

A doua zi după arestarea lui Aron Vodă, acesta (împreună cu ai săi), escortat de o puternică gardă alcătuită din 400 de mercenari
unguri (atât călăreţi cât şi pedestraşi) şi condusă de către Gaspar Kornis, este trimis în mare grabă de la Iaşi spre Transilvania, căci
căpeteniile cazacilor (pe care îi înrolase în oastea sa, plătindu-le solde substanţiale) aflând de cele întâmplate hotărâseră să-l
elibereze, pe urmele sale pornind 2000 de cazaci în frunte cu Severin Nalivaiko 65 (acesta, însă, renunţă la acţiunea de salvare şi
intră în serviciul lui Sigismund Bathory)66.

După o scurtă şedere, la Braşov, unde au ajuns în 29 aprilie (9 mai după stil nou – n. n. T. C.) 1595 şi o alta la fel, în cetatea Sibiului,
Aron Vodă şi membrii familiei sale, însoţiţi de numeroasa lor escortă îşi fac intrarea în Alba Iulia, pe 7/17 mai 1595, unde, deşi
fostul domn al Moldovei încearcă să-l convingă pe principele ardelean de nevinovăţia sa, acesta porunceşte să fie întemniţat 67.
Două zile mai târziu, la 9/19 mai 1595, el este dus, împreună cu soţia şi fiul său Bogdan, în castelul de la Vinţ (Vinţul de Jos) 68, aflat
la câţiva kilometri de capitala ardeleană, unde va fi ţinut sub pază strictă, dar „cu toate înlesnirile”69. Aici, aprigul ex-voievod român
va muri otrăvit, spre finele aceleiaşi luni, după cum ne informează cronicarul sas din Braşov Mihail Weiss (care îi consideră drept
executanţi ai asasinatului pe oamenii can-celarului Transilvaniei, Ştefan Josica) 70, din porunca fostului său „prieten”.  Foto stânga:
Castelul de la Vinţul de Jos . Faptul că a pierit prin otăvire este consemnat şi în memoriul trimis, de către Mihai Viteazul lui Rudolf
al II-lea, în ianuarie 1601. Într-un pasaj din acest document stă scris că „Vaivodam Aronem crudeliter et perfide veneno
extinxerunt”, adică „voievodul Aron a fost ucis prin otravă în chipul cel mai crud şi viclean”71. Că marele unificator al românilor
spunea, cu siguranţă, adevărul, nu poate fi contestat, pentru că el fusese pus la curent cu modul în care avusese loc tragicul
eveniment de însăşi văduva lui Aron Vodă, care în toamna anului 1597 (împreună cu fiul lor Bogdan), a fost expediată la curtea sa
de către Sigismund Bathory72.

Castelul Martinuzzi Castelul

de la Vinţu de Jos, Martinuzzi
România, aici a de la Vinţu
stat închis şi apoi a de Jos,
fost asasinat Aron imagine
 Vodă - domn al preluată de
Moldovei, imagine pe 
preluată de pe www.oasis.
www.colectionarul fortunecity
-roman.ro .com
După ce s-a săvârşit din viaţă, Aron Vodă a fost, mai întâi, înhumat în vechea bisericuţă a Mitropoliei ortodoxe din Alba Iulia, aflată
la sud de biserica cea mare ctitorită de către Mihai Viteazul, în 1597, când rămăşiţele sale pământeşti vor fi mutate aici 73.

În toamna anului 1600, după înfrângerea lui Mihai, la Mirăslău (18 septembrie), răzbunarea nobilimii maghiare din Transilvania
împotriva a tot ce le amintea de viteazul voievod român a îmbrăcat multiple forme, inclusiv cea a profanării sfântului lăcaş
mitropolitan de la Alba Iulia şi a mormintelor aflate în incinta acestuia. Cu această ocazie, locul de veci al lui Aron Tiranul va fi
distrus, fapt relatat chiar de către Mihai Viteazul într-o scrisoare trimisă de el, la 3 februarie 1601, marelui duce al Toscanei.

Referindu-se la gestul reprobabil al adversarilor săi, marele domn român notează în epistola sa cu amărăciune şi indignare,
totodată, faptul că „încă şi în biserica mea, pe care o clădisem mai înainte au intrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de
atâta timp era înmormântat şi ale altor boieri de-ai mei şi le-au zvârlit afară. Aşa neomenie nu au făcut nici păgânii”74.

Bisericuţa memorială „Mihai Viteazul”, aflată în municipiul Alba Iulia. Pe locul actualei bisericuţe de lemn s-a aflat vechea ctitorie,
din anul 1597 (an în care au fost reînhumate aici şi rămăşiţele pământeşti ale lui Aron Tiranul) a voievodului unificator Mihai
Viteazul. Vechea catedrală din acest loc avea ca hram Sfânta Treime, simbol al unităţii de credinţă şi neam al celor trei ţări
româneşti. Ea nu s-a păstrat, fiind dărâmată în totalitate de regimul habsburgic, în anul 1714. Începând, însă, cu anul 1988, se
reconstruieşte noua bisericuţă pe acelaşi loc si cu acelaşi hram, sfinţindu-se în anul 1992.

Petru VI Cazacul
Înscriindu-se şi el printre domnitorii de seamă ai Moldovei, cu toate că nu a domnit nici trei luni, Petru Cazacul, a fost cel de-al
şaselea domnitor moldovean care a purtat numele de Petru. El a guvernat din august până în 24 octombrie 1592 1, fiind unul dintre
fiii nelegitimi ai lui Alexandru Lăpuşneanu (domnul Moldovei între 1552-1561 şi 1564-1568) 2, rezultat dintr-o relaţie a acestuia cu o
femeie a cărei identitate nu se cunoaşte. Deşi a cârmuit doar câteva luni, datorită dârzeniei cu care s-a opus oştilor invadatoare
turco-tătare şi ardelene, trimise de sultanul Murad al III-lea (1574-1595) 3 şi de principele Sigismund Bathory (1581-1597; 1598-
1599; 1601 şi 1601-1602)4, pentru a-l reînscăuna pe Aron Tiranul (1591-1592 şi 1592-1595) 5 şi a readuce statul românesc est-
carpatin sub controlul acestora (dar şi al demnităţii cu care şi-a înfruntat călăii până în ultima clipă), Petru Cazacul ocupă un loc de
cinste în galeria de aur a voievozilor noştri.

Potrivit rapoartelor unor diplomaţi occidentali, care l-au cunoscut personal, cum ar fi Bierbaumer, reprezentantul arhiducelui
Ferdinand de Tirol la Praga, Petru Cazacul „avea o înfăţişare foarte frumoasă, înalt şi puternic, cu părul negru şi ştia multe limbi”.
Această descriere (făcută într-o epistolă trimisă, la 13 septembrie 1588, de către diplomatul amintit, stăpânului său) 6 este
adeverită şi de cea a lui Mateo Zane, ambasadorul Veneţiei la Istanbul, care, la 14 noiembrie 1592 (pe când viteazul voievod român
era adus aici ca prizonier), a avut prilejul să-l privească de aproape şi să constate şi el că „era un om de statură mare şi cu aspect
foarte frumos, care ştia multe limbi”7.

În ceea ce priveşte porecla sa, aceasta nu i-a fost dată în timpul vieţii, ci mult mai târziu, căci abia, în cea de-a doua parte a
secolului al XVII-lea, într-o interpolare la cronica lui Grigore Ureche (realizată de Simion Dascălul), apare ca „Pătru Vodă
Cazaculu”8. De fapt, chiar, în veacul al XVI-lea, el era cunoscut mai mult ca „Petru Polonul”, aşa cum însuşi Papa de la Roma,
Clement al VIII-lea (1592-1605)9, îl pomeneşte într-un document de epocă 10.

Hălăduind o vreme şi pe la Pragurile Niprului, unde şi-a făcut mulţi prieteni, printre vajnicii zaporojeni, care îl vor fi îndrăgit
datorită ţinutei sale impunătoare şi plăcute, dar, mai ales, a bărbăţiei şi vitejiei neasemuite, de care a dat dovadă în scurta şi
tumultoasa lui existenţă (calităţi foarte preţuite în căzăcime), el s-a identificat cu aceştia (astfel că a fost receptat, de mulţi dintre
contemporanii săi, ca fiind de origine căzăcească). De aceea, de aici, din ţinutul Zaporoje, Petru va primi ajutor militar, ori de câte
ori va avea nevoie, şi, prin urmare, nu întâmplător i s-a atribuit (probabil, totuşi, şi pe când încă mai trăia) acest supranume, de
altfel foarte apreciat în epocă, îndeosebi de moldoveni 11 (cazacii fiind consideraţi pe atunci, drept, poate, cei mai neînfricaţi
războinici din Europa).

Despre activitatea sa din tinereţe, avem puţine informaţii, însă se ştie cu siguranţă că a stat o vreme la Istanbul (unde a încercat,
însă, în zadar, să obţină recunoaşterea sa ca pretendent de drept la coroana Muşatinilor), înrolându-se în forţele armate ale
Imperiului Otoman (în timpul campaniilor purtate de acestea, în Persia), împrejurare folosită de el pentru a-şi însuşi limba turcă (în
care a ajuns foarte repede să vorbească şi să scrie cu mare uşurinţă) 12.

Avem, de asemenea, indicii că, în vara anului 1586, s-a derulat prima lui încercare de a prelua tronul părintesc. Se pare că, având şi
suţinerea secretă a marelui cneaz şi ţar al Moscovei, Feodor (1584-1598) 13, şi a regelui Poloniei, Sigismund al III-lea Vasa (1587-
1632)14, tânărul Petru întreprinde, împreună cu 15.000 de cazaci, o expediţie în Moldova, fiind, însă, învins de oastea lui Petru
Şchiopul (1574-1577; 1578-1579 şi 1582-1591) 15, care va trimite la Înalta Poartă, în 12 iunie 1586, patruzeci de cazaci capturaţi (şi
tot atâtea capete tăiate de la cei căzuţi în luptă) cu această ocazie 16.

După 1586, el porneşte spre apusul Europei, ocazie cu care învaţă noi limbi străine. Călătorind foarte mult, el poposeşte, în cele
din urmă, la Curtea regelui Spaniei, Filip al II-lea (1556-1598) 17, care (pentru că se prezentase drept conte de Serin) îl ajută cu o
sumă considerabilă de bani (1.000 de coroane). Intrând apoi, pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman de Neam German, Petru se
foloseşte, în continuare, de identităţi false, cum ar fi cea a unui comisar imperial (pe care şi-a atribuit-o, la trecerea sa prin Köln).
Ajungând la Praga, unde se afla principala reşedinţă a împăratului Rudof al II-lea (1576-1612) 18, din cauza faptului că era într-o
permanentă criză finaciară şi nu reuşea întotdeauna să-şi plătească datoriile, va fi aruncat, în septembrie 1588, în închisoare, mai
întâi la Weisenthurm şi, apoi, la Tallenburg, unde va sta până în martie 1589. Acum, el încearcă să demonstreze cu acte originea-i
princiară, folosindu-se, pentru aceasta, de singura sa dovadă, şi anume scrisorile primite de la surorile sale (fiicele recunoscute ale
lui Alexandru Lăpuşneanu), măritate în Polonia 19. Cu toate că le prezintă unor demnitari ai suveranului austriac, aceştia fac
abstracţie de ele, expediindu-l, în primele zile ale lunii aprilie 1589, la Viena, unde, pus în lanţuri, va munci la repararea
fortificaţiilor acesteia20.

La insistenţele unor influenţi membri ai nobilimii polone, el va fi eliberat din temniţele habsburgice, refugiindu-se în ţara
binefăcătorilor săi, unde, o vreme, va sta în preajma marelui diplomat Andrei Taranowski 21.

Recunoscut de către regele Poloniei, Sigismund al III-lea Vasa, ca descendent al lui Alexandru Lăpuşneanu (căci Petru întreţinea o
intensă corespondenţă cu Tofana, fiică sigură a Lăpuşneanului, care-l considera, aşa cum rezultă din scrisorile ei, drept frate) 22, el
obţine, în 1591, totala susţinere a acestuia şi a marelui cancelar şi hatman Jan Zamoyski, în vederea dobândirii tronului Moldovei.
În iunie 1592, cei doi vor interveni, prin intermediul ambasadorului polon la Istanbul (oferind 20.000 de taleri padişahului şi 80.000
marelui vizir), pentru investirea sa ca domn. Sunt refuzaţi, însă, sub pretextul că demersul lor era tardiv, scaunul domnesc de la Iaşi
fiind ocupat deja. Totuşi, Petru Cazacul este chemat la Înalta Poartă, în eventualitatea primirii steagului de domnie pentru
Muntenia, ceea ce însemna, practic, acceptarea sa oficială ca pretendent 23.

În această calitate, el se stabileşte, la 27 iunie 1592, în apropierea graniţei polono-moldave, mai exact în Podolia, la Cameniţa (nu
departe de Hotin)24, unde leagă prietenie cu starostele acesteia, Jazlowiecki, care-i va susţine şi el cauza pe lângă Jan Zamoyski 25.
Cu această ocazie, protopopul ortodox al armenilor, de aici, Hovhanes, înregistrează în cronica sa că la acea dată „un anume Petru
a fost numit domn al Valahiei; era fiul domnului Alexandru. Mult timp el a mers din ţară în ţară pe la regi, pe urmă a venit la
Cameniţa, unde a stat un timp”26.

În aşteptarea avizului favorabil, din partea regelui, de a declanşa intervenţia armată în Moldova (pentru obţinerea căruia îl
trimisese la acesta ca mediator pe Andrei Taranowski), Petru este contactat de o seamă de boieri moldoveni, care, recunoscându-i
obârşia princiară, îl roagă să vină în ţară şi să preia puterea în locul lui Aron Vodă (ce, fiind între timp mazilit şi chemat de sultan să
dea socoteală pentru abuzurile sale, plecase, în 17 iunie 1592, la Istanbul) 27, aşa cum aflăm, tot de la cronicarul armean, care ne
informează, că „după plecarea acestuia (a lui Aron Vodă la Poartă – n.n. T.C.) boierii valahi au jurat în faţa lui Petru, pe care l-au
condus la scaunul domnesc, unde l-au instalat şi s-au supus lui”28.

La 9 iulie 1592, la Hotin, soseşte un ceauş împărătesc, pe nume Ali, trimis de sultan pentru a verifica dacă, într-adevăr, aşa cum îl
reclamaseră unii boieri (partizani ai „Tiranului”), Petru strânsese, la Cameniţa, o armată constituită din cca 10.000 de oameni (era
vorba, bineînţeles, de o informaţie falsă şi tendenţioasă, menită a trezi mânia padişahului împotriva „domnişorului”, ce aspira la
tronul strămoşilor săi). Invitat în seara aceleiaşi zile, la Cameniţa, dregătorul turc constată că aici staţionau doar obişnuitele trupe,
ce asigurau securitatea frontierei polone şi află de la gazdele sale că, de fapt, Petru ar fi avut aprobarea de principiu a sultanului
pentru demersurile sale.

După o întrevedere avută de ceauşul otoman cu tânărul pretendent (ocazie cu care aceştia au întreţinut, o îndelungată convorbire
în limba turcă, în timpul căreia amândoi şi-au dat seama, cu satisfacţie, că fuseseră camarazi de arme într-unul din războaiele
purtate de oştile otomane în îndepărtatul Iran), Ali se „jură pe credinţa lui mahomedană”, dinaintea oficialilor poloni, că-l cunoştea
mai de mult pe acesta şi că era cu siguranţă „os domnesc” din spiţa Lăpuşneanului. De asemenea, el promite că, odată întors la
Istanbul, va face tot posibilul pentru a-i înlesni obţinerea domniei, sfătuindu-i totodată pe nobilii poloni, prezenţi la discuţie, să se
adreseze şi ei, în scris, Înaltei Porţi pentru a adeveri legitimitatea pretenţiilor protejatului lor (lucru ce îl vor şi face, împreună cu
epistola, trimisă de ei, plecând către Istanbul şi o scrisoare redactată în limba turcă şi semnată de Petru, prin care acesta îşi
revendica moştenirea)29.

La aceeaşi dată (9 iulie 1592), Petru Despot Alexandrovici – aşa cum obişnuia să-şi spună strănepotul lui Ştefan cel Mare (domnul
Moldovei din 14 aprilie 1457 până în 2 iulie 1504) 30 – îi scrie lui Zamoyski, rugându-l să facă demersuri pe lângă rege, pentru a-l
determina pe acesta să poruncească starostelui de Cameniţa să-l sprijine cu oaste, cerându-i, totodată, şi lui ajutor militar
(asigurându-l, de asemenea, cu această ocazie, că-l contactase şi pe sultan, care, pasămite, îi era favorabil) 31.

De altfel, Petru s-a străduit, în permanenţă, să ajungă la o înţelegere cu turcii, promiţând chiar (sfătuit de suţinătorii săi de la
Curtea sultanului, care-l asigurau că astfel va primi investitura în doar câteva săptămâni) 32, în schimbul steagului de domnie, să ia
asupră-i, sumele datorate Porţii de către Petru Şchiopul şi Aron Tiranul. Mai mult, însuşi Dionisie Rally, Mitropolitul de Târnovo, i-a
făcut rost de 100.000 de taleri pentru achitarea tributului, el fiind gata să se pună chezaş pentru plătirea, în totalitate, a acestuia 33.

În ciuda acestui fapt, sultanul nu se arată grăbit să-l înalţe ca domn, deşi tronul moldav „ieste deşărtu”34 (trecuse peste o lună de
când Aron Vodă plecase la Istanbul), astfel că, pierzându-şi răbdarea, Petru, bucurându-se atât de susţinere din interiorul ţării
(unde avea destui adepţi printre marii boieri sătui de cârmuirea sângerosului său frate vitreg), cât şi din partea magnaţilor poloni
Gaspar Bekes, Andrei Tarnowski şi Jazlowiecki, starostele Cameniţei (care aveau aprobarea regelui şi a marelui cancelar şi hatman
al Coroanei), şi dispunând de oaste alcătuită din „poloni şi cazaci”35, intră în Moldova (după 25 iulie 1592), şi ajungând la Iaşi, pe la
sfârşitul lunii iulie sau începutul lui august 1592, îşi inaugurează scurta guvernare („au apucat scaunul la Iaşi şi au domnit două
luni”)36. Avem de-a face cu o adevărată intervenţie polonă, aşa cum, de altfel, recunoaşte, cu sinceritate, în cronica sa, Martin
(Joachim) Bielski atunci când consemnează faptul că „ai noştri l-au dus în scaun”37 (nefiind, deci, vorba de o simplă incursiune a
cazacilor), fapt ce va atrage nemulţumirea sultanului (căci Aron Tiranul reuşise, datorită puternicilor săi protectori-creditori, să fie
reinvestit ca domn, înainte de 18 iulie 1592) 38, care va trimite mai multe scrisori regelui Poloniei, prin intermediul cărora îi atrăgea
atenţia acestuia să nu se amestece în numirea domnitorilor din Ţările Române (ponegrindu-l, totodată, pe protejatul său).

Deşi, înainte de 12 iunie 1592, când Petru îi solicitase, în calitate de pretendent, domnia, sultanul Murad al III-lea îl recunoscuse
drept descendent al Muşatinilor, acum, supărat că urcase pe tron cu ajutorul „leşilor” (polonilor – n.n. T.C.) şi fără asentimentul
său, el începe (din 26 august 1592) să-l denigreze, scriindu-i suveranului de la Varşovia că voievodul român nu era cel care se
pretindea (confundându-l, intenţionat, cu un alt frate al lui, pe care-l chema tot Petru – însă şi Mihail – mort de ciumă, în 1576, la
Istanbul). De asemenea, reproşându-i monarhului polon că încălcase tratatul de pace încheiat între ei, că Petru expedia, la nord de
Nistru, nenumărate bogăţii, că portul şi vama turcească, de la Tulcea, fuseseră prădate de creştini (care luaseră, cu această ocazie,
1.000 de „dreptcredincioşi” în robie) şi multe altele, „măritul padişah” îi cere cu tărie să înceteze a-l mai sprijini pe nepotul lui
Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517) 39, informându-l totodată că, în caz contrar, îi va declara război 40.
La 8 octombrie 1592 (într-o scrisoare adresată surorii sale, Tofana), noul domn se intitula „Petru Despot Alexandrovici cu mila lui
Dumnezeu domn şi adevărat moştenitor al ţării Moldovei”, înştiinţând pe toată lumea că „am luat locul străbunilor noştri, ai ţării
Moldovei, ţara noastră de moştenire”41.

Primit cu bucurie, atât de boierimea ostilă „Cumplitului” Aron Vodă, cât şi de ţărănime (care, ştiindu-l prieten cu vitejii cazaci,
spera într-o renaştere a vremurilor lui Ion Vodă cel Viteaz, voievodul atât de iubit şi respectat de popor, ce a domnit din februarie
1572 până la 11 iunie 1574)42, Petru Vodă încearcă să-şi consolideze domnia.

Cu toată petiţia dusă, la 19 septembrie a anului 1592, de către boierii moldoveni, adversari ai „Tiranului”, la Înalta Poartă, prin care
aceştia protestau împotriva numirii, din nou, a acestuia la domnie, cerând, totodată, recunoaşterea sa 43, Petru Cazacul (care, deşi
solicită sprijin de la principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, nu-l va primi, căci acesta din urmă, prieten, de altfel, al lui Aron
Vodă, dorea în secret să unească sub sceptrul său toate cele trei ţări româneşti, astfel că refuză până şi să i se înfăţişeze solia
„Cazacului”, trimiţând-o înapoi la acesta, fără măcar să o asculte) 44 va pierde tronul moldav (cu toate că promisese chiar un
peşcheş uriaş, în valoare de 1.000.000 de galbeni, sporirea haraciului şi scutirea contribuabililor de taxe pe o perioadă de trei
ani)45.

Înainte de 6 septembrie 1592, padişahul va porunci lui Sigismund Bathory (ordinul scris va ajunge, la Alba Iulia, în 18 septembrie
1592)46 să pornească cu oastea sa în sprijinul lui Aron Vodă (aşteptându-se la o serioasă împotrivire din partea lui Petru, care
chemase sub arme „oastea cea mare” a ţării)47, însă principele ardelean nu se grăbeşte (dispunând mobilizarea secuilor,
braşovenilor şi a altor categorii militare, abia după 25 septembrie 1592) 48, deşi el îi scria sultanului, la 28 septembrie, că trupele
sale se aflau, deja, în Moldova49, unde Aron Vodă (urmat de importante forţe armate turceşti, de la sudul Dunării) se găsea,
dinainte de 19 septembrie 1592 (el confruntându-se, într-o primă etapă, cu cetele ţăranilor ridicate la luptă de Petru Cazacul) 50.
După mai multe solicitări, venite, atât din partea lui Aron Vodă şi a lui Veli Aga, capugibaşa (comandantul oştirii otomane ce-l
însoţea pe acesta), cât şi din cea a lui Hasan paşa, beilerbeiul Rumeliei (ce traversase şi el bătrânul fluviu, pe la Silistra, la 1
octombrie 1592, înaintând spre Moldova)51, la 3 octombrie 1592, o mie de oşteni ardeleni, conduşi de Gaspar Sibrik (comandantul
gărzii principelui transilvan), care era secondat de Moise Szekely, pătrund din Ţara Bârsei, prin trecătoarea Oituz, în Moldova, unde
fac joncţiunea cu armata otomană (trimisă de sultan, pentru a-l reînscăuna pe Aron Vodă), mărşăluind, apoi, spre Iaşi 52.

Atacat de oastea turcească (estimată, probabil, exagerat de izvoarele vremii, la 40.000 de oşteni) 53 a fratelui său vitreg (căci Aron
Tiranul era şi el fiul nelegitim al lui Alexandru Lăpuşneanu), la care se adăugau şi oştenii transilvăneni, trimişi împotrivă-i de
Sigismund Bathory, şi, neprimind nici un ajutor de la protectorul său, regele polon, Sigismund al III-lea Vasa (care se temea de o
eventuală invazie turco-tătară, dacă s-ar fi implicat), el se retrage spre Iaşi (după ce reuşise, vremelnic, să împiedice înaintarea
adversarilor săi), unde urmărea să se apere prin pădurile din împrejurimi 54.

În cele din urmă, cu toate atacurile întreprinse, din ordinul său, de cazaci asupra garnizoanelor turceşti din Tighina, Chilia şi Tulcea
(ei ajungând, cu această ocazie, până la Marea Neagră 55, prin care urmărea să creeze o diversiune, menită a uşura manevrele
puţinelor trupe de care mai dispunea, Petru Cazacul este înfrânt, la 14 octombrie 1592, mica sa armată fiind în parte distrusă, în
parte, capturată56.

Rănit, în mai multe rânduri (căci, potrivit firii lui eroice, s-a avântat mereu în vâltoarea luptelor, pentru a-şi încuraja oamenii),
trădat, se pare, de cavaleria boierilor şi rămas doar cu mercenarii ce alcătuiseră, pe vremea fostului domn, garda acestuia, el este
făcut prizonier de aceştia şi predat lui Aron Tiranul 57, care, aşa cum aflăm dintr-un raport al ambasadorului veneţian la Poartă,
datat 14 noiembrie 1592 (acelaşi în care era descris Petru Cazacul), „l-a avut în mână prin trădare pe Petru Voievod”58.

Cu privire la modul în care Petru Cazacul a fost prins, au circulat, în epocă, mai multe variante („se povesteşte în diferite chipuri şi
felul în care a ajuns în mâinile ungurilor şi apoi în ale lui Aron”)59, existând cu siguranţă şi posibilitatea ca, el predându-se
ardelenilor, cu condiţia de a nu fi dat pe mâna rivalului său şi a turcilor, aceştia să-şi fi încălcat angajamentele, aşa cum transpare şi
dintr-o epistolă adresată, în decembrie 1592, de către Sigismund Bathory lui Aron Vodă, din care tragem concluzia că, între domnul
moldovean şi soldaţii principelui, au intervenit anumite disensiuni („Tiranul” reproşându-le acestora că „nu au ştiut să se poarte”
cu el), probabil tot în contextul capturării „Cazacului”60.

Semnificativ, pentru a înţelege împrejurările date, dar şi personalitatea lui Petru Vodă, este şi discursul ţinut de veneţianul Paolo
Giorgio, la Alba Iulia, în faţa lui Sigismund Bathory, la 10 ianuarie 1593, din care aflăm că: „… totuşi, Petru Vodă Cazacul, care
fusese ales de moldoveni ca domn al lor, s-a apărat frumos împotriva turcilor cu acei preapuţini oameni care-i avea, astfel că i-a
oprit să intre în ţara sa; nu i-ar fi lăsat niciodată să treacă Siveso (Siretul – n.n. T.C.), apă foarte mare care aproape desparte
Moldova de Valahia, dacă nu s-ar fi înspăimântat de oamenii Alteţei Voastre, pe care i-aţi trimis în ajutorul lui Aron şi care au fost
cauza retragerii voievodului cazac spre casă”61. Iată cum, din nou, interesele meschine ale unor capete încoronate vecine şi
creştine, în acelaşi timp, au făcut posibilă înfrângerea a încă unui vrednic luptător antiotoman român, din secolul al XVI-lea, astfel
că, ce nu au reuşit turcii păgâni, au înfăptuit fraţii întru credinţă.

După ce i-a fost predat de către ardeleni (la scurt timp de la urcarea sa în scaunul domnesc de la Iaşi, petrecută, în 18 octombrie
1592)62, Aron Tiranul l-a tratat pe fratele său vitreg (înrudirea lor fiind probabilă doar după tată) ca pe un „lotru ce s-a numit
Pătru”, ce a îndrăznit să vină „asupra ţării noastre”63, poruncind să-i fie tăiate nasul şi urechile. Despre această faptă a sa se va afla
în capitala otomană, înainte de 31 octombrie 1592, odată cu sosirea aici a cca. 100 de ţărani, din oastea lui Petru Cazacul (prinşi în
timpul luptei de lângă Iaşi), împreună cu o mulţime de capete retezate, ce aparţinuseră tot oştenilor fostului domnitor.

Peste două săptămâni (la 14 noiembrie 1592), ajungea, în faţa Înaltului Divan al padişahului Murad al III-lea, şi Petru Cazacul (care
a fost reţinut în ţară de Aron Vodă, până când i s-au vindecat rănile, pentru ca nu cumva să moară în drum spre Istanbul). După ce
a fost interogat, formal, de însuşi marele vizir Siavus paşa (el răspunzând acestuia cu demnitate în limba turcă, pe care o cunoştea
foarte bine), neadmiţându-i-se nici un argument în favoarea acţiunilor sale (originea lui, chemarea şi voinţa ţării, încercarea de a se
înţelege cu Înalta Poartă), acesta a anunţat sentinţa de condamnare la moarte.

Neacceptând să treacă la mahomedanism (pentru a-şi salva viaţa), el va fi agăţat de viu, în după-amiaza zilei de 15 noiembrie 1592,
într-un cârlig, de zidurile Saraiului, unde va trece prin chinuri fizice groaznice (la care se adăugau, după obiceiul epocii, batjocura şi
loviturile de pietre ale mulţimii „dreptcredincioşilor”, de pe malurile Bosforului). Tradiţia consemnează că, târziu în noapte,
făcându-i-se milă, padişahul a poruncit să fie strangulat, pentru a i se curma suferinţa. Trupul său complet gol a fost lăsat multă
vreme să atârne legat în văzul trecătorilor şi ca hrană corbilor şi muştelor, până când, rupându-se funia cu care fusese strâns de
gât, s-a prăbuşit la pământ64. Rămăşiţele pământeşti ale lui Petru Cazacul vor fi fost îngropate, ulterior, de vreun creştin milos, într-
un loc rămas necunoscut până astăzi (posibil într-unul din multele lăcaşe de cult creştin-ortodoxe din fosta reşedinţă a bazileilor
bizantini). Plin de semnificaţii este faptul că, făcându-şi testamentul, pe 8 octombrie 1592, Petru Cazacul a lăsat lucrurile sale, cele
mai scumpe, surorii lui, Tofana65, acest gest demonstrând, încă o dată, veridicitatea celor afirmate de el cu privire la genealogia sa.

Încheind, în ianuarie 1593, din nou, pacea cu Polonia, sultanul îl va informa, în scris, în primăvara sau vara aceluiaşi an, pe regele
acesteia, cu privire la soarta nefericitului prinţ valah pe care „în sfârşit, găsindu-l că este demn de pedeapsă şi de torturi, l-am
pedepsit cu capul şi şi-a luat acea frumoasă dreptate şi pedeapsă, după a cărei pildă mulţi dintre dânşii se vor pedepsi”66. S-a dorit,
mai mult ca sigur, prin acest gest, să se dea un înspăimântător exemplu pentru posibilii candidaţi la domnie (susţinuţi de poloni şi
cazaci) şi, totodată, o atenţionare a Curţii regale de la Varşovia, ca aceasta să se ferească pe viitor de a se mai amesteca în
problemele Înaltei Porţi.

Stefan Razvan
Întâlnim, pe internet, un personaj eroic, aproape legendar, care a fost şi domnitor al Moldovei. Ştefan Răzvan, viteazul comandant
de armată şi domnitor. Acesta este considerat de etnie romă, un simbol al dezrobirii ţiganilor ş.a.m.d.
Nu cred că etnia din care face parte un asemenea personaj istoric este importantă. În fond, nici n-ar fi singurul. Vasile Lupu şi
Grigore Ghica, domnitori ai Moldovei, erau albanezi. Soţia lui Alexandru cel Bun era de origine maghiară, iar aceea a lui Petru Rareş
era de origine sârbă. Încă nici Ioan vodă cel Cumplit nu este scos din istorie doar datorită originilor sale căzăceşti (şi în ciuda
cruzimii sale din timpul domniei). 
Problema este, cine a fost cu adevărat Ştefan Răzvan? A domnit el cu adevărat în Moldova? Este reală aureola lui de erou?
Mergând pe firul evenimentelor,  citind "Răzvan şi Vidra", opera lui Haşdeu, observăm că acolo este glorificat. În antiteză cu
domnitorul Petru Şchiopul, "şchiop şi slut1". Ca operă literară, este magistrală această dramă. Dar cât adevăr istoric conţine?
De fapt, acest personaj istoric apare în cronica Buzeştilor 2, preluată de letopiseţul cantacuzinesc ("Răzvan aga, căruia i-au
schimbat numele: Ştefan-vodă3"). Este lăudat pentru faptul că este aliat al lui Mihai Viteazul, încă cronicarul nu-i consemnează vreo
faptă de vitejie excepţională. Cronicarul muntean îl glorifică în schimb pe crudul Aron vodă, datorită victoriilor acestuia împotriva
turcilor, numindu-l "domn creştin".
În letopiseţul lui Grigore Ureche, preluat de interpolatorii săi, descrierea acestei perioade lipseşte (cel puţin aşa ne spune
atotputernicul internet).
Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Miron Costin  începe chiar cu aceste evenimente din vremea lui Aron şi Răzvan. Sigismund Bathory
"s-au ajuns cu boierii lui Aron, anume Ştefan Radu vornicul şi Răzvan hatmanul","cu ştirea lor au trimis oşti şi l-au luat pe Aron cu
toată casa .. la Belgrad4" (Alba Iulia). Apoi,"l-au pus pe Ştefan Radu domn în Suceavă". Personajul Răzvan intră în scenă de-abia
când Sigismund Bathory atacă Moldova în decembrie 1595. Atunci este omorât (după unele surse, tras în ţeapă, după Miron Costin
decapitat). Vedem că el este doar un pretendent ce nu a domnit niciodată. Ştefan Radu este cel care a domnit. Avem de-a face cu
două personaje diferite, cu funcţii diferite (Ştefan Radu este vornic - şeful curţii domneşti la Aron, iar Răzvan este hatman -
comandant de armată). 
Astfel, în loc de un erou de legendă, avem de-a face cu doi boieri care nu s-au remarcat prin aproape nimic în istorie şi care şi-au
trădat domnitorul, cauzându-i acestuia şi moartea. În plus, Miron Costin dă detalii (sumare!) despre cei doi. Când Răzvan vine să ia
tronul Moldovei, Sigismund Bathory dă vina "lui Ştefan Radu că au lăsat să cuprinză leşii scaunul ţării cu blăstămăţia lui", adică
celălalt personaj.
A greşit Miron Costin, unul dintre cei mai obiectivi scriitori din câţi au existat, omul care nu şi-a cruţat, prin scrisul său, nici rudele
sau apropiaţii (de exemplu Movileştii) atunci când era cazul? Nu ştiu. Nu avea voievodul Aron şi un vornic?
Într-un articol al său, numit "Ridiculizarea principiilor eticii sovietice în comedia "Radu Ştefan Întâiul şi Ultimul" de Aureliu Busuioc",
Laura Berghi scrie:
"Scriitorul (Aureliu Busuioc, n.a.) a studiat scrupulos nu numai literatura renascentistă, ci şi “vechile pergamente ale letopiseţelor
noastre”, a cunoscut “la răspîntia unde osteneşte bătrînul Ureche şi abia îşi ia vînt vigurosul Costin o pată albă şi anume: nu se ştie
cine a urmat la tronul eliberat mai cu voie, mai cu fără, de Aron Vodă cel Cumplit: vornicul Radu ori hatmanul Răzvan? Costin scrie
de Radu, istoricii de azi scriu de Răzvan… Înclin balanţa încrederii mele spre vechiul cronicar: dacă a zis el, a ştiut ce zice, că era cu
ştiinţă de carte şi a reconstituit cele trei zile de domnie ale lui Ştefan-Radu-Vornicul întocmai cum le-am ghicit în spatele zgîrcitelor
rînduri din letopiseţ5"
Să observăm că letopiseţul Munteniei scrie despre glorioasele lupte ale lui Mihai Viteazul cu turcii, cu destul de mult patos. În
acest context apare Ştefan Răzvan. Poate să fie o confuzie scuzabilă a cronicarului (dacă va fi fost confuzie). Imaginea lui Mihai
eclipsează atât alte personaje, cât şi evenimente. Este de înţeles ca Buzeştii şi autorul letopiseţului muntenesc să neglijeze unele
amănunte.De fapt, datorită pasiunii pentru evenimente şi personaje, cronicarul muntean mai face rabat de la scrierea exactă,
cronologică
Este de înţeles şi că Haşdeu, de dragul artei, poate să "sacrifice" unele adevăruri istorice. Cine ar urmări o piesă de teatru care să
respecte exact, matematic, adevărul istoric?
Aşa s-a ajuns la crearea unui erou. Însă adevărul istoric pare să fie altul.Nici asupra altor lucruri izvoarele nu par să se pună de
acord. Se spune că a luptat cu eroism şi a fost omorât de Ieremia Movilă. Miron Costin spune că moartea lui a fost pentru trădarea
lui Aron şi încercarea de a-l detrona pe Ieremia Movilă ("Aşa s-au plătit lui Răzvan răul ce-i făcuse şi el lui Aron vodă"). În fond,
moartea lui Răzvan nu este o epopee. El fusese comandantul lui Aron şi avea datoria să-şi apere domnitorul, bun sau rău, chiar cu
preţul vieţii. 
Asupra originii lui Răzvan planează iarăşi dubii. Unele izvoare (inspirate din "Răzvan şi Vidra"?) îl consideră fiul lui Petru Şchiopul cu
o femeie romă. Greu de crezut acest lucru! Petru Şchiopul era creştin ortodox, convins, puţin probabil să trăiască cu o femeie în
afara legii ortodoxe. În plus el era: "blându, nebeţiv, necurvar, dreptu la judecată, nelacom 6" sau "adevărate matce, nu maştihă"
(Miron Costin). În Wikipedia engleză este dat drept fiul unui cetăţean otoman refugiat în Moldova. Totuşi, cronicile vechi nu
pomenesc despre faptul că ar fi etnic rom şi nici nimic despre originea sa.
De asemenea, contradicţii există şi în privinţa numărului de soldaţi unguri cu care a atacat Moldova în decembrie 1595. Am întâlnit
cifra 2000 de oameni. Miron Costin spune că avea 12000 de oameni. Suntem nevoiţi să-i dăm dreptate mai degrabă lui Miron
Costin. A ataca Moldova cu doar 2000 de soldaţi era curată sinucidere! Greu de crezut că un comandant de armată ce luptase
împotriva turcilor să facă aşa o greşeală! Căci numai armata poloneză din Moldova număra 3000 de oameni, nemapunând la
socoteală oştirea moldovenilor.
Am găsit şi un site, unde este dată la iveală o monedă 7 pe care,ni se spune, apare Ştefan Răzvan. Putem citi acolo: "Ştefan,
voievodul Moldovei". Adică, un anume Ştefan a fost domnitor al Moldovei în acea perioadă. Nu Răzvan!
În Wikipedia românească apare un îndemn la nediscriminare, cu privire la acest personaj. Problema nu este discriminarea sau
rasismul. Miron Costin nu are în scrierile sale nici cea mai vagă tentă de rasism. Nici măcar la adresa turcilor sau tătarilor, pe care
nu-i iubea din motive lesne de înţeles.(Aceste "Wikipedii" au destule inexactităţi, chiar date importante - ani de domnie -
incorecte!). 
Nu rasismul ci exactitatea e problema. Nu cred că problema discriminării se poate rezolva prin acceptarea inexactităţilor istorice. A
domnit Răzvan cu adevărat? Sau domnitor a fost Ştefan Radu, despre care Miron Costin dă date exacte?
 
*Notă autor: Rog cititorii şi autorii de articole de pe acest site de calitate să considere acest articol mai degrabă ca pe o dezbatere
şi o invitaţie la dezbatere. Singurul meu scop este a lansa discuţii despre perioade şi personaje controversate. Nu am intenţia de a
discrimina sau a îndemna la rasism. Lansez şi o provocare, domnitori nedreptăţiţi sau insuficient preţuiţi în istorie (Alexandru
Lăpuşneanu, Radu Mihnea, Radu de la Afumaţi, Petru Şchiopul, Ieremia Movilă - despre care am mai scris, Miron Barnovschi,
domnitorul martir despre care nu prea se aude în zilele noastre), sau perioade nebuloase, cu pete "albe" - 1590 până în 1610,
perioada legionară - a fost Iorga omorât de legionari? A existat o rebeliune legionară, sau a fost o lovitură de stat dată de
Antonescu, ajutat de germani?
 

Ieremia Movila
Prin venirea boierului moldovean Ieremia Movilă în scaunul domnesc din Iaşi la finele verii anului 1595 s-a pus temelia unei noi
dinastii. Acţiunea realizată a fost privită de puterile vecine ca o variantă de compromis. Schimbarea politică din Moldova îi
satisfăcea atît pe poloni, cît şi pe turci şi tătari, bucuroşi de detronarea lui Ştefan Răzvan. În Polonia Ieremia Movilă era persoană
cunoscută şi apreciată, căci, ceva mai înainte, îl însoţise în exil pe domnul Moldovei Petru Şchiopul de orientare filopolonă. O
instrucţiune papală din 2 ianuarie 1596 îl caracteriza astfel pe Ieremia Movilă: “…de neam crăiesc, preţuit pentru vitejia şi vrednicia
sa, şi pentru nobleţea sângelui său” [1].
 
Evenimentul produs în Ţara Moldovei din iniţiativa cancelarului polonez Jan Zamoyski, adversarul Imperiului Habsburgic, a lovit
direct оn interesele Casei de Austria şi ale sateliţilor acesteia: Transilvania şi Ţara Românească. În persoana noului voievod
moldovean, împăratul Rudolf al II-lea, principele Sigismund Bathory şi domnul Mihai Viteazul, nu mai vedeau un adept fidel al
coaliţiei antiotomane la care Moldova se aliniase încă din 1594 prin bunăvoinţa lui Aron Vodă. În aceste împrejurări, conciliind
partida turco-tătară cu cea polono-lituaniană şi, trăgându-l în ţeapă pe Răzvan Vodă, îşi începea cariera domnească Ieremia
Movilă. Noul voievod era pe de plin conştient de responsabilitatea şi riscul pe care şi le asumase. Faptul rezultă şi dintr-un
document de epocă: “Din mila lui Dumnezeu atotputernic, nu suntem atât de greoi la înţelegerea şi cuget, scria Ieremia Movilă, ca
să nu avem grije şi să nu gândim la datoria şi cinstea noastră…” [2]. În timpul dinastiei movileştilor, pe care o întemeia la 1595
Ieremia Vodă, ţările române, dar în special Moldova, vor reveni în sfera de influenţă a Poloniei. Marea boierime moldoveană se va
ataşa polonilor din două considerente. În primul rând, ea agrea tradiţia de guvernare din statul vecin, unde puterea monarhului
era limitată de prerogativele magnaţilor şi şleahtei. Apoi, în persoana acestui rival creştin al turcilor, boierii moldoveni vedeau un
protector al lor în faţa Porţii.
 
În august 1595, Ieremia Movilă semna un act prin care se declara că Ţara Moldovei devenea “unită pe vecie cu Polonia…, membră
credincioasă şi inseparabilă a Coroanei…” [3]. Voievodul îşi asuma obligaţia să contribuie la menţinerea păcii între cei doi rivali:
Imperiul Otoman şi Polonia. Diplomaţia celei din urmă a convins demnitarii turci de oportunitatea schimbării produse, pentru ca
spre finele aceluiaşi an şi sultanul să-l recunoască pe Ieremia Vodă ca vasal al Sublimei Porţi. Peste trei ani, în 1598, în ahd-name-ul
suzeran, expediat curţii domneşti din Moldova se scria: “…să fie vilaietul Moldovei în tot timpul vieţii sale, …iar când va muri, să fie
acordat fiului său” [4].
 
Ieremia Movilă menţinea cu abilitate echilibrul conciliator pe traseul polono-otoman, dar politica lui externă zădărnicea acţiunile
lui Mihai Viteazul. După cucerirea Transilvaniei (1599), acesta intenţiona să readucă şi Moldova în Liga Creştină. Încă în 1597
Mihai-Vodă (Mihai Viteazul) îi propunea lui Sigismund Bathory să-l detroneze pe Ieremia. Refuzul principelui nu l-a descurajat, iar
pregătirile diplomatice în acest sens vor continua. De fapt, relaţiile domnului moldovean cu cel muntean păreau a fi bune. Totuşi,
pentru nimeni nu era un secret faptul că Ieremia Movilă dorea să-l vadă în scaunul Ţării Româneşti pe fratele său Simion. Mihai
Viteazul, devenit domn al Ţării Româneşti şi al Transilvaniei (Ardealului) primea un mesaj de la omologul său ieşean în care se
arăta: “Bucuros pentru această izbândă” [5]. În scrisoarea de răspuns Mihai Viteazul оi recomanda “prietenului iubitor” din
Moldova: “să nu te potriveşti…, ci întotdeauna să fim şi să locuim ca fraţii în prietenie” [6]. Erau, fireşte, amabilităţi diplomatice şi
doar atât.
 
Simţindu-se în nesiguranţă la Iaşi, Ieremia Movilă îşi schimbă reşedinţa domnească la Suceava [7]. Acolo fortifică zidurile vechii
cetăţi, fiind astfel aproape şi de hotarul moldo-polon. Bănuielile domnului moldovean erau întemeiate, ele adeverindu-se mai
repede decât se aştepta Ieremia Movilă. După o rezistenţă, incapabilă să oprească înaintarea lui Mihai Viteazul, Ieremia s-a retras
la Hotin, iar de acolo în Polonia. Pentru perioada mai-august 1600 la curtea domnească din Iaşi rămânea Mihai Vodă. El a fost
primul dintre români care s-a intitulat “…Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara
Moldovei” [8].
 
Susţinut militar de Jan Zamoyski şi Stanislaw Zolkiewski, Ieremia Movilă, protejat şi binecuvântat de otomani prin mesagerul
Caraiman, se pregătea de revanşă. “De ar fi uniţi împotriva duşmanilor, aceşti doi valahi (romani – n.n.) care se duşmănesc…” [9] îşi
asigurau independenţa, о raportau lui Rudolf al II-lea emisarii imperiali din Transilvania, meditând asupra raporturilor existente
între Ieremia Vodă şi Mihai-Vodă. Deja la 4 septembrie 1600 cancelarul Zamoyski, cu un efectiv polono-cazac de circa 24 000 de
oşteni, trecea Nistrul, la 6 septembrie aflându-se în faţa Sucevei.
 
A doua domnie
1600, septembrie – +1606, iunie 30 (iulie 10)
 

predecesor -
Mihai Viteazul

Ieremia Movilă (Moghilă), Domn al succesor -

Moldovei, valul său funerar Constantin
Movilă
Contingentul lăsat de Mihai Viteazul după plecarea sa la Alba Iulia n-a ţinut piept forţelor inamice. Ieremia Movilă era reînscăunat,
iar Mihai Viteazul, în conjunctura defavorabilă ce se crease, a renunţat la Moldova. Ceva mai tîrziu, în octombrie 1600, cu oaste
poloneză, Ieremia Movilă îl scoate pe Mihai Viteazul şi din tronul muntenesc, în folosul lui Simion Movilă. “După perirea lui Mihai-
Vodă (9 august 1601 – n.n.) – nota cronicarul Miron Costin – n-au mai avut Ieremia Vodă nice o dodeială de nime…” [10]. El va fi
loial Habsburgilor, informându-i în anul 1605 că Poarta îi ordonase să atace Transilvania. Totodată, va avea linişte din partea
tătarilor şi muntenilor.
Totuşi, restabilirea în domnie a lui Ieremia Movilă a costat scump Moldova. El îşi asumase obligaţia să plătească anual coroanei
poloneze o sumă de circa 30 000 de zloţi. “Ţara este a polonilor, cetăţile ale păgânilor şi trebuie să dăm bir turcilor ca mai
înainte…”, – scria cu amărăciune Nicolae Kirschner, orăşean din Baia [11]. Populaţia Ţării Moldovei era indignată de nelegiuirile
mercenarilor polonezi, rămaşi pentru susţinerea domniilor propolone.
 
Totuşi, din punct de vedere economic şi cultural, situaţia Moldovei nu era pe atât de dramatică după cum s-ar părea. Ieremia
Movilă a fost printre puţinii voievozi decedaţi în scaunul domnesc, “de moarte bună”, iar nu în pribegie, mazilit sau şi mai rău –
decapitat în piaţa publică…” [12]. Anume în timpul lui s-a reanimat negoţul pe drumul comercial Istanbul – Suceava – Lvov. Avea
dreptate cancelarul polon Jan Zamoyski cînd, în 1595,  îl prezenta nobilimii moldovene pe noul candidat pentru domnie – Ieremia
Movilă: “…boier din sângele vostru, un om cinstit şi de treabă…” [13]. Unii istorici consideră că "domnia lui Ieremia Vodă a fost
totuşi o epocă de regres în istoria Moldovei…”, iar implicarea Poloniei a constituit doar “o epocă de cea mai tristă amintire din
istoria românească…” [14]. Sunt opinii exagerate căci, în afara oricăror discuţii rămâne aportul lui pentru păstrarea stabilităţii
politice în ţară şi, nu mai puţin important, pentru dezvoltarea armonioasă a culturii. Şcolile înfiinţate la Cotnari şi Iaşi încă de Petru
Şchiopul au fost luate sub protecţie domnească. Tineretul moldovean pleca la studii la Cracovia, Lvov, Cameniţa, unde, în contextul
civilizaţiei latine şi est-europene studiau filozofie, istorie, artă.

În plan confesional, Ieremia Vodă s-a afirmat ca protector şi mare ctitor al Bisericii Ortodoxe atât în spaţiul românesc cât şi peste
hotarele lui. Solii moldoveni trimişi de el la seimul polon erau instructaţi să ceară Poloniei catolice şi Lituaniei calvine “ocrotirea
religiei ortodoxe…, păstrarea credinţei ortodoxe a ruthenilor (ucrainenilor – n.n.)”[15]. Domnul trimitea la Lvov pe meşterul Pavel
Rimleanul să înnoiască ctitoria domnilor moldoveni din acea urbe poloneză – Biserica Adormirii. Mănăstirea Suceviţa din nordul
Moldovei, frumoasa şi originala capodoperă a artei româneşti este şi ea ctitorie a lui Ieremia Movilă. Aceasta, cât şi alte locaşuri
sfinte au fost îngrijite şi tutelate de toţi Movileştii. S-au manifestat mai ales în acest sens nepoţii săi, Petru Movilă, devenit în 1632
mitropolit de Kiev şi Miron Barnovschi-Movilă, domn al Moldovei între 1626-1629 şi 1633. Totodată, bisericile şi mănăstirile, frăţia
ortodoxă din Polonia şi catolicii din ţară, au beneficiat cu toţii de danii şi donaţii băneşti. A fost întemeiată Episcopia de Huşi, iar
episcopul Bernardo Quirini îl lăuda pe vodă în faţa Papei pentru grija ce o manifesta acesta faţă de biserica catolică. 

 Ieremia Movilă, Domn al Molovei,

frescă mănăstirii Suceviţa
În timpul domniei lui Ieremia Movilă, în Moldova se păstrau manuscrise inspirate din surse bizantine, în special Tetraevanghelul
Suceviţa-24. Aceste manuscrise au servit la geneza şcolii de miniaturistică de la mănăstirea Dragomirna în frunte cu luminatul
miniaturist Anastasie Crimca. Şcoala s-a manifestat plenar după moartea voievodului [16].
 
Viaţa privată a voievodului, a familiei şi rudelor sale a fost interesantă şi plină de zbucium. Ieremia Movilă provenea dintr-un vechi
şi influent neam de boieri. Bunicul său Iaţco Hudici a fost membru оn sfatul domnesc al lui Ştefan cel Mare. Tatăl – Ion Movilă – a
fost căsătorit cu Maria, fiica lui Petru Rareş, nepoata marelui Ştefan. Anume înrudirea cu Rareşii şi Lăpuşnenii au оncurajat
aspiraţiile Movileştilor la tronul ieşean. Mare logofăt la curtea lui Alexandru Lăpuşneanu, Ion Movilă şi-a pierdut viaţa în urma
intrigilor de “palat”. Soţia acestuia, mama viitorilor domni, a decedat după 1614 în Polonia, anterior fiind găzduită de Regia
Wisniowiecki, o nepoată de-a sa.
 
Ieremia Movilă a avut trei fraţi: Gheorghe – devenit mitropolit, Toader – devenit postelnic, şi Simion – devenit domn. Surorile lui:
Scheauca şi Greaca s-au căsătorit cu boieri pământeni, iar Mariana – a devenit soţia nobilului polon Isaia Herbut.
 
Ieremia a cunoscut devreme dregătoriile domneşti. Sub Iancu Sasul (1579-1582) el a fost paharnic, în timpul lui Petru Şchiopul va
deveni vornic. Între 1591-1595 Ieremia Movilă s-a aflat оn Polonia. Acolo s-a căsătorit (1591) cu Elizabeta Csomortany, o
descendentă din nobili maghiari ardeleni, cu care a avut o familie numeroasă. Cei trei fii: Constantin, Alexandru şi Bogdan vor lupta
pentru scaunul ţării cu verişorii lor – fiii lui Simion Movilă[18]. Fiicele: Chiajna, Ecaterina, Maria şi Ana se vor căsători cu magnaţi
din Polonia, cu excepţia ultimei, care a murit de tânără. În anul 1593 Ieremia Movilă primeşte diploma de cetăţean al Poloniei.
Una dintre fiicele voievodului – Chiajna – a fost rebotezată, după căsătorie Regina. În 1603 ea a devenit soţia nobilului Mihail
Wisniowiecki, ca mai apoi să devină bunica regelui polon Mihail Korybut Wisniowiecki (1669-1673) [17].
 
Ieremia Vodă s-a stins din viaţă în iulie 1606, lăsând ca domn, aşa cum îi făgăduise şi Poarta, pe fiul său Constantin. Boierii, însă, le-
au cerut otomanilor ca voievod pe Simion Movilă, sub pretextul că fiul răposatului vasal era prea tânăr.
Familia domnitorului Ieremia Movilă
Soţia sa, Elisabeta Csomortany, era din Ungaria.A avut următorii copii:
    - Constantin Movilă
    - Alexandru Movilă
    - Bogdan
    - Samfira (?-7 mars 1596)
    - Petru
    - Alexandra (?-12 iulie 1597)
    - Stana (?-12 iulie 1597)
    - Chiajna (1588-1619) căsătorită in 1603 cu prinţul Michal Wiśniowiecki.
    - Maria (?-1638) căsătorită cu Stefan Potocki (?-1631) şi apoi cu Nicolas Firlej (?-1636).
    - Ecatarina (?-1618) căsătorită in 1618 cu Samuel Korecki (?-1622).
    - Ana căsătorită succesiv cu patru nobili polonezi

Primii doi fii au devenit şi ei domnitori ai Moldovei. Avea legături familiale cu cei mai de seamă nobili polonezi, cu care îşi măritase
fetele.

 Mihai Viteazul
Domn al Munteniei (Valahiei), a Transilvaniei (Ardeal) şi a toată Ţara Moldovei (Principatului Moldova, Voievodatului Moldova)
 

 Mihai Mihai
Viteazul, Viteazul,
domn al domn al
Munteniei, Munteniei,
Ardealului Ardealului
 şi a toată şi a toată
Ţara Ţara
Moldovei, Moldovei,
portret 1600
 
Mihai Viteazul (n. 1558, Tîrgul de Floci sau Drăgoeşti - d. 9 august 1601, Cîmpia Turzii) a fost ban de Mehedinţi, stolnic domnesc şi
ban al Craiovei, apoi domnitor al Munteniei şi, pentru o scurtă perioadă în 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări care
formează România de astăzi: Muntenia, Transilvania şi Moldova.

Originea şi primii ani ai vieţii

În anul 1601, în timpul unei şederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menţionat pe marginea portretului
aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieţii", ceea ce indică drept an al naşterii lui Mihai anul 1558. Domnul Pătraşcu cel Bun,
considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557. Împrejurarea ca Pătraşcu să fi avut relaţii
extraconjugale în anul morţii sale apare ca foarte improbabilă, avînd în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru
tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu. Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătraşcu a fost exclusă şi de Petre Panaitescu,
cu argumente onomastice, genealogice, precum şi pe baza cronicilor de epocă.

Mama lui Mihai a fost Teodora Cantacuzino, de neam grecesc. Cronica lui Radu Popescu, foarte bine informată asupra carierei lui
Mihai, menţionează că "mumă-sa au fost de la Oraş dela Floci [sic], care fiind văduvă ş frumoasă şi nemerind un gelep
[comerciant], om mare şi bogat den [sic] Poarta Împărătească şi care în casa ei zăbovindu-se cîtăva vreme...".

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atesta că Mihai
Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vîlcea. Aceleaşi surse mai specifică faptul că
la Proieni, pe Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la Constantinopol şi apoi ban al Craiovei, din familia
Cantacuzino.

Armeanul Petre Grigorovici din Lemberg, unul din diplomaţii lui Mihai, a întocmit, probabil pentru informarea cercurilor austriece,
o cronică a vieţii domnitorului, document care s-a pierdut în forma originală, dar care s-a păstrat în compilaţia lui Stephanus
Zamosius.

 
Ascensiunea politică
La sfîrşitul anului 1588 devine stolnic al curţii lui Mihnea Turcitul, iar în 1593 ban al Craiovei în timpul domniei lui Alexandru cel
Rău. În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar şi al otomanilor, a devenit voievod al Munteniei, efectiv
de pe 11 octombrie.

Aderă la "Liga Sfîntă" creştină, constituită din iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul Papal, Spania,
Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana (Anglia şi Polonia au manifestat rezerve faţă de politica de cruciadă a papalităţii). Ulterior
aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a celorlalte două state româneşti, Moldova şi Muntenia.
Aron Vodă, domnul Moldovei semnează un tratat cu împăratul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus
lui Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.

Campania antiotomană
 
Victoriile împotriva Imperiului otoman
Aderarea Munteniei la "Liga Sfîntă" a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei revolte antiotomane soldată cu suprimarea
creditorilor levantini şi a întregii garnizoane otomane staţionată în Bucureşti. Pe acest fundal, Mihai porneşte o ofensivă generală
împotriva Înaltei Porţi, atacînd cetăţile turceşti de pe ambele părţi ale Dunării (Giurgiu, Hîrşova, Silistra ş.a.). Urmează o serie de
victorii împotriva tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti) culminată cu incendierea Rusciukului. După modelul victorios
al lui Mihai, Aron Vodă porneşte o campanie similară. Datorită recunoaşterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron
Vodă şi succesorul său, Răzvan Ştefan, Mihai trimite o delegaţie de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relaţiile
munteano-transilvănene. Nerespectînd porunca domnitorului, delegaţia de boieri condusă de mitropolitul Eftimie semnează un
tratat cu Bathory prin care Mihai devenea locţiitorul acestuia pe propriul său tron. Puterea revenea astfel Sfatului Domnesc
alcătuit din 12 boieri de rang înalt. Comandînd o armată de cca. 16.000 de ostaşi, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni
conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obţine victoria la Călugăreni - 13/23 august 1595 (evocată în mod strălucit în poemul "Paşa
Hassan" de George Coşbuc). Contraofensiva otomană îl forţează să se retragă în munţi, aşteptînd sprijinul lui Sigismund Bathory.
Între timp, Ştefan Răzvan este înlocuit de pe tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor. Mihai Viteazul începe (cu
sprijin transilvănean şi moldovean) eliberarea oraşelor Tîrgovişte (5-8 octombrie 1595), Bucureşti (12 octombrie 1595) şi Giurgiu
(15-20 octombrie 1595).

Bătălia lui Mihai Viteazul cu Tîrgovişte, 1595

Turcii, Giurgiu, Octombrie
1595
 
În 1594 şi în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării, cucerind cetăţile Isaccea, Măcin,
Cernavodă, Rasgrad, Babadag, Tîrgul de Floci, Silistra şi chiar Rusciuc, Şiştova, Nicopole şi Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga,
călăreţii lui Mihai Viteazul ajunseseră pînă la Adrianopole în est şi Plevna în vest. Această acţiune a fost coroborată cu cea a
voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpînirea sa Bugeacul, în aceeaşi perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat
aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încît Dobrogea şi gurile Dunării s-au aflat sub stăpînirea sa pînă la
moarte.

Întreaga creştinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hîrtiile găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în
care aceşti creştini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.

Negocierile de pace cu Înalta Poartă

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum şi dezastrele provocate de ostaşii sultanului, au adus Muntenia la o
stare critică din punct de vedere financiar. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluţie pe cît de nepopulară, pe atît de
vitală supravieţuirii statale: "aşezămîntul" sau "legarea ţăranilor de glie" prin care rumânii (ţăranii fără pămînt din Valahia) erau
siliţi să rămînă pe moşia pe care se aflau în acel moment. După cîteva confruntări pe linia Dunării, Mihai decide începerea
negocierilor cu otomanii. Finalizate printr-o pace (1597-1598) prin care, în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi a plăţii
tributului, Înalta Poartă recunoştea domnia voievodului pe întreaga durată a vieţii sale. În paralel, domnitorul valah încheie un
tratat şi cu Casa de Habsburg (Mănăstirea Dealu, 30 mai/9 iunie 1598) orientat împotriva turcilor. Prin dubla suzeranitate
(otomană şi habsburgică) se anula practic tratatul dezavantajos al boierilor cu Sigismund Bathory.

Unirea ţărilor române

 
Ţările române după Unirea de la 1600, sub domnia lui Mihai Viteazul
Domnia lui Ieremia Movilă, devotat polonezilor, însemnase practic îndepărtarea Moldovei de Sfînta Alianţă. În Transilvania,
Sigismund renunţa la tron în favoarea vărului său, Andrei Bathory (deasemenea înclinat către politica polonă). În această situaţie,
unitatea militară a ţărilor române se diminuează iar Mihai Viteazul, pus în faţa destrămării coaliţiei antiotomane, decide aplicarea
"planului dacic", în speţă Unirea celor trei ţări române. În iulie 1599 trimite o solie la Praga pentru a cere încuviinţarea împăratului
Rudolf al II-lea pentru punerea în practică a iniţiativei sale. Primind un răspuns favorabil, la sfîrşitul aceluiaşi an, intră în
Transilvania prin pasul Buzău, şi după victoria asupra lui Andrei Bathory (Şelimbăr, 18/28 octombrie 1599) îşi face intrarea
triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy. În mai 1600, Mihai Viteazul îl
alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingîndu-l la Bacău, şi realizează astfel, prima unire a trei principate române.
Titulatura folosită de voievod (într-un document din 6 iulie 1600) era: "Domn al Munteniei, Ardealului şi a toată ţara Moldovei".
 

Drapelul Munteniei pe timpul lui Stema lui Mihai Viteazul

Mihai Viteazul dupa Unirea
Principatelor româneşti

Consolidarea Unirii
Pentru a consolida Unirea, Mihai ia o serie de măsuri:

    * adoptă aceeaşi stemă pentru toate teritoriile

    * construieşte o biserică ortodoxă la Alba Iulia
    * acordă anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români
    * numeşte ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop.
 

Harta Principatelor româneşti sub Mihai Viteazul, mai -

septembrie 1600
 
Sfîrşitul domniei

Destrămarea Unirii
În urma strălucitelor victorii ale lui Mihai Viteazul în Muntenia, Bulgaria, Transilvania şi Moldova, personalitatea sa a ajuns să
inspire respect şi îngrijorare în minţile vecinilor, inclusiv cele ale aliaţilor austrieci, care au constatat capacitatea lui Mihai de a
consolida cele trei principate româneşti şi a promova interesele acestora prin acţiuni independente, rapide, ferme şi foarte eficace
care la un moment dat ar fi putut deveni defavorabile casei regale a Austiei. Astfel contextul internaţional a devenit net
nefavorabil lui Mihai Viteazul. Puterile vecine vedeau în noul stat o contradicţie cu interesele proprii. Habsburgii (austriecii) îşi
vedeau ameninţate planurile de menţinere a Transilvaniei în sfera de influenţă, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra
Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunţării la Muntenia. Mai mult chiar, noul stat reprezenta o formulă puternică,
capabilă să schimbe raportul de forţe din regiune. Existau însă şi conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari
din Transilvania care nu acceptau măsurile impuse de noul Domn. Mihai nu reuşeste să înfrîngă revolta nobililor maghiari sprijiniti
de generalul Basta (Mirăslău 18/28 septembrie 1600) şi astfel pierde Ardealul. În scurt timp Moldova va reintra în posesia
Movileştilor aserviţi intereselor polone. Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Munteniei, însă şi pe acest tron se va urca
un membru al familiei Movileştilor, Simion Movilă.
 

Asasinarea lui Mihai Viteazul la Turda, Fosta Troiţă de lemn

gravură realizată la Leiden, Olanda, 1703 de la mormîntul lui
Mihai Viteazul
(1923-1977)

Moartea lui Mihai Viteazul

Forţat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea al Austriei, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund
Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susţină pe român. Împreună cu generalul Basta, Mihai porneşte campania de
recucerire a teritoriilor româneşti. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory din
Transilvania. Continuă prin a recupera Muntenia gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiţii, se întrezăreau
perspectivele unei noi uniri, perspectivă cu care împăratul Rudolf al II-lea nu putea fi de acord. Din ordinul său, în 9/10 august
1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul este ucis din ordinul generalului Gheorghe Basta. Capul său este furat de unul dintre
căpitanii domnitorului, adus în Muntenia şi înmormîntat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lîngă Tîrgovişte. Pe lespedea sa de
piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: "Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al
Munteniei, Ardealului şi Moldovei."
 Mormîntul capului lui Obeliscul actual de la mormîntul lui
Mihai Viteazul, la Mihai Viteazul (după 1977)
mănăstirea Dealu,
România

Portrete
Au rămas mai multe portrete înfăţişîndu-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume. Într-o ipostază mai tînără este
prezentat la mănăstirea Căluiul, apoi şi la Biserica Domnească din Tîrgovişte. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În
1598 Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleşuv, slab şi ferm, îmbrăcat într-o platoşă şi
acoperit de o blană miţoasă. În mîna dreapţă ţine un baston de comandant, iar mîna stîngă şi-o ţine sprijinită pe sabia terminată cu
un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia şi stema cetăţii Nicopole, iar dedesubt apare inscripţia „Michel Vaivoda della
Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598”.

Mihai Viteazul, Franz Franken,

domn al Mihai Viteazul şi
Munteniei, domniţa Florica,
Ardealului şi a detaliu din
toată Ţara tabloul Croesus
Moldovei,
portretul de la
Praga, 1601
 
În ziua de 23 februarie 1601 Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm - după cum
relatează H. Ortelius - i se realizează un portret în aramă de către gravorul curţii, Egidius Sadeler. Acesta este cel mai cunoscut
portret al domnitorului român, fiind răspîndit în numeroase copii. Inscripţia circulară spune „Michael Waivoda Walachiae
Transalpinae, utraque fortuna insignis et in utraque eadem virtute, aet. XLIII”, iar versurile-dedicaţie: „Tanti facit nomen Christi,
Maiestatem Caesaris, / Rempublicam christianam et Ecclesiae sub Pontifice Maximo concordiam sue”, adică „Atît de mult iubeşte
pe Cristos şi Împărăţia creştină şi unirea Bisericii sub Papă”.  Aproape două secole şi jumătate mai tîrziu, în 1847, Nicolae Bălcescu
şi A. G. Golescu redescoperă acest portret, împreună cu alte cinci ale aceluiaşi, la cabinetul de stampe al bibliotecii regale din Paris.
„Cîndu vezurămu pe cellu de allu siésselé strigarămu de o dată: Acesta este [...] Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii
celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu. [...] Otărîrămu în dată a ne desierta uşiórele nóstre pungi...”
pentru a comanda o copie după acest portret, spre a da „în admirare românilor” adevărata înfăţişare a voievodului.

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o
căciulă şi o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI”, precum şi altele
inspirate după cel al lui Sadeler. O dată, Mihai Viteazul este prezentat ca fiind Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei.

De la Mihai Viteazul au rămas şi două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken II. Într-unul dintre ele, aflat la
muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, avînd căciula transformată în turban şi lanţul şi medalia dăruite de împăratul german. În
celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum din Viena, apare alături de fiica sa Florica într-o reprezentare a alaiului lui
Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai şi ale fiicei sale la curtea pragheză.

Mihai Viteazul mai apare şi în gravuri din secolele XVI-XVII ce prezintă momentul uciderii sale, însă de cele mai multe ori are o
înfăţişare închipuită.

O serie de tablouri cu Mihai Viteazul au fost pictate în secolele XIX-XX de artişti precum Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mişu
Popp sau Constantin Lecca.

Radu Mihnea
Radu Mihnea, al doilea unificator al Principatelor româneşti?
Autor: Păduraru Cătălin
Radu Mihnea este un domnitor relativ necunoscut în istoria românească. Este fiul lui Mihnea turcitul. Ajunge domnitor în
Muntenia în 1611, pe fondul atacurilor din afară și al anarhiei, la cererea boierimii [1]. Báthory Gábor, domnitorul Transilvaniei
reușise să intre în Muntenia, alungându-l pe Șerban-vodă.
Cu ajutor turcesc, Radu Mihnea reușește să-l alunge pe Báthory Gábor din Muntenia și se instalează la domnie [2]. Se dovedește a
fi un bun domnitor. „Îşi tocmea țara cumsecade” și „domnia tot cu bună pace” sunt aprecieri laudative ale lui Stoica Ludescu,
repetate de mai multe ori.
Radu Mihnea se confruntă de la bun început cu un complot boieresc, un anume Mihai cămășarul voind să se instaleze în locul lui,
ajutat de opt boieri, printre care și Bărcan vel-stolnic, datorită înconjurării lor cu greci [3]. Complotiștii sunt pedepsiți cu moartea.
De asemenea, îl urmărește în Moldova pe Șerban, în urma încercărilor acestuia de a-și relua tronul. Apoi, domnitorul se confruntă
cu un nou atac plănuit de Báthory Gábor, domnitorul Transilvaniei. Se pregătește de luptă, cerând ajutorul turcilor. La porunca lor,
domnitorul Moldovei Ștefan Tomșa (Tomșa al II-lea) îi vine în ajutor. Báthory Gábor, speriat de această desfășurare de forțe, se
retrage din domnie, fiind omorât de nobilii maghiari, în 1613. Astfel, nu se mai desfășoară nici o bătălie, și Radu Mihnea domnește
în Muntenia până în 1615, când este mazilit.
 
Prima domnie în Moldova [4]: 1616 - 1619

predecesor - Ştefan IX-

lea Tomşa (altă sursă
Alexandru Movilă)
 Radu Mihnea, domn al Moldovei succesor - Gaspar
Graziani
În Moldova, domnia lui Ștefan Tomșa crease anarhie, datorită conflictelor cu boierii. De altfel, Ștefan Tomșa este caracterizat ca
fiind “mare vărsătoriu de sânge” de către cronicarul Miron Costin. Pentru a preveni amestecul polonezilor în Moldova, turcii
hotărăsc aducerea lui Radu Mihnea ca domnitor aici. Cu o numeroasă armată otomană, condusă de Schinder-pașa, Radu Mihnea
ajunge la Iași, în 1616, după cum spune și Miron Costin. Îi avertizează pe polonezii rămași în Moldova, precum și pe boierii
moldoveni să plece, pentru a nu fi prinși de turci. Aceștia nu ascultă avertismentul, și Radu Mihnea este nevoit să negocieze cu
turcii pentru a-i scoate pe boieri din mâinile turcilor și reușește. Polonezii cheltuiesc mulți bani pentru a-l răscumpăra pe Corețchi,
cel ce îi conducea în campania din Moldova împotriva lui Ștefan Tomșa. Radu Mihnea nu reușește să o scoată din mâinile turcilor
pe văduva lui Ieremia Movilă, care devine și victima unui viol din partea acestora, și nici pe fiul ei Bogdan.
Dacă muntenii spun doar că “domnea cu pace”, în Moldova boierimea îl primește cu mare bucurie. Vedem că are deja o titulatură,
și anume, Radu-vodă cel Mare. Reușita sa în Muntenia, de a pacifica țara și a mulțumi pretențioasa boierime de acolo, dar și de a
pune capăt influenței maghiare, nu rămăsese fără ecou în Moldova. Miron Costin îi descrie pe larg cele două domnii în Moldova,
punându-i în evidență calitățile de domnitor, bun conducător și bun diplomat.
Participă la campania lui Schinder-pașa, ordonată de sultan, împotriva cazacilor. Alături de Alexandru Iliaș, domnul Munteniei, de
Gábor Bethlen, domnitorul Transilvaniei, și de o armată de tătari, participă la asediul fără succes al Rașcovului. Se încheie pacea cu
polonezii și cazacii, dar tătarii nu o respectă.
În 1619, Radu Mihnea se îmbolnăvește, și văzând că evenimentele grave (conflictele între turci și polonezi) continuă, pleacă la
Istanbul pentru tratamentul ochilor, cu voia sultanului.
După cum consemnează letopisețul cantacuzinesc, revine ca domnitor în Muntenia, pus de turci, întrucât situația se înrăutățise
acolo datorită proastei guvernări. În 1623, Radu Mihnea este pus din nou domnitor în Moldova, în Muntenia rămânând fiul său
Alexandru la domnie. Astfel, Radu Mihnea devine un adevărat arbitru al spațiului românesc.
 
A doua domnie în Moldova: 1623 - 1626

predecesor -
Ştefan IX-lea
Tomşa
 Radu Mihnea, domn al Moldovei succesor -
Miron
Barnovschi-
Movilă
El vine domnitor tot în locul lui Ștefan Tomșa, care era și el la a doua domnie. Adversar al lui Ștefan Tomșa, Radu Mihnea căutase
mereu să-l îndepărteze de la domnie. “Îi era mare neprieten” și îl pâra la Poartă tot timpul, spune Miron Costin.
Bun diplomat, Radu Mihnea mijlocește pacea între polonezi și turci. “Și la turci credinţă şi la creştini laudă avea”, spune Miron
Costin. Deși era un bun conducător, cum îl caracterizează Miron Costin, precipitarea evenimentelor îl afectează pe domnitor. Un
număr mare de tătari, conduși de Cantemir, se răzvătesc împotriva hanului tătar și împotriva turcilor. Aceștia jefuiesc Polonia
(Pocuția) și apoi Muntenia, de la Buzău, până la Olt. Locurile au rămas pustii multă vreme, cum spune și Stoica Ludescu în
letopisețul său.
Radu Mihnea ordonă locuitorilor din sudul Moldovei să-i atace pe tătari și să le ia înapoi ceea ce jefuiseră. Apoi, polonezii câștigă o
bătălie cu tătarii lui Cantemir  aliați cu turcii. Totodată, Radu Mihnea îl pârăște la sultan pe Cantemir. Peste mai mulți ani, după
moartea sa, cuvântul său va conta, atunci când turcii hotărăsc o expediție de pedepsire a acestui Cantemir, pe vremea
domnitorului Vasile Lupu.
În 1626, Radu Mihnea moare datorită podagrei. El mutase curtea domnească la Hârlău.
Miron Costin consemnează că “aședzarea țării se stricasă foarte tare” la Radu Mihnea, în perioada ultimă a domniei sale.
Cheltuielile prea mari și uneori inutile ale curții domnești ("Nimé den boieri, pănă în cei a treia, cu haine cevaşi proaste să nu hie,
că era de scîrbă") au dus la sărăcirea țării.  Pe de altă parte, tătarii lui Cantemir se pregătesc să atace Moldova, bănuindu-l pe
domnitor că-i ajutase pe polonezi. Într-adevăr, Conețpolschi, hatmanul polonez,  fusese eliberat din celebra închisoare Edi-Cula în
urma insistențelor domnitorului român. Tot Miron Costin zice: „cum au putut încăpea întru înţelepciunea acelui domnŭ acéia
nemilă de ţară”. Se pare că, datorită bolii grave, domnitorul își pierduse răbdarea și tactul său. Nu mai reușea să gestioneze
situația gravă a Moldovei. Următorul domnitor, Miron Barnovschi, reușește să-i convingă pe tătari să nu atace Moldova, înlăturând
poate unul din cele mai mari pericole prin care trecea țara.

Piatra funerară a
domnitorului, cu stemele
 Munteniei și Moldovei [5]

Omul Radu Mihnea

Este dificil să scrii strict enciclopedic despre acest domnitor. Nici marele cronicar Miron Costin nu reușește asta. Iarăși, este dificil
să separi personalitatea acestui domnitor în perioade de domnie, în Moldova sau Muntenia.
În ciuda bolii sale de mâini și picioare, se dovedește un bun diplomat și conducător. Reușește să împace taberele boierești din
Muntenia. Înlătură pentru multă vreme influența ungurească din Muntenia, dar și din Moldova.
Turcii au o mare încredere în acest domnitor, cuvântul lui contând imens în fața lor. Se dovedește a fi un bun psiholog, cunoscător
al firii umane. Este de asemenea un exponent al clasei boierești și un restaurator al feudalismului, aflat în decadență în întreaga
lume. Ajunge domnitor în momente grele pentru țările române. Ungurii se revoltaseră împotriva germanilor și se aliaseră cu turcii
[6]. Puterea otomană cunoștea o recrudescență după înfrângerile din anii 1595-1596. Expansionismul german și austriac, alături de
cel unguresc, constituiau și ele probleme grave. Politica polonă, în care își punea speranțe o parte din boierime, nu era chiar clară.
Și, nu în ultimul rând, anarhia din Moldova și Muntenia era destul de mare, în urma proastei gestionări a situației de moment.
Necunoscut în istorie pentru fapte de vitejie, fiind omul turcilor, dar mai ales exponent al marii boierimi, Radu Mihnea se arată a fi
o prezență vie în istoria românească. El aduce pacea și stabilitatea în condiții vitrege pentru niște țări mici. Luptele continue dintre
puterile dimprejur puneau în pericol independența șubredă a principatelor.
Miron Costin povestește o întâmplare, cu un vătaf proaspăt ridicat de Radu Mihnea, la cererea boierilor. El îi avertiează că acest
om nu este pentru boierie. Când comite un act huliganic bătând două femei, boierii își dau seama că domnitorul avusese dreptate.
Și de aici, vedem că era un extraordinar de bun cunoscător al firii umane. Această calitate îl va face prețuit de turci, care îl vor
folosi pentru a-și exercita influența în această zonă. Radu Mihnea, la rândul lui, s-a folosit de influența lui asupra turcilor pentru a-
și întări domnia și a asigura pacea și stabilitatea în cele două principate. Era un bun creștin, și ajuta întotdeauna personaje mai
importante să scape din mâinile turcilor. Cneazul Zbaraj și hatmanul polonez Conețpolschi sunt două personalități ajutate de Radu
Mihnea să scape din închisorile turcilor. Era prețuit de turci și iubit de conducătorii creștini pentru serviciile ce le făcea.
Diplomația sa este relevată tot de către Miron Costin. În 1616, îl avertiează pe Corețchi și ceilalți să părăsească Moldova, căci vine
cu armată turcească. Reușește să-i scoată de la Schinder-pașa pe toți boierii moldoveni prinși atunci. Rămâne un creștin convins,
chiar dacă era ajutat de turci tot timpul.
Este apreciat de unele surse ca fiind al doilea unificator al țărilor române, respectiv Moldova și Muntenia, așa cum consemnează
un raport  al ambasadorului Veneției la Istanbul în 1625 [7]. Miron Costin scrie și el despre fraternizarea celor două principate în
momentul căsătoriei fiului său Alexandru [8]. Mai mult, cele două țări române capătă o personalitate proprie, comună, în timpul
acestui domnitor, au o politică proprie, interese proprii.
De asemenea, există informații nedetaliate despre o scurtă domnie a sa în Muntenia între septembrie 1601 și martie 1602 [9],
neconfirmată de Miron Costin, Stoica Ludescu sau Alexandru Xenopol în al său volum al III-lea al Istoriei Românilor și despre care
nu am găsit amănunte nicăieri.
Politica lui Radu Mihnea, de a aduce greci nu este totuși criticată de Stoica Ludescu sau Miron Costin. Putem spune că nu este un
om al grecilor, așa cum aflăm despre Alexandru Iliaș din letopisețul lui Miron Costin. Căci, Radu Mihnea are o politică proprie, face
doar politica țării, ținând cont tot timpul de părerea boierimii, chiar când este în dezacord cu aceasta, fiind de fapt un reprezentat
al boierimii. Agravarea bolii l-a afectat, se pare, în ultima perioadă a vieții sale, când ia decizii pripite  și exagerează cu cheltuielile
curții sale. Probabil că boierimea nu cunoștea gravitatea bolii sale, căci nu l-ar fi lăsat să mai domnească.
La Hârlău, unde a mutat curtea sa, rămân mărturie mai multe biserici construite de el, lucru pomenit de Miron Costin în descrierea
acestei domnii.
Apartenența sa strictă la clasa boierească a influențat atât deciziile sale înțelepte, care au adus pacea în principatele române, cât și
pe acelea greșite, de la sfârșitul domniei sale, care au fost la un pas de a aduce Moldova în pragul distrugerii.

Gaspar Graziani
Gaspar Graziani era străin de țară, necunoscător al limbii și obiceiurilor Moldovei. Era translator la Poartă, om de încredere al
turcilor, intermediind acestora discuțiile cu solii țărilor creștine [1]. Ajunge domn în Moldova, numit de turci, datorită serviciilor
făcute înaltei Porți. Era croat [2] de origine, după descrierea din Wikipedia, și, „italianŭ, frîncŭ”, după Miron Costin.
Ajunge domn în locul lui Radu-Mihnea, în 1619. În ciuda credibilității pe care o avea în fața Porții, decide să se întoarcă împotriva
turcilor, și să-și caute aliați printre țările creștine. Se dovedește un intrigant desăvârșit în această tentativă a sa.
Ignorând obiceiurile țării și dovedindu-se uneltitor, el devine antipatic și nepopular, atât boierimii cât și oamenilor de rând. Și, o
revoltă izbucnește, aceea a orheienilor, care aduc și un înlocuitor la domnie. Gaspar însă reușește să îi învingă și ordonă uciderea
acestora. Orheienii s-au mai revoltat, fără succes, și împotriva lui Aron-vodă cel cumplit [3].
Domnitorul reușește să pună mâna pe scrisorile trimise Porții de către Bethlen Gabor, principele Transilvaniei, în care acesta din
urmă îi îndemna pe turci să atace Polonia. Trimite aceste scrisori regelui Poloniei. Dat în vileag și descoperindu-i intriga lui Gaspar,
Bethlen Gabor îl amenință cu moartea pe domnitor. De asemenea, îl pârăște la Poartă.
În urma acestor intrigi, turcii încep demersurile pentru mazilirea domnitorului. Mai întâi, încearcă să-l atragă la Istanbul, dar
domnitorul înțelege capcana în care este atras. Încheie o alianță extrem de secretă cu Polonia, el prefăcându-se a fi dușman
polonezilor și a se teme de ei. 
Punând țara în pericol prin asemenea mașinații, boierii încep să-i stea împotrivă, iar Gaspar încearcă să-l otrăvească pe vornicul
Bucioc. Ordonă închiderea vistiernicului Vasile Lupu, viitorul domnitor. Pretinde că se teme de polonezi, și fuge din Iași. Stabilește
o tabără de apărare la Țuțora, și ordonă soldaților săi din Iași să ucidă pe turcii veniți să-l mazilească, împreună cu ceaușul Schimni
[4]. Prefăcătoria sa nu cunoaște margini, în tot acest timp el fiind aliat cu polonezii.
Atât Moldova, cât și viața acestui domnitor intrigant sunt puse în pericol prin asemenea uneltiri. Turcii conduși de Schinder-pașa
pornesc o campanie împotriva Moldovei, împreună cu tătarii lui Cantemir, și cu niște oști trimise de Bethlen Gabor.
Polonezii, conduși de hatmanul Jolcovschi, îi sar în ajutor lui Gaspar, datorită serviciilor făcute lor de către acesta, și se declanșează
bătălia de la Țuțora. Aceată bătălie, începută bine, capătă o turnură proastă pentru domnitor [5]. Acesta particpă la această luptă
cu 600 de soldați, probabil lefegii [6].
Pentru a fi sigur că armata poloneză îl va sprijini, nu îi informează pe aceștia de numărul mare al inamicilor, deși aflase acest lucru.
Aflat în mare pericol, Gaspar nu renunță nici o clipă la mașinațiunile sale riscante.
Domnitorul încearcă să fugă, văzând că bătălia era pierdută, trecând Prutul, dar doi boieri, Șeptilici și Goia decid să îl omoare.
Acest act barbar este condamnat de Miron Costin în letopiseț și aspru pedepsit de domnitorul următor, Alexandru Iliaș. În urma
uciderii lui Gaspar, motivația bătăliei de la Țuțora dispare, iar campania poloneză din Moldova se termină cu un dezastru.

Campionul intrigilor
Intriga și prefăcătoria ating cote anecdotice la acest domnitor, dacă ar fi numai să îl cităm pe Miron Costin: “Acestŭ domnŭ,
Gaşpar-vodă, niceodată post n-au avut, ce pre ascunsu în tote posturile mînca carne”. Nu respectă obiceiurile țării, stârnind
antipatia populației. Nu a găsit locul cel mai potrivit pentru a-și desfășura intrigile, căci își face dușmani și în afara țării. Iar
încercările de anihilare a boierilor ce îl criticau nu sunt de natură să-i sporească popularitatea.
Astfel, toate aceste intrigi ale sale aveau să-i aducă moartea. Există unele surse care îl dau pe acest domnitor drept continuator al
politicii unioniste a lui Mihai Viteazul[7]. Greu de crezut un asemenea lucru, cât timp el nu cunoștea limba țării și nu respecta nici o
tradiție a ei, și atât timp cât nu a reușit să conducă nici măcar Moldova mai mult de un an. Oricum, nu avea nici resurse pentru a
îndeplini ceva în acest sens.
Nu a ezitat să-i înșele pe aliații polonezi, îndemnându-i la o campanie ce avea să coste și viața hatmanului Jolcovschi. Ascunde
numărul mare al turcilor în fața acestuia, pentru a nu fi părăsit de singurii săi aliați. Prin politica sa imprudentă, pune Moldova într-
un mare pericol, stârnindu-i pe turci. Miron Costin deplânge modul lui de a conduce și faptul că era străin de țară, „De laudă este
hie la care domnŭ să hie spre partea creştinească, că aceasta ţară, căci trăieşte aşea în statul său pănă acmu, pentru ţări creştine
stă pănă astădzi în rîndurile sale, însă cu înţelepciune, nu fără socoteală şi fără temeiŭ, în loc de folosul ţărîi să-i aducă perire ”  și 
„Ce, domniile neştiutoare rîndul tău şi lacome sintŭ pricine perirei tale”.
În încheiere, vedem că în acele vremuri se ținea mult la imaginea țării în exterior. Altfel cum s-ar explica pedeapsa dată celor doi
boieri ucigași ai lui Gaspar, condamnați la moarte, și cărora li s-a refuzat îngroparea creștinească, cum scrie și Miron Costin? Pe de
o parte, Gaspar era un om perfid, gata să recurgă și la ucidere pentru interesul personal. Pe de altă parte, era un străin, singur,
părăsit de toți, aflat în țară străină. Uciderea sa de către boieri din Moldova ducea la discreditarea țării. Mica Moldovă și orgolioasa
ei boierime țineau la imaginea în fața străinilor. Astăzi, acest lucru nu mai este de conceput, în România zilelor noastre.
 

Miron Barnovski Movila

1626, p. ianuarie 13 (23) – 1629, august;
1633, aprilie – +iunie 22 (iulie 2)
 Miron Barnovshi-Movilă,
domn al Moldovei
           A doua zi după moartea lui Radu Mihnea, la 24 ianuarie 1626, sfatul domnesc al Moldovei alegea ca succesor pe boierul
Miron Barnovschi, hatman şi pârcălab de Suceava. Faptul împlinit n-a fost însă o consecinţă a principiului sau a dreptului electiv al
marii boierimi moldovene, aceasta urmând doar recomandările domnului decedat. “Io Miron Barnovschi Moghilă voievod”, cum se
va intitula noul stăpân al curţii ieşene era apreciat de Înalta Poartă graţie aportului adus în cadrul tratativelor turco-polone. Cu
toate acestea, înscăunarea nu i-a fost “pe gratis”. Miron Barnovschi a expediat la Istanbul două sume consistente: una de 50 000
de coroane caimacamului şi cealaltă, în valoare de 100 000 – sultanului Murad al IV-lea.
          Acest voievod al Moldovei, cu o domnie scurtă şi un destin tragic, s-a dovedit a fi chiar din primele luni ale guvernării sale un
bun administrator şi om politic. “Făcut-au alţi domni şi mai multe, iară cu mai îndelungate vremi, în 40 de ani unii, alţii în 20 de ani,
iară elu în trei ani” [1]. Expresia cronicarului moldovean se potriveşte mult mai bine întregii activităţi a lui Miron Vodă şi nu doar
sub aspectul religios, cum a apreciat Miron Costin. “…Barnovschi, – în opinia istoricului A.D. Xenopol – era o figură interesantă, o
excepţie în rândul cârdului de domni ce se năpusteau pe corpul bietelor ţări române…” [2].
          În perioada domniei, împreună cu Divanul ţării şi cu Adunarea stărilor, Miron Barnovschi-Movilă a elaborat şi realizat un şir
de reforme cu caracter juridic, consacrate remedierii situaţiei social-economice a statului. Un imperativ al timpului era stoparea
procesului depopulării Moldovei din cauza războaielor polono-otomane şi a deselor incursiuni cazaco-tătare. Iată de ce Miron
Barnovschi-Movilă “făcuse… mare volnicie curţii să dea numai la bir o dată într-un an…, pe toţi i-au adus la breslele sale şi la locul
său…, au dat slobozii, chemându oameni din Ţara Leşască eşea şi s-au împlut ţara în puţină vreme de oameni” [3]. Dar colonizarea
satelor părăsite cu străini şi stimularea răzeşilor de a se întoarce acasă au fost însoţite de legarea de glie a altor categorii de ţărani.
Prin “legătura” lui Miron Vodă din 1627-1628, domnia a prelungit durata termenului de urmărire şi reîntoarcere cu forţa a şerbilor
fugari până la 7 ani. Restricţia menţionată a fost solicitată de stările privilegiate, care nu mai puteau tolera haosul şi dezmăţul din
societate, instaurate în urma rivalităţii dintre Polonia, Hanatul Crimeii şi Imperiul Otoman. Acestea “s-au jăluit înaintea lui… (M.
Barnovschi-Movilă – n.n.), zicând că li s-au pustiit satele şi li s-au răşchirat vecinii (fuga ţăranilor iobagi – n.n.)…, de le pradă
vecinii…, de fac năpăşti femeilor şi fetelor de oameni buni şi săraci…, îi pradă şi-i bagă în peire…” [4]. Totodată, marea boierime a
obţinut dreptul de a-şi restitui moşiile pierdute în urma abuzurilor comise de domnii precedenţi.
          Ca un veritabil creştin, Miron Barnovschi-Movilă s-a îngrijit şi de viaţa spirituală a supuşilor săi, de moralitatea slujitorilor
cultului. Protector al bisericilor şi al mănăstirilor în faţa abuzurilor funcţionarilor de stat, el a ştiut în acelaşi timp să-i impună
clerului un mod de viaţă în concordanţă cu sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe. În toamna anului 1626, la Iaşi s-a întrunit un
sinod, deciziile căruia au fost luate şi sub influenţa marilor cărturari Anastasie Crimca, mitropolit al Moldovei, şi Varlaam, viitor
mitropolit, autor al vestitei cărţi “româneşti de învăţătură” (“Cazania”). Aşadar, mănăstirilor le-a fost interzis să-i adăpostească pe
fugarii-eretici din Principatul Transilvaniei, care, în opinia înaltului cler şi a domnului, puneau în pericol ortodoxia moldovenilor. Se
interzicea categoric ca оn sfintele locaşuri să fie găzduite femeile. Călugării nu aveau dreptul la proprietate privată sau să practice
negoţul şi să hoinărească pe drumurile ţării.
         În pofida acestei legislaţii ecleziastice, plină de restricţii categorice, dar îndreptată spre disciplinarea traiului călugăresc, “trai
care se stricase şi se sălbătăcise…” [5], acţiunea internă a domnului a fost aprobată de majoritatea clerului. Într-o scrisoare către
bistriţeni din anul 1628, călugării de la mănăstirea Moldoviţa scriau: “Cu norocul măriei-sale, domnului nostru Barnovschi Vodă,
ieste pace bună şi s-au bucurat toţi oamenii de măria sa” [6].
          Barnovschi a fost şi un mare ctitor, edificând din temelie sau contribuind financiar la reconstrucţia unor locaşuri religioase:
bisericile din Iaşi şi din Toporăuţi ce-i poartă numele, mănăstirile Bârnova, Hangu şi Dragomirna, biserica Stavropighiei din Lvov.
          Bogată în evenimente i-a fost şi activitatea diplomatică. Prima dificultate de ordin extern – pericolul unei noi incursiuni a
hoardelor tătăreşti – a fost anihilată datorită relaţiilor pe care le avea cu căpeteniile acestora. Astfel, cetele tătare, traversând
teritoriul Moldovei, după o ordinară expediţie de jaf în Polonia, “n-au stricat nimica, fără ce au fostu de hrană cailor” [7]. În
perioada anilor 1627-1628 domnul moldovean a servit drept mediator în conflictul polono-turc cauzat de incursiunile reciproce ale
cazacilor zaporojeni şi ale tătarilor. Ca şi predecesorii săi el l-a susţinut cu oaste pe Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei (1613-
1629) în lupta acestuia cu Imperiul Habsburgic. Din porunca Porţii Otomane va fortifica cetatea Ozu-Oceakov de pe Nipru.
          Totuşi, în pofida faptului că era vasalul turcilor, Miron Barnovschi s-a apropiat de Polonia, căsătorindu-se, în septembrie 1626
cu fiica castelanului de Cameniţa, iar în corespondenţa sa intensă cu regele Sigismund al III-lea Wassa (1587-1632), recomanda
Coroanei să se împace cu sultanul, deoarece acesta uneltea împreună cu Regatul Suediei împotriva Poloniei.
          Lui Miron Barnovschi i-a aparţinut iniţiativa reluării legăturilor cu Rusia Moscovită. În decembrie 1628, o delegaţie condusă
de Varlaam se îndrepta spre Moscova cu treburi bisericeşti.
          Politica externă a Moldovei din această domnie a avut o rezonanţă puternică la curţile europene: Varşovia, Viena, Stockholm,
Moscova, Vilnius.
          Deşi era “la inimă foarte direptu şi nelacom şi blându” [8], nu i-a lipsit nici opoziţia internă: stolnicul Grama, marele logofăt
Dumitraşcu Ştefan, vistierul Lupu Coci. Ca impuls pentru mazilire a servit convingerea de a nu achita marelui vizir o sumă
suplimentară în valoare de 40 de pungi, cerută de înaltul dregător turc în schimbul reconfirmării domniei. În situaţia creată, Miron
Vodă “au strânsu pe boierii şi ţara şi le-au dzis că nu mai poate să sature pântecele turcilor fără fundu…, luându-şi dziua bună de la
toţi au părăsitu domnia şi s-au dus în Ţara Leşască” [9].
          Tentativă de a-şi reîntoarce scaunul domnesc se va solda cu eşec, căci contingentele poloneze nu au reuşit să spargă
rezistenţa oştilor moldovene subordonate succesorului său prootoman Alexandru Coconul (1629-1630). Abia împrejurările politice
din primăvara anului 1633 au permis ca Miron Barnovschi-Movilă să revină în ţară, care îl “poftea să vie la domnie”, veste primită
“cu mare bucurie” [10]. Întors la Iaşi, vodă se hotărî să plece la Poartă, în speranţa iluzorie, în opinia contemporanilor, că îşi va
putea legitima pretenţia. Speranţele însă nu i s-au îndreptăţit, sultanul poruncind executarea “ghiaurului hainit”, care “…a fost
tăiat în 2 iulie 1633” după cum nota un martor al tragicului final [11].
          Familia lui Miron Voievod îşi are originea în neamul Barnovschi. Bunicul său – Toma Barnovschi – a fost staroste de Cernăuţi,
slujind cu cinste la curţile multor domni. În 1563 acesta murea sub zidurile Sucevei, ridicând ţara împotriva lui Despot Heraclid
Vodă (1561-1563). Tatăl viitorului domn – Dumitraşcu Barnovschi – vornic de Huşi sub Aron Vodă (1591-1595) şi mare paharnic,
apoi postelnic sub Ieremia Movilă (1595-1606), a fost căsătorit cu Elena, fiica Scheaucăi, sora domnitorilor fraţi Ieremia şi Simion
Movilă.
          Vatra părintească i-a fost satul Toporăuţi din nordul Moldovei. Anul de naştere nu este stabilit exact, apreciindu-se că s-ar
afla оntre 1588-1590. Contemporan al cronicarului Grigore Ureche şi al mitropolitului Petru Movilă, tânărul Barnovschi va studia şi
el în Polonia vecină. Ajuns matur se va căsători cu fiica vornicului Gavriil Vartic. Dar căsnicia lor fără urmaşi nu a durat mult. Soţia i-
a decedat. Nici cea de-a doua căsătorie, cu o poloneză, nu a ţinut mult – оnainte de 1633 domnitorul era deja văduv.
          În vara anului 1633, închis în groaznica citadelă Şapte Turnuri, domnul îşi redacta “Testamentul”. Conţinutul acestui
document, pătruns de o sete aprinsă de viaţă, nu releva existenţa urmaşilor. Se pare că acest domn nu a avut copii: “… om de ţară
şi fără coconi…” [12].
          Odiosul omor al acestui domn, patriot al Ţării Moldovei, a impresionat opinia publică europeană. În opera sa “O samă de
cuvinte” Ion Neculce scria că turcii înşişi au recunoscut, ce-i drept prea târziu, nevinovăţia lui Miron Barnovschi-Movilă: “…şi s-au
căit pentru că l-au tăiat…, şi au giurat ca să nu mai taie de acum domnul din Moldova” [13]. Aşa a fost sacrificat acest creştin sub
50 de ani, pe care Gheorghe Şincai l-a calificat drept “cel mai vestit romîn” [14], iar iluministul francez Victor Hugo, remarca la
vremea sa că Barnovschi Vodă “a fost mai mult decât un om – a fost o epocă” [15].
 

Vasile Lupu
Vasile Lupu, domn al Moldovei
1-a domnie: aprilie 1634 - 13 aprilie 1653,   2-a domnie: 8 mai 1653 - 16 iulie 1653
 Vasile Lupu (n.1596-d.1661),
domn al Moldovei, 1634-1653
 
Origine
Vasile Lupu era aromân de origine, din Albania, dar cu educaţie grecească, mama lui fiind, se pare, româncă. Tatăl său, Nicolae al
lui Coci, a ajuns agă, iar el a ajuns vornic. Tronul l-a ocupat ca şi Matei Basarab al Munteniei prin răscoala provocată împotriva
grecilor noi veniţi în ţară, dar în timpul domniei, tot grecii i-au fost cei mai buni prieteni.
Era bogat, ambiţios, mîndru, o fire împărătească şi chiar şi numele de Vasile şi l-a dat după împăraţii din Bizanţ. Date fiind
împrejurările favorabile externe, ar fi avut o domnie liniştită dacă n-ar fi avut ambiţii mari, dacă nu se gîndea şi la stăpînirea
Munteniei şi chiar a Transilvaniei. Sprijinindu-se pe turci, a început intrigile împotriva lui Matei Basarab încă de la începutul
domniei. Pe motivul că Matei nu vrea sa plătească jumătate din suma cheltuită pentru uciderea grecului Curt Celebi, care
contribuia decisiv la intriga de punere a domnitorilor, a intrat în Muntenia în 1637 unde a ars şi jefuit pînă la Rîmnic. Matei, ajutat
şi de oştile lui Gheorghe Rákóczi I, comandate de Ioan Kemény, l-a învins la Teleajen şi l-a scos din ţară.
 
Relaţiile cu celelalte ţări române
În 1639, Vasile Lupu a obţinut de la sultan un act de domnie în Muntenia pentru fiul său mai mare Ioan. Astfel că intră pentru a
doua oara în Muntenia, cu ajutor tătăresc, dar nu s-a ales decît cu titlul de "Domn al Moldovei şi Ţării Româneşti", deoarece a fost
înfrînt decisiv la Ojogeni. Totuşi, avem de la Vasile Lupu şi un document emis la 1 noiembrie 1639 care are ca sigiliu stema unită a
Moldovei şi Munteniei, care ulterior, a devenit stema oficială a Principatelor Române Unite la 24 ianuarie 1859. Cu Mitopolitul
Joresi din Alba Iulia a făcut un plan de cucerire a Transilvaniei, mizînd şi pe ajutorul sultanului, însă nu a reusit. Într-o scrisoare
adresată Porţii otomane, scria că o treime din locuitorii Transilvaniei sunt români. Dupa moartea fiului său Ioan, a fost o perioadă
în care a stat mai liniştit. Iar în 1644 chiar se împacă cu cei doi domnitori din Muntenia şi Transilvania. În amintirea acestei
înţelegeri, Vasile ridică biserica Stela la Tîrgovişte, iar Matei pe cea de la Soveja, în Moldova. În 1646, Moldova suferă o invazie a
tătarilor, iar mai tîrziu una a cazacilor lui Bogdan Hmielniţchi, după care Lupu a trebuit să dea în căsătorie pe mezina Ruxandra
pentru fiului acestuia Timuş. Pe fata cea mai mare o măritase cu mare pompă după nobilul polonez Ion Radziwill, în 1645.
 
Sfîrşitul domniei
Gheorghe Rakoczy al II-lea gîndindu-se la tronul Poloniei, avea nevoie de un om devotat pe tronul Moldovei şi îl găsi în boierul
Gheorghe Ştefan. Acesta intră în Moldova în 1653 cu ajutorul lui Ioan Kemeny din partea lui Rakoczy şi Diicul Spătarul, din partea
lui Matei Basarab. Vasile fuge peste Nistru la Cameniţa dar se întoarce în scurt timp cu cazacii ginerelui său Timuş şi iese învingător
la Popricani, dar nu se mulţumeşte numai cu recîştigarea tronului, ci îl urmăreşte pe Gheorghe Ştefan şi în Muntenia cu gîndul de a
se răzbuna pe Matei Basarab. Este însă învins la Finta în 17 mai şi pierde definitiv tronul. Fuge la cazaci, de acolo la tătari şi apoi la
Constantinopol, unde a fost închis în Cele Şapte Turnuri. După eliberare, încearcă zadarnic să-şi recîştige tronul, dar în 1661 moare
la Constantinopol.
 Vasile Lupu, domnitor al
Moldovei, mozaic pe Ateneul
Român, Bucureşti
 
 
Activitate culturală şi religioasă
Vasile Lupu a zidit mai multe biserici, dintre care cea mai frumoasă este cea numită "Trei Ierarhi" de la Iaşi, pe lîngă care a înfiinţat
o şcoală şi o tipografie. Domnia lui relativ lungă a asigurat un nou avînt culturii bisericeşti. Mai ales prin zelul Mitropolitului
Varlaam, s-au tipărit mai multe cărţi bisericeşti ("Carte românească de învăţătura duminicelor de peste an" - Iaşi 1643 ;
"Răspunsuri la Catehismul Calvinesc" - Suceava 1645), dar şi o carte de legi, "Pravilele împărăteşti". În acest fel s-a mai facut încă
un pas important în introducerea limbii române în biserică şi stat. "Predoslovia" domnitorului Vasile Lupu la "Cartea românească
de învăţătură" ("Cazania") a mitropolitului Varlaam, se adresa către "toată seminţia românească, pretutinderea ce se află
pravoslavnici într-aciastă limbă", arătîndu-se că s-a scris lucrarea pentru ca să "dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre
limba românească". Prin prestigiul său personal pe plan intern şi prin legăturile întinse în afară, Vasile Lupu a dat o nouă strălucire
Principatului Moldovei. Influenţa lui în răsărit era aşa de mare încît după dorinţa lui punea sau scotea din scaun Patriarhii din
Constantinopol, Alexandria, şi Ierusalim, pe care îi susţinea cu banii săi. Intervenţia lui Vasile Lupu l-a pus ca Mitropolit în Alba Iulia
pe Ilie Iorest, în 1640.

Gheorghe Stefan
Domniile în Moldova
1653, aprilie 3 (13) – aprilie 28 (mai 8);
1653, iulie 8 (28) – 1658, martie 3 (13)

Gheorghe
Ştefan,
 domn al
Moldovei
Timp de cîteva luni (aprilie-octombrie 1653) scaunul domnesc din Iaşi a fost activ disputat între Vasile Lupu şi boierul Gheorghiţă,
logofătul acestuia. Desfăşurarea evenimentelor din Polonia vecină, legate de insurecţia oştii zaporojene, de rînd cu alte
evenimente ce vizau atît Ţara Moldovei, cît şi Imperiul Otoman, i-au determinat pe otomani să-l recunoască ca domn pe logofătul
rebel şi nu pe acel voievod, care i-a servit aproape două decenii – pe Vasile Lupu.
Gheorghe Ştefan a început să uneltească împotriva lui Vasile Vodă încă în faza incipientă a insurecţiei căzăceşti. Aflat în 1648 la
curtea principelui ardelean într-o misiune diplomatică, el “mai multe adăogea spre vrajbă, şi în locul trebilor stăpînu-său, în solii au
aşedzat treaba sa spre domnie” [1]. Cîţiva ani mai tîrziu, în 1651, boierul Gheorghiţă îl chema pe Gheorghe al II-lea Rakoczy al
Transilvaniei (1648-1660) şi pe Matei Basarab al Munteniei (1632-1654) să-l înlăture pe Vasile Lupu de la conducerea Moldovei.
Sirianul Paul din Alep, martor ocular al “răzmeriţelor moldovene”, nota în jurnalul său de călătorie: “Logofătul nu înceta a trimite
mesagii, a intriga şi a face toate silinţele pentru a atrage în partidul său pe toţi oamenii cei mai însemnaţi..., care urau foarte mult
pe Vasile şi pe nobilii săi, dimpreună cu toţi grecii lor...” [2].
Ţinut sub strajă la închisoarea Şapte Turnuri din Istanbul, Vasile Lupu îi scria cu indignare “succesorului” său: “...Mi-ai stricat şi mi-
ai dezrădăcinat şi neamul cu morţi rele şi cumplite, ai stins şi avuţia şi odoara agonisită din tinereţele mele pînă la bătrîneţe...” [3].
Confirmat de Poartă şi susţinut de protectorii învecinaţi: Matei Basarab, Gheorghe al II-lea Rakoczy şi de regele polon Jan Kazimir,
noul înscăunat era mai mult dect sigur că va avea o domnie de durată [4].
Situaţia creată după decizia Radei de la Pereiaslav (ianuarie 1654), cînd o parte a Ucrainei “polone” îşi proclamase unirea cu statul
moscovit, l-a tentat pe Gheorghe Ştefan Vodă să se apropie, cel puţin într-o aparenţă diplomatică, de Bogdan Hmelniţki. Domnul
moldovean a intrat într-un joc foarte periculos. Pe deoparte el propunea hatmanului să uite “...vrajba şi ura...” [5], iar pe de alta
trimitea ajutoare militare polonezilor. Ca vasal otoman şi cetăţean al Republicii Polone, domnul se aliniase principelui Transilvaniei
împotriva alianţei ruso-ucrainene. Dar, duplicitara politică a lui Gheorghe al II-lea Rakoczy îi deruta atît pe factorii de decizie
primari din Istanbul, Varşovia, Viena şi Moscova, cît şi pe cei secundari de la Iaşi, Bucureşti, Cehrin. Rakoczy, flatat de diplomaţia
cazaco-suedeză, ce-i “oferea” Coroana polonă, îi va implica pe Gheorghe Ştefan şi pe Constantin Şerban (domn al Munteniei între
1654-1658) în acţiuni inacceptabile de conducerea Imperiul Otoman.
Împrejurările create de invazia suedeză în Polonia şi declanşarea războiului ruso-polon, în context cu obligaţiile personale faţă de
Gheorghe al II-lea Rakoczy, l-au determinat pe domnul Moldovei să întreprindă unele acţiuni de ordin diplomatic şi militar, care, în
cele din urmă, îi vor grăbi mazilirea. Astfel, în primăvara anului 1656 se îndreptau din Iaşi două solii însemnate: una către regele
Suediei – Karol Gustav (1654-1660), iar alta către ţarul Rusiei – Aleksei Romanov (1645-1676). Ambii monarhi au primit cadouri
preţioase, aceasta, însă, nu numai în semn de atenţie – domnul moldovean nutrea şi unele speranţe.
Speranţele nu i-au fost îndreptăţite de potenţialii protectori. Îndepărtata Suedie cît şi Moscovia ortodoxă erau obsedate de
propriile intenţii politice. Proiectele lor geopolitice erau departe de a corespunde aspiraţiilor române, maghiare sau polono-
lituaniene. Din partea Stockholmului Gheorghe Ştefan s-a mulţumit doar cu vizita în tranzit a ambasadorului Weling, trimis de
regele Karol la Poartă. Părea mai productiv dialogul cu ţarul moscovit, “duplexul” diplomatic moldo-rus fiind revitalizat de
prodecesorul său – Vasile Lupu6. În iarna anului 1654 Gavriil Samarin, funcţionar la Posolski Prikaz (Departamentul Soliilor – n.n.)
vizita Moldova cu scopul informării voievodului despre actul de la Pereiaslav. Peste doi ani, în 1656, prin intervenţia hatmanului
Bogdan Hmelniţki, spre Moscova pleacă o solie moldoveană condusă de mitropolitul Ghedeon, care negociază un proiect de
alianţă moldo-rusă. Tratatul n-a avut consecinţe politice, fiind pentru ţar mai mult un sondaj al situaţiei politice din Moldova.
Gheorghe Ştefan s-a lăsat implicat şi în disensiunile politico-dinastice polono-suedeze. Acţiunea militară a vasalilor est-europeni ai
Porţii a constat în participarea contingentelor român (20 000 de moldoveni, 30 000 de munteni) şi ardelean (50 000 de oşteni)
împotriva regelui Jan Kazimir. Însă aliaţii au fost părăsiţi de partenerul suedez şi ulterior înfrînţi de tătari. Situaţia celor doi domni
români şi a principelui transilvănean se agravase mult după ce aceştia nu s-au supus ordinelor Porţii de a înceta orice manifestare
antipolonă şi refuzul de a-şi reorienta lovitura împotriva Transilvaniei.
Gheorghe Ştefan expedia sultanului o sumă suplimentară de bani şi daruri pentru a-i fi iertată insubordonarea. “Nobila intenţie” i-
a fost apreciată, dar într-o manieră orientală: “atenţia” i-a fost acceptată, doar că solul care a adus-o îşi sfîrşi viaţa în ştreang.
Domnul a fost chemat la Adrianopol. Conştient însă de “audienţa” ce i se pregătea, el a luat calea unei îndelungate pribegii, ce a
durat un deceniu: 1658-1668. În primăvara anului 1658 tronul din Iaşi a fost ocupat prin dispoziţia turcilor de Gheorghe Ghica
(1658-1659).
Cei cinci ani de guvernare a lui Gheorghe Ştefan nu au fost pătrunşi de o semnificaţie deosebită în plan intern [7]. Miron Costin, ca
martor şi apropiat al anturajului domnesc, nota că în Moldova din timpul lui Gheorghe Ştefan “fu mare bivşug în grîne, în vin, în
stupi şi în toată roada” [8]. Totuşi şi cronicarul, şi realitatea, îi contraziceau constatarea optimistă: “Era aice în Ţară mai grea de
dări pentru mulţimea lefegiilor (mercenarilor – E.B.) ce ţinea..., din care făcu multă zarvă slujitorii” [9].
Acest domn şi-a manifestat duritatea executînd opoziţia – pe adepţii şi pe favoriţii lui Vasile Lupu. Ultimilor li s-a confiscat “tot ce
au avut – şi sate, şi haine, şi odoară, şi bucate şi bani...” [10]. La început şi Gheorghe Vodă s-a înconjurat de boieri pămînteni, pe
parcurs, însă, şi el şi-a grecizat sfatul.
Gheorghe Ştefan a încercat să cîştige bunăvoinţa Bisericii prin scutiri de dări, l-a protejat pe noul mitropolit al Moldovei Ghedeon
[11]. El va deveni ctitor al mănăstirii Caşinu din părţile Trotuşului. Datele privind biografia sa sunt modeste. Se trăgea din neamul
Ceaurăştilor – veche şi avută familie de boieri moldoveni din ţinutul Bacăului. Tatăl – Dumitraşco Ştefan – a deţinut înalte
dregătorii: staroste de Putna (1621), mare vornic al Ţării de Jos (1621-1623), mare logofăt (1623-1630). Referindu-se la Ceaurăşti,
cronicarul M. Costin le menţiona bogăţia: “Nici o casă (familie, neam – n.n.) aicea în Ţară moşii ca acele, ocine, sate, curţi n-au
avut”[12].
În pofida acestor detalii, boierului Gheorghiţă de la Buciuleşti i-a mers vestea de un om zgîrcit şi lacom [13]. Maică-sa, pe nume
Zinica, era descendenta Mogîldeştilor, şi acesta un neam de boieri înstăriţi.
Viitorul domn, probabil, a mai avut doi fraţi: Vasile şi Grigore, şi o soră – Catrina. Pînă a ajunge domn, Gheorghe Ştefan a ocupat
mai multe funcţii: cea mai importantă – de mare logofăt – o obţinea în 1648 şi o datora relaţiilor bune pe care le avusese Vasile
Lupu cu Dumitraşco Ştefan.Simţindu-se ofensat de Vasile voievod, logofătul Gheorghiţă puse la cale să se răzbune [14]. Intriga pe
care a urzit-o i-a adus satisfacţie – scaunul Moldovei.
Cursul politicii externe i-a falimentat guvernarea. Îngrijorat pentru viaţa sa, în cele din urmă pleacă în Europa, pribegind la Viena,
apoi la Brandenburg,Dorpat, Riga, Moscova (unde la 15 iunie 1663 a fost primit de ţar), apoi revine în Suedia [15]. Soţia sa Safta l-a
însoţit numai pînă în Transilvania, căci domnul fugar a trimis-o înapoi, probabil să poarte de grijă moşiilor părăsite în grabă. În
1699, la o vîrstă de 80 de ani, ea mai era în viaţă.
Gheorghe Ştefan a murit în sărăcie la Stettin. Trupul neînsufleţit i-a fost adus în Moldova în primăvara anului 1668, fiind înhumat la
mănăstirea Caşinu.
Astfel s-a încheiat istoria unui domn pămîntean, pe care Istoria l-a calificat, poate prea aspru, ca “logofătul necredincios”. Pe de
altă parte, credem că nu fără temei, cronicarul Miron Costin i-a adresat şi cuvinte frumoase: “Om deplin, capu întregu, hire adîncă,
cît poţi dzice că nascu şi în Moldova oameni...” [16].
 

Gheorghe Duca
Domniile din Moldova:
1665, noiembrie – 1666, mai 21 (31);
1668, decembrie – 1671, decembrie;
1672, ianuarie – august 10 (20);
1678, decembrie – 1683, noiembrie
Gheorghe Duca, de 4 ori domn al Moldovei, domn al Munteniei
Gheorghe Duca era un grec originar din Rumelia, venit în Moldova de mic, împreună cu părinţii săi. În timpul domniei lui Vasile
Lupu îl întîlnim printre slujitorii de la curtea domnească. O căsătorie reuşită cu o fată din familia Buhuş îi asigură ulterior dregătoria
de mare vistiernic în timpul domniei lui Dabija Vodă. După moartea acestuia, Dabijoaia reuşeşte prin vechile sale cunoştinţe
greceşti din Istanbul să obţină firmanul domniei Moldovei pentru Gheorghe Duca, ginerele ei. “Le era tuturor cu bine, fiind şi el din
boierii ţării domnit, cît nu se plînge nime nici de o strîmbătate”, scrie cronicarul Ion Neculce.
Gheorghe Duca a continuat politica internă promovată de Eustratie Dabija, întărind boierilor şi bisericii mai multe stăpîniri de sate,
păduri, fîneţe etc. şi acordînd privilegii fiscale.
Ca şi alţi domni, Gheorghe Duca s-a străduit să repopuleze ţara, împuternicind călugării unor mănăstiri sau persoane laice să aducă
oameni străini pentru a întemeia noi sate, proaspeţii sosiţi urmînd să se bucure de înlesniri fiscale [1].
Dar prima domnie a lui Gheorghe Duca a fost scurtă. Nu se cunoaşte exact de ce a fost mazilit. Un izvor polonez spune că
Gheorghe Duca ar fi fost mazilit de turci, aceştia încercînd “să pună mîna pe comorile sale” sau pentru că domnul Moldovei ar fi
conspirat cu hanul Crimeii împotriva Porţii [2] . Ultima cauză este indicată şi de Ion Neculce, dar cu precizarea că scrisorile lui Duca
Vodă către han au fost scrise la îndemnul marelui vizir, care voia sa se convingă de fidelitatea hanului şi că Gheorghe Duca a fost
mazilit pe nedrept [3]. Oricum, primind firmanul de mazilire, Gheorghe Duca a trimis o sumă mare de bani la Poartă, cu intenţia de
a recîştiga bunăvoinţa sultanului, banii însă nu ajung la destinaţie, fiind interceptaţi de paşa de Silistra. Domnul mazilit este dus la
Istanbul, iar în locul lui a fost numit Iliaş Alexandru.
În noiembrie 1668 Iliaş Alexandru este, însă, lipsit de scaunul domnesc de la Iaşi, care îi este dat pentru a doua oară lui Gheorghe
Duca. Acesta revine într-o ţară “plină de oameni şi cu hrană şi agonisită bine” [4]. De data aceasta, aşa cum afirma şi I. Neculce,
Duca Vodă s-a arătat “la hire mai aspru decît cum era cu domnia dintîi”, “au început a scoate multe şi grele dări pe boieri şi pre
ţară”, îl completează autorul anonim al cronicii atribuită lui N Costin [5]. Domnia a doua a lui Gheorghe Duca în Ţara Moldovei, mai
aspră ca prima, manifestată printr-o politica fiscală excesivă, prin înlăturarea boierimii locale de la dregătorii, prin impunerea la
dări grele a micii slujitorimi, ceea ce a dus la revolta locuitorilor din ţinuturile Orhei şi Lăpuşna, înăbuşită cu ajutorul turcilor.
Şi în a doua domnie a căutat să-şi sporească propriile averi, cumpărînd vii în regiunea Iaşului, iar în capitala ţării – cîrciumi şi
dughene pentru comercializarea vinului. Gheorghe Duca a făcut cîteva danii boierilor credincioşi şi mănăstirilor din propriile moşii.
Pentru a avea sprijinul bisericii şi ca un creştin ce se considera, domnul a scutit de o serie de dări mănăstiri, preoţi, călugări şi pe
alte feţe bisericeşti. S-a preocupat şi de păstrarea unor bune relaţii cu biserica greacă din Orient. De exemplu, mănăstirea Cetăţuia
de lîngă Iaşi, ctitorită de el a fost închinată sfîntului mormînt de la Ierusalim. În martie 1669 Gheorghe Duca scutea de dări
domneşti mai multe sate ale mănăstirii Galata de Jos, metoc la Muntele Sinai, locuitorii urmînd a achita doar haraciul, o dată pe
an. Din venitul acestor sate călugării trebuiau să trimită o parte la muntele Sinai pentru tămîie şi făclii [6]. Cu toate că după
informaţia lui Ion Neculce, la venirea lui Gheorghe Duca în Moldova “ţara era plină de oameni”, totuşi unele sate erau pustii şi
domnul i-a împuternicit pe proprietari să aducă locuitori din alte părţi. De exemplu, la 26 februarie 1669, Gheorghe Duca îl
împuterniceşte pe episcopul de Huşi şi pe vătămanul său din satul Cîrligaţi, ţinutul Fălciu să adune oameni de peste Dunăre, din
Muntenia, Transilvania şi Polonia pentru a-i aşeza în acest sat, noii veniţi urmînd să se bucure de înlesniri fiscale [7]. A promovat,
ca şi alţi domni, o politică deosebită faţă de vecinii fugiţi din sate, poruncind căutarea şi reîntoarcerea acestora în satele lor. În
anumite cazuri domnul a avut o atitudine mai ingăduitoare faţă de vecinii fugiţi, promiţîndu-le scutirea de dări dacă se întorc
înapoi. Astfel, la 29 martie 1670 Gheorghe Duca poruncea zlotaşilor şi dăjdierilor să nu-i “supere” pe vecinii mănăstirii Suceviţa,
care au fugit din s. Stănileşti, ţinutul Hotin, în Polonia, fiindcă, le atrage atenţia domnul, unii dintre ei s-ar întoarce dar se tem că li
se va cere să-şi plătească dările[8]. Un interes deosebit îl prezintă actul din 3 martie 1672 prin care Gheorghe Duca, judecînd
pricina dintre egumenul mănăstirii Galata şi un oarecare Sava, care locuia de 10 ani în satul Plopi al mănăstirii, hotărăşte să rămînă
acolo şi să-şi plătească dările cu satul, ca şi pînă atunci [9]. Reieşind din izvoarele pe care le cunoaştem, această hotărîre a lui
Gheorghe Duca a fost un precedent, care a constituit un suport pentru abuzurile ulterioare ale proprietarilor de moşii faţă de
ţărani. Astfel, conform unui act din 9 martie 1678 din timpul domniei lui Anton Ruset, domnul dă iarăşi cîştig de cauză egumenului
mănăstirii Galata, faţă de rotarul Vasile, care fugise din satul Plopi, unde şezuse 15 ani. Antonie Ruset a hotărît, ca şi Gheorghe
Duca anterior, ca sus-numitul Vasile să rămînă vecin al acestei mănăstiri. Asemenea abuzuri, care, fără îndoială, aveau loc şi în alte
sate conduc la faptul că, în cele din urmă, pe timpul domniei lui Constantin Duca (1693-1695) boierii “făcuse obiceiu nou, de ziceu:
cine a şezutu în satu boierescu 12 ani, să rămînă vecinu” [10].
Gheorghe Duca s-a străduit să fie în relaţii paşnice cu ţările vecine. Astfel, cu domnul Munteniei a intrat în relaţii de rudenie: o fiică
a domnului Moldovei era logodită cu fiul domnullui muntean. Dar relaţiile lui Gheorghe Duca erau complicate cu tătarii nohai din
Bugeac, care “făcea multe rele şi bugegenilor şi moldovenilor”. Susţinut, totuşi, de turci, “Duca Vodă cu moldovenii, cu nevoie mare
i-au scos mai mult cu cuvinte bune şi cu pace decît cu războiul”. [11]
În octombrie 1669, Gheorghe Duca a trimis în Polonia o solie pentru a-l felicita pe noul rege Mihail Korybut cu ocazia urcării pe
tron, dar şi pentru a-i atrage noului suveran polonez atenţia asupra abuzurilor săvîrşite de Ioan Potocki, voievodul Braţlavului, care
“a ocupat pămînturi de-ale mele şi a aşezat în ele slobozii” şi asupra altor încălcări. [12]
O grea încercare pentru domn şi pentru ţară a fost expediţia otomană asupra Cameniţei din anul 1672. Sultanul i-a poruncit lui
Gheorghe Duca să repare drumurile şi podurile din ţară, pe care urmau să treacă tunuri şi atelaje din dotarea armatei, să
pregătească răşina necesară în timpul expediţiei şi, de asemenea, “60 mii chile (1542 tone) de orz” [13]. La 24 iulie sultanul sosea la
Ţuţora, iar a doua zi “el a onorat cu plimbarea sa oraşul Iaşi”. Gheorghe Duca a făcut sultanului bogate peşcheşuri, fiind, la rîndul
său, „onorat cu hilat”. Părea că totul se desfăşoară bine pentru domn, însă opoziţia boierească se şi apucase de pîri. Ocupînd
cetatea Cameniţa, sultanul îl mazileşte imediat pe Gheorghe Duca, acesta fiind învinuit în nerespectarea obligaţiilor faţă de
otomani.
Lipsit de scaun, Gheorghe Duca este dus din nou la Istanbul, unde reuşeşte să-şi aranjeze destul de bine treburile şi chiar, susţinut
de unii boieri munteni, începe lupta pentru scaunul Munteniei. Moartea lui Grigore Ghica în toamna anului 1673 i-a deschis calea
spre scaunul de la Bucureşti. Sosind în Muntenia, Gheorghe Duca “au făcut cărţi de pace şi au trimis în toate laturile ţării,
chemîndu-i pă toţi să vie la casele lor fără nici o frică” [14]. De asemenea, au fost invitaţi în ţară boierii pribegi din străinătate, însă
aceştia au refuzat să se întoarcă.
În toamna anului 1678 domnul Moldovei Antonie Ruset este mazilit şi în locul lui a fost înscăunat Gheorghe Duca, pentru a treia
oară. La venirea lui vodă în Moldova, în decembrie 1678, “era greu în ţară pentru zaharale şi menziluri la drumul Cameniţîi şi
cheltuială cu schimbările paşilor din Cameniţa”. Partea de nord a ţării, de la Iaşi şi pînă la hotar, era pustie “încă din iernatul
tătarilor din dzilele lui Dumitraşcu Vodă” [15].
Iniţial, Gheorghe Duca s-a manifestat ca un domn blînd pentru ţară. Astfel, el „au lăsatu ţara în odihnă pînă la vremea secerii”, a
plătit Porţii pentru înnoirea domniei “bani din casa lui”, iar „cu divanurile făcuse mare volnicie ţăranilor” [16]. Însă din vara anului
1679 politica internă a lui Gheorghe Duca devine foarte dură. Autorul cronicii atribuite lui Nicolae Costin consideră că Duca Vodă
era supărat pe Moldova, fiindcă „îi făcuse ruşine de-l gonise din domnie; a doua, că şi din firea lui era rău şi pismătoru,
îndelungăreţu la mînia şi lacomu la avuţie” [17]. Sub motivul că turcii cer din ce în ce mai mulţi bani, Duca Vodă a impus la
numeroase dări boierii şi ţara, introducînd, de exemplu, mortasipia (taxă plătită de boieri la vînzarea produselor), iar boierii şi
mănăstirile au fost obligaţi să plătească goştina de oi. Ulterior „au scosu şi hîrtii pe ţară foarte mari”, încît impozitele în bani au fost
majorate simţitor.
Nemulţumiţi de domnia lui Gheorghe Duca, în toamna anului 1679 boierii au încercat să se revolte împotriva lui, sperînd să-i ridice
iarăşi la luptă pe orheieni şi pe lăpuşneni. Dar fiind trădaţi, la 2 noiembrie 1679, trei mari boieri au fost executaţi. „Strînsoare mare
pentru bani făcea tuturoru, şi boierilor, şi negustoriloru şi a toată ţara, muncindu-i şi căznindu-i pre toţi în toate chipurile pre unii cu
închisori pedepsindu-i, pre alţii cu munca, şi bătăi cu buzduganul pînă la moarte ucigîndu-i”, nota cu amărăciune autorul cronicii
atribuite lui Nicolae Costin.
Nu au scăpat de “urgia” lui Gheorghe Duca nici preoţii, pe care îi închidea, “rămînînd bisericile fără preoţi”. Aceste acţiuni au dus la
sărăcirea cumplită a ţării, o parte din marii boieri au fugit în Polonia.
Mai avea necaz ţara şi din partea negustorilor lazi (georgieni musulmani – negustori din Turcia). Dar măsurile împotriva lor n-au
fost eficiente şi aceştia, spre sfîrşitul anului 1680, atacau palatul domnesc din Iaşi rănind pe unii boieri şi negustori, fapt pentru
care tulburătorii urmau să fie expulzaţi din Iaşi. [18]
În primăvara anului 1679, la rugămintea ţarului Rusiei, Gheorghe Duca începe medierea negocierilor de pace dintre Rusia şi Turcia.
La Moscova, pentru a expune poziţiile Porţii şi a afla cerinţele Rusiei, este trimis solul lui Duca Ioan Belevici. Dar în vara aceluiaşi an
la Moscova ajung informaţii nefavorabile despre Gheorghe Duca (acesta era învinuit că slujeşte cu credinţă Porţii) şi ţarul îşi
continuă negocierile de pace cu Poarta prin intermediul hanului Crimeii, tratatul fiind semnat în ianuarie 1681. Conform păcii,
Rusia recunoştea ca aflate sub protectoratul Imperiului Otoman teritoriile dintre Nistru şi Nipru, cedate anterior turcilor şi de către
Polonia (tratatele de pace din anii 1672-1676).
“Paza” noilor teritoriii a fost încredinţată în vara anului 1681 domnului Moldovei Gheorghe Duca, care a început să administreze
noua regiune prin intermediul lui Ene Drăghinici. Începînd cu acest timp, Gheorghe Duca se intitulează “domn al Ţării Moldovei şi
al Ţării Ucrainei” [19].
Stăpînirea lui Gheorghe Duca în această regiune a durat pînă la sfîrşitul anului 1683, perioada de timp în care aici s-au strămutat
mai multe familii de moldoveni care au întemeiat sate, au restabilit oraşele distruse în timpul războiului ruso-turc din anii 1674-
1678.
Înfrîngerea turcilor sub Viena din vara anului 1683 a avut urmări directe atît asupra stăpînirii lui Gheorghe Duca a teritoriilor dintre
Nistru şi Nipru cît şi asupra sorţii domnului. Reprezentantul acestuia în teritoriile de la răsărit de Nistru, Ene Drăghinici, a fost
alungat de cazacii conduşi de hatmanul Kuniţki care îl întronează pe scaunul Moldovei pe Ştefan Petriceicu. Gheorghe Duca, care
se întorcea cu oastea de sub zidurile Vienei este capturat de polonezi, dus în Polonia (la Lvov), unde moare la 31 martie 1684.

Constantin Cantemir
1685, iunie 15 (25 iunie) – +1693, martie 16 (26 martie)
 

 predecesor -
Dumitraşcu
Cantacuzino

Constantin Cantemir (n.1612-d.1693), succesor -

domn al Moldovei 1685-1693 Dimitrie
Cantemir

Cantemireştii, conform chiar opiniei lui Dimitrie Cantemir, erau “coborâtori din vechiul neam al Cantemireştilor... de la Crâm”
[1]. Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han
Temir” [2]. Conform acestei opinii, Teodor este primul reprezentant al familiei, care în timpul domniei lui Ştefan cel Mare ar fi
trecut în serviciul Ţării Moldovei, fiind miluit de către domn cu o slujbă şi moşii în sudul ţării. Ulterior, după ce tătarii cuceresc
pământurile respective, Teodor primeşte trei moşii în ţinutul Fălciu şi administrarea ţinutului Codru. [3]

P.P. Panaitescu arăta că “în împrejurările specifice în care a scris Dimitrie Cantemir viaţa tatălui său, el nu putea face operă de
cronicar obiectiv, chiar sentimentele fireşti ale unui fiu faţă de părintele său îl sileau să înfrumuseţeze, să înnobileze figura morală a
lui Constantin Vodă” [4]. C. C. Giurescu, probabil în baza informaţiei preluată din I. Neculce, consideră că domnul “Constantin
Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, în judeţul Fălciului” [5]. Ştefan S. Gorovei este de părere că C.
Cantemir este născut într-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în
documentele de pe timpul lui Ştefan cel Mare [6].

Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a născut la 8 noiembrie 1612 în localitatea Silişteni. Rămânând fără părinţi şi cu moşiile pustiite
de tătari, tânărul Cantemir se înrolează ca mercenar în armata polonă unde s-a aflat în serviciu la doi regi – Vladislav şi Jan Cazimir
“...A servit timp de şaptesprezece ani în armata polonă, ajungând “rotmistru”, sau căpitan de cavalerie” [7]. S-a evidenţiat în
bătăliile cu suedezii. În Polonia a făcut cunoştinţă cu Langlois Franзois (gravor francez), care l-a găzduit pe Cantemir la Paris în
perioada 1643 – ianuarie 16478.

În 1660, odată cu încheierea păcii de la Oliva, C. Cantemir este lăsat la vatră din armată. În acelaşi an îl găsim în funcţie de ceauş
spătăresc la curtea domnului muntean Grigore Ghica. După ce în 1664 acesta pierde tronul, C. Cantemir revine în Ţara Moldovei
pe timpul lui Eustratie Dabija, unde obţine dregătorii importante. Acest domn “îl cinsteşte întâi cu isprăvnicia Codrului”
(comandant al oştilor din Codrul Tigheciului, ce avea misiunea, fiind în faţa Bugeacului, să respingă incursiunile tătarilor în
Moldova). Tot în această perioadă, C. Cantemir se căsătoreşte cu Ruxanda Gane. Din acest mariaj se naşte Ruxanda. Dar peste trei
ani consoarta оi pleacă în lumea celor drepţi. În 1668 o ia de soţie pe Ana Bantâş, cu care va avea doi copii – Antioh şi Dimitrie. Prin
această ultimă căsnicie Constantin “se înrudea cu câteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, precum şi cu
domnii Eustratie Dabija şi Gheorghe Duca” [9]. Este de menţionat că adunând la averea sa zestrea însemnată a soţiilor sale el va
deveni unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Ţării Moldovei.

Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai
multe dregătorii: “mai întâi vornic de Bârlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)”
[10]. Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din
principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, de a-l susţine pe Cantemir la domnie. Dar au existat şi
alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban
Cantacuzino. De altfel era în vârstă şi nu mai avea mult de trăit, dar prin intermediul lui, cu o reputaţie înaltă la Poartă, se putea
scăpa de domniile fanariote.

Cu toate că Şerban Cantacuzino era rudă apropiată cu Dumitraşcu Vodă, domnul Ţării Moldovei, pentru o ură mai veche dorea să-l
înlăture pe acesta de la tron. “Atunci au chemat Şerban Vodă pe Buhuş-hatmanul şi l-au învăţat să margă la Focşani şi să ajungă cu
boierii moldoveneşti şi să le dzică să fugă la dânsul în Ţara Muntenească, că el le va purta de grije” [11]. Ţinând sfat cu boierii
refugiaţi, majoritatea fiind din Ţara de Jos, Şerban Cantacuzino a hotărât să-l susţină pe Cantemir la tronul Moldovei. Ideea plăcu şi
boierilor. “Şi au socotit cu toţii pre Constantin Cantemir clucerul, fiind om bătrân, ca de şaptedzăci de ani şi om prost, mai de gios,
că nice carte nu ştie, socotind boierii că l-ar purta precum le va fi voia lor. Şi de va fi rău, încă nu va trăi mult, că era bătrân ” [12]. La
rândul său C. Cantemir, jura domnului Ţării Româneşti să lupte de partea creştinătăţii contra otomanilor, cu atât mai mult că se
aflase în serviciul militar al polonilor. Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a mai obligat să prindă pe fraţii Iordachi şi Manolachi Ruset
şi să-i omoare. “Aşijdere au mai giurat Cantemir şi lui Gavriliţă: luând domnia Cantemir, să nu să atingă sabia lui de dânsu sau de
vreun fecior a lui...” [13].

Având relaţii bune cu Suleyman-paşa, Şerban Cantacuzino a organizat la Obluciţa o întâlnire a acestuia cu boieri moldoveni
refugiaţi. Eforturile lui Dumitraşcu Cantacuzino, care a trimis şi el o delegaţie la Obluciţa au fost zadarnice. La 15/25 iunie 1685,
după unele surse – la Babadag [14], după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei.

Noul domn “practică bună ave la voroave, era sănătos, mânca bine şi be bine... La stat nu era mare; era gros, burduhos, rumăn la
faţă, buzat. Barba îi era albă ca zăpada. Cu boierii trăie până la o vreme, pentru că era om de ţară şi-i ştie pe toţi, tot anume pre
careli cum era” [15]. Din cei doi feciori, Dimitrie a fost lăsat ostatic la Constatinopol.

Primii ani de domnie sunt marcaţi de rivalitatea turco-polonă. Ţara era bântuită şi pustiită de tâlhari. Boierimea era împărţită. Un
pas spre împăcare a fost îmbunătăţirea relaţiilor cu Miron Costin, care se afla în Regatul Polon. Cronicarul este numit staroste de
Putna, iar fiica domnului, domniţa Safta, se căsătoreşte cu Pătraşcu cămăraşul, fiul lui Miron Costin. Velicico Costin, fratele lui
Miron, este făcut hatman. Pentru a stârpi tâlhăria, Cantemir stabileşte pedepse drastice: Nicolae Costin scrie "că tâlharii erau arşi
şi tăiaţi de vii în patru bucăţi” [16].

În toamna lui 1685 polonezii au trecut Nistrul şi au ajuns până la Baia şi Iaşi. Însă lângă Boian armata turcilor, tătarilor şi
moldovenilor i-a bătut pe polonezii conduşi de hatmanul Ioan Jablonewski. Regele Sobieski organizează, în 1686, o nouă invazie
contra Moldovei, cu scopul de a-l urca pe tron pe Ştefan Petriceicu. Leşii, în alianţă cu cazacii, au ocupat Iaşul, unde au fost întâlniţi
de mitropolitul Dosoftei. Armata domnului moldovean, ajutat de tătari, reuşeşte în octombrie al aceluiaşi an, să-i facă pe polonezi
să se retragă peste Nistru. “Atunce au luat craiul şi pe Dosoftei, mitropolit din Ieşi, cu toate hainele şi odoarăle mitropoliei. Ş-au
luatu şi moaştele lui Sfetei Ion Novăi de la Suceavă...” [17].

În pofida victoriilor repurtate de Liga Sfântă asupra Imperiului Otoman, Constantin Cantemir rămâne fidel turcilor. Totuşi, la
5/15 februarie 1690 la Sibiu a fost încheiat un tratat din 5 articole între domnul Moldovei şi împăratul habsburgic. Clauzele acestui
document prevedeau garantarea domniei ereditare familiei Cantemir, neimpunerea religiei catolice, ajutor reciproc în caz de
invazie polonă. În schimb, Moldova era obligată să le plătească imperialilor un tribut de 50 000 de galbeni. Articolul al doilea
prevedea: “Domnul va fi întărit pe viaţă, iar fiului său mai mare i se va conferi titlul de conte.” [18]

Victoriile militare ale turcilor din anul 1690 au zdruncinat atât relativa stabilitate internă, cât şi pe cea externă. În pofida înţelegerii
încheiate cu Şerban Cantacuzino, C. Cantemir a promovat la posturi cheie reprezentanţi ai familiei Ruseteştilor. Astfel, noul domn
al Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, cheamă la el pe o parte din boierii moldoveni pentru ca împreună să pună domn în
Moldova pe Velicico Costin [19]. În anul 1691 a urmat o nouă campanie a oastei polone asupra Moldovei, care şi-a stabilit la
Suceava, Neamţ şi Soroca garnizoane [20]. Între timp Cantemir îl numi pe Manolache Ruset staroste de Putna, în locul lui Miron
Costin. Fratele acestuia din urmă, Velicico, fu înlocuit cu Lupu Bogdan. Totuşi, Velicico a devenit mare vornic al Ţării de Jos [21]. Ion
Neculce comunică faptul că odată cu noile schimbări (Iordache Ruset, venit din Transilvania, devine mare vistier al Moldovei) a
crescut brusc numărul dajdiilor. Costineştii s-au opus acestor schimbări: “Mai des cu păharele, măria ta, şi mai rar cu orânduieli, că
ţara îi iertată de la Poartă, ş-ei vre să-ţi dai măria ta sama odată şi nu-i pute” [22]. Dar opoziţia familiei marelui cronicar nu mai
avea acea greutate pe care a avut-o la începutul domniei. Cantemir se bucura deja de sprijinul unei alte mari familii boiereşti – cea
a Ruseteştilor, dar şi de încredere deplină din partea otomanilor. Pentru a înlătura orice pericol care i-ar fi subminat tronul,
Cantemir hotărî omorârea lui Velicico şi Miron. Justificând fapta tatălui său, Dimitrie Cantemir susţine că aceştia au fost autorii
unui complot. În realitate Costineştii reprezentau o posibilă ameninţare la adresa trăiniciei domniei prin politica lor filopolonă şi
opoziţia faţă de sporirea corvezilor. “Moartea fraţilor Costin fu urmată de o cumplită prigonire a întregii familii”. Pe plan extern, în
această perioadă, domnul se strădui să uneltească împotriva lui Constantin Brâncoveanu, chemându-i pe boierii munteni să
meargă la Poartă pentru a-şi “pârî” domnul. Cu ajutor turcesc el încerca să elibereze cetatea Sorocii, unde, în 1691, polonezii i-au
lăsat pe cazaci. Dar încercarea a fost zadarnică.
 
Moartea l-a prins în plină activitate politică. Dimitrie Cantemir arată că spre toamna anului 1692 starea sănătăţii tatălui său se
agravase. La 16 martie 1693, Constantin Cantemir îşi dă obştescul sfârşit. Este printre puţinii domni ai perioadei care şi-au păstrat
tronul până la moarte. În pofida unei domnii plină de ameninţări, de situaţii duplicitare, de schimbarea vectorilor politicii externe,
de răsturnări dramatice de situaţie, Constantin Cantemir a reuşit să asigure ţării o relativă stabilitate. Neştiinţa de carte, originea
răzeşească i-au fost compensate pe deplin de experienţa vieţii şi de abilităţi înnăscute de diplomat şi administrator. Până şi Nicolae
Costin recunoaşte că domnul era “foarte viteaz, bun, iară la fire blând şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mânie întâi, apoi
iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput” [23]. În timpul domniei lui Antioh Cantemir osemintele lui
Constantin Cantemir sunt aduse la mănăstirea Mira, una din ctitoriile sale.

 Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (1673-

1723), domn al Moldovei
 (mar.-apr.1693, 1710-1711)
Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist,
etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.
 
Viaţa şi cariera politică
Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din
judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin Cantemir şi al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la
Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit
ulterior domn al Moldovei.
În perioada martie - aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel
încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie în
Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia să se convingă de unitatea lingvistică a poporului român.
Antioh, fratele mai mare, şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la
Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.
S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit doi copii, Maria şi Antioh (viitorul poet, scriitor şi diplomat
rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 - 1744).
Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia,
în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În
politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa
cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva
transformării ţăranilor liberi în şerbi.
După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub
suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în
Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I (Petru cel Mare) şi a desfăşurat o
activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al
Rusiei la 1 august 1711.
A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în
Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
 
Dimitrie Cantemir - cărturar
A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi
de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.

 Dimitrie Cantemir, domn al

Moldovei, portret
 
Opere principale
 Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698.
Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp,
suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om
un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească
concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.
 Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel
de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes
deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.
 Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-
social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se
reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe
şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.
 Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum
atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria
imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor
popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană.
 Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în română (1719 - 1722),
cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor.
Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină,
greacă, polonă şi rusă.
 Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din
Berlin.

 
Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:
1. Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a
elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului.
2. În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma
de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea
lor, de logodnă, nunţi, înmormântări.
3. În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost
latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu
cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi
pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera
cercetărilor sale etnografia şi folclorul.
 
Alte opere
 Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale)
 Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor)
 Sistema religiae mahomedane
 Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki)
Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada
vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, savantul punând în
discuţie importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la
compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un
sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoţit de o culegere de
melodii a diverselor compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în
istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).
Nicolae Mavrocordat
Domn al Ţării Moldovei
Prima domnie:
1709, decembrie – 1710, noiembrie 23 (decembrie 3);

A doua domnie:
1711, noiembrie – 1715, decembrie 25 (1716 ianuarie 5)

Nicolae  Nicolae
Mavrocordat, domn Mavrocordat,
al Moldovei domn al
Moldovei,
portret oficial
Nicolae Mavrocordat, grec fanariot, numit direct de către Poartă în scaunul domnesc al Moldovei pune început şirului de domnii
fanariote în această ţară. A fost fiul lui Alexandru Mavrocordat, supranumit Exaporitul (consilier secret), mare dragoman al Porţii,
originar din insula Chios [1]. Exaporitul a fost căsătorit cu Sultana, fata Casandrei, nepoata domnului Moldovei Alexandru Iliaş,
descendent din dinastia domnitoare a Muşatinilor (Bogdăneştilor). Alexandru Mavrocordat a fost nu numai un iscusit diplomat, ci
şi un distins om de cultură, cu studii la Padova şi Bologna. El a pus începutul celebrei biblioteci a Mavrocordaţilor, a scris opere de
istorie, filosofie, teologie, retorică şi gramatică, dând o instruire aleasă fiilor săi Nicolae şi Ioan.
Datorită autorităţii sale la Poartă, Alexandru Mavrocordat i-a convins pe demnitarii otomani să propună tronul Moldovei fiului său
Nicolae. Vizirul i-a cerut fostului domn al Moldovei Antioh Cantemir o sumă foarte mare pentru obţinerea domniei (300 de pungi),
pe care acesta n-a putut-o achita, oferind numai 150 de pungi. Atunci vizirul i-a propus domnia lui Nicolae Mavrocordat, care se
oferea să cheltuiască pentru obţinerea scaunului domnesc 400 de pungi [2]. Relatarea lui Ion Neculce cum că Alexandru
Mavrocordat n-ar fi dorit ca fiul său Nicolae să devină domn [3] nu corespunde realităţii.
 
Obţinând în decembrie 1709 la Poartă firmanul de învestire în domnie, Nicolae Mavrocordat soseşte în ianuarie anul următor la
Iaşi.
 
Format în mediul otoman, noul domn a încercat să adapteze sistemul de relaţii sociale din ţară la cele existente în imperiu. El îi
trata pe boieri nu ca pe nişte sfetnici ai domnului, ci ca pe funcţionari de rând. Deoarece înainte de mazilirea domnului precedent
– Mihail Racoviţă – boierii strângători de dări (zlotaşii) au colectat un impozit extraordinar, care n-a fost vărsat în vistierie, noul
domn le-a ordonat să întoarcă banii contribuabililor [4]. Prin acest pas el a încercat să atragă de partea sa ţărănimea şi s-o
canalizeze contra boierilor pământeni.

Respingând boierimea locală, domnul s-a înconjurat cu greci din Fanar, sosiţi odată cu dânsul la Iaşi. Cronicarul Nicolae Mustea
relata, desigur ironizând, “că să se pusteise Fenerul (Fanarul – n.n.) în Ţarigrad, că numai muierile lor rămăsese, iar grec, umblai
mult până ce dai de unul acolo; iar aice sosind umplut-au curtea domnească, prin toate odăile şi prin târg pre la gazdă” [5].
N. Mavrocordat a încercat să reformeze sistemul de impunere la dări. A introdus un impozit stabil – “rupta”, colectat în patru rate.
Sumele impuse erau, însă, foarte mari. Până atunci o primă încercare de a introduce “rupta” a fost întreprinsă în 1700 de Antioh
Cantemir. Domnul a încercat să repopuleze ţinuturile de la marginea ţării, pustiite în urma operaţiilor militare. A trimis în aceste
ţinuturi boieri cu sarcina de a întemeia acolo slobozii (aşezări scutite temporar de bir).

N. Mavrocordat a intrat în conflict cu regele suedez Carol al XII-lea, refugiat la Tighina după înfrângerea suferită la Poltava. Regele
îi cerea domnului mari cantităţi de provizii, pe care acesta nu i le putea pune la dispoziţie, iar ostaşii suedezi prădau ţara.

În a doua jumătate a anului 1710 devenise inevitabilă izbucnirea unui război ruso-turc. Poarta a considerat că în circumstanţele
politice create ar fi fost potrivit ca tronul Moldovei să fie ocupat de un adversar al domnului muntean Constantin Brâncoveanu,
ceea ce ar împiedica colaborarea acestuia cu ruşii. Drept urmare, N. Mavrocordat este înlocuit la tron cu Dimitrie Cantemir,
considerat de Poartă persoana cea mai indicată în noua conjunctură politică.

Nicolae revine la tronul Moldovei la un an după prima domnie, în noiembrie 1711 (fiind căftănit de sultan la 26 septembrie 1711).
Situaţia internă din Moldova, prădată de oşti străine era extrem de dificilă. După plecarea lui D. Cantemir оn Rusia, Poarta
intenţiona să transforme principatul în paşalâc [7]. Dar aceasta ar fi putut stârni o mişcare antiotomană în ţară şi o nouă
intervenţie a Rusiei, care, deşi pierduse bătălia de pe Prut, avea destule forţe, fiind o mare putere în ascensiune. De aceea, Poarta
decide să nu mai încredinţeze tronurile principatelor domnilor pământeni, ci să-i numească direct la domnie pe pretendenţii din
rândurile fanarioţilor. A doua domnie în Moldova (1711-1715) şi apoi prima domnie în Muntenia (1716) a lui Nicolae Mavrocordat
pun începuturile “epocii fanariote”, care a dăinuit până în 1821.

După prima sa domnie în Moldova, N. Mavrocordat a înţeles că este imposibil să guverneze sprijinindu-se numai pe boierii greci.
Astfel, în a doua domnie el îşi schimbă tactica şi colaborează cu boierimea locală. Cronicarul Ion Neculce, care a condamnat
comportamentul domnului cu boierimea în prima sa domnie, acum declara “Nărocul ţării că s-au tâmplat atunci de au venit
Neculai Vodă. Iar de-ar hi venit atunce altu domnu, mai prost, ar hi fost pre rău de moldoveni” [8]. Domnul a luat măsuri pentru
uşurarea presiunii fiscale asupra populaţiei. Într-o corespondenţă a sa N. Mavrocordat insista că “cei care impilează pe supuşi în
dări, aprind o năprasnică flacără de ură, întrucât pentru cei mai mulţi oameni averea e sânge şi suflet. Dăjdiile se cade să fie
moderate, să nu smulgă, cum zice proverbul, şi pielea împreună cu lâna” [9].

Domnul i-a scutit pe preoţi de birul de doi galbeni, a redus plata vădrăritului (impozit pe vin) de la 4 bani la 2 bani de vadră, a
suprimat pogonăritul (impozit pe suprafeţe cu vii), a redus darea boierilor pe oi – goştina. [10]

Pentru prima dată N. Mavrocordat a prezentat divanului ţării sama vistieriei, “faptă tot atât de extraordinară – îndrumarea unui
sistem constituţional” [11].

Profitând de bunele sale relaţii cu Poarta, domnul ia apărarea multor boieri şi orăşeni pământeni, care erau reclamaţi de negustorii
turci “balgii” că în timpul războiului ruso-turc din 1711 ar fi fost deposedaţi de averi de către moldoveni.

Deşi turcii au renunţat să transforme Moldova în paşalîc, ei au rupt totuşi din trupul ţării ţinutul Hotin, prefăcându-l în raia,
condusă de un paşă. Totodată tătarii cereau de la Poartă să li se permită să ia în stăpânire ţinutul Soroca. N. Mavrocordat
protestează la Poartă împotriva acestor intenţii de cesionare a ţării, amintindu-le turcilor de condiţiile păcii de la Karlowitz [12].
Drept urmare, el reuşeşte să stăvilească poftele tătăreşti asupra ţinutului Soroca. Concomitent, conform relatării Cronicii
Ghiculeştilor, el reuşeşte să obţină firman de la Poartă ca în ţinutul Hotin să se menţină un pârcălab al său, de care să asculte
pământenii şi nimeni dintre ei să nu se înscrie în steagurile turceşti [13].

O altă mare greutate, care apăsa Ţara Moldovei era aflarea în continuare la Tighina (în Varniţa) a lui Carol al XII-lea, regele Suediei.
Ca şi în prima sa domnie, Mavrocordat se împotrivi incursiunilor de pradă în ţară ale oştirilor suedeze şi poloneze, care luptaseră
de partea regelui şi s-au retras împreună cu el în Moldova. Aflarea în continuare a regelui suedez la Tighina crea pentru turci un
izvor de tensiune politică şi militară permanentă cu ruşii. De aceea Poarta îi permite domnului să scoată din ţară oştirile poloneze,
iar apoi turcii înşişi îl îndepărtează pe Carol al XII-lea din Tighina...

N. Mavrocordat a favorizat dezvoltarea învăţământului în Moldova. In 1714 el a reorganizat Academia Domnească de la Iaşi,
fondată în 1707 de către Antioh Cantemir. Domnul era un pasionat cititor, făcând note pe marginea lucrărilor celebrului cugetător
politic flortentin Nicolo Machiavelli, îl admira pe vestitul filosof englez Francis Bacon”. Din porunca lui N. Mavrocordat cronicarul
Nicolae Costin a alcătuit un corp de cronici, închegând într-o singură povestire istoria Ţării Moldovei. Perioada consacrată
domniilor lui D. Cantemir şi N. Mavrocordat au în această cronică un caracter original.

Astfel, deşi a fost un reprezentant al Porţii în Moldova, domnul fanariot a dus o politică “luminată”, continuată apoi de fiul său
Constantin Mavrocordat.

În perioadele decembrie 1715 – noiembrie 1716 şi martie 1719 – septembrie 1730 Nicolae Mavrocordat a fost domn în Muntenia.
Prima sa domnie munteană a coincis cu războiul austro-turc din 1716-1718 în urma căruia Oltenia a fost anexată de către
Habsburgi (retrocedată în 1739). La 50 de ani (14 septembrie 1730) N. Mavrocordat moare, şi este оnmormântat la ctitoria sa –
mănăstirea Văcăreşti.

Grigore II Ghica
Domniile în Moldova:
1726, septembrie 26 – 1733, aprilie 5 (10);
1735, noiembrie 16 (26) (octombrie 6) – 1739, septembrie 3 (13);
1739, octombrie – 1741, septembrie 13 (23);
1747 aprilie - 1748 februarie

          Domnul Grigore II Ghica era descendentul unor familii ilustre, tatăl său fiind Matei Ghica, fiul lui Grigore I Ghica, mama sa –
Ruxandra Mavrocordat, fiica lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, fost mare dragoman al Porţii.

          Rămas orfan de tată, a fost crescut şi educat de bunicul său dinspre mamă, Alexandru Mavrocordat, apreciat la Poartă pentru
calităţile sale, pe care le-a folosit nu numai ca dragoman, dar şi ca sol pentru a negocia pacea de la Karlowitz din 1699.

          La îndemnul bunicului său, Grigore II Ghica a învăţat limbile străine (după unele surse cunoştea greaca, latina, turca, italiana,
franceza, mai târziu şi româna). Acest lucru, precum şi înaltele sale calităţi diplomatice i-au permis ca în 1716 să ocupe funcţia de
mare dragoman, preluând acest post de la unchiul său Ioan Mavrocordat.

          Pentru Imperiul Otoman acea perioadă era foarte complicată: în 1716 a început războiul turco-austro-veneţian [1]. Un rol
deosebit în aplanarea acestui conflict i-a revenit diplomaţiei otomane, deci şi marelui dragoman Grigore Ghica. Acesta trebuia să
întreţină legături cu ambasadorii ţărilor europene acreditaţi la Poartă, să poarte corespondenţă cu diferite cabinete. Noul mare
dragoman a întreţinut relaţii amicale cu ambasadorul Franţei la Istanbul [2].

          După ce a îndeplinit cu succes timp de peste 10 ani funcţia de mare dragoman, Grigore Matei Ghica este numit domn în
Moldova. Aceasta avea loc la 26 septembrie 1726, după mazilirea lui Mihai Racoviţă, ca urmare a demersurilor în favoarea sa
întreprinse de unchiul său Nicolae Mavrocordat, domn al Ţării Româneşti. În locul lui Grigore Ghica mare dragoman este numit
fratele său mai mic Alexandru. Este unicul caz din perioada fanariotă când, concomitent, un frate este domn în ţările române, iar
altul mare dragoman.
 
          În mare măsură aceluiaşi fapt i se datorează şi împrejurarea că Grigore II Ghica a fost fără întrerupere domn în una din cele
două ţări româneşti până în 1741, când fratele său Alexandru a fost decapitat şi dregătoria de mare dragoman a preluat-o Ioan
Teodor Callimachi.

          Este evident faptul că nici demersurile lui Nicolae Mavrocordat, nici calităţile sale personale n-ar fi fost de ajuns dacă n-ar fi
plătit suma de 500 de pungi [3]. Noul domn a fost ajutat să achite această sumă de socrul său Mihail Mano, grec din Fanar, de
unchiul Nicolae Mavrocordat şi de Constantin Ipsilanti, pe care-l va face postelnic [4].

          Cronica menţionează că la sosirea sa în Iaşi, în octombrie 1726, voievodului “ieşitu-i-au înainte căimăcanii cu slujitorimea şi
cu orăşenii şi l-au băgat cu mare cinste оn Sfetii Nicolae (biserica – n.n.), tâmpinându-l şi arhierei cu tot clirosul bisericii. Si l-au
încununat spre domnie părintele Gheorghie mitropolitul” [5].
Domnul precedent – Mihai Racoviţă – a lăsat Moldova ruinată şi plină de datorii, pe care în cea mai mare parte nu le-a mai putut
restitui. Grigore II Ghica a încercat se redreseze ţara situaţia economică din ţară. A desfiinţat o serie de dări, “acele obiceiuri rele
întroduse de curând, ca pescăritul, morăritul, crâşmăritul, ţigărăritul şi altele ca acestea” [6]. Însă nu toţi boierii erau de acord cu
politica promovată de domn. Dimitrie Racoviţă, fratele fostului domn, împreună cu ginerele său Iordache Costache fugi la tătari. Ei
sperau că-i vor putea ridica pe aceştia împotriva noului domn şi-l vor readuce pe Mihai Racoviţă în fruntea ţării. În octombrie 1727
calga Adâl Ghirai se ridică împotriva hanului Crimeii Mengli Ghirai, mizând pe susţinerea lui Mihai Racoviţă. Dar Înalta Poartă a
refuzat să-l numească pe Adâl Ghirai han. Grigore II Ghica şi paşa de Hotin primesc ordin să înceapă lupta împotriva tătarilor
răzvrătiţi. Aflând despre aceasta, Adâl Ghirai începe un şir de incursiuni de jaf оn Moldova. Despre acest fapt cronica relatează
astfel: “Şi pururea tătarii se slobozia din tabără, de călca, prăda şi jăfuia, pe cine găsea, precum le este obiceiul. Până şi Grigore
Vodă de frică au sărit din scaunul Iaşilor, iar pre doamnă-sa şi pe maică-sa le-au trimis la cetatea Hotinului de au şăzut acolo până
ce s-au potolit zarva tătarilor, iar Grigore Vodă şi toţi boierii lui umbla ca nişte băjănări din loc оn loc…” [7]. Domnul Moldovei
împreună cu Mustafa paşa au fost nevoiţi să-i atace pe tătari; aceştia n-au putut să-şi adune toate forţele, o parte au refuzat să
lupte şi s-au retras în Polonia. Cei rămaşi au fost atacaţi de oastea comandată de domn şi învinşi în Codrul Tigheciului, din partea
stângă a Prutului. Ion Neculce relatează: “Iar Grigorie Vodă, după ce-au aşedzat pace între dânşii, a venit de la codru întinsu la Ieşi.
Şi la purcesu a pus de-au făcut şi o movilă mare în codru, ca să rămâie de pomenire” [8]. Astfel, domnul se întoarce la Iaşi cu
victorie şi cere de la Poartă despăgubiri pentru jafurile făcute Moldovei [9]. Poarta satisface cerinţa voievodului: “Iar pagubele de
la tătari i-au plinit toate. 700 de pungi gata i-au adus în Iaşi cu nişte cămări (trăsuri – n.n.) cu cai. Care lucru era de mirat, unde a
isprăvit Grigorie Vodă de-au întorsu tătarii pagubele moldovenilor, că avea mare trecere la Poartă” [10]. Domnul Moldovei a mai
încheiat cu tătarii şi o înţelegere, precum că nu vor trece limitele teritoriului lor din Bugeac [11].

          În 1729, la împlinirea a trei ani de stăpânire a tronului, Grigore II Ghica primeşte de la Poartă firman de reînnoire a domniei.

          După ce a fost reconfirmat în domnie şi după ce a obţinut liniştea necesară din partea tătarilor, Grigore II Ghica desfăşoară
bogată activitate ctitoricească.

          Dintre construcţiile din această perioadă, o impresie deosebită a lăsat asupra contemporanilor palatul domnesc de la
Frumoasa (lângă Iaşi), ridicat în 1729. Cu prilejul călătoriei sale la Iaşi, din anul 1742, călătorul grec Markos Katsaitis, scrie că a
văzut la Frumoasa “un palat de desfătare”, realizat “în parte după manieră turcă, în parte după cea franceză şi este cel mai frumos
edificiu din întreaga Moldovă” [12]. Ion Neculce, martor al evenimentelor scrie că: “Făcut-au şi turnu mare pe poartă, în curtea
domnească, şi ceasornic mare, aşijdere şi 2 cişmele, fântâni aduse pre oale, cu multă cheltuială, una denaintea porţii curţii
domneşti şi una denaintea feredeului (băii – n.n.)” [13].

          La 3 septembrie 1730 domnul Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat înceta din viaţă. În legătură cu aceasta unii boieri
munteni vroiau să-l ceară domn pe Grigore II Ghica, alţii pe Mihai Racoviţă, o a treia grupare – pe fiul răposatului domn,
Constantin.

          La Iaşi a sosit un grup de boieri munteni în frunte cu marele vistier Constantin Văcărescu ca să-i propună tronul Ţării
Româneşti. Domnul Moldovei a refuzat oferta făcută [14]. Şi nu numai că a refuzat, ci le-a recomandat să-l ceară domn la Poartă
pe Constantin Mavrocordat. A mai scris la Istanbul că este mulţumit cu tronul Moldovei şi că nu doreşte să fie mutat. Cu
contribuţia nemijlocită a fratelui său, marele dragoman Alexandru Ghica, domnia Ţării Româneşti i-a fost acordată lui Constantin
Mavrocordat, văr cu cei doi.

          In septembrie 1730, la Istanbul a izbucnit răscoala ienicerilor, condusă de Patrona Khalil şi susţinută de păturile de jos ale
populaţiei. Răsculaţii l-au mazilit pe marele vizir Ibrahim-paşa şi l-au ucis prin strangulare, apoi l-au obligat pe sultanul Ahmed al III-
lea [15] să abdice în favoarea nepotului său Mahmud I. Drept urmare, Grigore II Ghica s-a lipsit de principalii săi susţinători:
sultanul şi marele vizir.

          În urma schimbărilor produse în conducerea Porţii, domnul Moldovei este ameninţat cu detronarea în favoarea lui Ianaki
Buţucachi. În legătură cu acest eveniment cronica relatează: “Atunce zorbalele (răsculaţii – n.n.) au găsit pe… anume Buţucachi,
prieten al lor, şi ducându-l la veziriul cel nou (Mehmed-paşa – n.n.), l-au făcut… de l-au îmbrăcat în caftan, să fie domnu în
Moldova. Ce îmbrăcându-l, nu i-au dat ferman să-l trimită aice (în Moldova – n.n.) în grabă… Şi s-au sculat toţi boierii de au scris la
Poartă cum nu le trebuie acela domnu şi s-au gătit să fugă. Şi fiind aice şi un turcu mare, ce venisă cu caftan şi au mărsu toţi boierii
la acel turcu de i s-au rugat. Şi spuind turcul la Ţarigrad cumu-i pofta boierilor… Şi au tăiat atunce şi pre acel domnişor Buţucachi-
vodă, nepurces încă din Ţarigrad. Şi de iznoavă au trimis altu căftan de domnie lui Grigore Vodă” [16].

          Credem că principalul susţinător al domnului Moldovei a fost fratele său Alexandru, rămas mare dragoman la Poartă.

          După cum s-a menţionat în istoriografie [17], Grigore II Ghica a fost singurul dintre domnii fanarioţi care a întreprins, în
septembrie 1732, o călătorie cu caracter istoric la mănăstirile şi cetăţile din nordul Moldovei. Date mai ample despre această vizită
găsim la Ion Neculce care spune că a fost Grigore Vodă “la Baia şi la Săcul, apoi la Slatina şi la Dragomirna şi la Soceavă. Şi au îmblat
prin cetatea Socevii de-au vădzut-o. Apoi la Pobrata şi apoi la Păşcani şi la Ruginoasa, apoi s-au pogorât în Iaşi. Aşe într-o
săptămână au îmblat de-au văzut toate mănăstirile…” [18] Preocuparea pentru păstrarea patrimoniului ţării l-a determinat pe
domnul Moldovei să intervină pe lângă autorităţile poloneze pentru restituirea podoabelor Mitropoliei Moldovei duse în Polonia
de fostul mitropolit Dosoftei (1686), în care scop Ghica Vodă l-a trimis în 1732 pe postelnicul Alexandru Duca [19].

          În aprilie 1733 Grigore II Ghica a primit ştirea că i s-a oferit domnia în Ţara Românească, cronica relatând în legătură cu acest
fapt că “a şi sosit veste de la terdzimanul (Alexandru Ghica – n.n.) la frate-său, la Grigore Vodă, precum… ca să se mute cu domnia
în Ţara Rumânească…” [20]. In Moldova a fost numit domn Constantin Mavrocordat.

          În drum spre scaunele lor de domnie, Grigore II Ghica şi Constantin Mavrocordat s-au întâlnit la Focşani [21]. Această
întâlnire vorbeşte despre faptul că ambii domni se aflau în bune relaţii. N-au trecut însă nici doi ani şi aceste relaţii s-au înrăutăţit,
Constantin Mavrocordat plătind sume mari la Poartă pentru a recăpăta tronul Ţării Româneşti, acţiune încununată de succes.

          Grigore II Ghica revine în Moldova, fiind nemulţumit de ceea ce făcuse vărul său. “Numai i să cunoşte faţa, că-i pare rău şi i-i
ruşine, unde l-au scos văru-său din Ţara Muntenească” [22] – spune cronica.

          O altă cauză a readucerii lui în Moldova ar fi războiul ruso-austro-turc. Grigore al II-lea Ghica era considerat de către Poartă
omul cel mai indicat să se afle în acele împrejurări critice pentru imperiu pe tronul de la Iaşi. Se poate menţiona că alegerea a fost
bună, căci noul domn a fost pe potriva sarcinilor puse în faţa sa.
Conform documentelor otomane, Grigore II Ghica a primit în primul rând ordin să însămânţeze toate pământurile, ca astfel să
poată asigura armata otomană cu proviziile necesare [23]. Sultanul Mahmund I cerea ca “în principatul Moldovei să nu rămână gol
nici un loc bun pentru arătură, de asemenea să vă irosiţi cu toţii forţele şi puterile pentru bunăstarea… oştilor islamice” [24]. La
dispoziţia Porţii au fost lucrători pentru întreţinerea drumurilor, repararea cetăţilor turceşti etc. Dar în urma unei puternice reacţii
antiotomane din Rusia, susţinută şi de ofiţeri originari din principate trupele ruse pătrund în Moldova în a doua jumătate a anului
1739.

          O altă importantă misiune acordată domnului Moldovei a fost cea diplomatică. Cunoscându-i abilităţile politico-diplomatice,
Poarta i-a încredinţat să poarte trative directe cu Rusia în vederea încheierii păcii. După ce şi Imperiul Habsburgic a declarat război
Imperiului Otoman (27 mai 1737) Grigore II Ghica a participat în calitate de mediator la tratativele de pace dintre ruşi şi imperiali
pe de o parte, şi otomani pe de altă [25].
La 3 septembrie feldmareşalul Münich intră în Iaşi şi îi încredinţează pe boieri că “acest ţinut a eşit de acum de sub stăpânirea
turcă prin puterea armelor împărătesei sale şi că în nici un caz nu se va încheia pacea fără a avea stăpânire pe acest ţinut” [26].
          Grigore II Ghica a fost nevoit să se retragă spre Galaţi. În Moldova pătrund unităţi ale armatei ruse, completată cu emigranţi
din principatele române aşezaţi în Rusia, conduse de fiii lui Antioh Vodă – Constantin (în rang de general de brigadă) şi Dimitrie
(maior). Feldmareşalul Münich impune boierilor condiţii de trecere în supuşenia rusă, aşa-numitele “ponturi”, care mai prevedeau
o contribuţie de 20.000 de ducaţi, orânduirea a tot atâţia oşteni, instalarea unei garnizoane ruse la Iaşi. Se mai prevedea 12.000 de
ducaţi care urmau să fie plătiţi lui Münich personal [27]. Dar din cauza victoriei Imperiului Otoman asupra celui Habsburgic, la 7
septembrie 1739, este încheiată pacea de la Belgrad. Trupele ruse părăsesc Moldova, Grigore II Ghica se întoarce la Iaşi, unde
începe să-i persecute pe boierii care au colaborat cu ruşii şi austriecii, printre aceştia fiind şi Ion Neculce, care menţionează că “…şi
pe mine, Ioan Neculce vornic, tâmplându-mă de am fost la vremea moscalilor în Ieşi, m-au amestecat (denunţat – n.n.) …la Gligori
Vodă. Şi m-au închis la başbulucbaş câteva dzile… socotind că am fost şi eu amestecatu la niscaiva fapte. Şi atunce, la ace
primejdie, am cheltuit mulţi bani…” [28].

          Odată cu terminarea războiului, cei doi domni din principate ajung la concluzie că e mai bine să conlucreze decât să se
duşmănească. La începutul anului 1740 ei încheie o înţelegere secretă de susţinere reciprocă. Însă această înţelegere ia sfârşit la
21 februarie 1741, când dragomanul Alexandru Ghica este decapitat. Grigore II Ghica, speriat de executarea fratelui său, trimite
pentru orice eventualitate sultanului 200 pungi cu aur [28]. Cu toate acestea, nu reuşeşte să se menţină prea mult pe tronul
Moldovei şi la 13 septembrie 1741 este mazilit.

          În mai 1747, după ce domnul Moldovei, Ioan Mavrocordat, este mazilit, tronul este cedat pentru a patra şi ultima oară lui
Grigore II Ghica. Este bine primit: “Cînd s-au apropiat de Eşi, i-au eşit toţi boierii şi caimacamii, cu toate alaiurile înainte, întrând în
Sfete Neculai de s-au închinat” [29].

          Ca şi în primele domnii, Grigore II Ghica este preocupat şi de această dată de starea contribuabililor din ţară. Cronica spune,
de exemplu, că “Mari stăpân au stătut acest domnu în ţările aceste şi cu mari orânduele, căci giudecăţile foarte le căuta şi nu lipsie
în toată săptămâna să nu facă divan săracilor” [30]. De aceasta, evident, sunt nemulţumiţi boierii. Domnia lui Grigore II Ghica оn
Moldova ia sfârşit, în aprilie 1748, şi din nou se schimbă cu Constantin Mavrocordat, devenind domn al Ţării Româneşti. Moare
fiind în scaunul domnesc la 23 august 1752. Este înmormântat la mănăstirea Pantelimon.

          Îndelungata domnie în Moldova şi Ţara Românească a principelui luminat Grigore II Ghica se datorează, în primul rînd,
concordanţei dintre acţiunile sale şi conjunctura politică din principatele române în acea perioadă, în al doilea fireşte, datorita
devotamentului cu care a slujit Poarta şi, în al treilea, datorită pregătirii şi calităţilor deosebite pe care le-a avut.

Constantin Mavrocordat
Prima domnie în Moldova:
5 (15) aprilie 1733  – 16 (26) noiembrie 1735
 

 predecesor -
Grigore al II-
lea Ghica
 Constantin Mavrocordat, domn al succesor -
Moldovei Grigore al II-
lea Ghica
Dintre domnii fanarioţi, promotori ai politicii Porţii în principatele române, iese din comun figura lui Constantin Mavorocordat,
care a lăsat o amprentă pozitivă în evoluţia societăţii din Moldova şi Muntenia (Valahia). Acest domn era nepotul lui Alexandru
Mavrocordat Exaporitul, mare dragoman al Porţii şi om de cultură şi fiul lui Nicolae Mavrocordat – primul domn fanariot, promotor
al unei politici de reforme şi susţinător al învăţământului în principate, care întocmise pentru fiul său Constantin un adevărat
program, îndemnîndu-l spre o guvernare luminată.
 
Mavrocordat a fost de şase ori domn în Muntenia (1730; 1731-1733; 1735-1741; 1744-1748; 1756-1758; 1761-1763) şi de patru ori
domn în Moldova (1733-1735; 1741-1743; 1748-1749; 1769). A fost şi el un remarcabil om de cultură – cunoştea limbile italiană,
franceză, turcă, persană şi greaca veche.
 
Prima sa domnie în Muntenia în 1730 este de scurtă durată. Fiind ales în scaun de boieri, este în curînd destituit din domnie de
către noul sultan Mahmud I. După o a doua domnie în Muntenia în ani 1731-1733, C. Mavrocordat este strămutat în Moldova
(1733-1735), iar domnul Moldovei, Grigore II Ghica – în Muntenia. Dorind să-şi recapete tronul muntenesc, C. Mavrocordat stoarce
cât mai mulţi bani de la contribuabili pentru a-i corupe pe înalţii demnitari de la Poartă: “Şi să nu-i hi fost gândul cu pizmă să
scoată pi văru-său Grigore Vodă din Ţara Muntenească, n-ar hi fost atâta jac în ţara” – relata cronicarul Ion Neculce [1].

Constantin Mavrocordat nu se mărgineşte la sporirea dărilor. El caută mecanisme de reforme ale structurilor sociale în scopul de a
le acomoda mai mult la interesele domniei. Prin Aşezământul din 1734 [2] toţi boierii care ocupau în aparatul de stat dregătorii,
începând cu marele logofăt, erau scutiţi de impozitul pe cap de locuitor. În cazul în care îşi pierdeau dregătoria, boierii nu mai erau
impuşi să achite “darea de mazil”, de la această dare fiind scutiţi şi copiii lor. Noţiunea “mazil” se referea nu la toţi boierii, care-şi
pierduseră dregătoriile, ci numai la acei “care nici ei, nici rudele lor n-au avut dregătorii mai sus de logofătul al treilea” [3].
Aşezământul stipula că de acum încolo persoanele de origine neboierească nu mai puteau fi referite la boierime, ele urmau să fie
scoase şi din componenţa mazililor.
 
 
A doua domnie în Moldova:
septembrie 1741 – 20 (30) iulie 1743
 

predecesor  succesor

Constantin Mavrocordat, Ioan N.

Grigore al
domn al Moldovei Mavrocord
II-lea Ghica
at
Politica de reforme a domnului este continuată şi ridicată pe o nouă treaptă în a treia lui domnie din Muntenia. La 7 februarie 1741
C. Mavrocordat emite un hrisov domnesc, care prevedea un vast program de reforme în domeniile fiscal, agrar, administrativ şi
juridic [4].

Domnul a acordat o mare importanţă acestui act, cunoscut străinătăţii sub titlul de “Constituţie”, fiind publicat în revista franceză
“Mercure de France”. Scopul urmărit era de a-l prezenta pe domn în plan internaţional în calitate de promotor de reforme, adică
de prinţ luminat. Dar după promulgarea hrisovului în 7 februarie 1741, domnul nu s-a folosit de răgazul care a intervenit pentru a-l
aplica în practică.
 
În septembrie 1741, Constantin Mavrocordat este transferat de Poartă în Ţara Moldovei. Aici încearcă să pună în aplicare
prevederile “Constituţiei” sale. Prima reformă înfăptuită de el a fost cea fiscală [5], care prevedea desfiinţarea impozitului pe vite
mari cornute – a văcăritului şi a cuniţei (impozit pe cai), fixarea plăţii birului în patru sferturi pe an. Suma birului, care revenea unei
familii, era de 105 parale (5 parale alcătuia “răsura” – plata pentru persoanele care strîngeau impozitul). Holteii plăteau 55 de
parale. În cadrul fiecărei localităţi suma totală era, însă, împărţită la plată conform averii fiecărei familii. Cei care dispuneau de
avere mai mare plăteau mai mult. Zlotaşilor (strângătorilor de impozite) li se interzicea “a lua banii dăjdiei de la un om pentru
altul” [6]. Aceasta punea capăt solidarităţii fiscale în cadrul satului. S-a introdus un impozit special pentru mazili (dajdea
mazilească), care se plătea de 4 ori pe an; dările se plăteau la locul unde contribuabilul era înscris în recensământul fiscal; a fost
unit venitul domnului (cămara) cu cel al statului (vistieria), fiind înfiinţată Casa Răsurilor, de unde se luau bani pentru plata
sâmbriei funcţionărilor domneşti.

Prin reforma sa fiscală Constantin Mavrocordat revenea la sistemul ruptei în patru sferturi, practicată anterior de Antioh Cantemir
(în 1700), Nicolae Mavrocordat (în 1710), Mihai Racoviţă (în 1723) şi Grigore II Ghica (în 1726-1733) [7]. Spre deosebire de
predecesorii săi, C. Mavrocordat a lichidat sistemul ruptei plătite pe gospodării separate (rupta vistieriei) şi a introdus un sistem
unic pentru toţi contribuabilii.
 
Dar din cauza unei creşteri noi a cerinţelor în dări din partea Porţii, domnul a fost nevoit să încalce prevederile reformei – numărul
de “sferturi” este mărit până la 6, apoi până la 8. Însuşi “sfertul” devine un impozit separat.

Mai reuşite au fost reformele care prevedeau reorganizarea structurilor sociale. În anul 1741 Constantin Mavrocordat i-a repartizat
pe boierii dregători după trei ranguri – mare, mijlociu şi mic. Fiecare boier, conform rangului, primea leafă din vistieria statului.
Leafa reprezenta o anumită cotă-parte din suma impozitelor de stat acumulate.

Încă până la domnia lui Constantin Mavrocordat o parte de ţărani se “închinau” boierilor cu slujbe. În schimbul unui număr de zile
de muncă sporit, aceşti ţărani erau scutiţi de a presta dări către stat. În anul 1742 domnul Constantin Mavrocordat a legiferat
printr-un aşezământ special această categorie de ţărani, limitându-le totodată numărul. El a stabilit pentru fiecare reprezentant al
ierarhiei boiereşti, precum şi pentru clerul înalt un număr fix de ţărani – “scutelnici”, eliberaţi de la plata impozitelor pentru stat
(câte 80, 60, 50, 20, 16, 10 şi 5 oameni), care, în schimbul dărilor către stat, erau obligaţi să îndeplinească prestaţii în favoarea
acestor persoane [8].

Obligaţiile ţăranilor-scutelnici faţă de boieri şi înaltul cler se fixau în bază de contract şi pe un termen limitat. Munca scutelnicilor
era folosită în acele domenii ale gospodăriei senioriale în care se cerea o anumită specializare: în viticultură, creşterea animalelor,
în transporturi etc.

În 1741 au fost reorganizate şi stările militare – slujitorii, călăraşii, dărăbanii ş.a., majoritatea acestora fiind incluşi în categoria
populaţiei impozabile, ei sporind numărul ţăranilor birnici. Partea rămasă a slujitorilor a fost pusă la dispoziţia dregătorilor, în
schimbul unor înlesniri fiscale, şi exercita funcţii poliţieneşti.
 
Concomitent cu reorganizarea structurii interne a categoriilor sociale, domnul a întreprins şi o serie de măsuri în vederea
consolidării aparatul de stat central, ceea ce corespundea necesităţilor acomodării lui ulterioare la schimbările, care aveau loc în
viaţa socială a ţării. În primul rând, a fost unificată şi subordonată şi mai mult puterii centrale administraţia ţinuturilor. În fruntea
fiecărui ţinut erau numiţi câte doi ispravnici, cărora le reveneau funcţii administrative, fiscale şi judiciare [9]. Aceştia, asemenea
boierilor dregători, aveau dreptul să intre în orice moşie şi să judece ţăranii dependenţi. La dispoziţia ispravnicilor se afla un grup
de slujitori sub comanda unui căpitan.

Unele schimbări s-au produs şi în organizarea judiciară din principat. Au fost desemnaţi judecători speciali din numărul marilor
boieri, care nu aveau dregătorii. Printre aceştia se număra şi cronicarul Ion Neculce [10]. Ei erau obligaţi să se prezinte la curtea
domnească şi să examineze diferite litigii, fiind salarizaţi din vistierie.

Funcţionarii, numiţi de domn şi plătiţi din bugetul statului, erau obligaţi să informeze regulat domnia despre activitatea lor.
Informaţia trebuia alcătuită numai în limba română. Astfel, când marele căpitan de Soroca trimisese domnului o adresare în limba
greacă, acesta i-a reproşat: “Să-ţ cauţi logofătul să ne scrii rumâneşte. Să nu ne mai scrii greceşte” [11].

În cadrul reformelor a fost acordată o anumită atenţie şi bisericii. Printr-o dispoziţie domnească se interzicea de a ridica la rang
bisericesc persoane neştiutoare de carte, aceleaşi dispoziţii interziceau protoiereilor, care se aflau în fruntea conducerii
ecleziastice de ţinut, să aibă propriile lor închisori, deoarece, după cum se stabilise, ei luau bani de la cei întemniţaţi. Constantin
Mavrocordat a cerut, de asemenea, de la egumenii mănăstirilor de ţară să prezinte dări de seamă anuale referitoare la activitatea
lor gospodărească [12]. Ţinând cont de nemulţumirea călugărilor faţă de activitatea egumenilor numiţi de mitropolie din rândul
grecilor fanarioţi, domnul a emis o dispoziţie privind alegerea pe viaţă a egumenilor numai din rândurile călugărilor autohtoni.

Reformele din perioada domniei lui Constantin Mavrocordat din anii 1741-1743 n-au vizat problema situaţiei juridice a ţăranilor
şerbi. Dar, după ce este numit de Poartă domn al Munteniei (1744-1748), domnul s-a preocupat şi de ea. Hrisovul de eliberare din
şerbie (rumânie) din 1746 dădu posibilitate ţăranilor să iasă din starea de dependenţă personală faţă de stăpânii de moşii,
răscumpărându-se cu suma de 10 taleri pe cap [13]. Reforma ţărănească a fost promulgată de domn şi în Moldova, în timpul aflării
sale la domnie în anii 1748-1749.
 
 
A treia domnie în Moldova:
februarie 1748 – august 1749
 

predecesor  succesor

Grigore al Constantin Mavrocordat,

Iordache
II-lea domn al Moldovei
Stavrachi
Ghica
La 9 aprilie 1749, la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, Constantin Mavrocordat a convocat Marea Adunare a ţării. Despre
desfăşurarea Adunării aflăm din Aşezământul de dezrobire şi din relatările cronicarului Pseudo-Enache Kogălniceanu [14]. Conform
Aşezământului se stabilea statutul vecinilor în comparaţie cu ţăranii slobozi aşezaţi pe moşii boiereşti şi mănăstireşti. Boierii au fost
nevoiţi să recunoască abuzul care s-a făcut prin asimilarea vecinilor cu robii ţigani, promiţând că pe viitor vecinii vor fi consideraţi
“săteni megieşi fără moşie”. S-a mai convenit “ca tunci când se va vinde moşie oamenii să nu se vânză”. Boierii au convenit să nu le
mai spună “vecini” acestor ţărani, “ci ca nişte săteni ai satelor în sat să rămână”. Afirmaţia privitoare la rămânerea în sat nu se
referea la moşia stăpânului, ci era o obligaţie fiscală a tuturor categoriilor de ţărani, introdusă încă în octombrie 1741 de a nu
părăsi satele fără încuviinţarea domniei.

Boierii au refuzat să accepte răscumpărarea vecinilor cu 10 lei ca în Muntenia, socotind această sumă foarte mică, dar au reuşit să
capete încuviinţarea domnului ca foştii vecini să presteze 24 de zile de boieresc pe an [15].

Legislaţia agrară a avut drept scop asigurarea solvabilităţii ţăranilor la prestarea dărilor către stat. Scopul primordial al statului a
fost mobilizarea resurselor ţării în vederea îndeplinirii cerinţelor Porţii. Aceasta a constituit cauza principală de ce Poarta a susţinut
aceste reforme [16].

Politica internă promovată de Constantin Mavrocordat a fost realizată prin metode caracteristice absolutismului luminat şi a avut
un efect modernizator, cu consecinţe pozitive în perioada care a urmat.
 
Constantin Mavrocordat s-a dovedit a fi nu numai un bun om politic, ci şi un recunoscut om de cultură. El a continuat activitatea de
dezvoltare a învăţământului. Pentru a spori sursele de venit ale Academiei Domneşti din Iaşi, a trecut întreţinerea ei pe seama
vistieriei. Cronicarul Ion Neculce scria că acest domn “Mai socotit-au… pentru şcoli de învăţătură… şi au dat ştire tuturor mazililor
în toată ţara ca să-şi aducă copiii la învăţătură la şcoală, ca să-şi înveţe orice limbă le-ar fi voia, pentru ca să se afle oameni învăţaţi
în pământul nostru al Moldovei, precum sânt şi prin alte ţări” [17].

În scopul desăvârşirii studiilor făcute în ţară, Constantin Mavrocordat a trimis 15 tineri, fii de boieri, pe un termen de trei ani, la
Veneţia. Domnul a propus câtorva savanţi străini să întocmească o istorie comună a Moldovei şi a Munteniei, numită “Prodromus
historiae Principatum Valachia et Moldavia” (proiectul profesorului de latină Ion Rigurski). Deşi acest proiect n-a fost realizat, el
vădeşte modernitatea concepţiei şi a metodei lui. De asemenea, din porunca domnului este tipărită prima colecţie de documente
istorice din Moldova (Ocolnica). Domnul i-a cerut lui Ion Neculce să întocmească un tratat despre istoria fiscalităţii [18] pe care
bătrânul cronicar n-a reuşit să-l realizeze.

Vorbind despre activitatea culturală a lui Constantin Mavrocordat grecul Petru Depasta, care i-a consacrat o cronică acestui domn,
spunea: “Constantin Mavrocordat a vrut să facă din Ţara Geţilor o imagine a Helladei”, adică a unei ţări de înaltă cultură.
Constantin Mavrocordat colecta informaţii despre evenimentele politice din diferite ţări ale Europei, comandând ziare din aceste
state. Informaţia sistematizată de el era trimisă la Poartă. Domnul întreţinea relaţii amicale cu ambasadorul Franţei la Istanbul şi cu
alţi diplomaţi europeni [19].
 

A patra domnie în Moldova:

18 (28) iunie 1769  –  (+) 4 (14) decembrie 1769
 
 predecesor

 succesor

Constantin Mavrocordat, Administraţ

Grigore
domn al Moldovei ie militară
Callimachi
rusă
Ultima domnie a lui Constantin Mavrocordat în Moldova a fost de scurtă durată (1769) şi a coincis cu începutul războiului ruso-
turc. El se refugiază la Galaţi, dar este rănit şi făcut prizonier. Este transportat la Iaşi, unde moare la 4 decembrie 1769. Domnul a
avut două soţii – Smaranda Constantino (moartă în 1730) şi Catrina (Ecaterina) Rosetti, cu care are doi băieţi: Dumitru (care n-a
fost domn) şi Alexandru (viitor domn, supranumit Deli-bei). A rămas în istoria Moldovei şi a Munteniei drept un recunoscut om
politic, bun diplomat, mare reformator şi mai ales promotor al culturii moderne.

Grigore III Ghica

Domniile în Moldova:
1764, martie 8 (18) – 1767, ianuarie 25 (februarie 6);
1775, februarie – 1777, octombrie 1 (12)

 Grigore III Ghica, domn al

Moldovei
 
          Grigore III Ghica a fost fiul lui Alexandru Ghica şi al Elenei Evraghioti. Tatăl său “om de fire şi arătos” ocupase postul de mare
dragoman timp de 15 ani (1726-1741). În decembrie 1739, cu prilejul încheierii cu succes a Păcii de la Belgrad, în urma căreia
Oltenia era restituită Ţării Româneşti, el primea titlul de exaporit (consilier de taină) pentru iscusinţa de care dăduse dovadă la
tratativele de pace. Însă doi ani mai târziu, în februarie 1741, Alexandru Ghica, în urma intrigilor de la Poartă este decapitat.

          Grigore Alexandru Ghica dorea să obţină funcţii cât mai înalte, pentru aceasta avea nevoie de bani, iar averea părintească nu-
i era încă întoarsă. El hotărăşte să se căsătorească cu Ecaterina Rizo, fiica lui Iakovaki Rizo Rangobe. Acesta era un grec bogat,
deştept, cultivat, călătorise în Occident şi cunoştea mai multe limbi, îndeosebi franceza. Astfel calea tuturor posibilităţilor era
deschisă şi pentru Grigore Alexandru Ghica.
          În martie 1757 Scarlat Ghica (văr drept al lui Grigore Alexandru Ghica – n.n.) devine domn al Moldovei şi îl numeşte pe vărul
său mare postelnic, funcţie ce a ocupat-o circa un an de zile. După aceasta Grigore Ghica devine capuchehaie la Poartă, iar cronica
ne mărturiseşte că: “Atunci (primăvara anului 1758 – n.n.) domnul au poruncit lui Grigori Ghica biv-vel-postelnic ca să margă la
Ţarigrad… Care, fiind la Poartă, s-au împreunat cu toţii ai Porţii ca un capichehae ce-l trimisăsă. Şi mergând şi la vizirul Ragup-paşa
(Ragâb – n.n.), l-au primit cu blândeţă, văzând om de treabă şi întreg la mine, întrebându-l cini este, numindu-să că-i fecior lui
Alexandru, tărzimanu, ce a perit, pe cari îl ştie paşa şi de atunce îl luasă la ochi buni” [1].

          Cu sprijinul marelui vizir Kodja-Ragâb Mehmed paşa, fost prieten al tatălui său, Grigore III Ghica devine, din august 1758,
mare dragoman al Porţii [2]. La primirea acestei funcţii el a fost susţinut şi de reprezentantul Austriei la Istanbul. Diplomaţia
franceză a avut o poziţie neutră faţă de postul primit de Grigore Alexandru Ghica, menţionând că va stabili relaţii cu el, atunci când
îl va cunoaşte mai bine [3]. De subliniat că Grigore Alexandru Ghica n-a colaborat eficace cu diplomaţia franceză, el

          Începînd să conlucreze cu diplomaţia rusă [4]. Ce-i drept, această “conlucrare”, din perioada cât a fost mare dragoman, a fost
sporadică şi strict confidenţială, în perioada respectivă el colaborând şi cu diplomaţia prusiană [5].

          După moartea, în octombrie 1763 a lui August al III-lea, rege al Poloniei, a început lupta dintre diplomaţia rusă şi prusiană, pe
de o parte, şi cea franceză şi otomană pe de alta, pentru a aduce în fruntea Poloniei candidatul său.

          Interesul manifestat de Poartă faţă de Polonia se explică, în primul rând, prin poziţia geografică a acesteia. Aflându-se în
spatele şi în coasta celor doi duşmani ai imperiului – Austria şi Rusia – Polonia putea constitui o ameninţare permanentă pentru
ele. O altă cauză era că supunerea ei de către una dintre aceste puteri ar fi creat un pericol direct la adresa intereselor europene
ale Imperiului Otoman. De aceea Poarta era nevoită să ia atitudine. În cazul de faţă – să împiedice numirea pe tronul polonez a
unui rege dependent de Rusia şi Prusia [6].

          La iniţiativa marelui vizir Mustafa Bachir-paşa, sultanul l-a numit domn al Moldovei, оn mai 1764, pe Grigore Alexandru
Ghica, considerat destul de util turcilor. Prin prezenţa lui la Iaşi, Poarta putea fi mai bine informată asupra adevăratei stări de
lucruri din Polonia. Noul domn a făcut eforturi considerabile pentru a obţine informaţii cât mai precise şi mai ample despre
evenimentele care aveau loc în ţara vecină.

          Grigore Alexandru Ghica şi-a început domnia în împrejurări politice destul de complicate. Înzestrat cu calităţi deosebite de
om politic şi diplomat, el a încercat, ţinând cont de situaţia internaţională complicată, să evite pe cât i-a stat în putinţă înrăutăţirea
situaţiei şi aşa destul de precară a Moldovei.

          Dându-şi seama că una dintre condiţiile dezvoltării economice a Moldovei o constituie starea materială a populaţiei, Grigore
III Ghica a recurs mai puţin la măsuri fiscale excesive. În legătură cu aceasta cronicarul menţiona: “…Mult se silia cu dreptatea ţării.
Dajdiile cum le-a găsit de la alţi domni nu le-a mai adaos, ce încă le-a şi mai uşurat. Prea bine se îndreptase ţeara, de ştia fieşcare
darea lui pe an”.

          Domnul a întreprins unele măsuri în folosul ţăranilor clăcaşi. La 1 ianuarie 1766 emite un hrisov, prin care se scădea numărul
zilelor de la 24 până la 12. În hrisovul menţionat se fixa pentru prima dată în istoria dreptul din Moldova volumul lucrărilor într-o zi
de boieresc, – aşa-numitul “nart” zilnic, care nu totdeauna putea fi îndeplinit pe parcursul unei zile.

          Grigore III Ghica este primul domn care a deschis o fabrică de postav în ţară. În 1764, la Chipereşti, fabrica a fost dată în
exploatare, ea fiind construită de meşteri polonezi şi germani. Maşinile au fost cumpărate de domn. Cronica subliniază că domnul
a hotărât: “Să facă un lucru, care să nu mai fi fost altădată în ţara aceasta… ca să facă postav aice în ţară… chirhana, adecă
postăvărie” [7]. Fiind bun gospodar, din porunca lui se fac două fântâni în capitala ţării, la Iaşi, deoarece alimentarea cu apă era o
problemă pentru populaţia Iaşului. Referitor la acest fapt cronica notează: “Văzând că s-au înmulţit norodul în Eşi şi apa le este
puţină, au socotit să aducă apă… Şi aşa au adus din trii-patru locuri, cu mari cheltuială, făcând douâ cişmele minunate şi frumoase,
plini de apă…” [8].
          Manifestă Grigore III Ghica şi interes faţă de învăţământ, prin construcţia celor trei şcoli pe care le organizează, “orânduind şi
trii dascali cu leafă” [9].

          În 1767 Grigore III Ghica este mazilit, cronica spunând că: “Şi fiind şi capuchihaia, după cum s-au zis (cronicarul îl învinuieşte
pe Nicolae Suciu, capuchehaie a lui Grigore III Ghica, că ar fi uneltit la Poartă împotriva domnului – n.n.), şi plinindu-să şi cei trei
ani, l-au mazilit înpărăţia, nenorocire bieţilor săraci, a locuitorilor!” [10].

          După mai puţin de doi ani de la mazilirea sa de pe tronul Moldovei, Grigore III Ghica, la recomandarea hanului din Crimeea
Kirâm Ghiarai este numit de sultan domn în Ţara Românească, evenimentul având loc după ce Înalta Poartă a declarat război
Imperiului Rus (octombrie 1768). Alegerea Porţii s-a dovedit greşită, întrucât acest domn era, precum fusese şi tatăl său, partizan
al ruşilor. Această domnie a fost scurtă şi zbuciumată: domnul era nevoit să manevreze între Poartă şi diplomaţia secretă rusă.

          În iunie 1769, într-un raport confidenţial al marelui vizir Haci Mehmed Emin-paşa către sultanul Mustafa al III-lea, acesta îşi
arăta nemulţumirea faţă de domnul Ţării Româneşti [11]. Dar Ghica continua să manevreze şi, în septembrie 1769, se adresează
Porţii cu propunerea de a procura 100 000 chile de mei pentru aprovizionarea armatei otomane.

          Trupele ruse continuau să înainteze în principate. Grigore Al. Ghica trebuia să se hotărască să rămână cu Poarta sau să treacă
de partea Rusiei. Domnul alege a doua variantă şi o făcu chiar mai оnainte cu ruşii să intre în Bucureşti, ceea ce dovedeşte că avea
în preajma sa un diplomat rus trimis de ambasadorul Rusiei la Viena D.M. Goliţîn [12]. Ca să nu cadă în mâinile turcilor, cu câteva
zile înainte de intrarea trupelor ruse în Bucureşti Ghica îşi trimise la Braşov nevasta şi copiii.

          Despre “eliberarea” Bucureştiului scrie plastic cronicarul Dionisie Eclesiarhul: “Deci întrând, cum am zis, noaptea în oraş cu
mare zgomot şi strigare şi cu oareşcare sunet, iar oastea turcească prinzănd de veşte s-au spăimântat socotind că iaste mare
putere de oaste muscălească şi a fugit afară din oraş la Văcăreşti, şi acolo aştepta să vază ce va să fie. Iar polcovnicul Ilie şi cu
Nazarie au şezut în scaunul domnesc şi pe Grigore Vodă l-au luat în chip de rob, cu iconomie despre turci, şi îndată l-au trimis la
ordiia cea mare a muscalilor, care veniia în urmă să între în Bucureşti; aceasta au voit şi Vodă, să scape de turci, la muscali” [13].
Din cele comunicate de cronicar se confirmă că Grigore Al. Ghica “a voit… să scape de turci”.

          Trecerea de partea ruşilor a fost bine “mascată”. În “Efemeridele” banului Caradja Constantin se vorbeşte mereu despre
“prinsoare” şi nu de trecere de bună voie [14]. Aşa, se pare, credea şi Poarta, reieşind din faptul că cei doi copii, Scarlat şi
Mărioara, care se aflau la Istanbul, au fost lăsaţi în pace, iar socrul său participă, în 1772, în componenţa delegaţiei turce, la
Congresul de pace de la Focşani. Deci, trecerea de partea ruşilor a fost făcută de domn cu mare iscusinţă.

          Ajungând la Iaşi la 7 decembrie 1769, domnul a şi plecat spre capitala Rusiei, (tot atunci plecând din Iaşi spre Petersburg şi
delegaţia boierilor moldoveni). În drum spre Petersburg Grigore Al. Ghica şi boierii au făcut un scurt popas la Kiev, unde au ajuns
оn februarie 1779, apoi s-au îndreptat spre Smolensk.
La Petersburg Grigore Al. Ghica, cu însoţitorii săi, a ajuns în martie 1770. În capitala Rusiei este primit bine. Ecaterina a II-a îi
dăruieşte în semn de recunoştinţă o tabacheră de aur, iar pe fiul său mai mare Dumitru îl primeşte în corpul cadeţilor.

          Fiind departe de principate, Grigore Al. Ghica caută să fie la curent cu evenimentele ce se petreceau acolo. Dar pentru
aceasta trebuia să pătrundă în cercurile conducătoare ale Rusiei. Faptul i-a reuşit: s-a apropiat de prinţul Pavel, şi în mod deosebit
de cancelarul N.I. Panin. Cu învoirea acestuia din urmă, a făcut legătură şi cu unii diplomaţi ce erau acreditaţi la Petersburg. A avut
înţelegeri cu diplomaţia franceză, dar cele mai strânse au fost legăturile cu diplomaţia prusiană, datorită contribuţiei personale
adusă de Grigore Al. Ghica acesteia în perioada în care a fost mare dragoman, precum şi că Prusia era aliata Rusiei în acest război.
 
          Fără îndoială, primind din partea Rusiei libertatea de a menţine legătura cu diplomaţii străini, Grigore Al. Ghica trebuia să
promoveze oficial politica rusă. Dar el nu a uitat şi de propriile interese. Prin intermediul trimisului Prusiei la Petersburg, von
Solms, el cerea sprijinul lui Frederic al II-lea pentru desemnarea sa ca domn în principate după terminarea războiului. Rolul decisiv
în această privinţă îi aparţinea totuşi Rusiei, dar aceasta, până la 1772, vedea principatele sau în componenţa sa sau a Poloniei
[15], şi, în acest fel, soarta lui Grigore Al. Ghica era “pecetluită” pe mai bine de doi ani. În primăvara anului 1772, în legătură cu
pregătirea Congresului de la Focşani şi cu schimbarea poziţiei Rusiei faţă de soarta principatelor, reapare şi problema domniei lui
Grigore Al. Ghica. În instrucţia dată de Ecaterina a II-a, la 21 aprilie 1772, solilor plenipotenţiari la viitorul congres Grigore Orlov şi
Aleksei Obreskov li se cerea obţinerea domniei pe viaţă pentru Grigore Al. Ghica în Moldova [16].

          Înainte de începerea Congresului de pace de la Focşani, Grigore Alexandru Ghica se afla în Moldova pe lângă cartierul general
al lui P. A. Rumeanţev. Prezenţa lui trebuia probabil să contribuie la o mai bună conlucrare dintre administraţia rusă şi cea
autohtonă. Însă, fostul domn ducea o politică “în stilul propriu”: pe de o parte susţinea administraţia rusă, iar pe de alta exprima
neîncredere faţă de activitatea ei. Aceasta l-a făcut pe P.A. Rumeanţev să-i scrie lui N.I. Panin o scrisoare şi să ceară rechemarea lui
Grigore III Ghica în Rusia.

          Întors la Petersburg, fostul domn a trimis cu ajutorul diplomaţiei prusiene scrisori la Istanbul, în special socrului său Iakovaki
Rizo, în care se vorbea nu numai despre chestiuni personale, ci şi despre probleme ce interesau şi Rusia. Grigore Al. Ghica, credem
noi, a fost una dintre cele mai importante şi mai sigure surse de informare despre ceea ce se petrecea la Istanbul, aceasta
datorîndu-se în mare parte socrului său, care se afla în cele mai înalte cercuri de la Poartă.

          Corespondenţa dintre ei era secretă, altfel Iakovaki Rizo n-ar fi fost numit traducător al delegaţiei otomane la Congresul de la
Focşani. Despre momentele cele mai importante Grigore Al. Ghica îl informa pe N. I. Panin. Cu cît era mai aproape data
desfăşurării Congresului, cu atât şi fostul domn furniza tot mai multe date. Pentru a mări operativitatea informaţiei de la Istanbul,
corespondenţa lui Grigore Al. Ghica era primită de A. Obreskov (care se afla din mai 1772 la Iaşi – n.n.). Acesta selecta informaţiile
necesare, după care corespondenţa era trimisă lui N. I. Panin şi numai după aceasta – destinatarului.

          După cum s-a menţionat mai sus, pentru prima dată diplomaţia rusă ridică problema domniei lui Grigore Ghica în Moldova în
aprilie 1772, însă la Congresul de la Focşani propunerea n-a fost acceptată [17]. Aceeaşi propunere diplomaţia rusă a făcut-o şi la
Congresul de la Bucureşti (29 octombrie 1772 – 9 martie 1773), şi la conferinţa a XXXIV-a din 7 martie 1773.

          În Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi nu a fost inclus punctul referitor la acordarea domniei pe viaţă lui Grigore Al. Ghica.
S-ar părea, la prima vedere, că este “o scăpare” lipsită de importanţă. În realitate însă, punctul dat are o semnificaţie deosebită şi
excluderea lui oglindeşte pe cât se poate de convingător adevăratele interese politice manifestate de părţile beligerante în
principatele române. Să le urmărim. Mai întâi, ce însemna pentru Moldova această revendicare. Boierii moldoveni, printr-un şir de
propuneri făcute оnainte, cereau în general desemnarea domnilor din rândul băştinaşilor. Dacă, însă, despre acest lucru acum nu
se vorbea, atunci era binevenită măcar numirea domnului pe viaţă, fie şi a lui Grigore Al. Ghica. În felul acesta Moldova mai făcea
un pas spre slăbirea dominaţiei otomane. Adică Poarta pierdea dreptul de a numi şi de a mazili domnul. De aceea lipsa punctului
respectiv din tratat a stârnit multe discuţii în rândul boierilor băştinaşi. Dar tocmai din acest considerent – recunoaşterea printr-un
tratat internaţional a domniei pe viaţă în Moldova şi slăbirea astfel a influenţei asupra acestei ţări a constituit principalul motiv
pentru care Poarta era împotriva includerii unui asemenea punct în condiţiile păcii. De fapt, mai era încă un motiv – Grigore Al.
Ghica devenea domn la propunerea Rusiei şi, deci, el avea să promoveze o politică prorusă.

          Să urmărim, în sfârşit, şi poziţia Rusiei, care a înaintat iniţial această revendicare, iar acum a renunţat la ea. Din ce motive
diplomaţia rusă a cedat la această etapă? Era probabil, graba Rusiei de a termina războiul, impusă de situaţia internă ce se crease
în urma declanşării Războiului ţărănesc de sub conducerea lui E. Pugaciov, şi apoi Rusia îşi atinsese într-un fel scopul – a ieşit la
Marea Neagră primind cetăţile-port Eni-Kale, Kinburn şi Kerci în Crimeea; iar hanatul din Crimeea fusese declarat independent.

          Paradoxul, însă, ar consta în faptul că Rusia a cedat în problema dată tocmai fiindcă era preocupată prea mult de aceste ţări,
dar nu de soarta lor propriu-zisă, ci de interesele ei aici. Acum, când în urma împărţirii Poloniei (1772), Rusia obţinuse teritorii şi se
apropiase de Moldova, în fruntea acestei ţări era binevenit un om al său, ca Grigore Al. Ghica,dar nu cu domnie pe viaţă. Rusia, ca
şi Poarta Otomană, se îngrijeau să-şi păstreze posibilităţile de a interveni în această ţară ori de cîte ori doreau. Iar tradiţia, deja de
peste o jumătate de secol, de a numi în scaunul Moldovei greci fanarioţi alimenta şi mai mult speranţele ei, deoarece unii dintre
aceştia erau filoruşi.

          În sfârşit, cu concursul diplomaţiei ruse şi al celei prusiene, în luna septembrie 1774 Grigore Al. Ghica este numit domn al
Moldovei [18]. Domneşte efectiv din februarie 1775.

          La puţin timp el avea să-l primească, cu toate onorurile, în vara anului 1775 pe N. V. Repnin, desemnat ambasador
extraordinar al Rusiei la Istanbul.

          Dar în 1775 Moldova trecea printr-o nouă criză determinată de politica expansionistă a Curţii de la Viena. Ruperea Bucovinei
din trupul Moldovei de către Imperiul Habsburgic la 7 mai 1775 s-a datorat aspiraţiei de “compensaţii” a Curţii de la Viena. Cum
echilibrul de forţe din regiune se schimbase în folosul Rusiei, Imperiul Habsburgic s-a străduit, la rândul său, să obţină anumite
avantaje teritoriale. Profitând de prima împărţire a Poloniei (1772), în urma căreia dobândise Galiţia, el se hotărо să unească noul
teritoriu obţinut cu posesiunile din Transilvania printr-un “culoar” care să traverseze nordul Moldovei.

          Dorind să apere integritatea teritorială a Moldovei, Grigore III Ghica a făcut nenumărate demersuri la Poartă pentru a o
convinge de marea nedreptate ce se făcea ţării. Astfel, în unul din numeroasele sale memorii adresate Înaltei Porţi domnul sublinia
că “locuitorii Moldovei cer cu insistenţă ca Poarta să-i apere contra unei pierderi aşa de mari”. Însă toate protestele şi intervenţiile
sale nu au ajutat. Şi Poarta a cedat în faţa Austriei. Aluziile făcute de domn în legătură cu posibilitatea ca moldovenii să se adreseze
unei puteri străine [19], ce nu putea fi alta decât Rusia, a făcut ca Poarta să creadă şi mai mult în orientarea prorusă a lui Grigore III
Ghica. Domnul s-a confruntat şi cu opoziţia unor mari boieri, care insistau asupra măririi numărului zilelor de boieresc până la 36
[20]. Boierii se adresau cu plângeri la Poartă şi la Sankt-Petersburg. Din situaţia dificilă creată domnul caută ieşire prin intermediul
legăturilor sale diplomatice. În toamna anului 1777 poartă corespondenţă diplomatică activă atât cu P.A. Rumeanţev, cât şi cu
diplomaţia prusiană. Lui Frederic al II-lea îi solicita “înaltul său sprijin privind siguranţa mea şi a ţării”. Dar dragomanul rezidentului
Prusiei Ianache Frangopolo l-a trădat pe domn, informând Poarta despre corespondenţa secretă a lui Ghica Vodă cu diplomaţia
rusă [21]. Soarta domnului era aşadar pecetluită şi el a fost executat de trimişii sultanului în noaptea de 1 spre 2 octombrie 1777 în
casele “Beilicului” (han pentru străini – n.n.) din Iaşi, fiind înmormântat la biserica Sf. Spiridon din capitala Moldovei. Societatea
europeană a fost impresionată de acest asasinat crunt.

          O dată cu asasinarea lui Grigore III Ghica Poarta renunţă pentru tot restul epocii fanariote la serviciile membrilor familiei
Ghica, care revin însă, la tron după 1821, ca domni pământeni…

Constantin Ipsilanti
Domniile în Moldova:  1799, martie 7 (19) – 1801, iunie 28 (iulie 10);  1806, decembrie – 1807, august (domn al ambelor
principate românești în timpul ocupaţiei ruse)

 Constantin Ipsilanti, domn

al Moldovei, domn al
 Valahiei
Domniile lui Constantin Ipsilanti, fiul lui Alexandru Ipsilanti, în Moldova şi Ţara Românească (în Moldova: 1799-1801; în Ţara
Românească: 1802-1806; şi în ambele ţări sub ocupaţia armatei ruse: din noiembrie 1806 până în august 1807) revin răscrucii
secolelor XVIII-XIX, când în sud-estul continentului european s-au petrecut importante evenimente politice, cu un impact nefast şi
de lungă durată asupra Ţării Moldovei. Astfel, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812 (al cărui inspirator activ a fost şi
protagonistul fanariot) jumătate de ţară a fost anexată de către Rusia ţaristă, generându-se, în cadrul disputei chestiunii orientale
– Problema basarabeană [1]. Constantin Ipsilanti rămânând, în urma acestui rapt teritorial, ultimul domn al Moldovei integre: de la
Nistru şi până la Milcov (deşi fără Bucovina răpită de habsburgi, în 1775) [2]
Referitor la anii de naştere a lui Constantin Ipsilanti există mai multe păreri, deoarece, după cum menţionase încă Gh. Ionescu-
Gion, la sfârşitul secolului al XIX-lea în familiile fanariote, “pentru reuşita unei ţinte oarecare se minţea vârsta copiilor, când în plus,
când în minus, fără nici un scrupul” [3], astfel încât anul de naştere, întâlnit în documentele epocii şi în literatura de specialitate al
băiatului mai mare al domnului Alexandru Ipsilanti şi al doamnei Ecaterina (Moruzi) – Constantin, variază între 1760-1765.4
Fiii domnului Alexandru Ipsilanti, Constantin şi Dimitrie (moare de tânăr, la 1783), au fost crescuţi şi educaţi în spiritul nou al
vremii, având un dezvoltat simţ al demnităţii onoarei. [5] Pentru instruirea lor s-a apelat la un şir de cărturari („oameni vrednici de
laudă şi împodobiţi cu multe ştiinţe”): [6] Iosif Moesiodax din Cernavoda, raguzanul Ignaz Stephan Raicevich, elveţianul Franz
Jozeph Sulzer (secretarul principelui), abatele Leonardo Panzini, Jean-Baptiste Linchou, călugărul Natanail ş.a. [7].
Avansarea plenară pe scena politică a lui Constantin a avut loc deja în timpul ultimei domnii a lui Al. Ipsilanti în Ţara Românească
(1796-1797). Deşi, trebuie să remarcăm că în corespondenţa diplomatică rusă se atestă răspândirea (pe la sfârşitul anului 1793)
unor zvonuri, conform cărora Poarta preconiza înlocuirea domnilor principatelor române cu Deli-bei Mavrocordat (în Ţara
Românească) şi cu “fiul principelui Alexandru Ipsilanti (în Moldova), dar până la urmă, din respectul faţă de cererea”
ambasadorului rus, această intenţie a fost abandonată. [8]
Ca şi tatăl său, C. Ipsilanti a deţinut pentru început, înalta funcţie de mare dragoman al Porţii (1796-1799), ceea ce însemna de fapt
dirijarea şi întreţinerea raporturilor diplomatice cu toate statele străine: reis-efendi-ul otoman (ministrul de externe) nu cunoştea
limbi străine. Probabil, anume din acea vreme (1797), de cînd a deţinut dregătoria de mare dragoman, C. Ipsilanti a început să
colaboreze, în mod secret, cu curtea rusă. [9] Astfel, pe parcursul întregii sale cariere politice, Rusia a ocupat permanent un loc
deosebit.
Dragomanatul i-a servit drept o „trambulină” pentru a ocupa ulterior tronul Principatului Moldovei (1799-1801), când ataşamentul
său faţă de Imperiul Rus a putut să se manifeste deja în condiţiile unei apropieri nemijlocite a ambelor ţări, fără a se neglija,
totodată, cele mai stricte măsuri de conspiraţie. C. Ipsilanti a susţinut timp de doi ani şi jumătate cât a putut interesele Rusiei [10].
Deşi aceasta a accelerat destituirea lui din domnia Moldovei, pe tot parcursul perioadei date n-au fost întrerupte legăturile sale cu
V.S.Tomara, Fonton (primul dragoman al ambasadei ruse la Istanbul), Barozzi ş.a. După cum ne relatează contemporanii, “casa lui
C.Ipsilanti devenise locul întâlnirilor agenţilor ruşi, iar el, ignorând chiar orice precauţie, se declara în faţa Porţii drept “partizan al
Rusiei” [11].
Considerăm, totuşi, că cea mai amplă activitate politico-diplomatică, care i-a ridicat şi rolul în politica orientală promovată de
Rusia, C. Ipsilanti a desfăşurat-o în timpul domniei sale în Ţara Românească, după 1802. Boierimea pămînteană opta dintotdeauna
ca domnul să fie ales după legi “pe viaţă”, iar în cazul dat s-au fixat şi preferinţele asupra candidaturii lui Constantin Ipsilanti,
datorită calităţilor de bun administrator de care acesta dăduse dovadă când fusese domn al Moldovei în anii 1799-1801.12 Graţie
sprijinului primit din afară,13 la 29 august 1802 C. Ipsilanti este numit domn pe un termen de 7 ani, ceea ce depăşea orice domnie
din epoca fanariotă (cu excepţia celei a tatălui său). Iar în perspectivă, după cum avea el însuşi să se destăinuie mai târziu (la 1805),
nici nu punea la îndoială că, “serviciile pe care le-a acordat, continuă să le acorde şi-i disponibil şi în viitor să le acorde Rusiei îi vor
permite să obţină o domnie de 14 ani consecutivi” [14].
De remarcat, că documentele diplomatice ale epocii ni-l prezintă pe C. Ipsilanti într-o lumină mult mai complexă, deoarece el a
încercat nu o singură dată, să joace un joc cît se poate de duplicitar. Astfel, chiar în cadrul raporturilor încordate dintre Franţa şi
Rusia din ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812, C. Ipsilanti, profitînd de faptul că principatele prezentau un interes major
pentru ambele state, a încercat să se pună bine (fără a înceta a fi liderul grupării filoruse) atât cu Franţa republicană, consulară, cât
şi cu Imperiul napoleonian.
Planurile grandioase ale lui C. Ipsilanti erau din ce în ce mai cunoscute la Paris, deoarece faptul că el “căuta întotdeauna să se
manifeste independent” [15] nu mai prezenta un secret. Pornind de la ideea că Rusia nu va mai putea găsi alţi aliaţi în Europa
decât popoarele de aceeaşi religie şi aceeaşi limbă, [16] adică bazându-se pe panortodoxism şi panslavism, C. Ipsilanti a încercat
să-şi realizeze planurile de scuturare a dominaţiei otomane şi de obţinere a unei domnii ereditare în ţările din sud-estul Europei.
Lovitura decisivă asupra poziţiilor Rusiei, şi în special privitor la soarta politică a lui C. Ipsilanti şi A. Moruzi, a fost dată de către
Poarta Otomană (la îndemnul nemijlocit al Franţei) în luna august 1806, când au fost schimbaţi ambii domni ai principatelor
române.
Poarta Otomană a încercat să aplaneze diferendul legat de mazilirea domnilor Moldovei şi Munteniei, evitвnd agravarea
conflictului cu Rusia. Însuşi faptul că tatăl domnului fugar – bătrânul Alexandru Ipsilanti, de rând cu alte persoane implicate de la
Istanbul, n-au fost iniţial persecutate dovedeşte intenţia turcilor ca, neignorînd demersurile puternicului imperiu al Franţei, să
păstreze şi în continuare pacea cu Rusia.
La 16 (28) octombrie 1806 Alexandru I i-a ordonat generalului I.Michelson ca trupele ruse să treacă Nistrul şi să ocupe Moldova, iar
la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida primirii misivei lui A.Italinski despre restabilirea domnilor substituiţi, [17] ţarul confirmă
ordinul precedent [18] şi la 11 (23) noiembrie, fără nici o declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul.
La 7 (19) decembrie, C. Ipsilanti a ajuns la Iaşi şi la 15 (27) decembrie 1806 împreună cu comandantul armatei ruse şi-a făcut
intrarea în Bucureşti [19]. La scurt timp adresează o circulară către ispravnici, vestindu-le că a sosit la Bucureşti ca “domn
amândorora ţărilor Moldova şi Valahia”. [20]
Redobîndindu-şi cu ajutorul armatei ruse domnia atât a Ţării Româneşti, cât şi a Moldovei, C. Ipsilanti aspira să-şi realizeze, după
cum raporta consulul englez la Bucureşti Fr. Summerers – “visul măreţ” de a uni sub sceptrul său unic şi ereditar întreaga Moldovă
(inclusiv raialele basarabene), Ţara Românească şi Serbia, [21] alcătuind şi planul unui regat al Daciei, considerînd că “moldovenii şi
valahii vor forma (uniţi) o naţiune foarte respectată” [22]. Documentele epocii atestă că C. Ipsilanti a emis un şir de documente în
calitate de “domn (al) amândorora ţărilor Moldovei şi Valahiei”, [23] încercând, nu fără succes, până la o anumită etapă, să-şi
organizeze şi atributele suveranului unui stat “scăpat” de vasalitatea otomană.
La etapa iniţială a războiului ruso-turc din 1806-1812, cabinetul de la S.Petersburg, în corespundere cu conjunctura internaţională,
intenţiona să susţină, până la un anumit moment, formarea din ambele principate a unui stat-tampon între cele trei imperii –
habsburgic, ţarist şi otoman, avându-l ca domn pe Constantin Ipsilanti. Însuşi comandantul suprem, generalul Michelson susţinea
la 6 februarie 1807 că: “Principatele trebuie să constituie un stat-tampon, independent faţă de Austria ca şi de Rusia, un perete
despărţitor între ambele puteri creştine, dar şi între ele şi Turcia” [24]. În acelaşi timp, C. Ipsilanti preconiza planul creării regatului
Dacia, considerând că a sosit cel mai favorabil moment pentru a-şi consolida statutul său în principate, întărind după sine şi urmaşii
săi tronul acestora [25]. După cum scria consulul francez la Bucureşti Saint-Luce ministrului afacerilor externe al Franţei, Ch.M.
Talleyrand (la 27 aprilie 1803): “El este o creatură a Rusiei... Himera principelui Ipsilanti constă în a fi independent de Poartă şi a
moşteni pentru familia sa principatul Valahiei...” [26].
Ulterior, planurile politico-diplomatice ale ruşilor au suferit mari schimbări, deoarece Rusia înclina tot mai mult spre un partaj al
posesiunilor europene ale Imperiului Otoman. Noua situaţie politică, creată după Pacea de la Tilsit şi armistiţiul de la Slobozia
(12/24 august 1807) între Rusia şi Turcia, l-au pus pe C. Ipsilanti în faţa spulberării planurilor sale orgolioase. Consemnăm că, după
ocuparea principatelor de către armata rusă domnii au fost practic înlăturaţi de la putere. C. Ipsilanti a domnit mai mult nominal,
din decembrie 1806 până în august 1807, iar pentru moment, din martie 1807 puterea lui asupra ambelor principate „a devenit
oficială”. [27] Semnînd acte ca “domn al Moldovei şi Ţării Româneşti”, [28] el a continuat, după cum susţine G.F. Jewsbury – „să
ducă o politică fanariotă” [29]. În acest context vom aminti că ministrul de externe al Rusiei A.Budberg i-a explicat destul de clar şi
răspicat lui I.Michelson, la 1/13 februarie 1807, că ţarul „l-a restabilit” pe C. Ipsilanti doar оn drepturile cîrmuirii vremelnice sub
tutela Rusiei, fără a-i extinde aceste drepturi – „lăsînd totul în ordinea veche”[30].
La 28 august 1807, C. Ipsilanti a fost nevoit să părăsească pentru totdeauna Bucureştiul şi la 15 septembrie a sosit la Iaşi, ca peste
două zile să plece şi din capitala Moldovei, luând calea pribegiei în Rusia [31].
Cauzele acestei destituiri au fost mai multe, după cum reiese şi din analiza istoriografică (A.Nakko, R.Rosetti, N.P.Kiricenko,
A.Agachi, G.F.Jewsbury, ş.a.) [32]. După unii, căderea în dizgraţie a lui C. Ipsilanti ţine de intrigile vârfurilor armatei ruse, care nu-l
vedeau cu ochi buni în principatele ocupate de facto de Rusia; la fel sunt plauzibile ca argument şi ambiţiile proprii ale principelui,
râvnitor la tronul Daciei, care se loveau de interesele geopolitice ale Imperiului Rus; toate acestea trebuie raportate la conjunctura
politică internaţională, modificată radical după Tratatul de la Tilsit (25 iunie / 7 iulie 1807) [33]. Cronicarii români înţelegeau destul
de bine subtextul acestei destituiri spectaculoase (mai imprevizibile chiar decât o mazilire turcească): “ruşilor le venea cu strîmbul,
în vreme cînd stăpânia ei ţara, să domnească grec fanariot orînduit de Poarta turcească” [34].
Constantin Ipsilanti a trăit în refugiu la Kiev şi doar un scurt timp a fost obligat să locuiască la Moscova (1808-1809), unde a plecat
fără ceilalţi membri ai familiei. A murit la Kiev pe data de 27 iunie (9 iulie) 1816, după o călătorie la St.Petersburg. Această moarte
subită a aristocratului fanariot, la o vârsta trecută doar puţin peste 50 de ani, a avut un răsunet în întreaga Rusie şi se prezenta ca
fiind destul de misterioasă... Un frumos monument, refăcut în 1997, cu basorelieful vestitului principe, se află actualmente pe
teritoriul Lavrei din Kiev.

 Ioan Sandu Sturdza

1822, septembrie – 1828, aprilie

          Ioniţă Sandu Sturdza s-a născut în anul 1762 în familia numeroasă a lui Sandu Sturdza şi a Mariei Bogdan.
 
          Viitorul domn este atestat ca paharnic pe la 1799 într-un document de epocă. Ulterior, este menţionat în documente ca
spătar, postelnic şi, în câteva rânduri, ca ispravnic (sau vornic) al ţinutului Bacău.
 
          Ioniţă Sandu Sturdza n-a făcut parte din categoria boierilor înstăriţi, ci mai degrabă din tagma celor săraci [1], deoarece
dispunea de proprietăţi modeste în ţinutul Neamţ, care erau alcătuite din părţi din moşiile Giurgeşti, Muşăteşti şi Săuceşti pe care
le moştenise de la părinţi, precum şi de moşia din acelaşi ţinut, pe care o cumpărase de la răzeşii din respectiva localitate. La Iaşi
mai deţinea o vie în Copou şi o casă care, din porunca soţiei sale, doamna Ecaterina, fiica marelui logofăt Neculai Rosetti-
Roznovanu, a fost ulterior mărită prin zidiri suplimentare.

          Căsătoria cu Ecaterina în august 1786 i-a mai rotunjit averea din contul zestrei acesteia, obţinută de soţia sa de la părinţi, din
care făceau parte moşiile Trestiana şi Strahova (ţinutul Dorohoi), moşia Ciripcău (ţinutul Soroca), o parte din moşia Frumuşeni
(Tecuci), o vie la Cruce (lângă Iaşi), una la Odobeşti şi alta la Nicoreşti, dar şi o anumită sumă de bani şi podoabe. Ulterior, doamna
Ecaterina va mai cumpăra de la cumnatul său Manolachi (fratele lui Ioniţă Sandu Sturdza) moşiile Manta din Basarabia şi o parte
din Secuieştii din ţinutul Bacău. Ioniţă Sandu Sturdza a avut cinci copii – patru feciori şi o fiică: Constantin, Nicolae, Gheorghe,
Alexandru şi Elena. Doar Constantin şi Elena îi vor supravieţui, ceilalţi decedând prematur, în anii tinereţii.
 
          Conform propriilor mărturii, din componenţa delegaţiei moldoveneşti, alcătuită din şase boieri, care sosise la sfârşitul lunii
martie 1822 la Istanbul pentru a fi consultată în vederea înscăunării noului domn al Moldovei, făcea parte şi Ioniţă Sandu Sturdza.
Împreună cu membrii delegaţiei muntene, reprezentanţii moldoveni înaintează Porţii memorii care reflectă dorinţele celor două
principate: restabilirea domniilor pământene; interdicţia de a ocupa funcţii civile şi ecleziastice pentru greci şi acordarea acestui
drept exclusiv pământenilor [2].

          Cele două delegaţii boiereşti au purtat tratative îndelungate cu autorităţile otomane şi după trei luni de negocieri, Poarta a
decis să restabilească domniile pământene în cele două ţări române. La 1(13) iulie în Muntenia a fost numit domn Grigore Dimitrie
Ghica, iar în Moldova – Ioniţă Sandu Sturdza, care-şi începe domnia în septembrie a aceluiaşi an.

          Candidaturile celor doi domni au fost stabilite înainte de călătoria celor două delegaţii la Istanbul şi nu întâmplător
caimacamul Moldovei Ştefan Vogoridi, care îşi dorea foarte mult domnia acestei ţări, a fost nevoit să-i confere lui Ioniţă Sandu
Sturdza titlul de mare logofăt în martie 1822, în ajunul plecării delegaţiei moldovene spre capitala Imperiului Otoman, titlu fără de
care noul pretendent la tronul Moldovei nu avea şansa să-l ocupe [3].

          C. Gane îl aprecia¬ză în mod elogios pe primul domn pământean, considerat de el “atât de român, încât după neagra epocă
fanariotă, a fost pentru moldovenii lui ca un balsam pe o rană...” [4].

          În timpul celor 6 ani de domnie, Ioniţă Sandu Sturdza a dus un mod de viaţă modest, ca şi în perioada precedentă, la masa
domnească în spiritul tradiţiei ţărăneşti, nu lipsea tradiţionala mămăligă, deoarece, spunea el, “de la masa domnului Moldovei nu
trebuie să lipsească hrana de temei a moldoveanului” [5].
Perioada domniilor pământene (naţionale) a constituit tranziţia spre organizarea modernă a societăţii, dar atât Grigore D. Ghica în
Ţara Românească, cât şi Ioan Sandu Sturdza în Moldova, nu au avut nici răgazul, nici mijloacele necesare, pentru a profita de un
climat de stabilitate politică, de ordine pentru a realiza reformele menite să reînnoiască structurile societăţii, să reformeze
instituţiile statului, prin măsuri administrative ei reuşind doar să diminueze abuzurile [6]. Este adevărat, că împrejurările au fost
deosebit de vitrege pentru cei doi domni români, dar şi propria lor capacitate şi voinţă nu le-au permis să realizeze schimbări
calitative în viaţa celor două principate [7].

          Ioan Sandu Strudza, spre deosebire de omologul său din Ţara Românească, a avut o domnie mult mai agitată. Marea
boierime, aflată în refugiu, a uneltit fără încetare împotriva domnului moldovean.
 
          Primii ani ai domniei lui Ioan Sandu Sturdza au fost deosebit de grei şi din cauza enormelor cheltuieli provocate de
necesităţile întreţinerii trupelor otomane de ocupaţie, acoperite din contul sporirii impozitelor [8].
 
          Anarhia internă, nelegiuirile săvârşite de armata otomană de ocupaţie, teama izbucnirii unui nou război ruso-otoman, au
generat o deplasare masivă de populaţie în interiorul şi în afara ţării, numită “bejenia cea mare” [9]. Venalitatea şi corupţia
aparatului administrativ, epidemiile de ciumă, insecuritatea vieţii personale din cauza unui brigandaj răspândit, foametea cronică
provocată de recoltele proaste, epizootiile însoţite de pierderi enorme de vite, marele incendiu din iulie 1827, care a mistuit în
flăcări trei sferturi din capitala Moldovei, au constituit alte câteva fenomene grave cărora trebuia să le facă faţă domnul
moldovean.
În interiorul ţării exista un conflict permanent între boierimea mare şi cea mică şi mijlocie. Aceasta din urmă pretindea să-i fie
acordată posibilitatea de a participa la guvernarea ţării.

          Marii boieri nu erau dispuşi să împartă puterea politică cu reprezentanţii categoriilor inferioare ale boierilor moldoveni: Ioan
Sandu Sturdza a acceptat să satisfacă dezideratele boierimii mici şi mijlocii. Orice inovaţie politică şi economică la care recurgea
Ioan S. Sturdza şi care favoriza aceste categorii era însă respinsă cu multă înverşunare de către adversarii săi politici.

          Boierimea mică şi mijlocie şi-a formulat propriile aspiraţii într-unul din cele mai radicale documente politice ale vremii –
Constituţia cărvunarilor, avându-l ca autor nemijlocit pe comisul Ionică Tăutul, care, după opinia lui Alecu Russo, reprezenta
“România reînnoită, mişcată de toate patimile patriotice şi giucând tot acelaşi rol prin condei şi stăruinţi în politică, care îl giuca
Vladimirescu cu puşca plăieşească” [10]. În acest document erau proclamate drepturile cetăţeneşti fundamentale – libertatea
individuală, a presei, cuvântului, adunărilor, egalitatea în faţa legii, respectul proprietăţii, libertatea muncii şi a comerţului. Se
preconiza, de asemenea, un transfer de putere de la domn către un organ reprezentativ al întregii boierimi – Sfatul obştesc [11].

          Ioan Sandu Sturdza n-a reuşit să-şi vadă realizat întregul program de reforme din cauza regimului politic absolutist oriental,
care se va menţine şi după suprimarea regimului fanariot. Administraţia ţării, cu funcţionarii săi venali şi abuzivi, dornici de
căpătuială, în lipsa unor lefuri fixe, îşi satisfăcea dorinţele materiale prin spolierea populaţiei. Puterea politică continua să fie
deţinută de marea boierime, care nu era dispusă să facă cedări în favoarea altor categorii sociale.

          Boierimea liberală intenţiona să transforme regimul despotic oriental în unul absolutist luminat, pentru ca toate categoriile
de boieri să obţină drepturi politice.

          Boierii emigraţi, stabiliţi la Chişinău şi Cernăuţi, adresau me¬morii şi plângeri, cu precădere Curţii de la Petersburg. Ei refuzau
să recunoască schimbările politice ce surveniseră în Moldova după plecarea lor în exil. Toate deciziile domnului erau calomniate şi
denigrate. Denunţurile lor urmăreau scopul ca autorităţile ţariste să ia măsuri contra domnului moldovean şi a boierilor novatori
[12].

          Marea boierime, aflată în exil, era nemulţumită de intenţiile “revoluţionare” ale noului domn. Ea îşi dorea restabilirea
vechilor privilegii şi consolidarea puterii economice şi politice. Marii boieri stabiliţi la Cernăuţi şi Chişinău solicitau puterii
protectoare scutirea de bir a ţării pentru o perioadă de câţiva ani, acordarea unor despăgubiri boierilor şi negustorilor pentru
pierderile suportate în timpul revoluţiei conduse de T. Vladimirescu, eteriei şi ocupaţiei otomane, desfiinţarea rangurilor boiereşti
acordate în perioada domniei ultimului domn fanariot şi până în 1822, reducerea numărului parveniţilor, reducerea prerogativelor
domnului. Instituirea unei miliţii naţionale în grija căreia urma să fie pusă paza ţării şi a domnului, libertatea comerţului, acordarea
unui termen de zece ani pentru vinderea moşiilor boierilor care părăseau Basarabia [13].

           Prin repetatele lor apeluri, boierii refugiaţi revendicau chiar instituirea suveranităţii ruse asupra principatelor, făcând astfel
jocul acestei puteri expansioniste.

          Şi marii boieri, reveniţi în ţară, unelteau împotriva domnului. Ei reclamau nişte pretinse abuzuri ale lui Ioan Sandu Sturdza şi
ale administraţiei sale prin intermediul nenumăratelor petiţii şi scrisori adresate puterii protectoare şi suzerană.

          Boierii conservatori erau indignaţi de faptul că moşiile şi veniturile lor au fost impuse la două împrumuturi pentru a acoperi
cheltuielile necesare întreţinerii armatei de ocupaţie. Mânia lor era generată şi de ascensiunea boierilor mici şi mijlocii în funcţiile
publice.
În primăvara anului 1824 au revenit în ţară câţiva din marii boieri, care unelteau împotriva domnului şi aceasta complica şi mai
mult situaţia internă a ţării.

          Ioniţă Sandu Sturdza informa Poarta despre dificultăţile cu care se confrunta, solicitând permisiunea acesteia de a-i pedepsi
pe cei vinovaţi în mod exemplar. Puterea suzerană îi satisfăcu cererea.
 
          În ziua când a fost primit firmanul sultanului (1 iunie 1824), în spătăria domnească au fost convocaţi peste o mie de boieri
cărora le-a fost adus la cunoştinţă textul respectivului document.

          La sfârşit domnul a ţinut o cuvântare, considerată de C. Gane ca una dintre cele mai frumoase din arta oratoriei româneşti:
“Am socotit a vă dobândi dragostea prin blândeţe, dar m-am amăgit, şi bunătatea mea v-a făcut a uita datoriile ce vă supun
scaunului acestuia pe care stau eu astăzi. Amintiţi-vă că noi l-am pierdut prin intrigile noastre şi prin goana unuia asupra altuia de l-
au stăpânit apoi străinii atâţia ani. Şi dacă s-a milostivit Dumnezeu a ni-l dărui iarăşi precum l-am avut, ce voiţi acuma să mai
faceţi? Să-l mai pierdeţi din nou precum l-aţi mai pierdut?... Drept aceea vom lua domneştile noastre măsuri, întrebuinţând
topuzul şi sabia spre înfrânarea celor neînţelepţi şi veţi cunoaşte de astăzi că are cine vă stăpâni!” [14].
 
          A doua zi au început arestările şi surghiunurile boierilor răzvrătiţi. Situaţia însă nu s-a ameliorat, boierii nu doreau să se
resemneze.

          Autorităţile ţariste s-au arătat deosebit de nemulţumite şi continuau să-l trateze cu dispreţ, refuzând să-i recunoască până şi
titulatura de domn, considerând că fusese numit fără consimţământul Rusiei.
 
          Ioan Sandu Sturdza se considera tot mai părăsit şi fără sprijin. Putea conta doar pe rudele sale, pe unele promovându-le în
funcţii-cheie în instituţiile statului.

          În atare circumstanţe, turcii cedau tot mai mult puterii protectoare. În iunie 1824 este convocată Obşteasca Adunare ca să
decidă asupra garanţiilor care urmau să fie date Porţii pentru a obţine evacuarea trupelor otomane din principate. Boierii patrioţi
au decis să profite de ocazie şi au revendicat aprobarea unui proiect de constituţie (Constituţia cărvunarilor), într-o variantă
revizuită şi rectificată faţă de cel de la 1822.

          La baza lui erau puse principii caracteristice statului modern: separarea puterilor, legislaţie modernă naţională, instituirea
bugetului, armată naţională formată din 4 000-5 000 de ostaşi ş.a. Boierii erau dispuşi, ca în cazul retragerii trupelor otomane din
ţară, să dea garanţii contra unor eventuale tulburări, cu condiţia înfiinţării unei armate naţionale ale cărei prerogative urmau a fi
securitatea internă şi cea a hotarelor.
 
          Boierii cereau instituirea unei administraţii şi elaborarea unei legislaţii naţionale. Pentru aceasta era necesară alcătuirea unui
senat dintr-un număr fix de membri, numiţi pe viaţă iar deciziile urmau să fie adoptate cu majoritate de voturi. În preocuparea
acestui organ urma să se afle întreaga activitate legislativă: Senatul trebuia să fie inamovibil şi să-l împiedice pe domn să încalce
legislaţia. Domnia urma să fie viageră şi ereditară, iar domnul să aibă venituri proprii, diferite de cele ale statului [15].

          În condiţiile dezastruoase în care se afla Moldova, Ioan Sandu Sturdza a căutat să împovăreze cât mai puţin ţărănimea.
Ţăranii cei mai săraci erau scutiţi de achitarea dărilor. Domnul a interzis arendarea moşiilor la străini pe motiv că aceştia exploatau
crunt pe săteni [16].

          În grija permanentă a domnului moldovean se afla buna lucrare a pământului. El s-a preocupat de lichidarea consecinţelor
calamităţilor naturale. Ioan Sandu Sturdza a dus o luptă consecventă cu abuzurile la care se dedau funcţionarii publici. Pentru
limitarea şi stârpirea acestora recurgea la măsuri deosebit de severe. El dispuse suprimarea veniturilor dregătorilor, înlocuindu-le
cu lefuri fixe.
 
          Domnul a căutat să curme hoţiile şi tâlhăriile, eforturi susţinute fiind întreprinse pentru a face ordine în sfera financiară.

          Încă din start, Ioan Sandu Sturdza a reuşit să impună la dări toate clasele sociale. Aceleaşi rigori le-au fost impuse şi
mănăstirilor închinate, care au fost trecute sub administraţia autohtonă. A fost instituită regula achitării dărilor după principiul
proporţional cu veniturile şi averea fiecărui contribuabil. În consecinţă, bugetul (veniturile şi cheltuielile) a fost echilibrat.

          Convenţia de la Akkerman (Cetatea Albă), încheiată între Rusia şi Imperiul Otoman la 25 septembrie/7 octombrie 1826
prevedea, între altele: alegerea domnilor celor două ţări române din rândul boierilor pământeni de către divanuri, pe un termen
de şapte ani, care urmau să fie confirmaţi de puterile suzerană şi protectoare; scutirea de tribut a principatelor pentru o perioadă
de doi ani; fixarea tributului şi obligaţiilor către Poartă, conform hatişerifului din 1802; libertatea comerţului cu rezerva asigurării
cu grânele necesare Porţii. Convenţia de la Akkerman semnifica o victorie diplomatică a Rusiei, care totodată consacra cele mai
importante revendicări naţionale ale românilor, ce nu fuseseră acceptate de Poartă în 1821 [17].

          Totuşi, puterea protectoare nu era dispusă să accepte toate cerinţele formulate de români. Petersburgul, un aprig apărător
al intereselor grecilor în cele două ţări române, a respins cererea cu privire la trecerea domeniilor mănăstirilor închinate sub
jurisdicţia administraţiei naţionale [18].
Două comisii speciale urmau să elaboreze regulamentele generale în baza cărora se preconiza reorganizarea principatelor.

          Convenţia prevedea revenirea în principate a boierilor refugiaţi în timpul Revoluţiei de la 1821 şi a Eteriei şi repunerea lor în
toate drepturile, inclusiv restituirea bunurilor. În felul acesta, boierimea conservatoare, sprijinită de guvernul rus, reuşeşte să-şi
redobândească şi să-şi conserve toate privilegiile de care se bucura altă dată. [19].

          După semnarea Convenţiei de la Akkerman şi intrarea în ţară a boierilor refugiaţi în Bucovina şi Basarabia, Ioan Sandu
Sturdza s-a văzut nevoit să promulge Anaforaua pentru pronomiile Moldovei (aprilie 1827), care restabilea în toate drepturile
marea boierime şi semnifica înfrângerea primului domn pământean în disputa cu contestatarii săi.

          Prevederile Convenţiei semnificau diminuarea dominaţiei otomane şi revigorarea autonomiei principatelor. În acelaşi timp,
se amplifică influenţa Imperiului Rus, inclusiv prin reînnoirea dreptului acestuia de amestec în treburile interne ale celor două ţări
române.

          Ioan Sandu Sturdza s-a bucurat de sprijinul Porţii atâta timp cât relaţiile diplomatice ruso-turce erau întrerupte. O dată cu
restabilirea lor sultanul îl abandonează, el rămânând de unul singur împotriva puterii protectoare.

          Necazurile lui Ioniţă Sandu Sturdza proveneau din faptul că era un adversar declarat al influenţei ţariste în ţara sa. În 1827
colonelul Liprandi, însărcinat de comandantul armatei ruse să culeagă informaţii în Principatele Române necesare pentru viitoarea
campanie militară împotriva turcilor, întorcându-se în Rusia de la Bucureşti prin Iaşi, a fost somat de domnul moldovean să
părăsească oraşul în 24 de ore. Domnul rămâne neînduplecat chiar şi atunci când intervine consulul rus la Iaşi.

          În aprilie 1828, când armatele ruse trecuseră Prutul pentru confruntarea cu trupele otomane, Liprandi sosi cu avangarda rusă
la Iaşi. El se prezentă la palat, întră în salonul unde domnul se afla cu alţi boieri şi îl întrebă: “Prinţul meu, câţi oameni doriţi să vă
las de strajă?” Ioniţă Sandu Sturdza, neînţelegând franţuzeşte, cere explicaţii boierilor. După ce i-a fost tradusă întrebarea lui
Liprandi, domnul îi răspunse cu calm: “Spune-i dumisale că de vrea să mă păzească din poruncă, să-şi urmeze datoria sa cum ştie;
iar de vrea să-mi facă ţeremonie, îi mulţumesc, că n-am trebuinţă de strajă rusească, fiindcă mă păzeşte Dumnezeu”. Colonelul rus,
dornic să-şi ia revanşa pentru umilinţa ce o suportase cu un an în urmă, şi-a dorit foarte mult ca anume el să-i comunice domnului
decizia ţarului de a-l exila în Basarabia.

          Astfel, la 27 aprilie 1828 domnul Ţării Moldovei, îndurând o gravă umilinţă, sub escorta unei companii de soldaţi ruşi (de
parcă era un criminal şi nu suveranul unei ţări), sosea în carantina din Sculeni, în Basarabia.
 
          Generalul-aghiotant P. Kiselev, la indicaţiile împăratului Nicolai I, ordonă ca domnul Moldovei să fie trimis la Chişinău, unde
urma să se afle sub supravegherea autorităţilor locale, până la o ulterioară decizie a guvernului rus în această problemă.

          Ioniţă Sandu Sturdza a cerut permisiunea de a se stabili în localitatea Visterniceni (situată în preajma Chişinăului), care era
propretatea boierului Dimitrie Râşcanu, o personalitate importantă în viaţa politică a Basarabiei, fost stolnic şi ban în Moldova de
până la 1812, şi care în perioada 1816-1822, deţinuse funcţia de mareşal al nobilimii din provincia înstrăinată.

          Această preferinţă a domnului moldovean nu era întâmplătoare. Soţia lui D. Râşcanu era Mărioara Sturdza, nepoată de frate
a lui Ioniţă Sandu Sturdza. Se pare că domnul intenţiona să poposească la rudele sale din preajma Chişinăului doar pentru o
perioadă scurtă de timp – până la clarificarea situaţiei penibile, generată de exilarea sa precipitată, ce-l luase prin surprindere. El
spera, probabil, că lucrurile vor reveni la normal şi putea să se reîntoarcă în capitala Moldovei pentru a prelua domnia ţării. Însă n-
a fost să fie aşa. Următorii şase ani din viaţa sa domnul ostracizat şi-i va petrece în preajma Chişinăului, pe moşia rudei sale C.
Râşcanu (fiul lui D. Râşcanu), care, între timp, decedase în satul Visterniceni, situat pe malul drept al Bâcului.

          Peste câteva zile după ce sosise la Visterniceni, Ioniţă Sandu Sturdza solicita guvernatorului general al Novorosiei şi
Basarabiei M. Voronţov autorizaţia pentru o călătorie la Odessa, unde intenţiona să facă băi de mare, pentru a-şi întrema
sănătatea şubrezită.

          Solicitarea sa a fost adusă la cunoştinţa împăratului Nicolai I care a respins cererea domnului moldovean, permiţându-i-se să
meargă în orice altă localitate pe care urma s-o stabilească contele Voronţov. Un atare răspuns denotă faptul că autorităţile ţariste
îl suspectau pe domnul surghiunit de intenţia de a încerca o evadare din această captivitate prin portul Odesa, pentru a ajunge, în
cele din urmă, în Imperiul Otoman.
 
          Domnul moldovean nu se împăcase în mod definitiv cu situaţia dată, dar nici n-a mai vrut să le mai ceară vreun favor
împilatorilor săi. Tăcerea a fost ruptă abia peste doi ani, când la Petersburg fusese expediată o nouă solicitare împăratului rus,
scrisă de doamna Ecaterina Sturdza, soţia domnului Moldovei, care solicita permisiunea ca Ioan Sandu Sturdza, împreună cu
întreaga sa suită să revină în ţară. În respectiva scrisoare se menţiona, între altele: “Această transferare subită şi forţată a cauzat
pierderea celei mai mari părţi a averii domnului şi din momentul surghiunului nejustificat trăim în Basarabia, suportând lipsuri
grele, fără a cunoaşte soarta noastră de mai departe, fiind separaţi de dragii noştri copii şi rude.” [20]. Solicitarea a rămas fără nici
un răspuns. Prezenţa în Moldova ocupată de armatele ruse a domnului de orientare filoturcă şi antirusă (aşa precum o
demonstrase perioada 1822-1828) era considerată de către împărat absolut indezirabilă.

          La 15 septembrie 1830, Ioniţă Sandu Sturdza expediază la Chişinău o scrisoare pe numele ministrului de externe, cancelarului
K. Nesselrode. Între altele, el menţiona că nu şi-a cumpărat “moşii şi ţigani, cum procedau domnii fanarioţi în Moldova, care
făcând asemenea achiziţii plecau la Constantinopol cu sume fabuloase de bani”. Atunci când sultanul a decis să-i dăruie o casă în
Constantinopol, care aparţinuse fostului domn Mihail Suţu, pentru ca să trăiască în ea “când se vor sfârşi cei şapte ani de domnie”,
refuzase, rugându-l pe sultan “să dăruiască această casă altui domn, pe mine să mă lase să trăiesc în casa mea sărăcăcioasă”,
spunându-i că şi fără un asemenea cadou îl va sluji cu credinţă [21].

          Pe tot parcursul domniei sale, mărturiseşte în continuare Ioniţă Sandu Sturdza, s-a condus de un singur principiu: “N-am vrut
să mă târguiesc cu Patria mea şi să devin un adept al agonisirii unei averi imense şi să ofer bogăţiile acumulate fiilor mei; eu mizam
pe mila lui Dumnezeu şi rugam pe cel de sus să blagoslovească atât pe fiii mei, cât şi faptele mele.” [22].

          Domnul moldovean ruga autorităţile ţariste să dispună ca boierii să-i achite datoriile contractate оn timpul оnvestiturii sale la
Constantinopol.

          Şi de astă dată împăratul şi cancelarul său au sfidat bunul simţ, refuzând să-i dea, cel puţin, un răspuns formal.

          Exilul lui Ioan Sandu Sturdza lua sfârşit abia atunci când noul domn al Moldovei, Mihail Sturdza intră în ţară, în iulie 1834.

Mihail Sturdza
Anii de viaţă:  n. 1794 – d. 1884,   domnia:  iulie 1834 –  iunie 1849

predecesor -
Administraţie
militară rusă

Mihail Sturdza, domn al Moldovei succesor -

(1834-1849) Grigore
Alexandru Ghica
Mihail Sturdza s-a născut la Iaşi, în aprilie 1794. Era fiu al marelui logofăt Grigore Sturdza şi al Mariei Callimachi, fiica domnului
Scarlat Callimachi. În calitate de dascăl l-a avut pe abatele L’Hommé, stabilit în principate în timpul Revoluţiei franceze, care i-a
educat dragoste pentru carte şi ştiinţă.
Vorbea şi scria curent în limbile greacă şi franceză, cunoştea latina şi rusa, citea şi înţelegea italiana şi engleza. M. Sturdza poseda
vaste cunoştinţe în domeniul istoriei, filozofiei, jurisprudenţei, matematicii.
Intră în viaţa activă pe la 1812, atunci când domnul Scarlat Callimachi “l-a rânduit logofăt al doilea”, iar în anul următor – vornic de
aprozi. În timpul Eteriei şi revoluţiei de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, Mihail Sturdza s-a refugiat în Bucovina, unde s-a
impus în calitate de protagonist al fracţiunii conservatoare a partidei naţionale, orientată spre Rusia. De la Cernăuţi a adresat
numeroase memorii puterii protectoare, în care a contestat legitimitatea urcării pe tronul Moldovei a rudei sale – Ioniţă Sandu
Sturdza, care nu era reprezentantul marii boierimi, ci al celei mici şi mijlocii [1].
După revenirea la Iaşi, în perioada 29 iulie 1829 – 30 martie 1830, оn calitate de membru al comisiei de boieri moldoveni, a
participat în capitala Ţării Româneşti la elaborarea textului Regulamentului Organic, alături de comisia munteană [2].
Dezideratele luptei pentru unitatea şi independenţa românilor nu erau străine viitorului domn. Acordul iniţial al Curţii de la
Petersburg de a sprijini ideea unirii celor două principate, deziderat fixat şi în textele celor două Regulamente Organice, s-a datorat
şi pledoariilor membrilor celor două comitete de redactare. Diplomaţia rusă a respins proiectul atunci când a fost formulată
condiţia ca principele străin să aparţină unei puteri secundare a Europei, fapt care excludea din start o candidatură din partea
Rusiei. M. Sturdza nu se excludea pe sine ca pretendent la tronul unic al celor două ţări române.
Viitorul domn regulamentar se pronunţa şi în favoarea unei garanţii colective a marilor puteri asupra principatelor, asemenea
Greciei. Prima cerere formală în acest sens a fost făcută de M. Sturdza în numele boierilor şi adresată lordului Heytesbury,
ambasadorul Angliei la Petersburg.
În felul acesta, viitorul domn regulamentar face un joc dublu. Pentru a accede la tronul Moldovei, el caută să fie util puterii
protectoare pentru a obţine concursul acesteia în atingerea scopului urmărit de el. În acelaşi timp, se angajează în serviciul cauzei
naţionale, apelând la intervenţia puterilor occidentale (Franţa şi Marea Britanie) în favoarea unirii şi a prinţului străin [3]. Mihail
Sturdza, alături de Gh. Asachi, Villara şi consulul rus Minceaki, a călătorit la Sankt-Petersburg pentru a prezenta proiectele celor
două regulamente împăratului rus.
Din competiţia celor câţiva pretendenţi la tronul Moldovei, învingător a ieşit, în cele din urmă, Mihail Sturdza. La 24 martie 1834
Poarta i-a numit domni pe Alexandru Ghica în Valahia şi pe Mihail Sturdza în Moldova. Domnia efectivă a început-o în luna iulie.
Colaborarea strânsă cu autorităţile ţariste, începând cu perioada ce a urmat revoluţiei conduse de T. Vladimirescu, serviciile aduse
Rusiei în războiul din anii 1828-1829 împotriva Imperiului Otoman, contribuţia personală la elaborarea Regulamentului Organic
constituiau suficiente dovezi pentru puterea protectoare privind loialitatea lui M. Sturdza faţă de Curtea de la Petersburg [4].
Obţinerea încrederii generalului rus P. Kiselev, preşedintele celor două Divanuri ale principatelor, i-a facilitat ocuparea tronului
Ţării Moldovei [5].
Pe parcursul celor 15 ani de domnie M. Sturdza a desfăşurat o activitate prodigioasă, realizând o frumoasă operă de reformare a
ţării.
Faptul că acesta era “cel mai bogat, mai influent şi unul dintre cei mai luminaţi boieri din Moldova” [6] a constituit un argument în
plus pentru Rusia de a-l sprijini la preluarea domniei Principatului Moldovei.
Odată cu evacuarea principatelor, influenţa Rusiei urma să fie asigurată prin intermediul dispoziţiilor Regulamentului Organic, prin
prerogativele cu care erau învestiţi reprezentanţii săi consulari. În plus, "puterea suzerană a ştiut să menţină în interiorul
principatelor animozitatea, neîncrederea şi o continuă stare de tensiune între forţele conducătoare ale statului” [7]. Puterea
protectoare a impus acceptarea de către principate a “articolului adiţional” în textele celor două Regulamente Organice care
prevedea că orice modificare trebuia să se producă cu aprobarea Petersburgului şi Istanbulului, ceea ce ştirbea în mod simţitor
autonomia administrativă prevăzută de Tratatul de la Adrianopol. Dacă Adunarea de la Bucureşti s-a împotrivit mult timp să
accepte atare modificare (articolul respectiv a fost votat abia în 1838), la Iaşi “inovaţia” rusească a fost acceptată mult mai uşor şi
aceasta, în primul rând, datorită maleabilităţii manifestate de domnul Mihail Sturdza, care, în felul acesta, şi-a asigurat sprijinul
puterii protectoare în conflictele sale cu boierimea.[8] Mihail Sturdza a preluat guvernarea Moldovei într-o perioadă importantă
pentru destinul acestei ţări. Datorită calităţilor sale de bun gospodar şi administrator, procesele de transformare a societăţii
româneşti, a culturii naţionale au cunoscut o dezvoltare ascendentă. Epoca domniei sale a fost una de continuă modernizare,
cuprinzând toate sferele societăţii moldovene.
Pe parcursul celor 15 ani de guvernare a Moldovei el a desfăşurat o amplă activitate pe multiple planuri, dând dovadă, totodată,
de multă abilitate şi simţ politic care constituiau nişte calităţi absolut indispensabile în condiţiile unei supravegheri vigilente din
partea puterii protectoare.
A fost un adept fervent al absolutismului luminat şi un adversar intransigent al regimului democratic, parlamentar. Unul din
scopurile principale pe care l-a urmărit cu multă îndârjire a fost instaurarea ordinii şi a stabilităţii sociale. A căutat să consolideze
pe toate căile securitatea şi ordinea publică. În acest scop a luptat consecvent cu tâlhăriile şi hoţiile: a fost reorganizată
administraţia ţinutală, reglementată activitatea ispravnicilor, reorganizată miliţia, înfiinţate cazărmi şi şcoli elementare pentru
efectivul inferior de comandă, tipărindu-se şi manuale destinate soldaţilor. Cadeţilor li s-a permis să urmeze instrucţia în Prusia şi
Imperiul Rus.
Din dorinţa de a stimula interesul sătenilor pentru producţia agricolă, Mihail Sturdza a căutat să-i protejeze pe ţărani de abuzurile
administraţiei locale şi de exploatarea excesivă a marilor proprietari. Aceasta trebuia să asigure capacitatea contribuabilă a
ţăranilor şi să garanteze veniturile stabile ale statului. Dezrobirea ţiganilor mănăstireşti şi ai statului a avut importante efecte de
ordin economic, social şi politic.
 
  Mihail Sturdza, domn al Mihail Sturdza, domn al
Moldovei Moldovei, portret
Activitatea modernizatoare desfăşurată de domnul moldovean şi-a găsit o amplă reflectare şi în reformarea sistemului judiciar[9].
Separarea puterii judiciare de cea administrativă şi legislativă a fost însoţită de înlăturarea ingerinţelor administraţiei în procesele
judiciare. Au fost instituite judecătorii judeţene (ţinutale), rurale, tribunale de apel, de comerţ la Galaţi şi corecţional la Iaşi. În
Moldova a fost retipărită, în 1838, condica criminală, a fost tradus, în 1840, codul criminal francez. În 1847 a fost instituită şi şi-a
început activitatea Comisia însărcinată cu alcătuirea unui singur cod al legilor din Moldova, care şi-a desfăşurat activitatea sub
conducerea nemijlocită a domnului. A fost adoptat un şir întreg de măsuri, menite să lichideze numărul enorm de procese
neterminate.
M. Sturdza a căutat să impună autoritatea statului şi în domeniul ecleziastic, căutând să facă o anumită ordine în sfera veniturilor
bisericilor şi mănăstirilor din Moldova. Legea de la 1835 cu privire la mănăstirile moldoveneşti neînchinate a instituit controlul
statului asupra administraţiei averilor mănăstireşti [10]. O altă lege, de la 1839, prevedea înfiinţarea unei dicasterii menită să se
ocupe nemijlocit de administrarea averilor ecleziastice şi introducerea unei discipline rigide în viaţa monahală din Moldova. Rusia
contesta măsurile întreprinse de domnul moldovean. Astfel, Petersburgul a reacţionat cu promptitudine atunci când M. Sturdza a
încercat să pună sub controlul statului averile mănăstirilor închinate, puterea protectoare nefiind dispusă să admită lezarea
intereselor bisericii ortodoxe greceşti, care era unul din instrumentele eficiente în promovarea politicii ruseşti în sud-estul Europei
şi în Orientul Apropiat. Cu toate acestea, în martie 1844, este votată legea privind administrarea averilor bisericeşti şi atribuţiile
vornicului bisericesc (cel dintâi ministru al cultelor), prin care se instituie controlul statului asupra veniturilor Mitropoliei şi
episcopiilor.
M. Sturdza a iniţiat un amplu program de lucrări publice. În decursul domniei sale au fost construite aproximativ 400 de km de
şosele moderne (pentru acel timp), aproape 400 de poduri, cu preponderenţă, din piatră, care au rezistat în timp, aceasta
facilitând dezvoltarea comerţului şi a relaţiilor dintre diferite zone ale ţării.
Domnul moldovean a acordat o atenţie deosebită instrucţiei publice. Prin acordarea unor burse, donaţii se urmărea încurajarea
înscrierii tinerilor la şcolile din ţară şi la cele de peste hotare. Învăţătura devine aproape un cult în principate. În mediul intelectual
neştiutorii de carte erau trataţi cu dispreţ, fiind etichetaţi ca “duşmani ai naţiunii româneşti” şi, din contra, profesorii bine pregătiţi
erau consideraţi “apostoli ai civilizaţiei”, bucurându-se de un tratament deosebit în societate.
La 16 iunie 1835, în casele lui Petrache Cazimir a fost inaugurată Academia Mihăileană. Ea avea iniţial două clase gimnaziale, două
umaniste şi una de filozofie. Academiei i-a fost donat utilaj ştiinţific şi o bibliotecă, din care 600 de cărţi au fost dăruite de M.
Sturdza. În Şcoala de fete cursurile durau trei ani. Patru din cele mai bune eleve erau bursiere ale statului. În perioada domniilor
regulamentare relaţiile cu Occidentul, şi în primul rând cu civilizaţia şi cultura franceză, a înregistrat performanţe spectaculoase.
Presa, literatura, teatrul francez au devenit elementele omniprezente în societatea românească. Creşte în mod considerabil
numărul tinerilor originari din principate care pleacă la studii în Occident şi, în special, în Franţa, dar şi a călătoriilor de agrement
ale boierilor români în aceeaşi direcţie. Stilul de viaţă în principate suferă şi el o occidentalizare evidentă, elementele franceze şi în
acest caz fiind preponderente [11]. În decursul оntregii perioade de domnie, M. Sturdza s-a confruntat în permanenţă cu o
opoziţie îndârjită din partea boierilor ţării. Petersburgul urmărea să nu admită ca poziţia lui M. Sturdza să devină prea puternică,
deoarece aceasta i-ar fi permis să promoveze o politică independentă, Rusia căutând să stimuleze din umbră nemulţumirea
diferitelor grupări boiereşti faţă de guvernarea domnului regulamentar, urmând astfel să-l facă pe acesta dependent de sine.
Pentru a se menţine la tron, M. Sturdza a fost nevoit să ţină mereu cont de supravegherea rigidă din partea puterii protectoare,
care-i încorseta activitatea, determinându-l să demonstreze multă abilitate, intuiţie politică şi prudenţă.
În anul 1839 partida naţională din Valahia a elaborat planul înlocuirii domnului Al. Ghica cu exponentul ei, colonelul I. Câmpineanu.
La realizarea acestui proiect erau atraşi şi unii reprezentanţi diplomatici ai Franţei şi Marii Britanii, acreditaţi în principate. În
eventualitatea că I. Câmpineanu nu ar fi obţinut tronul, “planul muntean” prevedea obţinerea numirii de către Poartă, cu
concursul puterilor occidentale, a lui M. Sturdza domn al ambelor principate. Domnul moldovean acceptase o atare formulă şi se
angajase în mod discret să contribuie la realizarea ei. Pentru atingerea acestui scop suprem al partidei naţionale din cele două
principate, M. Sturdza era dispus să accepte toate sacrificiile posibile, gata să se manifeste deschis doar în cazul când va fi sigur că
va fi susţinut de Franţa, Marea Britanie şi Austria.
Diplomaţii ruşi acreditaţi la Iaşi şi Bucureşti au aflat despre existenţa acestui scenariu şi au făcut tot posibilul pentru a-l anihila.
Dar odată cu eşuarea misiunii n-au încetat aspiraţiile naţionale ale românilor din cele două principate nici spirijnul solicitat de ei
capitalelor europene în favoarea unirii Moldovei cu Valahia. Pe parcursul următorilor ani dezideratul unirii continuă să preocupe în
mod constant partida naţională din cele două ţări române. Huber, consulul Franţei la Iaşi, relata superiorilor săi că la Bucureşti
adepţii unirii celor două principate aveau o părere înaltă despre capacităţile domnului Moldovei şi-l doreau în fruntea viitorului
stat unitar român, preferându-l oricărui străin [12]. Aceste opinii erau confirmate şi de Ion Ghica, pe atunci profesor la Academia
Mihăileană de la Iaşi, care menţiona că în 1841 “toată lumea dorea cu înflăcărare unirea” în frunte cu M. Sturdza, în ciuda faptului
că anumite calităţi de caracter al acestuia nu erau agreate de partizanii unităţii naţionale româneşti.
În condiţiile când detronarea lui Alexandru Ghica în Valahia devenea iminentă şi când intenţia de a-i acorda indigenatul generalului
rus P. Kiselev putea să conducă la instalarea acestuia pe tronul de la Bucureşti, liderii partidei naţionale muntene (I. Câmpineanu,
Al. Villara, Filipescu-Vulpe, I. Ghica) i-au adresat o scrisoare lui M. Sturdza, remisă prin intermediul aceluiaşi I. Ghica, propunându-i
domnia Ţării Româneşti şi realizarea dezideratului dorit de toţi românii – Unirea Principatelor [13]. Domnul moldovean s-a arătat
vădit măgulit de această ofertă, dar s-a văzut nevoit să decline propunerea, deoarece o considera imposibil de realizat din cauza
atitudinii negative a puterii protectoare.
Procesul modernizator n-a cuprins, în mod egal toate categoriile sociale din Moldova, ignorându-se astfel spiritul dreptăţii şi
echităţii. Conservarea privilegiilor care alimentau corupţia şi venalitatea funcţionarilor publici, protectoratul apăsător rusesc,
cenzura şi alte fenomene negative au împiedicat reformarea deplină a societăţii [14]. În epoca Regulamentului Organic s-a
constituit o amplă mişcare orientată spre cultivarea valorilor naţionale, mişcare favorizată de instituţionalizarea culturii,
dezvoltarea învăţământului, amplificarea legăturilor cu spiritul şi cultura ţărilor europene, repunerea limbii române şi istoriei
naţionale în drepturile lor fireşti. Societatea românească înregistrează schimbări calitative cu caracter modernizator care pregătesc
terenul pentru realizarea dezideratelor supreme naţionale – unificarea ţărilor române şi independenţa politică. Meritul
incontestabil în realizarea acestei opere inovatoare l-a avut generaţia de la 1848, care a crescut şi a acţionat în epoca
regulamentară cu pasiune, competenţă şi înalt patriotism, profitând din plin şi de facilităţile oferite de nişte domnii luminate
precum a fost şi cea a lui M. Sturdza [15].
După abdicare în iunie 1849 M. Sturdza s-a retras la Paris, întreţinând relaţii intense cu diferite personalităţi europene. A murit la 8
mai 1884, fiind înmormântat în capela familiei de la Baden-Baden.

Grigore Alexandru Ghica

Grigore Alexandru Ghica (n. 1807- d. 1867), a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 - octombrie
1853 şi din octombrie 1854 - 3 iunie 1856. S-a născut la 1807 şi a murit la 1857 şi este fiul lui Alexandru G. Ghica. A fost ultimul
domnitor al Principatului Moldova.

În prima domnie este numit din mai 1849, dar ia tronul în octombrie. Deşi a luat parte la mişcarea moldovenească din 1848 contra
rudei sale Mihail Sturdza, este numit ca domnitor în urma Convenţiei de la Balta-Liman, în acelaşi timp cu numirea lui Barbu Ştirbei
în Muntenia. De la început s-a apucat să facă multe îmbunătăţiri în ceea ce priveşte bunăstarea ţării: lucrări publice, şcoala de
ingineri, stoparea abuzurilor, stimularea exporturilor şi a importurilor prin coborîrea vămii de la 12%, la 5%.

Cele mai importante acte sunt însă organizarea agriculturii şi a învăţământului public în 1851. În primul domeniu se reglementează
raporturile dintre proprietari şi muncitori, aducând astfel o îmbunătăţire a situaţiei ţăranilor, prin scăderea zilelor de muncă,
oprind folosirea lor la alte lucrări decât cele agricole, desfiintează dijma, măreşte imaşul şi uşurează condiţiile de strămutare. Din
punct de vedere al învăţământului, se prevăd trei grade cu predare obligatorie în limba româna peste tot şi la toate gradele, chiar
şi la cele de limbi străine. Se înfiinţează două facultăţi, de drept şi filosofie, la Academia Mihăileană, seminariile se organizează pe
acelaşi principii ca şi facultăţile teologice, se înfiinţează Institutul Gregorian sau orfanotrofic, germenul facultăţii de medicină, fiind
ajutaţi copiii găsiţi şi femeile gravide şi sărace, la care se adaugă: şcoala de moşit, şcoala de chirurgie şi ospiciul de infirmi de la
Galata.

Reuşeşte să îndrepte starea precară financiară a ţării în care se afla după Revoluţia de la 1848 şi după ocupaţiile ruso-turce (1853).
Dar tot acum izbucneşte un nou razboi ruso-turc şi ruşii în iunie 1853 intra în Moldova. Ghica e nevoit să se retragă la Viena. Ţara e
condusă de viceguvernatorul Urssoff, aflat sub ordinele guvernatorului general, baronul Budberg. Războiul luând caracter
european, şi aliaţii Porţii atacând Crimeea, ruşii se retrag, şi conform înţelegerii, austriecii în 1854 le ia locul, ocupând ţara. Odată
cu aceştia reintră şi Ghica în octombrie. Din acest moment, guvernul său se mărgineşte la soluţioanarea problemelor curente şi de
a găsi mijloace pentru a satisface cheltuielile ocupanţilor, care tot urcă până ce ţara prezintă în 1856 un deficit de 7 milioane de lei.

Termenul său de domnie expiră odată cu Tratatul de la Paris, care a pus capăt războiului şi în locul lui a fost numit un caimacam,
până la numirea definitivă a lui Teodor Balş.

A fost un adept al principiilor naţionale, dar acţionează şi pentru emanciparea ţiganilor, pentru libertatea presei, încurajează
cultura (tipăreste în 1853 Cronica lui Gheorghe Şincai), a introdus şi telegraful şi a fost cel care a promulgat legea privind
reformarea corpului slujitorilor, în fapt prima lege a jandarmeriei române.. Începuse să lupte chiar oficial pentru unire, rezervându-
şi toate forţele de luptă pentru realizarea acestui măreţ vis al principatelor şi continuă lupta şi după părăsirea tronului la adăpostul
puterilor apusene.
 

Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza, domn al

Moldovei, domn al Munteniei
(Valahiei), domn al
Principatelor unite ale
Moldovei şi Valahiei
 
Alexandru Ioan CUZA (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Huşi, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg,
Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a
participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a
fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări
române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea
suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi
administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862,
numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza
orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. 
 
Primii ani de viaţă
Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de
asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini
fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-
a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată
repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de
important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca
prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a
reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi
Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin.
Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după
calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).
Elena Cuza
Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeştilor, al Balşilor şi al Cantacuzinilor. Judecînd după portretul realizat de Szathmary, cînd
avea 38 ani, putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică şi subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi duşi în
fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate. Educaţia ei urmase calea obişnuită în epocă: guvernantă franceză
şi germană, pensionul Buralat, anturajul social şi literar al mătuşii sale Agripina Sturdza, din Iaşi.
În 1844, ea l-a întîlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea
bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii. Slabele şanse ca acest mariaj
să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de
mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu
mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din
Galaţi.
Deşi Cuza şi soţia sa nu au avut copii, ea i-a crescut ca pe proprii săi copii pe cei doi fii avuţi cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-
Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862, unele surse menţionează anul 1864 - 1889) şi Dimitrie Cuza (1865 - 1888) care s-a sinucis.
A împărtăşit cu stoicism exilul soţului detronat şi, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară
devoţiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvînt despre slăbiciuni pe care le cunoştea, le îngăduise şi-o spunea cu mîndrie –
le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.”

Înfăptuirea unirii
Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii
româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate
la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica
apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova
şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un
context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în
1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între
cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru
Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din
cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a
fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a
denumit noul stat România.

Domnia
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al
sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci
domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la
vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.
 
Alegerea ca domnitor
După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din
trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a
supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii.
Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn
cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată
muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia,
adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu,
conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn
al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul
lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie
1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.
Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea
primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor.
Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862.
 
Reformele lui Cuza
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi
prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864),
reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării.
Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii,
precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care
realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza
supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai
largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil
şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la
Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională.
 
Secularizarea averilor mănăstireşti
Această lege a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi
mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost
desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale
mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie
Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai
tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus,
poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit
cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage
pentru bunăstarea domniilor lor.
 
Reforma fiscală
Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra
tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la
sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem
fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu,
care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.”
 
Reforma agrară
Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi
adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre
conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare
în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece
brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului,
deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului
electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al
instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie
de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de
reforme.
Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei
agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii
de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra
majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi
puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în
agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe.
Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar
aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii
mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat
dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.
 
Alte reforme
În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers
făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25
decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o
măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi
promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului
de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor
Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară.
Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au
fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală,
administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii
moderne.
 
 
Abdicarea şi exilul
Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim
personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii
au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au
constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu
numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui
principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită
din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion
Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a
acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat
să devină principe al României, la 10 mai 1866.
Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:
1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
2. la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul
domniei lui Cuza.
Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormîntat iniţial la
Biserica Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial,
osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

CONDUCĂTORII ŢĂRII MOLDOVEI

 – PLOSCÂNEA cca. 1216 – 1223
 – OLAHA cca. 1246
 – ROMAN cca.1246
 – Conducatori locali 1299
 – Voievod – domn (Herr) 1307-1308
 – Cneji si voievozi 1322
 – Conducatori locali cca.1325
Dinastia Maramureşeană din Moldova
Marca de aparare
 – DRAGOŞ VODĂ cca.1347 – cca.1354
 – SAS cca. 1354 – cca.1359 (fiul lui Dragos Voda)
 – BALC (fiul lui Sas) cca.1359 – 1360 (nepotul lui Dragos Voda)
 – DRAGOS II (fiul lui Giula) cca.1360 – 1361 (nepotul lui Dragos Voda)
DOMNITORII MOLDOVEI
 – BOGDAN VODĂ 1359 – 1367
 – ŞTEFAN VODĂ 1367 – 1368 (nepot a lui Bogdan I, fiul lui Iuga)
 – LAŢCU 1368 – 1373 (fiul lui Bogdan I)
 – COSTEA 1373 – 1375 (fiul lui Bogdan I )
 – PETRU I (MUŞAT) 1375 – 1392 (nepot a lui Bogdan I, fiul lui Stefan)
 – ROMAN I 1392 – 1394 (nepot a lui Bogdan I, fiul lui Stefan)
 – STEFAN I 1394 – 1399 (nepot a lui Bogdan I, fiul lui Stefan)
 – IUGA 1399 – 1400 (fiul lui Roman I)
 – ALEXANDRU CEL BUN 1400 – 1432 (fiul lui Roman I)